Studiu Comparativ al Relatiilor Intre Biserica Ortodoxa Si Stat In Romania Si Uniunea Sovietica (1945 1964)

Cuprins

1. Introducere

2. Stadiul actual al cercetărilor

3. Biserica Ortodoxă Română (1945-1964)

3.1. Strategii comuniste de atragere a clerului

3.2. Clerul și arestările

3.3. Patriarhul Nicodim și greva regală

3.4. Epurarea ierahiei

3.5. Imixtiuni ale puterii comuniste în alegerea ierarhilor

3.6. Încercări comuniste de folosire a clerului în lupta politică

3.7. Ierarhi verticali și preoți obedienți puterii politice comuniste

3.8. Învățământul teologic

3.9. Cursurile de îndrumări misionare

3.10. Problema catehizării tineretului (1948-1950)

3.11. Monahismul ortodox românesc (1945-1964)

3.11.1. Prezentare generală a monahismului ortodox la începutul perioadei

comuniste

3.11.2. Cauzele adoptării Decretului nr. 410/1959

3.11.3. Mănăstirile și provocările Securității

3.11.4. Decretul nr. 410/1959 și urmările lui

3.11.5. Călugării cu manifestări anticomuniste și Securitatea

3.12. Grupul Rugul Aprins

3.12.1. Prezentare generală

3.12.2. Ieroschimonahul Daniil Teodorescu în dosarul P 202

3.12.3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în dosarul penal al grupului Rugul

Aprins

3.12.3.1. Prezentare generală

3.12.3.2. Dosarul de anchetă

3.12.3.3. Procesul și recursul

3.12.3.4. Detenția și eliberarea

3.12.4. Constantin Joja și grupul Rugul Aprins

4. Relațiile între Biserica Ortodoxă și stat în URSS (1945-1964)

4.1. Prezentare a evenimentelor premergătoare perioadei studiate

4.2. „Împăcarea” provizorie (1945-1953)

4.3. Consolidarea pozițiilor Patriarhiei (1953-1957)

4.4. Un nou conflict între stat și Biserică (1958-1964)

4.4.1. Prima fază a conflictului (1958-1961)

4.4.2. Sinodul Arhieresc din anul 1961

4.4.3. Perioada 1961-1964

5. Concluzii

Bibliografie

Lista abrevierilor

ACNSAS Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității

AGCOR Asociația Generală a Clerului Ortodox Român

AMJDIM Arhiva Ministerului de Justiție, Direcția Instanțelor Militare

ANIC Arhivele Naționale Istorice Centrale

ANR Arhivele Naționale ale României

ASR Arhivele Statului din România

ASRI Arhivele Serviciului Român de Informații

ASSBOR Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

art articolul

ASR Arhivele de Stat ale României

BBC Corporația Britanică de Radiodifuziune

BOR Biserica Ortodoxă Română

BND Blocul Național Democrat

BPD Blocul Partidelor Democratice

CC Comitetul Central

CCP Consiliul Comisarilor Poporului

CCER Comitetului Central Executiv al întregii Rusii

CGM Confederația Generală a Muncii

CP Codul Penal

CCP Codul de Procedură Penală

CJM Codul Juridic Militar

d dosarul

DGP Direcția Generală a Poliției

DGPCM Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă

DGSP Direcția Generală a Securității Poporului

DGSS Direcția Generală a Securitații Statului

doc documentul

DRSP Direcția Regională a Securității Poporului

DRSS Direcția Regională a Securității Statului

DSC Direcția Securității Capitalei

EHD Mișcarea Creștină Rusă

FND Frontul Național Democrat

GARF Arhiva de Stat a Federației Ruse

IBMBOR / IBMO Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române / Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă

IGJ Inspectoratul General al Jandarmeriei

INST Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului

KGB Comitetul Securității de Stat

lit litera

LOGAV Arhiva de Stat a Regiunii Leningrad în orașul Vâborg

MAE Ministerul Afacerilor Externe

MGB Ministerul Securității Statului

MO Monitorul Oficial

NKVD Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne

OGPU Direcția Politică de Stat Unificată

PC (b) Partidul Comunist (bolșevic)

PCR Partidul Comunist Român

PCUS Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

PMR Partidul Muncitoresc Român

PNL Partidul Național Liberal

PNP Partidul Național Popular

PNȚ Partidul Național Țărănist

PSD Partidul Social-Democrat

RPR Republica Populară Română

RSFSR Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă

RSSB Republica Socialistă Sovietică Bielorusă

RSSG Republica Socialistă Sovietică Gruzină

RSSU Republica Socialistă Sovietică Ucraineană

RȚHIDNI Centrul Rus pentru Păstrarea și Studierea Documentelor de Istorie Nouă

r-v recto-verso

SN serie nouă

SSI Serviciul Special de Informații

TA tensiune arterială

ȚGASP Arhiva Centrală de la Stat Sankt-Peterburg

ȚHSD Centrul de Păstrare a Documentației Contemporane

UAM Uniunea Ateilor Militanți

UP Uniunea Patrioților

UPDR Uniunea Preoților Democrați din România

URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

UTM Uniunea Tineretului Muncitor

1. Introducere

Despre situația Bisericii Ortodoxe Române în perioada studiată s-au scris numeroase lucrări mai mult sau mai puțin corecte, exactitatea lor variind în funcție de izvoarele folosite și de scopul urmărit. Utilizarea exclusivă a documentelor oficiale provenite fie din bibliotecile și arhivele Bisericii Ortodoxe Române, fie din arhivele statului, cum ar fi periodice, legi, decrete etc., oferă doar o imagine incompletă și, de multe ori, deformată a vieții Bisericii Ortodoxe pentru că aceste surse, de fapt, „ascund cu consecvență conflictele cronice ale epocii”, așa cum observă cu pertinență unii cercetători.

Amestecul politicului în viața Bisericii este de dată mai veche, el se observă în mod evident încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Însă nici măcar în perioada interbelică încercările de a pune sub control viața Bisericii nu au fost efectul unui plan pus la punct; ar fi fost, de altfel, un deziderat foarte greu de atins. Constituția caroliană din 27 martie 1938, prin articolul 8, preciza că „este oprit preoților de orice rit și credință religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locașurile destinate cultului și funcțiunilor oficiale, cât și în afară de ele”.

După 23 august 1944, Partidul Comunist și sateliții săi, grupați în noile structuri politice au încercat să submineze autoritatea Bisericii acuzând constant slujitorii Bisericii că ar fi încetat să mai fie „apostoli ai poporului” și prin aceasta Biserica s-ar fi îndepărtat de popor. Astfel, Partidul Comunist Român și aliații lui, considerau că libertatea religioasă poate fi acordată numai credincioșilor și preoților „progresiști”, nu și celor „reacționari”. Hotărârile luate la Conferința pe țară a Uniunii Patrioților, desfășurată în perioada 30 iunie-3 iulie 1945, precizau: „Uniunea Patrioților susține cu hotărâre libertatea presei, a întrunirilor, a dreptului de organizare, a libertății cultelor religioase, dar este împotriva acordării acestor drepturi dușmanilor tinerei democrații române”. Nu este cazul să mai amintesc aici ce înțelegea Uniunea Patrioților prin „tânara democrație română”.

Imediat după 23 august 1944, Partidul Comunist a încercat să atragă în rândurile Uniunii Patrioților cât mai mulți preoți. Constantin Agiu, unul din liderii UP, afirma că în provincie organizația sa este slab reprezentată, dar „aici [în București, n.n.] am reușit să obținem acțiuni comune cu profesorii universitari, Patriarhul a devenit UP-ist, a blestemat pe fasciști de pe amvon”, iar la o procesiune, 10 preoți aderenți la UP au „înfierat” asasinatele fasciste. Din această formațiune politică s-a născut Uniunea Preoților Democrați din România (UPDR), special înființată pentru a se opune Asociației Generale a Clerului Ortodox Român (AGCOR), organizația tradițională a preoțimii ortodoxe.

Astăzi cunoaștem faptul că Securitatea a folosit toate mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) pentru a spiona clerul și pentru a pune sub presiune principalele compartimente ale Bisericii. Toate acestea demonstrează, dacă mai era nevoie, că Biserica era considerată un pericol de către puterea comunistă și, implicit de către brațul ei represiv, Securitatea și, ca urmare, trebuia supravegheată permanent. Toți ierarhii erau urmăriți, iar notele informative pun în lumină „răsturnări spectaculoase de situații, când se putea contura imaginea unui colaborator obedient sau a unui dușman periculos al statului. Citarea fragmentară ar favoriza o poziție sau alta”.

Situația Bisericii Ortodoxe Române era cunoscută Siguranței și ulterior Securității; „Viator”, alias Dudu Velicu, înaintează Siguranței Statului, în anul 1945, un amplu raport privind situația Bisericii Ortodoxe Române la acea dată.

Siguranța a procedat, încă din anul 1945, la verificarea ierarhilor și a potențialilor candidați la episcopat, care ar fi putut conveni vederilor comuniștilor. Unii arhierei au fost menținuți în funcție, fără a fi semnat vreun pact cu puterea, ci au fost realmente tolerați, alții au fost pensionați sub motiv de boală sau sub alte pretexte; adevăratul motiv al îndepărtării lor a constat, însă, în faptul că nu corespundeau „cerințelor impuse de noul ritm al vremii”. Securitatea strângea toate informațiile care ar fi putut să compromită pe cineva. Specialiști în acest domeniu afirmă că „o temă precum homosexualitatea preoților era o mină de aur pentru scopurile Securității pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcției”.

Sunt cunoscute cazuri de ierarhi urmăriți pentru „atitudine dușmănoasă față de regimul democrat-popular”, însă preveniți nu și-au manifestat ostilitatea în mod deschis. În infrastructura Bisericii Ortodoxe Române sistemul de informații era atât de bine pus la punct încât Securitatea afla în scurt timp orice ar fi putut să o intereseze. Însă cea mai eficientă metodă de descurajare se pare că a fost „faima” Securității.

În ceea ce privește Biserica noastră, s-au înregistrat, după 1989, două curente principale în ceea ce privește relațiile sale cu statul totalitar comunist. Primul curent a prezentat o Biserică Ortodoxă obedientă regimului comunist-ateu, acuzând existența unui pact între puterea spirituală și puterea seculară, pretextând chiar că tradiția bizantină ar acredita o doctrină de supunere a Bisericii față de stat. Trebuie știut însă faptul că Biserica Ortodoxă nu a formulat niciodată o doctrină în această privință, relațiile dintre ea și puterea politică conducându-se după principii scripturistice și patristice. Astfel unii cercetători preocupați de aspectele raporturilor dintre Biserică și stat în perioada amintită încearcă să demonstreze că dincolo de colaboraționismul individual al unor ierarhi a existat „o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe incapabilă de transformări și de promovarea valorilor democratice”. Însă, aceste lucrări au folosit, în cea mai mare parte, drept sursă fie memorialistica greco-catolică, afectată de momentul 1948, fie presa din exil, care în toți acești ani a prezentat imaginea unei Biserici Ortodoxe, după părerea lor, vândută „diavolului roșu”, a unei Biserici care ar fi conlucrat cu statul comunist împotriva propriului popor și a propriilor credincioși. Această mentalitate avea să se impună în anii 1990, construindu-se astfel o istoriografie bogată dar de cele mai multe ori contradictorie și neadevărată.

Deschiderea arhivelor fostei Securități a condus la cu totul alte concluzii decât cele vehiculate de istoricii superficiali, care și-au construit argumentațiile numai pe baza unor articole publicate, nu și pe baza documentelor, privind discursul Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă. Cum a fost perceput acest discurs de către cele două autorități aflate în dialog: Biserica și statul comunist? Care este distanța între vorbe și fapte din perspectiva ambelor autorități? Au existat mai multe discursuri ale Bisericii în perioada comunistă? Dacă da, atunci care este cel adevărat? Iată câteva din întrebările la care această lucrare își propune să răspundă.

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, materialele provenite din arhive, foarte numeroase de altfel, permit realizarea unor investigații mult mai complexe, deoarece acum aveme ea și puterea politică conducându-se după principii scripturistice și patristice. Astfel unii cercetători preocupați de aspectele raporturilor dintre Biserică și stat în perioada amintită încearcă să demonstreze că dincolo de colaboraționismul individual al unor ierarhi a existat „o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe incapabilă de transformări și de promovarea valorilor democratice”. Însă, aceste lucrări au folosit, în cea mai mare parte, drept sursă fie memorialistica greco-catolică, afectată de momentul 1948, fie presa din exil, care în toți acești ani a prezentat imaginea unei Biserici Ortodoxe, după părerea lor, vândută „diavolului roșu”, a unei Biserici care ar fi conlucrat cu statul comunist împotriva propriului popor și a propriilor credincioși. Această mentalitate avea să se impună în anii 1990, construindu-se astfel o istoriografie bogată dar de cele mai multe ori contradictorie și neadevărată.

Deschiderea arhivelor fostei Securități a condus la cu totul alte concluzii decât cele vehiculate de istoricii superficiali, care și-au construit argumentațiile numai pe baza unor articole publicate, nu și pe baza documentelor, privind discursul Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă. Cum a fost perceput acest discurs de către cele două autorități aflate în dialog: Biserica și statul comunist? Care este distanța între vorbe și fapte din perspectiva ambelor autorități? Au existat mai multe discursuri ale Bisericii în perioada comunistă? Dacă da, atunci care este cel adevărat? Iată câteva din întrebările la care această lucrare își propune să răspundă.

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, materialele provenite din arhive, foarte numeroase de altfel, permit realizarea unor investigații mult mai complexe, deoarece acum avem acces la fața necunoscută a evenimentelor, pe care nici nu o putem bănui numai din discursurile și actele oficiale. Aceste materiale relevă o Biserică Ortodoxă vie, care nu are de gând să urmeze servil directivele puterii comuniste, mai ales că această putere nu se sfia uneori să-și exprime concret adevărata doctrină cu privire la Biserică și anume propaganda ateistă și distrugerea Bisericii. În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Rusă, aflarea adevărului este mult mai dificilă; arhivele serviciilor secrete sovietice nefiind deschise cercetătorilor, suntem privați de o parte foarte importantă a izvoarelor. Suntem nevoiți, astfel, să apelăm la lucrările unor istorici ruși, care au avut acces la aceste arhive.

Politica religioasă a regimului comunist și rolul pe care l-a jucat poliția politică în impunerea acestei politici formează un domeniu de mare importanță al acestei lucrări. Odată ce discutăm despre persecuție și represiune trebuie, în mod firesc să abordăm și problema rezistenței, prin stabilirea relațiilor dintre acești factori și modul în care ei s-au potențat reciproc. Un punct foarte important al lucrării îl constituie evaluarea rezistenței spirituale în fața sovietizării României sub toate aspectele și pe toate planurile, rezistență care fără îndrumarea Bisericii, nu putea să ducă decât la sacrificii inutile și, în final, la pierzania sufletescă.

Un aspect foarte important care trebuie semnalat constă în faptul că marea majoritate a istoricilor, din cauza pregătirii teologice precare, confundă Biserica cu oamenii Bisericii. Biserica nu poate greși, ea este infailibilă fiind trupul tainic al lui Hristos, care nu este niciodată despărțit de Capul său și este asistată permanent de Duhul Sfânt; oamenii Bisericii însă da, „că nu este om care să fie viu și să nu greșească“. În plus Biserica este formată din totalitatea celor botezați în numele Persoanelor Sfintei Treimi și nu pot fi făcuți răspunzători toți membrii Bisericii pentru greșelile unora dintre ei. Sunt atestate numeroase cazuri de ierarhi, preoți, monahi sau simpli mireni care nu au făcut niciun fel de concesii regimului comunist indiferent de prețul pe care au trebuit să-l plătească pentru aceasta, iar lupta și jertfa lor valorează însutit în raport cu lipsurile și compromisurile celorlalți, așa cum scria călugărul Teofil Sofronie episcopului Nicolae Popovici, exilat la mănăstirea Cheia.

Biserica Ortodoxă Română a avut o atitudine foarte nuanțată față de puterea seculară în istoria contemporană. Ca atare, referindu-ne numai la perioada comunistă, ea a moștenit o situație dificilă încă de dinainte de război și din timpul războiului, care a contat mult în structurarea atitudinii ei față de puterea comunistă (participarea la „războiul sfânt“ prin Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria și prin propagandă anticomunistă, problema legionară, probleme financiare etc.).

Nu trebuie, însă, uitat nici numărul mare al decretelor de grațiere, promulgate spre sfârșitul perioadei studiate, fapt ce a condus la o continuă scădere a numărului deținuților politici, printre ei aflându-se și numeroși membri ai clerului.

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Rusă, pentru a înțelege perioada studiată, trebuie să reflectăm, mai întâi, asupra Sinodului întregii Rusii, desfășurat în perioada 1917-1918. Acesta și-a început lucrările la Moscova, la 15 august 1917 și a avut un rol foarte important pentru Biserica Ortodoxă Rusă, în acea perioadă și după, prin importanța subiectelor discutate și prin numărul hotărârilor adoptate. La 30 octombrie 1917, Sinodul a decis, cu majoritate absolută de voturi, restaurarea Patriarhiei, iar la 5 noiembrie, mitropolitul Tihon Bellavin al Moscovei a fost ales patriarh. Pe lângă reînființarea instituției Patriarhiei, conform statutelor adoptate, s-au înființat Sfântul Sinod al episcopilor și Consiliul Suprem al Bisericii, format din clerici căsătoriți și din laici. Datorită instabilității situației interne și internaționale și, implicit, a viitorului nesigur, Sinodul a adoptat, la 25 ianuarie 1918, o rezoluție care avea să joace un rol foarte important în istoria ulterioară a Bisericii Ruse. Rezoluția prevedea ca patriarhul să poată alege mai mulți locum tenentes, pentru scaunul patriarhal, ale căror nume să fie ținute secret.

Odată cu Revoluția bolșevică din 1917 începea o perioadă de mari persecuții, pentru Biserica Ortodoxă Rusă și pentru poporul rus, care va cuprinde mai multe urcușuri și coborâșuri. Încă de la primele decrete promulgate de puterea bolșevică au fost atacate direct toate sectoarele de activitate ale Bisericii. Astfel, „Decretul asupra pământului”, adoptat de al doilea Congres al Sovietelor, viza proprietățile funciare ale bisericilor și mănăstirilor. În decembrie 1917 au fost adoptate decrete care au transferat la Comisariatul pentru Educația Poporului toată activitatea legată de învățământ. Tot atunci a fost încredințată autorității publice înregistrarea certificatelor de naștere, de căsătorie și de deces ale populației. Trebuie subliniat în mod special „Decretul de separare a Bisericii de stat și a școlii de Biserică”, adoptat la 20 ianuarie și publicat la 23 ianuarie 1918, care interzicea asociațiilor religioase să posede bunuri, le priva de drepturile juridice și naționaliza proprietățile Bisericii.

Studiind legislația antireligioasă observăm că ea a devenit în timp din ce în ce mai opresivă și acest lucru se poate vedea cel mai ușor din modificările succesive ale Constituției RSFSR. Astfel Constituția din 1918 garanta cetățenilor „libertatea religioasă” și „libertatea propagandei religioase și antireligioase”. În mai 1929, Congresul al XIV-lea al Sovietelor din întreaga Rusie a adus un amendament la articolul 4 din Constituția RSFSR; de acum înainte era vorba doar de o „libertate a confesiunii religioase și a propagandei antireligioase”. Cât despre Constituția stalinistă din 1936, ea conferea doar „libertatea cultului religios și a propagandei antireligioase”.

În ceea ce privește rezultatele persecuției trebuie spus că numai în anul 1937, au fost închise peste 8.000 de biserici, au fost desființate 70 de eparhii și au fost împușcați aproximativ 60 de episcopi. În noiembrie 1995, Anatoli Iakovlev, președintele Comisiei prezidențiale pentru reabilitarea victimelor represiunii, a prezentat o serie de date statistice. Cifrele cele mai exacte sunt, probabil, cele pe care ni le dă Comisia pentru reabilitarea Patriarhiei Moscovei. Iakovlev afirmă că între anii 1937-1938 au fost supuse represiunii 165.200 de persoane, dintre care 106.800 au fost împușcate. Observăm că pentru această ultimă perioadă, 1937 și respectiv 1937-1938, rezultatele statistice ale celor două comisii sunt oarecum apropiate.

La 7 octombrie 1938, Prezidiul Sovietului Suprem al RSFSR a decis să anuleze decretul cu privire la comisiile de examinare a problemelor religioase, ceea ce reprezenta anularea oricăror posibilități de contact între Biserică și stat. A fost prezentată și cererea de „a se desființa organele administrative ale Bisericii și ierarhia bisericească”.

Cu toate acestea puterea politică nu a reușit, așa cum se așteptase, să distrugă Biserica. Credința unui mare număr de oameni nu a fost anihilată odată cu dispariția majorității clerului, însă a luat alte forme.

În anul 1939 s-a încheiat deceniul de represiune fățișă îndreptată împotriva Bisericii. Motivele erau atât de natură internă cât și externă. În ajunul războiului situația Bisericii Ortodoxe Ruse se prezenta astfel: sute de preoți se aflau în închisori și în lagăre de concentrare, dispăruseră mănăstirile și școlile teologice, pe întreg teritoriul URSS (cu excepția teritoriilor anexate în 1939-1940) mai erau deschise doar 350 de biserici ortodoxe și mai existau doar doi ierarhi: locțiiorul patriarhal, Serghie Stragorodski și mitropolitul Leningradului, Alexei Simanski.

Data de 4 septembrie 1943 reprezintă începutul unei noi politici religioase a Kremlinului. Atunci mitropoliții Serghie Stragorodski, Alexei Simanski și Nikolai Iarușevici au fost invitați la casa de la țară a lui Stalin, unde le-a fost prezentată noua orientare în politica religioasă a statului. La 8 septembrie 1943 a avut loc, la Moscova, un sinod la care au participat 19 ierarhi, care l-au ales în unanimitate patriarh pe mitropolitul Serghie; înscăunarea a avut loc la 12 septembrie 1943.

După moartea patriarhului Serghie, survenită la 15 mai 1944, a fost convocat un sinod al episcopilor, care s-a întrunit în perioada 21-23 noiembrie 1944, la Moscova. Acest sinod a luat hotărârea cu privire la procedura de alegere a noului patriarh și l-a nominalizat pe mitropolitul Alexei Simanski al Leningradului drept candidat unic. La 31 ianuarie 1945 s-a deschis la Moscova Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, la care au fost invitați, pentru prima oară, patriarhii ortodocși și reprezentanții lor din România, Bulgaria, Serbia și Orientul Apropiat, precum și unii ierarhi ruși din străinătate. Mitropolitul Alexei Simanski a fost ales, patriarh, în unanimitate, pe data de 2 februarie 1945, iar înscăunarea a avut loc la 4 februarie 1945.

2. Stadiul actual al cercetărilor

Până la sfârșitul anului 1989 Securitatea și tot ce însemna ea pentru om și societate constituia un subiect tabu. Începând cu 1990 și mai ales după începerea cercetării în mod sistematic a arhivelor fostei Securități au ieșit la lumină numeroase informații și aceasta datorită activității unor cercetători mai mult sau mai puțin obiectivi. Astfel, au apărut numeroase studii de mare valoare, unele dintre ele reunite ulterior în volume, prin munca unor cercetători care au căutat adevărul din spatele aparențelor făcând apel la izvoare și cercetând doar pentru comparație cultura orală și articolele apărute în presa vremii, dar și lucrări considerate de unii drept științifice, însă, în realitate pseudoștiințifice, care au preferat poziția comodă a denigrării Bisericii sau goana după senzațional, mult mai rentabilă și mai facilă decât aflarea adevărului.

Începem cu lucrările cercetătorilor CNSAS, Adrian Nicolae Petcu și George Enache. George Enache, care între timp s-a retras de la CNSAS, a și publicat o parte a acestor cercetări în volumul: Ortodoxie și putere politică în România contemporană. Unele din lucrările acestor cercetători se referă la perioade anterioare temei noastre, dar sunt foarte importante pentru înțelegerea contextului în care s-au petrecut evenimentele.

O contribuție foarte importantă în tratarea acestui subiect o are Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, profesor de Istorie Bisericească Universală și Relații între Biserică și stat în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „ Justinian Patriarhul”. Contribuții importante în domeniu a adus și Cristian Vasile, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

De mare importanță este lucrarea cercetătorilor Cristina Păiușan și Radu Ciuceanu, editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), o selecție de note informative din dosarele fostei Securități care reflectă foarte bine adevăratele raporturi dintre Biserica Ortodoxă Română și statul comunist, din păcate necontinuată și de alte volume. Tot prin contribuția Cristinei Păiușan, s-a demonstrat că „politica de colaboraționism”, consacrată în istoriografia imediat postdecembristă, avea alte implicații și manifestări, doar fațada exprimând colaborarea BOR cu PCR.

Arhivele Naționale ale României au publicat jurnalul lui Dudu Velicu în două volume sub titlul Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, vol. I (1945-1947) și Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice, vol. II (1948-1959), ediții îngrijite de Alina Tudor-Pavelescu.

În ceea ce privește urmărirea mănăstirilor și intențiile Securității în privința lor avem articolele semnate de Constantin Aioanei, Frusinica Moraru, Constantin Troncotă și Cristian Vasile.

În privința desființării samavolnice a clerului militar, în urma politizării și decapitării Armatei Române, avem lucrările semnate de Ilie Manole și Aurel Pentelescu, iar prin cercetările lui Liviu Grigorescu s-a dovedit că Biserica a reprezentat un obstacol major în sovietizarea României.

O lucrare lipsită de obiectivitate dar care a făcut multă vâlvă, cu prilejul discursului rostit în Parlament de către președintele țării cu ocazia condamnării comunismului în România, este Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, mai cunoscut sub numele de Raportul Comisiei Tismăneanu, după numele președintelui acestei comisii. Autorii acestui raport au ignorat în mod voit lucrările cercetătorilor care nu au făcut parte din comisie și colecțiile de documente deja publicate la data întrunirii comisiei, ca să nu mai vorbim despre Arhivele CNSAS. Toate aceste erori săvârșite în mod deliberat au condus la afirmații grave, dar fără ca acestea să fie și susținute cu materiale din arhive de către autori.

Ca o concluzie a celor arătate mai sus putem spune că relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă, în perioada anilor 1945-1964, au fost analizate și prezentate atât realist și obiectiv, cât și superficial și defavorabil Bisericii neamului.

În ceea ce privește relațiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă și puterea comunistă, situația este ceva mai complicată. Ahivele poliției politice nu sunt deschise cercetătorilor, fapt ce îngreunează foarte mult aflarea adevărului, istoricii români nu au scris prea mult despre acest subiect, ceea ce s-a scris în Occident ajunge mai greu până la noi, iar tot ceea ce ține de memorialistică sau nu are legătură cu documentele trebuie evaluat cu mare circumspecție. De cea mai mare importanță sunt lucrările cercetătorilor ruși care au lucrat pe documente provenite din arhivele la care au avut acces. Dintre lucrările publicate în limba română, începem cu studiul tânărului cercetător George Enache. Important este și volumul cunoscutului teolog Jean Meyendorff. O lucrare de referință publicată în limba română îi aparține tot lui Mihail Vitalievici Șkarovski. Lucrările publicate în limbi de circulație internațională, netraduse în limba română, sunt semnificativ mai numeroase.

3. Biserica Ortodoxă Română (1945-1964)

3.1. Strategii comuniste de atragere a clerului

Comuniștii nu și-au manifestat interesul pentru culte imediat după 23 august 1944, ei fiind preocupați, atunci, de acapararea altor portofolii în noul guvern. În primul guvern Sănătescu, funcția de ministru al Culturii Naționale și Cultelor, i-a revenit generalului Ion Boițeanu, pentru ca în timpul celui de-al doilea guvern Sănătescu și în timpul guvernării Rădescu, portofoliul de ministru al Cultelor și Artelor să îi revină lui Gheorghe (Ghiță) Popp, care mai ocupase postul de secretar de stat la acest minister în perioada premergătoare izbucnirii războiului.

În paralel cu combaterea preoților „reacționari” și criticarea guvernului, FND inițiază atragerea de susținători din rândul clerului prin intermediul Uniunii Patrioților și Frontului Plugarilor. Unul din obiectivele declarate ale UP era scoaterea clasei mijlocii, a profesorilor, institutorilor și preoților de sub influența „reacționarilor”. În ceea ce privește atragerea de preoți s-a înregistrat un succes modest.

În ideologia comunistă, preoții erau considerați reminiscențe fasciste și, prin urmare, se impunea o epurare a clericilor și teologilor considerați indezirabili. Cu toate aceste atacuri, noua structură politică nu risca să nu primească preoți în guvern sau în organizațiile politice. Conducerea PCR și-a stabilit un adevărat program politic, după evenimentele din august 1944, în a atrage, în rândurile Uniunii Patrioților, transformată ulterior în Partidul Național Popular, numeroși preoți, în special din zonele rurale, unde influența lor se simțea mai puternic decât în mediul urban.

S-au înființat organizații precum Uniunea Patrioților, cărora li s-a dat această aparență patriotică pentru a-i atrage pe naivi în condițiile în care Partidul Comunist nu se bucura de simpatie printre români. Principalul lor rol a fost, însă, acela de a pune în minoritate partidele istorice la formarea guvernului.

În Frontul Național Democrat, în Uniunea Preoților Democrați, în Uniunea Patrioților, erau înscriși preoți, de regulă proveniți din Mișcarea legionară, în frunte cu Constantin Burducea și Valerian Zaharia. Marea majoritate a preoților care s-au încadrat în astfel de organizații erau persoane șantajabile.

Cei ce dețineau portofolii importante în noile structuri ale puterii (precum Vasile Luca, Ana Pauker și alții) doreau să lichideze ceea ce ei numeau „cuibare reacționare și naționaliste” românești din Ardeal aflate inclusiv în școală și în Biserică. Propaganda comunistă întâmpina o rezistență deosebită la Brașov și Sibiu.

În vara anului 1945, în cercurile bisericești, atât în Regat, dar mai ales în Transilvania, circula zvonul cu privire la epurarea unor ierarhi și preoți ardeleni. În contextul dorinței unei curățiri politice, s-a ajuns la adoptarea unor legi ale epurării care doreau o verificare a tuturor instituțiilor, inclusiv cele bisericești. Vasile Luca considera că rămășițele fasciste „sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de Stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului”.

Bineînțeles că propaganda comunistă ataca în primul rând persoane cunoscute. Astfel preotul Grigorie Pișculescu, alias Gala Galaction, personalitate marcantă a culturii teologice și nu numai, figura printre scriitorii care „ar fi capitulat în fața fascismului, trecând în lagărul dușmanilor poporului român”.

Intenția Partidului Comunist de a implica clerul în politică se poate observa încă din 1944. Spre exemplu, în Moldova, în luna decembrie 1944, prefectul județului Vaslui era preotul Neculai Sârbu, din partea FND. În Oltenia, în toamna anului 1944 înlocuirea prin forță a administrației locale, sub pretextul „epurării de fasciști”, era în plină desfășurare și, dacă dăm crezare ziarului Scânteia, consiliul comunal, instalat în perioada antonesciană în comuna Cetatea-Dolj, a fost alungat la 8 octombrie 1944 cu sprijinul preotului George Mitrică. Tot în Oltenia, Regionala PCR, condusă de inspectorul școlar principal Mihail Roșianu, remarca faptul că numeroși preoți și învățători erau aderenți sau simpatizanți PNȚ, între aceștia numărându-se și preotul Ioan Marina, paroh în Râmnicu-Vâlcea. Ca urmare, conducerea comunistă locală a căutat să-i atragă în partid sau să stimuleze opoziția față de Iuliu Maniu în cadrul PNȚ. Astfel un proces-verbal din 10 septembrie 1944, semnat de liderii BND, secția Vâlcea, prevedea la punctul 2 următoarele: „dacă prefecții se numesc și din [rândul] persoane[lor] civile, comitetul nostru propune pe Părintele I. Marina – R. Vâlcea”.

Trebuie spus că politica religioasă a guvernelor de până la 6 martie 1945 nu a fost modelată după dorința comuniștilor. În discuțiile purtate în luna octombrie 1944 în vederea formării unui nou guvern politic condus de generalul Sănătescu, PCR a acceptat existența unui Minister al Cultelor, propus de PNȚ, dar nu a insistat să aibă un titular aici, ci la Educație. La negocierea împărțirii ministerelor de la sfârșitul lunii octombrie, Ministerul Cultelor și Artelor a revenit PNȚ, iar titularul său a fost Gheorghe (Ghiță) Popp, despre care am mai amintit, un apropiat al lui Iuliu Maniu. Fruntașii comuniști și-au manifestat ateismul abia la momentul premergător instalării celui de-al doilea guvern Sănătescu. Atunci ei au insistat ca miniștrii lor să depună jurământul „fără popă”.

