Studiu DE Doctrina Si Jurisprudenta Privind Hotararea Judecatoreasca In Procesul Civil

studiu de doctrinӐ ȘI JURISPRUDENȚӐ PRIVIND

hotӐrârea judecӐtoreascӐ în procesul civil

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Dispoziții generale

Secțiunea 1. Denumirea și clasificarea hotӑrârii judecӑtorești

Secțiunea a 2 – a. Redactarea și conținutul hotӑrârii judecӑtorești

Secțiunea a 3 – a. Comunicarea hotӑrârii judecӑtorești

Secțiunea a 4- a. Cheltuielile de judecatӑ

4.1. Conținutul cheltuielilor de judecatӑ

4.2. Acordarea cheltuielilor de judecatӑ

4.3. Exonerarea pârâtului de la platӑ

4.4. Reducerea cheltuielilor de judecatӑ

Secțiunea a 5-a. Termenul de grație

Capitolul II. Efectele hotӑrârii judecӑtorești

Secțiunea 1. Dezînvestește intanța

Secțiunea a 2- a.Forța probantӑ

Secțiunea a 3- a.Are putere executorie

Secțiunea a 4- a.Produce efecte retroactive

Secțiunea a 5-a.Este obligatorie fațӑ de pӑrți

Secțiunea a 6-a.Are autoritate de lucru judecat

6.1.Aspectul pozitiv și aspectul negativ

Capitolul III. Îndreptarea, lӑmurirea și completarea hotӑrârii

Secțiunea 1. Îndreptarea hotӑrârii

Secțiunea a 2-a. Lӑmurirea hotӑrârii

Secțiunea a 3-a. Completarea hotӑrârii

Secțiunea a 4-a. Aspecte comune

Capitolul IV. Executarea provizorie

Secțiunea 1. Executarea provizorie de drept

Secțiunea a 2-a.Executarea provizorie judecӑtoreascӑ

Secțiunea a 3-a. Suspendarea executӑrii provizorii

Concluzii

Studii de caz

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de licență menționată își propune o analiză a instituției hotărârii judecătorești civile, instituție fundamentală în cadrul procesului civil. Planul lucrării este, din punct de vedere al formei, structurat în cinci (5) capitole fiecare din acestea având secțiuni (în funcție de întindere).

Din punctul de vedere al conținutului, planul lucrării urmărește instituția hotărârii judecătorești plecând de la dispoziții generale, comunicarea hotărârii judecătorești, cheltuieli de judecată, termenul de grație, continuând cu efectele hotărârii judecătorești, ȋndreptarea, lămurirea și completarea și terminând cu executarea provizorie.

Așadar, primul capitol este intitulat ,,Dispoziții generale” și cuprinde cinci secțiuni.Prima secțiune – ,,Denumirea și clasificarea hotărârilor judecătorești” debutează cu definiția hotărârii judecătorești și se ȋncheie cu clasificarea hotărârii ȋn funcție de diferite criterii. Ȋn secțiunea a doua a primului capitol, am prezentat modul de redactare și conținutul hotărârii judecătorești arătând și elementele de noutate aduse de noul Cod de procedură civilă. Ȋn continuare am dezbătut caracterul executoriu al hotărârii, semnarea hotărârii judecătorești, mențiunile purtate de către hotărârile judecătorești pe ultima pagină, iar ȋn partea finală a acestei secțiuni am tratat adăugirile, schimbările sau corecturile ȋn cuprinsul hotărârii.

Cea de-a treia secțiune intitulată ,,Comunicarea hotărârii judecătorești”, debutează cu o comparație ȋntre vechea și actuala reglementare ȋn Codul de procedură civilă a procedurii de comunicare a hotărârii judecătorești. Ȋn continuare, această secțiune prezintă actuala reglementare ȋn noul Cod de procedură civilă și se ȋncheie cu dispozițiile referitoare la acest capitol din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

A patra secțiune –Cheltuielile de judecată, cuprinde patru subsecțiuni. Prima subsecțiune prezintă conținutul cheltuielilor de judecată, care sunt cheltuielile judecată și modul ȋn care se stabilește cuantumul lor. A doua subsecțiune se referă la acordarea cheltuielilor de judecată, condițiile ȋn care pot fi acordate cheltuieli de judecată, ȋntinderea lor, precum și termenul ȋn care pot fi solicitate. Tot ȋn această secțiune, sunt prezentate cazurile ȋn care părâtul sau reclamantul se află ȋn culpă procesuală precum și regulile de acordare a cheltuielilor de judecată. Cea de-a treia subsecțiune ,,Exonerarea pârâtului e la plată”, expune condițiile ce trebuie ȋndeplinite pentru ca pârâtul să fie scutit de la plată, iar cea de-a patra subsecțiune – ,,Reducerea cheltuielilor de judecată”, stabilește care parte a cheltuielilor poate fi redusă de instanță și ȋn ce condiții.

Secțiunea a cincea, ,,Termenul de grație” se deschide cu definirea termenului de grație și continuă cu prezentarea instanței care poate acorda termen de grație dar și condițiile ȋn care se poate acorda termenul de grație. Pe de altă parte, tot aici sunt prezentate și cazurile ȋn care, debitorul care beneficiază de un termen de plată va fi decăzut, la cererea creditorului din beneficiul acestui termen . Secțiunea se ȋncheieie cu procedura de revocare a termenului de grație.

Capitolul II – ,,Efectele hotărârii judecătorești” constituie importanța practică cea mai accentuată și cuprinde 6 secțiuni reprezentate ȋntocmai de efectele hotărârii judecătorești.Așadar,efectele hotărârii judecătorești sunt dezȋnvestirea instanței, forța probantă a hotărârilor judecătorești, puterea executorie, producerea de efecte retroactive, obigativitatea față de părți și opozabilitatea terților și nu ȋn ultimul rând autoritatea de lucru judecat.

Ȋn capitolul următor, capitolul III intitulat ,,Ȋndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii” este expus modul ȋn care erorile sau omisiunile cu privire la nume, calitatea părților, susținerile părților, erori de calul dar și alte erori materiale cuprinse ȋn hotărâri sau ȋncheieri pot fi ȋndreptate. Prima secțiune, expune procedura de ȋndreptare a hotărârii, erorile ce pot fi ȋndreptate, care este greșeala susceptibilă de ȋndreptare dar și cum se face cererea pentru rectificarea unei ȋncheieri. Cea de-a doua secțiune, ,,Lămurirea hotărârii”, prezintă obiectul cererii de lămurire, când poate fi folosită această procedură, termenul ȋn care poate fi formulate cererea și nu ultimul rând cum se soluționează cererea de lămurire a hotărârii judecătorești.

Completarea hotărârii judecătorești este cea de-a treia secțiune a capitolului III și prezintă situațiile ȋn care se poate proceda la completarea hotărârii dar și hotărârile care nu pot fi completate. Tot ȋn această secțiune este prezentat și modul de soluționare a cererii. Ultima secțiune a acestui capitol surprinde aspectele comune ȋn ceea ce privește ȋndreptarea, lămurirea, ȋnlăturarea dispozițiilor contradictorii, suportarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea de ȋndreptare, lămurire sau completare a hotărârii a fost admisă sau respinsă.

Capitolul IV intitulat ,,Executarea provizorie” este ultimul capitol și debutează cu regula potrivit căreia hotărârea data ȋn primă instanță poate fi pusă ȋn executare silită, continuând desigur cu excepția de la această regulă. Tot aici sunt prezentate și cele două forme pe care le poate ȋmbrăca executarea provizorie – de drept și judecătorească. Ȋn prima secțiune este prezentată executarea provizorie de drept și hotărârile primei instanțe care sunt executorii de drept. Cea de-a doua secțiune tratează executarea provizorie judecătorească, cazurile ȋn care instanța poate ȋncuviința cererea de executare provizorie, cazurile ȋn care executarea provizorie poate fi acordată, precum și condițiile ȋn care se poate face cererea de ȋncuviințare a executării provizorii. Secțiunea a 3-a ,,Suspendarea executării provizorii”, ne arată condițiile ȋn care executarea poate fi suspendată, cui aparține competența suspendării dar și când poate fi făcută cererea de suspendare.

Utimul capitol, capitolul cu numărul cinci este sugestiv intitulat – ,,Studiu de caz” și prezintă câteva cazuri practice din jurisprudența instanțelor judecătorești.

Capitolul I

Dispoziții generale

Secțiunea 1

Denumirea și clasificarea hotӑrârii judecӑtorești

Soluționarea conflictului dedus judecӑții este finalitatea activitații judiciare, iar hotӑrârea judecӑtoreascӑ este rezultatul acestei activitӑți.

Hotӑrârea judecӑtoreascӑ reprezintӑ actul final si de dispoziție al instanței prin care se soluționeazӑ cu autoritatea de lucru judecat litigiul dintre pӑrți .

Clasificarea hotӑrârii judecӑtorești

Hotӑrârea judecӑtoreascӑ poate fi clasificatӑ în funcƫie de mai multe criterii, astfel:

1. În funcție de etapa in care se aflӑ judecata, precum și de momentul pronunțӑrii, hotӑrârile judecӑtorești se împart în sentințe, decizii și incheieri.

Sentinƫele. Potrivit art. 424 alin. (1) hotӑrârea prin care cauza este soluționatӑ de prima instanțӑ sau prin care aceasta se dezînvestește fӑrӑ a solutiona cauza se numește sentințӑ.

Hotӑrârea pe care o pronunțӑ este o sentințӑ, indiferent dupӑ cum prima instanțӑ soluționeazӑ procesul pe fond sau în temeiul unei excepții.

Prima instanțӑ se dezânvestește fӑrӑ a soluționa cauza, pronunțând o sentințӑ, atunci când declinӑ competența sau ia act de renunțarea la judecatӑ ori la dreptul pretins.

Dacӑ însӑ o secție a Înaltei Curți se dezînvestește prin declinarea de competențӑ în favoarea altei secții a Înaltei Curți sau declinarea este dispusӑ între completele unei secții în considerarea specializӑrii unuia dintre ele, hotӑrârea nu se va numi sentințӑ, ci incheiere, intrucât o asemenea dezînvestire nu este pronunțatӑ în primӑ instanțӑ, soluție care decurge din interpretarea coroboratӑ a dispozițiilor art. 424 alin. (1) și (5)NCPC.

Dacӑ însӑ Înalta Curte procedeazӑ la declinarea competenței soluționӑrii unui recurs, a unei contestații în anulare sau revizuiri în favoarea unei alte instanțe, hotӑrârea de dezînvestire se va numi decizie, în aplicarea regulii prevӑzute de art. 424 alin. (4) NCPC, iar nu a celei de la alin. (1), pentru cӑ astfel se soluționeazӑ o excepție în legӑturӑ cu recursul. Raționamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis și în privința declinӑrilor dispuse de cӑtre instanțele de apel sau de cӑtre celelalte instanțe de recurs decât Înalta Curte.

Art. 424alin. (2) include in categoria sentințelor și hotӑrârea prin care judecӑtoria soluționeazӑ cӑile de atac împotriva hotӑrârilor administrației publice cu activitate jurisdicționalӑ și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevӑzute de lege, competențӑ a judecӑtoriei statuatӑ prin dispozițiile art. 94 pct. 3 NCPC.

Deciziile. Hotӑrârile prin care instanța se pronunƫӑ asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum si hotӑrârea pronunƫatӑ ca urmare a anulӑrii în apel a hotӑrârii primei instanƫe si reƫinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecӑrii cauzei în fond dupӑ casarea cu reƫinere în recurs se numesc decizii.

Deasemenea si hotӑrârea prin care instanƫa de apel, dupӑ anularea hotӑrârii atacate, judecӑ procesul, evocând fondul se numește decizie, precizarea fiind valabilӑ în ipoteza în care anularea hotӑrârii atacate și evocarea fondului nu se realizeazӑ la același termen, prin aceeași hotӑrâre.

Hotӑrârile pronunƫate în contestaƫie în anulare sau revizuire. Potrivit art. 424 alin. (4), hotӑrârea prin care instanƫa se pronunƫӑ supra cotestaƫiei în anulare sau asupra revizuirii se numește, dupӑ caz, sentinƫӑ sau decizie.

Întrucât sunt cӑi de atac de retractare, in lumina principiului accesorium sequitur principale instanƫa se va pronunƫa printr-o sentinƫӑ, dacӑ a fost atacatӑ o sentinƫӑ, sau printr-o decizie dacӑ obiectul cӑilor extraorinare de atac il constituie o hotӑrâre datӑ intr-o cale de atac finalizatӑ printr-o decizie.

Încheierile. Conform art. 424 alin. (5), toate celelalte hotӑrâri date de instanƫӑ se numesc incheieri, dacӑ legea nu prevede altfel.

Încheierile sunt hotӑrâri care se dau pe parcursul procesului, fiind redactate la fiecare termen de judecatӑ în condiƫiile art. 232(1) NCPC, precum și hotӑrâri prin care, în cazurile anume prevӑzute de lege, este finalizatӑ judecata.

Dacӑ legea nu conƫine dispoziƫii derogatorii, norma este valabilӑ atât pentru hotӑrârile date în primӑ instanƫӑ, precum și în cӑile de atac, ordinare sau extraordinare, ori in cadrul unor proceduri speciale.

2. În funcƫie de durata acƫiunii lor, hotӑrârile pprocesul, evocând fondul se numește decizie, precizarea fiind valabilӑ în ipoteza în care anularea hotӑrârii atacate și evocarea fondului nu se realizeazӑ la același termen, prin aceeași hotӑrâre.

Hotӑrârile pronunƫate în contestaƫie în anulare sau revizuire. Potrivit art. 424 alin. (4), hotӑrârea prin care instanƫa se pronunƫӑ supra cotestaƫiei în anulare sau asupra revizuirii se numește, dupӑ caz, sentinƫӑ sau decizie.

Întrucât sunt cӑi de atac de retractare, in lumina principiului accesorium sequitur principale instanƫa se va pronunƫa printr-o sentinƫӑ, dacӑ a fost atacatӑ o sentinƫӑ, sau printr-o decizie dacӑ obiectul cӑilor extraorinare de atac il constituie o hotӑrâre datӑ intr-o cale de atac finalizatӑ printr-o decizie.

Încheierile. Conform art. 424 alin. (5), toate celelalte hotӑrâri date de instanƫӑ se numesc incheieri, dacӑ legea nu prevede altfel.

Încheierile sunt hotӑrâri care se dau pe parcursul procesului, fiind redactate la fiecare termen de judecatӑ în condiƫiile art. 232(1) NCPC, precum și hotӑrâri prin care, în cazurile anume prevӑzute de lege, este finalizatӑ judecata.

Dacӑ legea nu conƫine dispoziƫii derogatorii, norma este valabilӑ atât pentru hotӑrârile date în primӑ instanƫӑ, precum și în cӑile de atac, ordinare sau extraordinare, ori in cadrul unor proceduri speciale.

2. În funcƫie de durata acƫiunii lor, hotӑrârile pot fi propriu-zise si provizorii.

Hotӑrârile propiu-zise sunt acelea care rezolvӑ fondul si au, de regulӑ, o acƫiune nelimitatӑ in timp. Totuși, într-o serie de litigii cum ar fi, de pildӑ, cele privitoare la încredinƫarea copiilor minori, pensia de intreƫinere, etc. Hotӑrârile propiu-zise au character vremelnic, în sensul cӑ dacӑ se schimbӑ situaƫia de fapt avutӑ în vedere la pronunƫarea lor, se poate cere darea unei alte hotӑrâri.

Hotӑrârile provizorii au o duratӑ limitatӑ în timp, prin ele luându-se mӑsuri provizorii în cursul procesului. De exemplu, în condiƫiile art. 919 NCPC pe parcursul procesului de divorƫ pot sӑ fie luate mӑsuri vremelnice cu privire la stabilirea locuinƫei copiilor minori, la obligaƫia de întreƫinere, la încasarea alocaƫiei de stat pentru copii si la folosirea locuinƫei familiei. Tot character provizoriu au și hotӑrârile prin care se iau mӑsuri asigurӑtorii sau provizorii, ordonanƫele președinƫiale, etc.

3. În funcƫie de posibilitatea atacӑrii lor , dupӑ cum pot sau nu sӑ fie atacate cu apel ori recurs, hotӑrârile sunt nedefinitive si definitive.

Hotӑrârile nedefinitive sunt acelea date în primӑ instanƫӑ, care pot sӑ fie atacate cu apel, precum și hotӑrârile date în apel, susceptibile de recurs.

Conform art. 634alin. (1) sunt hotӑrâri definitive:

1.hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;

2.hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3.hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

4.hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea a soluționat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Aceste hotӑrâri devin definitive la data expirӑrii termenului de exercitare a apelului ori a recursului sau, dupӑ caz, la data pronunƫӑrii.

4.Dupӑ cum pot sau nu sӑ fie puse în executare, hotӑrârile sunt executorii si neexecutorii.

Hotӑrârile prin care s-a admis o acƫiune în realizarea dreptului sau în constituire de drepturi sunt executorii.

Potrivit art. 633, sunt hotӑrâri executorii:

1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;

2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).

De altfel, pot fi puse în executare hotӑrârile de primӑ instanƫӑ executorii de drept, conform art 488 NCPC, precum și cele pentru care s-a încuviinƫat executarea provizorie în condiƫiile art. 449 NCPC.

