Studiul Fizico Geografic cu Privire Speciala Asupra Solurilor

VALEA CÂLNĂULUI ÎN CURSUL INFERIOR

(LOCALITĂȚILE PETRIȘORU –ALICENI),

STUDIUL FIZICO-GEOGRAFIC CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA SOLURILOR.

APLICAȚII METODICO-DIDACTICE

PARTEA ȘTIINȚIFICĂ

1. INTRODUCERE

O regiune poate fi studiată din mai multe puncte de vedere, ținând cont de seama scopului propus; punctul de plecare poate fi un component sau o grupă de componenți, un component principal sau unul secundar. În cazul de față în studiul fizico-geografic cu privire specială asupra solurilor în cursul superior al Văii Câlnăului (localitățile Petrișoru-Aliceni), am studiat toți componenții astfel că lucrarea pe care o prezentăm se încadrează în seria studiilor de geografie fizică regională. Ea cuprinde atât rezultatul cercetării de teren cât si ale unei ample documentații privind literatura de specialitate, metode de lucru etc.

Pentru realizarea acestui studiu au fost de un real folos lucrările de geografie, geologie și pedologie asupra Subcarpaților de Curbură și în general a Văii Câlnăului, efectuate de V. Mihăilescu, E. Liteanu, C.Ghenea, Tr. Naum, N. Popescu, O. Bogdan, Gr. Posea, M. Ielenicz, Al. Roșu, V. Tufescu, V. Velcea, I.Ujvary, M. Grigore, E. Mihai.

În lupta sa cu natura, omul a învins sau a fost învins. Dar nu puține din victoriile sale s-au soldat cu răni grave asupra mediului natural. Poluarea apei și a aerului, a solului și a vegetației, degradarea terenurilor sunt urmările intervenției nechibzuite a omului în echilibrul natural. Măsurile de redresare a vechilor greșeli trebuie să fie prompte și corecte.

Lucrarea de față este o încercare modestă de a surprinde căteva din problemele principale care se pun în etapa actuală în acest sens. Ea cuprinde două parți principale. În prima parte este tratată partea științifică, iar în partea a doua partea metodică.

1.1. Valea Câlnăului sectorul Petrișoru –Aliceni

Segmentul de vale al Câlnăului de care ne-am ocupat este situat între localitătile Petrișoru în nord și Aliceni în sud, aparținând Subcarpaților de Curbură.

Teritoriul de care ne-am ocupat este situat în partea de sud-est a țării (figura nr.1), în limitele Subcarpaților de Curbură (figura nr. 2).

Figura nr 1 .Situarea perimetrului cercetat in cadrul teritoriului Romaniei

Figura nr.2 Situarea perimetrului cercetat in cadrul Subcarpatilor de Curbura

Din punct de vedere administrativ valea Câlnăului este situată în județul Buzău (figura nr. 3).

Figura nr. 3 județul Buzău

Valea Câlnăului dintre localitățile Petrișoru –Aliceni este amplasată în unitatea fizico- geografică a Subcarpaților de Curbură la limita sud-estică a zonei externe pliocene cuaternare a Subcarpaților Buzăului.

1.2.Limitele Văii Câlnăului în sectorul Petrișoru-Aliceni

Sectorului studiat îi corespund în nord limitele convenționale, iar în est și vest cumpenele de apă dintre Râmnicu Sărat și Valea Câlnăului, dintre Câlnău și Valea Hârboca. Profilul transversal al văii (figura nr. 4) pune în evidență asimetria bazinului. Versantul stâng are înălțimi de peste 400 m și pante accentuate mai ales spre cumpăna de deasupra albiei. Versantul drept are altitudini sub 380 m și pante mai line de tip structural.

Figura nr.4 Profilul transversal al Bazinului Văii Câlnău

1.2.1. Limita de sud

Limita sudică trece prin satul Aliceni. În profil transversal Valea Câlnăului apare ca o vale simetrică cu ambii versanți cu altitudini de circa 200 m, cu pante mici cuprinse între 1-30 favorabile așezărilor ce ajung aproape de culme.

1.2.2. Limita de vest

Limita vestică corespunde dealurilor Hârboca, cumpăna de ape între Valea Câlnăului și valea Hârboca. Înterfluviul se desfășoară pe o lungime de aproximativ 10 km până la zona de confluență a celor două râuri și are orientare generală nord-sud.

Dealul Hârboca, ca urmare a eroziunii diferențiale, apare ca o succesiune de vârfuri și înșeuări. Înălțimea maximă este de 380 m, dar altitudinea se menține în general în jur de 300 m cu descreșteri din nord spre sud de la 350 m la 175 m.

Alunecările au afectat în masă versantul, dându-i un aspect dantelat, acesta caracterizând interfluviul și în apropiere de Valea Sorești.

1.2.3.Limita de est

Limita estică reprezintă cumpăna de ape dintre Valea Câlnăului și Valea Râmnicu Sărat. Interfluviul se desfășoară pe o lungime de 14 km.

1.2.4.Limita de nord

Limita de nord trece prin sudul comunei Racovițeni. Versantul stâng are înălțimi de peste 400 m și pante accentuate mai ales spre cumpănă și deasupra albiei. Versantul drept are altitudini sub 380 m și pante line de tip structural.

2. ISTORICUL CERCETĂRII

În cunoașterea teritoriului de care ne-am ocupat, studiile de geografie se împletesc cu cele de geologie. Majoritatea acestor studii au vizat probleme de geneză și evoluția Subcarpaților Buzăului în ansamblu, de descifrare a reliefului actual al acestora cu accent deosebit pe compartimentarea lor în funcție de însușirile fizico-geografice ale fiecărei subdiviziuni.

St. Mateescu (1927) este cel care, pe baza unor criterii geologice și geomorfologice precizează caracterul de tranziție al subcarpaților. Primele referiri vizând fizionomia regiunii solurilor subcarpatice de la curbură apar însă în lucrarea ”Agricultura română din județul Putna” întocmită de Ion Ionescu Brad (1869).

Cel mai de seamă și primul cercetător al dealurilor curburii, deci a celor din zona de care ne-am ocupat rămâne Stefan Mateescu, care în lucrările sale prezină date referitoare la fiecare unitate geomorfologică în parte.

O descriere amănunțită a reliefului subcarpatic îi aparține lui N.Al. Rădulescu în lucrarea sa ”Vrancea- geografie fizică și umană”.

Cea mai dezbătută și contoversată problemă a fost cea privitoare la modificarea în tip a rețelei hidrografice din zonă așa după cum rezultă din lucrările lui Emm. De Martonne (1907) și M. Paucă (1942).

Deosebit de cuprinzătoare este lucrarea de un înalt prestigiu științific ”Evoluția rețelei hidrografice de la curbura Carpaților” întocmită de M. Ielenicz (1973), apoi lucrare ”Fenomene climatice” caracteristice perioadei reci a anului în zona Subcarpaților de Curbură (între Valea Prahovei și Valea Putnei) aparținând lui Octavia Bogdan și Maria Iliescu. Remarcăm aportul deosebit adus în cunoașterea Carpaților Orientali și de Curbură în lucrarea ”Regionarea geomorfologică a Carpaților Orientali și de Curbură” de către T. Morariu, Gr. Posea, I. Mac.

Problema platformelor de nivelare din Carpații și Subcarpații de Curbură este aprofundată de T. Naum (1961).

”Privire geografică asupra solurilor din județul Buzău” reprezintă o expunere deosebit de intereresantă sub aspectul pedografic, pedogenetic, dar și în ceea ce privește modul de folosință al terenurilor și starea de păstrare a solurilor.

Cât privește zona de câmpie C. Martiniuc (1946) remarcă tranziția Subcarpaților- câmpie propriu-zisă o unitate predominantă ”Câmpia Buzăului- Râmnic-Focșani”. V. Mihăilescu (1946) vorbește despre Câmpia Subcolinară a Râmnicului și Putnei, iar în 1959 același autor referindu-se la sectorul de câmpie cuprins între Valea Buzăului și valea Trotușului îl numește ”Câmpia subcolinară a curburii”.

Asupra vegetației sunt remarcate studii geobotanice întreprinse de I. Șerbănescu, I. Dragu și Gh. Babaca (1968).

În lămuriea unor probleme privind Subcarpații Buzăului și în general din zona Subcarpaților de Curbură si-au mai adus contribuția V. Tufescu (1966), V. Sficlea și N. Barbu (1957), P. Coteț și C. Martiniuc (1960), H. Grumăzescu ( 1958, 1961, 1973).

3. GENEZA ȘI EVOLUȚIA VĂII CÂLNĂULUI

3.1. Date Geologice

Zona subcarpatică de la curbură ocupă o arie de sedimentare în care, începând din acvitanian și până în levauntin s-au succedat faze de sedimentare geosinclinală cu faze de cutare. În evoluția paleogeografică a acestei regiuni se disting trei etape principale.

3.1.1.Etapa presarmațiană

Este caracterizată prin alternanța a două faze de sedimentare, prima avănd loc în acvitanian, burdigalian și helvețian, iar a doua în tortonian.

3.1.2.Etapa sarmato-pliocenă

În prima parte a acestei prime etape a avut loc o fază de sedimentare, în sarmațian și meoțian, urmată de trei faze în care au coeexistat procese de eroziune și sedimentare și care au avut loc în ponțian, dacian și levauntin.

3.1.3.Etapa cuaternară

Se caracterizează prin intrarea în întregime a zonei subcarpatice de la curbură sub regim continental ca urmare a mișcărilor de la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului. După recutarea depozitelor miocene și cutarea celor sarmato- pliocene, eroziunea a cuprins întreaga zonă subcarpatică. În urma acestei acțiuni a avut loc modelarea unei morfologii tipice structurii monoclinale și înlăturarea în mare parte a depozitelor sarmato-pliocene.

În bazinul Câlnăului cercetările au pus în evidență existența formațiunilor cuaternare și holocene, aspecte ce se pot observa în hata geologică (figura nr. 5).

Pleistocenul inferior prezintă două orizonturi: un orizont inferior (strate de Pleșcoi) și un orizont superior (strate de Cândești).

Stratele de Pleșcoi sunt alcătuite din nisipuri fine cu intercalații de marne și au o grosime de aproximativ 150 m. Aceste formațiuni constitue baza litologică a celei mai mari părți a versantului stâng al râului Câlnău, precum și a celui drept până la Valea Sorești.

Stratele de Cândești sunt formate din două niveluri petrografice: în bază, alternanță de argile și marne nisipoase, cu nisipuri fine în care apar lentile de pitrișuri, iar în partea superioară pitrișuri și bolovănișuri ce depășesc 500 m grosime și care includ și depozite psefitice cunoscute sub numele de strate de Frătești. Aceste strate sunt alcătuite din pietrișuri și bolovănișuri cu intercalații subțiri de nisipuri și de argile nisipoase și sunt echivalente Villafranchianului.

Spre sud depozitele coboară în zona de câmpie joasă sub baza de eroziune. Pietrișurile și bolovănișurile sunt consolidate și chiar cimentate. La compoziția lor petrografică participă roci sedimentare (85%), roci metamorfice și eruptive.

Conținutul microfaunistic este alcătuit din foraminifere bentonice marine sau salmastre (Rotalia), ostracode și fructe chara.

Microfauna este bine conservată. Numai culoarea unor foraminifere indică remanierea lor. Amestecul de forme, între care predomină cele tortoniene și sarmațiene, alături de ostracodele pliocenului superior, duce la concluzia că microfauna este ”in situ”, ea aparținând unor formațiuni mai vechi (Sarmațian, Tortonian), iar la alcătuirea nivelului pelitico-psamitic al stratelor de Cândești un mare rol l-a avut materialul remaniat din depozitele mio-pliocene. Elementele faunistice au fost studiate în urma forajelor executate la Valea Sorești.

Pliocenul mediu este reprezentat prin depozite leossoide cu grosimi ce cresc de la nord la sud de la 15 la 20 m. În partea superioară apar intercalații de pietrișuri și bolovănișuri remaniate din strate de Frătești. Aceste materiale se pot vedea împrăștiate pe câmp de torenții cu obârșia în zona înaltă.

Au fost întâlnite și 1-2 intercalații de soluri fosile.

Pleistocenul superior. Dispunerea formațiunilor de loess se închee printr-un ciclu de sedimentare la care participă și pietrișuri și bolovănișuiri.

Holocenul inferior este reprezentat prin acumulări psefitice ale teraselor de la 2,5-3 m și 5-7 m, iar holocenul superior prin aluviunile luncilor.

Grosimea foarte mare a depozitelor cuaternare ce depășește 3000 m și abundența depozitelor detrice psamopsefitice se explică prin existența în pliocenul inferior a unei puternice arii de subsidență și a unor ridicări în arcul carpatic. Cu depunerea stratelor de Frătesti sedimentarea se închee, iar regiunea este afectată de mișcări tectonice pozitive în zona colinară și negative în zona de câmpie producând noi dezechilibre în cadrul versanților, exprimate prin mari deplasări de mase de pământ și influențând rețeaua hidrografică ce va suferi ample divagări.

Alternanța de argile, nisipuri și marne pe grosimi de mii de metrii, lipsa pădurilor și a vegetației ierboase la care se adaugă și alți factori fizico- geografici (climă, hidrografie) sunt medii propice declanșării alunecărilor de teren, astfel încât fiecare versant al râului Câlnău este mai mult sau mai puțin o arie de masă deplasată.

Ca o expresie a acțiunii agenților externi și a eroziunii, versantul drept este îmbrăcat în depozite proluviale. Aceste formațiunii au o coeziune foarte redusă și nu opun rezistență spălării de surafață sau deplasării maselor de pământ.

3.1.4. Tectonica

Aspectul de ansamblu al reliefului reprezentat prin suprafețe structurale, cueste, văi asimetrice, alunecări, îsi găsește explicația în corelarea dintre structura monoclin a regiunii și litologia depozitelor cuaternare.

Dispoziția structurală a acestei zone s-a desăvârșit la sfârșitul pleistocenului inferior.

Înclonarea deosebită a monoclinului spre sud-est de la 15-200 la 30, favorizează alunecarea maselor de pămâmnt pe linia de strat. Se pare că zonele de cumpănă de ape dintre Câlnău și Râmnicu Sărat cu cotele cele mai ridicate, sunt expresia unei structuri anticlinale ce afectează caracterul de monoclin al regiunii. Datele geofizice au fost depistate în culise (structura Zărnești) și au apărut după stabilirea caracterului de monoclin, deci după pleistocenul mediu.

3.1.5. Seismicitatea

Bazinul Câlnăului se situează într-o zonă de intensă seismicitate. În apropiere, la Râmnicu Sărat și Buzău, apar două epicentre. Cutremurele produse nu au avut intensități prea mari (Râmnicu Sărat-gradul 3, și 6), dar se resimt pe o arie largă.

Se admite în regiune existența unei linii de sensibilitate seismică ce ar uni localitățile Ulmeni, Zilișteauca, Zărnești.

Această zonă se încadrează în subzona cutremurelor puțin adânci, sub 60 km. Gradul de seismicitate este considerat a fi gradul 8. Frecvența producerii lor este destul de mare. Acest lucru are repercursiuni directe dintre cele mai grave asupra stabilității versanților. În 1970 declanșarea alunecărilor de teren a fost accelerată de asocierea la ceilalți factori și a unui cutremur. În concluzie bazinul Câlnăului și în primul rând sectorul studiat (Petrișoru- Aliceni) se află într-o zonă de mare instabilitate. Constituția litologică deosebit de slabă (marne, argile, nisipuri), alternarea acestor formațiuni pe grosimi de mii de metri, structura de monoclin a regiunii și seismicitatea ridicată sunt factori ce determină declanșarea și menținerea proceselor de pantă, în special a alunecărilor de teren.

Figura nr. 5 Harta geologică

4. OBSERVAȚII CU ELEVII ASUPRA STĂRII SOLURILOR

Metode de studiere și apreciere a solurilor. Una din marile probleme ale zilelor noastre este aceea de a ști cât de “degadat” sau cât de “fertil ” este solul . În acest sens este necesar să se cunoască în detaliu ce reprezinta solul, cât de degradat sau cat este de fertil la momentul realizarii studiului.

4.1. Inventarierea(caracterizarea)învelisului de soluri

În timpul studiului fizico-geografic al Vaii Câlnăului(localitatile Petrișoru Aliceni), cu privire specială asupra solurilor, au fost realizate mai multe fotografii care cuprind aspecte de ansamblu ale stării solurilor, precum și aspecte ale proceselor de eroziune(acolo unde este cazul).

În acest fel, materialul poate fi folosit în special la clasa a VIII-a, la lecțiile de “Geografia Romaniei” și anume “Solurile din Romania”, la cls a V-a. la lectiile de Geografie generala” si anume” Principalele tipuri de sol si raspandirea lor pe Glob” sau la clasa a IX-a la lecțiile de ”Fenomene de risc în hidrologie” si anume “ Alunecările de teren” și ”Eroziunea”.

Profesorul trebuie să stabilească precis obiectivele operaționale/ competențele pe care le urmărește prin vizionarea ilustrațiilor, să elaboreze comentariul ilustrațiilor insistând asupra aspectelor urmărite în mod special. Elevii vor cunoaște obiectivele operaționale/competențele propuse și problemele pe care trebuie să le urmărească.

După vizionarea ilustrațiilor, profesorul împreună cu elevii vor sistematiza informațiile prezentate, vor trage concluzii; se vor scrie ideile principale pe caiet.

Evaluarea eficienței integrării materialului ilustrativ în activitatea didactică va rezulta din calitatea cunoștințelor însușite de către elevi ( figurile. 6, 7, 8, 9).

Figura nr.6 Eroziunea solurilor pe argile- malul stâng

Figura nr. 7 Eroziunea solurilor- de mal și în albie

Figura nr.8 Cuesete malul stâng

Figura nr. 9 Cueste malul stâng

4.2. Observații cu elevii asupra degradarii solurilor prin diferite procese

Solul este supus degradării ca și celelalte componente ale mediului, dar el se reface mult mai greu în comparație cu apa și aerul deoarece procesele de autoepurare sunt mai lente. De aceea, profesorul, în aplicațiile cu elevii în orizontul cercetat, trebuie să dea o atenție deosebită acestor procese, căutând să urmărească îndeaproape cauzele degradării(eroziunii) și posibilitățile de îndepărtare a factorilor de risc. Proveniența cauzelor care degradează solul este foarte variată.

Figura nr.10 Procese de eroziune malul stang- privire de la S-N

5. RELIEFUL

Relieful constitue fondul pe care se grefează acțiunea agenților externi. Aspectul său accidentat este în bună parte opera fostelor cursuri de apă care au fragmentat vechea suprafață topografică, corespunzând azi plafonului interfluviilor. Acțiunea de modelare a apelor curgătoare s-a materializat în peisaj printr-o succesiune de culmi deluroase înalte și depresionare axate pe văi largi sau înguste ce costitue trăsătura caracteristică a Subcarpaților de Curbură (figura nr. 11).

Figura nr. 11 Profil longitudinal pe interfluvial dintre Valea Hîrboca și Valea Cîlnău.

5.1.Nivelul de eroziune

În cadrul formei analizate se distinge un singur nivel de eroziune, cunoscut sub numele de nivelul Hârboca (Mindell) cu altitudini de 400 m. Lățimea este redusă, cea mai mare fiind de 250 m. Fiind mai nou el se păstrează totuși mai bine dacât celelalte niveluri de eroziune din Subcarpații de Curbură. Această este și expresia rezistenței litologice la acțiunea agenților externi. Din loc în loc nivelul este întrerupt de înșeuări sau obârșia unor văii intermitente. Spre Valea Hârboca limita nivelului urmeză muchia de creastă ce marchează abruptul dinte cele două cursuri de apă, Hârboca și Câlnău.

5.1.1.Cuestele

Valea Câlnăului se așeăză într-o frunte de cuestă (malul stâng) și o suprafață structurală (malul drept), fiind o vale subsecventă. Muchia acestei cueste este foarte fragmentată de bazine largi de recepție ce înaintează regresiv spre culme fiind favorizate de lipsa de vegetație.

Figura nr.12 Frunte de cuestă

Figura nr.13 Malul stâng- rezistența litologică

Figura nr.14 Malul stang la sud de Fundeni

Figura nr.15 Privire de ansamblu asupra malului stâng al Văii Câlnăului

5.1.2. Niveluri de terase

Pe Valea Câlnăului au fost depistate 11 niveluri de terase. Ținând cont de stadiul actual de evoluției al versanților, urmărirea acestor niveluri este foarte dificilă. În sectorul studiat două terase apar evidente: terasa de 2,5-3m și cea de 5-7m.decât la muchia terasei, iar acumulările sunt mai evidente pe podurile teraselor situate imediat sub versanții puternic erodați.

Ca o consecință a accelerării proceselor geomorfologice actuale în cadrul văii apar si pseudoterase, legate de alunecările de teren.

Depozitele terasei medii de 5-7 m sunt alcătuite din pietrișuri peste care s-au așternut depozite deluviale, coluviale si proluviale.

Frunțile teraselor medii acolo unde s-au păstrat și unde domină direct fundul văii, sunt barate de ravene si văii torențiale si deformate de valurile alunecărilor de teren. Terasele prezintă continuitate la sud de Valea Sorești.

5.2. Lunca

Lunca Câlnăului este domeniul proceselor de acumulare. Materialele rezultate din eroziunea versanților sunt transportate și ajung în albie, înălțându-i talvegul.

În general, lățimea luncii crește de la nord, de la 50-150 m la 250-300 m, spre sud. În luncă apar acumulări de nisipuri și pietrișuri exploatate in balastiere. Deși în stadiul actual acestea nu au dimensiuni prea mari, totuși prin cotinuarea exploatării ele pot devenii niveluri de bază locale provocând declanșarea unor noi dezechilibre.

Ca urmare a dinamicii versanților, lunca este puternic meandrată. Permanent au loc schimbări de cursuri datorită înaintării frunților de alunecare până la talvegul râului. Procesul este variabil și invers. Prin înaintarea meandrelor ele subliniează versanții imprimând un caracter detrusiv alunecărilor. Între luncă și muchia de cuestă se desfășoară cele mai dinamice procese gravitaționale.

Figura nr. 16 Înaintarea frunților de alunecare până la talvegul râului

Figura nr. 17 Materiale erodate și depuse în albia râului

Figura nr.18 Acumulari în albie

5.3. Date Morfografice

Arealul analizat în grupa dealurilor sud-estice cu altitudine mijlocie, constituie o arie de legătură între dealurile înalte vestice și glacisul subcarpatic. Aspectul de pod al interfluviului devine predominant la sud de Valea Sorești ca urmare a extinderii formațiunilor holocene (figura nr.19). În tendința lor de deplasare spre sud –est conform înclinării stratelor, apele, prin eroziunea regresivă au îndepărtat orizontul de pietriș, s-au adâncit în rocile friabile (argile, nisipuri, marne), fragmentând puternic culmea.