O altă strategie comunistă de atragere a clerului s-a folosit la punerea în aplicare a reformei agrare. Potrivit programului acesteia, urmau să fie exceptate de la expropriere pământurile mănăstirești și bisericești. Excluderea de la expropriere a acestor terenuri a fost dictată chiar de către Stalin. Acesta îi primise la Moscova, la 4 ianuarie 1945, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Gheorghe Apostol pentru a „discuta” măsurile pe care aceștia urmau să le pună în aplicare în România. Iată ce consemnează, în jurnalul său, Gheorghi Dimitrov despre acest subiect:

„Am primit la vilă pe tovarășii români Ana Pauker, Gheorghiu-Dej și Apostol [președintele] sindicatelor.

M-au informat amănunțit despre situația din România și activitatea Partidului Comunist.

Mi-au relatat conversația cu Stalin. Acesta din urmă i-a sfătuit în acest sens:

Trebuie acordată, în primul rând, atenție reformei agrare (distribuirea pământurilor marilor moșieri fugiți sau ale agenților germani este deja în curs de desfășurare). Pământul Palatului și al mănăstirilor nu trebuie deocamdată atins [subl. n.].”

Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, părând sau, mai degrabă, mimând că nu știe cine a avut cuvântul hotărâtor în privința pământurilor bisericești, comenta schița programului reformei agrare astfel:

„La preoțime, foarte bine că se face lucrul acesta. Vom scoate o armă puternică din mâna adversarului. Și eu am avut de-a face cu preoții și am văzut cât contează aceștia. Și când vom spune, că nu ne atingem de pământurile lor, îi vom electriza. În felul acesta noi îi putem scoate din mâna adversarului. Să nu ne atingem de ei – este conform [în conformitate, n.n.] cu tradiția acestui popor, și în capul căruia s-a născut această idee [sic!], dovedește simț practic și este foarte bine venită.”

Nu vom insista aici asupra discuțiilor purtate cu această ocazie, ci vom puncta doar faptul că, deși tema discuției era reforma agrară, rezultă că exista sau se preconiza un adevărat program cu privire la politica ce urmează a fi adoptată față de preoți. Acest program politic indică faptul că FND conștientiza forța și importanța preoțimii în orientarea opiniilor și deciziilor populației, mai ales la sate. De aceea, FND își propunea să adopte un program prin care să îndepărteze preoțimea de partidele istorice creându-i iluzia că își va păstra drepturile și sub guvernarea FND. În același timp se puneau bazele subminării influenței clerului și ruperii lui de masele țărănești, fenomen ce urma să se desfășoare în timpul reformei agrare sub forma luptei de clasă.

După impunerea lui Petru Groza în funcția de prim ministru, FND a avut la dispoziție și instituțiile statului pentru atingerea obiectivelor sale. În încercarea de a atrage câți mai mulți preoți de partea sa, noul guvern a îmbinat măsurile opresive cu cele de bunăvoință, unul din cele mai importante instrumente în atingerea acestui scop fiind nou înființatul Minister al Cultelor, condus, la început, de controversatul preot Constantin Burducea.

Atragerea preoțimii a reprezentat una din prioritățile politicii comuniste. Astfel, în septembrie 1945, guvernul a anunțat că vor fi eliberați din lagăre toți clericii, care vor putea să se întoarcă în parohiile lor și să-și reia activitatea nestingheriți. În plus, în perioada 16-17 octombrie 1945 a fost organizat, cu fonduri guvernamentale, un Congres general al preoților și al reprezentanților tuturor cultelor. Beneficiind de tot sprijinul guvernului, congresul s-a dorit a fi fastuos și a fost deschis chiar de către patriarhul Nicodim, constrâns însă să participe. Primul ministru, Petru Groza, a încercat să impresioneze ascultătorii prezentându-se ca fiu de preot ortodox și deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului de 30 de ani. A avut un discurs patetic, presărat cu citate biblice, în care a subliniat faptul că guvernul „vrea îndreptarea, nu moartea păcătosului”. În acest scop și-a pregătit o încheiere teatrală cu care dorea să capteze bunăvoința clerului:

„Înainte de a termina, mi se impune și vă rog să-mi dați voie să vă citesc o decizie, care mi-a fost înmânată acum: «Noi, ministru secretar de stat la departamentul Cultelor, decidem:

Art. 1 – Se revine asupra deciziilor nr…, urmând ca întregul personal clerical, care fusese îndepărtat din serviciu, pe baza legii pentru purificarea aparatului de stat, să fie repus în drepturile sale, pe data când a fost epurat, excepții făcând preoții care au părăsit țara și care până în prezent nu s-au întors la posturile lor.

Art. 2 – Dl. Director general al Cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei decizii, fără întârziere»”.

În încercarea de a-și apropia clerul, Petru Groza ar fi hotărât atunci să mărească salariile preoților, „ca răsplată binemeritată”. Cu toate eforturile făcute, congresul a fost considerat un eșec, în special datorită neparticipării Bisericii Ortodoxe Ruse.

Un caz aparte, în atragerea clerului, l-a reprezentat învățământul teologic. În anul 1945, ierarhia era mulțumită de propunerea ca școlile teologice să trecă sub controlul direct al Bisericii, acestea constituind, de mult timp, un factor de discordie între Biserică și stat. Chiar episcopul Oradei, Nicolae Popovici, mulțumea, în ședința Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, ministrului Constantin Burducea pentru faptul că „în foarte scurt timp toate școlile teologice vor fi trecute în seama bisericii [Bisericii, n.n.] care le va conduce prin organele sale tutelare și se va îngriji de pregătirea viitorilor clerici în seminarii, internate și academii teologice”.

Se poate afirma că esența strategiilor comuniste de atragere a clerului a fost aceasta: pe de o parte erau promise lucruri pe care ierarhii și preoții le doreau de mult timp, iar pe de altă parte asupra oricărui om vertical al Bisericii plutea umbra epurării sau a arestării.

3.2. Clerul și arestările

Clericii care criticau regimul politic nu aveau la ce se aștepta decât la verificări, arestări și detenții pe perioade mai scurte sau mai lungi. Arestări masive au avut loc, încă din anul 1945, în toate zonele țării. Studii și lucrări recente au scos la lumină numărul foarte mare de preoți ortodocși arestați, ca de altfel și greco-catolici și romano-catolici. Poliția politică era la curent cu frământările preoțimii provocate de arestările din rândurile sale.

Arestările s-au intensificat în anul 1948, iar acest lucru s-a făcut simțit și în rândul clerului. Patriarhul Justinian nu putea rămâne indiferent și, ca urmare, la 12 decembrie 1948 cerea tuturor eparhiilor tabele cu clericii arestați, ceea ce a dus la întocmirea unei evidențe înaintată de către Patriarhie Ministerului Cultelor, cu rugămintea ca aceste cazuri să fie cercetate. Ajungând aceste date la Direcția Generală a Securității Poporului, s-a produs o mare iritare în rândul organelor acesteia; s-au întreprins investigații la nivelul întregii țări, pentru ca, în final, să se ajungă la concluzia că intervenția patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”. Din păcate această încercare a patriarhului a rămas fără urmări pentru preoții arestați. După multe valuri de arestări soldate, deseori, cu condamnări grele pentru motive neîntemeiate, s-au făcut simțite și eliberările deținuților politici, de care au beneficiat și clericii arestați.

3.3. Patriarhul Nicodim și greva regală

La 6 august 1945, adică la exact o lună de la decorarea prin decret al Prezidului Sovietului Suprem al URSS a regelui Mihai cu Ordinul Victoria, guvernul sovietic comunică la București decizia Uniunii Sovietice de reluare a relațiilor diplomatice cu România. Pe data de 18 august 1945, vicepremierul și ministrul de externe, Gheorghe Tătărescu, primea din partea reprezentanței Statelor Unite la București, o notă prin care guvernul american își afirma intenția de a nu semna tratatul de pace cu România atât timp cât la București conducerea se afla în mâinile unui guvern minoritar, nereprezentativ și lipsit de reprezentanți ai tuturor partidelor democratice din țară.

Pe data de 19 august, regele Mihai l-a convoacat la Palat pe primul ministru Petru Groza anunțându-l că își rezervă dreptul de a începe consultările cu liderii partidelor, în scopul alcătuirii unui guvern care să fie recunoscut de către SUA și Marea Britanie. În ziua următoare are loc o nouă întâlnire între aceștia, soldată cu un eșec previzibil. În aceste condiții, regele l-a convoacat, la 21 august, pe șeful Comisiei Aliate de Control, generalul I.Z. Susaikov, informându-l că, în urma refuzului guvernului Groza de a demisiona, a luat decizia de a nu participa la nicio ocazie publică la care ar fi luat parte și vreun membru al guvernului și că refuză să mai semneze vreun act provenind de la acest guvern.

Pe data de 6 septembrie 1945, deci la aproximativ două săptămâni de la retragerea regelui Mihai din zona publică a politicului, patriarhul Nicodim trimite tânărului rege cuvenita telegramă de felicitare cu prilejul împlinirii a cinci ani de domnie:

„Cu prilejul zilei de azi, înălțând către Domnul rugăciuni fierbinți într-un sobor de monahi, ostași ai geniului nostru creștin, în Biserica Voevodală a nebiruitului Ștefan, Marele atlet al creștinismului, am rugat îndelung Pronia Divină pentru a vă dărui sănătate deplină și domnie ferită de greutăți, iar Majestății Sale Regina Elena, bucuria și mângâierea de a vă vedea stăpânind vremile și oamenii.”

De aici desprindem cel puțin trei idei sugerate de patriarhul Nicodim. Patriarhul își menține poziția și cu ocazia zilei de naștere a regelui, mai mult, implică în rugăciunea pentru domnia glorioasă a regelui, întru mulți și fericiți ani, întreaga suflare românească:

„Alături de întreaga suflare românească Biserica Ortodoxă Română și Noi personal participăm cu cea mai vie bucurie la aniversarea zilei de naștere a Majestății Voastre, rugând pe Atotputernicul să Vă hărăzească o domnie glorioasă întru mulți și fericiți ani, împreună cu scumpa Majestății Voastre Mamă, spre binele și prosperitatea scumpei noastre patrii.”

Se poate afirma că patriarhul Nicodim nu a fost dispus să facă vreun compromis cu puterea comunistă. Din păcate, însă, greva regală nu va avea câștig de cauză, zonele de influență erau deja hotărâte, războiul abia se terminase, iar Statele Unite și Marea Britanie nu erau dispuse să intre într-un conflict deschis cu Uniunea Sovietică.

3.4. Epurarea ierahiei

Despre o iminentă epurare a ierarhiei se vorbea, în cercurile bisericești, încă din primăvara anului 1945. Erau vizați în special ierarhii ardeleni și mai ales mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Nu există însă un document sigur în această privință, care să probeze o intenție clară a autorităților comuniste de a-l înlătura. Fuseseră deja scoși din scaun, prin diferite manevre, mitropolitul Bucovinei de Sud, Tit Simedrea și cel al Olteniei, Nifon Criveanu. Fără îndoială, primul ministru Petru Groza, deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, din 1911 și până la moartea sa, petrecută în anul 1958, era un suport pentru mitropolitul Nicolae Bălan.

O notă informativă a SSI, din 10 august 1945, semnată de agentul „Viator”, identificat sigur astăzi cu Dudu Velicu, arăta faptul că mitropolitul Nicolae Bălan și episcopul Andrei Magieru al Aradului, se aflau pe lista ierarhilor epurabili.

La 15 februarie 1946, un raport politic al sursei „Barbu”, același Dudu Velicu, propunea vacantarea tuturor scaunelor ierarhice ocupate de arhierei în vîrstă de peste 70 de ani. Între aceștia se numărau: Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Lucian Triteanu, episcopul Romanului, Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos, Veniamin Pocitan, arhiereu vicar patriarhal și Ilarion Băcăuanul, arhiereu vicar al Episcopiei Romanului. Agentul „Barbu” propunea ocuparea scaunelor ierarhice astfel vacantate de către arhierei devotați noului regim.

O campanie calomnioasă s-a organizat, prin presă și prin viu grai, pentru forțarea retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaunul mitropolitan de la Iași. Tribuna Românească, în mod constant, prin pana lui Alexandru Olteanu, îl acuza pe mitropolit de complicitate la furtul unor obiecte din palatul mitropolitan, în perioada anilor 1940-1942.

Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 29 mai 1947, va „rezolva” sfârșitul mitropolitului Irineu Mihălceascu. Este vorba de Legea nr. 166/1947 în baza căreia vor fi pensionați mai mulți ierarhi incomozi pentru puterea politică.

În articolul 7 al legii erau prevăzute următoarele:

„Arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții Bisericii Ortodoxe Române deveniți improprii funcțiunii lor, din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor putea fi puși în retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului conform al unei Comisii speciale, primind o sumă egală cu salariul gradului respectiv, fără altă indemnizație, având însă dreptul de îngrijire și întreținere într-una din mănăstiri pe tot timpul cât locuiesc în mănăstire. Comisiunea specială de mai sus va fi alcătuită din: un delegat al Ministerului Cultelor, ca președinte, care va putea fi un medic, un magistrat delegat al Ministerului Justiției și un delegat al Sfântului Sinod. Comisiunea va lucra și lua hotărâri în majoritatea membrilor.”

Episcopul Nicolae Popovici al Oradei, cunoscut anticomunist, delegatul Sfântului Sinod în această comisie, nu a putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. El însuși va fi mai târziu pus în retragere, la 4 octombrie 1950 și i-a fost fixat domiciliu forțat la mănăstirea Cheia. Alături de el, înainte de 1950 și după acest an, au fost epurați următorii ierarhi: Irineu Mihălcescu, Efrem Enăchescu, Tit Simedrea, Nifon Criveanu, Vasile Lăzărescu, Emilian Antal, Partenie Ciopron, Policarp Morușca, Teodor Scorobeț, Pavel Șerpe, Cosma Petrovici, Grigorie Leu, Veniamin Nistor, Atanasie Dincă, Lucian Triteanu, Veniamin Pocitan, Valeriu Moglan.

Alți ierarhi care au avut de suferit în această perioadă au fost: Visarion Puiu, Antim Nica, Chesarie Păunescu, Eugeniu Laiu.

3.5. Imixtiuni ale puterii comuniste în alegerea ierarhilor

Un scurt istoric al alegerilor episcopale după 1945 se prezintă astfel: după ce puterea comunistă a vacantat, în august 1947, o parte din scaunele arhierești prin pensionarea forțată a unor ierarhi, în virtutea Legii 166/1947, au loc alegeri în urma cărora Justinian Marina este ales mitropolit al Moldovei, Firmilian Marin episcop al Craiovei și Sebastian Rusan episcop al Maramureșului. Doar cei trei au beneficiat de încrederea puterii, Firmilian Marin în urma unei mea culpa publice, iar Sebastian Rusan fiindcă era finul de cununie al lui Petru Groza. Au rămas vacante scaunele arhierești de la Arhiepiscopia Sucevei, unde locotenent era Emilian Antal, Episcopia Galaților, unde era vicar Antim Nica, Episcopia Romanului, unde vicar a fost, pentru o scurtă perioadă, Partenie Ciopron, iar după el arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul și Episcopia Râmnicului, reînființată după 1945, unde vicari au fost arhiereul Atanasie Dincă Bârlădeanul și apoi episcopul Iosif Gafton al Argeșului. După moartea patriarhului Nicodim Munteanu și alegerea, în scaunul rămas vacant, a lui Justinian Marina, a devenit vacant și scaunul mitropolitan al Moldovei, care a rămas în grija vicarului Teoctist Arăpașu. Evenimentele legate de desființarea Bisericii Greco-Catolice și integrarea preoților reveniți și, mai ales, lipsa unor candidați care să beneficieze de încrederea puterii comuniste au amânat nepermis de mult alegerile pentru scaunele rămase vacante. În septembrie 1948 Arhiepiscopia Sucevei era comasată cu Episcopia Maramureșului sub conducerea lui Sebastian Rusan. Rămâneau, însă, vacante celelalte scaune de care am vorbit la care se adăugau două posturi de episcopi vicari patriarhali.

La 5 februarie 1949 se luau următoarele hotărâri în ceea ce privește arondarea eparhiilor: Episcopia Râmnicului se unea cu cea a Argeșului sub conducerea lui Iosif Gafton, iar Episcopia Romanului se unea cu Episcopia Hușilor, pentru a-l îndepărta pe Grigorie Leu, prea incomod; aici urmau să se desfășoare alegeri. De asemenea era desființată eparhia Caransebeșului, care se unea cu cea a Timișoarei, iar episcopul Veniamin Nistor era pensionat. Patriarhul Justinian obținea numirea ca vicari patriarhali a lui Partenie Ciopron și Benedict Ghiuș, persoane de la început dezagreate de către puterea comunistă, care va face mari presiuni asupra patriarhului pentru îndepărtarea lor. În ceea ce privește comasările de eparhii, măsură ce a reprezentat pentru Biserica noastră pierderea a trei episcopii (Argeș, Huși și Caransebeș), Sfântul Sinod a fost pus în fața unui fapt împlinit; la 4 februarie 1949, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române a decretat organizarea administrativă a cultului ortodox român, precizându-se delimitările eparhiilor pe județe. Astfel, la 5 februarie 1949, Sfîntul Sinod nu a putut decât să consfințească organizarea administrativ-teritorială a Bisericii Ortodoxe Române hotărâtă de către puterea politică.

Relațiile dintre patriarhul Justinian și ministrul cultelor Stanciu Stoian, de fapt dintre Biserică și puterea politică, vor fi din ce în ce mai încordate și acest lucru se va vedea cu prilejul alegerilor de episcopi din iunie 1949. Patriarhul venea cu două propuneri: Antim Nica și Teoctist Arăpașu, iar ministrul cu alte două propuneri: Valerian Zaharia și Teofil Herineanu. Se mai vehicula și numele episcopului Buzăului, Antim Angelescu, pentru scaunul mitropolitan al Moldovei, dar acesta nu era agreat de putere pentru manifestările sale ostile. S-a dat efectiv o luptă atunci, iar rezultatul nu a fost cel dorit de patriarh. În final Teofil Herineanu a fost ales episcop al Romanului și Hușilor, iar scaunele de la Galați și Iași rămâneau în continuare vacante, alegerile fiind amânate. Atmosfera de după aceste alegeri este consemnată într-o notă informativă din 17 iunie 1949: „Amânarea alegerilor de mitropolit la Iași și episcopi la Roman și Galați a produs o agitație și o atmosferă de tristețe în rândul clerului ortodox, aceștia neștiind care este motivul amânării acestor alegeri”. Nota continuă astfel:

„Chiar patriarhul în fața Sinodului întreg, anunțând că se amână concertul religios care urma să aibă loc în 8 iunie a.c., a afirmat: concertul acesta era să fie un simbol al bucuriei Bisericii pentru alegerea unor noi ierarhi. Azi nu avem nici o bucurie și de azi înainte Biserica nu va mai avea bucurii.

Alexandru Cerna Rădulescu, consilier de presă la Patriarhie, vorbind despre amânarea alegerilor de mitropoliți [mitropolit, n.n.] și episcopi [episcop, n.n.], a afirmat: «Justinian știa precis că ițele acestei încurcături au fost trase de doi dibaci greco-catolici, părintele Traian Belașcu, vicar la Sibiu și preotul Sabin Truța, vicar la Cluj. Aceștia l-au convins pe dl. ministru Stanciu Stoian că sudarea uniților cu ortodocșii nu ar fi posibilă până ce nu vor fi mutați din Ardeal episcopii Colan și Popovici, de la Cluj și Oradea. Intenția lui Belașcu și Truța este să slăbească chingile care se strâng în jurul foștilor greco-catolici, prin Colan și Popovici, care le cunoșteau dedesubturile. Patriarhul, de comun acord cu Bălan, a spus veto acestui diabolic plan».

Patriarhul, a continuat dl. Rădulescu, nu-și putea lega numele de asemenea infamie, când guvernul s-a dovedit, prin naivitatea lui Stanciu Stoian, atât de lipsit de vigilență. Regret că ortodocșii nu știu să aplice metodele catolice atunci când sunt în joc interese mari. De pildă, întrucât noul episcop Teofil Herineanu va merge la Mănăstirea Frăsinei pentru intrarea în monahism, ce mare lucru ar fi să aibă un «accident»? Pe acolo, prin preajma mănăstirii sunt numeroase prăpăstii; ar fi greu să alunece de pe buza unei astfel de prăpăstii? Da, nu se știe până la urmă dacă nu va suferi vreun accident.

Se comentează în rândul preoților că pedepsirea și trimiterea preotului Mihai Ștefan de la parohia Sf. Anton din București la Mănăstirea Frăsinei pentru atitudini antidemocratice la seminariile cursurilor de îndrumare ar fi în strânsă legătură cu trimiterea noului episcop Teofil Herineanu la Mănăstirea Frăsinei pentru a fi tuns în monahism, ca acesta să poată fi compromis sau să i se pregătească vreun atentat.”

Documentele pe care le avem la dispoziție în acest moment nu ne oferă suficiente informații pentru a putea spune dacă la baza acestei situații neplăcute pentru Biserica noastră au stat sau nu vicarii de la Sibiu și Cluj. În orice caz, preoții greco-catolici reveniți erau priviți cu neîncredere și considerați drept niște „cai troieni” ai puterii comuniste introduși în Biserica Ortodoxă sau mai bine zis impuși acesteia. Trădaseră fosta lor Biserică și nu era exclus să facă același lucru și cu Biserica Ortodoxă. Fiindcă nu au trecut la Ortodoxie din convingere, ci forțați de puterea politică, nu se știa dacă aceștia nu își păstraseră, măcar parțial, vechile convingeri, ori asta reprezenta o încălcare a dreptei credințe. Astfel se explică iritarea, la acel moment, a vechilor ierarhi și preoți ortodocși față de alegerea unui fost preot unit într-un scaun episcopal ortodox. Timpul, însă, va infirma toate aceste temeri, Teofil Herineanu dovedindu-se un vrednic ierarh ortodox.

Nota mai adaugă un motiv al eșecului alegerilor din iunie 1949, problema ierarhilor ardeleni. Aceștia formau un bloc compact în Sinod, pe care se sprijinea și patriarhul. Pentru distrugerea blocului ardelean s-a propus alegerea lui Nicolae Colan în scaunul vlădicesc de la Iași, rămas vacant și mutarea lui Nicolae Popovici în scaunul de la Galați și el vacant. Ambii ierarhi au refuzat categoric, cu toate presiunile la care au fost supuși.

Turneul din Ardeal al patriarhului Justinian, desfășurat în decembrie 1949, a urmărit strângerea legăturilor cu ierarhia ardeleană în scopul întăririi opoziției față de Ministerul Cultelor în încercarea acestuia de a-și impune candidații în diverse scaune episcopale fie prin mutarea ierarhilor de la Cluj și Oradea în alte eparhii, fie prin alte mijloace. În lupta sa cu Sfântul Sinod, însă, Ministerul Cultelor a mers pe două căi: fie impunerea candidaților săi în Sinod, fie comasarea eparhiilor vacante cu alte eparhii în care exista episcop sau arhiepiscop titular; ambele măsuri nu puteau fi decât nedorite de către Biserică. În ceea ce privește cea de a doua măsură, se părea, la un moment dat, că patriarhul va avea câștig de cauză. Iată ce relata episcopul Nicolae Popovici preotului Dumitru Veștemeanu, la începutul lui februarie 1950, despre o discuție avută cu patriarhul Justinian:

„Mi-a spus [patriarhul Justinian, n.n.] că a fost o luptă grea pentru salvarea a încă două eparhii. Guvernul intenționa să dizolve Arhiepiscopia Sucevei și Episcopia Galaților. Pe prima voia să o contopească cu Mitropolia Moldovei, pe a doua s-o alipească de Episcopia Constanței. Scopul acestor desființări era unul singur: să nu se mai facă alegeri de vlădici. Patriarhul însă a câștigat bătălia. De aceea avea dreptate când spunea: «Ar fi trebuit ca toți ierarhii să vină să-mi pupe mâna, că am reușit performanța de a salva douîă [două, n.n.] eparhii». Și astfel vom avea alegeri de vlădici la sfârșitul lunii acesteia. Candidații nu sunt fixați definitiv, deoarece Patriarhul nu a reușit încă să cadă de acord cu Guvernul asupra lor. Se pare că singurul om care complică lucrurile este preotul Valerian Zaharia, pe care-l susține regimul împotriva oamenilor Patriarhului. Până la alegeri, desigur se vor limpezi lucrurile. În orice caz, formula dislocării vlădicilor ardeleni se pare că a căzut definitiv.”

Puterea, însă, va reveni asupra acestei decizii; dacă privim lista candidaților la scaunele episcopale, putem înțelege ușor de ce, fiindcă avea un singur candidat, pe Valerian Zaharia.

La 25 februarie 1950, patriarhul Justinian deschidea sesiunea de ședințe ale Sfântului Sinod cu o cuvântare care nu lăsa să se întrevadă nimic din disputele îndârjite ale ultimilor luni. A doua zi se confirma că Arhiepiscopia Sucevei era înglobată în Mitropolia Moldovei, Sebastian Rusan devenind astfel mitropolit, iar eparhia Dunării de Jos se unea cu cea a Tomisului sub conducerea lui Chesarie Păunescu. Într-o notă din 22 martie 1950 se consemnează spusele preotului consilier patriarhal Alexandru Săvulescu:

„Alegerile nu se mai țin deoarece patriarhul nu a putut cădea de acord cu Guvernul asupra persoanelor ce urmau să fie alese.

S-a ajuns la o soluție foarte dureroasă pentru Biserică, aceea a dizolvării a încă două eparhii: Suceava se contopește cu Mitropolia Moldovei, iar Galații se unesc cu Eparhia Constanței.

La Mitropolia Moldovei-Iași va trece IPS Sebastian Rusan, la Constanța, unită cu Galați, va rămâne PS Chesarie Păunescu. Antim Nica va fi adus la București ca spiritual al Institutului Teologic și al Internatului Teologic. Teoctist Arăpașu va fi făcut arhiereu-vicar la Patriarhie în locul lui Partenie Ciopron.

Patriarhul este foarte supărat pe IPS Sebastian Rusan, care a tras sforile pentru a ajunge mitropolit al Moldovei prin dizolvarea Arhiepiscopiei Sucevei, care a condus apoi și la dizolvarea Eparhiei Galaților.

Comentariile în legătură cu desființarea acestor două eparhii sunt foarte ostile regimului. Anul trecut au fost desființate trei eparhii (Maramureș, Caransebeș și Huși), acum încă două. Care vor mai urma mâine? Și se mai vorbește despre colaborarea între Stat și Biserica Ortodoxă, a încheiat părintele Săvulescu.”

Comasarea eparhiilor era cunoscută în administrația patriarhală încă dinainte de 18 februarie 1950, după cum aflăm dintr-o notă informativă a DGSP, în care se mai spune că aceasta „satisface în special pe ardeleni”. Tot din această notă mai aflăm că cei doi vicari patriarhali, Partenie Ciopron și Benedict Ghiuș, mai mult decât nedoriți de către puterea comunistă, urmau să fie demiși.

„În cancelariile Patriarhiei se discută că Episcopia [Arhiepiscopia, n.n.] Sucevei se va desființa înglobându-se în Mitropolia Moldovei și că actualul episcop [arhiepiscop, n.n.] al Sucevei, Sebastian Rusan va fi ales mitropolit la Iași.

Alegerile episcopale [despre] care era vorba să fie ținute curând nu vor mai avea loc. Aceasta este hotărârea Guvernului, care satisface în special pe ardeleni.

Se spune că Vicarul Partenie Ciopron va fi demis din postul său, pentru cuvântarea ținută la deschiderea cursurilor de îndrumare a preoților din seria a V-a. De asemeni, va fi demis și al doilea vicar patriarhal, Benedict Ghiuș, pentru că este „prea moale”. În locul lor se spune că ar veni episcopul Antim Nica de la Galați și Teoctist Arăpașu de la Mitropolia Moldovei, care e simpatizat de Patriarh.

Se zice că rectorul Institutului Teologic, Nicolae Nicolaescu a căzut în dizgrația autorităților politice și va fi înlocuit.

Preotul Gheorghe Vintilescu spune că Partenie Ciopron e victima rectorului Nicolaescu, care caută să speculeze toate nimicurile, ca să dea impresia că e om devotat regimului și să acopere trecutul lui legionar. De asemeni nici Valerian Zaharia n-ar fi străin de aceste manevre împotriva lui Ciopron, căci râvnește să ocupe postul de Vicar. Dar Patriarhul care nu-l vrea pe Valerian Zaharia, spune că nu-l va numi în vreun post de conducere bisericească, chiar de i s-ar tăia mâinile.”

Candidații pentru aceste funcții erau din nou Valerian Zaharia, Antim Nica și Teoctist Arăpașu. În privința ultimului, patriarhul și ministrul Stoian au căzut de acord să devină vicar patriarhal, pentru cel de al doilea post de vicar patriarhal, însă, nu s-a putut ajunge la o înțelegere și, ca urmare, sinodul s-a prorogat.

În martie 1950, însă, patriarhul îl va numi, cu de la sine putere, pe Antim Nica drept al doilea vicar patriarhal. Motivul îl aflăm dintr-o notă informativă datată 19 martie 1950. Patriarhul a procedat astfel pentru a contracara ascensiunea în această demnitate a lui Valerian Zaharia, despre care credea că, dacă va ajunge la acest nivel, „în două luni îi va lua locul în scaunul patriarhal”. El mai era convins că alături de Valerian Zaharia mai erau diaconul Nicolae Nicolaescu, rectorul Intitutului Teologic din București, preotul Ion Pătrășcoiu, membru în Consiliul Național Bisericesc și D. Cumpănașu, inspector în Ministerul Cultelor. De altfel Nicolae Nicolaescu își va pierde postul de rector al Intitutului Teologic, pe care îl va ocupa arhiereul vicar patriarhal Teoctist Arăpașu. Cum Antim Nica nu era agreat de putere, a fost necesar ca patriarhul să întocmească un memoriu către CC al PCR în care să susțină justețea gestului său, persoana aleasă fiind un om de încredere, cu care a colaborat strâns în direcția susținerii regimului „de democrație populară”. Toate acuzațiile aduse lui Antim Nica erau catalogate drept neadevărate, provenind de la Valerian Zaharia, persoană cu mari păcate prin activitatea sa legionară din trecut. De data aceasta, patriarhul a avut, în cele din urmă, câștig de cauză. La 6 iunie 1950, la închiderea cursurilor de îndrumare misionară, seria a VI-a, Antim Nica participa în calitate de vicar patriarhal.

Până unde era dispusă să meargă puterea comunistă în conflictul cu un ierarh s-a văzut în cazul episcopului Nicolae Popovici al Oradei, pensionat forțat la doar 47 de ani și exilat la mănăstirea Cheia, la cererea primului-ministru Petru Groza. „Organele superioare de partid și de stat” nu mai doreau să asculte explicații, care de altfel nu le-au mulțumit niciodată. Chemat, la 2 octombrie 1950, de către Petru Groza și de către Gheorghiu-Dej, patriarhul Justinian nu a avut altă soluție decât îndepărtarea episcopului orădean, în caz contrar autoritățile având în vedere arestarea episcopului. Nici audiența din 3 octombrie, la primul-ministru, a mitropoliților Nicolae Bălan și Sebastian Rusan, persoane apropiate premierului, nu a putut modifica hotărârea acestuia, fiind subliniat faptul că este vorba de o cerință imperioasă a partidului. Tot ce au reușit să obțină cei doi mitropoliți a fost promisiunea că Nicolae Popovici nu va fi arestat și se va afla sub protecția personală a premierului. Patriarhul Justinian și mitropolitul Bălan au afirmat ulterior că Stanciu Stoian ar fi vrut să-i facă mai mult rău episcopului, fiind necesară intervenția lui Petru Groza pentru ca Nicolae Popovici să fie „doar” pensionat și exilat la mănăstire.

În fața tuturor acestor presiuni, Sinodul a cedat. I-a revenit patriarhului misiunea ingrată de a face totul în această direcție. Episcopul Nicolae Popovici era pensionat pe motiv de boală și în interes superior bisericesc, iar pentru Episcopia Oradei urmau să aibă loc alegeri.