Sunt neexecutorii hotӑrârile pronunƫate în actiunile în constatare. Dacӑ însӑ o parte a fost obligatӑ la cheltuieli de judecatӑ, cu privire la acest aspect hotӑrârea poate sa fie pusӑ în executare.

5.În funcție de conƫinutul lor, hotӑrârile sunt integrale și parƫiale. Hotӑrârile parƫiale sunt pronunƫate, în mӑsura recunoașterii, atunci când pârâtul recunoaște o parte din pretenƫiile deduse judecӑƫii, în condiƫiile art. 436 alin. (1) NCPC.

Hotӑrârile integrale dezînvestesc instanƫa de întregul dosar, fiind lipsit de relevanƫӑ dacӑ s-a judecat sau nu însuși fondul litigiului.

6. În funcƫie de condamnarea conƫinutӑ, sunt hotӑrâri cu o singurӑ condamnare si hotӑrâri cu condamnare alternativӑ.

Hotӑrârile cu o singurӑ condamnare sunt acele hotӑrâri prin care partea este obligatӑ la o prestaƫie determinatӑ, cum ar fi restituirea unui bun, plata unei sume de bani, etc.

Hotӑrârile cu o condamnare alternativӑ conƫin o condamnare principal si una subsidiarӑ, care se va executa numai dacӑ nu este posibilӑ executarea condamnӑrii principale. Spre exemplu, pârâtul este obligat sӑ predea un bun, iar dacӑ predarea numai este posibilӑ, sӑ plӑteascӑ contravaloarea bunului.

Pentru ca obligaƫia principal sӑ nu fie transformatӑ intr-una alternativӑ, la alegerea debitorului, instanƫa nu trebuie sӑ scrie în dispozitiv “obligӑ pe pârât sӑ predea bunul sau contravaloarea acestuia”, ci trebuie sӑ prevadӑ cӑ plata contravalorii bunului poate avea loc numai dacӑ executarea în naturӑ, prin predarea bunului, nu mai este posibilӑ.

Secțiunea a 2-a. Redactarea și conƫinutul hotӑrârii judecӑtorești

Potrivit 426 alin. (1) NCPC responsabilitatea de a redacta hotărârea îi revine judecătorului care a soluționat procesul, regula fiind însă aplicabilă și în cazul completelor colegiale, având compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea căilor de atac, caz în care obligația de redactare revine oricăruia dintre membrii completului.

Spre deosebire de vechea reglementare, noua reglementare nu mai prevede că președintele completului de judecată are atribuția desemnării redactorului și în cadrul cauzelor soluționate în complet colegial, dar, aceastӑ atribuție trebuie subînțeleasă, chiar dacă art. 426 alin. (1) teza a ll-a stabilește această posibilitate a președintelui de a proceda la desemnarea în calitate de redactor al hotărârii doar a unuia dintre asistenții judiciari, iar nu și a celorlalți membri judecători care compun completul de judecată pentru soluționarea căilor de atac.

Dispoziția legală analizată este incidență în materia litigiilor și conflictelor de muncă, a căror soluționare revine în primă instanță tribunalului, situație în care președintele îl va putea desemna pe unul dintre membrii completului să redacteze hotărârea, asistenții judiciari având, în această privință, obligațiile legale ale judecătorilor [art. 111 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

Referitor la magistraƫii asistenƫi, art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecӑtorilor si procurorilor, prevede cӑ, magistraƫii asistenƫi care participӑ la ședinƫele de judecatӑ ala Înaltei Curƫi de Casaƫie și Justiƫie redecteazӑ încheierile, participӑ cu vot consultative la deliberӑri și redacteazӑ hotӑrâri, conform repartizӑrii fӑcute de președinte pentru toƫi membrii completului de judecatӑ.

Redactarea opiniei separate

În cazul în care vreunul dintre judecători sau asistenții judiciari a rămas în minoritate la deliberare, va redacta opinia separată ce va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura sa. De asemenea, judecӑtorul care este de acord cu soluƫia, dar pentru considerente diferite, va redacta separate opinia concurentӑ.

Potrivit regulilor de adoptare a soluțiilor în primă instanță în cazul litigiilor de muncă, judecătorul nu va putea formula o astfel de opinie, ci numai asistenții judiciari, întrucât art. 55 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că „asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate; opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează. "

Art. 71 din Legea nr. 303/2004 prevede că magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată ale înaltei Curți de Casație și Justiție, participă cu vot consultativ la deliberări, de aici rezulta că și aceștia pot formula opinie separată care se va motiva ulterior.

Opinia concurentӑ

Opinia concurentӑ este un element de noutate în NCPC. Ca și în cazul opiniei separate, norma are aplicabilitate în ce privește completele colegiale, așadar în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea căilor de atac, dar și în cazul litigiilor și conflictelor de muncă în primă instanță, astfel încât și asistenții judiciari vor putea formula opinie concurentă; pentru identitate de rațiune, magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată ale Ȋnaltei Curți de Casație și Justiție au aceeași vocație.

Spre deosebire de opinia separată, opinia concurentă devine posibilă și pentru judecătorul care intră în compunerea completului pentru soluționarea conflictelor de muncă în primă instanță, având în vedere faptul că redactarea hotărârii poate fi repartizată unuia dintre asistenții judiciari, astfel încât judecătorul ar putea să nu își însușească argumentele redate în cuprinsul considerentelor hotărârii redactate de acesta.

În căile de atac, va putea alege această formă de exprimare a convingerii intime cu privire la justețea argumentelor sale oricare dintre judecătorii care intră în compunerea completului de apel, în compunerea legală obișnuită sau în complet de divergență, iar în recurs (și în celelalte căi extraordinare de atac ce se soluționează în complet colegial)oricare dintre judecătorii membri ai completului; pe de altă parte, această posibilitate există și în cazul în care soluția s-a adoptat în majoritate sau în unanimitate șl funcționează pentru oricare dintre cei ale căror păreri au constituit majoritatea.

Așadar, deși s-a întrunit majoritatea legală pentru adoptarea soluției, dacă unul dintre membrii completului este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite, poate opta pentru redactarea separată a opiniei concurente; se constată însă că, spre deosebire de opinia separată, care trebuie arătată în cuprinsul minutei potrivit art. 401 alin. (1) NCPC, opinia concurentă nu va f i menționată în minută, dar ca și opinia separate va trebui redactată și semnată în aceiași termen în care se redactează hotărârea luată în unanimitate sau în majoritate, astfel cum prevede art. 426 alin. (5), iar nu după redactarea hotărârii de către cel căruia i-a fost atribuită această responsabilitate.

În ceea ce privește termenul de redactare a hotӑrârii, art 426 alin(5), prevede cӑ hotărârea se va redacta și semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare. În același termen se semneazӑ și opinia separatӑ a judecӑtorului rӑmas în minoritate, precum și, atunci când este cazul opinia concurentӑ.

Depӑșirea termenului de 30 de zile nu poate afecta valabilitatea hotӑrârii, ci poate atrage cel mult sancƫiuni disciplinare pentru judecӑtori.

Câta vreme hotӑrârea nu este redactatӑ, partea poate solicita eliberarea unui certificat de grefӑ care sӑ cuprindӑ soluƫia pronunƫatӑ.

Conƫinutul hotӑrârii judecӑtorești

Conform art. 425 NCPC, hotӑrârea judecӑtoreascӑ cuprinde trei pӑrƫi:practicaua, considerentele și dispozitivul.

La fel ca și în reglementarea anterioarӑ, dispozƫiile textului sunt imperative, astfel cӑ neîndeplinirea uneia dontre exigenƫele sale poate atrage nulitatea hotӑrârii în condiƫiile art. 174 și urm. NCPC.

1. Practicaua hotӑrârii.

Practicaua cuprinde elementele enumerate la lit. a) de la alin. (1) al art. 425, textul făcând trimitere la dispozițiile art. 233 alin. (1) și (2) NCPC, care reglementează conținutul încheierii de ședință.

Astfel cum dispune art. 233 alin. (3) NCPC, practicaua va avea această structură în cazul în care instanța se pronunță asupra cauzei ta aceeași dată la care a avut loc dezbaterea în fond a procesului, etapă judiciară reglementată prin prevederile art. 389-394NCPC.

Dacă însă instanța a dispus amânarea pronunțării, partea introductivă a hotărârii pe care o va pronunța va cuprinde cele arătate în art. 425 alin. (1) teza a ll-a NCPC, precum și mențiunea că restul elementelor impuse de această normă sunt arătate în încheiere, încheiere ce va face parte integrantă din hotărâre; lipsa acesteia atrăgând nulitatea hotărârii.

Elementele menționate prezintӑ o semnificație particularӑ deoarece ele permit verificarea de cӑtre instanța de control judiciar a modului de respectare a dispozițiilor legale privind competența instanței de judecatӑ, la compunerea instanței, la participarea procurorului la activitatea judiciarӑ, etc. De altfel, prin indicarea obiectului cererii se poate verifica dacӑ instanța a statuat în limitele pretențiilor deduse judecӑții, respectiv dacӑ nu s-a pronunțat extra petita, ultra sau minus petita.

În ceea ce privește hotӑrârile pronunțate de Înalta Curte, în practicaua acestora se vor menționa numele si prenumele magistratului-asistent, iar nu al grefierului.

În practica judiciară anterioară s-a decis că hotărârea judecătorească nu va fi lovită de nulitate dacӑ în practicaua acesteia s-a menționat din greșeală numele altui judecător decât cel care a pronunțat-o și a semnat minuta, ci se va recurge la procedura reglementată actualmente de art. 442 NCPC"; de asemenea, lipsa prenumelui ori a prenumelor judecătorilor care au semnat hotărârea nu constituie caz de nulitate, astfel că și în acest caz, omisiunea este susceptibilă de îndreptare în condițiile art. 442 NCPC ; aceleași reguli sunt aplicabile și cu referire la numele și prenumele asistenților judiciari, ale magistraților-asistenți, ale grefierilor ori ale procurorilor, atunci când aceștia participă în proces, în raport cu modalitatea de constituire a completului prevăzută de lege.

2. Considerentele

Considerentele hotărârii judecătorești conțin, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotӑrârii debuteazӑ cu arӑtarea obiectului cererii de chemare în judecatӑ și, dacӑ este cazul, a cererilor incidentale fӑcute pe parcursul procesului, precum și cu reținerea, pe scurt, a susținerilor fӑcute prin cererile prin cererile cu care a fost învestitӑ instant și asupra cӑrora aceasta trebuie sӑ se pronunțe prin dispozitiv.

Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanței, astfel că ea se va referi la toate acestea, fără a însemna însă că instanța va trebui să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța fiind îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Instanța va arăta în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și va demonstra aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate, fără a se indica în ce constau aceste probe, nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei, a căror încălcare va conduce la desființarea hotărârii, întrucât aceasta constituie, în realitate, o lipsӑ a motivării. Redactorul hotӑrârii trebuie sӑ arate de ce a înlӑturat o probӑ, nefiind de ajuns sӑ arate cӑ aceasta este neconcludentӑ dacӑ are de optat între mai multe probe contradictorii, nu poate sӑ spunӑ doar cӑ o probӑ i s-a pӑrut mai convingӑtoare, ci trebuie sӑ arate temeiurile care l-au condus la asemenea concluzie.

În funcție de natura acestora, întinderea obligației de motivare a deciziilor variazӑ, fiind necesar sӑ se ținӑ seama de diversitatea capetelor de cerere ale acțiunilor și de motivele formulate în cӑile de atac execitate de pӑrți. Pe de altӑ parte, în calea de atac, instanța de control judiciar nu se poate rezuma la enunțarea hotărârii adoptate de instanța anterioară, întrucât nu este scutită de obligația de a examina problemele invocate, de regulă, prin motivarea căii de atac ori apărările susținute nemijlocit în fața sa; chiar și atunci când își însușește demonstrația juridicӑ din hotărârea examinată, instanța este ținută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele căii de atac cu care este învestită; prezentarea rațiunilor pentru care se confirmă soluția atacată subzistă chiar și în ipoteza art. 476 alin. (2) NCPC, motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești reprezentând o importantӑ garanție a unei proceduri echitabile.

Nemotivarea opiniei separate ca, de altfel (pentru identitate de rațiune), și a celei concurente, ar putea fi sancționată cu nulitatea numai dacă se face dovada unei vătămări ce nu ar putea fi altfel înlăturate, sens în care dispune art. 175 alin. (1) NCPC.

Pentru pӑrțile procesului motivarea este importantӑ deoarece pe baza considerentelor hotӑrârii au posibilitatea sӑ controleze legalitatea și temeinicia dispozitivului, iar pentru terți cunoașterea motivӑrii care a dus la darea unei anumite soluții poate servi la asigurarea predictibilitӑții viitorului lor proces.

3. Dispozitivul

În dispozitiv se vor arӑta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința pӑrților ori, dupӑ caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscal, numӑrul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția datӑ tutror cererilor deduse judecӑții și cuantumul cheltuielilor de judecatӑ acordate[lit. c)].

Dispozitivul constӑ în reproducerea minutei în cea de-a treia parte a hotӑrârii.

Dispozițiile art. 425 alin. (2) stabilesc obligația instanței de a pronunța o soluție clară, nesusceptibilă de lămuriri ulterioare, în cazul coparticipării procesuale active și/sau pasive, facultative sau forțate, cea din urmă fiind proprie drepturilor și obligațiilor solidare sau indivizibile. Dacă nu corespunde acestor exigențe legale, partea interesată poate solicita ca dispozitivul să fie completat prin procedura reglementată de art. 444 NCPC sau lămurit în condițiile art. 443, ori, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la această normă, se poate formula o contestație la titlu, potrivit art. 711alin. (2) NCPC.

Potrivit prevederilor art. 59 NCPC, instanța are îndatorirea de a arăta ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce este obligat fiecare pârât (pentru situația drepturilor și obligațiilor divizibile), după cum va trebui să menționeze dacă drepturile și obligațiile disputate de părți sunt solidare sau indivizibile, potrivit cu natura raportufui juridic sau a dispozițiilor (egale care constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) și care au generat litisconsorțiul procesual activ și/sau pasiv.

Pentru soluționarea cererilor incidentale, chiar dacă textul se referă doar la dihotomia reclamantp-pârât, toate aceste precizӑri sunt în mod egal valabile.

În practică s-a statuat în sensul că dispozitivul hotărârii judecătorești nu poate fi incomplet, întrucât trebuie să poată fi executat potrivit dispozițiilor sale intrinseci, astfel încât să nu fie necesară complinirea lui cu probele cauzei.

O neregularitate ce atrage nulitatea hotărârii o reprezintӑ lipsa dispozitivului hotӑrârii judecӑtorești, dar care se poate acoperi prin întocmirea ulterioară a dispozitivului potrivit art. 179 alin(2) NCPC, minuta fiind cea care reflectă soluția adoptată de instanță, în timp ce dispozitivul doar o reproduce.

Practica judiciarӑ este constantӑ în a considera cӑ în cazul contradicṭiei dintre minutӑ și dispozitiv hotӑrârea este lovitӑ de nulitate, pentru cӑ nu se poate ști care este soluția instanței. A fost de altfel exprimatӑ și opinia în sensul cӑ nulitatea poate sӑ fie evitatӑ deoarece minuta este cea care cuprinde soluția, iar dispozitivul nu face decât sӑ o reproducӑ, astfel încât dispozitivul trebuie pus în accord cu minuta.

5. Partea finală a dispozitivului.

Potrivit art 425 alin. (3), în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

O noutate adusӑ dispozițiilor noului cod o reprezintӑ obligația instanței de a indica în dispozitiv dacӑ hotărârea este executorie, dacă este supusă unei căi de atac ori este definitivă, dispozițiile noului cod fiind substantial diferite fațӑ de reglementarea anterioarӑ.

Alte elemente obligatorii prevăzute de acest text sunt: data pronunțării, mențiunea pronunțării în ședință publică sau în altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată.

Considerăm că neconcordanța dintre data pronunțării menționată în minută și cea trecută în dispozitivul hotărârii a r trebui înlăturată prin refacerea dispozitivului în sensul minutei, astfel încât să se menționeze în dispozitiv data cuprinsă în minută.

Regula este pronunțarea în ședință publică, în condițiile art. 402 NCPC, excepția fiind pronunțarea prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, astfel cum prevede art. 396 alin. (2), aplicabil doar în cazul în care instanța s-a pronunțat la o dată ulterioară celei la care a avut loc dezbaterea în fond a procesului, dispunând, așadar, amânarea pronunțării.

Lipsa mențiunii referitoare la pronunțarea în ședință publicӑ atrage nulitatea relativӑ numai atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, potrivit art. 175 alin. (1) NCPC, dezlegare dată de instanța supremă în recurs în interesul legii prin Decizia nr. Xlll/2007. Opinăm că această soluție își păstrează valabilitatea și sub auspiciile noului cod, întrucât chestiunea este diferită de nulitatea necondiționată reglementată de legiuitor prin prevederile art. 176 pct. 5 NCPC, normă care sancționează cu nulitatea nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată, în timp ce prevederile art. 425 alin. (3) NCPC sunt norme care regiementează conținutul hotărârii judecătorești, iar nu publicitatea ședinței de judecată.