Înălțimea maximă a interfluviului este de 345,3 m în nord și de 175 m în sud, pierzându-se în zona de confluientă a râului Câlnău cu afluentul Hârboca.

Martorii de eroziune se caracterizează printr-un aspect alungit sau rotunjit si se mențin în jurul altitudinii de 325 m. Interfluviul este puternic dantelat de râpe de desprindere ce înaintează regresiv prin prăbușiri.

În functie de cursurile care le-au generat, văile au dimensiuni și forme foarte diferite. Valea Câlnăului are o lungime de 4,6 km, întreg cursul său purtând amprenta mișcărilor neotectonice și înclinării stratelor. Câlnăul este o vale longitudinală cu o direcție nord-sud și împreună cu afluentul său Hârboca se dirijează de-a lungul stratelor, rămânând piezișe numai la origine. Câlnăul are un profil transversl lărgit, iar forma fundului văii în profil longitudinal este ușor concavă ca urmare a unei pante mai mari accentuate în sectorul superior. În total cursul prezintă 19 schimbări de pantă. În sectorul analizat înclinarea văii este foarte redusă. Lățimea văii variază de la 20 m la 150 m, în schimb adâncimea este mai accentuată datorită coborârii Văii Buzăului sub influiența ariei de subsidență de la Curbura Carpaților. Acest fapt are drept urmare modificarea echilibrului versanților și implicit accelerarea eroziunii de adâncime și declanșarea alunecărilor de teren. Deasupra fundului văii în nivelurile de terasă, terasele de pe stânga au fost fragmentate, parazitate de conuri de dejecție ale organismelor torențiale .

Figura nr. 19 Harta morfografică

Figura nr. 20 Fragmentarea puternică a culmii datorită prezenței argilelor

Figura nr. 21 Eroziunea regresivă- îndepărtarea statelor de nisip de deasupra

Figura nr. 22 Râpă de desprindere

Figura nr.23 Râpă de desprindere- martori de eroziune

Figura nr.24 Prezența prăbușirilor la râpele de desprindere

5.3.1.Date morfometrice

Gradul de fragmentare al vechii suprafețe topografice este dat de valorile interfluviilor și de mersul curbelor de nivel (figura nr 25). În cadrul sectorului analizat se disting câteva sectoare caracteristice. Înălțimile cuprinse intre 175-250 m conturează albia Câlnăului cuprinsă ca nivel de bază între versanți. Interfluviul de 325-400 m corespunde povârnișului drept cu nivelul de eroziune Hârboca, de 400 m, iar versantului drept îi corespunde un nivel intermediar ca poziție între culme și talveg.

Înălțimile cuprinse între 400-475 m si 475-525 m corespund abruptului dat de pitrișurile de Cândești. Printre albiile Călnăului și culme dezechilibrele sunt accentuate ca urmare a acțiunii intense a proceselor de versant. Aceste procese se materializează fie prin deplasări masive de materiale (alunecări), fie prin eroziune de adâncime (torențialitate).

5.4. Densitatea fragmentării reliefului

Densitatea fragmentării reliefului este expresia gradului de modelare a suprafețelor topografice, a cursurilor permanente sau intermitente. De-a lungul Calnăului se individualizează o fâșie cu valori ale densității fragmentării de la 4,1-5 km/km2 în partea nordică a sectorului studiat. Valori mici, sub 3 km/km2 se găsesc în jumătatea sudică a sectorului analizat, aproximativ în dreptul satului Valea Sorești. Într-adevăr aceasta este zona cu cea mai mare sensibilitate, alunecările sunt inexistente, iar versntul este fragmentat de câteva văi abia schițate (figura nr. 26).

5.4.1.Adâncimea fragmentării reliefului

În funcție de alcătuirea geologică și de pantă, adâncimea fragmentării înregistrează valori diferite. Cea mai mare pondere, peste 50% ocupă valorile între 50-100 m și se suprapune peste întreaga suprafață a versantului drept. De la Valea Sorești spre sud, adâncimea fragmentării scade sub 50 m.

În general densitatea și adâncimea fragmentării reliefului dau posibilitatea conturării unor areale cu valori maxime ce explică în parte gradul de degradare al zonei respective.

5.5. Pantele

În bazinul Câlnăului, asocierea pantelor cu litologia dă un aspect deosebit de mozaicat versanților.

În cadrul versantului se disting trei zone cu înclinări mai accentuate. Prima fâșie se situează în apropierea interfluviului cu valori cuprinse între 10-150 și corespunde aliniamentului de dezvoltare al râpelor de desprindere ale alunecărilor. A doua zonă este formată din două sau trei fâșii foarte înguste ce urmăresc abruptul valurilor de alunecare cu înclinării de 5-150. A treia zonă se suprapune peste frunțile porniturilor ce pot atinge înclinări de 10-150. Asocierea pantelor structurale cu stratificarea formațiunilor geologice creează condiții potențiale favorabile declanșării dezechilibrelor.

Pe versantul sâng se distig aceleați grupări de pante. Ele prezintă o orientare inversă căderii stratelor și sunt pante asecvente. Înclinări de peste 150 situate în apropierea cumpenei de ape corespund abruptului pietișurilor de Cândești. Pantele de 3-100 sunt dispuse în jumătatea mediană a versantului reprezentând resturi ale unor vechi niveluri de eroziune.

Figura nr. 25 Harta geomorfologică

Figura nr.26 Harta densității fragmentării

Figura nr.27 Harta adâncimii fragmentării

Figura nr.28 Harta pantelor

5.6. Versanții

Versanții constitue domeniul cel mai favorabil de manifestare al proceselor gravitaționale. În funcție de pantă, de litologie, de adâncimea și densitatea frgmentării, de acțiunea agenților externi în tendința lor de a-și realiza echilibrul, versanții sunt într-o dinamică continuă.

Povârnișul drept al Văii Câlnăului are o orientare nord-sud și o expunere estică. Panta este domoală și coincide în mare parte cu înclinarea stratelor. În urma defrișărilor și a desfundării terenurilor pentru plantarea viței de vie, ce au favorizat infiltrații puternice, unele straturi de argila s-au umectat și au devenit paturi de alunecare pentru pachetele de deasupra lor. În zona de manifestare a porniturilor de teren, versantul are o cădere în trepte. Lungimea medie variază între 700-900 m, iar maxima ajunge la 1 km. De la nord până la confluența versantului, acesta suferă o îngustare evidentă. În general coboară domol spre albie cu excepția unei zone din sudul satului Petrișoru și a frunților de alunecare, unde panta este mai mare. Expunerea sa estică determină insolații mari care generează pe suprafața terenului numeroase fisurații. În timpul ploilor, acestea permit pătrunderea rapidă a apelor meteorice spre patul de alunecare și implicit declanșarea alunecărilor.

Forma principală de manifestare a degradărilor de teren este șiroirea și torențialitatea. Alunecările de teren apar sub forma torenților noroioși și a alunecărilor de vale. În profil transversal versantul prezintă două rupturi de pantă (figura nr. 4). Cea mai mare parte din torenți s-au dezvoltat regresiv spre cumpănă creându-și bazine largi de recepție. Indicii calitativi utilizați în analiza reliefului evidențiază în cazul sectorului analizat că domină o zonă distinctă ce se desfășoară la sud de Valea Sorești până la Aliceni, unde acești parametrii au valori mici, reprezentând sectorul cu cea mai mare stabilitate.

Figura nr.4 Profilul transversal al Bazinului Văii Câlnău

5.7. Alunecările de teren

Alunecările de teren constitue procesele cele mai dinamice ale bazinului Câlnăului. Declanșarea lor în masă a început în anul 1970, când cantitățile mari de precipitații s-au asociat cu topirea bruscă a zăpezilor (figura nr.29). Aceasa a fost numai momentul de declanșare, pregătirea lor fiind mai îndelungată. Alunecările de teren acoperă aproape în întregime versantul drept al Câlnăului, dar s-au dezvoltat și în cadrul bazinelor torențiale de pe versantul stâng.

În majoritatea cazurilor procesul de alunecare se desfașoară pe culme până în albie. Grosimea materialelor deplasate variază între 5-10 m, iar suprafețele alunecărilor sunt de ordinul zecilor de ha. Râpele de desprindere au înălțimi mari (5-10-20 m), sunt în majoritatea cazurilor abrupte și deosebit de dinamice. Corpul alunecărilor prezintă două sau trei trepte, iar între ele, valuri monticuli, brazde, lacuri, crăpăturile sunt dispuse haotic. Frunțile prezintă de asemeni înălțimi apreciabile și au o dinamică accentuată.

Alunecările de pe versantul stâng se înscriu în peisaj prin suprafețe mai restânse, prin forme de relief rezultate diferit (alunecări de vale). Efectul producerii lor este însă același, plantațiile de vii și livezi au fost compromise în mare parte, pășunile reduse ca suprafață. În concluzie în sectorul analizat, ca urmare a structurii litologice, a pantei accentuate, a lipsei de vegetație, a intervenției omului, la care se adaugă aportul substanțial al altor factori (precipitațiile), constitue o zonă de putrernică manifestare a proceselor actuale.

Figura nr.29 Amplasarea alunecărilor de teren

5.8. Rolul factorului antropic în declanșarea și menținerea alunecarilor de teren

La aspectul degradat de astăzi al sectorului analizat, pe langă ceilalți factori expuși, un important aport și-l aduce omul, prin actiunile sale.

În activitatea omului de distrugere a echilibrului natural se pot distinge mai multe etape. În primul rând se înscriu defrișările. Acestea, se pare că au început în a doua jumătate a secolului XVIII_lea , cand în zonă s-au așezat mocanii de peste munte și au tăiat padurile pentru a extinde pășunile și fânețele necesare turmelor lor.

În a doua jumatate a secolului XIX_lea, s-au extins arăturile. Distrugerea pajiștilor existente, cu efectuarea lucrărilor în lungul pantei, folosirea unui sortiment de plante necorespunzătoare au provocat începutul eroziunii torentiale. Înainte de colectivizare, stabilitatea versanților era totuși asigurată de existența pomilor fructiferi, în special nuci. După colectivizare aceștia au fost în mod masiv taiati. În tendința de a folosi cât mai eficient aceste terenuri modul de folosință inițial a fost desființat. S-au afectuat arături la 90 cm. adâncime și întreg versantul drept al Câlnăului a fost plantat cu vita-de-vie.

Afânarea solului a mărit permeabiliatea acestuia favorizand punctarea stratelor argioase în perioada anilor ploioși.

Aceste condiții favorizate de manifestarea în 1990 a unui cutremur de grad inferior, urmate de alte cutremure de intensitate mica în anii următorii, au fost suficiente pentru declanșarea alunecărilor de teren. Trebuie adăugat faptul că în zonă se practică pășunatul excesiv, atât pe versantul drept cât și pe cel stâng, plantat cu pomi fructiferi și care în mare masură au fost distruși datorită eroziunii torențiale și alunecărilor.

Turmele de oi nu numai că distrug covorul erbaceu, dar creează numeroase poteci pe care eroziunea în suprafață s-a instalat deja. Întreaga zonă este un păienjeniș de drumuri care itersectează în lung și în lat versantul de la bază până la culme. Însăși iterfluviul pe care râpele de desprindere l-au afectat și îl distrug continuu este folosit pentru care și pentru tractoare, prin trepidațiile lor într-o zonă atât de instabilă nu poate avea decât un efect nefevorabil. Însă masa alunecată este continuu reactivată de intervenția omului.

Acolo unde plantația de viță-de vie se mai pastrează cât de cât nederanjată pe mici porțiuni, acestea sunt lucrate, iar podul valurilor de alunecare mai netede, pamântul este plantat cu porumb sau tutun.

Dacă la aceste intervenții se adaugă și lipsa de preocupare iată că problema de a stăvili unele procese în ruperea și menținerea echilibrelor naturale este destul de dificilă.

Figura nr.30 Suprafețe erodate datorită pășunatului excesiv-malul drept

Figura nr. 31 Eroziunea de suprfață- malul drept

Figura nr.32 Areale cu plantații de viță de vie

Figura nr.33 Versanți afectați de alunecări de teren

5.9. Principalele procese geomorfologice actuale

Pincipalii factori ce determină apariția și menținerea ropceselor actuale sunt: litologia, sructura, panta, vegetatia, precipitațiile și activitatea umană.

5.9.1.Litologia

În regiunea analizată formatiunile geologice sunt reprezentate prin depozite cuaternare. În compoziția litologică a acestora sunt predominante marnele, argilele si nisipurile. Primele categorii de roci prezintă câteva caractersitici importante care fac ca terenurile afectate de alunecări să coincidă în bună parte cu aria de răspâdire a acestor formațiuni. Nisipurile prin coeziunea lor foarte mică sunt spălate ușor, producând dezechilibre în cadrul versanților.

5.9.2.Structura

Bazinul Câlnăului este situat într-o zonă de monoclin cu înclinare spre sud-est. Alternanța depozitelor de argilă, marne, nisipuri asociată cu această structură, determină alunecări masive de pământ pe suprafața de strat.

5.9.3.Panta

În funcție de acest factor procesele de pantă pot avea o dinamică accentuată, sau se pot găsi într-un echilibru stabil. Pe versantul stâng al Văii Câlnăului pantele sunt în mare parte de 10-150. Înclinarea deosebită a povârnișurilor și roca friabilă a determinat adâncimea și extinderea bazinelor torențiale. Pe vesantul drept panta este mai redusă, dar faptul că ea coincide cu înclinarea startelor are repecursiuni imporatnte în evoluția proceselor gravitaționale.

5.9.4.Vegetația

Vegetația este unul din factorii naturali determinanți în menținerea echilibrelor naturale. Vegetația ierboasă foarte densă și coronamentul arborilor împiedică spălarea solului, insolația excesivă, iar prin sistemul lor radicular asigură stabiliaitea terenurilor.

Defrișările masive și pășunatul excesiv au lipsit versanții de ecranul lor protector, lipsa covorului vegetal fiind o cauză impresionantă în declanșarea proceselor actuale.

5.9.5.Factorul climatic

Precipitațiile atmosferice atât cele lichide, cât și cele solide contribuie la umezirea rocilor. Aceasta se realizează prin infiltrarea apei meteorice mai ales în urma ploilor de durată. Ca urmare are loc umectarea materialelor care, depășind limita critică, încep să alunece pe pantă. Ploile torențiale scurte și repezi nu au timp să se infiltreze în totalitate, în schimb procesul de spălare la suprafață este foarte mare. Când maximul de precipitații coincide cu topirea zăpezilor, efectele sunt dezastruoase.

Acestui fapt se datoreză începutul declanșării alunecărilor în bazinul Câlnăului.

De asemenea precipitațiile infuiențează regimul scurgerii apelor de suprafță și fluctuațiile panzei freatice. Ca urmare a infiltrațiilor puternice pânza freatică se ridică mai la suprafață, umectând o mare cantitate de material.

5.10. Procese geomorfologice

Activitatea omului duce la acelerarea proceselor actuale. Acțiunea sa se concretizează prin despăduriri iraționale, prin distrugerea pășunilor ca urmare a suprapășunatului, prin crearea a numeroase drumuri, poteci ce distrug vegetația și bătătoresc solul și mai ales prin construcții și lucrarea neștiințifică a solului.

5.10.1.Tipuri de procese actuale

Eroziunea de suprfață este procesul de îndepărtare al particulelor de pe suprafața topografică, ca urmare a acțiunii mecanice a picăturilor de ploaie sau a scurgerii în firișoare de apă a precipitațiilor căzute. Cantitatea de material pus în mișcare depinde de cantitatea de apă căzută și intensitatea ei, de pantă de existanța sau lipsa covorului vegetal. Particulele sunt transportate în suspensie sau prin târâre și depuse în micile excavațiuni grefate pe relief. Eroziunea de suprafață este un proces mai puțin observabil decât celelalte manifestari de dezechilibru. În schimb urmările sunt de multe ori mai nefaste. Suprafețe imense ramân fară orizontul de sol și devin astfel nefolositoare. Aspectul acestor terenuri supuse eroziunii de suprafață se distinge în cadrul peisajului natural prin culoarea albicioasă. La sud de Petrișoru, pe versantul stâng, pășunile ocupă cea mai mare suprafață.

Datorită suprapășunatului și a numeroaaelor cărări, aspectul acestui povârniș este dungat.

5.10.2.Șiroirea

Șiroaiele constitue prima formă de organizare a scurgerii de suprafață, Acest tip de proces afectează aproape toate râpele de desprindere ale alunecărilorncu excepția celor cu dinamică accentuată. De asemenea materialele afânate ale corpului și frunții alunecărilor sunt intens spălate. Șiroirea este prezentă și pe versanții ravenelor sau ale organismelor torențiale.

5.10.3. Rigolele

Rigolele sunt forme mai avansate ale eroziuni de suprafață în sensul că au adâncimi mari și o stabilitate mai accentuată. Au aproximativ aceeași arie de răspândire cu șiroaiele.

5.10.4. Ravenarea

Ravenarea constitue o fază mai înaintată a eroziunii de adâncime. Toate organismele torențiale din zonă încep printr-o ravenare puternică. Aceste forme de eroziune prezintă adâncimi de ordinul zecilor de metri. Pereții sunt foarte abrupți cu vegetație puțină.

5.10.5.Ogașele

Ogașele reprezintă forma inițială de eroziune în adâncime și cuprinde o arie largă de răspândire pe versantul stang al Câlnăului.

5.10.6.Torențialitatea

Torențialitatea cuprinde sirul de procese de eroziune în adâncime de la rigole până la ravene. Torenții ocupă suprafețe foarte mari și în cadrul lor se desfășoară alături de acțiunea de eroziune și acșiunile de transport și acumulare.

Torenții încep printr-un proces complex de ravenare cu adâncimi apreciabile. Bazinele de recepție sunt foarte dezvoltate și ocupă suprafețe mari. Văile secundare ale bazinului prezintă adâncimi de 5-10 m. Versanții lor sunt în general puternic înclinați favorizând producerea alunecărilor și prăbușirilor. Uneori porniturile au o dezvoltare mare și formează așa numitele alunecări de vale.

Figura nr. 34 Torent situat pe malul stâng al Câlnăului

Figura nr.35 Ravenă situată pe malul stâng al Câlnăului

Figura nr.36 Ogaș pe versantul stâng

5.10.7.Eroziunea de mal

Eroziunea este dată de influența directă a apelor curgătoare și de acțiunea proceselor de pantă. Din această cauză râul Câlnău prezintă un curs sinuos în sectorul analizat. Există numeroase puncte în care apa subminează malul. Deși nu are un debit mare, totuși în timpul marilor viituri acțiunea de eroziune este puternică ținând cont de roca friabilă ce alcătuiește malul.

Figura nr.37 Eroziunea de mal

Figura nr.38 Eroziunea de mal-acumulări în albie

La sud de Fundeni, pentru a proteja malul, s-a creat un mic dig.

Figura nr. 39 Dig Fundeni –malul stâng

Figura nr. 40 Dig la Fundeni-protejat de plopi

Figura nr.41 Plopi în digul de la Fundeni- situati într-un meandru al râului

Procesele de pantă au o acțiune mult mai mare asupra malurilor. În primul rând frunțile alunecărilor în majoritatea cazurilor au ajuns până la albia râului, provocând noi meandrări. De asemena, organismele torențiale și ravenele au fragmentat aceste maluri. Înainte de intrarea în satul Fundeni, pe sânga Câlnăului apar ravene cu adâncimi de aproape 15 m și cu pereți aproape verticali. În cadrul lor prăbușirile sunt intense, iar spre obârșia lor au aparut alunecări.

Prăbușirile sunt frecvente la sud de Fundeni deoarece aici în constitiția litologică este predominant loessul.

5.10.8. Eroziunea și acumularea de albie

Râul Câlnău are în general o pantă mică, mai ales în sectorul analizat. Ca urmare, eroziunea de adâncime este neglijabilă. În schimb, procesele de acumulare sunt foarte mari. Acest lucru se datorează atăt pantei reduse cât și cantități mari de materiale aduse de versanți. Eroziunea specială este apreciată la 56,3+ – 3 ha/an. Aceste materiale sunt aduse atât de torenți cât și de șiroirea intersă ce spală alunecările de teren.

Aluviunile din albie sunt formate din pietrișuri de diferite dimensiuni, nisipuri și mâl.

6. DATE CLIMATICE

Clima este unul dintre factorii potențiali ce favorizeză menținerea și declanșarea proceselor gravitaționale. Ea este în legătură cu relieful, circulația generală a atmosferei și radiația solară.

6.1.Circulația generală a atmosferei

Datorită poziției bazinului Câlnăului în zona subcarpatică de la curbură, asupra sa se resimt influențe de circulație diferite.

În primul rând sunt influențe foehnale care micșorează intensitatea iversiunilor de temperatură și a proceselor de iarnă. De asemenea se resimt influențele circulației aerului continental estic prin fenomene de ierni timpurii, prin precipitații cu caracter consecutiv. Uneori, aici se simt influențe ale circulației sud-vestice care se materializează prin ploi torențiale. Acestea au un efect distrugător asupra versanților cu pantă mare și stabilitatea realativă.

6.2.Radiația solară

Radiația solară diferă în funcție de caracteristicile reliefului și ale covorului vegetal. Se apreciază că radiația solară în zonă este de circa 125 kcal/cm2, iar durata de strălucire a soarelui este de 2100-2200 ore/an. Geneza și evoluția degradărilor de teren este legată de condițiile climatice. Între acestea, precipitațiile au un rol deosebit creând dezechilibre în regimul scurgerilor și al modelării reliefului.

6.3.Regimul temperaturilor

Temperatura medie anuală în bazinul Cânăului variază între 10 si 110 C. De- lungul anilor, acest parametru înregistrează mari fluctuații. Cele mai ridicate medii anuale de temperatură s-au inregistrat în anii 2002 (22,60C în iunie), 2004 (22,90 C în iulie) și în 2010 (23,0 C în iulie). Fluctuațiile neperiodice ale temperaturii aerului se determină și prin mediile anuale cele mai coborâte. Cele mai mici medii anuale s-au semnalat în luna ianauarie (-5,30 C in 1989, -4,60C în 2006).

Variația temperaturii aerului în cursul anului

Cele mai mari diferențe lunare apar în lunile de tranziție martie- aprilie- și octombrie- decembrie. Luna cea mai rece a anului este luna ianuarie, a cărei valoare medie este de – 80C. Cea mai ridicată medie a acestei luni a fost de 0,00C și s-a înregistrat în 2007.