Demiterea episcopului Popovici a reprezentat o grea lovitură pentru Sfântul Sinod și a fost percepută ca atare de către ierarhi. Informatorii Securității au înregistrat comentariile ierarhilor. Astfel Nicolae Colan ar fi afirmat:

„Procesul lui Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi, condamnarea lui Popovici, cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele mai curând decât să-l decapităm pe Popovici”. Andrei Magieru s-ar fi exprimat și mai concis: „Dezagregarea Sinodului a început. Când ne vine rândul și nouă?” Despre noua victimă a puterii comuniste se consemnează: „După ce s-a închis ședința Sinodului, Nicolae Popovici a tras la o parte pe Nicolae Bălan, Vasile Lăzărescu și Chesarie Păunescu, precum și pe Vasile Ursucaș, director în Ministerul Cultelor, cărora le-a spus că este informat că vor urma și alte demiteri, întrucât „comuniștii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de distrus Biserica.”

Nicolae Popovici avea dreptate, comuniștii nu aveau deloc de gând să se oprească. Candidații pentru scaunul de episcop al Oradei erau Antim Nica, Teoctist Arăpașu, Nicolae Mladin și, bineînțeles, Valerian Zaharia. Ultimul a reușit să-și vadă visul cu ochii; după multe încercări devenea, în sfârșit, episcop. Episcopia Oradei a stat vacantă mai mult de un an, până la 11 noiembrie 1951, patriarhul împotrivindu-se prin toate mijloacele alegerii lui Valerian Zaharia în vreun scaun episcopal. Patriarhul Justinian își precizase poziția în legătură cu Valerian Zaharia, față de puterea comunistă, încă din martie 1950, atunci când înaintase CC al PCR un memoriu pentru a-și justifica decizia de a-l numi pe Antim Nica vicar patriarhal. Iată cum îl descria atunci patriarhul pe viitorul episcop al Oradei:

„Arhimandritul Valerian Zaharia, inspector în Ministerul Cultelor, fost comandant legionar la Iași, director al Seminarului Teologic „Veniamin Costache” din Iași, cel care cu elevii seminarului a dărâmat în 1940 Sinagoga cea mare de la Râpa Galbenă, a fost amnistiat de Antonescu. Colegul lui, profesorul Golimas, fostul director al Liceului Național din Iași, care a participat cu elevii lui, alături de Valerian Zaharia, la dărâmarea marii sinagogi, este închis.

Pentru pretinsele servicii ce zice că le-a adus regimului nostru, prin articolele din presă, este destul libertatea de care se bucură.

Teama, mărturisită de el în public, că trebuie să se facă Arhiereu cu orice preț, ca să scape de moarte când vin anglo-americanii, fiindcă pe arhierei îi vor cruța anglo-americanii, dar pe cei mai mici îi vor pedepsi cu moartea, justifică deplin care sunt convingerile lui Valerian Zaharia despre trăinicia regimului nostru.

Celelalte motive de ordin moral și de ordin canonic care m-au determinat să nu-l accept ca cel mai apropiat sfetnic al meu, le voi expune verbal.”

În cele din urmă patriarhul a trebuit să cedeze pentru ca Biserica noastră să nu piardă încă o episcopie. Dacă nu ar fi fost ales nici de această dată candidatul puterii, eparhia Oradei ar fi fost împărțită între episcopiile Clujului și Aradului.

După 1951, Securitatea a făcut mai puține sinteze cu privire la activitatea patriarhului și a Sfântului Sinod, dar continua să ia note informative pe această temă. Loviturile primite slăbiseră rezistența Sinodului, închisorile erau pline, iar speranța într-o posibilă venire a americanilor era din ce în ce mai slabă. Subiecte de dispută cu puterea comunistă nu au mai fost o perioadă de timp, situația încadrării episcopilor se stabilizase, în administrația bisericească nu s-au mai făcut modificări importante, iar guvernul a renuțat la scoaterea preoților din buget. Va fi o liniște relativă până la moartea mitropolitului Nicolae Bălan, petrecută la 6 august 1955. Se prăbușea astfel un pilon foarte important al Sinodului și principalul sprijin și colaborator al patriarhului în acțiunile de rezistență. A urmat o nouă lungă vacanță a unui scaun vlădicesc, care a fost suplinit chiar de către patriarh, din august 1955 până în martie 1956. Durata lungă a vacanței mitropolitane precum și evenimentele ulterioare ne indică faptul că este vorba de o nouă imixtiune a puterii comuniste în alegerile de ierarhi și, implicit, în viața Bisericii. A fost ales, în final, preotul profesor Justin Moisescu, om de mare cultură teologică, dar care nu a excelat în verticalitate față de puterea seculară. La această alegere un rol important l-a avut, bineînțeles și ministrul cultelor de atunci Petre Constantinescu-Iași. Justin Moisescu nu a păstorit la Sibiu decât o scurtă perioadă de timp, deoarece, prin moartea mitropolitului Sebastian Rusan, a devenit vacantă Mitropolia Moldovei și a Sucevei, a doua în ierarhia de onoare a Bisericii Ortodoxe Române. Aici a păstorit timp de 20 de ani. Ascensiunea sa rapidă în scaunul mitropolitan al Ardealului și apoi al Moldovei și Sucevei, cu ajutorul puterii comuniste, a avut însă un preț mare pentru Biserica noastră, constând în adoptarea Decretului 410/1959. „Transferul” său grăbit la Iași arăta, încă de atunci, care sunt intențiile puterii în privința viitorului patriarh. Însă în acest fel a fost eliberat scaunul de la Sibiu. Puterea, liniștită acum, a permis alegerea lui Nicolae Colan într-o demnitate care i se cuvenea de la început. Cum cea de a doua persoană în dipticele Bisericii noastre era convenabilă puterii, Sinodul nu a mai avut forța de dinainte, dar chiar și așa a fost instituția care a rezistat cel mai mult puterii comuniste, un rol important avându-l patriarhul Justinian.

3.6. Încercări comuniste de folosire a clerului în lupta politică

Cum ierarhia bisericească și preoțimea nu erau dispuse să susțină schimbările politice dorite de comuniști, s-a încurajat crearea unor formațiuni satelit ale PCR în rândul clerului; era vizat cu precădere clerul ortodox, întrucât ierarhia catolică, de ambele rituri, a interzis preoțimii înscrierea în organizații de acest fel. Astfel, au rezultat două organizații preoțești prin care se dorea sprijinirea guvernului și promovarea unei noi imagini a URSS; acestea erau secția Religie a ARLUS și UPDR.

În aceste două structuri s-au încadrat unii preoți șantajabili și oportuniști, însă activitatea și implicit rezultatele au fost inexistente. Mai mult, patriarhul Nicodim, președintele de onoare al secției ARLUS – Religie, nu a avut nicio inițiativă în acest sens, fapt ce a nemulțumit autoritățile. Lipsa de activitate a acestei secții, în contrast cu celelalte secții ale ARLUS, se datora – potrivit unei evaluări a SSI – faptului că prin intermediul ei „se face politică” proguvernamentală.

Secția Religie a ARLUS, a fost înființată în scopul de a răsturna absolut tot ce se știa despre Biserica Ortodoxă din Uniunea Sovietică, după cum fusese ea descrisă în lucrările apărute în perioada interbelică și în timpul războiului, dovedind „reaua credință” a celor care au dus această campanie de defăimare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ea avea misiunea de a impune convingerea că Uniunea Sovietică este un „leagăn al credinței absolut libere”.

UPDR s-a dovedit, la început, ceva mai activă, poate și datorită noului ministru al cultelor, preotul Constantin Burducea, dispus la compromisuri, spre deosebire de patriarh. Preotul ministru Burducea a fost confirmat în funcția de președinte al UPDR la Congresul General al Cultelor și al tuturor preoților, desfășurat în perioada 16-17 octombrie 1945 la București, manifestare organizată de oficialități cu scopuri politice evidente. Mai toți membrii acestei noi organizații erau foști activiști legionari, care trecuseră de partea partidului comunist, în urma apelurilor liderilor acestuia din urmă. Numărul lor a fost însă foarte mic, mulți abandonând activitatea în această organizație. UPDR a fost înființată pentru a se opune Asociației Generale a Clerului Ortodox din România (AGCOR), asociația tradițională a preoțimii ortodoxe române și care grupa cea mai mare parte a clerului ortodox din România. Agentul „Viator” afirma că: „Mulți clerici s-au înscris [în UPDR, n.n.] din oportunitate [oportunism, sic!], spre a-și camufla păcatele politice din trecut, pentru care unii sunt azi în lagăre.”

În discursul ținut cu ocazia constituirii Uniunii Preoților Democrați, preotul ministru Constantin Burducea susținea că Frontul Național Democrat (gruparea care unea forțele politice obediente PCR) a întins Bisericii Ortodoxe „mâna caldă, sinceră și hotărâtă de prietenie și colaborare”. Același vorbitor anunța că va începe, în curând, epurarea în rândul clerului „pentru însănătoșirea vieții religioase, însăși [sic!] pentru triumful democrației”. Ceea ce a și început să facă, în temeiul legii de purificare, prin publicarea unei prime liste de funcționari din Ministerul Cultelor, printre care se aflau și mulți preoți.

Cu toate acestea a existat o puternică opoziție din partea preoților neimplicați în politică, dar care aveau sentimente anticomuniste.

Pentru impunerea ordinelor primite de la Moscova și atragerea poporului la structurile politice care ascultau dispozițiile comuniste, exponenții noilor idei politice au dorit pătrunderea unor oameni noi, cu „vederi progresiste”, în toate instituțiile statului, inclusiv în Biserică. În acest scop a fost declanșată o criză politică artificială. Sub pretextul curățirii instituțiilor de fasciști, s-a ajuns la adoptarea unor legi ale epurării prin care se înființau comisii de verificare, inclusiv pentru instituțiile ecleziastice (clericii diferitelor culte religioase, prin faptul că erau remunerați de la bugetul statului, erau asimilați funcționarilor publici). La 24 septembrie 1944, într-o cuvântare ținută la o ședință sindicală, Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma următoarele: „legionarii și elementele reacționare antonesciene sunt principalul pericol intern. Ei amenință libertățile dobândite la 23 august și împiedică lărgirea lor, democratizarea țării”. La rândul său, Vasile Luca aprecia că reminiscențele fasciste „sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de stat, Biserica, școala și terminând cu mentalitatea otrăvită a poporului”. De aici deducem că în curând urma să înceapă epurarea și că aceasta avea să fie de mare amploare.

Imediat, presa comunistă s-a lansat în campanii de „demascare” plină de indignare. Aceste atacuri în presă, în care se pleda pentru epurarea preoților acuzați de fascism, nu au împiedicat conducerea comunistă să accepte în fruntea organizațiilor din FND, în special Uniunea Patrioților și Uniunea Preoților Democrați din România, mai mulți clerici cu trecut legionar, în frunte cu Constantin Burducea și Valerian Zaharia. Acești preoți, ca și unii politicieni (precum Gheorghe Tătărescu, de pildă), cu toții persoane șantajabile, au fost folosiți ca „tovarăși de drum” pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.

Motivul oficial al epurării era acela de înlocuire a oamenilor cu mentalități „învechite”, care ocupaseră diverse funcții în timpul regimului antonescian. La 8 octombrie 1944 a intrat în vigoare Legea nr. 486 privind purificarea administrației publice. Considerați „fasciști”, „hitleriști” sau „legionari”, oamenii „învechiți” trebuiau schimbați, pentru a face loc celor care, într-un fel sau altul, făcuseră dovada obedienței față de partidul comunist. Motivațiile folosite pentru îndepărtarea „dușmanilor poporului” constau de multe ori în dovada că persoana respectivă participase, în orice fel, la „Războiul Sfânt”, sau acuzația, nu întotdeauna fondată, că făcuse „politică legionară”.

Preoții „democrați”, care au făcut parte din diverse anexe ale partidului comunist: secția Religie a ARLUS, Uniunea Patrioților (transformată ulterior în PNP), Apărarea Patriotică, au activat după instaurarea regimului de „democrație populară”, în sindicate. Se încerca, în acest fel, pe de o parte folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propagandă ale partidului comunist, iar pe de altă parte blocarea deciziilor ierarhilor care nu doreau să colaboreze cu autoritățile comuniste. Desigur, existau și recompense pentru preoții colaboraționiști.

Imixtiuni ale puterii comuniste s-au înregistrat chiar și în mediul monahal. Profitând de protecția politică acordată, agitatorii comuniști au pătruns chiar și în mănăstiri. Astfel, conform unei note a Siguranței, din 10 septembrie 1947, stareța Irina Lecca de la mănăstirea Văratec se plângea monseniorului Vladimir Ghika, care se întâlnea aici cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, că „oamenii regimului fac propagandă chiar în curtea mănăstirii”. Faptul că s-a încercat în mod oficial infiltrarea ideilor comuniste în rândul călugărilor este indubitabil; iată ce întâlnim într-o notă a DGSP din 6 noiembrie 1948:

„Arhimandritul Melchisedec, stareț al mănăstirii Neamț a afirmat că îi este foarte greu să facă față obligațiilor oficiale și de a permite ca la mănăstire să se activeze pe linia Arlusului [ARLUS-ului, n.n.], sindicală și a Frontului Plugarilor.”

Astăzi, aceste provocări ce nu puteau să ducă decât la tulburări în mediul monahal, par să declanșeze, mai degrabă, o reacție adversă celei dorite. Ele trebuie privite, însă, în contextul socio-politic de atunci.

3.7. Ierarhi verticali și preoți obedienți puterii politice comuniste

Un prim exemplu, pe care îl aducem în discuție, este cel din Episcopia Dunării de Jos. Evenimentele se petreceau în perioada în care aici era episcop Cosma Petrovici, iar vicar episcopul Antim Nica. Dintr-o declarație a preotului econom Teodor Stoica, datată 22 martie 1950, aflăm următoarele: după sărbătorile Paștelui din anul 1946, în cadrul Consiliului eparhial, unde erau prezenți numai „preoții democrați” Teodor Stoica și Dumitru Istrate, în corespondența urgentă se găsea și o adresă de la Apărarea Patriotică, prin care se cerea „să se designeze un conferențiar, îndrumător, pentru organizarea filialelor de apărare patriotică în jud. Covurlui, pe parohii”; aici Apărarea Patriotică avea drept vicepreședinte al regionalei chiar pe preotul Teodor Stoica; de altfel, chiar el a propus această adresă către Episcopia Dunării de Jos.

„Episcopul Cosma a spus: «Nu este chiar așa de urgentă».

Atunci se amestecă și vicarul P.S. Antim Nica și spune: «Apărarea Patriotică este un avort al comunismului de proveniență jidovească». – «Așa că nu vă prea grăbiți, mai ales că comunismul [sic!] va proceda ca în Rusia, distrugând complect [sic!] Biserica Creștină».-

Am luat corespondența și ne-am dus în cancelarie, cu adâncul regret de a nu fi putut reuși obiectul inițiativei mele.-

Aceasta ne este declarație [sic!] pe care la cerere o vom întări cu legiuitul jurământ.”

Probabil că această implicare a „preoților democrați” în activitatea Apărării Patriotice se datora apelului nou instalatului ministru al Cultelor, Stanciu Stoian, care la 11 noiembrie 1947, referindu-se la situația grea a populației din Moldova datorată foametei din 1946, afirma:

„Astăzi Biserica are un rol mare de îndeplinit din acest punct de vedere, fără să aibă predicile din trecut. Avem azi instituții ca «Apărarea Patriotică» și «Crucea Roșie», reorganizată, în care slujitorii altarelor pot găsi teren de muncă și satisfacție sufletească.”

Poate că structura care a afectat pe cale pașnică cel mai mult Biserica noastră, la începutul regimului comunist, a fost sindicatul. Prin cele mai diverse forme și mijloace sindicatul, prin pretențiile ridicate, a îngrădit activitatea conducerii BOR, fie la nivelul Patriarhiei, fie la cel al episcopiilor.

Un caz tipic, în acest sens, este cel de la Episcopia Tomisului care la data de 11 ianuarie 1949 a primit ordin de la Ministerul Cultelor „pentru a lua măsuri de reorganizare a personalului”. Despre cele petrecute atunci deținem informații din nota DRSP Constanța datată 13 ianuarie 1949, din care aflăm că „în urma acestui ordin preotul referent Duțu Ștefan, împreună cu comitetul sindical au întocmit un tabel nominal, cu noile încadrări ale Episcopiei Tomis”. Tabelul cu propuneri înaintat episcopului spre a fi semnat, a fost refuzat de acesta văzând că „oamenii lui au fost omiși din acest tabel”. Episcopul s-a exprimat în felul următor:

„Nu voi faceți acest tabel de încadrări, nu vă interesează pe voi, lucrurile acestea mă interesează pe mine”. Sindicaliștii erau însă prea obraznici ca să cedeze ușor. „La acest răspuns secretarul de cadre al Sindicatului, anume Dima Vasilescu i-a atras atenția [episcopului, n.n.], că tabelul a fost întocmit de Comitetul sindical, în colaborare cu administrația Episcopiei. În replică episcopul foarte agitat s-a exprimat că peste el nu trebuie să se bage Sindicatul și nici Partidul, că el este stăpân pe el și pe Episcopia lui, deci va face așa cum vrea el … a rupt tabelul făcut de Comitetul sindical și a întocmit altul, după bunul lui plac încadrându-și oamenii lui de încredere pe care Comitetul sindical îi omisese.”

Constatăm aici grava implicare a unor preoți din administrația eparhială, în probleme de competența ierarhului, pe care conform canoanelor numai el sau altă persoană desemnată special pentru acestea le poate rezolva. Sindicatul acționa doar la ordin politic și, după cum am văzut, nu își făcea niciun fel de scrupule.

Alt caz de implicare în probleme bisericești, în speță eparhiale, este cel de la Galați. De fapt, aici problemele erau mult mai complicate, deoarece după pensionarea forțată a episcopului Cosma Petrovici, petrecută în august 1947, scaunul chiriarhal a fost preluat de către episcopul Antim Nica, în calitate de locotenent. Au urmat însă dificultăți în privința alegerii viitorului episcop care, se pare, urma să fie Antim Nica, dezavuat însă de „preoții progresiști”, organizați în diferite structuri politice procomuniste, mai mult sau mai puțin deghizate, sau de sindicat și interesați în ocuparea unor posturi, fie de preoți, fie de cântăreți, în urma epurărilor și comprimărilor ordonanțate de Ministerul Cultelor.

Raportul politic al agentului „Barbu”, din 1946 (înainte de 15 februarie), cu privire la „evoluția Bisericii Ortodoxe Române înaintea alegerilor eclesiastice” prezintă niște informații foarte interesante în această privință. Agentul „Barbu” propunea în acest raport, încă de la începutul anului 1946, un plan prin care puteau fi aleși „cel puțin 12 vlădici devotați guvernului din cei 26 câți compun Sinodul Bisericii Ortodoxe Române”. Iată ce propunea „Barbu”:

„Pentru preoți există o lege de pensionare din oficiu la vârsta de 70 de ani, socotindu-i inapți de a conduce o parohie de 200-400 familii, deși în majoritate sunt cu o pregătire teologică ca și episcopii. Cum pot conduce câte 3-5 județe episcopi în vârstă de 70-80 de ani? Ori cei în cauză cer de bună voie la pensie [sic!], sau li se aplică și lor legea de pensionare a clerului parohial, care ar suferi o mică modificare cu aplicarea ei arhiereilor, episcopilor și mitropoliților, fără a se cere avizul Sf. Sinod, fiindcă acest aviz și l-a dat când a fost alcătuită legea de pensionare a preoților.

În felul acesta ar fi vacante 9 locuri (2 mitropoliți, 4 episcopi și 3 arhierei). Cum la alegeri vor fi promovați câțiva arhierei, s-ar mai vacanta și locurile lor, care trebuie ocupate. Ar putea fi aleși cel puțin 12 vlădici devotați guvernului din cei 26 câți compun Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Prin introducerea celor 12 aleși, se va putea pune mâna pe întregul Sinod și conducerea supremă a Bisericii va fi la dispoziția Guvernului. Conform legii Bisericii Ortodoxe Române, nu se admit candidații pe care nu-i confirmă guvernul.”

Istoria de la Episcopia Tomisului se repetă la Episcopia Dunării de Jos.

Problema salariilor și a comprimărilor posturilor de preoți și de cântăreți a fost o consecință a restructurărilor făcute de guvernul comunist în toate instituțiile statului. Era un mijloc de șantaj asupra preoților și cântăreților bisericești nedoriți de puterea politică și, în același timp, un prilej de a plasa, acolo unde era posibil, oameni care susțineau regimul. În noile condiții era necesar ca Biserica să se adapteze solicitărilor Ministerului Cultelor. În acest scop patriarhul Justinian, prin decizia nr. 54/1 martie 1949, prevedea următoarele: „necesitatea ca la fiecare biserică să funcționeze cel puțin un cântăreț bisericesc, pentru buna rânduială a slujbelor religioase”. În art. 1 se spunea: „Parohiile bisericilor care nu au posturi de cântăreți plătiți din bugetul Statului, vor prevedea în bugetul parohial, cu începere de la 1 martie 1949, cel puțin un post de cântăreț bisericesc, plătit după posibilitățile materiale ale fiecărei parohii”. Alte prevederi se referau la numirea sau încadrarea cântăreților plătiți din fondurile parohiilor care trebuiau anunțate organelor bisericești competente și „comunicate Ministerului Cultelor, prin Eparhia respectivă”. La art. 3 se specifica: „Cântăreții bisericești plătiți din fondurile parohiilor se bucură de aceleași drepturi și au aceleași obligațiuni ca și cântăreții bisericești plătiți din bugetul Statului”, iar art. 4 prevedea următoarele: „Pe lângă salariu[l] asigurat fie din bugetul Statului, fie din bugetul parohiei, cântăreții bisericești sunt îndreptățiți la o treime din toate veniturile epitrahilului și din toate celelalte beneficii de care se bucură personalul bisericesc”. De remarcat este pasajul care se referă la comunicarea către Ministerul Cultelor „prin Eparhia respectivă”; de aici rezultă că lista cu încadrările cântăreților trecea mai întâi pe la episcop, care putea să aducă modificări, așa cum avea să se întâmple la Galați.

Revenind la Galați, din nota dată de informatorul „V. Haralambie”, la 6 iunie 1949, referitoare la „clarificarea situației” de la Episcopia Dunării de Jos, aflăm că: „Antim Nica refuză să discute cu reprezentantul Sindicatului preoțesc, preotul Teofan Stănescu, exprimându-se că va termina «cu această bombă de minciună», după ce va organiza Episcopia. De asemenea, a interzis preoților Tudorel Popa și Piroșca Neculai să participe la corul Sindicatului funcționarilor publici din Galați”. Lucrurile nu se opresc aici, putem spune că P.S. Antim Nica nu era ținut numai sub observație de către Securitate, ci și sub presiune; pentru intimidarea episcopului și pentru a-l determina să accepte cererile sindicatului „în ziua de 14 aprilie organele de securitate din Galați au ridicat de la sediul Episcopiei din Galați o serie de broșuri cu caracter subversiv”.

În cazul episcopiei Dunării de Jos ar mai fi de semnalat câteva informații cu privire la mentalitatea și manifestarea unor „preoți democrați” față de administrația episcopală. În acest sens avem exemplul preotului Dimitrie Istrate, de la parohia Sf. Vineri din Galați, care a fost „recomandat de către forurile politice competente în înțelegere cu trimisul Ministerului de Culte, P.S. Lt. Antim Nica”, iar acesta din urmă, „a binevoit a cere delegarea mea [a preotului Dimitrie Istrate, n.n.] ca Consilier [sic!] Referent la secția Ad-tiv bisericească”. În continuare, același preot afirma următoarele:

„Mă înșelasem în ceea ce spusesem în cuvântul meu la instalare și în referatul meu înregistrat de episcopie la Nr. 1778/948, «ce conducător spiritual avem» (Anexez în original referatul meu). Același Episcop, cu aceaș[i] mentalitate autocrată aveam în fața mea. Atitudinea mea hotărâtă pentru o viață nouă bisericească scăpată de tirania monarhică episcopală, nefiind pe placul Episcopului locțiitor Dr. Antim Nica, precum și atât faptul că atât eu, cât și o parte din echipa nou numită, nu făceam parte din clica P.S. Sale, lucru ce mi l-a adus ritos la cunoștință cu expresia «Sunteți intrați pe fereastră» [subl. n.].”

Din acest document putem desprinde o serie de aspecte importante, care ne ajută să înțelegem situația dificilă în care se afla episcopul „reacționar” Antim Nica. Astfel, vedem că preotul mai sus amintit ocupase postul de consilier referent pe linie de partid, deosebit de important, deoarece în primul rând se ocupa de tipăriturile și învățământul coordonat de conducerea eparhială. Apoi, acuză „tirania monarhică episcopală” instaurată de Antim Nica, dorind probabil „democrație” în conducerea eparhială și în slujirea Bisericii. Nu în ultimul rând, afirmația că preotul Tătaru nu putea să ocupe postul de consilier, datorită activității sale „legionare”, trebuie verificată.

Rămânând la Galați, vedem cum un inspector din Ministerul Cultelor putea să apostrofeze un episcop și să așeze „politicul” și „lozinca timpului” deasupra îndatoririlor bisericești ale preotului. Este vorba despre evenimentul din 16 martie 1948, petrecut la Episcopia Dunării de Jos, când episcopul Antim Nica îi atrăgea atenția inspectorului de culte, preotul Fârșerotu, pentru persoana impusă într-un post de protopop. De fapt, „preotul democrat”, impus de partid prin Ministerul Cultelor, într-un post de protopop, avea „datoria”, față de partid, să-l supravegheze permanent pe episcop, mai puțin atunci când trebuia să meargă la cursurile serale de partid, chiar cu prețul neglijării îndatoririlor de preot și de protopop. În plus, replica inspectorului Fârșerotu este „memorabilă”.

Puterea comunistă urmărea infiltrarea „elementelor progresiste” în structurile de conducere ale Bisericii; în acest sens comitetele parohiale trebuiau conduse de către „preoți democrați”. Numai că ierarhul locului se putea împotrivi acestei manevre, chiar mai mult, o putea parodia și folosi împotriva celor care o promovaseră. Astfel, conform notei din 20 ianuarie 1950, episcopul Antim Nica cerea secretarului de partid pe județ să acorde „întreaga libertate acestor comitete pentru a-și desfășura nestingherite propaganda lor religioasă”, deoarece erau conduse de „preoți democrați”.

Lupta împotriva funcționarilor impuși de partid, prin Ministerul Cultelor, în aparatul de conducere eparhial, o întâlnim dusă cu și mai multă fermitate la Oradea, în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popovici. Însă, toate „ieșirile antidemocratice” ale episcopului ardelean au fost anihilate, în cele din urmă, prin decizia puterii comuniste de a-l pensiona forțat la doar 47 de ani și a-l exila la mănăstirea Cheia, la cererea primului-ministru Petru Groza. Acest fapt s-a realizat în urma ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 octombrie 1950. A fost singura soluție posibilă pentru ca episcopul Nicolae Popovici să nu fie arestat.

Iată cum relata DGSP aceste evenimente:

„În 2 octombrie a.c., Justinian a fost chemat de dl. Prim Ministru, Dr. Petru Groza, care i-a arătat necesitatea de a rezolva în mod satisfăcător problema Popovici și de a renunța la discutarea cazului Andrei Coman. Apoi Justinian a fost primit în audiență și de tov. Prim Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri, Gheorghiu-Dej. În legătură cu aceste audiențe, Justinian a confiat următoarele:

«Am stat de vorbă aseară cu Primul Ministru de la orele 7 la 12:30. Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe Premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea Eparhiei Oradiei, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii. Premierul s-a legat de o frază din raportul meu, în care spuneam că Popovici e un om tânăr, bine pregătit și capabil de a mai fi util Bisericii, dacă îl încercăm în altă parte. Premierul mi-a cerut trimiterea lui Popovici la o mănăstire de dincoace de Carpați. Iată unde ne-a dus dobitocul de Popovici.

Tov. Gheorghiu-Dej m-a primit foarte frumos și a vorbit cu mine ca și cu unul de ai lui și m-a convins repede.

Totuși voi încerca prin Mitropolitul Nicolae Bălan și prin Mitropolitul Sebastian Rusan să-l mai îmbunez pe Premier».

În după masa zilei de 3 octombrie a.c., Nicolae Popovici a lipsit de la dezbaterile comisiilor Sinodului …. Tot atunci, dl. Prim ministru, dr. Petru Groza a chemat în audiență pe Mitropoliții Nicolae Bălan și Sebastian Rusan. … În cadrul acestor discuții, Bălan a prezentat contrapropunerea ca să i se acorde lui Popovici un concediu de boală de 6 luni, dar dl. Prim ministru a respins-o. Bălan nu a acceptat să ia cuvântul pentru a cere îndepărtarea lui Popovici, menționând că va aproba însă propunerea venită de la Patriarh în acest sens.”

Interesante sunt și comentariile ierarhilor după încheierea ședințelor de Sinod:

„Astfel Nicolae Colan al Clujului a subliniat: «Procesul lui Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi, condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă noi am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici».

Andrei Magieru al Aradului și girant al Oradiei a precizat: «Dezagregarea Sinodului a început, pe când ne vine rândul și nouă?»

Sebastian Rusan al Moldovei a arătat: «Măi frate, ți se rupe inima, dar n-am putut face altfel. Am vorbit și eu cu „nașul” (dl. Prim ministru), dar lucrurile au fost așa de bine puse pe roată, încât orice stăruință n-a mai putut ajuta. Să-l aibă pe suflet „șoactării” (intriganții) ăia de la Culte, bătu-i-ar Evanghelia de ticăloși».

Nicolae Bălan al Ardealului a repetat față de mai multe persoane: «Îmi pare rău de soarta lui. Am vorbit de două ori cu dl. Prim ministru, dar zadarnic. Părintele Nicolae e convins că dl. Prim ministru se va convinge că nu e vinovat și-l va reabilita. Să dea Dumnezeu! Părintele Nicolae vroia să ceară ca mănăstire de retragere Sâmbăta de Sus; eu am socotit că nu e bine să se ducă acolo, deoarece munții sunt plini de partizani ai rezistenței și Vlădicul Popovici se teme de agenți provocatori ai Securității, care să-i însceneze cine stie ce crimă și să nu-l otrăvească cu alimentele aduse acolo»”.

Evenimentele nu se opresc aici:

„După închiderea Sinodului, în 6 octombrie a.c., Episcopul Nicolae Popovici a plecat cu mașina Patriarhului să viziteze mănăstirea Cheia, reședința ce i-a fost fixată de Sinod. Mănăstirea nu i-a plăcut, fiind situată izolat …, fără niciun fel de confort.

Întorcându-se în seara zilei de 6 octombrie de la Cheia, Popovici a solicitat să i se permită să-și aleagă altă mănăstire din Moldova și să i se permită să stea până la sfârșitul lunii octombrie la Oradea, pentru a-și lichida bunurile și a-și transporta cele necesare la noua mănăstire de reședință. Popovici a refuzat cu această ocazie să-și ia angajamentul să nu mai țină o predică „de adio” instigatoare în Catedrala din Oradea.

În 7 octombrie a.c., Popovici a plecat la mănăstirea Tudor Vladimirescu – Tecuci, unde își transportase din august 1950 o parte din bagaje, plecând mai departe în Moldova.”

În realitate, după ce a plecat de la mănăstirea Vladimirești, a mers la Biertan pentru a-și vedea părinții.

Suferințele episcopului Nicolae Popovici vor continua la predarea inventarului episcopiei în data de 14 octombrie 1950 (praznicul Cuvioasei Paraschiva). Aici avea să-și găsească apartamentul sigilat din ordinul vicarului Andrei Coman la „recomandarea” DGSS. Au urmat o serie de incidente mai mult decât umilitoare și revoltătoare pentru un episcop provocate de inamicii săi care își doreau foarte mult o astfel de ocazie. Nu voi insista aici asupra acestor evenimente, mă voi mărgini doar la un fragment din finalul raportului adresat patriarhului Justinian de către episcopul umilit:

„Scandalul pe care l-au dezlănțuit funcționarii pomeniți în acest raport și alții care au stat în penumbră – toți ocrotiți și ținuți cu dinții în Episcopie de către Ministerul Cultelor, pentru serviciile de anarhie și informații false, pe care le-au prestat – nu este în fond altceva decât concluzia finală și logică, a unor îndemnuri și acoperiri morale date de Ministerul Cultelor acestor funcționari. Lipsindu-le simțul măsurii, al orientării și flexibilitatea inteligenței necesară acestei orientări, acești funcționari au crezut că, chiar și după debarcarea mea, mai e necesar să se poarte cu necuviința și ilegalitatea de care de atâtea ori au dat dovadă, față de mine și care de fiecare dată le-au fost iertate de protectorul de sus. Scandalul istorisit aici este momentul ultim și neprevăzut al unei nefericite educații anarhice, făcute subalternilor unei instituții, împotriva superiorului lor ierarhic. Cei ce ani de-a rândul au semănat vânt în suflete, au început astăzi, să culeagă primele furtuni”.