În cazul în care hotărârea este supusă apelului sau recursului, instanța are și obligația arătării instanței ia care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Caracterul executoriu al hotӑrârii

În condițiile art. 448-449, hotӑrârea poate sӑ fie cu executare provizorie, ori executorie în condițiile art. 663 potrivit cu care sunt hotӑrâri executorii:

1. hotӑrârile date în apel, dacӑ prin lege nu se prevede altfel;

2. hotӑrârile date în primӑ instanțӑ, farӑ drept de apel, ori cele în legӑturӑ cu care pӑrțile au convenit sӑ exercite direct recursul, potrivit art 459alin. (2).

Referitor la hotӑrârea pronunțatӑ asupra unei acțiuni în constatare, aceasta nu este executorie decât în partea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecatӑ.

Hotӑrârea este supusӑ cӑilor de atac prevӑzute de lege, ținând cont de principiul legalitӑții cӑilor de atac, astfel încât menționarea de cӑtre judecӑtor a unei alte cӑi de atac sau a unui alt termen de exercitare, nu dӑ dreptul pӑrții la calea de atac indicatӑ de judecӑtor. Art 457 alin. (1) aratӑ cӑ hotӑrârea judecӑtoreascӑ este supusӑ numai cӑilor de atac prevӑzute de lege, în termenele și condițiile stabilite de aceasta, indifferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar conform cu alin. (2), mențiunea inexactӑ din cuprinsul hotӑrârii cu privire la calea de atac deschisӑ contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevazutӑ de lege.

Atunci când hotӑrârea este susceptibilӑ de apel sau de recurs, în finalul dispozitivului va trebui sӑ indice faptul cӑ cererea de apel sau de recurs se va depune la instanța cӑrei hotӑrâre se atacӑ.

De vreme ce prin indicarea în hotӑrâre a instanțeila care se depune apelul sau recursul pӑrțile sunt înștiințate asupra locului depunerii cӑii de atac, și deci, implicit sunt “indrumate” sub acest aspect, nu se mai poate considera cӑ anularea cereriide apel sau de recurs, greșit îndreptatӑ ,,este de un formalism inacceptabil de rigid, de naturӑ sӑ afecteze grav efectivitatea cӑii de atac și sӑ restrângӑ nejustificat accesul liber la justiție”.

Art. 425 alin. (3) face referire doar la apel și recurs, nu și la contestația în anulare și la revizuire, deoarece depunerea acestor cereri la o anumitӑ instanțӑ nu este prevӑzutӑ de lege sub sancțiunea nulitӑții, ca în cazul apelului și recursului.

Potrivit art. 403 data pronunțӑrii hotărârii este aceea la care minuta este pronunțată potrivit legii, dupӑ caz, în ședințӑ publicӑ sau într-o altӑ modalitate prevӑzutӑ de lege.

Semnarea hotӑrârii judecӑtorești

Un alt element înscris în partea finalӑ a dispozitivului îl reprezintӑ semnӑturile membrilor completului de judecatӑ.

Hotărârea va fi semnată de către membrii completului de judecată și de către grefier (sau magistratul-asistent pentru cazul Înaltei Curți), semnarea hotărârii fiind o chestiune distinctă de cea a semnării minutei.

Sancțiunea nesemnӑrii minutei de către judecători și după caz, de către magistratul-asistent este nulitatea hotӑrârii prevăzută de art. 401 alin. (2) NCPC, pe când nesemnarea hotărârii redactate de către judecători și grefier (dar și de către magistratul asistent, deși textul nu îl menționează expres) este o neregularitate procedurală ce poate fi acoperită în condițiile art. 426 alin. (4) NCPC.

Chiar dacӑ grefierul nu semneazӑ minuta, el va semna hotӑrârea, spre deosebire de magistratul-asistent care care va semna atât minuta cât și hotӑrârea, acestӑ din urmӑ dispoziƫie fiind aplicabilӑ pentru hotӑrârile Înaltei Curƫi.

Se vor semna cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 426 alin. (6) NCPC, nu și exemplarele ce se comunică părților, sens în care dispune art. 110 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al Instanțelor judecătorești.

Pentru cauzele soluționate de judecătorul unic, în ipoteza în care acesta se află în imposibilitate de a semna, președintele instanței are abilitatea legală în acest sens, făcându-se mențiune despre cauza împiedicării semnării hotărârii de către judecător; în pricinile soluționate în complete colegiale, președintele completului este cel care poate semna în locul judecătorului care este împiedicat să semneze hotărârea, iar dacă președintele completului se află într-o astfel de situație președintele instanței va semna în locul său, cu arătarea cauzei împiedicării.

În cazul în care hotӑrârea nu este semnatӑ potrivit celor arӑtate, va interveni nulitatea atât în situaƫia în care semnӑtura lipsește, cât și în cea în care hotӑrârea semnătura altor judecători decât cel sau cei care au pronunțat hotărârea, chiar dacӑ are numӑrul legal de semnӑturi.

Semnătura grefierului de ședință poate fi suplinită de grefierul-șef, astfel cum dispune în mod expres același text, iar a magistratului-asistent care a participat la ședința de judecată a înaltei Curți de Casație și Justiție, de magistratul-asistent șef, pentru identitatede rațiune, chiar dacă norma nu prevede explicit în acest sens.

Art 426 alin. (6) prevede cӑ hotӑrârea se va întocmi în doua exemplare originale, dintre care unul se va atașa la dosarul cauzei, iar celӑlalt se va depune spre conservare la dosarul de hotӑrâri al instanței.

Așadar, nu sunt semnate si exemplarele care se comunicӑ pӑrților, ci numai exemplarul care se atașeazӑ la dosarul cauzei, respective cel care se depune la mapa de hotӑrâri.

Mențiuni pe ultima paginӑ a hotӑrârii

Art. 10 alin. (3) teza I din Regulamentul de organizare și funcționare al instanțelor judecӑtorești prevede faptul cӑ hotӑrârile tehnoredactate vor purta, pe ultima paginӑ, urmӑtoarele mențiuni:data tehnoredactӑrii, inițialele redactorului și tehnoredactorului și numӑrul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecӑtorilor care au pronunțat hotӑrârile supuse controlului.

De altfel, potrivit art. 109 alin. (5) din același regulament, grefierul de ședințӑ va menționa, sub semnӑturӑ, în partea de jos a minutei sau a hotӑrârii redactate, dupӑ caz, data comunicӑrii și pӑrțile cӑrora li s-a comunicat dispozitivul sau hotӑrârea.

Adӑugiri, schimbӑri sau corecturi în hotӑrâre

Potrivit art. 428 NCPC adăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancțiunea neluării lor în seamă.

Hotărârea judecătorească trebuie să se caracterizeze prin claritate, lipsă de echivoc și exactitate, astfel încât părțile ori instanțele de control judiciar să nu fie în dubiu cu privire la anumite formulări din cuprinsul ei. Pentru aceasta este necesar ca orice adăugire, schimbare sau corectura să fie semnată de judecătorul care a pronunțat-o ori, dacă hotărârea a fost pronunțată în complet colegial, de judecătorii care au făcut parte din complet și care semnează hotărârea.

Textul nu vizeazӑ minuta, ci hotӑrârea în forma prevӑzutӑ la art. 425 NCPC. Dacӑ adӑugirile, ștersӑturile sau chimbӑrile apar în minutӑ, chiar semnate, sunt de naturӑ sӑ atragӑ nulitatea minutei și pe cale de consecințӑ, în condițiile art. 179alin. (3)NCPC, nulitatea hotӑrârii.

Secțiunea a 3 – a

Comunicarea hotӑrârii

Hotărârea judecătorească se comunică din oficiu părților cauzei, chiar dacă este definitivă, spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 261 alin. (3) CPC 1865] care prevedea obligația instanței de a efectua comunicarea numai în cazul în care era necesară pentru exercitarea apelului sau recursului.

Art. 427 alin. (1) NCPC dispune că actul de procedură al comunicării hotărârii se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii, pe când codul anterior prevedea comunicarea în cadrul unui termen de 7 zile de la redactarea hotărârii.

Așadar, hotărârea nu va putea fi comunicată mai înainte de semnarea ei de către toți membrii completului de judecată (judecători, asistenți judiciari, magistrați-asistenți și grefieri, după caz); de asemenea, ea nu va putea fi comunicată decât după redactarea și semnarea opiniei separate și/sau a celei concurente, întrucât și acestea, dacă au fost formulate, fac parte integrantă din hotărâre.

Hotărârea se comunică părților în copie, iar nu în original, astfel cum prevede și art. 110 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Pentru a genera efecte valabile (în sensul declanșării curgerii termenului pentru exercitarea căii de atac), actul de procedură al comunicării va trebui să îndeplinească cerințele legale prevăzute de art. 164 NCPC.

Secțiunea a 4 -a

Cheltuielile de judecatӑ

4.1. Conținutul cheltuielilor de judecatӑ

Conform art, 451 alin. (1), cheltuielile de judecatӑ constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

În categoria ,,altor’’ cheltuieli ar putea intra cheltuieli necesare pentru buna desfӑșurarea a procesului, sumele plӑtite pentru fotocopierea sau imprimarea unor înscrisuri, sumele plӑtite pentru efectuarea unor cercetӑri locale, onorariul cuvenit interpretului, etc.

Noul Cod de procedură civilă prevede prin dispoziții distincte pentru fiecare etapă procesuală, adoptate în aplicarea regulii achitării anticipate a taxei judiciare de timbru, necesitatea atașării dovezii achitării taxei datorate la cererea de chemare în judecată (art. 197), la cererea de apel (art. 470 alin. (2)] sau la cererea de recurs (art. 486 alin. (2)]; în cazul contestației în anulare și revizuirii sunt aplicabile dispozițiile procedural prevăzute pentru judecata finalizată cu hotărârea atacată (art. 508 alin. (1) și art. 513 alin. (1)].

Taxa judiciară de timbru se stabilește de către instanța de judecatâ, astfel cum prevede art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, iar împotriva modului de stabilire a taxei datorate debitorul poate formula cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 76/2012 (încheiere irevocabilă conform reglementării anterioare).

4.2. Acordarea cheltuielilor de judecatӑ

Potrivit art. 452, cheltuielile de judecată vor fi acordate numai în măsura în care partea care le pretinde dovedește, în condițiile legii, existența și întinderea acestora, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În acest scop, pӑrțile vor prezenta instanței un decont al cheltuielilor fӑcute, însoțite de acte doveditoare. Instanța poate oblige numai la restituirea sumelor efectiv plӑtite pânӑ la data pronunțӑrii hotӑrârii, iar nu și la restituirea unor sume care urmeazӑ sӑ fie achitate dupӑ acest moment. Pentru recuperarea unor asemenea sume de bani calea de urmat este aceea a introducerii unei cereri principale separate.

Chiar dacӑ art 452 NCPC stabilește ca moment al probӑrii cheltuielilor încheierea dezbaterilor ,,asupra fondului cauzei’’, în egalӑ mӑsurӑ și atunci când procesul este finalizat în urma intervenirii uneia dintre împrejurӑrile arӑtate la art. 243 NCPC se acordӑ cheltuieli de judecatӑ, care trebuie sӑ fie dovedite pânӑ la încheierea dezbaterilor asupra acestor împrejurӑri.

Dupӑ închiderea dezbaterilor nu se mai pot depune la dosar acte doveditoare ale cheltuielilor de judecatӑ și nici nu se poate cere acordarea cheltuielilor prin concluzii scrise, deoarece ar fi încӑlcat principiul contradictorialitӑți.

În ceea ce privește temeiul juridic al acordӑrii cheltuielilor, art. 453 alin. (1) prevede cӑ partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielide judecată.

Din conținutul normei juridice rezultӑ faptul cӑ la baza obligației de platӑ a cheltuielilor de judecatӑ –temeiul juridic al restituirii acestor cheltuieli-se aflӑ culpa procesualӑ, aspect ce se deduce din sintagma ,,partea care pierde procesul’’.

Pentru ca o parte sӑ fie consideratӑ cӑ a pierdut procesul nu este obligatoriu ca ea sӑ fi învestit instanța cu o cerere care sӑ fie respinsӑ. De altfel ,,pierde procesul’’ și acela care a pӑstrat o atitudine procesualӑ pasivӑ, dar care a fost obligat la o anumitӑ prestație, ca efect al admiterii cererii celeilalte pӑrți.

Culpa rocesualӑ a reclamantului

Reclamantul este în culpӑ procesualӑ atunci când:

-cererea de chemare în judecatӑ a fost anulatӑ ca netimbratӑ ori calea de atac exercitatӑ de acesta a fost anulatӑ ca netimbratӑ;

-apelul sau recursul pe care l-a exercitat a fost anulat pentru cӑ nu a fost depus la instanța care a pronunțat hotӑrârea atacatӑ;

-cererea s-a perimat;

-cererea de chemare în judecatӑ a fost respinsӑ pentru lipsa calitӑții procesuale pasive;

-cererea de chemare în judecatӑ a fost respinsӑ ca rӑmasӑ fӑrӑ obiect;

-a renunțat la judecatӑ sau la dreptul subiectiv;

-cererea de chemare în judecatӑ a fost respinsӑ în tot sau în parte, ca nefondatӑ sau ca neîntemeiatӑ. În aceste caz, culpa procesualӑ, existӑ pentru partea de pretenții considerate ca nefondate.

Culpa procesualӑ a pârâtului

Culpa procesualӑ parține pârâtului atunci când:

-nu și-a execitat obligațiile, astfel încât s-a admis cererea de chemare în judecatӑ, în tot sau în parte;

-a fost pus în întârziere anterior declanșӑrii procesului și și-a executat obligațiile pe parcursul procesului, cu consecința respingerii cererii reclamantului ca respinsӑ ca rӑmasӑ fӑrӑ obiect.

În aceastӑ situație, chiar dacӑ reclamantului i s-a respins cererea, el nu este în culpӑ procesualӑ, întrucât pornirea procesului a fost determinatӑ de atitudinea pârâtului, care nu și-a executat obligațiile la timp;

și-a executat obligația înainte de sesizarea instanței, dar nu l-a înștiințat pe reclamant despre aceasta, ceea ce a duc la declanșarea procesului.

De aceastӑ datӑ, comportamentul neglijent al pârâtului l-a determinat pe reclamant sӑ cearӑ ceea ce nu i se datoreazӑ;

cererea de chemare în judecatӑ a fost respinsӑ ca urmare a declarӑrii ca neconstituțional a textului de lege ce a stat la baza pretențiilor reclamantului.

Partea care a pierdut procesul va suporta atât cheltuielile fӑcute de ea, cât și cheltuielile fӑcute de adversarul sӑu care a câștigat, fiind obligatӑ sӑ-I restituie acestuia cheltuielile avansate.

Așa cum prevede art. 453 alin. (1)NCPC, cheltuielile de judecatӑ nu se acordӑ din oficiu, ci numai la cerere fiind o expresie a principiului disponibilitӑții.

Înainte de închiderea dezbaterilor instanța va pune în vedere pӑrților dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecatӑ pentru a se evita situațiile în care partea care obține câștig de cauzӑ nu solicit sӑ-I fie acordate cheltuielile de judecatӑ din simplӑ omisiune sau neștiințӑ.

Dacӑ nu s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecatӑ ori, deși au fost cerute, instanța a omis sӑ se pronunțe asupra lor, partea le poate solicita pe calea unei acțiuni separate, în termen de 3 ani de la rӑmânerea definitivӑ a hotӑrârii prin care i s-a acordat câștig de cauzӑ.

Împrejurarea cӑ, în condițiile art. 452 NCPC, dovada cheltuielilor de judecatӑ trebuie sӑ fie fӑcutӑ, cel mai târziu la data încheierii dezbaterilor asupra fondului cauzei, nu poate conduce la concluzia inadmisibilitӑții solicitӑrii cheltuielilor de judecatӑ pe cale separatӑ. Art. 452 NCPC nu face decât sӑ stabileascӑ faptul cӑ, în respectarea principiului contradictorialitӑții, dupӑ închiderea dezbaterilor într-un proces nu mai poate sӑ fie depus la dosar niciun înscris.

S-a spus cӑ și în aceastӑ materie își gӑsește aplicare principiul non reformation in pejus. Aceasta înseamnӑ cӑ, dacӑ partea a câștigat procesul, acțiunea separatӑ privitoare la cheltuielile de judecatӑ nu poate sӑ fie respinsӑ.

Pentru a obține cheltuielile de judecatӑ în situațiile arӑtate, partea interesatӑ are la dispoziție și calea apelului sau recursului ori chiar calea revizuirii pentru motivul prevӑzut la art. 509 alin. (1) pct. I conform cu care, revizuirea unei hotӑrâri pronunțate asupra fondului sau care evocӑ fondul poate fi cerutӑ dacӑ s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Pentru acoperirea omisiunii acordӑrii cheltuielilor de judecatӑ în niciun caz nu poate fi folositӑ procedura îndreptӑrii hotӑrârii, reglementatӑ de art 442 NCPC și nici calea contestației în anulare, pentru motivul prevӑzut de art. 503 alin. (2) pct 2 C. pr. civ., atunci când se dorește obținerea cheltuielilor de judecatӑ datorate pentru etapa recursului, și asupra cӑrora instanța de recurs a omis sӑ se pronunțe, pentru cӑ prin omiterea pronunțӑrii asupra cheltuielilor de judecatӑ a fost sӑvârșitӑ o eroare de judecatӑ, iar nu o eroare materialӑ ce ar putea fi îndepӑrtatӑ prin recurgerea la aceste proceduri.