Din februarie valorile temperaturii aerului încep să crească, astfel încât maximul îl atinge în iulie, luna cea mai caldă a anului. Media acestei luni este de 220C. Versanții însoriți înregistrează valori și mai mari. Așa se poate explica existența unor specii mediteraneene pe interfluviul dintre Câlnau și Slănic.

6.4.Temperaturile extreme absolute

Temperaturile minime absolute sunt urmarea răcirii accidentale din lunile

de iarnă datorită invaziei repetate de mase de aer rece continental polar.

Încălzirile accidentale rezultate din persistența unui regim continental sau din invaziile de aer tropical continental au fost surprinse de temperaturi maxime absolute. Cea mai mică valoare a acestui perimetru s-a semnalat în luna ianuarie 1984 (6,00C).

Prima zi cu temperaturi medii zilnice ≥ 00C este 21 februarie. Pentru temperaturi medii zilnice ≥ 50C este 21 martie, iar pentru valori ≥ 100C este ziua de 11 aprilie. În fluctuațiile sale periodice sau neperiodice, temperatura aerului poate depașii sau coborî sub anumite praguri. În funcție de aceste limite s-au stabilit anumite categorii: zile de îngheț, zile de iană, zile de vară si zile tropicale. Pe sectorul analizat, numărul mediu anual al zilelor de îngheț este de 60-80 de zile, iar cel al zilelor de iană este sub 30 de zile. Numarul mediu anual al zilelor de vară oscilează între 30-100 zile, iar al celor tropicale 20-30 zile.

În general temperaturile nu au influențe atât de directe și de proporții atât de mari ca precipitațiile și stratul de zăpadă. Totuși pot avea un efect nefavorabil atunci când la sfârșitul primăverii temperaturile pozitive înregistrează temperaturi mai mari detreminând topirea bruscă a zapezilor. De asemenea, insolația puternică favorizeză apariția a numeroase crăpături în masa alunecată.

Aceste fisurații permit infiltrarea rapidă a apei meteorice până la stratul argilos, provocând declanșarea dezechilibrelor.

Figura nr.42 Variația temperaturilor medii, maxime și minime lunare 2002-2011 stația Râmnicu Sărat

6.5. Precipitațiile

Cantitățile anuale de precipitații

În baza analizei date de la Râmnicu Sărat pe o perioadă de 10 ani (2002-2011) se constată că în zona studiată cantitatea medie anuală de precipitații este de aproximativ 600 mm. Sumele anuale variază de la valori minime până la dublul valorii minime.

Cele mai mari cantități anuale de precipitații s-au înregistrat in 2011 (371,2 mm), dar pentru cea mai mare parte a anilor studiați se observă o creștere importantă a volumului de precipitații. Cele mai ridicate cantități anuale au căzut în 2010, când s-au înregistrat 849,4 mm, dar începând cu anul 2003 valorile lor se mențin constant ridicate, ceea ce determină, în perioada de topire a zăpezilor, să se declanșeze alunecările de teren din bazinul Câlnăului.

Cantitățile medii lunare de precipitații

În general cantitățile medii lunare sunt ridicate în sezonul cald (mai-iunie), constituind primul maxim. Cel de-al doile maxim este mai redus și se înregistrează toamna, în septembrie (figura nr.43).

Figura nr.43 Variația precipitațiilor medii lunare 2002-2011

Analizând valorile medii lunare de precipitații cele mai mici se observă că în unele luni cantitatea de ploaie căzută este mai mică de 2-3 mm. Acest lucru se întâmplă la sfârșitul iernii și toamna.

Analiza lunară a datelor de precipitații aduce precizări asupra anilor secetoși și ploioși.

În anii ploioși 2004-2007 s-au înregistrat valori maxime în mai multe luni de-a rândul, în special în anotimpul călduros provocănd viituri puternice și alunecări de teren.

Consecințele acestora s-au reflectat în peisajul sectorului analizat prin accelerarea eroziunii lineare și a eroziunii de mal.

Canititățile maxime în 24 de ore

Acestea s-au înregistrat în iulie 2005 când au atins 74,4 mm. În general cele mai ridicate maxime diurne apar în lunile de vară ca urmare a covecției temice. De asemenea lunile iunie, iulie, august au frecvența cea mai ridictă, peste 20%. Acest lucru este deosebit de important deoarece de multe ori valorile maxime de precipitații înregistrate în 24 de ore depășesc valoarea medie multianuală din luna respectivă. Ploile torențiale de vară, scurte și repezi, dar cu un volum mare de apă, spală o mare cantitate de material pe pantele mari sau se pot infiltra până la stratele impermeabile provocând noi dezechilibre.

Numărul mediu anual de zile cu precipitații > 0,1 mm

Numărul mediu anual de zile cu precipitații > 0,1 mm pentru sectorul analizat este mai mic de 100. În variația lunară a acestui parametru se observă un maxim în lunile mai-iunie. Minimul lunar de zile cu precipitații se înregistrează în lunile de toamnă, corespunzător cantităților lunare reduse.

6.5.1. Frecvența zilelor cu diferite cantități de precipitații

Numărul mediu anual de zile cu precipitații ≥ 1,0 mm este de 80-90 de zile. Numărul cel mai mare de zile cu precipitații ≥ 0,1 mm se înregistrează în lunile mai, iunie și iulie.

Numărul mediu anual de zile cu precipitații ≥ 10,0 mm se apreciază la 10 zile, iar numărul mediu de zile cu precipitații ≥ 30,0 mm nu depășesc 6 zile.

În mersul anual al precipitațiilor se observă că maximele lunare și zilnice corespund sezonului cald (iunie-iulie). Aceste ploi au în general caracter de aversă și produc mari schimbări în peisajul geografic. Suprapunerea lor în timp și spațiu are efecte dintre cele mai dezastruoase asupra versanților cu pantă mare lipsiți de vegetație. De asemenea ele au un mare rol în dezechilibrarea scurgerii organizate și în activitatea torenților.

6.5.2. Umezeala relativă

Lipsa masivă a pădurilor și influența circulației zonale se reflectă în valori mai reduse ale acestui parametru climatic. Umezeala relativă medie anuală este de 7%. În cursul anului umezeala relativă înregistrează un maxim principal iarna ca urmare a invaziei de aer cald umed dinspre Marea Mediterană și un minim secundar la începutul verii ce coincide cu perioada cea mai ploioasa. Minimul anual are loc primăvara, când valoarea umezelii relative este de 63%.

6.5.3. Nebulozitatea

Valorile nebulozității medii anuale variază între 5,0 și 5,5 zecimi. În funcție de formațiunile barice în cursul anului acest parametru înregistrează valori maxime și minime. Maximul de nebulozitate se înregistreză la sfârșitul toamnei și iarna ca urmare a frecvențtei accentuate a fronturilor atmosferice și a persistenței cețurilor pe culoarele de vale.

Nebulozitate minimă caracterizează sfârșitul verii și începutul toamnei ca o consecință a activității foehnale și a predominării timpului anticiclonic liniștit.

Numărul mediu anual de zile senine este aproximat la 60 de zile. În funcție de valoarea nebulozității cele mai multe zile senine se produc în lunile august și septembrie, când predomină influențele maselor continentale. Numărul mediu al zilelor acoperite este de cca. 100 de zile și corespund cu nebulozitatea maximă.

6.6. Vântul

Vântul este cel mai dinamic element al climei.

Direcția vântului

Datorită faptului că zona analizată constitue un culoar de vale cu orientare nord-sud, vânturile dominante sunt cele din nord. Frecvență mare au și vânturile de nord-est.

Calmul se înregistrează toamna și la începutul iernii. În această perioadă vânturile au viteze reduse (sub 4m/s). Perioada cea mai agitată a anului este primăvara cănd are loc schimbarea sensului circulației atmosferice și vara în luna iulie, când predomină circulația vestică.

Viteza vântului se menține în jur de 4m/s (figura nr. 18). În cursul anului , lunile cu cele mai mari viteze sunt cele de primăvară și iarnă, când depășesc 3,5 m/s. Vara și toamna vitezele scad sub 3m/5. În general actiunea vântului se manifestă prin spulberarea scoarței de alterare și a învelișului nival expunând suprafața topografică acțiunii directe a înghețului și dezghețului.

6.7. Înghețul și dezghețul

Alternanța și ritmicitatea procesului de îngheț-dezgheț și a perioadelor de încălzire și răcire masive are consecințe importante asupra proceselor de pantă.

Înghețul și înstalarea acestuia prin scăderea temperaturii aerului sub 00C

Data medie a primului îngheț este în jurul datei de 21 octombrie, iar data medie a utimului îngheț este în jurul datei de 21 aprilie. Durata medie a intervalului de îngheț posibil ajunge la 180 de zile. Durata medie a intervalului fără îngheț are o impotanță deosebită asupra proceselor de pantă. Acest interval are o durată de cca. 180 de zile.

6.8. Stratul de zăpadă

În lunile reci ale anului cea mai mare parte a precipitațiilor cade sub formă de zăpadă. Prima ninsoare își face apariția începând cu lunile noiembrie-decembrie. Ultima ninsoare are loc în a trea decadă a lunii martie. Numărul mediu anual de zile cu strat de zăpadă se realizeză în luna ianuarie, iar cele mai puține in aprilie.

6.8.1. Grosimea stratului de zăpadă

Apariția stratului de zăpadă în majoritatea anilor are loc în a doua și a treia decadă a lunii decembrie.

La sfârșitul iernii el dispare începând cu luna martie, prelungindu-se uneori în aprilie.

Grosimea stratului mediu de zăpadă este de 10 cm. Valorile medii cele mai ridicate se înregistreză în lunile ianuarie și februarie. Analizând graficul privind variația mediilor lunare de grosimea stratului de zăpadă se constată că cea mai mare cantitate de precipitații solide a căzut în anul 2007 (9 cm) și în 2011 (30 cm- figura nr.44 ). Sunt de asemeni ani în care stratul de zăpadă este redus sau absent.

Durata maximă de topire a zăpezii este de 41 de zile, favorizând o infiltrație puternică.

Alături de precipitațiile lichide, precipitațiile solide prin topirea lor bruscă sau prin acumulări mari de apă în sol sunt cauze ce declanșează procesele de pantă.

Figura nr.44 Variația precipitațiilor medii lunare 2002-2011 stația Râmnicu Sărat

7. VEGETAȚIA ȘI FAUNA

7.1.Vegetația

Ca ecran protector, vegetația deține un rol principal în menținerea echilibrelor naturale. Activitatea omului prin desțeleniri și despăduriri a contribuit la intensificarea proceselor modelatoare, uneori favorizate deja de activitatea factorilor naturali.

Zona studiată se încadrează în zona de silvostepă, care are o mare dezvoltare între Câlnău și Slănic. Fostele păduri de stejar pufos și stejar brumăriu au fost de mult distruse, pe locul lor desfașurându-se stepa de cultură.

Terenurile agricole din nordul regiunii ocupă suprafețele fostelor păduri de stejari și pajiștile stepizate secundare și derivate cu Fetusca subcata și Fetusca valesciana.

Subcarpații sunt acoperiți cu păduri de gorun, mojdrean, scumpie și cărprința. Esența caracteristică pentru silvostepă este stejarul pufos și cel brumăriu pe care îl găsim mai ales aproape de comuna Zărnești, unde se întâlnesc și pajiști solonizate compuse din diverese plante halofite.

7.2.Fauna

Având un relief variat, județul Buzău este beneficiarul unui bogat fond de vânat. În regiunea colinară: căpriorul și iepurele.

În privința pescuitului, bazinele lacustre cu apă dulce, ca specii oferă: crapul, carasul și roșioara, iar apele curgătoare păstrăvul, cleanul si mreana.

8. ELEMENTE PRIVIND HIDROGRAFIA

8.1.Hidrografie

Rețeaua hidrografică este reprezentată prin văi permanente și temporare, lacuri, bălți și pânze freatice.

Râul Câlnău izvorăște din dealurile Buda de la o altitudine de 700 m. Se desfășoară pe 48 km lungime. De la izvor până la localiatatea Petrișoru, râul Câlnău are un regim de scurgere temporar. De la localiatea Petrișoru până la vărsarea în râul Buzău, râul Câlnău are un regim de curgere permanent. Râul Câlnău este colectat de râul Buzău afluent al Siretului pe dreapata.

De la izvor până la vărsare străbate mai multe unități geografice: Dealurile Buda, Piemontul Râmnicului, Glacisul Buzău-Râmnic, Conul de dejecție al Buzăului.

8.2.Hidrologie

Scurgerea medie lunară

Variația scurgerii medii lunare urmărește în general oscilațiile regimului precipitațiilor. Pentru bazinul râului Câlnău scurgerea medie lunară cea mai ridicată se înregistreză primăvara în lunile martie, aprilie, mai și coincid cu maximul precipitațiilor și cu perioada de topire a zăpezilor. În acest sezon scurgerea medie lunară se realizează în proporție de 50% din totalul scurgerii. Aceasta este perioada cea mai favorabilă de declanșare a alunecărilor de teren. Scurgerea medie lunară cea mai scăzută din an se înregistrează în lunile de vară și începutul toamnei.

8.2.1.Regimul nivelurilor

Regimul nivelurilor apei este identic în timp cu regimul scurgerii.

Nivelurile medii lunare

Analiza pe ani a nivelurilor medii pune în evidență valorile maxime în anii ploioși 2004 (113 cm), 2005 (103 cm), 2006 (108 cm). Cele mai mari niveluri medii lunare se semnalează primăvara și la începutul verii, în lunile martie, aprilie și mai.

Nivelurile maxime lunare, spre deosebire de cele medii, prezintă mai multă continuitate în timp. Începând cu anul 2005 nivelurile maxime lunare au înregistrat valori cuprinse între 72 cm și 200 cm (iulie 2006).

Nivelurile minime se înregistrează iarna și vara. În lunile august, septembrie și octombrie, râul Câlnău mai totdeauna sec datorită distribuției variabile în timp a precipitațiilor și scăderii nivelului pânzei freatice (figura nr. 45).

Figura nr. 45 Câlnăul la Aliceni

Figura nr.46 Câlnăul la Sudiți -aval

Figura nr. 47 Câlnăul la Sudiți –amonte

Figura nr.48 Câlnăul la Fundeni

8.2.2..Regimul debitelor lichide

În strânsă legătură cu scurgerea medie și nivelurile debitelor lichide înregistrează aceleași mari fluctuații în tipul anului.

Debitele lichide medii lunare cu valorile cele mai ridicate se situează primăvara în lunile martie, aprilie și mai.

Debitele lichide maxime lunare au frecvența cea mai mare primăvara, dar se semnalează și perioada celorlalte anotimpuri ăn funcție de curba oscilatorie a viiturilor.

8.2.3..Regimul debitelor solide

Transportul de aluviuni aflate în suspensie depind în mare măsură de factorii geografici (climă, vegetație, relief), geologici și chiar factorul antropic.

Râul Câlnău, străbate o zonă de torențialitate accentuată, prezintă una dintre cele mai mari turbidități a apei de 42.000g/m3.

Dacă efectul torențialității scurgerii și-a lăsat amprenta în turbiditatea cursurilor de apă, în eroziunea specifică este de 36,3 t/ha/an.

Repartiția scurgerii solide în timpul anului urmărește fidel regimul scurgerii lichide (figura nr.50 ).

Valorile debitelor solide medii lunare variază intre 0,006g/m și 296g/m3. Cele mai mari medii lunare se înregistrează în lunile ploioase de primăvară și la sfârșitul toamnei.

Debitele solide maxime coincid cu perioada marilor viituri. Cea mai mare valoare s-a înregistrat în urma undei din 2005 și s-a cifrat la 20.980g/m3 (postul Potârnichești).

Debitele solide maxime corespund lunilor de iarnă cănd pământul este înghețat și lunilor de iarnă când volumul precipitațiilor este redus.

Figura nr.49 Variația debitelor solide medii anuale 2004-2011

8.2.4..Regimul înghețului și dezghețului

Varietatea condițiilor climatice la care se adaugă oscilațiile debitelor de apă, determină varietatea caracteristicilor de îngheț și dezgheț, în general a fenomenelor de iarnă. Pentru bazinul Câlnăului perioada înghețului începe în a treia decadă a lunii noiembrie și prima decadă a linii decembrie. Dispariția fenomenelor de îngheț încep în a doua decadă a lunii martie. Durata medie a podului de gheță este de 30- 60 de zile.

Din punct de vedre hidrochimic, râul Câlnău se înscrie în grupa arterelor hidrografice cu mari posibilități de variație a debitului lichid, de debite solide și niveluri. Aceste mari diferențe au repercursiuni dintre cele mai garave asupra proceselor de albie și de versant.

Rețeaua temporară reprezentată prin torenți ce drenează cei doi versanți ai Câlnăului prezintă aceleași mari variații. În timpul averselor eroziunea lineară se accentuează, versanții organismelor torențiale sunt spălați puternic, iar cantitatea de material transportat în suspensie atinge valori de zece tone.

În concluzie se poate spune ca valorile cele mai mari ale bilanțului hidrologic se înregistrează primăvara, rezultat al suprapunerii maximelor de precipitații cu topirea zăpezilor. Aceste valori se prelungesc uneori până în luna mai, iar în anii ploioși până in luna iunie. Ploile torențiale creează viituri puternice care reactivează dinamica de albie și distrug echilibrul versanților.

8.3.Hidrogeologia

8.3.1.Apele subterane

Apele și declanșarea alunecărilor de teren depind în mare măsură de oscilațiile de nivel ale pânzei freatice. Intercalațiile de nisip din depozitele de Cândești permit acumularea a numeroase strate acvifere de adâncime cu o capacitate de debit redusă. Acest lucru se explică prin existența depozitelor loessoide care împiedică infiltrarea apei meteorice. Alimentarea se face pe suprafața de aflorare a capetelor de strat, prin infiltrarea apelor de precipitații.

Acumulări importante se gasesc în depozitele deluviale de la baza versanților sau la baza teraselor. În aluviunile râului Câlnău se acumulează un strat acvifer al cărui nivel hidrostatic variază între 2-5 m.

În depozitele deluviale și coluviale dispuse pe versanți, în anotimpul ploios se strâng mari cantități de apă subterană, mai ales pe cei afectați de alunecări, unde în spatele valurilor cantonează lacuri sau se produc inmlăștiniri ce alimentează stratele acvifere.

Apele freatice din aceste depozite sunt intens drenate de izvoarele slabe ce apar la baza pantei. În anotimpul secetos toate aceste depozite sunt uscate. În zona analizată se disting două categorii de terenuri cu caracter hidrologic diferit.

În primul rând sunt terenurile cu permeabilitate ridicată, capabile de alunecări de apă în deluvii și pietrișuri aluvionare pe depozite de vârstă holocenă, iar în al doilea rând sunt terenuri alcătuite din alternanța de strate cu permeabilitate inegală sau depozite deluviale cu alimentare exclusiv din precipitații cantonate în stratele de Frătești.

Stratele acvifere sunt subțiri și au un debit redus. O caracteristică a apelor freatice din valea Câlnăului constă în aceea că stratele acvifere se efilează spre sud, către zona de subsidență, fapt demonstrat de nivelul apei fântânilor care variază de la 2-3 m la nord de Racovițeni la 17-18m la Fundeni.

Din punct de vedere hidrochimic apele freatice din bazinul Câlnăului sunt bicarbonate, cu un potențial caracter clorosodic în lunca râului.

Apele subterane au un rol deosebit în declanșarea alunecărilor de teren. Prin ridicarea pânzei freatice materialele sunt umectate, devin mai puțin coezive și încep să alunece. De asemenea, stratele acvifere se pot acumula la nivelul depozitelor impermeabile. În acest caz stabilitatea pachetelor superioare este foarte mică și deplasarea lor pe pantă este iminentă. Dacă la un nivel freatic ridicat se adaugă cantitățile mari de ape meteorice și o litologie friabilă, dinamica de versant atinge valori maxime.

8.4. Lacurile

Unitățile lacustre sunt reprezentate prin lacurile ce se cantonează printre valurile de alunecare. Ele constitue la nivel local importanți factori de reactivare. Pe versantul drept al Câlnăului, în cadrul alunecărilor se află numeroase lacuri. Ele au dimensiuni reduse: lățimi de 1-4 m și adâncimi de 0,15-0,50m. În schimb, reușesc să umecteze pământul din jur și să ridice nivelul pânzei freatice prin infiltrare. Oscilații de nivel ale acestor unități lacustre sunt foarte mari. Ele sunt colmatate de materiale spălate, de vegetația acvatică, iar uneori sunt drenați mici emisari. Prin faptul că mențin în permanență terenul din jurul lor în startele de umezeală și prin aportul pe care si-l aduc la ridicarea pânzei freatice, lacustre constitue în plan local factorii de geneză ai propriei lor activități.

9. MODUL DE UTILIZARE AL TERNURILOR

În jurul anului 1856, când, când a fost întocmită harta Szatmary, utilizarea terenurilor prezintă următoarea structură: întregul interfluviu dintre Râmnic și Câlnău era împădurit (figura nr.51). Pășunile naturale ocupau aproape în întregimi versantul stâng și aproape toată zona care astăzi este cea mai puternic deplasată de pe versantul drept. Fânețele naturale ocupau fâșii mai înguste în sudul și nordul zonei. În preajma anului 1911 (figura nr.54) pădurea era tăiată în întregime. Au mai rămas doar două petice la nord de Burdea și la nord de Fundeni. Locul pădurii este luat de fânețe naturale mai ales în raza satului Petrișoru. Pajiștile naturale își restrâg suprafețele atât pe versantul drept, cât și pe cel stâng. În schimb apar izolate plantații de pomi fructiferi și viță de vie (la nord de Fundeni). Terenul arabil își mărește suprafața mai ales pe versantul drept.

În harta utilizării terenurilor din 2011 (figura nr.55 ) structura modului de folosință apare schimbată radical. Pajiștile ocupă suprafețe restânse la sud de Petrișoru. Pe culmea versantului stâng apar cateva plantații de viță de vie, în rest aproape toată suprafața este plantată cu cireși, vișini, pruni, nuci. Dacă pe aceste livezi nu s-ar practica pășunatul, aceste plantații ar fi eficace în restabilirea echilibrului. În cea mai mare parte, azi livezile sunt compromise mai ales de alunecările de teren. Chiar și în sudul satului Petrișoru, acolo unde mai sunt încă pajiști, terenul a pornit ca urmare a pășunatului.

