Studiu Privind Evolutia Formelor de Manifestare a Razboiului Hibrid

Studiu privind evolutia formelor de manifestare a razboiului hibrid

Într-o lume debusolată de ritmul schimbărilor spațiale și temporare, de lupta tacită cu acțiuni dure uneori, între tendința de globalizare susținută de națiunile puternice și bogate și cea de menținere a identității naționale susținută de statele mici și mijlocii, marile puteri, încearcă, aplicând “teoria haosului” la nivel global(a “ordini în dezordine”), menținerea hegemoniei în zonele lor de influență precum și extinderea acesteia.

Mediul internațional actual este caracterizat de: dispute etnice și religioase, deficiențe economice grave, tensiuni transfrontaliere, precum și o pace fragilă pe continentul european.

Noile tipuri de conflicte, în care adversarii nu mai sunt despărțiți de linia de contact pe zeci și sute de kilometri, au demonstrat o capacitate redusă a armatelor structurate după concepții clausewitziene de a le face față. Noua față a războiului cere o regândire a structurii forțelor armate și o adaptare permanentă a acestora la evoluția mediului de securitate, la cerințe actuale ale câmpului de luptă.

În prezent există opinii că războiul viitor va fi fără nume, iar inamicul fără chip, sau că va fi „hibrid”(o combinație între războiul clasic și războiul neconvențional pentru a pune în dificultate armatele statelor puternice, care nu pot fi înfrânte în confruntări clasice, purtate după legile războiului).

„Războiul hibrid” e un concept ce nu are încă o definiție unanim acceptată și, până de curând, nu figura în doctrine militare sau de securitate. „Războaiele hibride” sunt războaie nedeclarate de către state, respectiv sunt acele confruntări în care componenta militară nu este asumată explicit și nu este în niciun caz singulară.

In războiul hibrid, importante nu sunt doar slăbiciunile militare, ci mai ales cele non-militare(societale), pe care agresorul încearcă să le exploateze: tensiuni etnice, instituții corupte, dependența economică sau energetică. Pe baza acestor slăbiciuni, un război hibrid implică diverse acțiuni, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate si neasumate.

NATO definește „războiul hibrid“ drept războiul în care forța armată reprezintă doar o mică parte, acțiunile ostile fiind executate ca parte a unei strategii flexibile cu obiective pe termen lung.

Războiul hibrid reprezintă astfel „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”.

Locotenent-colonel Bill Nemeth, din Corpul pușcașilor marini ai armatei Statelor Unite ale Americii definea războiul hibrid ca o „formă contemporană a luptei de gherilă”, ce „întrebuințează deopotrivă tehnologia modernă cu metode de mobilizare moderne”.

David Kilcullen în cartea „Gherila accidentală – Combaterea micilor războaie din mijlocul unui război mare” afirmă că “războiul hibrid este cea mai bună explicație pentru conflictele moderne, dar subliniază că acesta include o combinație de război neregulat, război civil, insurgența și terorism.

În 2007, Frank Hoffman în lucrarea „Conflict în secolul 21. Apariția războaielor hibride”, prezintă „noii” adversari care pregătesc și întrebuințează, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. În consecință, conflictele viitorului nu se vor clasifica drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un mod complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Provocarea va veni de la state(grupuri) care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.

În războiul hibrid, adversarii(state, mișcări susținute de state sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcări insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.

Războaiele hibride încorporează o varietate de modalități de ducere a luptei, incluzând capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Aceste acțiuni vor fi desfășurate astfel încât să se obțină efectul sinergic, la unul sau mai multe nivele ale războiului. În esență, oponenții care duc războaie hibride „urmăresc să obțină victoria prin fuziunea dintre tacticile neregulate și cele mai letale mijloace aflate la îndemână, în scopul de a ataca adversarul și a-și îndeplini propriile obiective politice.

Războiul din Ucraina

Constituită ca țară după Primul Război Mondial, după dispariția Imperiului Rus și a Imperiului Austro-Ungar, situată la linia de contact între cele două blocuri geopolitice, Rusia și Occidentul, Ucraina are frontieră cu România și Republica Moldova – la sud-vest, Polonia, Slovacia și Ungaria – în vest, Belarus – în nord, Rusia – în nord-est, Marea Neagră și Marea Azov – la sud. Suprafața Ucrainei, fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol, este de 576.683 km2, iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

După prăbușirea fostului bloc sovietic și desprinderea de Uniunea Sovietică(1991), Ucraina a încercat, asemenea altor foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Nu a reușit să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident .

Regimul de la Kiev manifesta o deschidere provest, chiar dacă la putere se afla o majoritate prorusă condusă de Victor Ianukovici. Drept răspuns la dorința Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană, fapt ce ar scoate Ucraina din sfera de influență rusă, Rusia a anunțat o mișcare strategică în timpul tratativelor pentru acordul de asociere UE-Ucraina. Deși războiul este limitat la lovituri economice, țintele sale sunt geostrategice. Dintre acestea, cea mai dureroasă a fost blocarea exportului ucrainian de produse metalurgice în Rusia.

Rivalitatea dintre Occident și Federația Rusă asupra problemei ucrainiene a început în anul 2008, când la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre și a Caucazului Moscova amenința cu folosirea unor posibile acțiuni preventive. Neînțelegerile au fost accentuate și de implementarea sistemelor de apărare antirachetă americane și a celor de supraveghere radar în țări ca Polonia, Republica Cehă, România și Turcia, precum și de invitația lansată de NATO la Summit-ul din  2-4 aprilie 2008 de la București privind aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO; în acel moment Vladimir Putin a amenințat retoric integritatea teritorială a Ucrainei. Oferta Occidentului de integrare a Ucrainei în UE și în NATO a fost considerată de Moscova și de populația rusă și rusofonă din Ucraina nu ca o extindere a democrației, ci ca o amenințare.

Evenimentele din Ucraina din perioada 2013-2014 desfășurate în trei faze distincte: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în partea de sud-est și escaladarea conflictului, au generat: demiterea președintelui pro-rus Viktor Ianukovici(refugiat împreună cu familia în Federația Rusă), confruntări armate între protestatari și armată(unele cu militari din detașamentul pentru destinații speciale Berkut aduși din regiunile pro-ruse Donețk, Crimeea și Cernikov) soldate cu morți și răniți, aprobarea cererii lui Vladimir Putin de către parlamentul rus(Duma) de a folosi forța în Ucraina pentru protejarea intereselor Rusiei, creșterea diferendelor între etniile din Ucraina(tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, protestatarii pro-ruși cereau alipirea Crimeei la Rusia).

Persoane în uniforme fără însemne, înarmate, au preluat controlul asupra unor puncte de importanță strategică din Crimeea, Vladimir Putin susținând că bărbații înarmați care asediau forțele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe rusești, ci forțe de auto-apărare autohtone.

„Rebelii” nu au acționat la întâmplare, ci după un plan strategic foarte bine pus la punct, având atât pregătirea militară necesară, cât și mijloacele adecvate(blindate, artilerie performantă, mijloace antiblindate și antiaeriene, de muniții, de comunicații, sprijin logistic pe măsură) pentru a pune pe fugă o armată a unei țări

În 6 martie 2014, parlamentul Crimeei a votat o declarație privind alipirea la Federația Rusă, stabilind referendumul referitor la viitorul statut al Crimeei pentru 16 martie. În ciuda protestelor masive din occident, Rusia a anunțat la 7 martie că va sprijini Crimeea, dacă regiunea votează separarea de Ucraina. În consecință, pe 8 martie Franța și SUA au amenințat Rusia cu sancțiuni.

Rezultatele oficiale de la referendum au arătat că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei și alăturarea la Federația Rusă. În 17 martie Uniunea Europeană și SUA au impus interdicții de călătorie și înghețarea activelor pentru mai mulți oficiali din Rusia și Ucraina.

La 18 martie, președintele rus Vladimir Putin apăra acțiunile Moscovei în Crimeea în Dumă, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federația Rusă. La 20 martie, Duma a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Drept urmare la anexarea Crimeei, Federația Rusă a fost exclusă din grupul G8, fiind anulat și summit-ul ce trebuia să se desfășoare la Soci în iunie 2014.

La 24 martie, Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar  NATO a întrerupt orice colaborare cu Rusia.

În 31 martie, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o retragere parțială a trupelor ruse comasate la granița cu Ucraina.

Numărul persoanelor care și-au pierdut viața în acest război absurd este, la ora actuală, de peste 3000, după datele ONU, în care se includ și cei 298 de oameni de la bordul avionului Boeing 777 al companiei Malaysia Airlines, zborul MH 17.