În situația în care instanța a omis sӑ se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecatӑ, indiferent dupӑ cum aceastӑ cerere a fost fӑcutӑ oral în momentul dezbaterilor, ori pe parcursul procesului, printr-o cerere scrisӑ ori formulatӑ vverbal și consemnatӑ într-o încheiere de ședințӑ, partea interesatӑ ar putea recurge la dispozițiile art. 444 C. pr. civ. și sӑ cearӑ completarea hotӑrârii.

Dacӑ cererea de acordare a cheltuielilor de judecatӑ a fost respinsӑ, modul de soluționare a acestei cereri trebuie sӑ formeze obiect de criticӑ în apel sau în recurs.

De data aceasta, cheltuielile de judecatӑ efectuate într-o anumitӑ etapӑ a procesului nu mai pot fi cerute pe cale separatӑ, pentru cӑ s-ar opune autoritatea de lucru judecat decurgând din hotӑrârea de respingere a cererii.

Potrivit art. 453 alin. (2), atunci când cererea a fost admisӑ numai în parte, judecӑtorii vor stabili mӑsura în care fiecare dintre pӑrți poate fi obligatӑ la plata cheltuielilor de judecatӑ, Dacӑ este cazul, judecӑtorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecatӑ.

Regulile de acordare a cheltuielilor de judecatӑ pot fi deduse din interpretarea textului atât pentru ipoteza în care cererea pӑrții care solicitӑ cheltuielile este admisӑ în totalitate, cât si pentru ipoteza în care cererea este admisӑ numai în parte.

1. Dacӑ cererea este admisӑ în întregime, partea are dreptul la restituirea integral a cheltuielilor pe care le-a facut în legӑturӑ cu procesul.

2. Dacӑ pretențiile unei pӑrți sunt admise numai în parte, instant va acorda numai cheltuielile de judecatӑ corespunzӑtoare pretențiilor admise.

De pildӑ, dacӑ reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la 10. 000lei cu titlu de despӑgubiri, și instanța a apreciat cӑ cererea este întemeiatӑ numai în limita a 6. 000lei, va calcula care este taxa judiciarӑ de timbre datoratӑ pentru 6. 000 lei, și numai la acestӑ sumӑ îl va oblige pe pârât, deși la introducerea cererii de chemare în judecatӑ reclamantul a trebuit sӑ timbreze corespunzӑtor sumei pretense. Diferența de taxӑ va fi suportatӑ de cӑtre reclamant, care pentru cӑ a pretins mai mult decâ i se datora, este în culpӑ procesualӑ. Prin aceasta, se asigurӑ aplicarea sintagmei ,,fiecare dintre pӑrți poate fi obligatӑ la plata cheltuielilor de judecatӑ’’, folositӑ de art. 453 alin. (2) teza I C. pr. civ.

3. Dacӑ reclamantul a dedus judecӑții mai multe capete de cerere și este admis numai unul sau unele dintre acestea, pârâtul va fi obligat la cheltuieli de judecatӑ, în temeiul art. 453 alin. (2) C. pr. civ. , proportional culpei sale procesuale ce este apreciatӑ în funcție de cererea/cererile admise.

4. Dacӑ ambele pӑrți au formulat cereri, și au fost admise în tot sau în parte, instanța va compensa, dupӑ caz, total sau partial, cheltuielile de judecatӑ ale acestora.

Problema compensӑrii cheltuielilor de judecatӑ se pune numai atunci când pӑrțile sunt obligate reciproc, așadar atunci când pârâtul a fӑcut cerere reconvenționalӑ ori au fost fӑcute cereri de intervenție, voluntarӑ sau forțatӑ și acestea au fost admise odatӑ cu cererea principalӑ, în tot sau în parte.

În situația în care se face o compensare partialӑ a cheltuielilor, pentru diferențӑ se va reveni la regula de drept comun.

5. În cazul coparticipӑrii procesuale, problema cheltuielilor de judecatӑ este reglementatӑ de art. 455 care prevede cӑ, dacӑ în cauzӑ sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați sӑ plӑteascӑ cheltuielile de judecatӑ în mod egal, proportional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.

Fiecare coparticipant este ținut sӑ suporte cheltuielile de judecatӑ pe care le-a provocat prin cererea sau apӑrarea sa, atunci când cheltuielile sunt exagerat de oneroase(art 453 C. pr. civ. ).

4.3. Exonerarea pârâtului de la platӑ

Recunoașterea efectivă de către pârât a pretențiilor reclamantului la primul termen de judecatâ la care părțile sunt legal citate atrage exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant; și aici este valorificat de către legiuitor criteriul culpei procesuale, întrucât reclamantul este sancționat pentru că a acționat abuziv sau cel puțin intempestiv.

Achiesarea la pretențiile reclamantului poate avea loc prin întâmpinarea depusă de pârât în condițiile art. 205 NCPC ori prin răspunsul la interogatoriu, care se poate administra chiar la primul termen de judecată, astfel cum prevede art. 203 alin. (1) NCPC; achiesarea totală va conduce la pronunțarea unei hotărâri în condițiile art. 436 alin. (1) NCPC, supusă numai recursului. Norma are în vedere mărturisirea simplă, iar nu mărturisirea calificată și complexă.

Exonerarea pârâtului operează în cazul în care acesta recunoaște în întregime pretențiile reclamantului, nu și în cazul unei recunoașteri parțiale.

Pentru ca pârâtul sӑ fie scutit de la plata cheltuielilor de judecatӑ, se cer a fi îndeplinite cumulativ urmӑtoarele condiții:

1. Pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului.

Recunoașterea trebuie sӑ fie efectivӑ, iar nu dedusӑ din faptul neprezentӑrii sau refuzului nejustificatal pârâtului de a rӑspunde la interogatoriu, în condițiile art. 358 C. pr. civ.

Recunoașterea poate sӑ fie fӑcutӑ nu numai cu prilejul administrӑrii interogatoriului, care de cele mai multe ori are loc dupӑ primul termen de judecatӑ la care pӑrțile sunt legal citate, ci și spontan ori prin întâmplare.

Dacӑ recunoașterea este fӑcutӑ la interogatoriu, sunt aplicabile dispozițiile art. 454 C. pr. civ, numai dacӑ mӑrturisirea este simplӑ, deoarece mӑrturisirea calificatӑ și complexӑ nu constituie în realitate, decât rӑspunsuri negative asupra faptelor în legӑturӑ cu care partea este interogatӑ;

2. Pârâtul face recunoașterea în primӑ instanțӑ.

Recunoașterea trebuie fӑcutӑ în fața primei instanțe, iar nu în apel sau recurs ori cu ocazia rejudecӑrii dupӑ casare.

Pe de altӑ parte, existӑ și o a doua limitare în timp ce constӑ în faptul cӑ recunoașterea trebuie sӑ aibӑ loc cel mai târziu pâna la primul termen de judecatӑ la care pӑrṭile sunt legal citate. Dacӑ este fӑcutӑ ulterior, nu vor mai exista consecințe pe panul cheltuielilor de judecatӑ;

3. Pârâtul sӑ poatӑ face recunoașterea.

Recunoașterea se face în litigii în care pârâtul poate recunoaște pretențiile reclamantului.

Dacӑ hotӑrârea nu se poate pronunța numai pe baza recunoașterii pârâtului, dispozițiile art. 454 C. pr. civ. nu sunt aplicabile.

Spre exemplu, în condițiile art. 421 alin. (2)C. civ. , atunci când este contestatӑ filiația, aceasta se va dovedi prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legalӑ de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilitӑții efectuӑrii expertizei prin orice mijloc de probӑ, inclusiv posesia de stat. De altfel, alin. (3) al textului stabilește cӑ, totuși dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevӑzut la art. 411 alin (3) sau atunci când existӑ înscrisuri care fac demnӑ de crezare acțiunea formulatӑ. În condițiile menționate, numai atunci când filiația nu poate sӑ fie probatӑ prin certificatul constatator al nașterii sau, în lipsa acestuia, printr-o expertizӑ medico-legalӑ, este admisibilӑ mӑrturisirea pe care o face pârâtul.

4. Pârâtul sӑ nu fie în întârziere.

O ultimӑ condiție este aceea ca pârâtul sӑ nu fi fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanței sau sӑ nu fie de drept în întârziere.

Potrivit art. 1. 522 alin. (1) și (2) C. civ. , înainte de declanșarea procesului debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare scrisӑ prin care creditorul îi solicit executarea obligației [alin. (1)]. Dacӑ prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunicӑ debitorului prin executor judecӑtoresc sau prin orice alt mijloc care asigurӑ dovada comunicӑrii [ alin. (2)].

În ceea ce privește punerea de drept în întârziere, art. 1. 523 C. civ. prevede cӑ, debitorul se aflӑ de drept în întârziere atunci când s-a stipulate cӑ simpla împlinire a termenului stability pentru executare produce un asemenea efect [ alin. (1)]. De asemenea, debitorul se aflӑ de drept în întârziere în cazurile anume prevӑzute de lege, precum și atunci când: a) obligația nu putea fi executatӑ în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lӑsat sӑ treacӑ, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgențӑ; b) prin fapta sa, debitorul a fӑcut imposibilӑ executarea în naturӑ a obligației sau când a încӑlcat o obligație de a nu face; c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic fațӑ de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba despre o obligație ce executare succesivӑ, refuzӑ ori neglijeazӑ sӑ își execute obligația în mod repetat; d)nu a fost executatӑ obligația de a plӑti o sumӑ de bani, asumatӑ în exercițiul activitӑții unei întreprinderi; e) obligația se naște din sӑvârșirea unei fapte ilicite contractuale [ alin. (2)]. În cazurile prevӑzute la alin. (1) și (2), dacӑ obligația devine scadentӑ dupî decesul debitorului, moștenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât dupӑ trecerea a 15 zile de la data la care cerditorul i-a notificat sau, dupӑ caz, de la data notificӑrii curatorului desemnat în condițiile art. 1. 136 [alin. (3)]. Cazurile în care debitorul se aflӑ de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declarative sau stipulație contrarӑ se consider nescrisӑ [ alin. (4)].

De altfel, art. 454 C. pr. civ. , stabilește cӑ sunt aplicabile prevederile art. 1. 522 alin. (5) C. civ. conform cu care, cererea de chemare în judecatӑ formulatӑ de creditor, fӑrӑ ca anterior debitorul sӑ fi pus în întârziere, confer debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculate dela data când cererea i-a fost comunicatӑ. Dacӑ obligația este executatӑ în acest termen, cheltuielile de judecatӑ rӑmân în sarcina creditorului.

Așadar, dacӑ debitorul nu a fost pus în întârziere sau nu este considerat de drept în întârziere, executarea integral a obligației echevaleazӑ cu o recunoaștere a pretențiilor reclamantului de naturӑ sӑ determine ca reclamantul sӑ fie cel care suportӑ cheltuielile de judecatӑ pe care le-a fӑcut în legӑturӑ cu introducerea cererii de chemare în judecatӑ.

,,Termenul rezonabil” în care debitorul își poate executa obligația curge de la data când acestuia i-a fost comunicatӑ cererea de chemare în judecatӑ, și este apreciat în mod discreționar de instanțӑ, în funcție de unele împrejurӑri concrete.

Dacӑ pârâtul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecatӑ, în condițiile art. 454 C. pr. civ. , înseamnӑ doar cӑ reclamantul nu va putea sӑ recupereze de la pârât cheltuielile pe care le-a fӑcut în legӑturӑ cu procesul.

În niciun caz, reclamantul nu va suporta și eventualele cheltuieli de judecatӑ ale pârâtului pentru cӑ, totuși, cererea reclamantului este admisӑ ori, în aplicarea art. 1. 522 alin. (5) C. civ. , este respinsӑ ca rӑmasӑ fӑrӑ obiect urmare exclusive a executӑrii obligației de cӑtre pârât. Ca atare, reclamantul nu este în culpӑ procesualӑ.

4.4. Reducerea cheltuielilor de judecatӑ

Într-o formulare mai riguroasă decât cea anterioară (art. 274 alin. (3) CPC 1865), articolul 451 alin. (2) NCPC, stabilește posibilitatea instanței, chiar și din oficiu, de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei o ri cu activitatea desfășurata de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei. Mӑsura luatӑ de instant nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul sӑu.

Cu valoare de principiu, textul stabilește care parte a cheltuielilor de judecatӑ poate sӑ fie redusӑ de instanțӑ și în ce condiții.

Măsura poate fi adoptată de instanță și din oficiu, așadar nu numai la cererea părții care (va pierde) a pierdut procesul, dar nimic nu se opune ca părțile să adreseze instanței o astfel de solicitare; însă acestea ar trebui să fie suficient de precaute și să o formulize în cadrul dezbaterilor pe fond, având în vedere că instanța, dacă optează pentru aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2), o va face după închiderea dezbaterilor, în cadrul deliberărilor, la momentul pronunțării soluției, deci al stabilirii părții care a câștigat și a celei care a pierdut procesul.

Când este depus înscrisul doveditor al onorariului avocatului unei pӑrți, celaltӑ parte are dreptul sӑ recunoascӑ cuantumul onorariului, pentru a se putea exprima asupra lui.

Mӑsura de reducere a onorariului va trebui motivatӑ de cӑtre instanțӑ, arӑtând de ce a considerat ca acesta este ,,vӑdit” disproporționat în raport cu criteriile impuse de art. 541 alin. (2) C. pr. civ.

Criteriile de reducere a onorariului sunt valoarea sau complexitatea cauzei, precum și activitatea desfӑșuratӑ de avocet pentru pregӑtirea apӑrӑrii în raport și cu dificultatea și noutatea litigiului.

La folosirea oricӑruia dintre criterii se va tine seama și de circumstanțele cauzei, care constiuie un criteriu distinct de apreciere a onorariului avocatului.

În precierea activitӑții desfӑșurate de cӑtre avocat se poate tine cont și de art. 40 teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exedrcitarea profesiei de avocat care prevede cӑ, avocatul este dator sӑ studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate, angajate sau din oficiu, sӑ se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecatӑ sau la organelle de urmӑrire penala ori la alte instituții, conform mandatului încredințat, sӑ manifeste conștiinciozitate și probitate profesionalӑ, sӑ pledeze cu demnitate fațӑ de judecӑtori și de pӑrțile din proces, sӑ propunӑ concluzii scrise sau note de ședințӑ ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere acesta ori instanța de judecatӑ dispune în acest sens.

Reducerea onorariului avocatului nu poate fi cerutӑ direct în calea de atac, deoarece intanța de control judiciar nu face decât sӑ verifice legalitatea și temeinicia hotӑrârii date de instanța inferioarӑ. Fiind o cerere nouӑ în calea de atac, aceasta este de neacceptat.

În cazul în care cheltuielile de judecatӑ sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate, având în vedere faptul cӑ art. 451 alin. (2) C. pr. civ. nu distinge dupӑ cum o astfel de cerere este fӑcutӑ pe cale separatӑ, principal sau accesorie, în cadrul procesului în care au fost sӑvârșite, se poate proceda la reducerea onorariului avocatului dupӑ aceleași criterii arӑtate.

Prin reducerea onorariului avocatului, nu înseamnӑ instanța va interveni în contractual de asistențӑ juridicӑ dintre avocat și clientul sӑu.

Așadar, contractul se menține în integralitate iar clientul va plӑti avocatului onorariul convenit, celaltӑ parte nefiind obligatӑ sӑ plateascӑ integral onorariul, ci numai cunatumul fixat de instanțӑ.

Reducerea onorariului expertului

Chiar dacӑ norma este plasată în această secțiune dedicată cheltuielilor de judecată, art. 451 alin. (3) NCPC permite instanței a dispune, chiar și din oficiu, reducerea motivată și a plății cuvenite experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3) NCPC, iar nu reducerea părții din cheltuielile de judecată efectuate deja de parte cu acest titlu.

Onorariul expertului ar putea fi redus dacӑ, dupӑ depunerea lucrӑrii, instanța apreciazӑ cӑ este mult prea mare în raport cu activitatea desfӑșuratӑ de acesta. Spre urmare, dacӑ adversarul pӑrții care a achitat onorariul a pierdut procesul, în cadrul cheltuielilor de judecatӑ pe care acesta va trebui sӑ le plӑteascӑ va fi inclusӑ numai suma redusӑ.

Aplicarea în mod corespunzӑtor a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. pr. civ. , nu înseamnӑ cӑ asemenea avocatului și expertul va primi onorariul integral, tocmai pentru cӑ între expert și partea care care a achitat onorariul nu s-a încheiat un contract pe care instanța sӑ nu-l poatӑ modifica. În acest caz, partea are dreptul la restituirea diferenței de onorariu, pe care nu o poate recupera de la adeversarul sӑu cӑzut în pretenții, și pe care trebuie sӑ i-o achite biroului de expertize în contul cӑruia s-a achitat onorariul.

În consecință, partea din cheltuielile de judecată constând în onorariile experților și specialiștilor este reprezentată de onorariul definitiv încuviințat de instanță și pus în sarcina pârții, iar nu în sumele solicitate de aceștia cu titlu de onorariu.