Versantul drept este în întregime plantat cu viță de vie. Disrugerea vegetației inițiale, tăierea pomilor, mai ales a nucilor și aratul adânc au fost factorii principali ce au determinat, alături de cei naturali, la dezechilibrarea versantului. Numai petice și rareori suprafețe mai mari pot fi folosite de vechea plantație. În rest ea a fost deplastă sau înglobată în materialul alunecat. Si aici pășunatul excesiv, alături de încercarea omului de a mai folosi aceste trenuri, contrtibuie la menținerea dinamicii proceselor gravitaționale. Însăși cătina care are un rol fixator foarte important a fost tăiată în cea mai mai mare parte.

În general evoluția degradărilor a urmat procesul distrgerii vegetației inițiale. Mai întâi au fost tăiate pădurile pentru extinderea pășunatului. Apoi au fost defrișate pădurile în favoarea terenurilor agricole. Astăzi, când în bazinul Câlnăului procesele de pantă au înregistrat valori maxime, se impune ca o condiție esențială refacerea covorului erbaceu.

Figura nr.50 Harta categoriilor de folosință a terenurilor 2011

Figura nr. 51 Utilizarea terenurilor

Figura nr.52 Modul de folosință al terenurilor

Figura nr.53- Harta categoriilor de folosință a terenurilor(după datele din 1856 Szatmary)

Figura nr.54 Harta categoriilor de folosință a terenurilor după datele din 1911

10. ÎNVELIȘUL DE SOL

În teritoriul cercetat, învelișul de sol s-a format și s-a dezvoltat în srânsă legătură cu factorii de mediu (pedogenetici). La formarea și evoluția solurilor au contribuit în egală măsură atât factorii externi (climă și vegetație) cât și interni (roca, relieful) la care se adaugă factorul antropic.

10.1.Influența factorilor pedogenetici în formarea și dezvoltatrea solurilor

Dintre factorii pedogenetici la care ne-am referit în capitolele precedente, relieful, clima, vegetația și roca au avut un rol hotărâtor în formarea și starea de păstrare a solurilor.

10.1.1.Influența reliefului

Influența reliefului s-a manifestat în mod direct, în mare parte acesta reprezentând suprafețele de teren în pantă sau afectat de procese de versant, eroziune de suprafață sau alunecări ce au condus la truncherea solurilor, la degradarea acestora. Așa se explică prezența pe mari suprafețe a erodisolurilor și regosolurilor în jumătatea nordică a teritoriului. Mergând spre sud, în limitele reliefului piemontan bine drenat cu pante slabe, ușor înclinate, apoi cernisoluri cambice dintre care unele cu levigare slabă.

10.1.2.Clima

Clima a acționat prin câteva componente ale sale: precipitațiile, temperatura, evapotranspirația și radiația golbală. Ea a acționat de timpuriu în ceea ce privește transformarea fizică și chimică a rocilor de solidificare și acționează și în prezent în procesul de eluviere-iluviere, în levigarea sărurilor pe profil, controlează dinamica unor procese din sol ca reacțiile de schimb și energetic, debazificarea și acidifierea solurilor, formarea orizonturilor genetice.

Rolul indirect al climei s-a manifestat prin intermediul vegetației. A favorizat instalarea pădurilor și a vegetației de silvostepă la exterminarea sudică a teritoriului, descompunerea resturilor organice și bioacumularea care s-a desfășurat într-un ritm rapid.

10.1.3.Vegetația

Vegetația al cărui rol a fost inseparabil legat de climă si-a adus o însemnată contribuție în direcția bioacumulării și implicit în ceea ce privește creșterea conținutului de materiale organice în sol. Apoi în procesul de podzolire a solurilor, de imbogățire în substanțe nutritive, azot, fosfor și potasiu.

Sub vegetația erbacee predominantă în jumătatea sudică a teritoriului s-au format soluri profund humifere ca cernisolurile cambice mijlociu levigate, cu potențial agricol foarte ridicat.

10.1.4.Roca

Roca la rândul ei, și-a spus cuvântul în cadrul fiecărei subdiviziuni de relief pe suprafețele ajunse la un profil de echilibru pe seama argilelor marnoase, dezvoltându-se cernisoluri rendzinice sau regosoluri. Pe depozitele loessoide sau chiar loessuri predomină cernisolurile, cernisolurile cambice la care se adaugă solurile cenușii.

10.1.5.Principalele procese pedogenetice

Orizonturile genetice de sol cât și rânduirea lor în profiluri caracteristice nu sunt întâmplătoare, ci determinate, cum este și logic de anumite legi generale de formare a solurilor în anumite condiții pedogenetice. Dintre procesele pedogenetice care au codus la formarea după anumite orizonturi anumitor soluri și în final la dezvolatrea învelișului actual de sol al teritoriului studiat sunt de menționat bioacumularea, eluvierea- iluvierea și alterarea. Bioacumularea s-a manifestat cu intensități diferite în teritoriu cu precădere în jumătatea sudică a acestuia ducând în toate cazurile la formarea orizontului de suprafță(A). Cu mai multă intensitate s-a manifestat în cazul cernisolurilor (cernoziomuri cambice, soluri cenușii), pe adâncimi de pantă de 60 cm. Mai slab s-a produs la luvisoluri (30 cm), ca, cambisoluri și protisoluri.

Eluvierea- iluvierea are o pondere mai mică și este caracteristică luvisolurilor (soluri brune luvice) și într-o oarecare măsură unor cernisoluri (soluri cenușii tipice).

Alterarea sau cambizarea este caracteristică doar solurilor brune eu-mezobazice, dar și cernoziomurilor cambice larg răspândite în teritoriu.

10.2.Caracterizarea învelișului de soluri

Sub acțiunea îndelungată și simultană a factorilor pedogenetici (fizico-geografici) în bazinul inferior al Câlnaului s-a format un învelis de sol destul de neomogen cuprinzând cernisoluri, luvisoluri, cambisoluri, protisoluri (tabel legenda).

10.2.1.Cernisolurile

Acestea sunt reprezentate print-o gamă largă de soluri: cernoziomuri, cernoziomuri cambice și soluri cenușii.

10.2.2.Cernoziomurile

Cernoziomurile sunt râspandite doar pe dreapta Câlnăului fiind prezente prin subtipurile tipic si rendzinic.

10.2.3.Cernoziomurile tipice apar pe stânga Câlnăului în apropierea zonei de confluență cu Buzăul. Ele caracterizează o suprafață de teren plană, bine drenată alcătuită din loess și în cea mai mare parte cultivate.

Sub raport morfologic cernoziomurile tipice se caracterizează printr-un profil de tip Am-A/c-CK bine dezvoltat si prezintă urmatoarele însușiri fizice si chimice.

Am 0-33 cm, lut brun foarte închis (10 y R2/2) în stare umedă, grăunțos mic- mediu bine dezvoltat, afânat, poros, rădăcini ierboase fine foarte subțiri, trecere treptată.

A/c 35-48 cm, lut brun cenușiu foarte închis (10 y R3/2) în stare umedă, grăunțos mare, poros, afânat, friabil, rădăcini ierboase fine foarte frecvente, trecere treptată.

CK-Y8-120 cm, lut-lut nisipos, brun închis (10y –R 4/3) în stare umedă, nestructurat, friabil, poros, efervescență în masă, vinișoare și concrețiuni mici de CO3, ușor friabile.

CERNISOLURILE Tabel legendă

Cernoziomurile tipice (1 a)

Cernoziomurile rendzinice (1)

Cernoziomurile erodate si erodisoluri pe versanti (2)

Cernoziomurile cambice

Cernoziomurile cambice tipice cu levigare slabă (3)

Cernoziomuri tipice cu levigare medie (4)

Cernoziomuri cambice si soluri cenușii cambice și tipice (5)

Cernoziomuri cambice si cernoziomuri cambice erodate (6)

Soluri cenișii

Solurii cenușii cambice (7)

Soluri cenușii tipice (8)

LUVISOLURILE

Solurile brune luvice (podzolite)

Soluri brune luvice tipice (9)

Soluri brune luvice tipice și soluri brune luvice erodate (10)

CAMBISOLURILE

Solurile brune eu-mezobazice

Soluri brune eu-mezobazice și pseudorendzine, frecvent asociate cu erodisoluri și / sau regosoluri (11)

Soluri brune eu- mezobazice erodate și erodisoluri (12)

PROTISOLURILE(solurile neevoluate)

Protosolurile și solurile aluviale(13)

Erodisolurile și regosolurile (14)

Cernoziomurile tipice au o textura mijlocie, nu prezinta diferențiere texturală, pe profil de sunt bine structurate, dar au coeficientul de ofilire mic. Conțin până la 2,5% humus, au o reacție neutral (6,9-7,00), capacitate totală de schimb mijlocie (28mc/100g sol) și un grad de saturație ridicat (89%). În general sunt moderat aprovizionate cu nutrient. Necestă fertilizarea cu îngrașaminte minerale complexe.

10.2.4.Cernoziomurile rendzinice

Cernoziomurile rendzinice sunt răspândite tot pe sânga Câlnăului, unde s-au format pe argile bogate în carbonat de calciu (CaCO3), în condițiile unui relief ușor înclinat, deci bine drenat. Se caracterizează ca și cernoziomurile tipice prin aceeași succesiune de orizonturi. Profilul se prezintă totuși mai slab dezvoltat. După culoarea negricioasă pare să conțină humus în cantitate mai mare.

10.2.5.Cernoziomurile cambice

Acsete soluri ocupă circa 15% din teritoriul studiat, se întâlnesc atât pe stânga cât și pe dreapta Câlnăului. Sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice tipice cu levigare slabă a carbonaților și cernoziomuri cambice moderat levigate.

10.2.6.Cernoziomurile cambice tipice

Sunt slab levigate și au o răspândire mai mare pe sânga Câlnăului, deci apar în limitele de câmpie montană, pe suprafețe de teren slab înclinate spre vest, deci bine drenate, constituite în exclusivitate din loess. Aceste soluri au o morfologie de tip Am-A/B-BV-CK. Am 0-38 cm, lut, brun foarte închis- brun cenușiu foarte închis (10yR2/2-3/2) în stare umedă, grăunțos mic, mediu și mare ușor friabil, poros, slab consistent, rădăcini ierboase subțiri, foarte frecvente, trecere treptată.

A/b- 38-52 cm, lut brun cenușiu foarte închis (10y R 3/2) în stare umedă, grăunțos mare- mic poliedric, slab compact poros, rădăcini ierboase subțiri relative frecvente, rar cratovine, trecere treptată.

BV-52-86 cm, lut brun închis- brun gălbui închis (10yR3/3) în stare umedă, columnoid- poliedric subangular, slab consistent, poros, trecere netedă.

CK-86-140 cm, lut- lut nisipos, brun gălbui (10y R5/6) în stare umedă, astructurat friabil, poros, efervescență moderetă în masă, vinișoare și concrețiuni mici de Ca CO3.

Cernoziomurile cambice tipice au levigare moderată și se deosebește de cele cu levigare slabă prin dezvoltarea mai puternică a profilului de sol, adâncimea de spălare a carbonaților poate depăși frecvent 110 cm. Orizontul superior (Am) apare mai profund și mai bine structurat, iar orizontul BV se subdivide în BV1 și BV2 întrucât în partea sa superioară este mai închis la culoare și mai bine structurat.

În general cernoziomurile cambice au o textură lutoasă, nediferențiindu-se textural. Ele conțin în jur de 30% argilă în orizontul superior (Am). Reacția pH a solului este slab acidă în orizonturile Am si BV dupa care devine neutral și / sau slab alcalină (în orizontul CK). Cernoziomurile cambice tipice au un conținut mic de humus. Astfel acesta atinge 2,7 % la suprafață și scade ușor pe profil, menținându-se în jur de 1,3 % la adâncimea de 80 cm (tabel 1). Bazele schimbabile reprezinta 18-20 mc la 100g sol, iar gradul de saturație situează aceste soluri în categoria celor eu-bazice (84-90%).

Tabel nr.1 Date privind însușirile fizice și chimice ale cernoziomurilor cambice

10.2.7.Cernoziomurile cambice tipice și solurile cenușii

Datorită condițiilor locale de relief și drenj local cernoziomurile cambice se asociază cu solurile cenușii cambice și tipice. Această asociere apare pe stânga Văii Câlnăului pe cumpăna de ape. Pe suprefețele plane se întâlnesc soluri cenușii, iar pe cele ușor înclinate apar cernoziomuri cambice.

10.2.8.Cernoziomurile cambice tipice, cernoziomurile cambice erodate și erodisolurile

Această asociere de soluri este caracteristică versantului drept al Văii Câlnăului, puternic afectate de procese de panta. Primul termen al asocierii este mai puțin răspândit. Cea mai mare suprafață este ocupată de cernoziomurile cambice erodate.

10.2.9.Solurile cenușii

Astfel de soluri apar tot în limitele cumpenelor de ape, atât pe stânga cât și pe dreapta Câlnăului. Datorită condițiilor locale de relief și drenaj, solurile cenușii sunt reprezentate prin subtipul cambic și tipic.

10.2.10..Solurile cenușii cambice

Solurile cenușii cambice se deosebesc de cele tipice prin faptul că nu prezintă diferențiere texturală pe profil. Ele prezintă astfel un profil de tip Am-Ame-A/B-B/V-CK, având următoarele însușiri morfologice.

Am 0-22 cm, lut, brun cenușiu foarte închis (10y R 3/2) în stare umedă, grăunțos mic- mediu și mare, rădăcini ierboase fine frecvente, trecere treptată clară.

Am 22-38 cm, lut, brun închis (10 y R3/3-4/3) în stare umedă, grăunțos mic-mediu mare ușor friabil, pudre cu silice, consistență slabă, rădăcini ierboase subțiri frecvente, trcere treptată.

A/B 38-57 cm, lut, brun (10 y R /3) în stare umedă poliedric subangular mediu slab dezvoltat, consistent, poros, trecere treptată.

B/V1 57-58 cm, lut, brun gălbui (10 y R 5/4) în stare umedă, columnoid, consistent, poros, trecere treptata.

BV2 85-143 cm, lut brun gălbui (10 y R 5/6) în stare umedă, columnoid bine dezvoltat, compact, consistent poros, trecere netedă.

CK 143-180 cm, lut mai deschis la culoare decât orizontul subiacent, slab structurat, poliedreic subangular, friabil, efervescență modertă, vinișoare și concrețiuni mici de carbonat de calciu (CaCO3).

10.3.Luvisolurile (argiluvisolurile)

Au fost incluse în această categorie solurile care au diagnostic orizontul Bt îmbogățit în argilă migrată, care formează particule pe fețele verticale si orizontale ale agregatelor structurale cum sunt solurile brune luvice.

Datorită codițiilor de relief, în teritoriu au fost separate soluri brune luvice tipice și soluri brune tipice asociate cu soluri brune luvite tipice erodate.

10.3.1.Solurile brune luvice tipice

Apar cu totul local pe dreapta cât și pe stânga Câlnăului, pe cumpăna de ape, în condițiile unui relief bine drenat în aspect de culmi înguste pe depozite loessoide.

Profilul acestor soluri este de tipul Ao-El-E/B-Bt-C.

Ao 0-23 cm, lut, brun cenușiu (10y R 3-4 /1-2) în stare umedă, grăunțos mediu- mare, slab moderat, dezvoltată, friabil, bobovine mici rare și separații punctiforme ferimanganice, trecere treptată clară.

EL 23-38 cm, lut- lut nisipos cenușiu (10y R4-5/ 1-2) în stare umedă, poliedric subagular, foarte friabil, poros bobovine mici, relatii frecvente, trecere clară.

Bt 38-140 cm, lut-lut argilos, brun cenușiu- brun gălbui (10 yR 5/1-4) în stare umedă, columnoid- prismatic mare bine dezvoltat, compact, adeziv, separații punctiforme ferimanganice, trecere netedă.

CK sub 140 cm, lut-lut argilos, brun gălbui (10y R6/*) în stare umedă, masiv, efervescență masă, vinișoare de CaCO3.

Conținutul de argilă L 0,002 mm crește de la 27-30% în orizontul Ao la 42-45% în partea superioară a orizontului Bt. Astfel indicele de diferențiere texturală depășeste 1,5. Cantitatea de substanță organică scade de la 2,5% în Ao la 0,5-2,0 % sub acest orizont. Gradul de saturație scade sub 40% în El și crește din nou în Bt la 60-70% , corespunzător pH înregistrează valori de 4,8-5,6 in Ao El apoi crește ușor până la 6 în Bt.

10.3.2.Solurile brune luvice tipice și solurile brune luvice erodate

Acestea caracterizează suprafețele de teren ușor accidentate. Ele s-au format pe depozite loessoide slab-carbonatice.

10.4.Cambisolurile

Acestea sunt reprezentate numai prin soluri brune eu-mezobazice. În anumite condiții de relief, acestea se asociază cu pseudorendzine, erodisoluri si regosoluri, sau se prezintă ușor erodate asociate numai cu erodisoluri. Solurile brune eu-mezobazice tipice se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/B-BV-CK și prezintă următoarele caractere morfologice.

Ao 0/27 cm, lut brun închis- brun cenușiu (10yR 3-4/2-4) în stare umedă, grăunțos mic- mediu și mare dezvoltat, afânat poros trecere treptată.

A/B 27-43cm, lut, mai deschis la culoare, poliedric subangular mic- mediu, poros, afanat, trecere treptată.

Bv 47-120 cm, lut brun- brun închis (10 y R 4-5/4) în stare umedă poliedric, columnoid, moderat dezvoltat, poros afânat slab compact, trecere netedă.

CK 120-160 cm, lut nisipos- lutos, brun gălbui friabil, astructurat, vinișoare de Ca CO3.

Conținutul în argilă nu depășește 30% și solul nu prezintă diferențiere texturală pe profil. Cantitatea de materie organică în jur de 2% in Ao scade repede în orizontul Bt sub 1%. Gradul de saturație depășește 70%, iar către baza profilului crește până la 90-100%, valoarea pH variază între 6-6,5.

10.5.Protisolurile (solurile neevoluate)

Aceste soluri caracterizează atât formele tinere de relief, cât și suprafețele de teren în pantă afectate de eroziune. Sunt reprezentate prin protosoluri, soluri aluviale, regosoluri și/ sau erodisoluri.

10.5.1.Protosolurile și solurile aluviale

Apar numai în lunca Câlnăului pe depozite fluviale recente luto- nisipoase. Aceste soluri se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/c-C, spre deosebire de protosoluri, solurile aluviale cu orizont Ao mai bine dezvoltat, el depășind 22-23cm.

10.6.Regosolurile și erodisolurile

Caracterizează suprafețele de teren moderat- puternic afectate de eroziune si se caracterizeză prin cel mai scăzut nivel de fertilitate. Apar cu o frecvența mai mare în jumătatea nordică a teritoriului.

Figura nr. 55 Harta solurilor

PARTEA a II-a

ABORDARE METODICĂ

METODE DE INSTRUIRE ȘI AUTOINSTRUIRE UTILIZATE LA PREDAREA GEOGRAFIEI

Considerații generale

Diversificarea metodologiei didactice la obiectul geografie

Amplificarea caracterului formativ al metodelor de predare

Clasificarea (taxonomiile) metodelor de instruire și autoinstruire utilizate în predarea-învățarea geografiei

Modernizarea metodelor de instruire cu rol pasiv al elevului

Exemple de obiective înâlnite în lecțiile de geografie

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Termenul de metodă derivă din cuvântul grecesc methodos, cu înțelesul de drum, cale, în vederea atingerii unui scop, un ansamblu necesar de procedee adecvate realizării învățării. Metoda este „o cale de optimizare a acțiunii de instruire”, care implică o anume modalitate de lucru în procesul de predare-învățare, permițând elevilor să găsească drumul de urmat pentru a însuși noțiuni, cunoștințe, deprinderi, capacități. Metoda de învățământ este un plan de acțiune, un mod de a proceda pentru a plasa elevul într-o situație de învățare. Metoda este un instrument prin care elevii, sub îndrumarea profesorului, își însușesc noțiuni și concepte, își formează capacități, aptitudini și atitudini legate de conținuturi geografice. Aptitudinile au în vedere capacitatea de a înțelege fenomenele geografice, cauzalitatea lor, în urma unei activități proiectate mintal, în cadrul procesului de predare-învățare.

Metodele de învățământ reprezintă o modalitate de lucru selecționată de profesor în funcție de anumite condiții și aplicată în lecții și activități extrașcolare cu ajutorul elevilor, în beneficiul lor, conform cu anumite obiective care presupun cooperarea profesor-elev, elev-elev, pentru realizarea învățării. Metodele implică procedee selecționate pentru asimilarea cunoștințelor de către elevi și pentru stimularea creativității. În același timp se permite profesorului transpunerea intențiilor în sarcini de efectuarea cu ajutorul strategiilor, metodelor și tehnicilor de predare-învățare.

Metodologia activităților didactice presupune natura, funcțiile, locul și clasificarea metodelor pedagogice, principiile necesare aplicării lor în procesul didactic. Acestea sunt legate de experiența pedagogică, de cercetarea în domeniu. O metodă pedagogică se caracterizează prin:

caracter polifuncțional;

funcție specifică.

Caracterul polifuncțional constă în condițiile în care se desfășoară învățarea, succesiv sau simultan, în funcție de care se realizează un număr mai mare sau mai mic de obiective de instruire.

Conceptul de metodă a generat conceptul de metodologie didactică și conceptul de metodică. Metodologia didactică cuprinde teoria și ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în procesul de învățământ; presupune natura, funcțiile, locul și clasificarea metodelor pedagogice, principiile aplicării lor în procesul didactic. Este, de asemenea, parte integrantă a tehnologiei educaționale din școală. Procedeul didactic este o secvență a metodei, detalii care particularizează metode și furnizează acțiunea proprie de învățare a elevilor. Calitatea, congruența procedeelor didactice asigură echilibrul, suplețe în actul didactic, creează o stare de bună dispoziție.

Există o clasificare a procedeelor didactice, realizată de I Cerghit ( metode de Învățământ 2002), care are la bază funcțiile pedagogice în raport de care este definit procedeul didactic.

Acestea sunt procedee:

de comunicare;

de descoperire sau euristice;

de esențializare a conținuturilor;

de exersare (formare a priceperilor și deprinderilor);

de dirijare și sprijinire a învățăturii;

de demonstrație;

de simulare a învățăturii;

de valorificare educativă;

de expresie personală;

de întărire a învățării;

de evaluare și autoevaluare

de întrebuințare a metodelor didactice.

Există situații în care metoda devine procedeu, iar procedeul, metodă didactică.

Expunerea devine procedeu în contextul metodelor activ-participative. În timpul lecției dominate de expunere – o metodă activ-participativă -, demonstrația cu ajutorul hărții devine procedeu didactic.