Se poate vedea de aici ce a însemnat pătrunderea „democrației” în aparatul de conducere al unei eparhii.

Episcopul Nicolae Popovici a fost ținut sub strictă supraveghere tot restul vieții. A trecut la cele veșnice pe data de 20 octombrie 1960, la numai 57 de ani. Nu se știe cum a reacționat față de decretul 410/28 octombrie 1959, care a afectat foarte grav viața monahală din Biserica Ortodoxă Română. A odihnit timp de 32 de ani în satul natal, Biertan, pentru ca la 23 august 1992 să fie reînhumat în Catedrala Episcopală din Oradea, un mic act reparatoriu tardiv.

Pentru că sindicatul făcea mult rău Bisericii, așa cum am văzut, trebuie remarcată încercarea patriarhului Justinian de a înființa un sindicat al Patriarhiei, care să nu depindă de nicio confederație sindicală și astfel să nu poată fi manevrat din afara Patriarhiei prin diverse mijloace. Apelul patriarhului și contextul în care s-au petrecut evenimentele le aflăm consemnate într-o notă informativă datată 20 ianuarie 1950.

„Luni, 16 ianuarie 1950, toți salariații Patriarhiei au fost convocați de Justinian Marina în sala Sinodului din palatul patriarhal, cu care ocazie acesta a ținut o cuvântare, expusă într-un ton foarte violent din care semnalăm părțile cele mai esențiale [sic!]: Vicarul patriarhal Partenie Ciopron, directorul administrativ Modoran și directorul contabilității Alexandrescu au făcut propuneri pentru avansarea unor funcționari și în acest fel au creat o stare de spirit ostilă patriarhului printre funcționari, care văd în el singurul obstacol al îmbunătățirii situației lor materiale. În realitate el – patriarhul – nu are nimic împotriva avansării lor, dar schema de încadrări aprobată de Ministerul Finanțelor nu îngăduie nici o schimbare.

În continuare Justinian Marina a dat în public delegația directorului Modoran, recent angajatului Carp Greceanu și șefului Cadrelor însărcinarea de a găsi modalitatea formării unui sindicat aparte pentru salariații Patriarhiei.”

Motivația patriarhului era mai mult decât întemeiată:

„Salariații Patriarhiei trebuie să fie educați în alt spirit decât ceilalți sindicaliști din țară. Ei trebuie să apere Biserica, pe patriarh și să lămurească oriunde rolul Bisericei [Bisericii, n.n.] în stat. Educația antireligioasă care se face sindicaliștilor în toate celelalte sindicate – inclusiv cel al Ministerului Cultelor de care depind salariații Patriahiei – nu-și poate avea locul.

Funcționarii Ministerului Cultelor sunt educați pe linie sindicală și politică în sensul ostilității față de Biserică și al «sabotării» Patriarhiei. Pe această linie el – Justinian – trebuia să scoată în evidență cazul cu piesa jucată de sărbători de echipa artistică a Sindicatului Ministerului Cultelor, în care un preot era batjocorit, iar un pionier pus să scuipe pe cruce. Toate demersurile făcute de Biserică la Ministerul Cultelor sunt lăsate fără urmare. «Trebuie să precizez», a spus Justinian «și să o știți cu toții că la Ministerul Cultelor suntem sabotați întru totul».

Salariații Patriarhiei nu s-au bucurat anul trecut de drepturile de odihnă ale celorlalți sindicaliști din țară și astfel a trebuit ca Biserica singură să le acorde aceste drepturi.

Apoi, Justinian Marina a afirmat că acei salariați ai Patriarhiei care sunt credincioși ortodocși și care nu se comportă ca apărători ai credinței ortodoxe ar face mai bine să plece! Cei ce se socotesc neîndreptățiți la salariile pe care le primesc să plece în altă parte, unde vor fi mai bine salarizați, căci Biserica atâta poate să plătească.

La încheierea cuvântării patriarhale, mai mulți asistenți au cerut cuvântul, dar Justinian nu a dat prilej nimănui să vorbească, anunțând că la o dată pe care o va fixa va avea loc o altă ședință, unde «va asculta» pe toți cei ce nu sunt de acord cu cele expuse de el.”

Propunerea patriarhului avea motivații cât se poate de logice pentru politica pe care o ducea în relațiile cu autoritățile statului; el nu era dispus să cedeze pozițiile Bisericii în fața puterii comuniste și, de aceea, avea nevoie în spatele său de oameni care să nu accepte compromisuri facile față de stat.

Acest sindicat a fost criticat, înainte de apariția sa, chiar de către oameni ai Bisericii.

„Consilierul Gheorghe Maior s-a exprimat plin de teamă că patriarhul intenționează înființarea unui sindicat galben, ceea ce nu va fi tolerat și va aduce numai supărări personalului clerical …. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecarul Institutului Teologic de grad universitar din Capitală, afirmă că hotărârea patriarhului de a crea un sindicat propriu se datorează faptului că el este iritat de gândul că funcționarii administrației patriarhale fac parte din sindicate, care nu sunt sub controlul său (cei de la școlile bisericești fac parte din Sindicatul Învățământului, cei de la Tipografia Cărților Bisericești din Sindicatul Artelor Grafice și cei de la Patriarhie din Sindicatul Ministerului Cultelor). Justinian dorește ca nici un sindicalist să nu se poată adresa – ca în prezent – unui sindicat pentru a-și revendica drepturile. După Căciulă, Justinian dorește introducerea unei «dictaturi personale sindicale».”

Patriarhul Justinian nu s-a referit, de fapt, la toți salariații Patriarhiei, dar a refuzat categoric să aibă întrevederi cu sindicatele.

Din această notă informativă mai aflăm un lucru interesant, anume că în Patriarhie existau comuniști cu carnet de partid, chiar mai mult, se desfășurau și ședințe ale biroului organizației de partid de la Patriarhie, unde „tovarășii” își permiteau să comenteze deciziile patriarhului.

Un exemplu de presiune din partea sindicatului la adresa Bisericii îl întâlnim într-o notă informativă din anul 1951. Astfel, muncitorii de la Institutul Biblic s-au prezentat „cu o citație din partea Sindicatului Metalo-Chimic, ca să semneze de luare la cunoștință pentru a se prezenta la Sindicatul Metalo-Chimic, următorii: Pr. consilieri Atanasie Preda, Silvestru Vatrici și Anghel Dima. Dar aceștia au refuzat să semneze”, chiar dacă în citație se făcea apel la Miliție. La intervenția lui Nicolae Verzea, de la Serviciul Cadre, situația a fost aplanată, însă „problema rămâne deschisă, muncitorii trag nădejde că se vor întoarce la lucru, căci sindicatul îi susține. Fapt este că tov. Preda, Vatrici și Dima sunt foarte îngrijorați”.

Și astfel, apărea un sindicat al Patriarhiei, însă se pare că și acesta avea să fie controlat de partid. Un astfel de sindicat nu putea să dăinuiască multă vreme, deoarece chiar unii ierarhi se manifestau negativ față de o astfel de organizație. Este cazul arhiereului vicar patriarhal Teoctist Arăpașu Botoșăneanul, care, în calitate de rector al Institutului Teologic din București, se arăta împotriva studenților teologi „care intenționează să intre în Sindicatul patriarhiei, asta pe motiv că «organele sindicale s-ar amesteca prea mult în treburile Institutului»”. Mai mult, conform celor spuse de informatorul „V 25”, la 28 mai 1953, rectorul a dat dispoziție ca studentul Zamfirescu Alexandru, din anul II, „să nu se avânte prea mult pe linie sindicală și de UTM și să lase lucrurile mai ușor”.

Un document interesant, în ceea ce privește ingerințele partidului în problemele bisericești, este cel din 20 aprilie 1949, unde se precizează poziția patriarhului Justinian față de cererea preotului Gheorghe Baciu, care avea „oarecari studii de Teologie” și fusese preot-confesor în divizia Tudor Vladimirescu, pentru recunoașterea sa ca preot cu toate drepturile. Patriarhul s-a împotrivit cererii, motivând că „în Tudor Vladimirescu nu s-a făcut religie”, în condițiile în care toți preoții din Consistoriu erau pentru.

Refuzul patriarhului nu se poate explica decât prin rolul pe care îl jucase această structură militară după 23 august 1944. Mai exact, este vorba de aparatul de Educație, Cultură și Propagandă, aflat inițial în această divizie, care avea rolul de îndoctrinare a corpului ofițeresc și de trupe al armatei române și de înlocuire a persoanelor care se dovedeau a nu fi în „spiritul vremii”. Totodată, instituția clerului militar a fost subordonată acestui organism, de sorginte sovietică, în scopul cenzurării predicilor și educației religioase din armată, în conformitate cu „Directiva pentru problema religioasă pentru țările din orbita comunistă”. Astfel, au apărut și conflictele de vederi între clericii care își îndeplineau rolul de păstori în rândul soldaților români, în frunte cu episcopul Partenie Ciopron și cei „progresiști” sau „democrați”, care propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu după jaloanele impuse de aparatul politic.

Potrivit unui „Memoriu asupra situației preoților militari activi”, redactat în anul 1945 de către Direcția Superioară pentru Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, se pare că pentru totalul de 105 preoți militari activi s-au prevăzut doar 11 locuri, restul adică 94 de preoți devenind astfel disponibili, potrivit noii încadrări cerute de Comisia Aliată de Control Sovietică. În același document se cerea „să fie încadrați doar preoții care luptă pe linia democrației și să fie îndepărtați din posturi aceia care au scrieri în care s-au susținut fascismul și războiul contra URSS”. Se cerea, totodată, „încadrarea preoților militari din Divizia Tudor Vladimirescu în rândul clerului activ”. La 22 august 1948, printr-un ordin al Regiunii a III-a militare clerul militar a fost desființat.

Preoții din divizia Tudor Vladimirescu, fuseseră hirotoniți de către patriarhul Serghie al Moscovei, dintre voluntarii români cu studii teologice. La rândul lor, acești preoți au dezlegat pe militarii diviziei de jurământul anterior, luându-le un nou jurământ, pentru a lupta împotriva „fascismului”. Se înțelege astfel de ce patriarhul Justinian refuza să-i recunoască preotului Baciu, în 1949, calitatea de slujitor cu studii superioare.

Preotul Baciu se pare că nu era la prima cerere de recunoaștere a calității pe care o prestase în așa numita „divizie românească”, care s-a dovedit a fi, de fapt, antiromânească. În ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 decembrie 1946, Mitropolia Ungrovlahiei, cu adresa nr. 13048/945, înainta adresa diviziei Tudor Vladimirescu nr. 1439/945, cu memoriul celor trei preoți hirotoniți la Moscova și care cereau să fie repartizați la parohii după desconcentrare. Ulterior, în ședința din ziua următoare, Sfântul Sinod a luat în discuție adresa de la amintita structură militară, cu memoriul preoților Vintilă Constantin, Baciu Gheorghe și Brânzeu Teodor, hirotoniți la Moscova. Comisia juridico-canonică, condusă de episcopii Grigorie de Huși și Partenie al Armatei, propunea recunoașterea validității acestor hirotonii pe temeiul actelor de hirotonie, prezentate de cei în cauză, din partea Patriarhiei Moscovei.

În urma discuțiilor, Sfântul Sinod hotăra:

„1) Recunoaște validitatea hirotoniei preoților: Vintilă Constantin, Baciu Gheorghe și Brânzeu Tudor;

2) după desconcentrare vor putea fi utilizați la parohii libere la care n-ar avea contracandidat cu studii teologice complete, însă cu obligația de a-și termina studiile teologice spre a se pune de acord cu rânduielile Bisericii noastre.”

Hotărârea Sfântului Sinod era valabilă din punct de vedere canonic și nu avea substrat politic. Ea se baza pe mai multe canoane care prevăd această situație. Astfel, în privința studiilor necesare la intrarea în preoție se baza pe canoanele 9 de la primul sinod ecumenic, 89 al Sfântului Vasile cel Mare, dar și pe prevederile statutare ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 120). Fiindcă aceștia erau hirotoniți de patriarhul Moscovei, le era necesară cartea canonică pentru a putea sluji, atât în cadrul armatei (după intrarea diviziei Tudor Vladimirescu în Armata Română) – Episcopia Armatei, cât și în orice altă biserică, indiferent de Eparhia românească. Aceasta conform canoanelor 12 și 33 apostolice, 15 și 16 de la sinodul I ecumenic, 13 de la sinodul IV ecumenic, 17 Trulan, 3 Antiohia.

Pe de altă parte, dacă acestora nu li se recunoștea hirotonia, aceasta nu se putea repeta, deoarece era ortodoxă, iar reluarea actului este interzis de canoanele Bisericii Ortodoxe 68 apostolic și 48 Cartagina.

În concluzie, se pare că acest Gheorghe Baciu, pe lângă faptul că nu își terminase studiile teologice, nu adusese nici cartea canonică de la Patriarhia Moscovei, situație ce nu mai rămânea de discutat decât în Consistoriu, probabil Central Bisericesc.

Revenind la documentul de la care am plecat, observăm că, în cele din urmă, probabil la presiuni politice, patriarhul a admis această cerere.

3.8. Învățământul teologic

În privința învățământului, Biserica Ortodoxă Română a suferit, în anul 1948, mai multe lovituri corelate între ele. Mai întâi, prin Decretul nr. 175/2 august 1948?, Religia era exclusă din învățământul public preuniversitar, apoi, Decretul nr. 176/2 august 1948, erau naționalizate școlile particulare, pentru ca nu cumva să se continue studiul acestei discipline în învățământul privat. Dar comuniștii nu intenționau să se oprească aici; Decretul nr. 177/3 august 1948 va reprezenta un șoc pentru învățământul teologic, resimțit mai ales în vestul țării.

Potrivit legii, Ministerul Cultelor avea puteri depline în ceea ce privește învățământul teologic de toate gradele. Astfel înființarea școlilor și alcătuirea programelor școlare trebuiau „supuse spre aprobare Ministerului Cultelor” (art. 44), membrii corpului didactic erau numiți „în conformitate cu statutul și normele aprobate de minister, având pentru cei salarizați de Stat recunoașterea prealabilă a ministerului, iar pentru cei plătiți de cult confirmarea în termen de 15 zile de la numire” (art. 45), Ministerul Cultelor putea anula numirile făcute „din motive de ordine publică sau siguranța Statului” (art. 45).

Biserica Ortodoxă Română și-a putut organiza, pe temeiul acestei legi (art. 48), patru tipuri de școli teologice: școli de cântăreți bisericești, seminarii teologice, seminarii teologice monahale și institute teologice de grad universitar.

Prin art. 49, Biserica noastră primea o grea lovitură. Consecințele imediate ale acestui articol au fost următoarele: desființarea Academiilor Teologice din Arad, Caransebeș și Oradea-Timișoara, desființarea Facultății de Teologie de la Suceava, excluderea Facultății de Teologie din Universitatea București și transformarea ei în Institut Teologic de Grad Universitar și transformarea Academiilor Teologice din Sibiu și Cluj în Institute Teologice de Grad Universitar. Această situație s-a menținut doar până în anul 1952, când a fost desființat Institutul Teologic de Grad Universitar din Cluj. Din acest moment, învățământul teologic ortodox a beneficiat de doar două instituții de învățământ superior pe toată durata regimului comunist. Institutul din București primea candidați din Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, iar cel din Sibiu, candidați din Mitropoliile Ardealului și Banatului.

În aceste condiții, patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învățământului teologic. El a reușit să mențină un standard ridicat al învățământului teologic, îmbunătățind organizarea și funcționarea acestuia, ținând cont de experiențele interbelice. Dintre realizările patriarhului Justinian în domeniul învățământului teologic menționăm următoarele:

a elaborat un regulament unic pentru toate instituțiile de învățământ teologic;

programele analitice au fost realizate, de această dată, de către profesorii institutelor teologice; în acestea predominau materiile teologice, multe cu caracter practic, utile viitorilor preoți pentru a face față cât mai bine slujirii la altar;

a încercat să imprime vieții din intituțiile de învățământ teologic trăsături ale vieții monahale, prin practicarea intensă a slujbelor bisericești în paraclisele special amenajate, prin încurajarea practicării rugăciunii, prin numirea de duhovnici care să aibă sub supraveghere atitudinea morală și spirituală a învățăceilor;

a dorit să fie cât mai mulți profesori-preoți, care să îmbine cele predate cu exemplul slujirii la altar. A căutat prin toate mijloacele să-i păstreze și să-i promoveze pe marii profesori din perioada interbelică: Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Petre Vintilescu, Benedict Ghiuș și mulți alții. A „recuperat” profesori de valoare deveniți indezirabili în alte părți, cum ar fi cazul lui Alexandru Elian;

a manifestat o grijă deosebită pentru înzestrarea materială a acestor intituții prin dotarea cu cărți, inițierea de publicații, construirea de cămine, cantine etc.

Învățământul teologic ortodox din România și publicațiile teologice ale Bisericii Ortodoxe Române au fost foarte apreciate de către teologi din străinătate.

În perioada 1949-1959 au funcționat și două seminarii monahale pentru călugărițe la mănăstirile Agapia și Hurezi, desființate prin măsurile antimonahale luate în anul 1959. Tot în anul 1959 au fost exmatriculate studentele din Institutele teologice și nu s-au mai acceptat fete sau călugărițe în învățământul teologic ortodox.

3.9. Cursurile de îndrumări misionare

Aspectul cel mai controversat al activității patriahului Justinian în domeniul învățământului teologic l-au constituit cursurile de îndrumări misionare. Aceste cursuri au debutat în ianuarie 1949, în localul Institutului Teologic de Grad Universitar din București, aflat pe atunci în clădirea fostului Seminar Central. Primele serii au avut o durată de 60 de zile, iar la prima serie au participat 522 de preoți din Moldova, Oltenia, Muntenia și sudul Bucovinei. Deschierea a fost făcută oficial de către patriarhul Justinian, cu participarea ministrului Cultelor Stanciu Stoian și a rectorului institutului, diaconul Nicolae Nicolaescu. Cursurile, ce au reprezentat o noutate pentru învățământul teologic și pentru pregătirea preoților, au fost considerate la început mijlocul prin care preoții urmau să fie „lămuriți” asupra marilor intenții și realizări ale comunismului pe care apoi trebuiau să le proslăvească în fața credincioșilor. Programele pe baza cărora s-au ținut aceste cursuri cuprind într-adevăr numeroase teme referitoare la „democrația populară”, iar discursurile ținute de diferite oficialități, publicate în revistele oficiale, întăresc această opinie. Patriarhul Justinian a practicat însă și de această dată un discurs cu două înțelesuri, unul pentru puterea politică și altul pentru Biserică. Iată ce spunea Patriarhul Justinian cu prilejul deschiderii celei de a doua serii de cursuri pentru preoți:

„Aș dori să atrag luarea aminte tuturor asupra caracterului exact pe care trebuie să-l aibă cursurile noastre. Ele nu trebuie să aibă caracter prea intelectualist, cum poate mulți dintre noii veniți ar fi înclinați să creadă .… Grija noastră la aceste cursuri trebuie să se îndrepte asupra activității pastorale a preoților noștri, activitate care trebuie să se desfășoare după metodele cele mai potrivite și mai apropiate de înțelegerea poporului …. Ca o părere a noastră, în ceea ce privește predica noastră, cateheza noastră și orice sfat și îndrumare dată credincioșilor noștri, socotim că ele trebuie concentrate în scopul de a învăța pe credincioșii noștri rugăciunea, deci să cunoască cultul nostru, să-l învețe și să-l practice în toate împrejurările în care preotul oficiază .… Să ne întoarcem deci la practicile Bisericii din primele veacuri, când poporul trăia învățătura lui Hristos, în cântările și psalmii de rugăciune și de laudă adresați lui Dumnezeu și când Apostolii, cu puțină pregătire intelectuală, dar cu focul sfânt al credinței în Hristos, încălzeau, mângâiau și câștigau pentru Hristos sufletul neamurilor însetate după trăirea cu Dumnezeu.”

Adevăratul sens al mesajului patriarhal nu va fi înțeles decât mai târziu, după ce Securitatea va cunoaște în ce au constat și cum au decurs cursurile și va face analiza politică a profesorilor care predau la aceste cursuri. Mai exact, acest lucru se va produce după finalizarea seriei a II-a de cursuri:

„Chiar patriarhul Justinian, la deschiderea seriei a II-a de cursuri, în fața consilierului ministerial de la Culte, prof. Nistor, a spus public că preoțimea nu trebuie să mai pună accentul pe rațiune, ci să se întoarcă la timpurile apostolice, învățând poporul să se roage. Deci patriarhul a răsturnat toată cuvântarea consilierului Nistor, care spusese tocmai atunci preoțimii că trebuie să renunțe la prejudecățile teologice.”

În același raport, al DGSP, se fac referiri ample la cursurile de îndrumări misionare și la scopul urmărit de patriarhul Justinian în cadrul acestor cursuri:

„În cadrul Institutului Teologic de grad universitar a inițiat cursuri de îndrumare misionară, lăsând să se înțeleagă că acestea vor fi cursuri de îndrumare politică. În realitate se fac cursuri de teologie sacră după vechiul calapod. Chiar [atunci] când subiectele conferințelor sunt democrate, prin discuțiile de la sfârșitul lor, nivelul democratic al acestor conferințe se p[i]erde. S-a discutat de ex. aproape o oră după o conferință a Pr. Vintilescu dacă preotul când se îmbracă în veșminte pune mai întâi mânecuțele sau brâul. Iar cân[d] verun [vreun, n.n.] preot accentuează lucrarea democrației, cum a fost cazul cu Pr. Ulpiu Petrescu, sala apostrofează, silind pe cel în cauză să renunțe la cuvânt. Aceasta se întâmplă pentrucă [pentru că, n.n.] profesorii, chiar [atunci] când sunt de bună credință, atacă problemele necorect [incorect, n.n.], neavând ei [înșiși] educația politică făcută la vreunul din partidele democratice, sau trecutul lor politic apăsându-i, nu-i lasă să vadă problemele just.

Încadrarea politică proastă a profesorilor este cauza principală care împ[i]edică reușita bună [sic!] a cursurilor. Astfel rectorul Dicoan [Diacon, n.n.] Nicolaescu este un «voiajor politic», trecând pe rând prin P.S.D., P.C., F.P., din nou la P.S.D., a cerut să fie primit în P.M.R., dar a fost refuzat și atunci s-a întors din nou la P.S.D., pentru ca prin unificare să se găsească astăzi în P.M.R. -Emilian Vasilescu este reacționar prin gândirea lui și prin manifestări. Produs al curentului «gândirist», -Tudor Popescu este cel care a făcut parte din comisia dusă de Nemți [nemți, n.n.] la Katyn. Pr. Vintilescu și ginerele lui, Pr. Coman, sunt liberali -Gh. Moisescu, legionar și discipol al Pr. Nae Popescu, N. Chițescu a fost până de curând membru în comitetul central al Partidului Liberal-Dinist, fiind făcut profesor universitar prin Gh. Brăteanu [Brătianu, n.n.].

Pr. D. Stăniloae est[e] [p]a[r]tizanul misticismului bolnăvicios de genul lui [P]etrache Lupu și al tuturor pretinselor teofanii. Toți aceștia și-au luat sarcina să reeduce din punct de vedere politic o preoțime, care, cu voia sau fără voia ei, a fost antrenată în partidele de extremă dreaptă sau a fost la cheremul partidelor istorice, al căror joc l-a făcut.”

Securitatea a urmărit în mod continuu aceste cursuri. Iată ce informații sintetiza într-un alt raport. Temele politice au devenit tot mai puține în cadrul programelor acestor cursuri. Încă din 1949 (anul de început al acestor cursuri), patriarhul Justinian a început să elimine, încet dar sigur, conferințele cu caracter politic. La deschiderea seriilor a III-a și a IV-a, patriarhul nu a mai îndrumat preoții cursanți din punct de vedere politic. La deschiderea seriei a V-a, patriarhul a trimis în locul său pe vicarul patriarhal Partenie Ciopron care a atacat regimul democrat, dând de înțeles preoților cursanți că scopul acestor cursuri este de a-i învăța cum să se camufleze în noile condiții politice. Tot la seria a V-a a acestor cursuri, episcopului Oradei, Nicolae Popovici, a dat să se înțeleagă în cuvântarea sa, că în RPR a început războiul împotriva religiei și că preoții să se pregătească să înfrunte pe dușmanii lui Dumnezeu cu sacrificiul vieții lor. La deschiderea celei de a VI-a serii de cursuri, ce a avut loc la 19 aprilie 1950, patriarhul Justinian a fixat un program de conferințe cu caracter „mistic religios”, cu toate că Ministerul Cultelor înaintase un tabel cu programul conferințelor, printre care se aflau și unele cu caracter politic. Aflând de acest fapt, ministrul cultelor Stanciu Stoian a avut o discuție, de mai multe ore, cu patriarhul Justinian, în urma căreia s-a ajuns la o înțelegere ca în programul prelegerilor să fie introduse și o parte din subiectele fixate de către Ministerul Cultelor. Caracterul general al acestor cursuri a rămas cel stabilit de către patriarhul Justinian. Programul consta în aproximativ „cinci ore de slujbe și rugăciuni” pe zi și „prelegeri teoretice teologice”. Autorul acestui raport concluziona următoarele:

„Întrucât caracterul inițial al cursurilor de îndrumare a fost schimbat complet, iar preoții sunt nevoiți a repeta doctrina teologică mistică, care i-a împins în brațele fascismului, după cum afirmă ei înșiși și deci cursurile sunt utilizate ca un bun centru de propagandă antidemocratică camuflată, opinăm ca aceste cursuri să fie întrerupte.”

Dintr-un raport al DGSP, datat 13 iunie 1950, aflăm următoarele:

„Marți 6 iunie a.c. a avut loc închiderea festivă a cursurilor misionare, seria a 6-a …, au fost prezenți și cei doi Vicari patriarhali Teoctist Arăpașu și Antim Nica. În legătură cu seria a 6-a de cursuri pentru îndrumare preoțească, preotul Cășaru Ștefan, protopop în Brăila a afirmat următoarele: «Observându-se încă din prima săptămână, absența conferințelor cu caracter politic, o delegație de preoți s-a prezentat la rectorul Nicolaescu, cerând modificarea programei cursurilor și introducerea unor subiecte de orientare politică și socială, în spiritul vremurilor noi». Li s-a răspuns vag, că cererea lor nu poate fi satisfăcută, deoarece programul a fost întocmit de Sf. Sinod cu titlul de experiență.”

Cursurile de îndrumări misionare aveau să fie legiferate, pentru o permanentizare a lor, alături de alte prevederi referitoare la cler. A apărut astfel „Regulamentul pentru numirea și transferarea clerului din parohii, examenele de capacitate, definitivare, promovare și selecționare pentru Capitală, ale diaconilor și preoților din Biserica Ortodoxă Română”, aprobat de Sfântul Sinod, în ședința din 28 februarie 1950 și de ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, prin Decizia nr. 32.233/29 septembrie 1950.

Cursurile s-au desfășurat la București, Sibiu, Cluj și Arad, până în anul 1952, apoi la București și Sibiu (o perioadă de timp și la Curtea de Argeș), între anii 1952-1962, din 1962 la Curtea de Argeș, iar din 1971 numai la București.

Desigur, conferințele ce urmau să fie susținute de către profesori puteau fi cenzurate, în prealabil. Astfel, dintr-o notă informativă, din 28 martie 1959, aflăm că episcopul Pavel Șerpe, directorul centrului de îndrumări misionare de la Curtea de Argeș, îi relata asistentului Mircea Chialda faptul că profesorul „Teodor M. Popescu a fost de curând aici, la Curtea de Argeș. El a predat preoților cursiști o serie de conferințe, cenzurate de Departamentul Cultelor…”.

Dintr-un document redactat de Centrul de Studii din cadrul Departamentului Cultelor, datat 18 aprilie 1952, aflăm că la acea dată durata cursurilor era în anul de 45 de zile la București și 30 de zile la Sibiu. Tematica conferințelor era structurată pe trei categorii: social-religioase, cetățenești și religioase. La București, tematica religioasă era majoritară (44,73%), în timp ce la Sibiu ocupa doar un sfert din volumul total al prelegerilor; ca urmare, la București conferințele cu caracter social-religios și cetățenesc erau în minoritate, lucru care nu se întâmpla la Sibiu. În finalul referatului se propune „să se alcătuiască un proiect de program unic sau aproape unic pentru toate centrele de îndrumare …, eventual cu colaborarea Direcției Studii” din Departamentul Cultelor.

Diferențele de conținut și de durată între cursurile de la București și cele de la Sibiu se datorează intransigenței patriarhului Justinian în demersul său de a întări clerul Bisericii noastre, lucru cu atât mai necesar în condițiile creșterii presiunii ateiste exercitate de către puterea comunistă.

Aceste cursuri au avut un caracter practic, nu politic, la fel și examenele susținute la absolvirea lor. Finalizarea cursurilor consta într-un examen oral, în care preotul cursant trebuia să apere Ortodoxia și să-și dovedească cunoștințele biblice și un examen scris și practic, ce consta în redactarea unei predici, întocmirea unei cateheze, analiza unei probleme de legislație sau de administrație bisericească, sectologie și practică liturgică.

3.10. Problema catehizării tineretului (1948-1950)

Decretul nr. 175/2 august 1948, pentru reforma învățământului, a reprezentat o grea lovitură pentru Biserica Ortodoxă Română în misiunea ei față de tineret. Prin această lege educația religioasă și toate obiectele religioase erau scoase din învățământul de stat. În art. I se stipula că „învățământul public este laic”, iar art. II, lit. c preciza că legea urmărește „educarea tineretului în spiritul democrației populare și ridicarea nivelului cultural al poporului”.

Noua lege a învățământului a fost completată prin Decretul nr. 176/2 august 1948 privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor Bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, care au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional. În lege erau enumerate toate școlile confesionale naționalizate. Mai mult, Decretul 176/1948 era în legătură cu art. 35 din Decretul 175/1948. Pe scurt toate școlile confesionale erau naționalizate și deveneau instituții educaționale ale statului. Școala era despărțită de Biserică, PMR urmând astfel parțial exemplul Partidului Comunist bolșevic. Este de remarcat faptul că în România puterea comunistă nu a mers niciodată atât de departe încât să decreteze despărțirea statului de Biserică.

Laicizarea și naționalizarea școlilor confesionale a afectat foarte mult Biserica Ortodoxă Română. Grădinițele și școlile administrate de Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române deveneau instituții educaționale de stat. Troițele din fața școlilor au fost distruse, icoanele au fost scoase din sălile de clasă, elevilor li s-a interzis să mai rostească rugăciunea la începutul și la sfârșitul cursurilor.

Ministrul învățământului, Gheorghe Vasilichi, a declarat, după promulgarea decretului, că „această despărțire constă în faptul că Biserica este liberă să facă educația religioasă a tineretului, fie în biserici, fie în casele respective, deci clerul fiecărui cult nu va fi împiedicat de a-și educa tineretul în spiritul religiei respective”.

Potrivit Statutului de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Marea Adunare Națională a RPR la 23 februarie 1949 și în spiritul tradiției și canoanelor Bisericii, catehizarea reprezenta chiar o datorie a fiecărei parohii. Astfel art. 42 din Statut stipula că:

„Membrii parohiei au îndatorirea de a susține, întări și răspândi credința Bisericii Ortodoxe; a lucra astfel ca toți credincioșii să viețuiască potrivit învățăturii acestei credințe; a cerceta sfânta biserică, a participa la sfintele slujbe; a se împărtăși cu sfintele taine; a îndeplini faptele milei creștine; a întreține și ajuta Biserica și pe slujitorii ei.”