Taxele de timbre nu pot fi reduse

Conform art. 451 alin. (4) NCPC nu este posibil ca instanța să dispună reducerea, chiar motivată, a părții din cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, ca, de altfel, nici cu privire la sumele cuvenite martorilor conform art. 451 alin. (1) coroborat cu art. 326 NCPC.

Instanța nu poate sӑ micșoreze prin hotӑrârea finalӑ cuantumul taxelor judicare de timbru si de timbru judiciar. Aceasta deoarece, prin dispozițiile art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre s-a prevӑzut cӑ, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbre se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanțӑ, în termen de 3 zile de la data la care s-a stability taxa sau de la data comunicӑrii sumei datorate. Cererea se soluționeazӑ în camera de consiliu de un alt complet fӑrӑ citarea pӑrților, prin încheiere definitivӑ.

Spre urmare, reexaminarea, cale de atac de retractare, este singurul mijloc prin care poate sӑ fie supusӑ analizei stabilirea obligației de platӑ a taxei judiciare de timbru, respective cuantumul acesteia. Conform art. 18 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, în cazul admiterii integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, taxa de timbre se restituie total ori, dupӑ caz, proporțional cu reducerea sumei contestate. În aceste condiții, indifferent dupӑ cum partea interesatӑ a uzat sau nu de reexaminare, aspectele privitoare la cuantumul taxei judiciare de timbru nu mai pot sӑ fie reevaluate ulterior, prin hotӑrârea finalӑ.

Atunci când cererea este admisӑ numai în parte, în conformitate cu art. 453 alin. (2) C. pr. civ. instanța va calcula care este taxa judiciarӑ de timbre datoratӑ pentru partea de pretenții admisӑ, și numai la atât îl va obliga pe cel cӑzut în pretenții, nu contravine art. 451 alin. (4) C. pr. civ. Acest din urmӑ text interzice diminuarea sumelor stabilite în mod definitiv cu titlu de taxӑ judiciarӑ de timbru, pe care partea care se adreseazӑ instanței trebuie sӑ le achite în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unitӑții administrative-teritoriale în a cӑrei razӑ îsi are domiciliul sau, dupӑ caz, sediul fiscal, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Cheltuielile martorilor nu pot fi reduse

Codul de procedurӑ civilӑ nu permite instanței sӑ micșoreze sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacӑ este cazul, de cazare.

Secțiunea a 5 -a

Termenul de grație

Termenul de grație constӑ în amânarea sau eșalonarea pe care judecӑtorul o acordӑ debitorului, pentru executarea hotӑrârii.

Potrivit art. 397 alin. (3), în cazurile în care instanța poate da termen pentru executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând și motivele pentru care a acordat termenul. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 1. 522 din Codul civil și nici dacă la data pronunțării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 674 alin. (1).

Termenul de grație se acordӑ prin hotӑrârea finalӑ, el neputând fi stabilit în cursul judecӑții și nici dupӑ judecarea procesului, ca urmare a unei cereri principale separate. Astfel, constatând prin hotărârea condamnatorie obligația debitorului de a plăti, instanța îi acordă acestuia, la cerere, prin aceeași hotărâre, unul sau mai multe termene de plată, instanța trebuie sӑ arate și motivele pentru care a acordat termenul.

Prin „hotărâre care dezleagă pricina" se înțelege hotărârea prin care pricina e soluționată în fond, indiferent de etapa procesuală în care este pronunțată, așadar, inclusiv în recurs. Ȋntrucât termenul de grație nu se poate acorda decât prin hotărârea care dezleagă fondul dreptului, o asemenea cerere nu poate fi adresată instanței de executare, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, însemnӑ cӑ și instanța de apel, nu doar prima instanțӑ, poate scorda termen de grație, atunci când se pronunțӑ asupra fondului. De altfel, instanța de recurs care rejudecӑ pricina dupӑ casare cu reținere poate sӑ acorde termen de grație.

Instanța nu este ținutӑ sӑ încuviințeze termenul de grație ,,în bloc”, în ceea ce privește executarea tuturor obligațiilor stabilite prin hotӑrâre, chiar dacӑ s-a cerut acesta, ci, motivat poate limita aceastӑ facilitate acordatӑ debitorului numai la executarea unei obligații.

De altfel, hotӑrârea prin care se acordӑ termenul de grație va trebui sӑ fie temeinic motivatӑ și sӑ arate dificultӑțile în care va fi pus debitorul ca urmare a executӑrii de îndatӑ a obligației stabilite prin hotӑrâre.

Acordarea termenului de grație nu poate fi dispus din oficiu de cӑtre instanțӑ, acordarea acestuia trebuind fi solicitatӑ de cӑtre debitor, în respectarea principiului disponibilitӑții.

Dacӑ a beneficiat din partea creditorului de un termen rezonabil pentru platӑ, debitorului nu i se va acorda un termen de grație. Potrivit art. 1. 522 alin. (3) C. civ. , prin notificare trebuie sӑ se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurӑri. Dacӑ prin notificare nu se acordӑ un asemenea termen, debitorul poate sӑ execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicӑrii hotӑrârii.

De altfel, debitorul nu va beneficia de termen de grație dacӑ i s-a acordat posibilitatea ca pe parcursul procesului sӑ-și execute obligația, potrivit art. 1. 522 alin. (5) C. civ. Aceasta înseamnӑ cӑ, într-o încheiere de ședințӑ trebuie sӑ se reținӑ faptul cӑ s-a fӑcut aplicarea art. 1. 522 alin. (5) C. civ. , simpla împrejurare cӑ s-a ajuns la finalizarea proccesului și la obligarea debitorului neconstituind, prin ea însӑși, un argument pentru respingerea cererii de amânare sau eșalonare a executӑrii obligației.

Debitorului i se va respinge cererea dacӑ la data pronunțӑrii hotӑrârii se aflӑ într-una dintre situațiile arӑtate la art. 647 alin. (1) C. pr. civ.

Acordarea termenului de grație în materia cambiei și biletului la ordin nu poate fi admisӑ.

În ceea ce privește efectul termenului de grație, art. 673 prevede cӑ, atunci când prin titlu executoriu s-a stabilit un termen de platӑ, executarea nu se poate face mai înainte de împlinirea acestui termen.

Potrivit art. 674 alin. (1), chiar dacӑ s-a acordat un termen de grație, debitorul care beneficiazӑ de un termen de platӑ va fi decӑzut, la cererea creditorului, din beneficiul acestui termen, dacӑ:

1. debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizӑrii executӑrii silite;

2. debitorul risipește averea sa;

3. debitorul este în stare de insolvabilitate indeobște cunoscutӑ sau, dacӑ prin fapta sa, sӑvârșitӑ cu intenție sau dintr-o culpӑ gravӑ, a micșorat garanțiile date creditorului sӑu ori nu le-a dat pe cele promise sau, dupӑ caz, încuviințate;

4. alți creditori fac executӑri asupra averii lui.

În toate aceste situații, creditorul poate sӑ cearӑ revocarea termenului de grație.

Procedura de revocare a termenului de grație

Cererea de revocare se adreseazӑ instanței de executare. În cazurile menționate mai sus, instanța de executare va hotӑrî de urgențӑ, în camera de consiliu, cu citarea pӑrților, în termen scurt[art674 alin. (2)]. În cazul în care debitorul nu mai are domiciliul sau sediul cunoscut, va fi citat la ultimul sӑu domiciliu sau sediu.

Instanța de executare este judecӑtoria în circumscripția cӑreia se aflӑ biroul executorului judecӑtoresc care face executarea în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În condițiile art. 159 C. pr. civ. , întrucât pӑrțile sunt legal citate în termen scurt, înseamnӑ cӑ termenul de 5 zile pentru înmânarea citației poate sӑ fie redus de judecӑtor.

Dacӑ cererea de revocare este admisӑ se va putea trece la execurarea silitӑ.

Capitolul II

Efectele hotӑrârii judecӑtorești

Secțiunea 1

Dezînvestește intanța

Potrivit art. 129 C. pr. civ. , după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

Acestӑ dispoziție nu reprezintă un element de noutate, deoarece se regăsea într-o formulare mai concentratӑ în dispozițiile art. 258 alin. (3) CPC 1865, în cuprinsul căruia însă efectul dezînvestirii instanței era reglementat de o manieră implicitӑ.

Așadar, chiar dacӑ își dӑ seama cӑ a pronunțat o soluțiel greșitӑ, judecӑtorul nu o poate modifica, îndreptarea hotӑrârii urmând sӑ se facӑ în cӑile de atac.

Regula este valabilă atât cu privire la hotărârile pronunțate în materie contencioasă, cât și grațioasă, precum și în cazul încheierilor interlocutorii, judecătorul fiind ținut de dezlegările pe care le dă prin acestea, astfel cum prevede art. 235 NCPC, dar și al hotărârilor vremelnice sau provizorii, câtă vreme nu s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunțarea hotărârii.

De altfel, efectul este identic dacă judecătorul a soluționat pricina pe cale de excepție ori a dat o rezolvare pe fondul pretențiilor analizate.

Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii nu reprezintă excepții de la regula dezînvestirii instanței, întrucât în cadrul acestora judecătorul nu revine asupra soluției pronunțate pe fondul ei, ci în legătură cu anumite aspecte formale ale judecății, în condițiile permise de lege, în sensul că rectifică anumite erori materiale, înlătură obscuritatea hotărârii ori se pronunță asupra a ceea ce a omis să soluționeze la data pronunțării hotărârii a cărei completare se solicită.

Nici căile extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare sau revizuirea – nu încalcă principiul afirmat imperativ de textul art. 429, întrucât în acest caz, pe baza unor noi cereri, având o altă cauzӑ juridicӑ, instanța se află în situația de a reveni asupra soluției pronunțate și de a rejudeca litigiul, pronunțând o nouă hotărâre, ca o consecință a survenirii unor împrejurări noi, necunoscute sau revelate instanței după pronunțarea hotărârii.

Chiar dacӑ art. 443 și art. 711 alin. (2) C. pr. civ. permit instanței sӑ interpreteze dispozitivul hotӑrârii pentru a se determina înțelesul, întinderea sau aplicarea acestuia nu conduce la o altӑ concluzie, pentru cӑ prin interpretare instanța nu procedeazӑ la o nouӑ judecatӑ a litigiulu, ci lӑmerește numai cuprinsul dispozitivului, fӑrӑ a schimba sau adӑuga ceva;

Secțiunea a 2- a

Forța probantӑ

Hotӑrârea judecӑtoreascӑ are forța probantӑ a unui înscris autentic.

Forța probantӑ a hotӑrârii judecӑtorești este prevӑzutӑ de dispozițiile art. 434 C. pr. civ.

În aceste condiții, în privința mențiunilor ce corespund unor constatӑri personale ale judecӑtorilor și, dupӑ caz, ale asistenților judiciar, magistratului-asistent sau grefierului hotӑrӑrea face dovada pânӑ la înscrierea în fals. Spre exemplu, o asemenea valoare probatorie o are mențiunea privitoare la:

-prezența pӑrților la dezbateri, ca și prezența reprezentantului acestorea;

-faptul cӑ pӑrțile s-au prezentat sau nu la la solicitarea judecӑtorului în vederea soluționӑrii amiabile a litigiului;

-participarea procurorului la judecarea procesului;

-probele solicitate de pӑrți;

-concluziile puse de pӑrți asupra unor cereri, excepții ori concluziile finale.

Secțiunea a 3 – a

Are putere executorie

Conform art. 433, hotӑrârea judecӑtoreascӑ are putere executorie, în condițiile prevӑzute de lege.

Partea căzută în pretenții sau care a pierdut procesul, deci cea care a fost condamnată prin hotărâre să dea, să facă sau să nu facă ceva, este ținută sa execute de bunăvoie dispozițiile hotărârii judecătorești [(art. 622 alin. (1)], iar în cazul în care nu o va face, creditorul va putea declanșa procedura executării silite împotriva sa [art. 622 alin. (2)].

Potrivit art. 705 C. pr. civ. , dacӑ prin lege nu se prevede altfel, hotӑrârea pronunțatӑ asupra unei cereri în realizare sau în constituire de drepturi poate sӑ fie pusӑ în executare silitӑ în termen de 3 ani, respectiv 10 ani în cazul titlurilor emise în material drepturilor reale, de la data rӑmânerii definitive a hotӑrârii.

Dacӑ nu este pusӑ în executare înӑuntrul termenului de prescriptive, hotӑrârea își va pierde puterea executorie. Totuși fațӑ de dispozițiile art. 706 alin. (2) teza a II-a, în cazul hotӑrârilor judecӑtorești și arbitrale, dacӑ dreptul de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, dupӑ caz, nu s-a prescris, creditorul poate obține un nou titlu executoriu, pe calea unui proces, fӑrӑ a i se putea opune excepția autoritӑții de lucru judecat ;

Secțiunea a 4 – a

Produce efecte retroactive

De la data rӑmânerii definitive a hotӑrârii judecӑtorești, atunci când prin hotӑrâre se creeazӑ o situație juridicӑ nouӑ efectele se produc pentru viitor.

Dacӑ prin hotӑrâre se constatӑ drepturi preexistente, efectele acesteia retroactiveazӑ pânӑ la data nașterii drepturilor respective.

Secțiunea a 5-a

Este obligatorie fațӑ de pӑrți și este opozabilӑ terților

În conformitate cu dispozițiile art. 435 alin. (1), hotărârea produce drepturi și obligații doar față de părți și succesorii acestora, obligativitatea hotărârii judecătorești fiind cea care impune ca părțile să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita corespunzător. Relativitatea efectelor hotărării judecătorești reprezintӑ o transpunere în plan procesual a raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante; ea nu trebuie să creeze situații avantajoase pentru terți, dar nici să dăuneze acestora; în acest context, în doctrină, se menționează dubla relativitate a hotărârii judecătorești: aceea a lucrului judecat și aceea a efectului obligatoriu (comună convențiilor).

Hotărârea judecătorească nu este opozabilă procurorului, deoarece acesta nu dobândește calitatea de parte în proces în cazul în care participă la judecată, în condițiile premise de art. 92 NCPC, rămânând străin de raportul juridic de drept substanțial soluționat prin hotărârea judecătorească.

De altfel, hotӑrârea rămâne inopozabilӑ și altor categorii de participanți la procesul civil – martori, experți, minori audiați în pricinile de dreptul familiei, autorități sau persoane care dețin un înscris privitor la pricină și care îl prezintă instanței în urma unei dispoziții în acest sens, astfel cum prevăd art. 293 și art. 298 NCPC.

Succesorii cărora hotărârea le este opozabilă, indicați de art. 435 alin. (1) C. pr. civ. în partea finalӑ sunt avânzii-cauzi (habentes causam), și anume: succesorii universali, cu titlu universal, cu titlu particular și creditorii chirografari, o categorie intermediară între părțile procesului și terții veritabili (penitus extranei).

Art. 435 alin. (2) C. pr. civ. reglementează opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți, și anume pânӑ la dovada contrară.

Hotӑrârea este opozabilӑ celor strӑini de proces nu în sensul cӑ prin hotӑrâre se nasc sau se sting drepturi sau obligații și fațӑ de terți, ci în sensul cӑ aceștia sunt ținuți sӑ respecte cele statuate prin hotӑrâre. Acesta este motivul pentru care hotӑrârea nu este obligatorie fațӑ de terți, ci le este doar opozabilӑ acestora.

Pe de altӑ parte, terții pot face dovada contrarӑ celor decise în cadrul unui process la care ei nu au participat, fӑrӑ ca aceasta sӑ aibӑ drept consecințӑ desființarea hotӑrârii respective, ci doar faptul cӑ va rӑmâne fӑrӑ efecte fațӑ de cei care, în cadrul unui alt process, reușesc sӑ probeze o situație juridicӑ distinctӑ.

Secțiunea a 6 –a

Are autoritate de lucru judecat

Autoritate de lucru judecat are nu numai hotӑrârea instanței de recurs, ci și hotӑrârea instanțelor de fond, dar autoritatea de lucru judecat a acestei hotӑrâri va fi una relativӑ, deoarece depinde de soluția ce sa va da în recurs. Potrivit atr. 430 alin. (1), când hotӑrârea este supusӑ apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

În cazul în care au fost formulate douӑ cereri identice prin pӑrți, obiect și cauzӑ, iar una dintre ele se aflӑ înaintea instanțelor de fond iar celaltӑ în recurs, deoarece nu mai existӑ litispendențӑ care sӑ ducӑ la reunirea într-un singur proces a cererilor identice, în temeiul art. 413 alin(1) pct. 1 C. pr. civ., judecata cererii din primӑ instanțӑ sau din apel va putea fi suspendatӑ, pânӑ la soluționarea recursului, pentru a se evita pronunțarea hotӑrârii contradictorii. Procedându-se astfel, se asigurӑ aplicarea practicӑ a art. 430 alin. (4) C. pr. civ.

Existӑ și hotӑrâri definitive care se bucurӑ de autoritate de lucru judecat relativӑ, doar atâta timp cât situația de fapt avutӑ în vedere la pronunțarea lor nu se schimbӑ. Spre exemplu:hotӑrârile pronunțate în materie de exercitare a autoritӑții pӑrintești, punere sub interdicție, exercitarea autoritӑții pӑrintești, etc.