Metodologia didactică, atunci când este folosită explicația, este variată, complexă și constituie un sistem al metodelor și procedeelor utilizate în procesul instruirii. Conținuturile, formele de organizare a activităților de predare-învățare și metodele didactice sunt într-o permanență interdependență. Ele presupun un mod științific de proiectare, de realizare și evoluție a lecției (sistemului) numit tehnologie didactică. Conceptul de tehnologie didactică are două accepțiuni:

ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în practica educativă;

ansamblul de forme, metode, mijloace tehnice și soluții cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturi pentru atingerea obiectivelor.

Utilizarea excesivă a mijloacelor audio-vizuale în predarea-învățarea geografiei reduce activitățile de învățare bazate pe aplicații.

Metodica este o disciplină științifică, ce aplică didactica în predare, la un obiect de învățământ. Aceasta studiază organizarea și desfășurarea procesului de învățământ.

Metodica predării-învățării geografiei precizează scopul și obiectivele geografiei, locul și rolul în formarea personalității elevului, conținutul, metodele, formele de angajare a elevilor, principiile și mijloacele învățării geografiei, presupune totalitatea componentelor actului predării-învățării geografiei.

Metodele se diferențiază prin funcții specifice:

funcția cognitivă de dirijare și organizare a cunoașterii ca funcție operațională (instrumentală), care asigură legătura între elev și conținuturi, între obiective și rezultate, antrenând elevul într-o tehnică de execuție;

funcția normativă de optimizare, de a arăta cum să procedeze profesorul pentru a se obține rezultatele cele mai bune;

funcția motivațională, prin care este stimulată curiozitatea elevilor și, treptat, interesul pentru a cunoaște noțiuni, concepte, conținuturi, modalități de rezolvare a acestora;

funcția formativ-educativă, prin care sunt exersate și dezvoltate procesele psihice și căile de formare și exersare a capacităților intelectuale, motrice, afective.

Pentru profesorul de geografie, crearea situațiilor de învățare optime ridică problema metodelor didactice sub raportul principalelor direcții de modernizare. Prin multitudinea conținuturilor și noțiunilor, geografia permite manifestarea creativității în ceea ce privește metodele de predare-învățare. Metodele unanim acceptate nu pot fi separate de metoda pedagogică personală, o artă care individualizează profesorul și metodele folosite în procesul didactic. Cerințele actuale ale predării-învățării geografiei sunt o consecință a evoluției conceptelor, noțiunilor, a științei geografice în general, dar și a evoluției metodelor de predare-învățare. Adaptarea la „cerințele actuale” presupune o didactică ce trebuie să corespundă obiectivelor stabilite de programele școlare. Există dispute între profesorii de geografie, unii sunt fascinați de metodele activ-participative, alții, tributari metodelor clasice. Conținuturile pot fi însușite atât prin metode moderne, cât și tradiționale. Folosirea numai a metodelor moderne nu este posibilă, deoarece multe conținuturi nu se pretează decât la metode tradiționale, neexistând posibilitatea de implicare a elevului în procesul de predare-învățare (lipsa diagramelor, documentelor etc.). din aceste considerente, lecția de geografie este realizată întotdeauna sau aproape întotdeauna, printr-o îmbinare a metodelor clasice cu cele moderne, ceea ce este cunoscut sub numele de clasic sau modern în predarea geografiei. Elevul, pentru a deveni un subiect al cunoașterii prin acțiune, trebuie confruntat cu metode active, care dirijează procesul de acumulare a cunoștințelor, stimulează creativitatea, determină motivația învățării.

2. DIVERSIFICAREA METODOLOGIEI DIDACTICE LA OBIECTUL GEOGRAFIE

Metodologia didactică este stabilită de profesorul de geografie în funcție de:

natura activității;

conținutul temelor;

formele de organizare;

mijloacele de utilizare.

Folosirea unor metode în predarea-învățarea geografiei presupune acțiuni obiectuale, folosirea mijloacelor verbale sau acțiuni bazate pe imagini. Opțiunea pentru metode și procedee în funcție de conținuturi și noțiuni determină diversificarea metodologiei didactice în predarea-învățarea georafiei. Diversificarea este cu atât mai necesară, cu cât lecția este compusă din mai multe etape: etapa predării și asimilării cunoștințelor, fazele consolidării și fixării etc.

Proiectarea lecție de geografie trebuie să țină seama de operațiile logice de care sunt capabili elevii de diferite vârste. Diversificarea este o consecință a particularităților de vârstă ale elevilor.

2.1. Clasificarea (taxonomiile) metodelor de instruire și autoinstruire utilizate în predarea-învățarea geografiei

Lucrările de specialitate prezintă criterii diferite de clasificare a metodelor de învățământ, în funcție de:

experiența social-istorică și moștenirea culturală;

experiența individuală a elevului în urma contactului cu obiecte și realități;

experiența dobândită prin acțiuni care duc la transformarea realității.

Maria Eliza Dulamă, în Modele, strategii ți tehnici didactice activizante cu aplicatii în geografie(2002) sugerează 7 clasificări, conform unor criterii adecvate:

După criteriu istoric:

metode tradiționale sau clasice;

metode moderne sau recente.

După gradul de participare a elevilor la propria instruire:

metode pasive sau expozitive centrate pe ascultarea pasivă și memorarea reproductivă;

metode active centrate pe explorarea personală a realității.

După mijlocul de prezentare a conținutului:

metode verbale bazate pe cuvânt scris sau rostit;

metode intuitive, bazate pe observarea realității sau substituirea acesteia.

După demersul cunoașterii:

metode algoritmice bazate pe segmente instrucționale stabile, construite anterior;

metode eurisitice, bazate pe demersuri de cunoaștere și de rezolvare de probleme.

După procesul psihic antrenat și stimulat:

metode de memorare (percepere, memorare, reproducere, recunoaștere);

metode bazate pe gândire și imaginație;

metode bazate pe aplicare.

După forma de organizare a activității:

metode individuale;

metode de predare-învățare pe grupe;

metode frontale cu întreaga clasă.

După funcția didactică principală:

-metode de predare;

-metode de învățare;

-metode de fixare și finizare a cunoștințelor;

-metode de sistematizare a cunoștințelor;

-metode de evaluare a procesului de predare-învățare.

Clasificarea metodelor după registrul în care se operează și după rolul elevului în activitatea de predare-învățare este, în concepția noastră, o clasificare ușor de reținut, pentru că permite profesorului de geografie proiectarea metodelor optime de învățare în funcție de aceste criterii. În funcție de obiectivele operaționale și conținutul învățării: metode informaționale și metode formative. În funcție de psihologia elevului: metode participative (active) și metode neparticipative (pasive). Prin experiența dobândită prin acțiune (practică) transformatoare a realității, metodele, ca modele de instruire și autoinstruire, pot fi:

Metode de transmitere și însușire a cunoștințelor:

Metode de comunicare orală:

expozitive: povestire, descriere, explicare, instructaj;

conversative (dialogante): conversație, problematizare, conversație euristică.

Metode de comunicare scrisă: lucru cu manualul, lectura explicativă,

lectura independentă.

Metode de explorare și descoperire (de învățare prin descoperire dirijată de profesor sau nedirijată):

metode de explorare directă (nemijlocită) a obiectivelor și fenomenelor istorice: observarea sistematică și independentă, efectuarea de experiențe și experimente, examinarea documentelor, studiu de caz;

metode de explorare prin intermediul substitututelor realității: demonstrația cu ajutorul imaginilor, graficelor, proiectelor, modelelor, machetelor, înregistrărilor audio-vizuale.

Metode bazate pe acțiune reală, exerciții, lucrări practice și acțiune fictivă, simulată (jocuri didactice).

După criteriul registrului în care se operează, modelele (metodele) sunt:

După rolul elevului în activitatea de predare-învățare, distingem:

metode cu rol pasiv: povestirea, descrierea, explicația, prelegerea, învățarea cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale, lecturarea;

metode cu rol semi-activ: conversația, observarea, dezbaterea, prelegerea-dezbatere, problematizarea, discuția dirijată;

metode cu rol activ: asaltul de idei, proiectarea, studiul de caz, lucrările în cabinetul de geografie, exercițiul, rezolvarea de probleme, jocul de rol, jocul didactic, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul, algoritmizarea, instruirea asistată de calculator, analiza structurală, dezbaterea Philips 66, dezbaterea în grup, studierea comparativă, documentarea, investigarea, ancheta, monografia, rezumarea, informarea, comunicarea științifică, referatul, analiza testelor, descoperirea, proiectarea, intervievarea.

Demersul de proiectare a activității didactice, necesar atingerii unui obiectiv, implică un cuplu dintre sarcina de învățare dată elevilor pentru a realiza prin acțiune un obiectiv operațional și acțiunea pe care trebuie să o întreprindă elevul pas cu pas pentru a realiza sarcina propusă.

Strategiile didactice echivalează cu demersul de proiectare, organizare, evaluare a mai multor situații de predare – învățare – evaluare pentru realizarea unui obiectiv.

Literatura de specialitate menționează:

strategii de învățare a cunoștințelor;

strategii de organizare a percepțiilor, metode și procedee bazate pe dialog:

strategii de învățare prin mijloace intuitive;

strategii de procesare a informațiilor scrise;

strategii de sistematizare a cunoștințelor;

strategii de consolidarea cunoștințelor;

strategii de evaluare.

Strategia didactică presupune o situație de predare – învățare – evaluare bazată pe metode-procedee și mijloace de învățământ. Dialogul profesor-elev, elev-profesor, elev-elev este esențial pentru reușita școlară. Comunicarea este unul dintre elementele de care depinde rezolvarea obiectivelor didactice. Scopul comunicării în școală presupune reușita școlară într-o primă etapă și reușita umană, în sensul de integrare a individului în societate.

Educația, ca act de comunicare, implică schimburi de informații între profesori și elevi pentru prezentarea unui eveniment, a cauzelor și fenomenelor geografice. Comunicarea este esența procesului de predare-învățare. Interacțiunea dintre profesor și elevi sau dintre elevi și elevi, în activitățile didactice la geografie este rezultatul folosirii metodelor activ-participative. Din studierea unui text geografic, din interpretarea unei hărți, din vizualizarea unui diapozitiv, fotografii etc., profesorul declanșează motivația comunicării elevilor. Elevul este ajutat să vorbească, să înțeleagă fenomenele geografice, să-și manifeste propria personalitate prin intermediul dialogului (comunicării) care permite trecerea de la starea de absență la starea de prezență în clasă, de activitate. Pedagogia comunicării este esențială pentru profesorul de geografie și presupune cunoașterea câtorva elemente:

știința și arta vorbirii;

forța tăcerii;

promovarea întrebărilor.

Știința și arta vorbirii implică efort, curaj, stăpânire de sine, cunoașterea în profunzime a activității didactice prin proiectul de tehnologie didactică, cunoașterea fiecărui elev în parte, posibilitățile sale intelectuale și de comunicare. Strategiile didactice adecvate cunoașterii geografiei locale stimulează comunicarea. Conținuturile, noțiunile impun întrebări profunde, provocatoare, care impulsionează comunicarea profesor-elev, elev-profesor. Prezența profesorului între elevi accentuează comunicarea. Prezența în clasă presupune o distanță optimă față de anumite elemente – tablă, hartă, material didactic – pentru vizualizarea elementelor necesare procesului de predare-învățare. Distanța și arta vorbirii sunt importante, implică controlul vocii, vitezei vorbirii, gesticii și stilului. Vocea profesorului are o importanță deosebită, deoarece facilitează comunicarea, mărește atenția elevilor, determină o stare de disciplină în clasă, bazată pe activități activ-participative.

Pentru elevi, vocea puternică este obositoare, iar vocea slabă, plictisitoare. Din aceste considerente, vocea profesorului trebuie să fie moderată, impunătoare prin tonalitate adecvată.

Viteza vorbirii este, de asemenea, importantă în realizarea comunicării dintre profesor și elev în predarea geografiei. Psihopedagogia recomandă un debit moderat, studiile demonstrând că debitul lent și debitul rapid al vorbirii sunt enervante, supărătoare și împiedică receptarea conținuturilor. Pauzele între expresii și fraze trebuie să fie cu distribuție echilibrată. Pauzele lungi provoacă incertitudine, efecte retorice. Mimica profesorului, gestul și tonul nu trebuie să provoace ilaritate, stereotipii hazlii sau caraghioase ce pot constitui motive și momente de amuzament.

Stilul profesorului trebuie să fie concis, bazat pe armonia elementelor predării lecției. Propozițiile și frazele trebuie să se evidențieze prin simplitate, claritate și rigoare științifică.

METODELE DE INSTRUIRE CU ROL PASIV AL ELEVULUI

Rreiese din titlu, aceste metode sunt centrate pe activitatea profesorului, în procesul de predare-învățare elevii fiind receptori pasivi. Lecțiile de geografie, prin conținuturi și noțiuni, sunt legate de metodele de instruire cu rol pasiv (prelegerea, explicația, povestirea). Aceste metode nu exersează capacitatea gândirii, din această cauză determinând fenomene de plictiseală, oboseală, neatenție, memorare mecanică. Modernizarea metodelor pasive presupune folosirea, în procesul de predare-învățare, a unor mijloace de învățământ moderne care stimulează și concentrează atenția prin favorizarea comunicării, prin problematizarea metodelor și stimularea motivației intrinseci.

3.1.Expunerea sistematică a cunoștințelor

Expunerea este o metodă prin care profesorul de geografie prezintă oral o temă cu un conținut informativ ordonat, dar accesibil elevilor. Este o metodă prin care se ordonează dialectic probleme complexe, idei sau legi necunoscute, care pot fi cunoscute pe baza experienței intelectuale a elevilor și studenților. Comunicarea este indirectă – de la profesor la elev, datorită rolului principal pe care îl are exponentul care prezintă informațiile oral și neindividualizării predării-învățării. Feedback-ul este slab, elevii necunoscând eficiența activității. Expunerea cunoaște mai multe variante: povestirea, explicația, descrierea, prelegerea; alte surse menționează că beneficiază de procedee didactice cum sunt: explicația, descrierea, povestirea, demonstrația. Toate aceste variante și procedee sunt integrate de Maria Eliza Dulamă în Strategii, metode și procedee expozitive.

Profesorul de geografie, în condițiile actuale ale orientărilor metodologice centrate pe elev, acordă expunerii noi sensuri, pe baza sintagmei „clasic și modern în predarea-învățarea geografiei”, care presupune:

– alternarea secvențelor scurte bazate pe expunere cu strategii active, creându-se astfel situații variate de învățare și de prezentare a volumului relativ mare de informații al conținuturilor geografice;

– transformarea elevului în exponent sau în situații de exponent al învățării, alături de formarea deprinderii de a asculta, a lua notițe;

– introducerea unor elemente euristice în procedeele utilizate: întrebări adresate elevilor, întrebări ale elevilor, studiu de caz cu situații-problemă;

– utilizarea unor mijloace de învățământ în procedeele expozitive pentru transmiterea de informații, sau pentru receptarea unor conținuturi și noțiuni geografice.

Metodologia expunerii în lecțiile de geografie cuprinde pregătirea expunerii, expunerea propriu-zisă, procedeele de receptare și valorificare a expunerii.

Pregătirea expunerii cuprinde:

stabilirea obiectivelor în funcție de particularitățile elevilor;

alegerea subiectului;

stabilirea bibliografiei;

stabilirea planului expunerii;

alegerea strategiei de prezentare. Când se pornește de la exemple concrete la abstract, strategia este inductivă. Când se pornește de la ipoteze, strategia este deductivă, deoarece se demonstrează prin exemple din realitate;

alegerea procedeelor utilizate depinde de capacitățile profesorului, limbaj, intonație, dicție, viteza vorbirii.

Dintre procedeele cel mai des utilizate în predarea geografiei, amintim:

explicația, când sunt explicate cauzele , evoluția, consecințele etc.;

dialogul retoric, când profesorul întreabă (ex.: Care sunt cauzele evenimentului, care sunt evoluțiile mentalităților, etc.);

analogia, când sunt prezentate elemente specifice unor evenimente istorice asemănătoare. Analogia poate viza cauze, evoluții, consecințe, noțiuni și concepte;

demonstrația, când profesorul demonstrează consecințele descoperirilor geografice;

studiul de caz, prin care elevii sunt antrenați să expună un conținut coerent, expresiv, logic;

folosirea mijloacelor de învățământ: videoproiectorul, retroproiectorul, casete video, diapozitive etc.;

elaborarea conținutului expunerii prin selectarea și prezentarea unei scheme logice a expunerii, alegerea de exemple pentru argumentare a cauzelor, evoluțiilor și consecințelor evenimentelor istorice;

Memorarea de către profesor a conținutului expunerii și exersarea modului de expunere :

distribuția de copii cu planul sau cu textul expunerii elevilor, de asemenea, distribuirea de desene, hărți etc. referitoare la subiectul expunerii

prezentarea planului de pe ecran, scrierea planului pe tablă sau prezentarea lui de profesor;

comunicarea conținuturilor, motivația alegerii conținuturilor din lecție prin folosirea expunerii;

solicitarea unor întrebări din partea elevilor sau studenților;

formularea de întrebări de către audiență, despre subiect, cauze, conținuturi, etape ale proceselor , caracteristici etc.

Profesorul formulează răspunsurile la întrebările audientului, sistematic, clar, precis, logic. Receptarea și valorificarea expunerii se fac prin audiere, prin transmiterea mecanică a conținuturilor, prin transcriere, selectare și prelucrare simultană a conținuturilor sau printr-o prelucrare ulterioară a ceea ce s-a transcris prin selecție și prelucrare simultană (în timpul luării notițelor). Prelucrarea ulterioară a conținuturilor în urma transcrierii este necesară, deoarece se trece de la memorare la prelucrare prin intermediul gândirii, se ordonează logic și se sintetizează conținuturile geografice.

Informațiile care sunt prezentate pe baza acestor idei trebuie adecvate vârstei, nivelului de cunoștințe al elevului. Profesorul prezintă conținuturile într-un limbaj expresiv, logic, clar, concis, fără stereotipii, arhaisme, regionalisme, termeni și noțiuni noi. Intonația este diferită în funcție de ideile expuse, de propozițiile cheie. Intonația trebuie să fie adecvată conținuturilor și particularităților de vârstă ale elevilor. Intensitatea vocii este în funcție de auditoriu, mai puternică, atunci când elevii au alte preocupări, determinând concentrarea atenției. Intensitatea trebuie să fie medie, lineară, cu o linie melodică adecvată. Dicția și viteza vorbirii permit realizarea feedback-ului, prin concentrarea atenției auditorului, prin reacțiile asupra modului de expunere.

Tipurile de expunere în lecțiile de geografie după mijloacele de învățământ utilizate în predarea-învățarea conținuturilor geografice:

pe baza unui text citit;

pe baza schemei prezentate cu retroproiectorul, a imaginilor proiectate cu mijloacele audio-vizuale și cu ajutorul calculatorului;

pe baza desenelor schematice, hărți, diagrame;

pe baza demonstrațiilor simbolice.

După interacțiunea cu auditoriul (elevul), există următoarea clasificare:

expunere;

expunere cu oponent/oponenți prin care un oponent simulează un dialog cu profesorul, după ce a studiat conținutul expunerii;

expunerea cu dezbateri: în care audienții (elevii) pun întrebări, răspund la unele întrebări referitoare la cauze, evoluții, consecințe istorice etc.;

expunere interactivă, prin care audienții (elevi, studenți) sunt determinați să se implice, individual sau în perechi, în activitatea de predare-învățare. Procedeul brainstorming-ului este cel mai indicat. Contribuția conferențiarului este esențială realizării obiectivelor prin metoda expunerii.

Printre exemplele de situație de învățare prin expunere la obiectul geografie se numără și citirea cu voce tare a unui text de către elev în fața clasei, care reprezintă auditoriul. Unele manuale alternative abundă în antologii de texte care pot fi citite de elevi.

Expunerea liberă a unui conținut de către elevi: examen oral, prezentarea rezultatelor unei cercetări, susținerea unui proiect, răspunsurile la interviu, răspunsurile la întrebările frontale (evaluarea frontală); expunerea efectuată de elevi pe baza unui mijloc de învățământ (fotografii, diapozitive, hărți etc.).

Expunerea în lecțiile de geografie determină interacțiuni profesor-elev, elev-profesor, devenind dezbatere, când elevii întreabă, expunere interactivă, când elevii, studenții sunt îndemnați de conferențiar sau profesor să se implice în procesul de predare-învățare. Expunerea-monolog are o eficiență minimă, din această cauză sunt necesare strategii necesare realizării feedback-ului.

3.2. Povestirea

Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întâmplări, respectând ordinea în timp și spațiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau imaginare. Pe lângă caracterul narativ, caracterul descriptiv este esențial pentru dinamica, frumusețea, dramatismul unor evenimente . Profesorul prezintă fapte, evenimente , fenomene, folosind un limbaj expresiv, în care figurile de stil, intonația ocupă un loc central, cu scopul de a crea sentimente, atitudini. Povestirea implică cuvinte „meșteșugite”, ton adecvat, accentuarea unor cuvinte sau expresii pentru stimularea imaginației elevilor, încât să-și reprezinte mintal aspectele prezentate. Există o artă a povestirii care cere exercițiu, talent, cunoștințe despre metodologia povestirii. Profesorul trebuie să fie un excelent povestitor prin folosirea unui limbaj expresiv, cu intonație și gestică adecvată, care să evidențieze aprobarea și admirația pentru un fenomen geografic.

Povestirea poate fi însoțită de imagini, documente , hărți, tablouri, care fac să fie urmărită de elevi cu emoție, participare intensă . Profesorul de geografie alege tema povestirii în funcție de conținutul lecției, de eveniment sau fapt, pe baza unui obiectiv operațional stabilit în proiectul didactic.

Modernizarea acestei metode presupune implicarea elevului în actul povestirii prin solicitarea în urma citirii unui text geografc, în urma unei excursii sau din vizionarea unui film , diapozitiv, tablou, de a povesti cele ce a văzut și înțeles.

Ex. 1: Povestiți o experiență de viață relatată de un bunic, un cunoscut al vostru despre o excursie/călătorie.

Momentul introducerii povestirii în lecția de geografie, durata și calitatea depind de competența profesorului. Povestirea creează situații de învățare care permit elevilor să redacteze o povestire, să dispună de capacitatea de a povesti.