Deoarece cea mai mare parte a educației religioase întreprinse de Biserica Ortodoxă Română se desfășura în școală, șocul resimțit de aceasta a fost foarte puternic. Trebuie spus aici că aplicarea Decretului 175/1948 a reprezentat o limitare drastică a libertății și pentru celelalte culte recunoscute.

Aplicarea noii legi a învățământului a provocat o serie de incidente între populație și autorități, adică o situație profund defavorabilă puterii politice. Scoaterea obictelor religioase din școli a determinat un val de nemulțumiri ale profesorilor, învățătorilor, părinților, elevilor și în unele locuri chiar și ale unor autorități locale, mai ales că au existat și profanări de obiecte sfinte cum ar fi distrugerea unor cruci.

Situația nou creată a fost discutată în mai multe ședințe ale Secretariatului CC al PMR. Ministrul învățământului, Gheorghe Vasilichi, recunoștea că „s-au făcut unele greșeli, dar că ele au fost exagerate și că spargerea crucilor au fost provocări ale unor ticăloși; că dispoziția referitoare la obiectele religioase s-a dat numai pentru capele, în sensul că ele se vor strânge și se vor da înapoi bisericii respective”. La acestea, Ana Pauker adăuga: „Trebuie să vedem realitatea. Sunt și greșeli ale noastre pe care dușmanul le exploatează și sunt forme ale luptei de clasă”. În concluzie, Biroul Politic hotăra ca această problemă să fie analizată în cadrul secretariatului, după ascultarea raportului ministrului de interne, Teohari Georgescu și a „materialului informativ venit pe linie de partid asupra acestor cazuri”.

Ședința pe această temă a Secretariatului CC al PMR avea să se desfășoare la data de 25 noiembrie 1948. Teohari Georgescu a acuzat încă de la început Ministerul Învățământului pentru faptul că directiva care prevedea scoaterea obiectelor religioase din școli a fost dată fără „să întrebe conducerea partidului, care a fost pusă în fața unui fapt împlinit”. În plus această cerere a Ministerului Învățământului fusese discutată în diferite conferințe unde au fost jignite „sentimentele religioase prin glume care nu-și aveau rostul și a dat posibilitate dușmanului să pornească o acțiune contra noastră”. Teohari Georgescu considera că s-a mai greșit și prin faptul că startul acestei campanii antireligioase s-a dat atunci când „majoritatea profesorilor și a învățătorilor nu erau elementele noastre”. Ministrul de interne susținea, în continuare, că „în problema laicizării, Biroul Politic a fost de acord că religia nu-și are locul în școală și este de părere că dacă Ministerul Învățământului s-ar fi limitat numai la această despărțire și nu ar fi procedat la scoaterea icoanelor, am fi răpit posibilitatea dușmanului de a folosi aceasta ca o armă împotriva măsurilor de laicizare a școlilor”. Mai departe, Teohari Georgescu propunea „contrabalansarea acțiunilor dușmanului” printr-o „muncă de lămurire a populației și o clarificare a problemei în fața partidului”, însă fără a se face „compromisul” reintroducerii obiectelor religioase sau a religiei în școli, deoarece „dușmanul va prinde curaj”. În finalul raportului, ministrul afirma că în legătură cu scoaterea religiei din școli „există tendința de a [se] face școli în biserici” și în acest scop a cerut „să se pună stavilă pericolului ca școala să se mute în biserică, pentru că este un pericol mai mare decât religia în școală”.

Membrii secretariatului și-au exprimat acordul față de raportul și propunerile ministrului afacerilor interne, toți susținând că funcționarii Ministerului Învățământului au greșit și că reacțiile negative la adresa puterii comuniste li se datorează lor. Observăm aici din nou ipocrizia și fuga de răspundere a liderilor comuniști, care în sinea lor se bucurau de lovitura dată Bisericii și sentimentelor religioase.

Ana Pauker avea să afirme că „popii să fie împiedicați să facă școli în biserici și în casele chiaburilor”. Împiedicarea educației religioase era însă un act ilegal deoarece Biserica Ortodoxă Română era recunoscută de către stat, iar sentimentele și credințele religioase erau respectate de Constituție, fapt recunoscut și de către comuniști, după cum se va vedea în cele ce urmează.

În final s-a hotărât publicarea unui articol de fond în ziarul Scânteia, care „să precizeze poziția princip[i]ală [a partidului] în problema religioasă” și care să urmărească „mobilizarea partidului împotriva provocatorilor”.

În finalul ședinței secretariatului, Gheorghe Gheorghiu-Dej propunea ca Leonte Răutu „să pregătească un proiect pentru articolul de fond”, care să fie înaintat Biroului Politic înainte de publicare.

Articolul proiectat cu acestă ocazie avea să apară în Scânteia abia după trei luni și, la presiunea Ministerului Cultelor și în revista Arhiepiscopiei Bucureștilor, Glasul Bisericii.

Aplicarea legii pentru reforma învățământului a provocat o mare ruptură între partid și popor. Este puțin probabil ca cei care au distrus obiecte religioase să fi fost provocatori care să pozeze în oameni ai regimului, deoarece adversarii comunismului erau cunoscuți și urmăriți de organele locale de poliție și administrative. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, dacă nu în toate cazurile, aceste acte au fost săvârșite de către oameni ai regimului comunist, excesul lor de zel constituind provocări și sfidări la adresa credincioșilor, dar și oportunism în speranța unei promovări pe linie de partid. Față de această campanie antireligioasă, se poate spune că reacțiile credincioșilor au fost calme și echilibrate, iar cele ale preoților au fost pe deplin justificate.

Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a căutat, bineînțeles, soluții la problema educației religioase. Ca urmare, în sesiunea de toamnă a anului 1948, Sfântul Sinod a ridicat această problemă. Cel care a propus discutarea catehizării tineretului a fost Sebastian Rusan, arhiepiscopul Sucevei și Maramureșului, în ședința sinodală din 18 octombrie 1948. În urma discuțiilor s-a hotărât instituirea unei comisii formate din episcopii Antim Angelescu al Buzăului și Chesarie Păunescu al Constanței și preotul Gheorghe Maior, consilier al Consiliului Central Bisericesc. Circulara întocmită de acestă comisie a fost interzisă, după cum reiese dintr-o notă din arhiva fostei Securități, fapt ce a creat o situație confuză în privința catehizării tineretului în Biserica Ortodoxă Română.

Ierarhia ortodoxă a căutat în continuare o soluție pentru ieșirea din această situație. Astfel mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului lansa, în eparhia sa, o circulară prin care cerea preoților „să țină școlile duminicale de cateheză, după-amiaza, cu rugăciuni, cântări religioase, poezii și tălmăcirea Evangheliei și Apostolului zilei”.

Episcopul Chesarie Păunescu al Constanței a dat dispoziții ca din 31 octombrie 1948 să se țină ore de predare a religiei, în fiecare duminică la Vecernie, pentru toți cei doritori. Preoții Mihai Verban, din Vasile Roaită și Iacob Antohi, din Techirghiol, „au vorbit tineretului din școli și părinților acestora că religia se face numai în biserică”. Agenții Securității vor fi însă prezenți în mod vizibil la aceste cursuri, pentru intimidare, iar oamenii, de frică, le vor abandona.

În privința încercărilor mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, de catehizare a tineretului, avem nota DRSP Brașov, din 12 decembrie 1948:

„Conducerea mitropoliei ortodoxe a Ardealului duce o campanie asiduă de organizare a educației religioase pentru copiii de școală. Astfel, în urma ordinelor circulare nr. 6785/948 și 8084/948 adresate tuturor parohiilor din raza respectivă, de către conducerea mitropoliei Ardealului, s-au difuzat declarații tip care prevăd angajamente luate de părinți pentru frecventarea copiilor lor la orele de religie, în cadrul cursurilor reorganizate pe lângă fiecare parohie.”

La Cluj, episcopul Nicolae Colan a subscris și el, bineînțeles, inițiativei de catehizare. Într-o notă informativă a Securității Cluj, din 13 noiembrie 1948, se afirmă:

„Oficiile protopopești și parohiile din cuprinsul Episcopiei ortodoxe române a Vadului, Feleacului și Clujului au primit o circulară în care se dau instrucțiuni preoților, ca să înceapă imediat predarea religiei în afara școlii. Aceste cursuri vor fi ținute în biserici, în casele parohiilor sau în altă casă bisericească.”

Episcopul Andrei Magieru al Aradului va avea această inițiativă aproape un an mai târziu; el își exprimă intențiile și temeiurile pe larg în Nota nr. 5217/1 septembrie 1949. Iată cum se adresa episcopul Andrei preoților din eparhia sa:

„Prea Cucernice Părinte, precum se știe, cu începerea anului școlar 1948-1949, învățământul din școlile RPR a fost laicizat, scoțându-se religia din rândurile obiectelor de învățământ. Aceasta nu înseamnă însă că a fost oprită catehizarea elevilor în afară de școală. Tendințe contrare învățământului religios au existat în toate timpurile. Nu este admis însă ca preoțimea să renunțe la îndatorirea ei, sarcina de a boteza și vărsa [învăța, n.n.] pe toți credincioșii de a cunoaște întreaga doctrină de credință și viață creștină (Mt. 28, 19-20). Dezertarea de la această datorie de a învăța echivalează cu renunțarea la slujba preoției. Diferitele obstacole întâlnite în anul școlar 1948/1949 trebuie considerate de către PC preoți nu ca opriri din partea oficialității statului, ci ca manifestări izolate ale unei tendințe contrare religiei, despre care am amintit mai sus.

Dovada că nu este oprită catehizarea este și noul Statut al Bisericii noastre, în care la articolele 10 lit. o, 68 lit. f, 72 lit. d, 94 lit. p se pomenește despre catehizație, iar în art. 134 se spune apriat că: Preoții, diaconii și cântăreții care au absolvit școlile de cântăreți bisericești, sunt obligați a face catehizare, conform normelor ce se vor stabili de Sfântul Sinod în înțelegere cu Ministerul Cultelor.

În urmare, în vederea anului școlar 1948/1949 [1949-1950, n.n.] și până la alte ordine de la Sf. Sinod, dispunem pentru eparhia noastră următoarele:

Fiecare preot în funcțiune este dator a căuta, a consacra și a învăța la catehizare, pe toți elevii de școală din parohie făcând apel la părinții copiilor;

Participarea copiilor la catehizare este benevolă, fără de o constrângere. Pentru orientarea proprie a preotului este bine să se poarte o evidență despre numele, frecvența și progresul celor catehizați;

Catehizarea să se facă numai în biserică, în ziua și în ora cea mai potrivită, de pildă, sâmbăta și duminica, după vecernie la școala de duminică etc. Principalul este ca sufletul fiecărui copil să ia contact cu biserica;

Programa o va întocmi fiecare catihet, după împrejurările locale. Nu putem să nădăjduim cărți speciale, precum ni s-a cerut.

Strictul necesar de predate[e] este:

Viața Mântuitorului cu sărbătorile;

Crezul, Tatăl nostru – tâlcuite;

Cele 10 Porunci;

Păcatul. Cele 7 păcate capitale;

Pocăința. Cele 7 Taine.

Restul se va completa după putință.

E de dorit ca fiecare copil să aibă carte de rugăciune, cruciulițe și iconițe – chiar cumpărate de parohie.

Problema catehizării fiind acuma avizată la râvna și la putința fiecărui preot, se va avea în vedere orice timp (întreaga vară, sărbătoare etc.), când copiii pot fi catehizați, fără considerare, în vacanță sau anul școlar.

Dacă PC preoți vor fi călăuziți de un adevărat duh misionar, nu ne îndoim că roata catehizației lor poate să fie atât de bună [ca] și în trecut. Fiecare va răspunde cu sufletul înainte[a] lui Dumnezeu pentru îngerașii ce și-au crescut.”

Un episcop care a avut o viziune sistematică asupra catehizării tineretului a fost Antim Angelescu al Buzăului. Într-o notă a DRSP Ploiești din 5 octombrie 1948 se spun următoarele:

„Acesta a convocat la cancelaria episcopiei în cursul săptămânii de la 19 septembrie – 28 septembrie 1948, pe preoții Ardeleanu și Manole, ambii consilieri pe lângă Episcopia Buzăului și le-a expus un plan de propagandă religioasă printre cetățenii orașului Buzău și ai județului Buzău. … După această consfătuire, cei doi consilieri au convocat, în ziua de 21 septembrie, la Episcopia Buzăului, pe toți preoții în care aveau multă încredere din orașul Buzău, cărora preoții Ardeleanu și Manole le-au expus cu lux de amănunte situația Bisericii în actualul regim, subliniid că viitorul Bisericii este amenințat de comuniști și dacă preoții vor sta cu brațele încrucișate, vor rămâne fără biserică.”

Din cuprinsul circularei emise de episcopul Antim Angelescu putem observa mai multe aspecte. În primul rând, pentru a-și justifica acțiunea, episcopul face apel la prevederile Constituției RPR referitoare la libertatea cultelor și apoi folosește discursul ministrului învățământului cu privire la legea reformei învățământului. Mai aflăm că respectiva circulară va fi în vigoare pentru o perioadă scurtă, până când Sfântul Sinod va lua o decizie în această privință. Iată cum vedea Antim Angelescu catehizarea în eparhia sa:

„Localul va fi biserica, în care se vor amenaja scaune și pupitre (nu în felul celor școlare) și se va încălzi la vremea potrivită. Vor fi trei cicluri și anume: ciclul I elementar, de la cl. I-IV primare; altul ciclul II, de la cl. V-VIII și ciclul III, cursul mediu și profesoral. Această din urmă obligație [este] pentru municipii și orașe, iar pentru la sat, la [pentru, n.n.] centrele unde aceste școli există. În parohiile înzestrate cu case parohiale sau alte localuri ale bisericii, se va preda în aceste imobile. De asemenea, în parohiile mai sărace, unde nu va putea fi încălzită biserica, se va preda toamna, primăvara și vara, în așa fel încât întreaga programă să fie predată complet.

Copiii și elevii de curs elementar, grad II și medii vor fi repartizați la biserici pe parohii. Preoții parohi și ceilalți slujitori ai bisericii vor întocmi lista copiilor și a elevilor din cuprinsul parohiei respective și vor preda în mod egal, având aceeași răspundere și obligativitate. Nu se va admite nicio excepție.

Ca manuale, vor fi cele care au fost utilizate în trecut, având aprobarea Sf. Sinod. Nu vor lipsi Vechiul și, mai ales, Noul Testament. Se recomandă istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament alcătuită de pr. Al. Săndulescu în două volume și prefațată de noi, iar ca material didactic: sf. icoane, sf. vase, veșminte sfinte etc. Cântarea religioasă: Tatăl Nostru, Sfinte Dumnezeule, imnuri și alte cântări bisericești nu vor lipsi și [nici, n.n.] ele.

Învățământul catehetic va fi hristocentric (Mântuitorul în centrul preocupărilor catihetului și al întregului învățământ religios).”

Numai că circulara nu avea aprobarea Ministerului Cultelor, așa cum era prevăzut în legea pentru regimul general al cultelor (art. 25), drept pentru care acest organism va cere retragerea ei. Dar circulara fusese deja transmisă.

În Buletinul CC al PMR, Direcția organizatorică, din 29 noiembrie 1948, se dezbate problema „în jurul desființării orelor de religie, a rugăciunilor și scoaterii icoanelor din școli”. De aici aflăm că episcopul Grigorie Leu al Hușilor a convocat toți preoții din eparhia sa și le-a comunicat că în condițiile în care „s-a suspendat ora de religie în școli, preoții să predea orele de religie copiilor în biserică”. Tot de aici mai aflăm că arhiereul Emilian Antal, locțiitor la Suceava, „a dat o circulară, dând dispozițiuni preoților să organizeze cursuri de religie, fie în biserică, fie la ei acasă sau oriunde au posibilitatea, chiar și în căminele culturale”.

Din sinteza informativă a DGSP pentru perioada 1-10 decembrie 1948 aflăm că episcopul Hușilor a mai avut și alte „ieșiri antidemocratice”, popularizând „atât în sânul elevilor cursurilor [cursurile, n.n.] de religie, cât și în mediul preoțesc necesitatea ca «fiecare să poarte în suflet» o biserică, făcând aluzie transparentă la posibilitatea și probabilitatea unei campanii antireligioase”.

Un alt caz este cel al preotului Ștefan Slevoacă. Acesta a organizat ore de religie în casa parohială a Catedralei din Câmpulung, pentru elevii de la școala primară, în fiecare luni și joi după-amiază și de sărbători, în afara vacanțelor.

O încercare de luptă împotriva măsurilor antireligioase luate de puterea comunistă a fost și cea a preoților Gheorghe Orășeanu și Constantin Becuț, din comuna Tătaru, județul Brăila.

Am lăsat la urmă strădaniile patriarhului Justinian în această problemă. Catehizarea tineretului a constituit o preocupare constantă a patriahului Justinian și a celorlalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, conștienți fiind că fără aceasta, Biserica va pierde noua generație, iar în câteva generații își va pierde credincioșii. De altfel, articolul reprodus din Scânteia în revista Glasul Bisericii, era precedat de pastorala patriarhului Justinian care exprima punctul de vedere „oficial” al Bisericii noastre în această problemă. Patriarhul Justinian prezintă aici drepturile Bisericii Ortodoxe Române conform Constituției RPR și Legii pentru Regimul General al Cultelor Religioase, aflate în vigoare la acel moment, nu pentru a linguși puterea seculară, ci pentru a-i aminti acesteia drepturile legale ale Bisericii pe care o reprezintă. În continuare îndemnul adresat preoților, pentru catehizarea credincioșilor în biserică, este mai mult decât evident.

Oficial, catehizarea nu era interzisă, însă puterea politică va lua, de fiecare dată, toate măsurile pentru a o împiedica. Patriarhul Justinian va relua chestiunea în ședința sinodală din februarie 1950, cerând printr-o adresă către Ministerul Cultelor posibilitatea de catehizare a elevilor sâmbătă după-amiaza. Neprimind niciun răspuns, el revine în luna august a aceluiași an cu o nouă adresă, prin care afirmă că din moment ce autoritățile nu au dat niciun răspuns, înseamnă că nu au nimic de obiectat referitor la acestă problemă. Apoi va relua problema în ședința Sfântului Sinod din octombrie 1950, cu toate că promisese să nu discute aceast subiect. Patriarhul propunea ca timpul pentru cateheze să fie de sâmbătă la ora 14 până duminică la aceeași oră, propunere votată de Sfântul Sinod în unanimitate.

3.11. Monahismul ortodox românesc (1945-1964)

3.11.1. Prezentare generală a monahismului ortodox la

începutul perioadei comuniste

Monahismul reprezintă, pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă, un subiect de discuție și de reflecție foarte aprins și, am putea spune, chiar controversat. Scoaterea forțată din mănăstiri a unui număr mare de călugări și călugărițe, ca urmare a aplicării prevederilor Decretului 410/28 octombrie 1959, a fost și este considerată, pe bună dreptate, drept o grea lovitură pentru monahismul românesc și, implicit, pentru Biserica noastră. Principalul vinovat a fost considerat, la acea vreme și ulterior, de către necunoscători și răuvoitori, patriarhul Justinian Marina, poate și gândindu-se la „cooperativizarea” mănăstirilor, de care vom vorbi la momentul cuvenit. Documentele publicate după 1990 și altele care își mai așteaptă publicarea dovedesc că patriarhul Justinian a fost principalul promotor al monahismului în acea perioadă și opozantul cel mai îndârjit față de măsurile luate de puterea comunistă în problema monahismului și mănăstirilor. Blamarea patriarhului provine de la anumite fapte greșit interpretate, datorită necunoașterii sau a unor resentimente. Măsurile luate de patriarhul Justinian nu au avut doar un motiv pragmatic, de obținere a unor venituri pentru mănăstiri, ci au constituit în primul rând un răspuns la acuzele pe care lumea modernă le arunca asupra monahismului. Răspunsul patriarhului se baza pe experiența acumulată de Biserica noastră în perioada interbelică, experiență care s-a adaptat foarte bine, până la un punct și în perioada comunistă. Este vorba, în special, de activitatea episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului în această perioadă. Puțin mai târziu mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu elabora și el un program având ca obiectiv ridicarea nivelului spiritual al monahismului din eparhia sa.

Reformele monahale desfășurate în Oltenia în perioada interbelică sunt foarte importante din două puncte de vedere. Pe de o parte pentru că aici ele au avut amploare mai mare decât în alte părți ale țării, iar pe de altă parte pentru că acestea îi erau binecunoscute preotului Ioan Marina, viitorul patriarh. Colaborator apropiat al lui Vartolomeu Stănescu, Ioan Marina a cunoscut bine toate proiectele acestuia de reformă monahală, pe care a încercat, după 1948, să le aplice la nivelul întregii patriarhii.

Cuvintele generalului Ion Antonescu, rostite în ședința Consiliului de Miniștri din 18 februarie 1941: „Ocupați-vă și de problema mănăstirilor noastre de maici și de călugări. Sunt acolo focare de intrigi și de infecție morală. Și atunci, sau vom duce aceste lăcașuri pe drumul intereselor superioare ale neamului, sau le distrugem. Faceți din ele centre active de muncă și de disciplină”, sunt exagerate, dar nu se poate contesta faptul că el cunoștea într-o oarecare măsură monahismul românesc, mai ales datorită domiciliului forțat la mănăstirea Bistrița-Vâlcea, de care a „beneficiat” în perioada dictaturii carliste. Mai important este însă faptul că încă de atunci conducerea statului dorea să ia măsuri cu privire la monahism, în condițiile în care se pot stabili unele paralele între comunism și sistemul socio-politic al regimului Antonescu, ambele pretinzând societății mobilizare și înregimentare. Era, într-adevăr, necesară o reformă în viața monahală. Soluția prestării unor munci în folosul mănăstirii, vehiculată și în acea perioadă, nu era însă o noutate.

Al doilea război mondial și impunerea regimului totalitar comunist adusese România în pragul dezastrului. Acest lucru a avut repercusiuni și asupra monahismului. Nu avem date statistice asupra numărului de monahi și de monahii din timpul dictaturii antonesciene, cunoaștem însă că în anul 1938 erau 1.638 călugări și 2.549 călugărițe, iar în anul 1949 erau 1.528 călugări, respectiv 3.807 călugărițe. Ținând cont de retragerea masivă în mănăstiri survenită odată cu instaurarea regimului comunist în România, putem trage concluzia că pentru perioada guvernării Antonescu cifrele sunt mult mai mici.

Războiul și reforma dorită de Ion Antonescu au debusolat viața spirituală a călugărilor. Instalarea comuniștilor la putere cu ajutorul URSS a dus la o confuzie și mai mare în sânul monahismului ortodox românesc. Abia după întronizarea celui de-al treilea patriarh, viața monahală avea să cunoască o schimbare în bine și încă una de proporții. Patriarhul Justinian dorea o transformare totală și în spiritul vremii, tocmai pentru a face față noului regim. El era conștient de faptul că fără o bază monahală nu va putea să țină piept ingerințelor puterii comuniste. Încă din mesajul de întronizare, patriarhul Justinian anunța că mănăstirile trebuie să devină centre de iradiere spirituală și de muncă. Prima contribuție de mare importanță în acest sens a fost redactarea Regulamentului pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor.

Într-o notă informativă dată de agentul „Viator” în anul 1945 se spuneau despre mănăstirile din România următoarele:

„Majoritatea lor au fost înzestrate cu întinderi de pădure și alte terenuri, prin legea publicată în Monitorul Oficial nr. 6 din 20 martie 1937 și întocmită prin Decretul-lege nr. 1340 din 29 martie 1938 (M. Of. Nr. 74 din 30 martie 1938). Pe lângă misiunea lor, în domeniul rugăciunii și contemplației, unele mănăstiri au școli de economie casnică și gospodărie, ateliere de țesut, orfelinate pentru orfani etc.

Pentru administrarea averilor așezămintelor călugărești din străinătate (cazul Schitului Prodromul din muntele Athos), sau care se găsesc pe teritoriul României (Schitul Darvari din Capitală, Schitul Bucium din Iași), s-a făcut Decretul-lege nr. 1168 din 11 martie 1938 …. Mănăstirile, cu mici excepții, nu sunt focare de moralitate și cultură, iar ceea ce s-a spus despre aportul lor în cultura și civilizația română în trecut, pășește uneori în domeniul mitului, astfel că starea de azi a mănăstirilor nu trebuie comparată cu cea din trecut, ci cu cea care trebuie să fie, conform menirii lor și spre a [sic!] justifica existența în organismul Statului. Și actele imorale ale unor mănăstiri sunt patronate chiar de unii stareți, cu rangul de arhiereu.”

Organele de represiune ale noului regim urmăreau îndeaproape viața monahală din România postbelică, mai exact „problema ortodoxă” trebuia urmărită pas cu pas. Securitatea încerca să controleze orice inițiativă pretutindeni, inclusiv în mediul monahal. Așa s-a întâmplat și în cazul mănăstirii Mihai-Vodă, în anii 1950-1951. Patriarhul s-a arătat dispus să pună în practică acest proiect, însă Securitatea nu dorea realizarea aceastei inițiative și va reuși, în final, să o blocheze. Până atunci însă, în ședința Sinodului Permanent din 12 iulie 1950 se hotărăște reînființarea mănăstirii Mihai Vodă din București, iar în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 4 octombrie 1950, această hotărâre va fi ratificată. Dar se va reveni asupra statutului de biserică de mir, în cadrul așezământului Mihai Vodă, în prima sesiune a Sfântului Sinod din anul 1951.

3.11.2. Cauzele adoptării Decretului 410/1959

Mănăstirile au intrat în atenția Securității încă din anul 1948, iar în anul următor era deja preconizată reducerea drastică a numărului lor. Faptul că s-a reușit amânarea aceastei măsuri mai bine de 10 ani se datorează, în mare măsură, patriarhului Justinian. Securitatea dorea reducerea semnificativă a numărului mănăstirilor și, dacă ar fi putut, distrugerea monahismului, în principal din două motive: pericolul pe care îl puteau reprezenta pentru puterea politică (adăpostirea de persoane urmărite, sprijinirea mișcării de rezistență etc.) și motivul spiritual, mănăstirile constituind piloni de susținere și focare de iradiere pentru credința creștină, fapt inacceptabil pentru regimul politico-represiv ateu.

Dintr-o notă informativă a DGSP, datată 25 martie 1949, aflăm că la acel moment situația mănăstirilor era deja cunoscută în detaliu și că poliția politică avea încă de atunci o listă cu 18 mănăstiri și schituri pe care dorea să le închidă, iar călugării și călugărițele să fie mutați în mănăstiri cu capacitate de cazare mai mare decât numărul lor de viețuitori, existând și în acest sens o listă. Este, în mare măsură, meritul patriarhului Justinian că Decretul 410 a fost adoptat peste mai bine de 10 ani. Acțiunile împotriva Bisericii și implicit a mănăstirilor s-au intensificat începând cu anul 1955, apoi a atins un vârf după revoluția maghiară din 1956 și a atins noi vârfuri înainte și după retragerea armatei sovietice din anul 1958. În aceste perioade de vârf s-a recurs, din nou, la intensificarea arestărilor; toată populația țării a resimțit creșterea presiunii Securității. A mai existat o cauză foarte importantă, de data aceasta externă; noua campanie ateistă declanșată de liderul sovietic N.S. Hrușciov, care a influențat, cu siguranță, deciziile luate în domeniul religios de către liderii comuniști de la București.

Intențiile puterii politice se reflectă foarte bine în rapoartele organelor represive. În acest sens, avem două ample referate, primul din 20 iunie 1955, în care se prezintă situația muncii informativ-operative din mănăstirile și schiturile de pe teritoriul RPR și al doilea din 22 octombrie 1955, unde se propuneau o serie de măsuri împotriva acestora. Acțiunile antimonahale se vor intensifica începând din anul 1957, când este numit în funcția de secretar general la Departamentul Cultelor, Dumitru Dogaru. Acesta a dat o grea lovitură monahismului prin nota sa din 28 august 1958 privind măsurile de limitare a monahismului ortodox în România. El propunea realizarea „treptat și cu toată prudența” a 10 obiective, iar la punctul 3 prevedea: „Să se îngusteze baza economică a mănăstirilor – prin reducerea volumului de comenzi în cooperativele din mănăstiri și prin lichidarea comenzilor unităților de Stat care dau de lucru unor ateliere din mănăstiri”. Se pare că patriarhul Justinian a fost foarte repede informat asupra intențiilor puterii politice, fiindcă dintr-o altă notă a aceluiași Dumitru Dogaru, datată 16 septembrie 1958, aflăm că „Patriarhul Justinian ne-a informat că e nemulțumit de faptul că UCECOM ar intenționa să nu mai dea comenzi mănăstirilor, cu începere de la 1 ianuarie 1959. … Același lucru mi l-au adus la cunoștință și Mitropoliții [Justin] Moisescu și Firmilian [Marin]”. Sunt repetate aici toate punctele din nota precedentă, în plus la punctul 6 (ultimul) se afirmă că: „Mitropoliții [Justin] Moisescu și Firmilian [Marin], care au în cadrul Mitropoliilor lor majoritatea mănăstirilor, sunt de acord ca problema monahismului să fie tratată în forma de mai sus. Patriarhul va trebui deci s-o examineze împreună cu Mitropoliții în Sinodul permanent”. De aici deducem că în opinia lui Dumitru Dogaru eparhiile cu cele mai multe mănăstiri urmau să se aplice măsurile preconizate de Departamentul Cultelor, mai deducem și faptul că acesta considera că patriarhul nu mai deține supremația în Sinodul permanent. Cu toate presiunile la care a fost supus, patriarhul Justinian se opune categoric, în ședința Sfântului Sinod din 15 decembrie 1958, oricăror măsuri de reducere a numărului de viețuitori în mănăstiri, amenințând că „nu va recunoaște decizia Sinodului în prezența altor conducători bisericești, descriind-o ca o măsură guvernamentală și nu una bisericească, încălcând legile canonice”.

Până atunci, să ne oprim însă asupra raportului ministrului de interne Alexandru Drăghici, din 6 octombrie 1958. Din referatul acuzator al ministrului de interne se văd cel mai bine meritele patriarhului în ceea ce privește dezvoltarea monahismului ortodox românesc. Iată ce se spune aici despre mănăstiri și monahism, după 10 ani de „cooperativizare” a mănăstirilor în timpul patriarhului Justinian:

„Naționalizarea și cedarea unor terenuri ale mănăstirilor ar fi trebuit să aibă ca urmare scăderea numărului călugărilor. Conducerea Bisericii Ortodoxe însă a reușit să obțină o bază materială nouă (cooperativele meșteșugărești din mănăstiri, utilizarea călugărilor și călugărițelor la atelierele bisericești etc.). Nici Ministerul Cultelor nu a folosit prilejul ivit pentru a determina Biserica să restrângă numărul călugărilor. Baza economică nou creată a devenit ea însăși stimulent de creștere a numărului călugărilor.”

Iată acum ce se spune despre ridicarea nivelului spiritual al monahilor:

„Patriarhul a acordat și acordă o atenție deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugării și călugărițele din țara noastră, prin seminariile monahale și Institutele teologice.

Dacă până la instalarea actualului Patriarh seminariile monahale erau frecventate de cca 90 călugări și călugărițe, iar Institutele teologice de numai 3-4 călugări, după aceea, situația s-a schimbat radical, ea prezentându-se în momentul de față astfel:

La seminarul monahal Agapia frecventează 53 călugărițe;

La seminarul monahal Horezu frecventează 70 călugărițe;

La școala de cântăreți bisericești Neamț, frecventează 20 călugări.

Aceasta înseamnă că numărul călugărilor care frecventează școlile monahale sau similare lor, este de 143 deci odată și jumătate față de numărul existent în perioada 1941-1948.

În afară de aceștia, Institutul Teologic din București este frecventat de 21 călugărițe și 30 călugări, iar 5 călugări frecventează cursurile magisteriului (pentru a-și lua doctoratul în Teologie).

Părăsind linia tradițională a B.O.R., Patriarhul a permis și încurajat frecventarea de către călugărițe a Institutului Teologic. Ortodoxia nu a cunoscut până acum călugărițe licențiate sau [călugări] doctori în Teologie.

Paralel cu aceasta, pentru masele de călugări s-au înființat în mănăstiri școli elementare de 7 ani, școli în care predomină educația mistică. Ceea ce este interesant, este faptul că, cultivarea [sic!] intensă a acestei „armate negre” a călugărilor și călugărițelor – nu este făcută și nici utilizată pentru combaterea sectelor (cum ar fi fost firesc).