Războiul hibrid din Ucraina a existat și în alte părți

Războiul dintre Indonezia și Malaezia din 1963

Malaezia, țară situată în Asia de Sud-Est, cuprinde două teritorii distincte: partea de sud (Peninsula Malaezia și insulele adiacente) și partea de nord cu insula Borneo. Peninsula Malaezia are vecini la nord – Thailanda, iar la est – Marea Chinei de Sud. Prin Strâmtoarea Malacca, Malaezia are frontiere maritime în sud cu Indonezia și vest cu Singapore.

După proclamarea independenței în 1963, Malaezia a fost atacată de procomuniștii din Indonezia, care au decis să ocupe zona de est a Malaeziei, fără să facă vreo declarație de război . Acesta a fost primul „război hibrid” nedeclarat din istoria modernă.

Președintele comunist al Indoneziei–Sukarno – a proclamat sloganul „adunarea pământurilor indoneziene”(asemănător celui anunțat de Vladimir Putin – „adunarea pământurilor rusești”) și a cerut „zdrobirea Malaeziei”. Războiul nu a fost declarat. Ar fi trebui să fie secret, cu lupta de partizani. Sub influența propagandei, în rândurile „voluntarilor” au aderat 21 de milioane de  persoane, iar probleme cu lipsa de „voluntari”,  arme și echipamente militare nu au existat.

Luptând cu trupe fără însemne de apartenență, armata indoneziană, de câteva ori mai puternică decât cea din Malaezia, prezenta forțele sale armate drept „miliții locale” /„rebeli” care luptă din proprie inițiativă împotriva „juntei” din Malaezia (o alta asemănare cu propaganda rusă, ce vorbește despre guvernul de la Kiev în termen de juntă).

Clasa conducătoare din Indonezia, folosind propaganda, vorbind despre „atrocitățile” malaezienilor, a provocat o explozie de sentiment naționalist în societate. Agresiunea nedeclarată era prezentată drept readucerea acasă a pământurilor strămoșești, iar despre Malaezia se afirma că este o„țară nonsens”, o „marionetă a Occidentului” etc.

Occcidentul a reacționat la această agresiune nedeclarată și a impus sancțiuni împotriva agresorului, sancțiuni care s-au dovedit insuficiente pentru a opri Indonezia.

Sukarno(a atins un rating de popularitate de 100%, peste Putin – 85%), a primit din partea Parlamentului titlul de președinte pe viață. 

Malaezia a cerut sprijin de la Marea Britanie, care în prima fază i-a asigurat consilieri și instructori pentru reformarea armatei și a sectoarelor de stat. Astfel, un contingent mic al armatei britanice(membrii Regimentul 22 SAS) și alte forțe speciale, împreună cu armata malaeziană reformată, folosind tactica patrulării ascunse, au dezvoltat o rețea de informații iar apoi, prin raiduri de sabotaj și atacuri bruște asupra unităților agresorului, au cauzat pierderi grele acestuia.

Din cauza pierderilor suferite de invadator, războiul a devenit nepopular iar agresiunea din estul Malaeziei a fost oprită. În timp ce în Malaezia avea loc o reformă rapidă, Indonezia se scufunda în criză.

După trei ani de război victoria era imposibilă, iar criza economică și sancțiunile internaționale au favorizat căderea regimului politic indonezian. După răsturnarea lui Sukarno au fost  restabilite relațiile cu Occidentul pentru ridicarea sancțiunilor. Totuși președintele Sukarno nu a fost acuzat de corupție, nu a fost judecat, până la moartea sa, la 4 ani de la încheierea războiului, acesta trăind în izolare completă de lumea exterioară.

Războiul din Vietnam(1959-1975)

Considerat, după Războiul Civil, cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, războiul s-a desfășurat între Republica Democrată Vietnam(Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam(Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. A fost un război purtat prea mult timp, fără sens, soldat cu multe victime de partea ambelor părți. Conflictul desfășurat în Vietnamul de Sud, Laos, și Cambogia s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc scadă, a crescut. Trupele vietcong erau de sapte ori mai putin numeroase decat trupele lui Diem, dar dispuneau de atuuri importante: experiența lor în luptele de gherilă, dorința de a lupta până la moarte pentru revoluție, ajutorul pe care-l primeau din partea populației satelor și sprijinul Nordului care furniza arme și combatanți, dirijati pe un drum care trecea prin Laos și Cambodgia, prin așa numita “potecă Ho Shi Min”.