Conform art. 430 alin. (1), hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

De pildӑ, o aplicație a acestei reguli în materia ordonanței președințiale, o face art. 1. 001 alin. (3) care aratӑ cӑ, hotӑrârea datӑ asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanțӑ președințialӑ.

Pe de altӑ parte, potrivit art. 1. 004 alin. (1) C. pr. civ. , hotӑrârea judecӑtoreascӑ prin care s-a soluționat o cerere posesorie nu are autoritate de lucru judecat într-o cerere ulterioarӑ privitoare la fondul dreptului.

Art. 430 alin. (5) stabilește cӑ hotӑrârea atacatӑ cu contestația în anulare sau revizuire își pӑstreazӑ autoritatea de lucru judecat pânӑ ce va fi înlocuitӑ cu o altӑ hotӑrâre.

Hotӑrârea fiind definitivӑ, de data aceasta, autoritatea de lucru judecat numai este una provizorie, ca atunci când hotӑrârea este susceptibilӑ de apel sau de recurs.

În fine, autoritatea de lucru judecat reprezintӑ o calitate a hotӑrârii date în procedura contencioasӑ. Astfel, potrivit art. 535 încheierile pronunțate în procedura necontencioasӑ nu autoritatea lucrului judecat.

Autoritatea de lucru judecat privește privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijinӑ, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasӑ-art. 430. alin. (2).

Partea din hotӑrâre care intereseazӑ lucrul judecat este dispozitivul, deoarece el cuprinde soluția, iar dispozitivul este cel care se executӑ. Aceste efect a fost recunoscut și considerentelor, dar numai acelor considerente decisive, care explicӑ, susțin dispozitivul și se reflectӑ în el.

În aceeași mӑsurӑ beneficiazӑ de autoritate de lucru judecat considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasӑ, așa numitele considerente decizorii, care constiutie în realitate soluții date unei anumite chestiuni, și care, de aceea, ar trebui sӑ figureze în dispozitiv.

Hotӑrârea are autoritate de lucru judecat

Potrivit art. 430 alin. (1), hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Referitor la chestiunea pe care o rezolvӑ, are autoritate de lucru judecat, atât hotӑrârea prin care este soluționat fondul, cât și hotӑrârea datӑ în temeiul unei excepții procesuale. Așadar, va exista autoritate de lucru judecat numai atunci când neregularitatea proceduralӑ care a dus la admiterea unei excepții procesuale persistӑ și în cel de-al doilea proces. Pe de altӑ parte, dacӑ neregularitatea a fost acoperitӑ va putea fi formulatӑ o nouӑ cerere, fӑrӑ a se opune autoritatea lucrului judecat.

În ceea ce privește hotӑrârea întemeiatӑ pe un incident procedural, aceasta are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește incidentul procedural respectiv.

Lucrul judecat atrage eclusivitatea, astfel, un nou litigiu între aceleași pӑrți, pentru același obiect și având aceeași cauzӑ nu mai este posibil;incontestabilitatea se referӑ la faptul cӑ hotӑrârea definitivӑ numai poate fi atacatӑ cu recurs;executorialitatea face ca hotӑrârea sӑ fie pusӑ în executare silitӑ la cererea pӑrții care a câștigat procesul, în condițiile legii, a procurorului;iar obligativitatea face ca pӑrțile sӑ se supunӑ hotӑrârii judecӑtorești.

6.1. Aspectul pozitiv și aspectul negativ al autoritӑții de lucru judecat.

Dupa cum sunt reglementate prin Codul de procedurӑ civilӑ, efectele autoritӑții de lucru judecat prezintӑ un dublu aspect:

Un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul cӑ acesta se poate prevala într-o noua judecatӑ de dreptul recunoscut printr-o hotӑrâre judecӑtoreascӑ.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2), oricare dintre pӑrți poate opune lucrul judecat într-un litigiu, dacӑ are legӑturӑ cu soluționarea acestuia din urmӑ.

În aceastӑ situație, pentru ca o hotӑrâre sӑ poatӑ fi opusӑ cu aotoritate de lucru judecat, nu intereseazӑ existența triplei identitӑți de pӑrți, obiect și cauzӑ între cele douӑ litigii.

Un aspect negativ, pentru partea care a pirdut procesul, deoarece acesta nu mai poate repune în discuție același drept într-un alt litigiu. Acest aspect reiese din conținutul art. 431 alin. (1) care prevede cӑ, nimeni nu poate fi chemat în judecatӑ de douӑ ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Așadar, asa cum prevede si art. 431 alin. (1), atunci când se urmӑrește paralizarea a douӑ cereri, elementele autoritӑții de lucru judecat sunt pӑrțile, obiectul și cauza care trebuie sӑ fie aceleași în ambele procese.

Pӑrțile trebuie sӑ figureze în ambele cereri fie în calitate de titular de drepturi, fie în calitate de obligat în raportul juridic dedus judecӑții, indiferent dupӑ cum persoana respectivӑ participӑ la judecatӑ prin reprezentant sau personal, avându-se în vedere identitatea lor juridicӑ, iar nu identitatea fizicӑ, nefiind obligatoriu ca o persoanӑ sӑ aibӑ în ambele procese calitatea de reclamant, iar adeversarul sӑu calitatea de pârât.

Identitatea de lucu judecat nu va exista atunci când în primul proces o persoanӑ participӑ ca titular de drept, respectiv obligatӑ în raportul juridic litigious, iar în cel de-al doilea proces în calitate de reprezentantӑ a unei pӑrți.

În doctrinӑ s-a decis, cӑ reclamantului din prima cerere i se poate opune cu succes autoritatea de lucru judecat de cӑtre pârâtul din cea de-a doua cerere, altul decât cel din primul process, dacӑ al doilea pârât area aceeași situație juridicӑ cu primul pârât. Astfel, oricare dintre codebitorii solidari poate invoca autoritatea de lucru judecat rezultatӑ dintr-o hotӑrâre definitivӑ, obținutӑ anterior de cӑtre un codebitor solidar în contradictoriu cu creditorul comun, chiar dacӑ acești codebitori nu au participat în acel proces.

În proces, au calitatea de pӑrți și succesorii universali și cu titlu universal ai pӑrților, precum și creditorii chilografari ai acestora. De altfel, hotӑrârea care a fost pronunțatӑ anterior momentului transmiterii este opozabilӑ și dobânditorului cu titlu particular, putându-se considera cӑ dobânditorii au fost reprezentați în proces de autorul lor. În cazul în care transmiterea s-a fӑcut în timpul procesului, indiferent dupӑ cum a fost prin acte între vii sau pentru cauzӑ de moarte, dobânditorul trebuie sӑ intervinӑ în cauzӑ, dacӑ are cunoștințӑ de existența procesului, sau poate sӑ fie introdus în cauzӑ, la cerere ori din oficiu. Așadar, este parte în proces.

Obiectul cauzei este atât pretenția formulatӑ prin cerere cât și dreptul subiectiv invocat, dar, obiectul cauzei este alcӑtuit nu doar pretențiile formulate prin cererea principalӑ, ci și din pretențiile din cererile accesorii, adiționale sau incidentale.

Fundamentul raportului juridic dedus judecӑții este cauza, aceasta reprezentânt temeiul juridic al cererii. Cauza, nu trebuie confundatӑ cu cauza acțiunii și nici cu mijloacele de probӑ, neputând fi pӑstratӑ aceeași cauzӑ și doar prezentate alte dovezi, deoarece existӑ autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat la care se referӑ art. 431 alin. (2) C. pr. civ. poate sӑ fie opusӑ ca o apӑrare de fond, iar, autoritatea de lucru judecat la care face referire art. 431 alin. (1) C. pr. civ. se invocӑ pe cale de excepție.

Excepția autoritӑții de lucru judecat este o excepție de fond, preemtorie și absolutӑ.

Potrivit art. 432 C. pr. civ. , excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Acest regim juridic decurge din aceea că, după rămânerea definitivă, hotărârea judecătorească dobândește valențe noi care o deosebesc de toate celelalte acte de procedură, situându-se în sfera actelor de autoritate publică menite să asigure ordinea juridică.

Ca atare, ea poate fi invocata de instanța sau de părți în orice stare a pricinii chiar și în fața instanțelor de recurs.

Având în vedere prevederile art. 247 alin. (1) teza a ll-a NCPC, ea poate fi invocata înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, ceea ce corespunde prevederilor art. 492 NCPC, în recurs nefiind admisibile alte probe.

În concursul dintre autoritatea de lucru judecat și principiul neagravӑrii situației în propria cale de atac, se va acorda prioritate lucrului judecat, deoarece acesta se întemeiazӑ pe prezumția cӑ hotӑrârea exprimӑ adevӑrul judiciar.

În consecințӑ, urmare a admiterii excepției autoritӑții de lucru judecat invocatӑ de intimat sau de instant, se va admite(formal) calea de atac exercitatӑ de partea care a acționat cu nesocotirea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. civ. și în final, cererea va fi respinsӑ în întregime, chiar dacӑ prin hotӑrârea atacatӑ cererea fusese admisӑ în parte. Cu alte cuvinte, în urma exercitӑrii cӑii de atac, partea nu va mai putea pӑstra nici ceea ce obținuse prin hotӑrârea atacatӑ.

Excepția va putea fi invocatӑ chiar de partea care a acționat cu nesocotirea autoritӑții de lucru judecat, și care, astfel, renunțӑ la acest efect al hotӑrârii.

În situația în care s-a împlinit prescripția dreptului de a obține executarea silitӑ a hotӑrârii anterioare, excepția autoritӑții de lucru judecat nu va putea fi admisӑ.

Potrivit dispozițiilor art. 706 alin. (2), prescripția stinge dreptul de a obține executarea silitӑ și orice titlu executoriu își pierde puterea executorie. În cazul hotӑrârilor judecӑtorești arbitrale, dacӑ dreptul de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, dupӑ caz, nu s-a prescris, creditorul poate obține un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fӑrӑ a i se putea opune excepția autoritӑții de lucru judecat.

Pe de altӑ parte, hotӑrârea definitivӑ a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecӑ acțiunea civilӑ, cu privire la existența faptei și a persoanei care a sӑvârșit-o. Instanța civilӑ nu este legatӑ de hotӑrârea definitvӑ de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovӑției autorului faptei ilicite. Hotӑrârea definitivӑ a instanței civile prin care a fost soluționatӑ acțiunea civilӑ nu are autoritate lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale a persoanei care a sӑvârșit-o și a vinovӑției acesteia.

Așadar, acțiunea civilӑ ulterioarӑ prin care se cere repararea prjudiciului cauzat prin sӑvârșirea infracțiunii, poate sӑ fie introdusӑ numai împotriva persoanei în legӑturӑ cu care s-a reținut, prin hotӑrârea penalӑ definitivӑ sӑvârșirea infracțiunii respective.

Persoana vӑtӑmatӑ prin sӑvârșirea unei infracțiuni se poate constitui parte civilӑ în procesul penal sau poate sӑ pretindӑ despagubiri pe cale separatӑ, în fața instanței civile. Pentru cea de-a doua ipoteză ȋși găsește aplicare art. 28 alin. (1) C. pr. civ.

Pe de altӑ parte, dacӑ persoana vӑtӑmatӑ s-a constituit parte civilӑ în procesul penal și instanța penalӑ a stabilit cuantumul despӑgubirilor, în procesul civil va opera autoritatea de lucru judecat sub acest aspect.

Capitolul III

Îndreptarea, lӑmurirea și completarea hotӑrârii

Potrivit art. 442 alin. (1) C. pr. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori Ia cerere.

Secțiunea 1

Îndreptarea hotӑrârii

Procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corijarea acelor erori materiale strecurate cu ocazia redactării ori tehnoredactării în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau dispozitivului unei hotărâri (sentință, decizie, încheiere).

Aceste erori materiale pot viza numele, calitatea și susținerile părților ori pot fi eroride calcul sau orice alte erori materiale, enumerarea cuprinsă în text fiind una exemplificativă.

Pe calea acestei proceduri nu pot fi îndreptate erori de judecată, finalitate posibilă numai prin intermediul exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

Spre exemplu, atunci când a fost scris greșit numele unei pӑrți, al reprezentantului acesteia sau numele altui participant la proces, chiar dacӑ eroarea a fost îndreptatӑ de pӑrți, iar nu de instanțӑ, se va putea apela la procedura îndreptӑrii.

Referitor la greșeala susceptibilӑ de îndreptare, acesta trebuie sӑ priveascӑ anumite litere din nume, iar nu întregul nume de familie sau prenumele pӑrții, deoarece aceasta este o adevӑratӑ schimbare de nume, cu consecințe sub aspectul calitӑții procesuale.

În ceea ce privește calitatea pӑrților, eroarea privește numai consemnarea greșitӑ a calitӑții procesuale, iar nu analiza fӑcutӑ în baza probatoriului administrat pentru a ajunge la o anumitӑ concluzie sub acest aspect.

În aceastӑ procedurӑ, susținerile pӑrților susceptibile de îndreptare sunt exclusive cele a cӑror verificare poate fi fӑcutӑ prin confruntare cu consemnӑrile din caietul grefierului.

Erorile de calcul rezultӑ din cifrele înscrise în hotӑrâre, în urma unor calcule care, refӑcute în raport cu aceleași elemente de care s-a ținut cont anterior, duc la o altӑ sumӑ.

Dacӑ în raport cu înscrisurile existente la dosar, instanța a stabilit greșit cuantumul cheltuielilor de judecatӑ, este posibilӑ remedierea în procedura îndreptӑrii. Dacӑ la momentul pronunțӑrii hotӑrârii nu erau depuse la dosar documentele justificative ale cheltuielilor, faptul cӑ sunt prezentate ulterior nu poate servi la admiterea unei cereri de îndreptare a cuantumului cheltuielilor, o asemenea ipotezӑ neregӑsindu-se în cerințele art. 442 alin. (1) C. pr. civ.

Alte erori materiale, ce pot fi îndreptate potrivit art. 442 alin. (1) C. pr. civ. , vizeazӑ greșesli strecurate în hotӑrâre, deosebite de greșelile procedurale de ordin formal care pot constitui temei al contestației în anulare. Greșelile ce pot fi remediate prin procedura îndreptӑrii nu sunt de naturӑ sӑ afecteze în vreun fel soluția.

Îndreptarea erorilor materiale se poate realiza din oficiu, la cererea părților sau a unui terț. Nu există un termen limită în cadrul căruia se poate solicita îndreptarea erorilor materiale sau în care instanța se poate sesiza din oficiu, prin urmare îndreptarea este posibilă nu doar înăuntrul termenului de prescriptive a dreptului de a cere executarea silită pentru ipoteza hotărârii susceptibilă de executare.

Pe parcursul procesului cererea pentru rectificarea unei încheieri poate fi fӑcutӑ în scris sau chiar verbal, în cel din urmӑ caz fiind consemnatӑ în încheierea întocmitӑ pentru termenul respective, urmând ca pentru soluționare sӑ fie verificat caietu grefierului de la termenul la care se pretinde cӑ s-ar fi sӑvârșit eroarea.

În doctrină existӑ puncte de vedere potrivit cărora cererea de îndreptare formulate de un terț nu trebuie privită decât ca un mijloc de informare a instanței de judecată cu privire la existența unor erori materiale în cuprinsul hotărârii, iar nu ca o cerere asupra căreia trebuie să se dispună, astfel încât decizia de îndreptare aparține, în ultimă instanță, judecătorului, acesta putând să și-o însușească și să dispună, din oficiu, îndreptarea acelei erori.

Cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul unei hotărâri judecătorești sau unei încheieri reprezintă o cerere incidentala, astfel încât ea se adresează instanței care a pronunțat-o și va fi soluționată în aceeași compunere precum aceea prevăzută de lege pentru pronunțarea hotărârii a cărei îndreptare se solicită, hotărâre de primă instanță sau dată în căile de atac ordinare sau extraordinare.

La judecatӑ nu este obligatoriu sӑ participle aceiași judecӑtori care au pronunțat hotӑrârea, deoarece dupӑ pronunțarea hotӑrârii nu se mai pune problema incidenței principiului continuitӑții. Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede la art. 99 alin. (5): „Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății, pentru perimare sau pentru pronunțarea hotărârii ca urmare aîncheierii acordului de mediere, se va realiza de către completul învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei. în cazul în care acest complet â fost desființat sau membrii acestuia nu mai funcționează în cadrul instanței, dosarul se va repartiza aleatoriu. Aceeași rezolvarese va da cererilor de îndreptare a erorilor materiale și cererilor de completare sau lămurire a hotărârii".

Aceste reguli sunt aplicabile și atunci când îndreptarea erorilor materiale are loc din oficiu.

Conform art. 442 alin. (2), instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

În toate cazurile cererea de îndreptare se soluționeazӑ în camera de consiliu, fiind lipsit de relevanțӑ faptul cӑ judecata s-a finalizat printr-o hotӑrâre datӑ în ședințӑ publicӑ.

Ca regulӑ pӑrțile nu se citeazӑ, instanța luând aceastӑ mӑsurӑ doar dacӑ dorește sӑ obținӑ de la acestea anumite lӑmuriri necesare pentru soluționarea cererii de îndreptare.