Intensificarea activității religioase și a pregătirii călugărilor după 23 august 1944 a avut ca urmare o înviorare a vieții mănăstirești. Călugării și călugărițele de astă dată mai bine pregătiți dogmatic, reușesc cu mai multă ușurință să-și impună concepțiile lor unui număr însemnat de elemente înapoiate izbutind să le atragă în mănăstiri.”

Referitor la stareți, raportul îi consideră ca fiind „în marea lor majoritate elemente legionare”, care aduc în mănăstiri alți legionari și „elemente tinere din mediul sătesc, cu putere de muncă, care să poată lucra în ateliere și să aducă beneficii mănăstirii. În timpul cât acești tineri din mediul sătesc stau în mănăstire – sub pretextul că învață meserie – sunt supuși unei puternice propagande mistice și legionare, cu timpul fiind determinați să rămână definitiv în mănăstiri și să se călugărească.” Monahismul este, pentru tov. ministru, un loc de refugiu pentru „dușmanii poporului”:

„Odată cu intensificarea măsurilor represive [sic!], și-au mai găsit adăpostul în mănăstiri elemente dușmănoase ca: legionari, țărăniști, foști exploatatori, deblocați, foști polițiști, fugiți de regimul sovietic etc. aceștia, urmărind să-și ascundă trecutul lor dușmănos, găsesc în mănăstiri un loc de refugiu și în același timp o bază de activitate contrarevoluținară, bucurându-se de sprijinul călugărilor (în majoritate elemente dușmănoase regimului – în special legionari) și având asigurată existența de către mănăstire.”

Mănăstirile, situate în locuri greu accesibile, sunt folosite de „legionari” și sprijină „pe fugarii constituiți în bande contrarevoluționare”.

„Mănăstirea Sâmbăta din raionul Făgăraș, în anii 1945-1948, este folosită ca loc de întâlnire a legionarilor”. Aici unii legionari, printre care și Roman Braga ar fi învățat „cum să mânuiască pistolul și cum să folosească terenul în caz de luptă cu organele de Stat”. Tot aici „au fost ascunse bijuteriile legionarului Nichifor Crainic care au fost descoperite de organele de Stat în 1956”.

„Banda Arsenescu când s-a constituit, a depus jurământul la mănăstirea Cetățuia din raionul Câmpulung Muscel, iar mai târziu starețul Pimen Bărbieru a înlesnit acestora să țină ședințe în mănăstire.

În anii 1947-1948, călugărițele Severina Hudiță și Dumitru Artenia din mănăstirea Rătești, raionul Buzău au ascuns pe numiții Rașcoci Romeo și Chirulescu Ion urmăriți de organele M.A.I. pentru activitate contrarevoluționară și pe studentul Popescu Puiu, urmărit pentru activitate desfășurată în organizația subversivă „Pajura Neagră”.

În anul 1948, călugării Ioasaf Popa, Bonifatie Podoleanu și Teofil Mocăniță de la mănăstirea Ciolanu, raionul Buzău l-au ascuns pe Burducea Constantin – fost ministru al Cultelor, căruia i-au procurat buletin fals, înlesnindu-i și fuga din țară printr-un canal ilegal.”

Nu a scăpat nici grupul Rugul Aprins, considerat și el ca fiind un focar legionar.

De o mare atenție se bucură, în acest material, mănăstirea Tudor Vladimirescu, chiar dacă aceasta era deja desființată la acea dată.

Nici mănăstirea Plumbuita nu putea scăpa acestui rechizitoriu plin de neadevăruri.

„Legionarul Zamfiroiu Grigore a multiplicat și difuzat la mănăstirea Plumbuita din București, împreună cu alte elemente legionare, poeziile legionarului Radu Gyr pe care legionarii le folosesc ca materiale de «îndoctrinare» iar pe autorul lor îl socotesc «conducător spiritual» al organizației legionare.”

În realitate, legionarul Zamfiroiu Grigore îi dăduse starețului de atunci al mănăstirii Plumbuita, nimeni altul decât Sofian Boghiu, un caiet cu poezii ale lui Radu Gyr, însă după un timp scurt acest caiet i-a fost cerut părintelui de către un alt legionar venit special în acest scop la mănăstire; părintele Sofian nici nu a apucat să citeacă toate poeziile din caiet. Aceasta este mărturia părintelui Sofian, care era arestat încă din noaptea de 13/14 iunie 1958 pentru activitate în grupul Rugul Aprins, ocazie cu care a fost anchetat și pentru acest caiet.

Către finalul documentului, Alexandru Drăghici sintetizează foarte bine părerea puterii politice față de ierarhia ortodoxă, pregătind calea către concluzii, care nu sunt altceva decât o sumă de calomnii la adresa monahismului și implicit a Bisericii și mai ales către propuneri, care reprezintă o gravă imixtiune în viața Bisericii.

Patriarhul a luat mai multe măsuri pentru păstrarea cât mai multor viețuitori în mănăstiri, dar nu a putut face acest lucru decât acolo unde avea putere, adică în Arhiepiscopia Bucureștilor, în timp ce în Moldova, mitropolitul Justin Moisescu făcea pe plac puterii politice. Patriarhul nu a cedat presiunilor timp de aproape un an.

„A cerut unor călugări care trebuiau să fie alungați să facă cereri pentru a rămâne în mănăstiri și le-a aprobat el însuși; sub pretextul înființării de ateliere în mănăstiri, a căutat să adune un grup de călugărițe care ar trebui să renunțe la călugărie la Mănăstirea Dealu, care în acel moment nu mai era locuită de călugări.”

A fost nevoie de Decretul 410/28 octombrie 1959 al Marii Adunări Naționale pentru ca puterea politică să își atingă obiectivul. Puterea seculară nu a reușit să forțeze Biserica să se murdărească și atunci a trebuit să-și asume ea acestă răspundere. Patriarhul a arătat astfel Occidentului și celor care-l denigrau cine sunt adevărații persecutori ai Bisericii noastre și în ce constă, de fapt, politica religioasă a puterii comuniste.

3.11.3. Mănăstirile și provocările Securității

Securitatea a căutat tot timpul să compromită monahismul pentru a reduce numărul călugărilor și al mănăstirilor și dacă ar fi putut, ar fi mers, probabil, până la desființarea monahismului. În acest sens, a recurs la agenți provocatori, mai mult sau mai puțin instruiți.

„În atingerea scopului urmărit de Securitate, de a ține permanent atenția încordată a Partidului și Guvernului asupra bisericii ortodoxe [Bisericii Ortodoxe, n.n.], cât și pentru a provoca teroarea și nemulțumirea în rândul maselor de credincioși ortodoxi [ortodocși, n.n.], această Securitate, într-un mod brutal și stângaci, n-a cruțat nici obștile mănăstirilor din țară. Au căutat ca și prin aceste instituții să-și facă propagandă despre puterea ei temătoare. A recurs la folosirea unor agenți provocatori.”

Mă voi rezuma la doar câteva astfel de cazuri, relevante pentru modul în care opera Securitatea. Este vorba de Cornel Dimitriu, Silvia Nedelcovici (agenta „Dunărea”), sublocotenentul de Securitate Copel Isidor, plutonierul major de Securitate Mican Ioan și cazurile în care au fost ascunse arme și cartușe la mănăstirile Secu și Neamț.

3.11.4. Decretul 410/1959 și urmările lui

Până să recurgă la acest decret, autoritățile comuniste au încercat să forțeze Sfântul Sinod să ia o serie de măsuri drastice în ce privește monahismul; dacă ar fi reușit, atunci vina ar fi căzut asupra Bisericii. Tov. secretar general al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, nu s-a sfiit să afirme în ședința sinodală, din 15 decembrie 1958, că „actuala stare de lucruri existente în cadrul mănăstirilor … reprezintă un pericol pentru ordinea publică și Securitatea statului nostru”.

Dintr-un referat al Securității din data de 27 martie 1959, aprobat de Alexandru Drăghici, aflăm că Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament monahal potrivit căruia erau excluse din monahism următoarele categorii de „elemente”: persoanele care au suferit condamnări de drept comun și cele care au săvârșit abateri de la regulile monahale, persoanele minore, persoanele care nu au cel puțin șapte clase elementare, „elementele contrarevoluționare” și, bineînțeles, cei cunoscuți că au „manifestări dușmănoase” la adresa puterii politice. Acest regulament nu era încă aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar, potrivit Securității, urma să intre în vigoare începând cu data de 4 aprilie 1959. Prin punerea în aplicare a acestui regulament urmau să fie scoși din mănăstiri peste 3.000 de monahi și monahii și, ca urmare, se desființau numeroase mănăstiri rămase nepopulate sau cu un număr mic de viețuitori.

Patriarhul Justinian s-a opus cu hotărâre tuturor încercărilor de reducere a numărului de monahi și de mănăstiri; ca urmare, rezultatele excluderilor din monahism nu au fost cele preconizate de puterea politică, până când s-a recurs la soluția extremă, Decretul 410/28 octombrie 1959. Măsurile patriarhului nu vor avea însă putere decât în Arhiepiscopia Bucureștilor, acolo unde era chiriarhul locului, dar chiar și așa a rezistat aproape un an, neputând fi îngenuncheat. Pentru rezolvarea „problemei mănăstirilor”, puterea politică a avut nevoie de un decret și astfel Marea Adunare Națională a trebuit să legifereze „Decretul privind completarea Decretului nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase”, din 28 octombrie 1959. Puterea comunistă nu a putut obliga Biserica la abuzuri, ci numai, eventual, pe unii oameni ai Bisericii și, ca urmare, a trebuit să-și asume ea responsabilitatea excluderilor din monahism și a închderii a numeroase mănăstiri și schituri.

Securitatea a folosit acest decret și pentru racolarea de noi informatori din mediul monahal; în stadiul actual al cercetărilor nu putem trage o concluzie asupra numărului de călugări pe care a reușit să-i ademenească sau să-i constrângă cu acest prilej.

„Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici o excepție, inclusiv relativ la agentura organelor noastre, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranță a călugărilor pentru crearea de agenți corespunzători dintre elementele care nu vor fi scoase din monahism.

În legătură cu aceasta, atragem atenția că până în prezent mănăstirile din regiunea dv [sic!] nu au fost asigurate corespunzător cu agentură. Pentru a evita în viitor această situație, cât și pentru a cunoaște starea de spirit pe timpul aplicării decretului 410, va trebui să luați măsuri concrete pentru a crea agenți corespunzători.”

Patriarhul a făcut tot posibilul pentru a salva ceea ce se mai putea salva. Dar Securitatea ținea sub observație nu numai Arhiepiscopia Bucureștilor, ci toate eparhiile din țară, astfel într-o notă, datată 2 aprilie 1960, este consemnată tenacitatea ierarhilor, cu excepția mitropolitului Justin Moisescu, de a păstra cât mai multe mănăstiri și înainte și după publicarea Decretului 410/1959.

Dintr-un raport al DGSS, din 21 noiembrie 1963, aflăm că datorită derogărilor date au rămas în monahism aproximativ 700 de persoane care nu îndeplineau prevederile Decretului 410/1959, mulți călugări plecați din mănăstiri, care aveau o situație similară, s-au reîntors, au mai rămas în mănăstiri și călugărițe sub vârsta de 30 de ani, o parte din călugării care nu îndeplineau limita de vârstă erau angajați în diferite posturi administrative la diverse eparhii, având în acest sens și recunoașterea Departamentului Cultelor, alți călugări și călugărițe care nu îndeplineau condițiile prevăzute în decret au fost lăsați paznici la mănăstirile și schiturile ce urmau să se desființeze, iar ulterior au reîmbrăcat și haina monahală sub motiv că s-a renunțat la aplicarea Decretului 410; în mănăstirile Agapia și Văratec se comenta „cu intensitate” faptul că s-a revenit asupra decretului și că, în consecință, se vor întoarce în mănăstire toate maicile care au fost excluse; mănăstiri propuse inițial pentru desființare au rămas nedesființate; organele desemnate să preia clădirile mănăstirilor desființate nu au făcut acest lucru, iar acolo unde au fost îndeplinite formalitățile legale de primire, acestea au rămas nefolosite, fiind în pericol să se ruineze. Raportul se dorește a fi un amplu și aspru rechizitoriu asupra ierarhilor, care au ocolit cât au putut prevederile Decretului 410/1959 și, în special, cu privire la patriarhul Justinian, dar și asupra „toleranței nejustificate” a Departamentului Cultelor.

Puterea comunistă, fiind propagatoare a ateismului „științific”, era vizibil deranjată și de pelerinajele ce se făceau cu ocazia hramurilor la mănăstiri. În plus, pelerinajele contribuiau la creșterea prestigiului mănăstirilor și reprezentau și o sursă de beneficii materiale pentru acestea. Iată ce măsuri a luat Securitatea, în anul 1962, pentru micșorarea numărului de pelerini la mănăstirea Nicula cu ocazia hramului: determinarea prin agentură a episcopului locului, Teofil Herineanu, să nu meargă la Nicula; pentru „oficierea slujbelor religioase au fost selecționați un număr de 10 preoți, majoritatea agenți ai organelor noastre [subl. n.] care au avut ca sarcină să lămurească credincioșii pentru a se reîntoarce [sic!] cât mai repede la munca câmpului în care sens s-au obținut rezultate bune”; „prin organele sfatului popular al com. Fizeșul Gherlei s-au luat măsuri ca cetățenii din satul Nicula situat la o distanță de 3 km de mănăstire să nu mai pregătească mâncare pentru participanții la pelerinaj și să nu-i adăpostească noaptea”; „conducerea GAC din satul Nicula a luat măsuri ca să nu se vândă fructe la mănăstire așa cum s-a procedat în anii trecuți”; organele de miliție au luat măsuri pentru ca unitățile comerciale de stat și comercianții ambulanți să nu-și poată desface mărfurile aici (se făcea și bâlci). În aceste condiții pelerinii au fost nevoiți să se întoarcă acasă mult mai repede decât și-ar fi dorit.

„De menționat faptul că de obicei, unii dintre credincioși sosesc la mănăstire cu două zile înainte de pelerinaj și deci stau acolo 3-4 zile.

Din lipsă de hrană multe grupuri de credincioși, după ce s-au mărturisit și împărtășit au părăsit mănăstirea și s-au reîntors acasă, fără a mai rămâne la slujba religioasă din ziua Sf. Marii, respectiv ziua de 15 august a.c., iar cei care totuși au rămas au părăsit mănăstirea imediat după terminarea slujbei, astfel că la ora 14.00 nu mai era nimeni acolo. În anii trecuți participanții la pelerinaj mai rămâneau la mănăstire încă o zi după terminarea slujbelor, respectiv până a doua zi întrucât aveau condiții care îi favorizau, respectiv se puteau aproviziona cu alimente și băutură.”

În plus, împuternicitul regional pentru culte a recomandat episcopilor de Cluj și Oradea să oblige preoții din eparhiile lor să slujească în parohii (pentru a nu pleca în pelerinaj) și să lămurească „pe credincioși să nu plece în pelerinaj, sub pretextul că munca câmpului va avea de suferit în aceste zile”. În urma acestei recomandări episcopul Oradei, Valerian Zaharia, a dat o circulară „tuturor protopopiatelor din subordine, prin care obliga pe toți preoții ca în ziua de 15 august 1962 să nu părăsească parohiile și să oficieze slujbe, făcând direct răspunzător[i] pentru acest lucru pe protopopii raionali, pe care i-a însărcinat să controleze activitatea preoților, iar acolo unde este cazul să aplice sancțiuni”.

Mai mult, „la propunerea împuternicitului regional al cultelor, președintele sfatului popular regional Cluj a luat legătura cu conducerea sfaturilor populare a regiunilor Crișana, Maramureș și Mureș Autonomă Maghiară cărora le-a recomandat ca în zilele de 13-16 august 1962 să intensifice acțiunile pe tărâm obștesc cu scopul de a-i determina pe cetățeni să rămână la domiciliile lor pentru a se achita de obligațiile pe care le au”. Șeful Direcției Regionale MAI Cluj, Pleșiță Nicolae (care nu își trece gradul) și căpitanul Pușcașu Ilie, șeful serviciului menționează raioanele în care nu s-au luat măsuri pentru împiedicarea pelerinajului și cer „remedierea acestor neajunsuri”.

„Din sondajele făcute cu ocazia pelerinajelor, majoritatea grupărilor de credincioși au fost din raioanele Gherla, Dej și Bistrița, reg. Cluj, precum și raionul Luduș, reg. Mureș Autonomă Maghiară, ceea ce denotă că în aceste raioane nu s-a dat importanță cuvenită măsurilor inițiate în ansamblu sau nu au fost aplicate cu destulă eficacitate.

Despre acest fapt au fost informate organele de partid cu scopul de a se lua măsuri pentru remedierea acestor neajunsuri în viitor.”

3.11.5. Călugării cu manifestări anticomuniste și Securitatea

Securitatea a acordat o mare importanță rezistenței anticomuniste pe care încercau să o facă unii monahi, judecând după numărul de note, rapoarte și sinteze dedicate acestei teme ce se găsesc în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Un astfel de document este sinteza DGSP „privind evenimentele importante în problema cultului ortodox din cursul lunii septembrie 1948”.

„Fostul Mitropolit al Chișinăului, Efrem Enăchescu, după ce a fost pus în retragere din oficiu la data de 17 septembrie a.c., s-a retras la mănăstirea Cernica, unde este stareț. Aici grupează elemente dușmănoase antisovietice, fugite din Basarabia, în jurul său, pentru a putea la timpul potrivit să ajute «Biserica și Statul».

Eugeniu Laiu, noul stareț al mănăstiri Căldărușani – Ilfov, cu toate că manifestă o atitudine aparent favorabilă regimului, întreține legături suspecte cu protosinghelul Damian Pânzaru de la Patriarhie. Damian Pânzaru este fostul om de casă al Mitropolitului Visarion Puiu, în cercurile călugărilor se vorbește că cei doi sunt în legătură cu Visarion Puiu de la care primesc chiar instrucțiuni…

Cu toată încrederea de care se bucură Arhiereul Șerpe la Justinian, din mai multe semnalări rezultă că el s-ar folosi de această situație grație căreia a creat în sânul călugărițelor de la mănăstirile respective [Pasărea, Țigănești și Ciorogârla, n.n.] centre de rezistență ale Bisericii și credinței lui Cristos.

La mănăstirea Pasărea [,] Arhiereul Pavel Șerpe face vizite dese însoțit de o mulțime de indivizi suspecți, dintre care și elemente provenite din cadrele deblocate ale armatei. Călugărițele acestei mănăstiri s-ar afla constituite în grupe care țin ședințe cu caracter subversiv, făcând propagandă chiar fățiș contra guvernului. În această situație se evidențiază Magdalena Pene [mai sus este numită Pencu, n.n.], stareța mănăstirii.”

În nota informativă, din 26 octombrie 1948, a DRSP Iași, privind urmărirea unor ierarhi din această zonă, întâlnim alte fapte și persoane „suspecte” pentru Securitate care, de data aceasta, aveau legături cu mănăstirea Neamț.

„La mănăstirea Neamțului [sic!] a stat până la 1 octombrie 1948 sub protecția starețului Melchisedec Dumitru, numita Olga Sturza. În acest timp Olga Sturza a avut strânse legături de prietenie cu Arhimandritul Vasile Vasilache, fost conferențiar la radio în timpul războiului antonescian, izgonit de la Patriarhie, venind la mănăstirea Neamț, starețul i-a pus la dispoziție palatul vechi al fostului Patriarh Nicodim. Olga Sturza avea legături și cu călugărul Petre Pogonat, fostul decan al baroului Iași până la 23 august 1944. A mai avut legături și cu Vladimir Muscă și Victor Ojoc. David Muscă zis Vladimir are gradul de Arhimandrit și este directorul tipografiei mănăstirii. Acești indivizi, în tot timpul cât a stat Olga Sturza la mănăstire se strângeau fie la stăreție, fie la Olga Sturza și discutau tot felul de chestiuni la adresa actualului Guvern.”

Această mănăstire era ținută strict sub supraveghere de către Securitate datorită importanței ei; din acest motiv, de aici provin numeroase note informative. O altă notă referitoare la mănăstirea Neamț este cea a DGSP, din 6 noiembrie 1948.

„Arhimandritul Melchisedec, stareț al mănăstirii Neamț a afirmat că îi este foarte greu să facă față obligațiilor oficiale și de a permite ca la mănăstire să se activeze pe linia Arlusului [ARLUS-ului, n.n.], sindicală și a Frontului Plugarilor și totuși poate să continue activitatea ascunsă, de:

– a proteja pe Arhimandritul Vasile Vasilache ale cărui convingeri politice sunt bine cunoscute;

– a proteja pe protosinghelul Petre Pogonat, fost deputat cuzist și criminal de război și pe Olga Sturza, prost văzută de autorități;

– a ajuta cu alimente (după cum rezultă din bunurile aflate în administrația mănăstirii) pe Gheorghe Ștefănescu profesor din București, urmărit de Siguranță și pe Nicolae Șerbănescu, în aceeași situație, pe dr. Fulgențiu din Bacău protejat de Patriarh și pe avocatul Mârza din Bacău;

– a sabota activitatea lui David Muscă, singurul comunist din mănăstire cu legături la Securitate…

Arhimandritul Vasile Vasilache, în surghiun la mănăstirea Neamț afirmă că continuă [sic!] să mențină legături cu Olga Sturza, care are legături strânse în mediul britanicilor și cu generalul Iorgulescu din Capitală, pe care îl ține la curent cu capacitatea de contribuție la mișcare[a] de rezistență a călugărilor de la Neamț.”

O parte din persoanele prezentate în această notă informativă apar și în fișa personală a „fostei prințese”, Olga Sturza.

„După expropriere, susnumita s-a angrenat într-o luptă intensă contra regimului democrat, activând pe linie bisericească. Astfel, și-a creat o serie întreagă de cunoștințe în mediul călugăresc, cu care ține un contact permanent. Printre aceștia sunt: Melchisedec Dumitru, starețul mănăstirii Neamț, fost legionar, iar în prezent cu fățișă atitudine antidemocratică, Victor Ojoc, de asemeni fost legionar și antidemocratic, Arhimandritul Vasile Vasilache, care în timpul lui Antonescu a dus o intensă activitate contra U.R.S.S., Petre Pogonat, fost moșier și înfocat [propagandist] P.N.Ț. etc. În cursul verilor, susnumita merge la mănăstirea Neamț unde are instalat și telefon. Aici la mănăstirea Neamț, împreună cu cei de mai sus duce o intensă activitate antidemocratică, prin lansarea de tot felul de zvonuri tendențioase la adresa regimului din R.P.R. și U.R.S.S. și a membrilor Guvernului acestor țări [sic!], precum și a partidelor muncitorești, preconizând venirea americanilor și englezilor. În tot timpul cât a stat la mănăstire, atât în vara anului 1948 cât și în 1949 a avut dese convorbiri telefonice în limba franceză, cu persoane din Iași și București, iar în anul 1948 a vorbit o dată chiar și cu Parisul.”

În aceste condiții Securitatea a recurs, mai târziu, la înscenări.

Securitatea ținea permanent sub observație mediul monahal. Iată ce relatează nota din 11 decembrie 1948 a DGSP referitoare la frământările religioase din țară în perioada 1-10 decembrie:

„Mănăstirile și schiturile ortodoxe continuă a fi centre de rezistență și camuflaj pentru legionari: astfel stareța Voloșenco Elena Teodora a mănăstirii Guranda din comuna Trușești, jud. Botoșani, face propagandă împotriva regimului nostru republican, pomenind mereu pe fostul rege, afirmând totodată că călugărițele [sic!] ei, după exemplul uneia din ele, se vor lăsa mai bine torturate decât să denunțe «frații legionari» și vor continua să-i ajute «după cum se cuvine». Confesorul mănăstirii Teofil Ciubotaru sprijină acțiunea stareței afirmând că «spre deosebire de legionari, comuniștii sunt barbarii care silesc oamenii să lucreze în zilele de sărbătoare». Dionisie Velea, starețul mănăstirii Sf. Nicolae din Predeal-Prahova, împreună cu călugării Obrija Eftimie și Mina Rotaru participă – după informații de sursă serioasă – la ședințe legionare, cu elemente urmărite, atâta [sic!] în mănăstire, cât și în anumite vile abandonate iarna. Semnalări de colaborare cu elemente legionare, dar mai puțin concrete, vizează și mănăstirile Ghighiu lângă Ploiești, Tudor Vladimirescu-Covurlui și Maglavit-Dolj.”

Aceeași notă afirmă că:

„Arhiepiscopul Firmilian Marin al Craiovei a trimis în toată Oltenia preoți și misionari pentru a difuza și a vinde calendarul religios pe anul 1949 și cu scopul de a «ține trează flacăra credinței românești». Firmilian Marin încurajează tendințele mistice și obscurantiste ale călugărilor din raza eparhiei sale.”

Arhiereul Pavel Șerpe, exarh al mănăstirilor din Mitropolia Ungrovlahiei, „vizitează toate aceste mănăstiri, având legături cu conducătorii acestor mănăstiri. Mai ales însă, vizitează mănăstirile de călugărițe Pasărea-Ilfov [sic!], unde are legături cu stareța Magdalena Pencu”. Se pare că era și el ținut sub observație strictă, după cum rezultă dintr-o notă informativă a DGSP.

„În timpul lipsei Patriarhului din țară, făcînd o vizită la mănăstirea Pasărea, într-o seară a adunat toate maicile în biserică și după ce a pus pe maica Dionisia să controleze dacă nu este cineva străin în biserică, le-a vorbit maicilor spunând «să nu-și plece urechea la persoanele din afara mănăstirii, căci nu sunt pe muchia cuțitului ci pe tăișul lui».

În luna iulie a.c. [1948, n.n.], în timp ce Patriarhul era la Moscova [la Conferința interortodoxă din perioada 8-18 iulie 1948, n.n.], Arhiereul Pavel Șerpe a dat aprobare ca la mănăstirea Pasărea să locuiască 30 de zile, fără să plătească hrană și chirie numitul Vasile Caligariu, cu soția sa, fost militar activ, epurat din armată care în Capitală avea domiciliul în str. Armașului nr. 12. Acesta era vizitat de către Pavel Șerpe, când venea la mănăstire și vorbea zilnic la telefon cu Bucureștiul.”

Nota DGSP din 25 martie 1949 constituie o sinteză a Securității asupra monahismului și mănăstirilor din țară:

„În țară există 206 mănăstiri și schituri cu 5.564 călugări și călugărițe, frați și surori, așezate mai ales în regiunile muntoase și greu de supravegheat. Dacă această așezare a mănăstirilor și schiturilor ortodoxe este datorită [se datorează, n.n.] faptului că ele slujeau drept adăpost în caz de invazie militară, în prezent constituie o gravă preocupare a autorităților, pentru că mereu se descoperă legături între călugări și călugărițe pe de o parte și elemente subversive pe de altă parte…

În această situație, schiturile și mănăstirile izolate (din [care] unele cum este Găvanul din jud. Buzău nu se poate apropia nimeni mai mult [la mai puțin, n.n.] de 3 km fără să fie văzut, ori din ce parte ar încerca) sunt adevărate focare de activitate subversivă, călugării coborând în vale pentru a transporta corespondența celor fugiți și a le procura alimente, ziare, tutun, chibrituri etc.”

Documentul în ansamblul său prezintă foarte multe informații, dar mare parte din ele sunt exagerate, dat fiind faptul că totul pleacă de la modul cum vedeau mănăstirile și schiturile atât informatorii, cât și ofițerii de Securitate, cel puțin aceștia din urmă trebuind să-și justifice activitatea și existența. De exemplu, ascunderea de arme și muniții erau, de cele mai multe ori, înscenări ale Securității. Strângerea de „ajutoare pentru legionarii ce vin să-i viziteze” însemna, probabil, strângerea de ajutoare pentru săraci. Materialele legionare ascunse în mănăstiri erau, de regulă, materiale de până la 23 august 1944, probabil cu caracter monarhist sau antonescian, considerate ca fiind „legionare”, așa cum este în cazul „celor 480 de broșuri și cărți cu caracter monarho-fascist și legionar ce au fost găsite cu ocazia percheziției de la mănăstirea Tismana, aceste cărți au fost aduse de către misionarii antonescieni de la Președinția Consiliului de Miniștri în primăvara anului 1944 la această mănăstire”. Foarte important este însă faptul că, la data de 25 martie 1949, Securitatea avea deja o listă oficială ce cuprindea „mănăstirile care ar trebui în mod necesar evacuate” și care erau, la acea dată, în număr de 18. Nota cuprindea în final și un plan de măsuri privind concentrarea călugărilor în mănăstiri cu capacitate de cazare mai mare decât numărul de viețuitori.

Referitor la cei înarmați, este greu de crezut că au existat monahi care să fi folosit arme în grupurile de partizani ce activau în munți. Sprijinul pe care l-au oferit aceste mănăstiri, prin călugării lor, a constat în hrană sau adăpost temporar acordat fie membrilor grupurilor de rezistență, fie celor care se ascundeau, fiind urmăriți de Securitate. În acest ultim caz trebuie menționați în mod deosebit colonelul de jandarmi Iulian Popovici și preotul Constantin Burducea, fost ministru al cultelor. Primul a fost comandantul poliției la Odessa în timpul războiului și s-a ascuns o vreme la mănăstirile Govora și Polovragi; arestat mai târziu de către Securitate, a dat declarații în timpul anchetei ce au condus la arestarea unor călugări. Al doilea a fost adăpostit la mănăstirea Ciolanu din județul Buzău de către ieromonahul Ioasaf Popa și călugării Bonifatie Podoleanu și Teofil Mocăniță, care i-au procurat un buletin fals și i-au înlesnit „fuga din țară printr-un canal ilegal”, ca și cum s-ar fi putut fugi din țară altfel.

Brațul represiv al puterii comuniste încerca pe orice cale să aducă monahilor și monahismului acuzații cât mai grave, pentru a justifica măsurile antimonahale pe care le peconiza. Astfel, la 23 iunie 1958, Direcția a III-a MAI, informații interne, cerea printr-o adresă Direcției a VIII-a MAI, anchete penale, „să se obțină de la cei anchetați” informații referitoare la activitatea contrarevoluționară de la mănăstirile Cernica, Viforâta și Tismana și rolurile jucate de Athanasie Glatcovschi, starețul mănăstirii Cernica, de Antim Nica, vicar patriarhal și de Bartolomeu Anania. Cazul Rugului Aprins și alte anchete ale Securității au convins puterea politică, dacă mai era nevoie, să ia măsuri radicale contra mănăstirilor, concretizate prin Decretul nr. 410/28 octombrie 1959.

3.12. Grupul Rugul Aprins

3.12.1. Prezentare generală

Dosarul penal al grupului Rugul Aprins, este cunoscut astăzi la Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității sub numele de „Teodorescu Alexandru și alții” sau P 202 și cuprinde 11 volume. În afara celor 16 persoane, care au fost judecate în acest lot, ancheta s-a extins și asupra altor persoane. Astfel, dosarul începe cu un „Tabel cu evidența persoanelor care au întreținut legături copromițătoare cu arestații”. Însă numărul celor anchetați în acest dosar este mult mai mare, s-au luat declarații despre multe alte persoane, care nu apar în acest tabel, despre diverși membrii ai acestui grup, dar și despre persoane ale căror nume au fost pomenite la anchete, în majoritatea covârșitoare a cazurilor fără nicio legătură cu acest grup. Bineînțeles, orice persoană al cărui nume era pomenit la vreo anchetă urma să fie și ea anchetată. Mulți dintre aceștia se aflau deja în închisori cu diferite condamnări, pentru diferite alte motive, mai mult sau mai puțin întemeiate.

Toate acestea arată că s-a dorit implicarea și condamnarea cât mai multor persoane, aceasta datorându-se, în mare măsură, contextului politic de atunci. În iulie 1958, avusese loc retragerea armatelor sovietice din România, iar comuniștii de aici fie nu mai erau siguri de situația din țară, fie, mai de grabă, doreau să demonstreze Moscovei că stăpânesc situația.

Mai există o cauză foarte importantă, publicarea în Occident a unui articol referitor la Rugul Aprins. Informația este confirmată de o „declarație” a unui informator infiltrat în celula lui Sandu Tudor.