Dacă până în 1960 sprijinul american pentru Vietnamul de Sud se rezuma la aproape 1000 de consilieri militari și armament, începând cu 1961, după eșecul din Cuba, președintele Kennedy și-a implicat și mai mult țara în Vietnam. Mai mult, reprezentanții președintelui trimiși pentru documentare în Vietnam, generalul Maxwell Taylor și Walt Rostow recomandă trimiterea de trupe terestre și întrebuințarea forțelor aeriene americane în sprijinul Vietnamului de Sud.

După “incidentul din golful Tonkin” din august 1964, când distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpile, Congresul american aprobă intervenția militară în regiune, precum și trimiterea a 15.000 de consilieri militari și unități de sprijin. Armata sud-vietnameză nu făcea însă față luptătorilor de gherilă ale Vietminh-ului, iar americanii au făcut greșeala de a crede că armele și tehnologia lor, acordate forțelor sud-vietnameze, vor înfrânge „armata de țărani” a lui Ho Chi Minh. Drept răspuns la bombardamentele americane aproape constante cu bombe cu napalm, defoliante, bombele “anti-personal” și “bombele cu aerosol” asupra Vietnamului de Nord, Ho Chi Minh intensifică acțiunile de gherilă. Sutele de mii de victime nu au reușit să distrugă voința de rezistență a Hanoiului.

Țelurile americane în Vietnamul de Sud, formulate de John McNaughton(asistentul secretarului apărării pentru probleme de securitate internațională al SUA), au fost:

–        70% – evitarea unei înfrângeri umilitoare;

–        20% – menținerea teritoriilor sud-vietnameze în afara controlului chinez;

–        10% – oferirea poporului sud-vietnamez un trai mai bun și mai liber

Implicarea americană în zonă crește de la 50000 în 1965 și ajunge în 1968 la peste 700.000 de soldați americani, iar generalii americani continuau să ceară tot mai mulți oameni. Forțele aeriene americane au lansat mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea război mondial.

De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul anului 1964 efectivul Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964 efectivul Armatei a crescut de la aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni.

La 30 ianuarie 1968, în timpul celei mai importante sărbători vietnameze, Armata Vietnamului de Nord, sprijinită de Frontul Național de Eliberare, a început ofensiva Tet în cadrul căreia a atacat prin surprindere toate orașele mai mari din Vietnamul de Sud. Cu toate că nu au reușit să-și atingă obiectivul, acela de a provoca o revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin amplitudinea atacului a convins mulți americani că pentru victorie nu există nicio speranță. În SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că, în mod interesant, Ofensiva Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Dacă până atunci erau obligați să lupte împotriva gherilelor care erau îmbrăcate în haine civile și se amestecau între civili, de data aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

Retragerea trupelor americane începe în iunie 1969, forțele comuniste devenind mai puternice și riscând să răstoarne complet regimul de la Saigon. Distrugerea sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revenirea la bombardamentele aeriene au făcut ca războiul să devină din ce în ce mai feroce.

In martie 1972, deși pierduseră sprijinul Chinei și Uniunii Sovietice, acestea fiind mai degrabă interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane și sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului și a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta războiului.

Prăbușirea armatei sud-vietnameze și ocuparea Saigonului de către nord-vietnamezi a pus capăt războiului. Nordul și Sudul au fost reunificate în Republica Socialistă Vietnam.

În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry Kissinger, și semnat – fără tragere de inimă – și de președintele sud-vietnamez, Thiệu, forțele militare americane s-au retras din Vietnamul de Sud și s-a făcut schimb de prizonieri. Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste din Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele consumate. Mai târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar negociatorul vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă.

Președintele Nixon a afirmat că a obținut, în sfârșit, “pacea în onoare”. Our Times, almanahul american al secolului, consemna faptul că această pace “onorabilă” a fost obținuta la sfârșitul celui mai lung război purtat vreodată de americani, în urma unei înfrângeri militare în fața unei țări mici și înapoiată din punct de vedere tehnologic.

Una din consecințele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari. Prin comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam, SUA a repurtat succes tactic și înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.

Între anii 1965 și 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde de dolari, generând un mare deficit bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în lupte. James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam, erau 543.000 militari, dar numai 80.000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante. Până la sfârșitul războiului, pierderile americane s-au ridicat la 58.220, peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit dizabilități permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați în serviciu militar au dezertat, acestora în 1977 președintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.

La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam. Orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min în semn de respect față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. Unificarea nu a restabilit pacea în Vietnam. În 1964 SUA a ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva Vietnamului, care a rămas în vigoare până la 4 februarie 1994.