În procedura îndreptӑrii pӑrțile se vor numi la fel ca în procesul în care s-a dat încheierea sau hotӑrârea în legӑturӑ cu care se solicitӑ îndreptarea.

Potrivit art. 442 alin. (3) în cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.

Deși dispozițiile art. 442 alin. {3} NCPC privesc doar ipoteza în care obiectul îndreptării este hotărârea prin care instanța s-a dezînvestit [acestea fiind întocmite în douăexemplare, potrivit art. 426 alin. (6), nu șl încheierile, norma trebuie înțeleasă în sensulcă un exemplar ai încheierii de îndreptare se va atașa la dosar, iar cel de-al doilea la mapa de hotărâri a instanței, încheierea de îndreptare fiind un accesoriu al hotărârii pe care o îndreaptă. Cererea de îndreptare a greșelilor materialenu se timbrea2â, astfel cum prevede art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.

Secțiunea a 2-a

Lămurirea hotărârii

Conform art. 443 alin. (1) C. pr. civ. , în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Obiectul cererii de lӑmurire a hotӑrârii îl constituie pe de o parte, determinarea înțelesului, întinderii sau aplicӑrii dispozitivului hotӑrârii, precum și înlӑturarea dispozițiilor contradictorii din dispozitiv.

Acestӑ procedurӑ poate fi folositӑ numai atunci când existӑ contradicții în cadrul dispozitivului, nu și în cazul în care se invocӑ existența unor contradicții între dispozitiv și considerente.

Prin lămurirea dispozitivului instanța nu poate decât să expliciteze dispozițiile acestuia, iar nu să modifice hotărârea, dând uneia sau unora dintre ele un înțeles clar și fără echivoc, în situația în care sunt posibile mai multe interpretări ale aceleiași dispoziții. Altfel spus, deoarece nu este un mijloc procedural destinat a anula sau modifica hotӑrârea, în procedura lӑmuririi nu pot sӑ fie examinate aspecte care privesc fondul cauzei și care ar fi de naturӑ sӑ punӑ în discuție o hotӑrâre judecӑtoreascӑ altfel decât prin cӑile de atac.

Chiar dacӑ art. 443 alin. (1) NCPC nu stabilește un termen în cadrul căruia cererea poate fi formulată, în ce privește lămurirea dispozițiilor din dispozitiv trebuie admis că cererea de lămurire poate fi formulată oricând dar numai până la inițierea procedurii de executare silite, moment după care nu va mai putea fi formulată decât contestația la titlu, întrucât, în caz contrar, dispozițiile relevante din secțiunea codului referitoare la contestația la executare nu ar avea aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat.

Spre deosebire de îndreptare, care poate fi fӑcutӑ și din oficiu, lămurirea și înlăturarea dispozițiilor contradictorii din hotărâre nu poate avea loc din oficiu, ci numai la cererea părților.

În cazul în care prin hotӑrâre s-au stabilit drepturi ale martorilor, experților, interpreților, traducӑtorilor ș. a. și aceste categorii de participanți ar putea cere lӑmurirea hotӑrârii în partea referitoare la propriile drepturi.

Legea stabilește și o condiție expresă de celeritate, sens în care prevede că instant va rezolva cererea de urgență, ceea ce își găsește justificarea în imperativul general al termenului optim și previzibil ai procedurii judiciare, înscris în prevederile art. 6 NCPC, iar pe de altă parte pentru aceea că o atare cerere poate fi formulată până la înaintarea dosarului în căile de atac (act de procedură care nu ar trebui întârziat din acest motiv) ori în vederea inițierii procedurii de executare silită.

În condițiile art. 255 alin. (1) C. pr. civ. , pentru judecarea cererii de lӑmurire a hotӑrârii pot fi administrate orice dovezi, administrarea probelor nefiind exclusӑ de plano din procedura lӑmuririi.

Aceasta este valabil chiar dacӑ se cere lӑmurirea unei hotӑrâri date în recurs, dupӑ casarea cu reținere, de vreme ce art. 501 alin. (4) prevede cӑ în cazul rejudecӑrii dupӑ casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevӑzute de lege.

Așadar, în procedura subsecventӑ evocӑrii fondului dupӑ casare, pot fi administrate orice dovezi, iar nu doar înscrisuri, așa cum prevede pentru recurs art. 492 alin. (1) C. pr. civ.

Cererea se soluționează prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea pӑrților.

Potrivit art. 443 alin. (3), încheierea se va atașa la hotӑrâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotӑrâri al instanței.

Pentru soluționarea cererii de îndreptare, cât și a celei de lӑmurire, se formeazӑ un dosar asociat.

Referitor la compunerea instanței, timbrajul și incidența dispozițiilor tranzitorii cu privire la derularea procedurii în camera de consiliu, sunt valabile dispozițiile art. 442.

Secțiunea a 3-a

Completarea hotӑrârii judecӑtorești

Conform art. 444 alin. (1), dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.

Se are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecății și limitele învestirii instanței pe care judecătorul este ținut să le respecte întocmai.

Ca și în codul anterior, partea a cărei cerere a fost omisă de la pronunțare poate recurge la complinirea acestei omisiuni prin promovarea unei cereri de revizuire, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac, după cum va putea recurge la formularea unei noi cereri de chemare în judecată, fără a i se opune autoritatea lucrului judecat.

Sunt susceptibile de completare urmӑtoarele hotӑrâri:

1. Hotӑrârile date în primӑ instanțӑ prin care s-au admis sau respins cererile pӑrților.

Se poate recurge la completarea hotӑrârii dacӑ, fiind formulate și alte cereri adiționale sau incidentale, a fost admisӑ în întregime numai o cerere ori numai unele cereri sau toate sunt admise în parte.

În cazul în care o cerere prin care sunt deduse judecӑții mai multe pretenții este respinsӑ, s-ar putea determina dacӑ instant s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere în raport cu considerentele hotӑrârii;

2. Hotӑrârile prin care instanța de apel, admițând apelul, schimbӑ sau, anuleazӑ sentința și evocӑ fondul.

Hotӑrârea instanței de apel nu este susceptibilӑ de completare dacӑ nu a fost analizat un motiv de apel, ci numai dacӑ, în momentul evocӑrii fondului instanța omite sӑ se pronunțe asupra unui capӑt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale;

3. Hotӑrârile instanței de recurs, date în fond dupӑ casarea cu reținere.

Procedura completӑrii nu poate fi folositӑ dacӑ instanța de recurs nu a analizt un motiv de casare, ci numai dacӑ, dupӑ casarea hotӑrârii recurate nu a analizat un capӑt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexӑ sau incidentalӑ;

4. Hotӑrârile prin care, dupӑ ce s-a admis contestația în anulare sau revizuirea, s-a rejudecat fondul omițându-se sӑ se soluționeze un capӑt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexӑ sau incidentalӑ.

Nu pot fi completate hotӑrârile intermediare prin care s-a admis apelul, recursul, contestația în anulare ori revizuirea și s-a fixat termen pentru evocarea fondului.

Cererea de completare poate fi fӑcutӑ în același termen în care se poate declara dupӑ caz, apel sau recurs împotriva hotӑrârii a cӑrei completare se urmӑrește.

Hotӑrârile date în cӑile extraordinare de atac sau în fond dupӑ casarea cu reținere, cererea ce completare poate fi fӑcutӑ în termen de 15zile de la pronunțare.

Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separate[art. 444 alin. (2)], respectiv sentința sau decizie, dat fiind obiectul acesteia – cerere principală, accesorie, conexӑ sau incidentală – a cărei rezolvare trebuia să se regăsească în conținutul hotărârii finale a instanței care a omis-o la pronunțare.

Cererea de completare se soluționează în ședință publică, spre deosebire de dispozițiile art. 442 și art. 443 NCPC care prevăd soluționarea în camera de consiliu.

Soluționarea în ședință publică este indiscutabilă dacă se cere completarea unei hotărâri pronunțate în căile de atac – ordinare sau extraordinare date fiind dispozițiile art. 240 alin. (2) NCPC care prevăd că, dacă este necesară, cercetarea procesului va avea loc în ședință publică, prin derogare de la alin. (1), care instituie regula cercetării procesului în camera de consiliu pentru judecata în primă instanțӑ.

Atunci când pentru completare numai este necesar sӑ se administreze dovezi (nu se mai face cercetarea procesului), dezbaterea în fond asupra capӑtului de cerere sau asupra cererii omise de instanțӑ se va face în ședințӑ publicӑ, în condițiile dispozițiilor art. 244 alin. (1) C. pr. civ. , neexcluzând ca și în aceastӑ ipotezӑ, pӑrțile sӑ fie de accord ca dezbaterea fondului sӑ urmeze în camera de consiliu potrivit art. 244 alin. (3) C. pr. civ.

Asupra cererii de completare instanța se pronunțӑ dupӑ caz, prin sentințӑ sau decizie în funcție de felul hotӑrârii a cӑrei completare se cere(sentințӑ sau decizie).

Potrivit dispozițiilor art. 443 alin. (3), hotărârea de completare se va atașa la dosarul cauzei și la mapa de hotărâri a instanței.

Secțiunea a 4-a

Aspect comune

Conform art. 445, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444.

Pӑrțile interesate nu au un drept de opțiune între a declara apel sau recurs ori de a recurge la procedurile reglementate prin dispozițiile art. 442-444 C. pr. civ. , pentru a se evita folosirea ambelor cӑi, cu riscul pronunțӑrii une hotӑrâri contradictorii.

Va fi respins ca inadmisibil apelul sau recursul prin care sunt formulate critici în legӑturӑ cu aspect ce țin de îndreptare, lӑmurire sau completare.

Nu se poate vorbi însă și de exclusivitatea acestor proceduri, întrucât uneori părțile pot urmări și obține aceeași finalitate recurgând la alte căi procedurale, de exemplu promovând o contestație la titlu (pentru lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului) după începerea executării silite [art. 711 alin. (2) NCPC] ori pot recurge la promovarea unei revizuiri în caz de minus petita [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC], dacӑ sunt întrunite celelalte condiții de admisibilitate a căii extraordinare de atac, sau chiar pot formula o nouӑ cerere de chemare în judecată.

Cu toate acestea, în condițiile inexistenței în noul cod a unui text corespondent celui care se regăsea în art. 322 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, îndreptarea erorilor materiale, precum și înlăturarea dispozițiilor contradictorii nu pot fi cerute decât prin formularea unor cereri întemeiate pe art. 442 și, respectiv, art. 443 NCPC.

Potrivit art. 446 C. pr. civ. încheierile pronunțate în temeiul ari. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea.

Calea de atac, durata termenului de exercitare a cӑii de atac, cât și momentul de la care curge termenul sunt cele prevӑzute de lege pentru hotӑrârea a cӑrei îndreptare s-a solicitat, iar nu cele eventual menționate de judecӑtor prin hotӑrâre.

Se impune precizarea că, dată fiind obligativitatea parcurgerii acestor proceduri și consecința inadmisibilității invocării unor astfel de critici prin apel sau recurs (astfel cum prevede art. 445), instanța învestită cu soluționarea unei cereri de îndreptare, lămurire, înlăturare a unor dispoziții contradictorii ori de completare a hotărârii trebuie să procedeze mai întâi la soluționarea acestora și apoi sâ înainteze dosarul în câile de atac, pentru ipoteza în care părțile au declarat apel sau recurs împotriva hotărârii în legătură cu care s-au formulat aceste cereri incidentale, sens în care dispune și art. 471 alin. (8) NCPC pentru apel, text care este normă de trimitere și pentru recurs, conform art. 494.

Suportarea cheltuielilor de judecatӑ

Conform art. 447 C. pr. civ. în cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.

Spre deosebire de prevederea codului anterior, noul cod adoptă soluția suportării de către stat din fondul constituit potrivit legii a cheltuielilor de judecatӑ făcute de parte cu prilejul derulării acestor proceduri, în cazul în care se constată caracterul întemeiat al cererii de îndreptare, lămurire sau de completare a hotărârii judecătorești.

Ca regulă, rezolvarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată ține de aplicarea criteriului culpei procesuale. Or, pronunțarea unor hotărâri care conțin erori materiale, dispoziții neclare, obscure, echivoce sau contradictorii ori a unor hotărâri incomplete, prin faptul că nu epuizează totalitatea cererilor cu care instanța esteînvestită, implică, lato sensu, motive imputabile instanței, astfel că nu se justifică obligarea părților la cheltuielile de judecată pe care aceste proceduri le-ar putea antrena, soluție îmbrățișată și în noul Cod de procedură civilӑ.

În cazul în care cererile de îndreptare, lӑmurire sau completare a hotӑrârii sunt admise, pentru cӑ s-a ajuns la asemenea soluție urmare a erorilor sӑvârșite de instanțӑ, pӑrțile nu trebuie sӑ suporte cheltuielile de judecatӑ fӑcute în aceste procedure. Cheltuielile de judecatӑ vor fi suportate de stat, dintr-un fond special constituit.

Din fondul special vor fi suportate numai acele cheltuieli pe care pӑrțile au fost nevoite sӑ le facӑ suplimentar fațӑ de procesul initial, nu și acele cheltuieli care oricum trebuiau fӑcute și în procesul finalizat prin hotӑrârea a cӑrei îndreptare, lӑmurire sau completare se urmӑrește.

Pentru cӑ în caz de îndreptare și lӑmurire a hotӑrârii nu se pune problema administrӑrii de noi probatorii, din fondul special vor fi suportate practic onorariile avocaților pӑrților. Cererile de îndreptare și lӑmurire nu se timbreazӑ.

În ceea ce privește completarea hotӑrârii, trebuie avut în vedere dupӑ cum cererea asupra cӑreia instanța a omis sӑ se pronunțe a fost sau nu timbratӑ în procesul initial.

Dacӑ obligația de timbrare exista și nu a fost respectatӑ, cererea de completare va trebui timbratӑ. În aceastӑ situație, taxa de timbru va fi suportatӑ de adversarul celui care a formulat cererea de completare, iar nu de stat, deoarece, oricum taxa trebuia achitatӑ de la data formulӑrii cererii asupra cӑreia instanța a omis sӑ se pronunțe în procesul initial.

Dacӑ pentru soluționarea cererii de completare este necesar sӑ se administreze dovezi, cheltuielile necesare în acest scop vor fi suportate de partea cӑzutӑ în pretenții, anume de adversarul celui cӑruia i-a fost admisӑ cererea de completare.

În cazul în care cererea de îndreptare, lӑmurire sau completare a hotӑrârii este respinsӑ cheltuielile vor fi suportate de partea care a declanșat procedura, în condițiile dreptului comun.

Capitolul IV

Executarea provizorie

Ca regulӑ, hotӑrârea datӑ în primӑ instanță nu poate fi pusӑ în executare silitӑ. Dacӑ hotӑrârea este supusӑ apelului, câtӑ vreme nu s-a împlinit termenul de apel sau în cazul în care apelul a fost exercitat, cât timp calea de atac nu a fost soluționatӑ, hotӑrârea nu va putea fi pusӑ în executare silitӑ.

O abatere de regula potrivit cӑreia hotӑrârea datӑ în primӑ instanțӑ nu poate fi pusӑ în executare silitӑ cât timp este susceptibilӑ de apel sau atâta timp cât apelul ce a fost declarat nu a fost soluționat, o constituie executarea provizorie.

Executarea provizorie poate imbrӑca doua forme:executarea provizorie de drept și executarea provizorie judecӑtoreascӑ.

Executarea provizorie se face pe riscul creditorului care este supus pericolului de a plӑti adeversarului sӑu daune-interese pentru prejudicial cauzat prin executarea hotӑrârii în aceste condiții, pe lângӑ restituirea a ceea ce a primit în temeiul hotӑrârii modificate în calea de atac.

Potrivit art. 637 alin. (1), punerea în executare a unei hotӑrâri judecӑtorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacӑ hotӑrârea nu poate fi atacatӑ cu apel sau recurs;dacӑ titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut în condițiile legii, sӑ repunӑ pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte.

Secțiunea 1

Executarea provizorie de drept

Executarea provizorie constӑ în recunoașterea prin lege a posibilitӑții executӑrii silite a hotӑrârii judecӑtorești date de cӑtre prima instanțӑ.

Tocmai pentru cӑ executarea provizorie de drept este ope legis, instanța nu trebuie sӑ facӑ în hotӑrâre nicio mențiune în acest sens, iar creditorul poate sӑ treacӑ la executare imediat dupӑ pronunțarea sentinței.

Potrivit art. 448alin. (1) C. pr. civ. hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect:

1. stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;

2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor;

3. despăgubiri pentru accidente de muncă;

4. rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;

5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice;

6. reparații grabnice;

7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;

8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia;

9. hotărârile pronunțate în temeiul recunoașterii de către pârât a pretențiilor

reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436;

10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Hotӑrârirle sunt executorii de drept atunci când cererile ce au ca obiect unul dintre cele prevӑzute de art. 448 C. pr. civ. sunt formulate pe cale principalӑ-cu excepția cazurilor prevӑzute la punctele 7, 9 și 10, unde aceastӑ distinctive nu prezintӑ relevanțӑ-pentru cӑ cererile accesorii și incidentale urmeazӑ soarta capӑtului principal.