„Părerea lui este că motivele arestării sale s-ar putea datora și următoarelor fapte:

El are un „ucenic” al său (cum îl numește fără să-i spună numele) [Andrei Scrima, n.n.] care este plecat la Paris. Acesta a început să publice în presa franceză niște articole în care vorbește și despre el. Felul în care îl prezintă este adevărat că ar însemna pentru el în aceste momente un oarecare pericol. În al doilea rând, fosta lui soție se află tot la Paris și împreună cu profesorul Ciorănescu de la Sorbona (nu știu dacă nu este vorba cumva de Emil Cioran, căci el l-a numit Ciorănescu) s-au hotărât să facă o antologie a literaturii române. Printre unele lucrări de care au nevoie în acest scop se enumeră [numără, n.n.] și ceva [câteva, n.n.] lucrări ale sale.”

Cum ateismul făcea parte din ideologia comunistă, nu trebuie să ne mire faptul că lupta contra Bisericii și a oricărei religii a constituit un obiectiv permanent al tuturor partidelor comuniste. Toate regimurile totalitare au suferit de sindromul fricii și, ca atare, au încercat să reprime tot ceea le scăpa de sub control, pentru că tot ceea ce nu putea fi ținut sub control reprezenta pentru ei o amenințare.

În cazul Bisericii Ortodoxe Române prin terorizarea și arestarea preoților, în special a elitei teologice, dar nu numai, se urmărea și slăbirea poziției patriarhului Justinian devenit de multă vreme, la acea dată, indezirabil puterii comuniste. S-a mai urmărit, probabil și acuzarea monahilor și a monahismului, la modul general, de „activitate contrarevoluționară” pentru a justifica măsurile antimonahale foarte dure, preconizate de către Securitate de multă vreme, care vor culmina în anul următor cu Decretul nr. 410/28 octombrie 1959.

La toate acestea se mai adaugă intenția evidentă a ofițerilor de Securitate, care desfășurau ancheta, de a-și justifica activitatea și existența și care vizau, poate, chiar avansări.

Din acest lot au făcut parte 16 persoane arestate pentru „discuții dușmănoase la adresa regimului din RPR”, acuzație considerată apoi „uneltire contra ordinii sociale”. Documentele întocmite în timpul anchetei acestor persoane sunt grupate astfel:

Teodorescu Alexandru, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. I, ff. 1-54.

Făgețeanu Alexandru-Adrian, arestat pe data de 25 februarie 1958, vol. I, ff. 55-176.

Ghiuș Vasile-Benedict, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. I, ff. 177-250.

Braga Roman, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. I, ff. 251-320.

Boghiu Serghie-Sofian, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. I, ff. 321-360.

Dubneac Petre-Felix, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. I, ff. 361-420.

Papacioc Anghel-Arsenie, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. II, ff. 1-115.

Mironescu Alexandru, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. II, ff. 116-175.

Văsâi Gheorghe, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. II, ff. 176-236.

Mironescu Șerban, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. II, ff. 237-311.

Rădulescu Nicolae, arestat pe data de 29 iulie 1958, vol. II, ff. 312-346.

Pistol Grigore Dan, arestat pe data de 14 iunie 1958, vol. II, ff. 347-374.

Dabija Gheorghe, arestat pe data de 5 august 1958, vol. II, ff. 375-392.

Voiculescu Vasile, arestat pe data de 5 august 1958, vol. II, ff. 393-419.

Stăniloae Dumitru, arestat pe data de 4 septembrie 1958, vol. II, ff. 420-441.

Mihăilescu Emanoil, arestat pe data de 18 septembrie 1958, vol. II, ff. 442-465.

3.12.2. Ieroschimonahul Daniil Teodorescu în dosarul P 202

Ieroschimonahul Daniil, mai cunoscut sub numele de Sandu Tudor, pseudonimul său publicistic din perioada interbelică, a fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958, la ora 1 a.m., din locuința prietenului său Alexandru Mironescu, împreună cu acesta și cu fiul acestuia, Șerban Mironescu. După interogatoriile din 14 iunie și 1 iulie 1958, Alexandru Teodorescu este pus sub învinuire în data de 3 iulie 1958. El a luat cunoștință de aceasta a doua zi și, după spusele informatorului infiltrat la el în celulă, s-a întors foarte agitat de la anchetă, în acea zi. La interogatoriul următor, din 5 iulie, Sandu Tudor își menține declarațiile anterioare.

În această situație, ofițerul de Securitate, Iosif Moldovan, care îl ancheta schimbă tactica și, la interogatoriul din 19 iulie, îi pune o întrebare la care Sandu Tudor nu putea răspunde decât afirmativ: „Cunoașteți o persoană cu numele Mironescu Alexandru?” De aici s-a ajuns la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, apoi la întâlnirile de la Mănăstirea Plumbuita și, bineînțeles, a urmat întrebarea: „Cu ce persoane ați întreținut legături în cadrul mănăstirii «Plumbuita»?” De acum era foarte dificil pentru Sandu Tudor, fiindcă trebuia să ofere Securității nume de persoane care au participat la întâlnirile grupului. Multe din aceste persoane erau deja arestate, simultan cu Sandu Tudor, Alexandru Mironescu și Șerban Mironescu, în alte locații, altele încă nu și, în mod sigur, simpla pronunțare a numelui lor la anchetă a dus, ceva mai târziu, la arestarea, anchetarea și, în unele cazuri, la condamnarea lor. Sandu Tudor a mai furnizat atunci anchetatorului unele informații, cum ar fi faptul că se mai întâlneau, „stăteau de vorbă”, după slujbă și în ecleziarhia mănăstirii Plumbuita sau în chilia starețului Sofian Boghiu. Sandu Tudor încearcă să prezinte activitatea grupului la un nivel mai redus, afirmând că ultima întâlnire a grupului, înainte de arestare, a avut loc la începutul lui ianuarie 1958. Reținem în mod special rezistența la presiune a lui Sandu Tudor, care și-a menținut și de această dată declarațiile în privința faptului că nu s-au „purtat discuții cu caracter dușmănos regimului democrat popular din RPR cu ocazia întâlnirilor ce au avut loc acasă la Mironescu Alexandru”, afirmație cu care se și încheie acest proces verbal de interogatoriu.

Văzând că nu reușesc să obțină de la el informațiile care îi interesau și, mai ales datorită „declarației” date de informatorul infiltrat în celulă, căpitanul Gheorghe Enoiu hotărăște să treacă la demascarea prin confruntare. Și astfel au început confruntările, la prima dintre ele, cea cu Gheorghe Văsâi din 22 iulie 1958, Sandu Tudor rămâne ferm și nu recunoaște că predicile și meditațiile ținute de el, la schitul Rarău, studenților veniți aici „din proprie inițiativă” în frunte cu Gheorghe Văsâi și Șerban Mironescu în vara anului 1956, ar fi avut caracter ostil regimului, ci caracter pur religios.

„Nu recunosc că predicile și meditațiile au avut caracter dușmănos actualului regim și susțin că au fost pur religioase.”

Recunoaște doar faptul că le-a dat indicații să se organizeze într-un grup și să se întâlnească periodic la domiciliul unuia sau al altuia dintre ei, dar nu a purtat discuții dușmănoase cu ei și nu le-a indicat să desfășoare altă activitate decât cea religioasă.

„Tot din declarațiile lui Văsâi Gheorghe mai recunosc și faptul că le-am dat îndrumări de felul cum să se organizeze în grup și să se întâlnească periodic la domiciliul unuia sau altuia dintre ei. Nu recunosc să fi purtat discuții dușmănoase cu acești tineri sau să le fi dat indicații să desfășoare altă activitate decât cea religioasă.”

Nu recunoaște nici să se fi organizat în grup cu Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu și alții și să fi purtat discuții dușmănoase la adresa regimului.

„De asemeni nu recunosc nici faptul că m-aș fi organizat în grup cu Mironescu Alexandru, Boghiu Sofian și alții, iar în cadrul întâlnirilor noastre, care nu au existat [subl. n.] să fi discutat vreo problemă cu caracter ostil actualului regim. Altceva nu mai recunosc nimic din declarația lui Văsâi Gheorghe.”

A urmat confruntarea cu Șerban Mironescu, imediat după cea cu Gheorghe Văsâi; de data aceasta acuzațiile au fost și mai grave, iar Sandu Tudor până la urmă a cedat și a recunoscut unele dintre acuzații. Astfel, inițial nu a recunoscut faptul că s-au purtat discuții dușmănoase la adresa regimului cu ocazia „unor evenimente politice interne și internaționale”, dar apoi a recunoscut că a ascultat în mai multe rânduri posturi de radio imperialiste cu ocazia întâlnirilor desfășurate acasă la Alexandru Mironescu, împreună cu Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Constantin Joja și alții, ale căror nume are grijă să nu le rostească, „după care comentam știrile în mod nefavorabil regimului actual”. Își revine însă imediat și confruntarea se încheie cu afirmația: „În afară de acestea nu mai recunosc nimic din cele declarate de Mironescu Șerban”.

Tot pe 22 iulie 1958, același ofițer de Securitate, care instrumenta cazul, dispune „instituirea sechestrului asigurator pe întreaga avere mobilă și imobilă a învinuitului Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor”, „întrucât în cazurile de infracțiune care periclitează Securitatea Statului, confiscarea averii este obligatorie, în baza art. 25, pct. 6, al. 2 CP și art. 114, 115 și 179 pct. 4 CPP”.

Cum nu obținuseră de la Sandu Tudor vreo mărturisire în care să recunoască fapte pentru care ar putea fi acuzat că „periclitează Securitatea Statului”, cei doi ofițeri de Securitate care instrumentau cazul se văd nevoiți să continue și a doua zi urmează o nouă confruntare pentru ieroschimonahul Daniil, de data aceasta cu vechiul său prieten, Alexandru Mironescu. Numai că de astă dată Sandu Tudor, care până atunci, probabil, sperase că membrii în vârstă ai grupului rezistaseră mai bine la presiuni decât cei tineri și astfel acuzațiile aduse nu puteau fi dovedite, cedează și recunoaște toate acuzațiile, mai mult în unele locuri aduce chiar completări.

Interogatoriile următoare, din 28 iulie și 4 august nu au scos la iveală informații importante pentru Securitate. De această dată i s-au cerut, lui Sandu Tudor, informații despre unele persoane pe care le cunoștea, Giorgio de Giacomo și respectiv Gheorghe Ungureanu, dar care nu aveau nicio legătură cu grupul Rugul Aprins. Oricum, ieroschimonahul Daniil nu avea cunoștință despre activitatea lor politică din trecut și nu s-a purtat „nicio discuție cu caracter dușmănos la adresa regimului democrat-popular”. Acest fapt arată, ca atâtea alte cazuri, că Securitatea folosea orice prilej pentru a culege informații despre oricine.

La interogatoriul din 12 august recunoaște din nou acuzațiile din 23 iulie și în plus și tot ceea ce nu recunoscuse la confruntările cu Gheorghe Văsâi și Șerban Mironescu din 22 iulie.

Securitatea face cercetări prin biblioteci și descoperă articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor publicate în perioada în care a fost director al ziarului Credința. Cu toate că activitatea sa publicistică interbelică poate fi considerată, sub aspect general, mai degrabă de stânga decât de dreapta, organele represive nu doreau să piardă ocazia de a-l acuza și de activitate intensă contra clasei muncitoare. La interogatoriul din 22 august el neagă categoric, la început, că ar fi desfășurat vreodată activitate anticomunistă, dar după ce i se prezintă fotocopiile articolelor sale „Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu”, „Bestialitatea modernă”, „Religia ateismului rus” și „Între sobor și soviet”, recunoaște tot ce a dorit să obțină anchetatorul de la el.

Confruntarea cu Roman Braga, din 1 septembrie 1958, a reprezentat o nouă lovitură pentru ieroschimonahul Daniil. Trecuse mai bine de o lună de la precedentele trei confruntări și se părea că anchetatorii sunt mulțumiți de rezultatele obținute și nu vor mai recurge la acest procedeu, însă nu a fost așa. Unele dintre acuzațiile aduse acum mai fuseseră formulate de către Gheorghe Văsâi și Șerban Mironescu și nu mai puteau fi negate, altele sunt noi. Judecînd după durata confruntării și după modul în care s-a desfășurat, se poate spune că Sandu Tudor înțelesese că ucenicii săi nu au rezistat presiunii anchetei și făcuseră mărturisirile dorite de anchetatori. Drept pentru care a recunoscut foarte repede învinuirile aduse, cu o singură excepție.

Ancheta însă nu s-a oprit aici; mizând poate pe efectul șocului, anchetatorii au recurs imediat un nou interogatoriu. Alexandru Teodorescu nu a mai luptat absolut deloc, nici nu mai avea rost după cele patru confruntări. Ca urmare, acest interogatoriu poate fi considerat o sinteză a tuturor celor precedente și o încununare a intențiilor anchetatorilor. Sandu Tudor, poate și epuizat psihic, dar în mod sigur dezamăgit de prietenii și ucenicii săi, devine dispus să recunoască tot ce i se cere și într-o singură oră declară tot ce și-au dorit anchetatorii să obțină de la el pe parcursul a două luni și jumătate de interogatorii, ancheta devenind o pură formalitate.

La ordonanța de punere sub învinuire din 3 iulie 1958 pentru „uneltire contra ordinii sociale” se adaugă acum o nouă ordonanță de punere sub învinuire, cea din 6 septembrie 1958, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. În aceeași zi, 6 septembrie 1958, i se ia un nou interogatoriu în care i se prezintă noua ordonanță de punere sub învinuire. Sandu Tudor recunoaște din nou că, în perioada 1933-1938, în care a fost director al ziarului Credința, a publicat mai multe articole cu caracter anticomunist și antimuncitoresc în care a „calomniat” comunismul „cu scopul de a îndepărta mișcarea comunistă și muncitorească din România de la lupta ei orientată împotriva orânduirii burghezo-moșierească [burghezo-moșierești, n.n.]”.

Ceea ce a făcut Sandu Tudor se înscria, de fapt, în cadrul legal, chiar și al acelei epoci, deoarece regimul comunist dorea să păstreze aparențele de democrație, cel puțin sub aspect legal. Activitatea religioasă era legală, combaterea materialismului, în special a evoluționismului și afirmarea creaționismului nu erau pedepsite de nicio lege, iar „discuțiile dușmănoase” nu erau prevăzute ca atare în legislație și, prin urmare, trebuia să se recurgă la exagerări și abuzuri pentru a putea fi condamnate. Nici chiar articolele anticomuniste, publicate în ziarul Credința în perioada 1933-1938, nu reprezentau probe incriminatorii, deoarece nu puteau fi judecate decât prin prisma legislației de la data când au fost scrise și, în plus, expunerea liberă a părerilor făcea parte și din ideologia comunistă.

Legea nu avea însă nicio importanță pentru puterea comunistă, ca pentru orice regim totalitar, de altfel. Orice abatere de la supunere trebuia reprimată în mod exemplar pentru a servi drept pildă și altora. Ruperea unor tineri de îndoctrinarea cerută de partid și, mai mult, conducerea lor pe calea mănăstirii nu putea fi tolerată. Iată ce declara Gheorghe Văsâi, bineînțeles sub presiune, la interogatoriul din 14 iulie 1958:

„«Rugăciunea inimii» reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică și dăunătoare actualului regim prin aceea că cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. – Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim și chiar de orice activitate în special de cea politică, pentruca [sic!] pentru început să avem la dispoziție cât mai mult timp liber. – În afară de aceasta treptat, treptat deveneam niște oameni foarte mistici și chiar fanatici într-ale credinței, fiind neapărat siliți să ne retragem la mănăstire. – SANDU TUDOR ne-a cerut să și propovăduim această «rugăciune a inimii» în rândul celorlalți studenți lucru pe care eu l-am și făcut, cum ar fi de exemplu cu RODICA SĂULESCU și alții ale căror nume nu-mi mai reamintesc momentan. – Nu știu dacă aceștia au pus în practică rugăciunea respectivă ori nu.”

În astfel de cazuri se luau măsuri exemplare, fără ca adevăratele motive să se regăsească în actul de acuzare, fiindcă nu se încadrau în legislație, iar aparențele trebuiau păstrate. În privința „discuțiilor dușmănoase” și a oricăror devieri de la doctrina oficială, lucrurile sunt și mai clare în orice regim totalitar.

Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, iar Sentința nr. 125/8 noiembrie 1958, pronunțată în ședință publică, cuprinde mai multe pedepse foarte grele. Fiind considerat liderul grupului, Sandu Tudor, a fost condamnat „la 25 ani temniță grea și 10 ani degradare civică pentru infracțiunea p.p. de art. 209 pct. 1 CP comb. cu art. 31 CP și art. 58 pct. 2-5 CP”, este vorba de uneltire contra ordinii sociale. A mai fost condamnat la „15 ani detențiune riguroasă pentru crima p.p. de art. 193/1 al. 4 CP prin schimbare de calificare conf. art. 292 CJM din crima p.p. de art. 193/1 al. 1 CP”, adică activitate intensă contra clasei muncitoare. Urma să execute pedeapsa cea mai grea dintre acestea.

Trebuie spus că toți membrii grupului au făcut recurs. Acest recurs a fost respins de către Tribunalul suprem al RPR, Colegiul Militar, prin Decizia nr. 42 pronunțată în ședință publică la 21 ianuarie 1959.

În aceste condiții situația ieroschimonahului Daniil Teodorescu era foarte clară datorită vârstei înaintate și stării de sănătate. A trecut la cele veșnice la data de 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, cauza morții fiind o hemoragie cerebrală. Locul înmormântării sale a rămas necunoscut.

3.12.3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în dosarul

penal al grupului Rugul Aprins

3.12.3.1. Prezentare generală

Părintele Stăniloae a fost arestat după o perioadă de timp apreciabilă în urma lui Sandu Tudor și a celor arestați în acea cumplită noapte de 13/14 iunie 1958. Judecând după rapiditatea cu care opera Securitatea în asemenea cazuri, această întârziere nu poate decât să dea de gândit. Din dosarul de anchetă rezultă că s-a dorit condamnarea ilustrului teolog, cu toate că el nici nu a făcut parte din grup, ci doar a participat la câteva întruniri ale sale. S-a încercat și reușit, cu această ocazie, arestarea și condamnarea unui teolog de elită, terorizarea preoțimii și a intelectualității neobediente aflându-se printre prioritățile puterii comuniste și, implicit, ale brațului ei represiv, Securitatea.

Spre deosebire de cazurile celorlalți preoți, care au făcut parte din acest lot, ancheta Părintelui Stăniloae a fost foarte sumară, se poate spune că a fost doar o formalitate, el ar fi fost oricum condamnat, fiindcă numele cunoscutului preot și profesor fusese deja rostit de multe ori, la interogatorii, de către cei arestați înaintea sa. Având în vedere că distinsul teolog practic nu a făcut parte din grup, ci doar a participat la unele întruniri, este foarte posibil ca Securitatea, care a avut un informator infiltrat între membrii de bază ai grupului, să fi amintit sau sugerat, în timpul anchetelor, că și Dumitru Stăniloae a participat la întrunirile grupului sau la unele dintre ele, determinându-i astfel pe membrii de bază ai grupului să afirme cele dorite de ea.

3.12.3.2. Dosarul de anchetă

Pentru a înțelege cât de sumară și de grăbită a fost, în acest caz, ancheta este suficient de spus că toate interogatoriile și confruntările s-au desfășurat într-un timp foarte scurt, mai exact între 4 și 6 septembrie 1958. Această grabă se datorează dorinței celor ce coordonau anchetele ca Părintele Stăniloae să fie judecat în același lot cu cei arestați cu peste două luni și jumătate înaintea sa și ale căror anchete practic se încheiaseră. Din cuprinsul interogatoriilor se poate constata că părintele a încercat să pronunțe cât mai puține nume, pentru a proteja cât mai multe persoane. Anchetatorul s-a mulțumit cu puțin, interogatoriile nefiind nici prea multe, nici prea lungi și foarte sărace în informații, comparativ cu cele precedente. Cu toate acestea, nu se poate spune că situația părintelui a fost ușoară, el fiind supus pe 4 septembrie la două interogatorii și două confruntări, în condițiile în care fusese arestat în dimineața acelei zile în jurul orei 1 a.m. Poate că anchetatorul a și mizat pe oboseala celui anchetat, pentru a-l obliga să facă declarațiile dorite de el, lucru care nu s-a întâmplat, părintele dovedind o rezistență psihică deosebită.

Studiind în ordine cronologică actele de la dosar, putem reface, măcar parțial, desfășurarea anchetei. După ordonanța de reținere din 3 septembrie 1958, a urmat ordonanța pentru efectuarea percheziției domiciliare, care nu a fost datată, dar care nu poate fi decât tot din data de 3 septembrie 1958, având în vedere că percheziția domiciliară, care a urmat, s-a efectuat în dimineața zilei de 4 septembrie 1958, între orele 1,30-6,30; datarea ordonanței pentru efectuarea percheziției domiciliare rezultă de altfel și din procesul verbal de percheziție.

S-a încercat, încă de la primul interogatoriu, acuzarea sa de faptul că ar fi fost încadrat în mișcarea legionară sau, cel puțin, a avut legături cu unii preoți legionari în perioada în care a locuit la Sibiu. Cum Securitatea era interesată în culegerea de informații cu orice ocazie, a încercat și de această dată să afle în ce a constat activitatea legionară a acestora sau dacă el a mai cunoscut și alți legionari, dar s-a lovit de un refuz politicos. A mai fost interogat atunci cu privire la activitatea publicistică desfășurată în perioada în care a locuit la Sibiu.

„În perioada 1934-1945, subsemnatul m-am ocupat la Sibiu cu redactarea ziarului local al mitropoliei numit «Telegraful român», în coloanele căruia am scris în perioada respectivă mai multe articole cu conținut religios. În perioada 1935-1940, am scris o serie de articole și la revista «Gîndirea», tot cu caracter religios … Nu am scris articole cu alt caracter în afară de cele religioase.”

La cel de al doilea interogatoriu, anchetatorul nu a reușit să obțină decât că a participat foarte rar la întâlnirile de la domiciliul lui Alexandru Mironescu, în perioada 1955-1958 și „odată [o dată, n.n.] sau de două ori la domiciliul lui Joja Constantin”. Părintele Stăniloae a înțeles imediat, după ce a fost întrebat „O persoană cu numele SANDU TUDOR ai cunoscut?” și „… în ultima perioadă de timp cînd și unde te-ai văzut cu acesta?” că sunt în cauză nume de persoane, locuri și alte informații pe care nu poate să le treacă sub tăcere, dar a încercat și a reușit să ofere cât mai puține informații. Până la sfârșitul interogatoriului a susținut că nu își amintește să fi purtat „discuții dușmănoase” la domiciliul lui Alexandru Mironescu și că nu a purtat „niciun fel de discuții politice” la domiciliul lui Constantin Joja.

Au urmat, în aceeași zi, două confruntări, cu Alexandru Mironescu și Șerban Mironescu, care, însă, nu au reușit să-l determine să își modifice declarațiile și atitudinea. Procesul verbal al confruntării cu Alexandru Mironescu se încheie astfel:

„Îmi mențin declarațiile făcute, cu sensul ca [sic!] nu recunosc ca în cadrul acelor întîlniri să fi purtat discuții dușmănoase și să fi participat la ascultarea emisiunilor posturilor de radio imperialiste, pe marginea cărora să fi purtat discuții dușmănoase împotriva regimului democrat din R.P.R.”

Iar procesul verbal al confruntării cu Șerban Mironescu se încheie și el asemănător:

„Este adevărat că odată [o dată – n.n.] sau de două ori, s-a [s-au – n.n.] abordat în discuție și probleme de ordin politic, în cadrul cărora: SANDU TUDOR, și MIRONESCU ALEXANDRU, s-au plîns că nu-și pot tipări lucrările lor, manifestîndu-se împotriva regimului, însă subsemnatul nu m-am manifestat împotrivă … Subsemnatul în cadrul discuțiilor dușmănoase care au fost purtate acolo, nu mi-am manifestat decît regretul că regimul democrat are o bază materialistă și nu se face o apropiere față de religie, lucru pe care-l doream. Acesta era punctul meu de vedere în cadrul acelor discuții și nu m-am manifestat vreodată pentru schimbarea regimului democrat din R.P.R.”

Anchetatorul pare însă mulțumit și se oprește pentru moment; chiar mai mult, Părintele Stăniloae nu este chemat la niciun interogatoriu în ziua următoare. Dar anchetatorul nu stătea; sunt emise, la 5 septembrie 1958, mandatul de arestare și ordonanța de sechestru, iar în ziua următoare, ordonanța de punere sub învinuire, noi mostre de superficialitate. Mai trebuie spus aici că, în cazul Părintelui Stăniloae, sechestrul asupra averii personale s-a aplicat mult mai repede decât în cazurile celor arestați înaintea sa. Acest fapt indică, din nou, o mare grabă din partea celor ce coordonau ancheta.

La 6 septembrie era pus sub învinuire „pentru săvîrșirea infracțiunei prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C.P. al R.P.R.”, iar ordonanța de punere sub învinuire îi era prezentată în aceeași zi. Conform uzanțelor, imediat după prezentarea ordonanței de punere sub învinuire, a urmat un nou interogatoriu. Este ultimul din dosarul de anchetă al părintelui.

În ordonanța de punere sub învinuire, anchetatorul penal de securitate făcea niște acuzații fără acoperire.

„Am stabilit că în dosarul de anchete penale există probe suficiente din care rezultă că susnumitul în perioada 1935-1940 a întreținut legături cu o serie de elemente legionare și a colaborat la revista legionară «Gîndirea», în coloanele căreia a scris mai multe articole, depunând activitate propagandistică legionară.”

Probele, însă, nu i-au fost prezentate așa cum s-a întâmplat în cazul lui Sandu Tudor, căruia i s-au arătat câteva articole anticomuniste scrise și publicate de el în ziarul Credința în perioada 1933-1938, sau în cazul lui Vasile Voiculescu căruia i-a fost prezentată o mapă cu poezii ce îi aparțineau, confiscată la percheziția făcută la domiciliul lui Alexandru Mironescu. În cazul Părintelui Stăniloae, aceste „probe” nu se regăsesc la dosar. Cum această acuzație nu era concludentă, de altfel părintele nici nu a fost condamnat pentru „activitate propagandistică legionară”, trebuia găsit altceva, drept pentru care anchetatorul Gheorghe Blidaru continuă argumentația?, pentru ca în final să dispună.

Din ordonanța de punere sub învinuire mai aflăm, însă, un lucru foarte important și anume faptul că „procesul penal în cauză a fost pornit la data de 13 februarie 1958”. Dacă ne gândim că prima arestare din acest lot, cea a Ieromonahului Adrian Făgețeanu, a avut loc la 25 februarie 1958, iar valul arestărilor a început, de fapt, abia în noaptea de 13/14 iunie 1958, putem trage încă o concluzie despre modul în care lucra Securitatea.

Revenind la ultimul interogatoriu al Părintelui Stăniloae, trebuie spus că acesta afirmă acum că „Articolele scrise de către subsemnatul în coloanele revistei «Gîndirea» în perioada 1935-1940, au avut un caracter naționalist-religios”. Asta, pentru Securitate, putea fi asimilat foarte ușor drept activitate legionară. Încurajat, de mărturisirea părintelui, anchetatorul Gheorghe Blidaru a încercat să-l învinuiască și de colaborare cu regimul național-legionar, în perioada 1940-1941, dar a trebuit să renunțe. A reușit, însă, să smulgă părintelui două mărturisiri cu care se încheie interogatoriul.

Dosarul de anchetă se încheie cu procesul verbal din 16 septembrie 1958, în care părintele, după ce consultă documentele de anchetă, face, în scris, declarația pe care erau nevoiți să o facă toți cei ajunși în acest stadiu al urmăririi penale: „Nu am de făcut declarații noi și nici de formulat cereri în legătură cu ancheta penală”.

După Părintele Stăniloae s-a mai adăugat o singură persoană acestui lot. Este vorba de Emanoil Mihăilescu, arestat la 18 septembrie 1958.

3.12.3.3. Procesul și recursul

A urmat procesul, început la data de 29 octombrie 1958. Părintele apare în acest lot la poziția a cincisprezecea, de altfel se păstrează ordinea din dosarul de anchetă. La cererea procurorului militar, ședința a fost declarată secretă și publicul obligat să părăsească sala. Au fost citite concluziile de învinuire, după care „președintele a procedat la luarea interogatoriilor inculpaților în mod separat, potrivit art. 270 C.J.M.” Neputându-se audia toți martorii, dezbaterile au fost amânate pentru ziua următoare. A doua zi, 30 octombrie 1958, după audierea ultimilor șase martori ai acuzării, s-a dat cuvântul apărării. Fiecare dintre apărătorii celor acuzați a solicitat să i se admită probatorii fie cu martori, fie cu acte, fie ambele.

După rechizitoriul făcut de procurorul militar s-a dat cuvântul apărării. S-a dat apoi, din nou, cuvântul procurorului militar pentru a se pronunța asupra schimbărilor de calificare cerute de avocații apărării. Pronunțarea sentinței s-a amânat pentru 6 noiembrie, iar apoi pentru 8 noiembrie 1958.

În final acest lot a fost condamnat prin Sentința nr. 125/8 noiembrie 1958 citită, bineînțeles, în ședință publică spre a fi învățătură de minte și altora. În ceea ce îl privește pe Părintele Stăniloae, condamnarea sa a fost următoarea:

„Tribunalul … condamnă pe: STĂNILOAIE DUMITRU la 5 (cinci) ani muncă silnică și 5 (cinci) ani degradare civică pentru infracțiunea p.p. de art. 209 pct. 2 lit. b al. ultim C.P. prin schimbare de calificare conform art. 292 c.j.m. [C.J.M., n.n.] din art. 209 pct. 1 C.P. -Se dispune confiscarea totală a averii personale conform art. 25 pct. 6 C.P. -Compută detenția de la 4 septembrie 1958 și-l obligă la 300 (treisute) lei cheltuieli de judecată.”

Toți membrii acestui lot au făcut recurs la Tribunalul Suprem al RPR Colegiul Militar. De data aceasta, toate ședințele de judecată au fost publice. După ședințele din 12 și 14 ianuarie 1959, a urmat ședința din 21 ianuarie 1959 în care toate aceste recursuri au fost respinse.

3.12.3.4. Detenția și eliberarea

Părintele Stăniloae a fost închis la UM 0123/E București, apoi la Jilava, după care la Aiud; de aici, la 20 octombrie 1960 a fost transferat înapoi la Jilava, după care s-a întors la Aiud, în martie 1962. De aici a fost eliberat, la 15 ianuarie 1963, în urma decretului de grațiere nr. 5/3 ianuarie 1963 al Consiliului de Stat.

Pe fișa personală din dosarul de penitenciar se poate vedea că inițial a fost scris la rubrica apartenență politică, „a politic [apolitic, n.n.]”, pentru ca apoi să se revină și să se scrie „LEGIONAR”, fără nicio justificare, deoarece părintele nu fusese condamnat pentru activitate legionară, nici măcar pentru activitate contra clasei muncitoare. Cu acest stigmat rămâne pe tot parcursul dosarului de penitenciar. La 10 ani după condamnarea părintelui, acestă calomnie revine în dosarul său informativ, în urma denunțului făcut de o persoană, aflată atunci sub ancheta Securității, din invidie sau sub presiunea anchetatorului.

Tot din dosarul de penitenciar al părintelui, mai aflăm că DGPCM se interesa îndeaproape, în august 1962, de Dumitru Stăniloae și Teodor M. Popescu. Cu această ocazie descoperim că, de la arestare, părintele „a fost pedepsit o singură dată cu 7 zile izolare pentru că a vorbit pe geam cu alți deținuți”. Dacă în privința pedepsei nu putem decât să rămânem decât muți de uimire, ne punem, însă, întrebarea asupra motivului pentru care DGPCM își manifesta interesul pentru cei doi „deținuți contrarevoluționari”. Să fi fost, deja, în pregătire decretul de grațiere din ianuarie 1963 și Securitatea dorea să ia o hotărâre în legătură cu acești doi iluștri teologi? Judecând astăzi după cronologia decretelor de grațiere și, mai ales, după nota raport a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor interne, Alexandru Drăghici, către președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer, răspunsul este, categoric, unul afirmativ. Fiindcă am amintit de decretele de grațiere, nu trebuie uitat numărul mare al acestora, în acea perioadă, fapt ce a condus la o continuă scădere a numărului deținuților politici, printre care se aflau și numeroși preoți.

Revenind la decretul nr. 5/1963, în baza căruia a fost grațiat de restul pedepsei Părintele Stăniloae, trebuie spus că din cele 10 articole ale sale numai ultimul se referea la deținuții politici și nici acela în totalitate, restul priveau infracțiuni de drept comun, mai exact „amnistierea infracțiunilor silvice”.