Războiul ruso-afgan(1979-1989)

Afganistanul este o țară situată în partea de sud a Asiei Centrale, fără ieșire la mare, având 75% din teritoriu acoperit cu munți colțuroși, Munții Hindu Kush, al doilea lanț muntos ca mărime din lume. Se situează în zona de influență a marilor puteri: la nord Rusia, la est China, SSE India, ESE țările arabe, iar la vest se află Europa, lor adăugându-li-se USA. De asemenea, Afganistanul este situat la confluența marilor religii din lume: Budismul, Creștinismul și Islamul(religia predominantă în Afganistan). Poporul afgan este foarte religios. Sfinții și caracterele divine au o mare influență politică și spirituală asupra modului de gândire și asta duce la un exces și la un entuziasm religios ieșit din comun, conducând la lupte împotriva infidelilor, și câteodată, din această cauză, se dezlănțuie Jihadul.

În decembrie 1979, U.R.S.S. invadează Afganistanul și declanșează un război civil lung și sângeros(1979-1989), pe parcursul căruia s-au înregistrat: pierderi umane – 1 200 000 de victime, dintre care 90 la sută civili, 5–6 mil. de locuitori au emigrat (în Pakistan, Iran), trăind în condiții de mizerie, iar alte 2 mil. de afghani s-au refugiat în interiorul țării. Motivele invaziei au fost:

-sprijinirea socialismului instaurat în Afganistan;

-stoparea înaintării fundamentalismului islamic, promovat de liderii religiosi ai revolutiei islamice din Iran(fundamentalismul era promovat de mujahedini), în republicile sovietice în care locuiau mulți musulmani(fapt ce ar fi generat o puternică instabilitate internă în URSS);

-testarea în Afganistan a performanțelor armamentului convențional de care dispunea URSS;

-bogația deosebită a aridului Afganistan, în subsolul căruia se găseau importante zăcăminte de crom, aur, argint, sulf, talc, magneziu, uraniu, marmură si lapis lazuli, precum și uriasele depozite de gaze naturale, despre care Kremlinul avea cunoștință încă din anul 1957, când geologii ruși investigau rezervele de gaze naturale din apropierea fluviului Amu Daria.

De asemenea, săraca țară asiatică mai deține importante zăcăminte de azbest natural, nichel, zinc, mercur, bauxita, potasiu, grafit, turmaline, smaralde, safire si rubine. Dar marea bogăție a subsolului afgan constă în depozitele sale de fier cu o puritate nemaîntâlnită. La o primă estimare, depozitele feroase conțin circa 2 miliarde de tone de amestecuri din hematite si magnatite, amestecuri care contin circa 62% fier pur.

Cel mai mare depozit de cupru din Afganistan se afla undeva la 50 km nord de capitala Kabul, în valea Aynak. Zăcămintele conțin peste 300 milioane tone de minereu cu o puritatea a cuprului de 0,7-1,5%.

Cu toate acestea Moscova a justificat intervenția sa prin dorința de a păstra regimul comunist pe loc și de a menține calmul în Asia Centrală.

Planificată a fi o operație militară de scurtă durată, conflictul s-a transformat în cel mai lung și dureros război l-a care a participat URSS.

Imediat după intervenția sovietică, opoziția mujahedină din partea muntoasă a țării a anunțat trecerea la războiul de gherilă. Aceștia au fost sprijiniți și de o mare parte a armatei regulate a Afganistanului, de SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia Saudită, China cu armament de ultimă generație și cu resurse financiare. Republica Islamică Iran și multe alte state musulmane au sprijinit mujahedinii din Afganistan trimițând voluntari islamiști (Osama bin-Laden considerat un “arab-afgan”). Aceștia vor juca, mai târziu, un rol crucial atât în războiul islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât și în atacuri asupra unor ținte americane și occidentale.

Trupele sovietice(OKSV – 30000 de soldați) s-au dovedit insuficiente în fața ripostei mujahedine, astfel încât numărul lor a crescut la 120000 de soldați.

Agresiunea armată sovietică a provocat o emoție puternică în adunarea umma și numeroși islamiști au pătruns în țară pentru a organiza rezistența afgană mudjahidină (algerieni, filipinezi, saudiți, palestinieni, egipteni, chiar câțiva europeni de origine nudjahidiră) susținuți și finanțați între altele de CIA.