Când sunt îndeplinite cerințele art. 449 C. pr. civ. , se va putea solicita instanței sӑ încuviințeze executarea vremelnicӑ a hotӑrârii în partea privitoare la aceste cereri.

Conform art. 448 alin. (2), executarea hotărârilor prevăzute la aiirv (1) are caracter provizoriu.

Dacӑ în calea de atac hotӑrârea este modificatӑ, creditorul va trebui sӑ restituie tot sau în parte, ceea ce a primit urmare a executӑrii silite a sentinței.

Secțiunea a 2-a

Executarea provizorie judecӑtoreascӑ

Potrivit art. 449 alin. (1) instanța poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilӑ pentru creditor, în aceste cazuri, instanța îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauțiuni, în condițiile art. 718 alin. (2) și (3).

În alte cazuri decât cele prevăzute de art. 448 și numai dacă sunt întrunite condițiile art. 449 NCPC legea îngăduie această abatere de la regula caracterului neexecutoriu al unei hotărâri judecătorești date în primă instanță și supuse apelului, astfel că instanța poate încuviința executarea provizorie. .

Instanța poate încuviința cererea de executare provizorie dacă hotărârea judecătorească este privitoare la bunuri și constată una din situațiile în care va considera că măsura este necesară, ceea ce implică puterea de apreciere a instanței, care însă va trebui să facă uz de această dispoziție legală în mod prudent, datoritӑ caracterului de excepție al normei.

Aceste criterii pe baza cărora instanța apreciază asupra necesității măsurii sunt enumerate limitativ de text, și anume :

– temeinicia vӑditӑ a dreptului;ori

– starea de insolvabilitate a debitorului.

De altfel, executarea provizorie ar putea fi încuviințatӑ atunci când instanța apreciazӑ cӑ neluarea de îndatӑ a acestei mӑsuri este vӑdit prejudiciabilӑ pentru creditor.

Existӑ și cazuri în care executarea provizorie nu poate fi acordată. Potrivit art. 449 alin. (2), executerea provizorie nu se poate încuviința: în materia strămutării de hotore, desființării de construcții, plantații sau a oricăror tucrări având o așezare fixă, precum și atunci când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.

Conform art. 449 alin. (3), Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum și verbal în instanță până la închiderea dezbaterilor.

Asupra cererii de executare provizorie instanța se va pronunța odată cu soluționarea pricinii în fond, la momentul pronunțării hotărârii prin care se dezînvestește, cerere care va putea fi admisă sau respinsă (chiar în condițiile în care drepturile creditorului au fost recunoscute sau acordate) și, în mod necesar, soluția va trebui să se regăsească în dispozitivul hotărârii; dacă cererea este admisӑ, instanța va trebui să facă mențiune despre caracterul executoriu provizoriu al hotărârii în partea finală a dispozitivului, potrivit art. 425 alin. (3) NCPC.

Dacă cererea este respinsă de prima instanță, creditorul care a câștigat procesul poate să o formulize din nou în apel, astfel cum dispune art. 449 alin. (3) NCPC.

Textul instituie o excepție de la regula potrivit căreia ceea ce prima instanță a dezlegat poate fi repus în discuție în calea de atac devolutivă doar prin intermediul unei critici formulate prin motivele de apel de vreme ce o poate adresa și instanței de apel; totodată, aceasta nu constituie nici o cerere nouă care nu ar putea fi formulată direct în calea de atac, potrivit prevederilor art. 478 alin, (3) NCPC.

Pentru a mai avea vreo eficiență, reiterarea cererii în calea de atac va trebui soluționată (printr-o încheiere interlocutorie) de instanța de apel mai înainte de soluționarea apelului sau apelurilor cu care este învestită, pentru că hotărârea data în apel este executorie, potrivit art. 633 pct. 1 NCPC; prin urmare, la data soluționării apelului hotărârea primei instanțe dobândește caracter executoriu prin efectul legii, moment la care cererea de executare vremelnică ar rămâne fără obiect.

În condițiile art. 718 alin. (2) și (3)C. pr. civ. instanța îl va putea obliga pe creditor la depunerea unei cauțiuni.

Depunerea cauțiunii nu este obligatorie, ci este lӑsatӑ la aprecierea judecӑtorului, fapt ce se deduce din expresia folositӑ în art. 449 alin. (1) C. pr. civ. – ,,va putea”.

Procedura de stabilire a cauțiunii este cea din art. 1. 061 C. pr. civ. , iar identificarea regulilor de determinare a cuantumului cauțiunii este prevӑzutӑ de art. 718 alin. (2) și (3) C. pr. civ.

Având în vedere faptul cӑ nu se prevede cӑ pӑrțile nu se citeazӑ, judecarea cererii de încuviințare a executӑrii provizorii se face în condițiile art. 153 alin. (1) conform cu care, instanța poate hotӑrî asupra unei cereri numai dacӑ pӑrțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afarӑ de cazurile în care prin lege se dispune altfel.

Secțiunea a 3-a

Suspendarea executӑrii provizorii

Indiferent dacӑ executarea provizorie este de drept sau judecӑtoreascӑ, executarea poate fi suspendatӑ în condițiile art. 450 C. pr. civ.

Compentența suspendӑrii aparține instanței de apel. Potrivit art. 450 alin(1) C. pr. civ, suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecății în apel.

Executorialitatea provizorie a unei hotărâri de primă instanță poate fi suspendată la solicitarea debitorului, pe baza unei cereri adresate instanței de apel. Debitorul are acces la această măsură și în cazul unei hotărâri executorii provizorii de drept și în cel al unei executări provizorii judecătorești.

Partea care a pierdut procesul la prima instanța, în condițiile în care exercită dreptul de a ataca hotărârea cu apel, va putea formula cererea de suspendare a executării provizorii fie prin cererea de apel, fie distinct, în tot cursul judecații în apel.

Împrejurarea cӑ cererea de suspendare a executӑrii poate fi fӑcutӑ direct în apel apare ca o derogare de la art. 478 alin(3) conform cu care în apel nu se poate schimba calitatea pӑrților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecatӑ și nici nu se pot formula pretenții noi.

Debitorul va depune cererea la prima instanță dacă va solicita suspendarea prin cererea de apel, dar va putea să o adreseze și direct instanței de apeL, chiar înainte de sosirea dosarului în calea de atac, situație în care va alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.

Dacӑ cererea de suspendare se va face odatӑ cu cererea de apel, potrivit art. 471 alin. (1), apelul, și când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cӑrei hotӑrâre se atacӑ, sub sancțiunea nulitӑții, însemnӑ cӑ nu se mai pune problema vreunei opțiuni.

Indiferent de modalitatea sau momentul formulării cererii, suspendarea executării provizorii este în competența de soluționare a instanței de apel.

Instanța de apel se va pronunța prin încheiere, care însă va putea fi atacată separat numai cu apel în 5 zile de la pronunțâre pentru partea prezentă și de la comunicare pentru cea lipsă, sens în care dispune art. 718 alin. (6) NCPC, ce reprezintă normă de trimitere în contextul art. 450 alin. (3).

Conform art. 450 alin. (4), suspendarea va putea fi încuviințatӑ numai cu plata unei cauțiuni al cӑrei cuantum va fi stabilit de instanțӑ în condițiile art. 718 alin. (2) și (3).

Deoarece instanța este cea care fixeazӑ cuantumul cauțiunii, înseamnӑ cӑ aceasta nu trebuie depusӑ odatӑ cu cererea de suspendare.

Împrejurarea cӑ s-a solicitat suspendarea și pe cale de ordonanțӑ președințialӑ, și s-a depus cauțiune pentru judecata ordonanței, nu înseamnӑ cӑ suma depusӑ cu titlu de cauțiune pentru suspendarea provizorie se va deduce din cauțiunea necesarӑ pentru suspendarea potrivit dreptului comun. Soluția se impune pentru cӑ instant este sesizatӑ cu douӑ cereri, fiecare dintre ele urmând a fi analizatӑ printr-o soluție diferitӑ.

Potrivit art. 450 alin. (5) C. pr. civ. , până la soluționarea cererii de suspendare, cererea va putea fi încuviințată provizoriu, prin ordonanță președințiala, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerințelor de stabilire și plată a cauțiunii, respectiv condiția de la alin. (4).

De aici putem deduce cӑ partea interesatӑ a solicitat suspendarea executӑrii provizorii atât pe calea dreptului comun, în condițiile art. 450 alin. (3) și (4) C. pr. civ. , cât și pe cale ordonanței presedințiale. În orice caz, suspendarea provizorie pe calea ordonanței președințiale nu mai poate fi cerutӑ dupӑ soluționarea cererii de suspendare pe calea dreptului comun.

Chiar și în acest caz, depunerea cauțiunii este obligatorie.

Suspendarea provizorie a executӑrii provizorii se dispune pânӑ la soluționarea cererii de suspendare pe calea dreptului comun.

Când cererea de suspendare pe calea dreptului comun este respinsӑ, va putea începe executarea.

Concluzii

Scopul final al declanșării și desfășurării unui proces este obținerea unei hotărâri prin care judecătorul să stabilească ce lege se aplică, care parte are dreptate, și să ordone restabilirea ordinii de drept sau restaurarea dreptului încălcat.

Așadar, hotӑrârea judecӑtoreascӑ reprezintӑ actul final si de dispoziție al instanței prin care se soluționeazӑ cu autoritatea de lucru judecat litigiul dintre pӑrți.

Responsabilitatea de a redacta hotărârea ȋi revine judecătorului care a soluționat procesul, regula fiind aplicabilă și ȋn cazul completelor colegiale, având compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea căilor de atac, caz ȋn care obligația de redactare ȋi revine oricăruia dintre membrii completului.

Ȋn cazul ȋn care vreunul dintre judecători sau asistenții judiciari a rămas ȋn minoritate la delibererare, va redacta opinie separate ce va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura sa.

Un element de noutate ȋn noul Cod de procedură civilă ȋl constituie opinia concurentă cu aplicabilitate ȋn completele colegiale, astfel ȋncât și asistenții judiciari vor putea formula opinie concurentă.

Hotărârea se va redacta și semna ȋn cel mult 30 de zile de la pronunțare. Ȋn același termen se semnază și opinia separată a judecătorului rămas ȋn minoritate, precum și, atunci când este cazul opinia concurentă.

Hotărârea judecătorească cuprinde trei părți:practicaua, considerentele și dispozitivul.

Hotărârea va fi semnată de către membrii completului de judecată și de către grefier(sau magistratul asistent al Ȋnaltei Curți), semnarea hotărârii fiind o chestiune distinctă de cea a semnării minutei.

Hotӑrârile tehnoredactate vor purta, pe ultima paginӑ, urmӑtoarele mențiuni:data tehnoredactӑrii, inițialele redactorului și tehnoredactorului și numӑrul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecӑtorilor care au pronunțat hotӑrârile supuse controlului. De altfel ,,grefierul de ședințӑ va menționa, sub semnӑturӑ, în partea de jos a minutei sau a hotӑrârii redactate, dupӑ caz, data comunicӑrii și pӑrțile cӑrora li s-a comunicat dispozitivul sau hotӑrârea.

Adăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancțiunea neluării lor în seamă.

Hotărârea judecătorească se comunică din oficiu părților cauzei, chiar dacă este definitivă, spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea obligația instanței de a efectua comunicarea numai în cazul în care era necesară pentru exercitarea apelului sau recursului.

Cheltuielile de judecatӑ constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

Cheltuielile de judecată vor fi acordate numai în măsura în care partea care le pretinde dovedește, în condițiile legii, existența și întinderea acestora, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Termenul de grație constӑ în amânarea sau eșalonarea pe care judecӑtorul o acordӑ debitorului, pentru executarea hotӑrârii.

Ȋn ceea ce privește efectele produse de către hotărârea judecătorească, acestea sunt următoarele:dezȋnvestește instanța de litigiul pe care l-a avut de soluționat, sub aspect probatoriu, are forța probantă a unui ȋnscris authentic, are putere executorie, produce efecte retroactive și nu ȋn ultimul rând are autoritate de lucru judecat.

Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Ultimul captitol al lucării expune executarea provizorie a hotărârii judecătorești care poate ȋmbrăca două forme:executarea provizorie de drept și executarea provizorie judecătorească.

Executarea provizorie de drept constӑ în recunoașterea prin lege a posibilitӑții executӑrii silite a hotӑrârii judecӑtorești date de cӑtre prima instanță.

Instanța poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilӑ pentru creditor, în aceste cazuri, instanța îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauțiuni. Executarea poate fi suspendatӑ în condițiile art. 450 C. pr. civ., compentența suspendӑrii aparținând instanței de apel.

Studii de caz

1.Conținutul hotărârii

● Ȋn jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s-a decis că ,,motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci una de esență,de conținut și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.Or, din perspectiva celor expuse,este de observat că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art.261 pct.5 C.pr.civ., în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor,apărărilor și probelor de la dosar.”- Ȋnalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3338/2011,pe site-ul www.scj.ro.

2.Cheltuielile de judecatӑ

● În doctrina anterioarӑ noului Cod de procedurӑ civilӑ s-a spus ,,cheltuielile de judecatӑ trebuie dovedite de partea care le solicitӑ. În privința onorariului de avocat, numai chitanța eliberatӑ de avocat, care atestӑ plata și încasarea onorariului, constituie act justificativ care stӑ la baza stabilirii și acordӑrii cheltuielilor de judecatӑ, astfel încât apreciem cӑ eventuala mențiune a cuantumului onorariului pe delegația de avocat nu reprezintӑ o dovadӑ în acest sens. ”-G. C. Frențiu, comentariu la decizia nr. 22/A/2008 A Tribunalului Bistrița Nӑsӑud, Secția Civilӑ, Revista românӑ de jurisprudențӑ nr. 3/2009, p. 238.

● În jurisprudența anterioarӑ noului Cod de procedurӑ civilӑ s-a decis cӑ ,,cel care renunțӑ la judecarea propriei acțiuni nu poate obține cheltuielile de judecatӑ, fiind fӑrӑ importanțӑ cӑ pârâtul s-a opus, pânӑ la momentul renunțӑrii, admiterii acțiunii”. -C. A. Cluj, Secția civilӑ, decizia nr. 2427/2000, B. J. /2000, Vol I, p. 339

3.Efectele hotӑrârii judecӑtorești

● Ȋn jurisprudența anterioră noului Cod de procedură civilă s-a decis că ,,ȋn cazul ȋn care, cu ocazia judecării unei prime acțiuni, reclamantul a renunțat la un capăt de cerere iar instanța a luat act, el este ȋndreptățit să reitereze acel capăt de cerere ȋn cadrul unei noi acțiuni, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat. ”-Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 362/1974, apud I. G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară ȋn materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, p. 387, nr. 188.

4. Executarea provizorie de drept

● Ȋn jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s-a decis că ,,dispozițiile hotărârii prin care se pronunță divorțul, referitoare la pensia de ȋntreținere a minorului, au character executoriu, dacă ȋn fapt copilul minor se află ȋn ȋngrijirea aceluia căruia i-a fost ȋncredințat prin hotărâre. ”-Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de ȋndrumare nr. 39/1963, apud S. Zilberstein, Fr. Deak, A. Petrescu, C. Bârsan, V. Ciobanu, L. Mihai, Ȋndreptar…. , 1983, p. 330.

5. Suspendarea executӑrii provizorii

● Ȋn jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s-a decis că ,,ȋncheierea prin care s-a dispus ȋnceperea execuției silite imobiliare a rămas definitivă și a fost ȋnvestită cu formula executorie, situație ȋn care recurenta numai putea solicita suspendarea executării pe calea ordonanței președințiale, după rămânerea definitvă a ȋncheierii o atare cerere ȋncălcând prevederile art. 208 C. pr. civ. ”-Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1016/1996, B. J. /1996, P. 314.

Bibliografie

●Mihaela Tӑbârcӑ, Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2013

● Gabriel Boroi, Noul cod de procedurӑ civilӑ, Hamagiu, București, 2013

● Ioan. Leș, Noul Cod de procedurӑ civilă, C. H. Beck, vol I, 2011

● Corneliu Bârsan, Convenția europeanӑ a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediția 2, C. H. Beck, București, 2010

● Savelly Zilberstein, Francisc Deak, Ada Petrescu, Corneliu Bȋrsan, Viorel Ciobanu, Lucian Mihai, Îndreptar disciplinar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

● Flavius-Antoniu Baiaș, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici , Ioan Macovei ,Noul cod civil. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2012

●Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008

● Mihaela Tâbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2009

● Viorel-Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă", vol. 2, Ed. Național, București, 1997

Bibliografie

●Mihaela Tӑbârcӑ, Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2013

● Gabriel Boroi, Noul cod de procedurӑ civilӑ, Hamagiu, București, 2013

● Ioan. Leș, Noul Cod de procedurӑ civilă, C. H. Beck, vol I, 2011

● Corneliu Bârsan, Convenția europeanӑ a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediția 2, C. H. Beck, București, 2010

● Savelly Zilberstein, Francisc Deak, Ada Petrescu, Corneliu Bȋrsan, Viorel Ciobanu, Lucian Mihai, Îndreptar disciplinar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

● Flavius-Antoniu Baiaș, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici , Ioan Macovei ,Noul cod civil. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2012

●Adina Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic, București, 2008

● Mihaela Tâbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2009

● Viorel-Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă", vol. 2, Ed. Național, București, 1997