Descrierea

Descrierea este o formă de expunere, prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale unui obiect sau fenomen, consemnând rezultatele observațiilor vizuale sub formă de reprezentări ale obiectelor, proceselor, fenomenelor istorice. Metodologia descrierii cuprinde: pregătirea descrierii ca un moment important din lecția de geografie, prin formularea obiectivului urmărit, alegerea textului, selectarea secvențelor din text, exersarea prezentării descrierii, alegerea mijloacelor de învățământ pentru susținerea descrierii geografice. Descrierea presupune proiectarea unei situații de învățare (întrebări, sarcini de lucru pentru elevi/studenți). Descrierea propriu-zisă cuprinde: sarcini de lucru, pregătirea afectivă a elevilor, citirea textului științific sau literar de către profesor, descrierea imaginilor (fotografii, diapozitive etc.), formularea unor întrebări referitoare la descriere, evaluarea rezultatelor elevilor.

Putem realiza o clasificare (taxonomie) a descrierilor geografice:

descriere stiintifica;

descrierea literară;

descrierea realizată prin mijloace audio-vizuale.

Descrierile în lecțiile de geografie vizează atingerea unor obiective afective, dar și operaționale. Momentul alegerii descrierii este atunci când profesorul abordează subiectul descris: peisaj, fenomen geografic, caracteristici ale unei epoci, ocupații, preocupări culturale, artistice etc. Profesorul poate introduce descrierea în toate momentele lecției în etapa dobândării cunoștințelor, în etapa fixării și în procesul de evaluare. Durata descrierii trebuie adecvată obiectivului operațional de realizat.

Situațiile de învățare bazate pe metoda descrierii unor evenimente, monumente, personalități etc. sunt complexe, presupun suporturi literare, obiectuale, cartografice, fotografice. Situațiile de învățare prin descriere au în vedere:

– audierea unor descrieri științifice sau literare, citite de profesor, cu sau fără luarea de notițe de către elevi;

– audierea unor descrieri pe bază de suporturi literare, obiectuale, cartografice, fotografice;

– descrierea științifică sau literară prezentată de elevi;

– descrierea realizată prin mijloace audio-vizuale.

Ex. 1: Descrieți cu ajutorul fotografiilor, ce forme ale eroziunii sunt prezente

Explicația

Explicația presupune o argumentare rațională a adevărului geografic. În procesul de predare-învățare, profesorul pornește de la definirea unui concept sau a unei noțiuni geografice, după care se analizează și se argumentează cauzele, permisele, consecințele, desfășurarea. Explicația se bazează pe conținutul științific al lecțiilor, care trebuie prezentat într-o succesiune logică, pe baza unei scheme la tablă, care în esență cuprinde ideile principale ale lecției. În procesul de predare-învățare a conținuturilor distingem:

– Explicații cauzale care relevă cauze, apariția, existența, manifestarea, desfășurarea unui eveniment, fenomen, (întrebarea de ce?).

– Explicația tehnologică (pentru ce?) justifică acțiunile.

Pentru eficiența explicației, alegem un conținut accesibil elevilor și care se pretează la descriere. Demersul explicativ presupune dialog cu elevii, întrebări pentru a evalua dacă și-au însușit conținuturile explicate anterior.

Demersul inductiv în predarea conținuturilor și noțiunilor geografice cuprinde prezentarea și analizarea elementelor, fenomenelor geografice.

Explicația este într-o interdependență permanentă cu alte metode de învățământ, în general, cu demonstrația și conversația, cu rolul de a verifica că ideile expuse au fost înțelese și însușite de elevi. Explicația poate fi inductivă, deductivă, analogică, pe baza realității .

Prelegerea

Prelegerea (de la latinescul lego, – ere = a citi) este o expunere complexă, sistematică, neîntreruptă, prin care profesorul de geografie comunică informații geografice, noțiuni și concepte care fac obiectul unei teme din programa școlară. Prelegerea la obiectul geografie începe prin prezentarea titlului temei, a importanței cunoașterii ei, după care urmează planul prelegerii elaborat de profesor înaintea activității propuse. Prelegerea, ca metodologie, cuprinde două etape:

– în prima etapă, profesorul proiectează obiectivele operaționale, elaborează conținutul, stabilește planul, alege strategia de prezentare (prelegere magistrală de la catedră, prelegere-dezbatere, prelegere cu aplicații, prelegere cu oponent);

– în etapa a doua, este prezentat conținutul prelegerii pe baza unui plan structurat scris pe tablă, prezentat de profesor oral sau scris și prezentat pe ecran.

Expunerea sistematică neîntreruptă se realizează în jurul unei scheme logice, al ideilor-ancoră ale acesteia. Secvențele prelegerii sunt urmate de concluzii cu referire la evenimente istorice, la cauzele care le-au generat. Eficiența prelegerii depinde de pregătirea profesorului, de personalitatea sa, de capacitatea de a folosi un limbaj expresiv, elegant, echilibrat, concis și clar.

Lecțiile de geografie își ating scopul prin folosirea expunerii numai atunci când captează atenția, stimulează interesul prin problemele inedite, avute în dezbatere.

Eficiența unei prelegeri presupune:

esențializarea informației;

ierarhizarea ideilor;

folosirea surselor suplimentare de informație;

arta de a vorbi (limbajul folosit de profesor);

structura conținutului pe baza unui plan de idei;

esențializarea conținuturilor pe baza unei scheme scrisă pe tablă în timpul prelegerii;

stăpânirea de către elevi a tehnicii luării notițelor;

explicarea noțiunilor și termenilor geografici

Esențializarea informației și ierarhizarea ideilor pornesc de la prevederile programelor școlare, de la conținuturile și obiectivele stabilite pentru fiecare temă. Structurarea conținutului pe baza unui plan de idei și esențializarea lor pe baza unei scheme scrise pe tablă în timpul procesului de predare-învățare trebuie să fie rezultatul prelucrării creatoare, de către profesorul de geografie, a informațiilor oferite de manual. Explicarea noțiunilor geografice se face imediat după momentul folosirii schemei, cu ajutorul unor procedee didactice adecvate, care impun formularea unor întrebări-problemă, întrebări pentru dialogul retoric, analiza unor documente geografice. În planul de idei, esențializat pe tablă printr-o schemă logică, noțiunile geografice ocupă un loc dominant, alături de cauzalitatea evenimentului istoric, de evoluția și consecințele desfășurării lui.

Utilitatea luării notițelor în timpul audierii unei prelegeri este controversată, menționează Ion Cerghit, sintetizând cercetările pedagogilor străini. Experiența noastră în predarea-învățarea geografiei pune în evidență utilitatea luării notițelor. În general, profesorii nu acordă atenția cuvenită luării notițelor de către elevi. În primele ore, sau atunci când se constată din cercetarea caietelor de geografie incapacitatea unor elevi de a lua notițe, profesorul indică elevilor modul în care acest lucru trebuie făcut.

Notițele solicită memoria logică, necesară desprinderii esențialului din expunerea profesorului. Tehnica luării notițelor presupune:

– capacitatea profesorului de a esențializa conținuturile, folosind o schemă adecvată scrisă pe tablă;

– capacitatea elevilor de a sintetiza, pe baza schemei de pe tablă, conținuturile expuse de profesor;

– redarea noțiunilor geografice notate pe caiet, prin expresii concise, punctate;

– evitarea prescurtărilor;

– evitarea ideii de a scrie cuvânt cu cuvânt prelegerea (lecția expusă de profesor);

– formularea de concluzii parțiale pentru fiecare noțiune geografică sau secvență a lecției;

– formularea de concluzii generale în partea finală a lecției.

O logică a notițelor pornește de la scrierea corectă a titlului temei și a diferitelor secvențe ale lecției, a cauzei fenomenelor geografice, a desfășurării și deznodământului acestora, a consecințelor pentru evoluția istorică a unui popor, comunitate umană, zonă geografică etc. Notițele elevului reflectă capacitatea profesorului de a scrie, de a explica noțiunile și desfășurarea unor evenimente și în general eficiența de predare-învățare.

Notițele dezordonate, cu prescurtări, fără o logică a secvențelor lecției, pun în evidență stilul dezordonat de predare al profesorului, incapacitatea de a realiza obiectivele stabilite de programă prin predarea geografiei în școală.

Există mai multe tipuri de prelegere:

prelegerea sub formă de monolog;

prelegerea aplicată;

prelegerea-dezbatere;

prelegerea cu oponent.

Prelegerea sub formă de monolog este o metodă didactică în care profesorul prezintă informații, elevul fiind un simplu receptor. După părerea noastră, prelegerea-monolog nu captează atenția și nu stimulează motivația învățării, îndeosebi în contextul în care profesorul nu intervine în procesul luării notițelor, printr-o schemă adecvată pe tablă sau precizări de felul „notați”, pentru reținerea unor conținuturi, ani, noțiuni, cauze, consecințe și elemente specifice ale unui fenomen geografic .

În prelegerea aplicată profesorul expune pe scurt etapele, tezele, noțiunile temei prevăzute de programă, după care urmează aplicații practice observate în timpul excursie etc., elaborarea unei comunicări pe baza unei bibliografii date, cercetarea geografiei si istoriei locale. Prin aceste aplicații practice, elevului i se dezvoltă interesul pentru istorie, capacitatea de a sintetiza conținuturile și observațiile, deprinderea de muncă independentă sau în grup.

Prelegerea-dezbatere (numită și discuție) presupune o raportare a profesorului la materialul indicat a fi studiat de elevi cu anticipație, sau la cunoștințele dobândite de elevi în clasele anterioare. Este o metodă care se pretează îndeosebi la clasele de liceu. La începutul prelegerii se prezintă etapele temei, tezele, punctele de vedere necesare unei dezbateri în rezolvarea ipotezelor formulate, cu intervenții și concluzii ale profesorului, dar și ale elevilor.

Prelegerea cu oponent presupune o regizare a procesului de predare-învățare, prin prezența unui elev instruit sau a unui alt cadru didactic (oponent), care prin întrebări, observații etc. antrenează clasa în discuții privind cauzalitatea fenomenelor, desfășurarea fenomenelor, consecințele. Oponentul, elev sau profesor, cunoaște planul prelegerii, procedeele didactice și mijloacele de învățământ folosite de profesor. Profesorul formulează în așa fel întrebările, încât elevul oponent joacă roluri, prin întrebări și dialoguri menite a capta atenția și interesul pentru geografie. Considerate metode de instruire cu rol pasiv al elevului, acestea oferă elevilor:

un volum de informații, structurat la nivelul noțiunilor și evenimentelor cu implicații deosebite în evoluția societății umane și în formarea personalității elevului;

motivația învățării prin crearea cadrului conceptual pentru studiu individual;

exemple de analiză și sinteză ale unor teme geografice, pornindu-se de la cauzalitatea fenomenelor, evoluția și consecințelor acestora.

3.6.Limitele metodelor expositive

Metodele expozitive sunt criticate pentru că în procesul de predare-învățare transmit cunoștințe pe calea transferului de la profesor la elev și sunt axate pe activitatea profesorului, elevul neparticipând direct la elaborarea cunoștințelor, fiind simplu spectator. Profesorul nu are posibilitatea de a constata realizarea obiectivelor stabilite, din cauza comunicării dintre el și elevi.

3.7.Optimizarea metodelor expozitive în predarea geografiei

Optimizarea metodelor expozitive în predarea geografiei presupune:

– participarea elevilor la dobândirea cunoștințelor;

– adecvarea conținutului și comunicării (limbajului) la capacitățile de înțelegere ale clasei;

– anunțarea unui plan al expunerii, anunțarea obiectivelor operaționale ale lecției, la începutul orei, pentru a capta atenția elevilor, curiozitatea, imaginația și motivația învățării;

– transformarea monologului în dialog prin problematizare;

– folosirea surselor suplimentare de informații;

– folosirea în timpul expunerii a mijloacelor de învățământ;

– îmbinarea expunerii cu celelalte metode de învățământ.

Solicitarea elevilor de a formula planul expunerii, de a distinge problemele de bază ale temei se poate realiza la clasele terminale de liceu, pornindu-se de la bibliografia indicată pentru anumite teme. Aceasta nu este suficientă, cunoașterea de către elev a etapelor realizării unui discurs argumentat despre o problemă istorică realizându-se în timp, pe parcursul mai multor ani de studiu.

3.8.Condiții pentru eficientizarea metodelor expozitive

Eficiența metodelor expozitive se face prin stimularea motivației intrinseci, problematizarea expunerii, stimularea concentrării atenției și implicarea elevului în procesul de predare-învățare.

Realizarea unei expuneri eficiente presupune anumite condiții:

o bună pregătire metodică și de specialitate;

cunoașterea capacităților intelectuale ale elevilor și a cunoștințelor dobândite în anii anteriori;

o tehnică a vorbirii, cu fraze echilibrate în funcție de cunoștințele dobândite de elevi și de posibilitățile lor intelectuale;

stăpânirea subiectului lecției;

pregătirea expunerii în funcție de conținut, mijloace didactice și obiective;

trecerea de la o idee la alta prin cuvinte de legătură adecvate.

4. METODE CU ROL SEMNIFIACTIV ȘI ACTIV ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

Conversația

Discuția

Dezbaterea

Demonstrația

Observarea

Problematizarea

Învățarea prin descoperire

Întrebările

Metoda proiectelor

Utilizarea investigației în învățare și evaluare

4.1. Conversația

Conversația este o metodă interogativă, care constă în dialogul dintre profesor și elevi, pe baza întrebărilor și răspunsurilor celor doi factori ai binomului educațional. Este întâlnită în unele lucrări sub denumirea de discuție sau dialog didactic. Întrebarea este începutul cunoașterii, iar interacțiunile verbale profesor-elev, elev-profesor, elev-elev realizează progresul, asimilarea de cunoștințe „pas cu pas”.

Cunoașterea este stimulată de o multitudine de întrebări asupra subiectelor dezbătute, stimulează curiozitatea, determină cadrul afectiv și organizatoric în vederea descoperirii adevărului istoric. Conversația este un dialog, o dezbatere pe o temă dată, care asigură comunicarea didactică. Presupune o interacțiune de tip feedback, printr-un proces bilateral. Întrebările trebuie să fie concise, să nu cuprindă răspunsul, să nu cuprindă termeni necunoscuți de elevi, conținuturile lor să presupună un singur răspuns. Profesorul menționează unde vor fi găsite răspunsurile și va lăsa timp de gândire și reflexie elevilor pentru a formula răspunsul. Întrebările sunt adresate întregii clase și numai după aceea profesorul nominalizează elevul care răspunde. Întrebările stimulează gândirea, reflexia atunci când sunt accesibile. La întrebările elevilor răspundem printr-o altă întrebare. Problemele esențiale ale lecțiilor determină succesiunea întrebărilor. Ordonarea trebuie să fie logică și gradată; în primul rând, formulăm întrebări esențiale, referitoare la idei din lecția de geografie, apoi întrebări de detaliu. Sunt receptate de elevi întrebările corecte științific și gramatical. Întrebările determină răspunsuri, dialogul profesor-elev activează memoria, favorizează însușirea noțiunilor geografice. Sunt o multitudine de reguli pentru formularea răspunsurilor și pentru un dialog eficient, în concordanță cu obiectivele operaționale, urmărind:

să satisfacă cerințele formulate de întrebare;

să dovedească elaborări personale, conștiențe pentru înțelegerea faptelor bazate pe legături cauzale;

să fie rostite cu voce tare și date individual;

să nu fie formulate eronat sau inacceptabil;

profesorul să nu pretindă elevilor propria formulare;

pentru răspunsurile incomplete să se ceară detalii;

să nu admită trecerea peste întrebări fără a primi obligatoriu un răspuns;

conținuturile răspunsurilor să fie analizate cu răbdare, tact, înțelegere, fiind confirmate prin stimuli verbali sau non verbali;

profesorul nu trebuie să domine lecția prin monolog pentru a etala cunoștințele în domeniul geografiei;

să ofere elevilor posibilitatea să creeze idei, iar profesorul să nu impună ideile proprii;

să nu se devieze de la subiect, deoarece apare posibilitatea nerealizării obiectivelor propuse;

Întrebările sunt clasificate de literatura de specialitate în funcție de procesul psihic:

întrebări reproductive, care solicită memoria și așteaptă un singur răspuns;

întrebări productive, care solicită gândirea și permit mai multe răspunsuri. În procesul de predare-învățare a geografiei aceste întrebări sunt întrebări cauzale sau ipotetice.

În funcție de numărul de răspunsuri cunoscute despre noțiuni, evoluții geografice, evenimente, întrebările sunt:

întrebări închise convergente. Acestea necesită memorarea informațiilor exacte din text, de pe hartă, din alte surse geografice și presupun un singur răspuns exact, implicând activarea memoriei prin apelarea la cunoștințe memorate anterior.

întrebări închise divergente, care permit elevilor mai multe răspunsuri corecte, pe baza informațiilor memorate sau din alte surse (ex.: surse bibliografice recomandate de profesor). Aceste întrebări solicită gândirea și imaginația elevilor și determină legături cauzale între componentele răspunsurilor.

În funcție de operațiile pe care trebuie să le efectueze elevii, se împart în:

întrebări de clasificare;

întrebări de comparare;

întrebări de ordonare cronologică;

întrebări cauzale.

În funcție de adresabilitate, sunt întrebări frontale, adresate întregii clase, întrebări individuale, adresate unui elev, întrebări adresate de elev profesorului (inversate), întrebări returnate, când la o întrebare a elevului profesorul răspunde printr-o altă întrebare, sau de releu de comunicare, când la întrebarea unui elev profesorul o returnează clasei.

4.1.1.Conversația catehetică

Conversația catehetică, numită și toceală mecanică, se bazează pe întrebări închise și răspunsuri formulate anterior de profesor în procesul didactic.

4.1.2.Conversația euristică

Conversația euristică este o activitate comună a profesorului și elevilor, de gândire și căutate, de formare a unor noțiuni și concepte. Întrebările formulate de profesor referitoare la conținuturi, spații, date și fapte etc., implică elevii în procesul de cunoaștere. Conversația euristică este o secvență a lecție de geografie, bazată pe cunoștințele dobândite de elevi în lecțiile anterioare. Este în același timp o conversație examinatoare, de consolidare și sistematizare a cunoștințelor.

Ca o concluzie, prezentăm, paralel, caracteristicile conversației catehetice și euristice (după M. Eliza Dulamă):

4.2. Discuția

Discuția este un schimb reciproc de idei și informații dintre profesor și elevi, pe o temă, cu scopul de a examina, aprofunda, a se informa despre date, concepte, noțiuni, evenimente geografice. Discuția poate fi folosită în activități școlare și extrașcolare, în scopul informării reciproce, elucidării unui aspect legat de o activitate de învățare, de organizare a unei activități cu o temă geografică. Se poate discuta cu elevii despre un test, texte, activități la cercul de geografie, despre pregătirea olimpiadelor, despre organizarea unei excursii etc. schimbul de informații este reciproc, vizează interesele elevilor, procesul de învățământ, domenii de activitate diferite.

4.3. Dezbaterea

Dezbaterea este o metodă prin care, printr-un dialog profesor-elev și invers, se examinează o problemă științifică și practică, cu argumente pro și contra pentru elucidarea ei. Dezbaterea are caracter formativ prin faptul că elevii expun, explică, analizează, comentează, propun, acceptă idei, formează ipoteze, concluzii, adoptă atitudini în ceea ce privește un conținut, o temă, o noțiune .

4.3.1.Dezbaterea după procedeul „Philips 66”

Este o dezbatere în care sunt implicați toți elevii, împărțiți pe grupe, fiecare cu liderul lui. Elevii fiecărei grupe realizează concluzii și soluții referitoare la o problemă teoretică sau practică și sunt implicați astfel în rezolvarea situației-problemă, într-un proces de învățare activă. Profesorul nu participă la discuție, soluțiile sunt prezentate în fața clasei de liderul grupei. Concluziile și aprecierile sunt prezentate de profesor la sfârșitul activității.

4.4.Demonstratia

Demonstrația este o metodă de explorare indirectă, prin care profesorul dovedește o realitate, un fenomen sau un proces pe baza unui material concret, intuitiv, sau în urma unor exemple, argumente logice și acțiuni practice care favorizează cunoașterea. A demonstra presupune:

– a arăta elevilor obiecte și fenomene reale sau substitutele lor, pentru cunoașterea realității și explicarea ei;

– a provoca o percepție activă, senzorială, intuitivă;

– a oferi experiențe și argumente pentru cunoașterea unor evenimente, noțiuni, concepte .

Mesajul este transmis elevilor, prin această metodă, cu ajutorul unui obiect sau substitutele lor: fotografii, hărți, imagini video. Suportul material (natural, obiectual, figurativ, simbolic) este esențial în demonstrație, având caracter ilustrativ.

Prin materialul concret folosit, demonstrația formează reprezentări și noțiuni geografice și dovedește realitatea unui fapt sau a unei afirmații. După materialul intuitiv, există:

– demonstrații pe viu, cu obiecte și fenomene autentice din societate (fotografii, interviuri);

– demonstrații prin acțiuni;

– demonstrații cu ajutorul reprezentărilor grafice;

– demonstrația cu ajutorul documentelor ;

– demonstrația pe baza unor desene sau scheme pentru evidențierea unor etape , unor noțiuni și conținuturi;

– demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale;

– demonstrația prin exemple;

– demonstrații cu ajutorul simbolurilor.

Obiectele folosite pentru realizarea demonstrației sunt reale sau substitute ale acestora. Formele demonstrației se pot separa după tipul de modele utilizate: demonstrația obiectuală, demonstrații figurale, demonstrații simbolice, demonstrații logice.

După raționamentul utilizat: demonstrații inductive (obiectuale, figurale), demonstrații deductive (simbolice, logice).

Demonstrația propriu-zisă realizată de profesor în lecție presupune:

stimularea demonstrației prin acțiuni și materiale didactice;

comunicarea obiectivului vizat (idee, teză de demonstrat, noțiune, concept, )

acțiuni simultane determinate de observație și raționamente;

sintetizarea și fixarea cunoștințelor.

Demonstrația permite din partea elevilor formularea de întrebări, de observații asupra temei sau ideii demonstrate. Profesorul trebuie să respecte câteva reguli pentru eficiența demonstrației:

este făcută în așa fel încât fiecare elev să observe, să constate;

este eficientă în momentul în care abordează subiectul de demonstrat, interacțiunile acestuia cu alte elemente;

ideea, teza, obiectul de demonstrat sunt prezentate în momentul activității didactice care vizează acest procedeu, pentru a nu distrage atenția elevilor de la activitățile de predare-învățare;

prezentarea ideii tezei, subiectului este urmată de comunicarea obiectivului demonstrației;

organizarea logică a perceperii subiectului presupune prezentarea de fapte și argumente, enunțuri din care derivă adevărul tezei demonstrate;

demonstrația pornește întotdeauna de la o teorie, cauză, efect.