Prioritățile Moscovei în Afganistan au fost:

-organizarea armatei afgane(200.000 soldați) și antrenarea ei în vederea îndeplinirii misiunilor de luptă în teren muntos și accidental;

-înzestrarea acesteia cu armament sovietic modern: avioane, tancuri, artilerie, mașini blindate;

-îndrumarea și coordonarea unitților militare afgane de către un consilier militar sovietic, care, de regulă, conducea operațiunile militare;

-organizarea Serviciului de Securitate Afgan(HAD) după modelul sovietic, sub coordonarea ofițerilor KGB;

-școlarizarea în URSS a viitorilor ofițeri HAD(30000 în zece ani)

În sprijinul mujahedinilor, SUA au decis să recruteze, să înarmeze, să antreneze, să finanțeze și să desfășoare o armata de mercenari voluntari, alcătuită din musulmani din toate colțurile lumii, inclusiv afro-americani. Recrutările au fost făcute cu girul CIA, cei recrutați urmând a fi instruiți de responsabili ai CIA, sau de ofițeri din serviciilor secrete militare pakistaneze(formați in SUA).

La începutul războiului rezistența afgană era slabă, misiunile sovieticilor limitându-se doar la apărarea cazărmilor proprii și a unor instalații  de importanță majoră, la executarea de incursiuni(patrulări agresive) pentru prevenirea și/sau reducerea forței atacurilor pe care gherilele începuseră să le desfășoare împotriva aeroporturilor de la Jalalabad și Kandahar. Cu timpul însă, acțiunile mujahedinilor au luat amploare, au devenit mai bine planificate și coordonate, cu un sprijin tot mai extins, și împreună cu armamentul modern primit(rachete Stinger) au provocat pierderi mari în rândul armatei de ocupație, care, într-un război neconvențional(hibrid) dislocase unități mecanizate și de tancuri pregătite pentru  alt tip de război și după tactici total inadecvate reliefului și principiilor luptei de antigherilă.  Întreaga masă de blindate sovietice din Afganistan s-a dovedit complet inutilă, pentru că tancurile, mașinile de luptă și transportoarele nu au avut loc pentru a se desfășura în câmpul tactic din Afganistan.

De asemenea, marea majoritate a soldaților sovietici erau militari în termen și rezervisti, puțin  motivați  să ducă  lupta cu un inamic mai mereu nevăzut, neîndurator când ataca și care dispărea înainte ca orice ripostă coordonată să-l poata anihila. Loviturile executate de aviație și artilerie, erau imprecise, executate cu întârziere și fără efectul scontat asupra gherilei afgane, ce evita atragerea sa într-un război convențional.

Începând cu 1983, când situația devenise  tot mai  critica, sovieticii au revizuit strategia războiului, introducând în luptă trupe aeropurtate si aeromobile, precum si cele  Spetnaz. Vechile unități au fost retrase, rămânând doar două brigăzi mecanizate  independente și câteva  unități de pușcași alpini, adaptați deja la acest tip de conflict(cu lupta în teren submontan și montan).

În colaborare cu milițiile afgane pro-sovietice au fost atacate sate și orașe izolate considerate sigure de mujahedini, au fost amplasate mine din elicopere pe drumurile de aprovizionare sau pe itinerariile de infiltrare, iar satele bănuite că ar fi ajutat gherilele erau distruse. Militarii Spetnaz – deghizați în luptători mujahedini -au incendiat moschei și depozite de alimente, pentru a mării tensiunile  dintre facțiunile mujahedine.

Detașamentele aeropurtate erau debarcate în dispozitivul inamic, în spate sau pe flancuri, sub acoperirea cu foc a artileriei proprii, pentru a-i izola, a le distruge bazele, a le tăia liniile de comunicație și a le bloca  drumurile de retragere.

In 1986, Moscova l-a schimbat de la conducerea Afganistanului pe radicalul Karmal cu generalul Mohammad Najibullah. Tot atunci, Mihail Gorbaciov a recunoscut că URSS se lupta în Afganistan pentru o cauză pierdută, vorbind despre conflict ca despre "o rană sângerândă", moment care a coincis cu tratative secrete între guvernele sovietic, pakistanez, american și mujahedini.

În 1988 în urma acordului de la Geneva, URSS a acceptat să-și retragă trupele până la 15 februarie 1989. Ultimul soldat sovietic care a părăsit Afganistanul a fost generalul-locotenent Anatoli Malinkov, care a trecut frontiera afgano-sovietică pe jos.