4.5.Observarea

Observarea implică privirea unui obiect, fenomen sau proces, distribuția atenției asupra acestuia pentru a sesiza aspecte relevante ale obiectului privit, cu scopul de a clasifica, a încadra informațiile în categorii distincte sau concepte. În conceptul de predare-învățare a conținuturilor geografice, observarea este o metodă de cercetare, explorare a realității obiectuale și a realității substituite prin mijloace de învățământ. În lecțiile de geografie, observarea poate fi spontană, neorganizată de profesori, și observarea sistematică, organizată. Observarea sistematică presupune: o etapă de pregătire prin care profesorii precizează obiectivele operaționale, stabilesc aspectul supus observării, formulează procesul de observare pe baza întrebării.

Activitatea didactică pe baza metodei observării presupune:

comunicarea subiectului;

comunicarea obiectivelor operaționale;

comunicarea duratei observării;

precizarea materialelor didactice folosite.

Observarea poate fi individuală sau pe grupe și presupune activități din partea elevilor, care au ca rezultate desene, schițe, scheme, sinteze ale observațiilor expuse în descrieri verbale. Activitățile independente sau de grup care vizează observarea unor obiecte, documente, imagini geografice, presupun interpretarea, analizarea, producerea informațiilor în grup, sau la nivelul întregii clase.

4.6.Problematizarea

Problematizarea este o metodă didactică interogativă, o metodă activă, deoarece prin situații-problemă create de profesor accentuează dialogul, trezește curiozitatea elevilor pentru conținuturi, noțiuni, concepte. Situația-problemă este o situație de învățare necesară de a da un răspuns la o soluție, în contextul unei neconcordanțe între cunoștințele anterioare și problema aceasta. Soluția-problemă este un obstacol în cadrul gândirii, o situație contradictorie care stimulează activitatea elevilor în procesul de predare-învățare prin rezolvarea dilemei referitoare la o anume problemă legată de conținuturile lecției. Situația-problemă dovedește lacune în procesul cunoașterii și impune un demers care implică în activitatea elevilor acțiuni diferite: de identificare, de comparare, de explicare, de anticipare. Activitățile presupun operații ale gândirii divergente și sarcini de memorie și gândire reproductivă. Prin predarea problematizată și învățarea problematizată, elevii soluționează o sarcină cu caracter de noutate, prin efortul propriu sau al profesorului.

Activitatea profesorului este de a crea situația-problemă, de a conduce activitatea de predare-învățare pentru ca elevii să clarifice esențialul (problemă, teză), cum sunt trase concluziile, contradicțiile create din formularea întrebării-problemă.

Situația problematică are trei componente:

condițiile, în genere, ansamblul datelor existente;

cerințele prin care indică ce trebuie căutat, explicat clarificat în condițiile date;

adevărul geografic este dependent de interacțiunile dintre cunoscut și necunoscut și constituie esența problemei.

Dintre procedeele de problematizare în lecțiile de geografie, cele mai utilizate sunt:

profesorul dă informații între care există o contradicție aparentă și se cere elevilor soluția pentru a înlătura această contradicție;

se creează o situație-problemă care are ca rezolvare mai multe variante sau teze și se cere să se ajungă prin argumente la cele mai juste;

Pentru rezolvarea problemei este necesar să punem la dispoziția elevului material documentar, să creăm o situație care să permită:

să aplice cunoștințele;

să aleagă dintr-un ansamblu de date pe acelea care sunt necesare rezolvării problemei;

să rezolve dezacordul între cunoștințe insuficiente și inaplicabilitatea practică a acestora;

să sesizeze dinamica unor procese cu caracter relativ static.

Conștientizarea însăși a problemei de către elev este punctul de plecare și rezolvarea unei situații-problemă.

Întrebarea-problemă este cea mai importantă și trebuie să includă în conținutul ei elemente necesare dialogului, suport de cunoștințe, situația conflictuală, raționamente logice.

4.7. Învatarea prin descoperire

Învățarea prin descoperire este o metodă care se bazează pe investigația proprie a elevului, cu scopul de a dobândi cunoștințe noi, a descoperi adeseori adevărul , cauzele, evoluțiile și consecințele fenomenelor geografice. Această metodă oferă posibilitatea de a achiziționa abilități, deprinderi, priceperi, prin efort propriu.

Învățarea bazată pe efort propriu presupune:

precizarea surselor de învățare de către profesor;

organizarea cadrului de cercetare;

stabilirea materialului didactic necesar activității.

Învățarea prin descoperire se bazează pe teste din carte, izvoare istorice sau alte surse, fotografii, hărți . Sarcinile didactice stabilite de profesor trebuie să pună elevul în fața unei activități de cunoaștere.

Munca elevilor, în aparență independentă, este dirijată de profesor profund, pas cu pas, în clasele gimnaziale, până la independența totală, în clasele de liceu. Metodologia învățării prin descoperire supune atenției operații cum sunt:

selectarea noțiunilor, fenomenelor geografice care urmează să fie descoperite de elev, în concordanță cu conținuturi și obiective;

formarea în clasă a normelor și a planurilor de învățare;

stabilirea timpului pentru fiecare sarcină în parte;

distribuirea surselor de investigație: texte, diagrame, hărți;

precizări privind activitatea elevilor pe grupe sau individual;

îndrumarea elevilor de către profesori;

confruntarea și evaluarea cunoștințelor descoperite;

valorificarea rezultatelor prin culegerea informațiilor descoperite de elev în conținuturile specifice lecției.

Cadrul didactic:

organizează situația de învățare;

îndrumă, dirijează activitatea elevilor.

Elevii:

investighează, rezolvă, desfășoară acțiuni în urma cărora rezultă:

cunoștințe

deprinderi

priceperi

capacități

însușirea de roluri sociale

4.8. Întrebările

Formularea întrebărilor este o activitate importantă a profesorului. Se consideră că profesorii își petrec în jur de 30% din activitate formulând întrebări. Modul în care formulăm întrebările este un indicator important al concepției despre ceea ce credem ca dobândesc elevii prin studiul geografiei.

1. întrebări cu reamintire:vdau detalii despre evenimente, oameni, locuri menționate în surse;

2. întrebări de înțelegere: ce ne spune sursa, înțeleg sursa, pot să-mi conturez/schițez scena pe care o reprezintă?;

3. întrebări de interpretare: care a fost scopul celui care a elaborat-o?

4. întrebări de extrapolare : sursa contrazice alte surse, ce lumina noua împrăștie?

5. întrebări de imaginație: întrebări de tipul daca ai fi fost acolo, ce s-ar fi întâmplat dacă?;

6. întrebări de evaluare: care este valoarea evidenței, este credibila, care este opinia ta despre cursul pe care l-a luat acțiunea?

Ceea ce se reproșează frecvent lecțiilor este ca ele se referă într-o măsură mai mare la primele categorii de întrebări decât la cele, de exemplu, de imaginație sau de evaluare.

Alte tipuri de întrebări :

a. întrebări care solicită informații: de memorie, reamintire, implicații sugerate;

b. întrebări care solicită înțelegerea; acestea pot fi convergente (solicitând elevii să facă conexiuni, inferențe sau interpretări) sau divergente (a exprima atitudini sau motivații );

c. întrebări care solicită reflecție (judecata, creație, argumentare).

Nu în ultimul rând, Sanders alcătuiește o taxonomie a întrebărilor, utilizând taxonomia lui B. Bloom (vezi Ghid metodologic de aplicare a programelor școlare pentru aria curriculară “Om și societate”, 2001: 40). Activitățile care se bazează pe întrebări trebuie concepute cu atenție. Specialiștii atenționează în legătură cu unele erori care se fac frecvent:

se formulează prea multe întrebări deodată;

se formulează o întrebare dificilă prea devreme;\

nu se folosesc întrebări de probă (sunt acele întrebări care verifică înțelegerea întrebării principale);

nu se corectează răspunsurile greșite;

se ignora răspunsul;

nu se acorda timp pentru răspuns;

Se pot formula însă câteva reguli simple care sa ghideze elaborarea setului de întrebări care să ghideze parcursul cognitiv și formativ al elevilor:

stabilirea diferitelor grade de complexitate a întrebărilor;

stabilirea unei întrebări cheie, căreia să i se subordoneze celelalte întrebări;

stabilirea succesiunii întrebărilor (pentru aceeași sursa sau pentru surse asociate);

stabilirea de întrebări ajutătoare.

4.9. Metoda proiectelor

Proiectele activității școlare sunt considerate activități complexe, cu un mare grad de interactivitate, care promovează creativitatea, capacitatea decizională și spiritul de cooperare și oferă ocazia asumării unor responsabilități. Aceste caracteristici le opun activităților, preponderant teoretice, realizate în școală.

Un aspect important al utilizării acestui demers este poziția pe care o ocupă profesorul în această activitate. Ea se caracterizează prin flexibilitate, pentru ca proiectul nu este conceput astfel ca să urmeze întocmai programa școlară, deși aceasta constituie punct de plecare.

Un element important de administrare a acestei activități este relaționarea dintre activitatea desfășurată în clasă și cea desfășurată în afara clasei. Proiectul începe și se încheie în clasă pentru că este vorba despre faza evaluării acestuia.

4.10 . Utilizarea investigației în învățare și evaluare

Problema cercetării ca și căutare a căilor pentru rezolvare a unor probleme prin efort propriu este legată de mai multe categorii de metode, dintre care cel mai clar în cazul învățării prin descoperire. Elevii sunt puși în situația de a descoperi adevărul, reflectând drumul elaborării cunoștințelor prin activitate proprie. Etapele sunt următoarele:

– confruntarea cu situația problemă;

– realizarea actului descoperirii (căutarea datelor, structurarea și interpretarea datelor, utilizarea operațiilor gândirii și evidențierea noului);

– formularea concluziilor și generalizarea lor;

– aplicarea celor noi descoperite în situații noi.

În ceea ce privește avantajele, acestea sunt: intensitatea activității intelectuale, trăinicia achizițiilor, însușirea de metode, progresia învățării, transmiterea de fluxuri informaționale de la profesor la elev.

Programele școlare actuale propun un parcurs de învățare care să permită elevilor interiorizarea unui mod de gândire specific fiecărui domeniu de cunoaștere transpus în școala prin intermediul unui obiect de studiu. Acest accent poate fi urmărit prin analiza obiectivelor de referință /competențelor specifice, dar și a activităților de învățare și, uneori, chiar la nivelul conținuturilor.

5. EXEMPLE DE OBIECTIVE FOLOSITE ÎN LECȚIILE DE GEOGRAFIE

Exemplele propuse și folosite la activitatile de învatare sunt grupate în trei categorii: culegerea informațiilor, analiza și prelucrarea informațiilor și stabilirea de legaturi.

5.1. Culegerea informațiilor – ELEVUL TREBUIE SĂ FIE CAPABIL ….-

să pregatească o anchetă de teren, să stabilească obiectivul anchetei ,sa alcatuiescă un chestionar, să evalueze informațiile obținute;

să identifice hărțile necesare unei activități;

să repereze un grafic dintro colecție de documente;

să repereze o fotografie, o hartă dintro colecție de documente ; 

să repereze o lucrare într-o bibliotecă, într-un centru de documentare ;

să utilizeze o fișă bibliografică;

să scoată pe fișe informațiile utile unei problem;

să extragă informațiile dintr-un periodic;

să utilizeze cuvinte cheie, indicii, numele proprii într-o lucrare de popularizare ;

să utilizeze manualele, dicționarele, atlasele școlare;

să folosească un material audio vizual.

5.2. Analiza unei probleme-ELEVUL TREBUIE SA FIE CAPABIL …-

Organizarea datelor:

să redacteze un rezumat;

să ia notițe;

să stabilească titlurile textelor, fotografiilor, hărților;

să elaboreze un proiect de lucru.

Evaluarea datelor:

să selecționeze sursele de informare stabilind criteria;

să compare faptele;

să verifice sursele de informare;

să distingă gradul de precizie al unei informații.

Prelucrearea datelor:

să ia notițe observand;

să compare modul de reprezentare al documentelor vizuale din presa, televiziune , cinema ;

să rezolve o problema plecând de la un text ;

să utilizeze titlurile pentru a repera o idee principal;

să rețină vocabularul geografic;

să rețină abrevierile folosite intrun text;

comunicarea datelor;

să utilizeze un limbaj geografic;

să enunțe propoziții explicative;

să redacteze o expunere;

să enunțe, intr-o fraza ideea principală a unui text;

să facă referire la documentele citate ;

să indice sursele de informare;

să formuleze o concluzie personală dupa lecturarea unui text ;

să redacteze un text sub forma unui tabel recapitulativ ;

să construiască un grafic, o hartă.

5.3. Punerea în relație -ELEVUL TREBUIE SA FIE CAPABIL…..-

să descrie conținutul unei fotografii

să compare mai multe fotografii

să stabilească legaturi între fotografii, texte, harți

să identifice semnele convenționale cunoscute

să denumeasca titlul unui grafic

să identifice datele cu care a fost construit un grafic

să identifice relațiile exprimate în grafic

să raporteze o serie statistică

să identifice componentele unui grafic să utilizeze un tabel cu dublă intrare

să stabilească legături între hărți, fotografii, grafice

6. PREZENTAREA UNOR PROIECTE DE ACTIVITATE DIDACTICĂ

6.1. Proiecte didactice realizate pe baza studiului, cu aplicabilitate în școală

Prezentarea unor proiecte de activitate didactică

Dintre modurile de organizare a procesului de învățământ, remarcăm organizarea pe clase și lecții; eficiența acestui mod de organizare are cea mai largă răspândire și vizează realizarea sarcinilor școlii.

Putem spune ca lecția de geografie îndeplinește, în relația cu celelalte feluri de activități, funcția de catalizator, de ordonare si orientare convergentă a acestora pentru realizarea obiectivelor instruirii si educației.

6.2. Proiect de activitate didactică (nr.1)

Unitatea școlară: Liceul Tehnologic nr. 1 Prundu

Localitatea: Prundu

Data:

An școlar: 2015/2016

Profesor:Năvîrgeac Tuța

Obiectul: Geografia României

Clasa: a VIII- a

Subiectul lecției: Solurile

Tipul lecției: lectie mixtă

Competențe specifice:

să identifice termenii geografici în texte diferite;

să prezinte tipurile de soluri specifice zoneleor de vegetație din Romania.

să utilizeze denumiri de baza în contexte variate.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

O1-Să definească ce reprezintă solul.

O2-Să prezinte tipurile de soluri.

O3-Să enumere cel puțin jumătate din tipurile de soluri pe zone de vegetație din Romania.

O4 Să enumere un tip de sol din zona în care locuiește.

Argumentarea obiectivelor:

A1-O1-formarea deprinderii de a definii.

A2-O2- dezvoltarea capacitatii de a identifica anumite tipuri de soluri.

A3-O3, O4- formarea deprinderii de enumerare corectă a solurilor pe zone de vegetație .

Sarcini de lucru:

S1/O1 Priviți imaginea proiectată și precizați ce reprezintă solul.

S2/O2 Priviti cu atenție harta și precizați tipurile de soluri din Romania.

S3/O3, O4 Urmăriți materialul primit. Notați în caiete concomitent cu vizionarea materialului, principalele tipuri de soluri specifice fiecărei zone de vegetație din România .

Strategii didactice:

Metode: Converația, descoperirea, explicatia, lucrul cu harta, lucrul cu manualul și atlasul geografic.

Mijloace de învatamant: harta fizică Romaniei, harta solurilor din România, atlase geografice, manualul, fișe de lucru, imagini.

Material bibliografic:

Octavian Mândrut, editura Humanitas Educațional 1997.

Elemente de didactică aplicată a geografiei 2006, Nicolae Ilinca si Octavian Mândruț

Schema lecției se structurează pe urmatorul plan:

C1: Prezentarea definiției solului

C2: Prezentarea principalelor tipuri de soluri din România

C3: Prezentarea principalelor tipuri de soluri specifice zonelor de vegatație din România.

Corelația obiective- conținuturi-sarcini de lucru:

O1-C1-S1; O2,O3,O4-C2-S2.

Desfașurarea lectiei

Unitatea școlară: Liceul Tehnologic nr. Prundu Nume si prenume:

Localitatea: Prundu Clasa:

An școlar: 2015-2016

Data:

6.2.1. Fișă de evaluare

1.Solul reprezintă stratul …………………….. de la suprafața Scoarței Terestre, în care ……………….. își ……………………. rădăcinile și din care își procură ………………………….

2. Principalele tipuri de sol din România sunt:……………………………………………………..

3.În Subcarpații de Curbură se întâlnesc soluri……………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………….

4.Ce soluri se întâlnesc în zona care locuiți?

……………………………………………………………………………………………………………………….

6.2.2. Solurile

Schema lecției (cls a VIII-a)

Solul – reprezintă învelișul afânat de la supafața scoaței terestre, care îndeplinește funcția de hrană și suport pentru plante.

România aparține după latitudine, zonei de cernisoluri, iar prin altitudine se încadrează și altor zone: luvisoluri, cambisoluri și spodosoluri.

Influența rocilor, a apelor freatice și a secetelor impun soluri azonale (hidomorfe, nisipoase, salinizate, aluviale).

Omul determină degradarea solurilor prin accelerarea eroziunii(defrișări, pășunat excesiv).

PRINCIPALELE TIPURI ZONALE DE SOL

Pot fi împărțite în două categorii:

Solurile cele mai fertile- care se găsesc sub fostele stepe silvostepe.

EX: solul bălan, cernoziomul și cernoziomul levigat.

Solurile aflate sub păduri.

EX: solul cenușiu, brun roșcat, luvisol albic, și solul brun –cenușiu- cu conținut scăzut sau moderat de humus.

Solurile din zona de munte- sunt subțiri, mult mai acide, cu fertilitate redusă.

EX: solul brun acid și podzolul.

Solurile azonale- sunt variate.

EX: lăcoviștile, solurile sărăturate, vertisolurile, solurile nisipoase, solurile aluviale, erodisolurile.

Productivitate solurilor este afectată de: secete, de eroziune, alunecări de teren, exces periodic de umiditate, salinizare, aciditate crescută, eroziune eoliană și poluare.

Împotriva ecestor fenomene se impun: irigații, desecări, măsuri antierozionale, spălări și drenări, amendamente cu calcar și gips, îngrășăminte, măsuri contra poluării.

6.3..Proiect de activitate didactică(nr.2)

Unitatea școlară: Liceul Tehnologic nr. 1 Prundu

Localitatea: Prundu

Data:

An școlar: 2015/2016

Profesor: Năvîrgeac Tuța

Proiect didactic

Obiectul: Geografia generală

Clasa: a V-a

Subiectul lecției: Principalele tipuri de soluri și răspândirea lor pe Glob

Tipul lecției: Lectie mixta

Competențe specifice:

să utilizeze corect elementele hărtii;

să exprime oral elementele redate pe harti;

să identifice elementele principale ale reprezentărilor cartografice utilizate;

să utilizeze corect numele proprii auzite sau citite;

să dovedească interes pentru cunoașterea mediului;

să inteleagă importanța conservării mediului.

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili.

O1 – să precizeze care sunt principalii factorii de formare a solurilor;

O2 – să identifice principalele tipuri de soluri din zona caldă;

O3 – să precizeze tipurile de soluri din zona temperată;

O4 – să precizeze solurile din zona rece;

O5 – să precizeze alte categorii de soluri;

O6 – să identifice tipuri de soluri din Subcarpatii de Curbură.

Argumentarea obiectivelor:

A1-O1- formarea deprinderilor de citire și interpretare corectă a hărții;

A2-O2,O3,O4-dezvoltarea capacitătii de a identifica anumite tipuri de soluri;

A3-O5,O6-formarea deprinderilor de enumerare corectă a solurilor pe zone de climă.

Sarcini de lucru:

S1/O1 – precizați care sunt principalii factori care contribuie la formarea solurilor;

S2/O2,O3,O4,O5 – -priviți cu atenție harta mondială a solurilor, harta solurilor din Europa și precizați tipurile de soluri pe zone climatice.

S3/O6 – priviți harta solurilor din România și precizați care sunt principale tipuri de soluri.

Strategii didactice:

Metode: conversația, observația, descoperirea, explicația, lucrul cu harta, lucrul cu manualul și atlasul geografic.

Mijloace de invatamant: harta fizică a Lumii, harta solurilor, atlase geografice, manualul, fișe de lucru.

Material bibliografic:

Silviu Neguț, Gabriela Apostol, editura Humanitas Educațional 1997;

Elemente de didactică aplicată a geografiei 2006, Nicolae Ilinca și Octavian Mândruț.

Schema lecției se structurează pe următorul plan

C1: Prezentarea factorilor care contribuie la formarea solului.

C2: Prezentarea principalelor tipuri de soluri pe zone de climă.

C3: Prezentarea principalelor soluri din Subcarpatii de Curbură.

Corelatia obiective- conținuturi-sarcini de lucru:

O1-C1-S1; O2,O3,O4,O5-C2-S2; O6-C3-S3.

Desfășurarea lecției

Unitatea școlara: Liceul Tehnologic nr. 1 Prundu Nume si prenume:

Localitatea: Prundu Clasa:

An școlar 2015-2016

Data:

6.3.1. Fișă de evaluare

1.Stratul afânat de la suprafața scoarței terestre poartă numele de………………………..sau……………..

2.Factorii care contribuie la formarea solului sunt…………………………………………………………………

3.Precizați un tip de sol din zona caldă………………………………………………………………………………….

4.Precizați 3 tipuri de soluri din zona tempertă – ………………………………………….

– …………………………………………

– …………………………………………

5.Care este principala caracteristică a solurilor din zona rece?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

6.Ce fel de sol se află în lunca Dunării?

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

6.3.2. Solurile- principalele tipuri de soluri și răspandirea lor pe glob

Schema lecției (cls. a V-a)

Solul- reprezintă învelișul afânat de la suprafață scoarței terstre, cu rol de hrană și suport pentru plante.

Solul= Pedosfera

Materia organică din sol se numeste HUMUS-rezultă din descompunerea resturilor de vietuitoare de către microorganisme.

Tipuri principale de soluri:-sunt dispuse în funcție de zonele de climă și vegetație.

1.Solurile din zona caldă: SOLURI LATERITICE(de cul. căramizii)- nu sunt favorabile culturilor agricole

-se întalnesc în zonele cu climă ecuatorială, subecuatorială, musonie

-sunt sărace în humus.

EX: soluri brun roșcate, roșii de savană,

-în deșerturi solurile sunt subțiri, soluri roșii de deșert, nu sunt fertile

2. Solurile din Zonele temperte:- în zona mediteraneană, cele mai răspândite sunt solurile castaniu roșcate și soluri terra rossa;

În stepe- cernisoluri (cele mai fertile)-cernoziomurile- favorabile culturilor de grâu, porumb, orz, secară.

În pădurile de foioase- luvisoluri (argiluvisoluri) cu soluri brun –roșcat de pădure, favorabile culturilor de pomi fructiferi și viță de vie; soluri brune de pădure.

În pădurea de conifere se întalnesc Spodisoluri: cu soluri podzolice și soluri alpine, întâlnite în taigaua siberiană, canadiană, N. Europei- sarace în humus.

3.Solurile din zonele reci:- solurile ramân înghețate o lunga perioada de timp, solurile de tundră.

Alte categorii de soluri:- solurile aluviale din lunci, delte; solurile săraturoase din stepe și deșerturi; soluri de mlaștină- cu surplus de umiditate.

6.4..Proiect de activitate didactică (nr.3)

Unitatea școlară: Liceul Tehnologic nr. 1 Prundu

Localitatea: Prundu

Data:

An școlar: 2015/2016

Profesor: Năvîrgeac Tuța

Proiect didactic

Obiectul: Fenomene de risc în hidrologie

Clasa: a IX- a

Subiectul lecției: Eroziunea

Tipul lecției: lectie mixtă

Competențe specifice:

să identifice termenii geografici în texte diferite;

să prezinte tipurile de forme de eroziune;

să utilizeze denumiri de baza în contexte variate.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

O1- să definească ce reprezintă eroziunea;

O2- să prezinte efectele eroziunii asupra versanților;

O3- să enumere patru forme de eroziune;

O4 – să enumere forma de eroziune cea mai agresivă.

Argumentarea obiectivelor:

A1-O1-formarea deprinderii de a definii;

A2-O2- dezvoltarea capacitatii de a identifica anumite efecte ale eroziunii;

A3-O3, O4- formarea deprinderii de enumerare corectă a formelor de eroziune.

Sarcini de lucru:

S1/O1 – priviți imaginea proiectată și precizați ce reprezintă eroziunea;

S2/O2 – priviți cu atenție planșele și precizați efectele eroziunii asupra versanților.

S3/O3, O4 – urmăriți materialul primit, dar și cel proiectat. Notați în caiete concomitent cu vizionarea materialului, principalele forme de eroziune din România.

Strategii didactice:

Metode: Converația, observația, descoperirea, explicația, lucrul cu harta, lucrul cu manualul și atlasul geografic.

Mijloace de învatamant: harta fizică Romaniei, planșe tematice, atlase geografice, manualul, fișe de lucru, imagini.

Material bibliografic:

Octavian Mândruț, editura Humanitas Educațional 1997.

Elemente de didactică aplicată a geografiei 2006, Nicolae Ilinca și Octavian Mândruț

Schema lectiei se structurează pe urmatorul plan:

C1: Prezentarea definiției eroziunii;

C2: Prezentarea principalelor efecte ale eroziunii asupra versanților;

C3: Prezentarea formelor de eroziune.

Corelația obiective- conținuturi-sarcini de lucru:

O1-C1-S1; O2-C2-S2; O3,O4-C2-S3.

Desfășurarea lecției

Unitatea școlară: Liceul Tehnologic nr. 1 Prundu Nume si prenume:

Localitatea: Prundu Clasa:

An școlar: 2015-2016

Data:

6.4.1. Fișă de evaluare

1.Eroziunea este procesul mecanic exercitat de …………….. unui râu încărcată cu aluviuni asupra patului albiei și ……………………………..

2.Eroziunea poate fi realizată și de către …………………………..

3.Râul realizează eroziune asupra versanților creând versanți :

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4. Șiroirea reprezință procesul de concentrare a …………… din ……………. .pe trasee liniare în ………………… versanților.

5.Rigolele sunt forme primare cu dimensiuni………………..ce pot fi ameliorate prin lucrări agrotehnice.

6.Ravenele sunt forme…………………ale șiroirii, pot avea adâncimi de peste…………………

7.Ogașul constitie forma cea mai………………….creată prin ……………………………..ceea ce premerge formării …………

8.Torențialitatea este acțiune directă cea mai complexă a ………………….rezultate din ……………….. și topirea zăpezilor ce cuprinde spații mari, creând o formă de relief numită…………………….. având trei parți componente.

6.4.2. Eroziunea

Schema lecției

(cls. a IX-a)

EROZIUNEA- este procesul mecanic exercutat de apa unui râu încărcată cu aluviuni asupra patului albiei și malurilor. Eroziunea poate fi realizată de către picăturile de ploaie.

VERSANȚII-reprezintă suprafețe înclinate din alcătuirea reliefului

Eroziunea acționează diferit asupra versanților.

Pe versanții cocavi vitezele sunt mai mari în partea superioară a versantului, iar pe versanții convexi vitezele sunt scăzute în partea superioară. Pierderile de sol sunt mai reduse pe versantul concav unde eroziunea este mai mică decât pe versantul convex. Efectul lungimii versantului asupra eroziunii este mai mare la verantul concav decât la cel convex.

Versant convex

Versant concav

Versant complex

ȘIROIREA-reprezintă procesul de concentrare a apei din precipitații pe trasee lineare în lungul vrsanților. Șiroirea creează trei tipuri de forme de eroziune ( relief) care reflectă stadiile de evoluție ale procesului de versant.

1.RIGOLELE SAU ȘENȚULEȘELE- sunt forme primare cu dimensiunile cele mai mici, pot fi ameliorate prin lucrari agrotehnice. La ploile torențiale rezultă în urma eroziunii șențulețe cu lungimi de mai mulți metri și lățimi și adâncimi de sub 0,5m.

2.RAVENELE- sunt forme evoluate ale șiroirii, procesul repetîndu-se de mai multe ori, poate avea adîncimi de peste 2-3m.

3. OGAȘELE- constitue forma cea mai dezvoltată creată prin șiroire, ceea ce premerge torentului. Are lungimi de sute de metri, chiar peste 1 km, lățimi de mai mulți metrii și adâncimi care variază care deși depășesc frecvent câțiva metri.

4.TORENTIALITATEA –este actiunea directă cea mai complexă a apelor rezultate din ploi și topirea zăpezi ca debit și durată ce cuprinde spații largi și creează o formă de relief numită organism torențial sau torent. Părțile componente ale unui torent: bazin de recepție, canalul de scurgere, conul de dejecție.

Organism torențial

5.ALUNECĂRILE DE TEREN- sunt deplasări gravitaționale care se produc cu viteze variabile reprezentate prin procese de deplasare, mișcare propriu-zisă a rocilor sau depozitelor de pe versanti, cât si forma de relief rezultată.

Factorii care contribuie la producerea alunecărilor mai sunt: adâncirea ogașelor, producerea de torenți, râurile, secționarea versanților pentru căi de comunicații și construcții etc.

Cauzele producerii alunecărilor de teren: pezența argilei, panta, apa.

Alunecare de teren: a) – râpa de desprindere; b) – corpul alunecării; c) – pereții jgheabului de alunecare; d) – patul de alunecare.

6.5. Test de evaluare pentru clasa a V-a

ITEMI:

1. Citește cu atenție afirmația următoare.

În cazul în care apreciezi că afirmația este adevărată, încercuiesti litera A; dacă apreciezi că afirmația este falsă, încercuiești litera F.

A B Principalii factori care contribue la formarea solurilor sunt clima și vegetația. 0,5p.

2. În coloana din stânga aveți enumerate zonele climatice. Înscrieți în spațiul din fața fiecărei zone climatice din coloana A litera corespunzătoare din coloana B, care corespunde tipului de sol.

3. Specifice zonei calde sunt solurile:

a. Brune

b. De tundră

c. Lateritice

d. Cernisoluri 0,25p.

4. Cel mai întâlnit sol din zona mediteraneeană este (……………………………….). 0,5p.

5. În cele trei zone climatice de pe Glob sunt prezente mai multe tipuri de soluri.

a. În zona caldă-soluri lateritice

b. În zona temperată-cernisoluri

c. În zona rece- soluri de tudră

1. Explicati din ce cauză solurile din zona caldă sunt sărace în humus. 1p.

2. Explicati prezența solurilor fertile în zona temperată. 1p.

3. Explicati de ce solurile din zona rece nu sunt favorabile culturilor agricole. 1p.

6. Descrieți în maximum 15-20 rânduri caracteristicile tipurilor de soluri din zona temperată. 4p.

6.5.1. OBIECTIVELE TESTULUI DE EVALUARE

1. Elevii trebuie să identifice o relație de determinare observabilă.

2. Elevii trebuie să identifice tipuri de soluri în funcție de zona climatică.

3. Elevii trebuie să precizeze localizarea corectă a solurilor pe zone climatice.

4. Elevii trebuie să precizeze caracteristici cantitatie și caliatative ale unor elemente din realiatea obiectivă.

5. Elevii trebuie să realizeze corelația între zonele geografice și caracteristicile unor soluri.

6. Elevii trebuie să realizeze un eseu argumentând și precizând caracteristicile solurilor din zona temperată.

6.5.2. BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE

1. A 0,5p.

2. b.1 0,25p.

c.2 0,25p.

a.3 0,25p.

3. c 0,25p.

4. Terra –rossa 0,5p.

5. 1. În zona ecuatorială datorită ploilor bogate.

Datorită particularităților de vegetație-în zona subecuatorială.

Datorită aridității și lipsei de vegetație în mare parte. 1p.

2. În zona tempertă se întâlnesc cele mai fertile soluri datorită climei și vegetației.

– cernisolurile s-au format sub stepe și silvostepe;

– terra-rossa și solurile castaniu roșcate în zona mediteraeeană;

-argiluvisoluri în zona pădurilor de foiase;

-podzolice în zona pădurilor de conifere 1p.

3. În zona rece datorită temperaturilor scăzute în cea mai mare parte a anului, solul rămâne înghețat, iar în scurta vară se dezgheață numai un strat subțire la suprafață sub care solu ramâne veșnic înghețat, astfel solurile nefiind favorabile culturilor agricole. 1p.

6. Caracteristici și tipuri de soluri din zona temperată.

În zona temperată se întâlnesc cele mai fertile soluri datorită climei și vegetației care contribiue la formarea lor. 0,5p.

În zona mediteraneeană se întâlnesc soluri terra-rossa și castaniu- roșcate care au fertilitate mare. 0,5p.

În stepe s-au dezvoltat cernisoluri, din această categorie fac parte toate tipurile de cernoziom. Aceste soluri sunt foarte fertile, bogate în humus, având productivitate mare pentru culturile de cereale. 1p.

În pădurile de foiase s-au format argiluvisoluri (luvisoluri) care cuprind ca tip principal solul brun-roșcat de pădure, favorabil culturii de vită de vie. De asemeni mai apar cambisoluri si soluri brune de pădure. 1p

În pădurea de conifere s-au format spodosoluri din care fac parte solurile podzolice și solurile alpine. Sunt răspândite în taigaua siberiană, în cea canadiană, în nordul Europei, în pădurile de conifere din zona montană precum și în zona pajiștilor alpine. Aceste soluri sunt sărace în humus. 1p.

0,5+0,75+0,25+0,5+3+4+1 din oficiu=10p.

6.6. Test de evaluare pentru clasa a VIII-a

ITEMI:

1.Citește cu atenție afirmația următoare.

În cazul în care apreciezi că afirmația este adevărată, încercuiești litera A dacă apreciezi că afirmația este falsă, încercuiești litera F.

A B Clima și relieful impun soluri zonal-etajate. 0,5p.

2. În colana din stânga aveți enumerate zone de vegetați. Înscrieți în spațiul din fața fiecărei zone de vegetație din coloana A, litera corespunzătoare din coloana B care corespunde tipului de sol.

3. Cernisolurile se întâlnesc în:

a. Zona alpină

b. Zona stepei și silvostepei

c. Zona pădurilor

d. Zona de luncă 0,5p.

4. Cel mai întâlnit tip de sol din zona stepei este (…………………………….). 0,5p.

5. În cele trei unități de relief care sunt situate pe parelela 450 lat. N (Podișul Dobrogei, Câmpia Bărăganului și Subcarpații de Curbură si Getici) se întâlnesc tipuri de soluri diferite:

a. În Podișul Dobrogei de Nord –soluri bălane

b. În Câmpia Bărăganului- cernoziomuri

c. În Subcarpați- soluri luvice

1. Explicați prezența solurilor bălane in podișul Dobrogei de Nord. 1p.

2. Explicați prezența cernoziomurilor în Câmpia Bărăganului. 1p.

3. Explicați prezența solurilor luvice în Subcarpați. 1p.

6. Descrieți în maximum 15 rânduri care sunt tipurile de soluri din România specifice treptelor de relief. Argumentați de ce se produc alunecări de teren în

Subcarpații de Curbură. 3,5p.

Obiectivele testului de evaluare

1. Elevii trebuie să identifice o relație de determinare observabilă.

2. Elevii trebuie să identifice tipuri de soluri în funcție de zona de altitudine.

3. Elevii trebuie să precizeze corect localizarea geografică a unor soluri.

4. Elevii trebuie să realizeze corelația între unitățile de relief și tipurile de soluri.

5. Elevii trebuie să realizeze corelația între unitățile de relief și tipurile de soluri.

6. Elevii trebuie să realizeze un eseu, argumentând și precizând caracteristicile tipurilor de soluri.

Barem de corectare și notare

1. A 0,5p.

2. b.1 0,25p.

c.2 0,25p.

d.3 0,25p

a.4 0,25p

3. c. 0,5p.

4. Cernisol/ cernoziom 0,5p.

5. a.1: specifice zonei stepei 1p.

b.2: specifice stepei și silvostepei 1p.

c.3: specifice zonei pădurilor de foiase 1p.

6. În stepe și silvostepe sunt cele mai ferile soluri.EX: sol bălan, cernoziom, cernoziom levigat. 1p.

În zona pădurilor de stejar și fag(foiase), soluri cenușii, brun roșcate, luvisoluri albice, sol brun cenușiu cu fertilitate moderată. 1p.

În zona montană solurile sunt subțiri, mult mai acide, cu ferilitate redusă.EX: solul brun acid și podzolul. 1p.

În Subcarpații de Curbura se produc alunecări datorită prezentei argilei, pantei, defrisărilor, pășunatului. 0,5p

0,5+0,25+0,25+0,25+0,25+0,5+0,5+1+1+1+1+1+1+0,5=1p. din oficiu= 10 p.

Test de evaluare pentru clasa a IX-a

ITEMI:

1.Citește cu atenție afirmația următoare.

În cazul în care apreciezi că afirmația este adevărată, încercuiesti litera A; dacă apreciezi că afirmația este falsă, încercuiești litera F.

A B

Eroziunea este procesul mecanic exercitat de apa unui râu încărcată cu aluviuni asupra

patului albiei și malurilor, dar poate fi realizată și de către precipitații. 0,5p.

2.În imaginea reprezentă sunt trei tipuri de versanți afecteți de eroziune. Înscrieți în spațiul din coloana A tipul de versant corspunzător.

3. Cea mai complexă formă a eroziunii este reprezentată de :

a. Șiroaie

b. Rigole

c. Ravene

d. Torenți 0,5p.

Cea mai simplă formă a eroziunii este(………………………………..) 0,5p.

5. În următorul conținut sunt prezentate trei forme ale eroziunii:

a.Rigole

b.Ravene

c.Ogașe

1. Explicați ce este o rigolă. 1p.

2. Explicați ce este o ravenă. 1p.

3. Explicați ce sunt ogașele. 1p.

6. Reprezentați grafic o alunecare de teren, precizati elementele alunecării si cauzele producerii lor. 3p.

Obiectivele testului de evaluare

1. Elevii trebuie să identifice o relație de determinare observabilă.

2. Elevii trebuie să identifice efectul eroziunii asupra versanților.

3. Elevii trebuie să precizeze corect o formă de eroziune.

4. Elevii trebuie să precizeze caracteristicile cantitative și calitative ale unor elemente din realitatea obiectivă.

5. Elevii trebuie să fie capabili să realizeze gafic o formă a eroziunii și să precizeze elementele alunecării și cauzele favorabile producerii alunecarii de teren.

Barem de corectare și notare

1.A 0,5p.

2. c.1. 0,5p.

b.2. 0,5p.

a.3. 0,5p

2. În imaginea de mai jos sunt reprezentate trei tipuri de versanți afecteți de eroziune. Completati în spațiul din coloana A tipul de versant corspunzător.

3. d. 0,5p.

4. Șiroaiele 0,5p.

5. Rigolele (sau șențulețele)-sunt forme primare cu dimensiuni mici, pot fi ameliorate prin lucrări agrotehnice. 1p.

Ravenele- sunt forme evoluate ale șiroirii, procesul repatându-se de mai multe ori, având adâncimi de 2-3m. 1p.

Ogașele-constitue forma cea mai dezvoltată creată prin șiroire, ceea ce premerge torentului. 1p.

Se realizează grafic o alunecare de teren pe care sunt precizate elementele principale:

râpa de desprindere

corpul alunecării

pereții jgheabului

patul de alunecare

Cauzele producerii alunecărilor de teren sunt: prezența pantei, argila și apa.

CONCLUZII

Valea Câlnăului între localitățile Petrișoru și Aliceni se individualizează de o linie care unește localitățile: Petrișoru, Valea Sorești, Fundeni, Sudiți, Coconari, Aliceni. Interfluviul este puternic dantelat de râpele de desprindere ce înainteză regresiv prin prăbișiri.

În bazinul inferior al Câlnăului s-a format un înveliș de sol destul de neomogen cuprinzând cernisoluri, luvisoluri, cambisoluri și soluri neevoluate. Fostele păduri de stejar pufos și stejar brumăriu au fost demult distruse, pe locul lor desfășurându-se o stepă de cultură. De la nord la sud ponderea pășunilor naturale scade în favoarea terenului arabil și livezilor. Pe marginea interfluviilor apar plantații de viță de vie și pășuni naturale.

Pe culmea versantului stâng apar câteva plantații de viță de vie, în rest aproape toată suprafața este plantată cu cireși, vișini, pruni, nuci. Versantul drept este în întregime plantat cu viță de vie. Pentru îmbunătățirea însușirilor hidrofizice ale solurilor se impune ca o condiție esnțială refacerea covorului erbaceu.

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan Octavia, Mihai Elena, Teodoreanu Elena (1974), Clima Carpaților și Subcarpaților de Curbură dintre Teleajen și Slănicul Buzăului, București.

2. Cerghit I. (2006), Metode,de învățământ ,Editura Polirom.

3. Dulamă Maria Eliza (2002), Metode, strategii și tehnici didactice activizante cu aplicații în geografie,Cluj-Napoca, Editura Clusium.

4. Ghid de evaluare la geografie (1999), București, Editat de Trithemius Media ISBN 973-98822-2-6.

5. Grecu Florina (2006), Hazarde și riscuri naturale, București, editura Universitară.

6. Grigore M., Popescu N. (1970), Conținutul hărții proceselor geomorfologice actuale(harta monodinamică), Terra, anul II, nr. 2, S.S.G. din R:S: România.

7. Grigore M. (1972), Cartografie geomorfologică, Centrul de multiplicare al universității București.

8. Grumăzescu M. (1973), Subcarpații dintre Câlnău și Sușița, Studiu geomorfologic, Editura Academia, București.

9. Ielenicz M. (1973), Evoluția rețelei hidrografice de la Curbura Carpaților, Din Geografia Județului Buzău, 2.

10. Ilinca N. (2006), Didactica geografiei,Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.

11. Ilinca N., Mândruț O. (2006), Elemente de didactică aplicată a geografiei, Editura CD PRESS, București.

12. Ionașcu Jana, Dumitru D. (2011), Geografie-manual pentru clasa aV-a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.

13. Liteanu E. (1967), Cuaternarul din interfluviul Câlnău-Râmnicu Sărat,Rap. Inst. Geol. Român.

14. Liteanu E., Ghenea C. (1966), Cuaternarul din România,St., teh., econ.seria H,1.

15. Mihăilescu V. (1936), România Geografie Fizică, București.

16. Mihăilescu St. N., Macovei V. (1970), Valea Putnei, Editura Științifică, București.

17. Morariu T., Pișota I., Buta I. (1970), Hidrologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

18. Naum Tr. și colaboratorii (1954), Raionarea geomorfologică a părții de nord-est a Câmpiei Române, Probleme de geografie vol I.

19. Naum Tr., Michalevich Valeria (1956), Contribuții la problema degradărilor de teren din Carpații de Curbură, Anal Univ. C.I. Parhon, Sec. St. Nat., nr.2, București.

20. Posea Gr.,Ielenicz M., Popescu Dida, Popescu C., Județul Buzău, Editura Academiei R.S.R., București.

21. Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, Editura Științifică București.

22. Posea Gr., Octavian M.(1983), Geografie Fizică generală- manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică și Pedagogică, București.

23. Posea Gr. (2000), Geografie- manual pentru clasa a VIII-a, Editura All Educational, București.

24. Planificare Modulul III Fenomene de risc în hidrologie (2009), conform Programei aprobate prin Ordinul M.E.C.T.S.:4857/2009.

25. Rădulescu N. Al., (1937), Vrancea geografie fizică și umană, București.

26. Roșu Al. (1973), Geografiea fizică a României, Editura Diadactică și Pedagogică, București.

27. Singer Mihaela (2001) Ghid metodic de aplicare a programelor școlare, Pentru Aria Curriculară”Om și societate”, Editura Aramis Print.

28. Tufescu V. (1966), Modelarea naturală a reliefului și eroziunea accelerată, Editura Academia R.S.R.București.

29. Tufescu V. (1966), Subcarpații, Editura Științifică, București.

30. Velcea Valeria (1963), Studiul fizico-geografic al alunecărilor de teren, Natura, seria geogr., geol., nr.1.

31. Harta Szatmary (1856), sc. 1: 57000.

32. Harta topografică (1961), sc. 1: 25000, Direcția topografică militară.

33. Harta solurilor R.P.R. (1964), sc. 1:1000000, Com. Geolog., București.

34. Anuare climatologice: 2002, 2003, 2004, 2005,2006, 2007,2008, 2009, 2010, 2011.

35. Anuare hidrologice: 2002, 2003, 2004, 2005,2006, 2007,2008, 2009, 2010, 2011.

36. Foto: 2014-Valea Câlnăului, arhiva personală.

38. http://ro.wichipedia.org/wifi/Sol_(strat_al_Pamantului)

39. http://ro.scrib.com/doc/31952374/Soluri din Romania

40. http://ro.scrib.com/doc/174485615/128254093-referat Didactica Istoriei

41. http://documents.tips/documents/importanta-studiilor pedologice.html