3.12.4. Constantin Joja și grupul Rugul Aprins

În final, merită să ne oprim puțin asupra unui membru marcant, dar și cu o evoluție atipică, al grupului Rugul Aprins; este vorba de Constantin Joja. După cum rezultă din anchetă, o parte din întâlnirile grupului, în care s-au ascultat „posturi de radio imperialiste” și s-au purtat „discuții dușmănoase” la adresa regimului democrat-popular din RPR, s-au desfășurat chiar la el acasă; în plus, era nelipsit și de la întâlnirile ce aveau loc la domiciliul lui Alexandru Mironescu. În aceste condiții, se pune întrebarea cum de nu a fost arestat și anchetat împreună cu ceilalți membri ai grupului, unii cu prea puțină „activitate contrarevoluționară”, dacă aceste discuții pot fi catalogate astfel.

La Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Constantin Joja are un singur dosar informativ și acela ridicol de subțire. În mod cel puțin ciudat, în acest dosar nici măcar nu se amintește că persoana urmărită a făcut parte din grupul Rugul Aprins, dar nu se poate spune că nu conține informații importante pentru subiectul nostru. Iată ce se spune aici în fișa personală a lui Constantin Joja:

„În evidențele Ministerului de Interne este cunoscut că a făcut parte din fosta organizație legionară și a participat la rebeliunea din ianuarie 1941. În anul 1948 a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru uneltire, iar între anii 1951-1952 a fost internat într-o colonie de muncă.”

Se pune în mod firesc întrebarea cum o persoană cu astfel de antecedente nu a fost arestată odată cu restul grupului, în condițiile în care mulți dintre cei arestați nu aveau cazier. Lucrurile nu se opresc aici, cele două fiice ale sale au putut să plece legal din țară și să se stabilească definitiv în Elveția.

„- Mănăilă Ioana, n. 12.04.1938, de profesie arhitectă, stabilită legal în Elveția din anul 1973, împreună cu soțul și cei doi copii.

– Popa Ruxandra, n. 04.11.1934, de profesie bibliotecară, stabilită legal în Elveția din anul 1981, împreună cu soțul.”

Ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, Constantin Joja și-a putut vizita fiicele, în Elveția, de cinci ori în perioada 1979-1987.

„Joja Constantin și-a vizitat fiicele în anii 1979, 1981, 1983, 1985, 1987 fără să fie semnalat cu aspecte deosebite.”

Poate că toate acestea ar putea reprezenta un răspuns la întrebarea de unde, sau mai bine zis de la cine, avea Securitatea informații atât de exacte despre cele petrecute în cadrul grupului Rugul Aprins.

4. Relațiile între Biserica Ortodoxă și stat în URSS (1945-1964)

4.1. Prezentare a evenimentelor premergătoare perioadei studiate

Pentru a înțelege evoluția relațiilor dintre Biserica Ortodoxă și puterea comunistă în România și Uniunea Sovietică trebuie înțelese rădăcinile acestor relații. Astfel în ce privește Biserica Ortodoxă Rusă, desființarea Patriarhiei, la începutul secolului al XVIII-lea, de către țarul Petru I, împreună cu introducerea sistemului sinodal, a reprezentat supunerea Bisericii aparatului birocratic de stat. Preotul era asimilat funcționarului public, deci subordonat statului, chiar mai mult, era obligat să jure că se găsește în serviciul autorităților și că va oferi informații cu privire la reacțiile politice ale enoriașilor. În acest fel se intenționa transformarea preotului într-un informator al autorităților de stat în probleme politice. Apoi înființarea, în anul 1720, a funcției de Oberprokuror, Înaltul procuror al Sfântului Sinod, funcționar laic cu grad de ministru, care avea însărcinarea de a controla Biserica Rusă în numele țarului, a supus Biserica la o împilare și mai mare.

O importanță capitală pentru evoluția Bisericii Ortodoxe Ruse a avut Sinodul întregii Rusii, desfășurat la Moscova între anii 1917-1918. Acesta și-a început lucrările la 15 august 1917 și s-a remarcat prin importanța subiectelor discutate și prin numărul hotărârilor adoptate. La 30 octombrie 1917, Sinodul a decis, cu majoritate absolută de voturi, restaurarea Patriarhiei, iar la 5 noiembrie, mitropolitul Tihon Bellavin al Moscovei a fost ales patriarh. Pe lângă reînființarea instituției Patriarhiei, conform statutelor adoptate, s-au înființat Sfântul Sinod al episcopilor și Consiliul Suprem al Bisericii, format din clerici căsătoriți și din laici. Datorită instabilității situației interne și internaționale și, implicit, a viitorului nesigur, Sinodul a adoptat, la 25 ianuarie 1918, o rezoluție care avea să joace un rol foarte important în istoria ulterioară a Bisericii Ruse. Rezoluția prevedea ca patriarhul să poată alege mai mulți locum tenentes, pentru scaunul patriarhal, ale căror nume să fie ținute secret.

Odată cu Revoluția bolșevică din 1917 începea o perioadă de mari persecuții, pentru Biserica Ortodoxă Rusă și pentru poporul rus, care va cuprinde mai multe suișuri și coborâșuri. Încă de la primele decrete promulgate de puterea bolșevică au fost atacate direct toate sectoarele de activitate ale Bisericii. Astfel, „Decretul asupra pământului”, adoptat de al doilea Congres al Sovietelor, viza proprietățile funciare al bisericilor și mănăstirilor. În decembrie 1917 au fost adoptate decrete care au transferat toată activitatea legată de învățământ la Comisariatul pentru Educația Poporului. Tot atunci a fost încredințată autorității publice înregistrarea certificatelor de naștere, de căsătorie și de deces ale populației. Trebuie subliniat în mod special „Decretul de separare a Bisericii de stat și a școlii de Biserică”, adoptat la 20 ianuarie și promulgat la 23 ianuarie 1918, care interzicea asociațiilor religioase să posede bunuri, le priva de drepturile juridice și naționaliza proprietățile Bisericii.

Studiind legislația antireligioasă observăm că ea a devenit în timp din ce în ce mai opresivă și acest lucru se poate vedea cel mai ușor din modificările succesive ale Constituției RSFSR. Astfel Constituția din 1918 garanta cetățenilor „libertatea religioasă” și „libertatea propagandei religioase și antireligioase”. În mai 1929, Congresul al XIV-lea al Sovietelor din întreaga Rusie a adus un amendament la articolul 4 din Constituția RSFSR; de acum înainte era vorba doar de o „libertate a confesiunii religioase și a propagandei antireligioase”. Cât despre Constituția stalinistă din 1936, ea conferea doar „libertatea cultului religios și a propagandei antireligioase”.

În ceea ce privește rezultatele persecuției trebuie spus că numai în anul 1937, au fost închise peste 8.000 de biserici, au fost desființate 70 de eparhii și au fost împușcați aproximativ 60 de episcopi. În noiembrie 1995, Anatoli Iakovlev, președintele Comisiei prezidențiale pentru reabilitarea victimelor represiunii, a prezentat o serie de date statistice. Cifrele cele mai exacte sunt, probabil, cele pe care ni le dă Comisia pentru reabilitarea Patriarhiei Moscovei. Iakovlev afirmă că între anii 1937-1938 au fost supuse represiunii 165.200 de persoane, dintre care 106.800 au fost împușcate. Observăm că pentru această ultimă perioadă, 1937 și respectiv 1937-1938, rezultatele statistice ale celor două comisii sunt oarecum apropiate.

Pe 7 octombrie 1938, Prezidiul Sovietului Suprem al RSFSR a decis să anuleze decretul cu privire la comisiile de examinare a problemelor religioase, ceea ce reprezenta anularea oricăror posibilități de contact între Biserică și stat. A fost prezentată și cererea de „a se desființa organele administrative ale Bisericii și ierarhia bisericească”.

Cu toate acestea puterea politică nu a reușit, așa cum se așteptase, să distrugă Biserica. Credința unui mare număr de oameni nu a fost anihilată odată cu dispariția majorității clerului, însă a luat alte forme.

În anul 1939 s-a încheiat deceniul de represiune fățișă îndreptată împotriva Bisericii. Motivele erau atât de natură internă cât și externă. În ajunul războiului situația Bisericii Ortodoxe Ruse se prezenta astfel: sute de preoți se aflau în închisori și în lagăre de concentrare, dispăruseră mănăstirile și școlile teologice, pe întreg teritoriul URSS (cu excepția teritoriilor anexate în 1939-1940) mai erau deschise doar 350 de biserici ortodoxe și mai existau doar doi ierarhi: locțiiorul patriarhal, Serghie Stragorodski și mitropolitul Leningradului, Alexei Simanski.

Data de 4 septembrie 1943 reprezintă începutul unei noi politici religioase în Uniunea Sovietică. În dimineața acelei zile, Stalin l-a primit la vila sa de la țară pe G.G. Karpov, cu care, în prezența lui G.M. Malenkov și a lui L.P. Beria, a discutat amănunțit despre starea Bisericii Ruse. Câteva ore mai târziu, liderul de la Kremlin s-a întâlnit, în aceeași locație, cu mitropoliții Serghie Stragorodski, Alexei Simanski și Nikolai Iarușevici, ocazie cu care le-a fost prezentată noua orientare a statului în politica religioasă. Stalin a propus organizarea grabnică a unui sinod la care să fie ales un nou patriarh și a promis chiar ajutor financiar și organizatoric în acest sens. La remarca mitropolitului Serghie că pentru pregătirea sinodului este necesară cel puțin o lună, Stalin a afirmat nici mai mult nici mai puțin decât „să se adopte ritmuri de muncă bolșevice”. Seara, Stalin și Molotov au dat o recepție oficială la Kremlin în onoarea ierarhilor; cu această ocazie li s-a comunicat oficial acestora că guvernul nu are nimic împotriva dorinței Bisericii de a alege un patriarh la un sinod al episcopilor și de a crea un sinod. Stalin chiar a insistat să se convoace un sinod în interval de trei-patru zile. Chiar mai mult, a fost autorizată deschiderea de școli secundare (seminarii) și superioare de teologie, creșterea numărului de parohii și apariția unei reviste lunare.

Pe 8 septembrie 1943 a avut loc, la Moscova, un sinod la care au participat 19 ierarhi, care l-au ales în unanimitate patriarh pe mitropolitul Serghie; înscăunarea a avut loc la 12 septembrie 1943.

Se pune întrebarea, care a fost motivul acestei implicări personale a lui Stalin în politica religioasă a statului și încă într-un mod atât de hotărât în favoarea Bisericii și de ce tocmai în acest moment și cu atâta grabă? Motivul sau mai bine zis motivele care au stat la baza acestei măsuri reparatorii la adresa Bisericii Ortodoxe Ruse trebuie căutate în politica externă a URSS din acel moment. Pe de o parte conferința de la Teheran era deja aproape, iar Stalin nu trebuia să apară, din motive diplomatice, în fața aliaților drept un tiran și un persecutor al Bisericii, gestul său de bunăvoință față de Biserică având scopul de a-i îmbunătăți considerabil imaginea. Pe de altă parte, liderul de la Kremlin dorea folosirea Patriarhiei Moscovei în scopuri propagandistice, în special în străinătate, nu numai pe timpul războiului, care de altfel se apropia de sfârșit, ci mai ales în perioada postbelică.

După moartea patriarhului Serghie, survenită la 15 mai 1944, a fost convocat un sinod al episcopilor, care s-a întrunit în perioada 21-23 noiembrie 1944, la Moscova. Acest sinod a luat hotărârea cu privire la procedura de alegere a noului patriarh și l-a nominalizat pe mitropolitul Alexei Simanski al Leningradului drept candidat unic. La 31 ianuarie 1945 s-a deschis la Moscova Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, la care au fost invitați, pentru prima oară, patriarhii ortodocși și reprezentanții lor din România, Bulgaria, Serbia și Orientul Apropiat, precum și unii ierarhi ruși din străinătate. Mitropolitul Alexei Simanski a fost ales, în unanimitate, patriarh, la 2 februarie 1945, iar înscăunarea a avut loc pe 4 februarie 1945.

4.2. „Împăcarea” provizorie (1945-1953)

În anii 1945-1946 s-a înregistrat cel mai înalt nivel al îmbunătățirii relațiilor dintre Biserică și stat. Aceasta se explică prin interesul deosebit al conducerii sovietice față de activitatea internațională a Patriarhiei Moscovei. În primii ani postbelici, statul a facut o serie considerabilă de concesii, care încălcau legea din 1929. Este adevărat însă că nici în această perioadă nu exista o suficientă continuitate în politica religioasă a Moscovei. Schimbările nu s-au referit la toate religiile care existau în URSS. Nici în ce privește relațiile cu Biserica Ortodoxă Rusă, statul nu s-a manifestat la fel în republicile unionale; în zona Baltică și în Asia Centrală relațiile puterii politice cu Biserica Ortodoxă au fost sensibil mai negative decât în Rusia. Însă Patriarhia Moscovei a încercat, dupa terminarea războiului, să-și consolideze poziția, utilizând oportunitățile care s-au înmulțit. Mulți ierarhi au apreciat corect situația, înțelegând că, indiferent de toate asigurările date de autorități, condițiile relativ favorabile pentru ei nu vor continua multă vreme.

La 10 aprilie 1945 a avut loc a doua și ultima întâlnire dintre I.V. Stalin și reprezentanții conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse – patriarhul Alexei I, mitropolitul Nikolai Iarușevici și protopopul N. Kolcițki. În cursul acestei întâlniri s-au examinat, în primul rând, sarcinile Patriarhiei în domeniul relațiilor internaționale. La rândul său, președintele Consiliului Comisarilor Poporului (CCP) a promis sprijin pentru planurile conducerii bisericești. Tocmai această întâlnire a determinat caracterul politicii religioase a statului în următorii doi ani. În cadrul ei se vorbea chiar de crearea la Moscova a unui centru ortodox special, cu palat, tipografie, instituții de învățământ teologic, fabrică de lumânări ș.a.m.d.

Bineînțeles că nu toate promisiunile menționate au fost îndeplinite. I.V. Stalin trebuia să ia în considerare poziția celei mai mari părți a aparatului de partid și de stat, care considera unele din concesii ca fiind mult prea mari. La 22 mai 1945, G.G. Karpov, președintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, îi scria lui V.M. Molotov, propunând să se susțină cererea Patriarhiei privind repartizarea unui teren în Moscova pentru construirea clădirii (cu reședința întâistătătorului, instituții de învățământ teologic, ateliere), aprobarea proiectului respectiv etc. A fost conceput chiar un text de hotărâre a CCP, dar aceasta nu a fost aprobată. Nici aprobarea problemei privind crearea tipografiei bisericești nu a avansat prea mult, cu toate că Stalin a aprobat personal, încă la 17 martie 1945, propunerile corespunzătoare ale Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, iar în luna mai a fost emisă chiar o decizie specială a CCP. Datorită acestui fapt, Patriarhia a putut să achiziționeze echipament poligrafic, caractere în 4 limbi și a planificat ca din toamnă să înceapă să editeze Sfânta Scriptură, cărți și calendare bisericești. Totuși, clădirea pentru tipografie nu s-a repartizat, iar echipamentul a zăcut mulți ani fără utilizare, pe terenul mănăstirii Novodevicii.

Nu s-au confirmat nici calculele anturajului patriarhului privind redeschiderea tuturor celor patru academii teologice existente în perioada prerevoluționară, redeschiderea de seminarii în aproape jumătate din eparhii și desfășurarea unei largi activități de misionariat, chiar dacă I.V. Stalin a aprobat propunerile lui G.G. Karpov din 15 martie 1945, privind organizarea în cadrul Sinodului a consiliului misionar și crearea de cursuri teologico-pastorale, în afară de Moscova și Saratov, la Leningrad, Kiev, Minsk, Odessa, Luțk, Lvov și Stavropol. În concluzie, nu s-a reușit să se realizeze nici inaugurarea, care părea aproape convenită, a Academiei Teologice de la Kiev și a seminariilor de la Lvov și Vilnius. Astfel, seminarul ortodox care funcționa la Vilnius în perioada ocupației germane a fost închis, conform hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului din RSS Lituaniană. Iar atunci când, la 25 august 1945, G.G. Karpov i-a scris lui V.M. Molotov despre necesitatea de a se înființa în capitala acestei republici cursurile teologico-pastorale, adjunctul președintelui CCP, luând în considerare opinia conducerii lituaniene, a dat rezoluția: „Dumneavoastră vă grăbiți, trebuie analizat cum se va reflecta aceasta asupra bisericii catolice [Bisericii Catolice, n.n.] ș.a.m.d.”

Totuși, în ansamblu, în anii 1945-1946, conducerea URSS încerca să demonstreze o poziție binevoitoare față de Patriarhia Moscovei. Astfel, cinci dintre reprezentanții ei au primit invitația de a participa la Parada victoriei, din luna iunie, iar aceștia au fost repartizați în apropierea diplomaților străini pentru ca, așa cum a afirmat G.G. Karpov, guvernul să își asigure „o impresie favorabilă în străinătate”. Curând apoi, prin hotărârea din 22 august 1945, Consiliul Comisarilor Poporului a acordat Patriarhiei, conducerilor eparhiale și comunităților parohiale, contrar decretului leninist din anul 1918, un drept limitat de persoană juridică. Lor li se permitea să-și creeze evidențe contabile, să încheie afaceri, să cumpere construcții, să înființeze întreprinderi, să angajeze lucrători. Este interesant că, până la mijlocul anilor 1950, clădirile cumpărate de reprezentanții altor confesiuni se considerau naționalizate și lor li se acorda doar folosința, iar cele achiziționate de comunitățile ortodoxe deveneau proprietatea acestora. Datorită hotărârii menționate a fost obținută posibilitatea de a se utiliza din nou clopotele bisericilor. Astfel, o anumită perioadă de timp, în URSS a existat o situație paradoxală: în zonele occidentale ale Ucrainei, Bilorusiei și în fostele teritorii ocupate ale RSFSR se permitea tragerea clopotelor, iar în restul teritoriului URSS acest lucru era strict interzis.

O problemă importantă o constituia forma juridică a existenței mănăstirilor, în principal a celor redeschise în perioada ocupației germane. În anii 1944-1945, autoritățile locale au început să-i evacueze pe monahi, să confiște terenurile mănăstirilor ș.a.m.d. Totuși, aceste măsuri au determinat nemulțumirea centrului, în primul rând din motive economice. Fapt este că multe mănăstiri, în principal din Ucraina și Basarabia, reprezentau în sine gospodării bogate. Aici se cultiva pământul, se dezvoltau mesteșugurile, se desfășurau activități diverse. În Basarabia, numai 24 de mănăstiri posedau 754 ha. de teren arabil, 230 ha. de livezi și 116 ha. de vie. Conform concepției conducerii sovietice, mănăstirile trebuiau să hrănească țara devastată. Prin normele de predare a produselor zootehnice și agricole, ele au fost asimilate gospodăriilor anexe ale întreprinderilor și organizațiilor de stat. Pe langă îndeplinirea livrărilor către stat, mănăstirile trebuiau să acorde și un sprijin considerabil colhozurilor și sovhozurilor învecinate.

Ca rezultat al funcționării mănăstirilor, prin hotărârea CCP din 22 august 1945, care a indicat autorităților locale ca „în viitor, până la noi indicații speciale, să nu obstrucționeze activitatea mănăstirilor de bărbați și de femei”, s-a legiferat să li se păstreze clădirile, pământul, inventarul și vitele. Iar conform hotărârii din 29 august, mănăstirile erau exonerate de renta asupra pământului și de plata impozitelor pentru construcții, iar monahii de plata impozitului pentru celibat, persoane singure și cetățeni cu familii mici. Așa cum îi scriau lui G.G. Karpov „colegii” săi din Moldova sovietică, o asemenea politică crea condiții pentru o mai rapidă restabilire a gospodăriilor mănăstirești, ele având posibilitatea de a deveni gospodării agricole care vor da statului destulă producție economică.

Dar aceasta a părut insuficient. În luna septembrie 1945, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a efectuat un studiu asupra a 75 de mănăstiri. În decizia elaborată pe baza rezultatelor acestuia se vorbea despre necesitatea de a se restitui pământurile luate de la mănăstiri după eliberarea de sub ocupația germană, dotarea cu terenuri a mănăstirilor fără pământuri, scoaterea de pe teritoriile mănăstirești a întreprinderilor și instituțiilor de stat. Toate elementele menționate și-au găsit reflectarea în hotărârea Consiliului de Miniștri intitulată „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”, din 29 mai 1946, care stabilea definitiv poziția lor juridică și economică. Într-adevăr, au fost restituite nu numai pământurile confiscate, ci, într-o serie de cazuri, au fost alocate și terenuri noi, din fondul de stat – câte 0,15 ha. pentru fiecare monah; mănăstirilor li s-a permis să dezvolte meșteșugurile, să-și organizeze ateliere și altele. În ansamblu, mănăstirilor li s-au acordat aproximativ 2.000 ha., din care peste 400 ha. reprezentau terenuri noi. În același timp, mănăstirilor li s-au fixat obligații dure privind livrările în natură a produselor agricole. Ele erau deosebit de grele pentru mănăstirile rusești, obligate să cumpere de pe piață produse, pentru a fi predate statului. Această situație a persistat până la mijlocul anilor 1950.

După normalizarea situației mănăstirilor, în 1946, Patriarhiei i s-au transferat o serie de biserici și încăperi de la Mănăstirea Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, moaștele Sfântului Serghie de Radonej și ale altor sfinți canonizați și o serie de icoane făcătoare de minuni, din depozitele muzeelor. Se părea ca vor urma noi concesii pentru Biserică. La 14 februarie 1947, când încă se mai păstrau speranțe pentru desfășurarea la Moscova a Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse și a Întregii Ortodoxii, G.G. Karpov a propus, în nota sa raport către CC al PC (b), să se soluționeze problemele activității misionare, să se transfere către Patriarhie toate încăperile Mănăstirii Sfintei Treimi – Serghie, biserica și două corpuri din mănăstirea Novodevicii, una din tipografii, unele biserici din Moscova, Leningrad și Kiev pentru organizarea gospodăriilor parohiilor ortodoxe ruse din diaspora. El a solicitat și să se schimbe reglementarea privind deschiderea de biserici, întrucât organele locale frânează prin toate mijloacele acest proces. G.G. Karpov considera că organelor locale trebuie să li se lase doar dreptul de a-și exprima părerea, iar examinarea și decizia definitivă a problemei să revină Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, cu aprobarea ulterioară a guvernului. Însă aproape toate propunerile sale au fost, în final, respinse.

În scrisoarea din 21 mai 1947, adresată lui V.M. Molotov, G.G. Karpov recomanda el însuși să nu se accepte solicitările insistente ale Patriarhiei privind transferarea în biserici a moaștelor Sfinților Ioasaf din Belgorod, Innokenti din Irkuțk, Ioan din Tobolsk, Iakov din Borovicesk și altora. Karpov se opunea „transferării moaștelor, întrucât aceasta ar contribui la intensificarea fanatismului și a pelerinajului religios, precum și la creșterea veniturilor preoțimii”. Ca urmare, Consiliul „a tărăganat, sub un motiv binevoitor [subl. n.], transferarea moaștelor către biserici”.

Totuși, luând în considerare pregătirea conferinței interortodoxe de la Moscova, Consiliul de Miniștri a emis la 9 iunie 1947 o hotărâre privind permisiunea de a transfera moaștele Sfântului Alexei, mitropolitul Moscovei, în catedrala patriarhală cu hramul Botezul Domnului. Ultima permisiune de acest fel s-a referit la transferarea moaștelor Sfintei Anna din Kașinsk, din muzeu în catedrala orașului Kașinsk și a survenit în luna ianuarie 1948.

Situația redeschiderii bisericilor a fost destul de neuniformă. În primii ani ai existenței sale (1943-1944), Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a emis cu foarte multă zgârcenie aprobări pentru aceasta. Între anii 1945-1946, asemenea probleme au început să fie soluționate cu mai mult succes pentru credincioși. Ulterior însă, situația s-a înrăutățit din nou. Criteriile după care se ghida Consiliul, pentru a adopta o decizie pozitivă, erau urmatoarele: lipsa unor biserici în funcțiune în întregul raion sau distanța de peste 10 km până la cea mai apropiată biserică; existența unei comunități care să funcționeze faptic și donațiile ei consistente în diverse fonduri; închiderea nelegitimă a bisericii în anii 1930, fără emiterea corespunzatoare a documentelor; repetarea cu insistență a intervențiilor, în decursul câtorva ani și multitudinea de semnături în cadrul acestor intervenții.

Astfel, de exemplu, credincioșii din satul Verhovnovo, din regiunea Novgorod, au intervenit în perioada 1945-1947, fără succes, pentru reluarea slujbelor în biserica lor, care funcționase în perioada ocupației germane. În ianuarie 1947, ei au reușit să desfășoare 12 adunări intercolhoznice în satele vecine. Peste tot au fost adoptate rezoluții privind redeschiderea bisericii, din care în 9 cazuri a existat unanimitate, iar în 3 majoritatea absolută a voturilor. Rezoluțiile și trei declarații colective au fost depuse la 22 mai 1947 la Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, iar la 31 mai 1947 acesta a indicat împuternicitului să formalizeze înregistrarea bisericii și să nu împiedice slujbele religioase. În același timp, au fost „adoptate măsuri” față de organizatorii adunărilor colhoznice. Totuși, nu întotdeauna o asemenea insistență conducea la succes. O situație scandaloasă a intervenit în cursul conferinței interortodoxe, în iulie 1948. La 11 iulie, în cursul serviciului divin la catedrala cu hramul Botezul Domnului, pensionarul B.D. Zubov a reușit să-i transmită mitropolitului Gherman al Patriarhiei Ecumenice o declarație colectivă a credincioșilor din satul Gorbunovo, din regiunea Moscovei, cu plângerea privind insuccesul încercărilor lor de a obține redeschiderea bisericii. În perioada 1944-1947 au fost depuse 27 de solicitări și toate acestea s-au încheiat fără rezultat. Nu a ajutat nici acțiunea lui Zubov, iar el însuși a fost predat organelor MGB (Ministerul Securitatii Statului). Au existat și alte cazuri de arestări ale celor „peste masură” de activi.

Numai în perioada 1944-1947, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și împuterniciții acestuia au primit 20.689 de cereri colective privind deschiderea a 5.998 biserici, dintre care au fost deschise 1.270; 77,3% din solicitări au fost respinse sau nu au fost examinate. Dinamica anuală a fost următoarea: în anul 1944 – 6.629 de cereri pentru 2.704 biserici, iar slujbele au fost reluate în 207; în 1945 – respectiv 5.986 cereri pentru 1.585 biserici, iar slujbele au fost reluate în 509; în 1946 – 5.002 cereri pentru 1.150 biserici, iar slujbele au fost reluate în 369; în 1947 – 3.072 cereri pentru 559 biserici, iar slujbele au fost reluate în 185. În perioada 1944-1947, se observă o scădere permanentă a numărului de solicitări pentru deschiderea de biserici. Dinamica numărului de solicitări a continuat astfel: 1948 – 3.174 cereri, 1949 – 2.297, 1950 – 1.143, 1951 – 729, 1952 – 818, 1953 – 1.031 ș.a.m.d. După o relativă creștere a cererilor în anul 1948, numărul acestora va manifesta din nou tendința de scădere pentru perioada 1949 – 1951, pentru ca, ulterior, numărul cererilor să înceapă să crească din nou. Scăderile menționate mai sus se explică printr-o anumită diminuare a sentimentului religios după încheierea războiului, precum și prin sistarea deschiderii de biserici și comportamentul negativ al autorităților față de cererile colective ale credincioșilor, la sfârșitul anilor 1940 – începutul anilor 1950. Este interesant de menționat că 95,6% din toate cererile primite între 1944-1947 au provenit din RSFSR – 19.772, din care 2.490 din regiunea Rjazan, 1.819 – din regiunea Moscovei, 1.467 – din regiunea Kalinin, 1.153 din regiunea Voronej etc. De asemenea, în perioada respectivă, împuterniciții au primit 24.607 de petiționari individuali, care au solicitat deschiderea de biserici. În total însă, în perioada 1944-1947 s-au adresat autorităților cu asemenea cereri peste 200.0000 de persoane, întrucât sub unele cereri figurau peste 3.000 de semnături. Totuși, cu toate măsurile limitative, în unele regiuni numărul bisericilor care funcționau a crescut de zeci de ori. Astfel, în zona Rjazan, de la două sau trei, în anul 1942, s-a ajuns la 85, în 1948.

În cadrul politicii promovate în primii ani postbelici a intervenit și lichidarea definitivă a Uniunii ateilor militanți (UAM). De la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, activitatea acesteia a fost reorientată, dar nu a avut loc o încetare a ei. În octombrie 1946, F. Oleșciuk, președintele a.i. al Consiliului Central al UAM (dupa moartea lui E. Jaroslavski) și secretarul executiv E. Tucikov (fostul șef al departamentului „bisericesc” din OGPU din cadrul CCP) au încercat, folosind invitația Uniunii liber cugetătorilor cehi la congresul acestora, să reînvie activitatea organizației lor. Totuși, scrisoarea adresată lui A. Jdanov nu a avut succes. Nu a ajutat nici faptul că la reuniunea Consiliului Uniunii Mondiale a Liber Cugetătorilor, care a avut loc la Bruxelles, URSS a primit, prin corespondență, 3 locuri, inclusiv pe cel de vicepreședinte.

La 17 ianuarie 1947, M. Suslov, din partea secției de politică externă a CC al PC (b), i-a recomandat secretarului Comitetului Central, A. Kuznețov, să respingă propunerea privind participarea reprezentanților sovietici la lucrările Uniunii Mondiale a Liber Cugetătorilor. Mai mult, el a menționat că „necesitatea continuării existenței” înseși a organizației ateilor „trezește dubii” și ea este „puțin probabil necesară”, „iar în același timp activitatea UAM în diverse locuri, în ultimii ani, s-a stins în esență”. În februarie 1947, CC al PC (b) a adoptat hotărârea privind încetarea activității UAM.

Eforturi energice pentru reluarea activității ateiste a depus și V.D. Bonci-Bruevici. La 30 martie 1946, el a scris Comitetului Central despre situația dezastruoasă a muzeului de istorie a religiilor, evacuat din clădirea sa. Veteranul „frontului antireligios” propunea să se creeze Institutul de istorie a religiilor al Academiei de Științe, cu un muzeu în cadrul acestuia, în vechile încăperi. În final, muzeul a fost păstrat, V.D. Bonci-Bruevici a fost numit directorul acestuia, dar s-a refuzat înființarea institutului. Este adevărat că, în 1947, în locul acestui institut a fost organizat un sector de istorie a religiilor și ateismului, care a reprezentat în următorii câțiva ani unica organizație științifică de acest gen din URSS.

La sfârșitul anilor 1940, aproape întreaga activitate referitoare la Biserică, atât în URSS, cât și în străinătate, a îndeplinit-o Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. Rolul său și numărul angajaților săi au crescut considerabil. Astfel, în 1946 numărul împuterniciților s-a majorat de la 89 inițial, la 114, iar al colaboratorilor din aparatul central de la 9 la 57 de persoane. La 29 martie 1945, V.M. Molotov a dat o indicație telegrafică autorităților locale cu privire la inadmisibilitatea trimiterii împuterniciților în deplasări îndelungate și privind necesitatea coordonării obligatorii cu Consiliul, a numirii sau îndepărtării lor. Deși o parte considerabilă a lucrătorilor din cadrul acestuia era formată din ofițeri NKVD, totuși patru împuterniciți au fost demiși pentru luare de mită și „coalizare cu oamenii bisericii”, iar în legătură cu alți patru se desfășurau cercetări judiciare. Până la începutul anului 1947, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse s-a aflat în centrul atenției guvernului și a MGB (Ministerul Securității Statului). Astfel, în 1946, Consiliul de Miniștri a adoptat, pe baza informațiilor acestuia, 6 hotărâri și 33 de dispoziții. O asemenea activitate și independență față de organele de partid le producea acestora o tot mai mare nemulțumire. Dar cât timp Consiliul se afla sub permanenta „oblăduire” a NKVD-ului, partidul nu avea motive de îngrijorare.

Situația s-a schimbat la începutul anului 1947. Ministerul Securității Statului a început să-și piardă interesul pentru Biserica Ortodoxă Rusă și, deja în februarie, numărul împuterniciților s-a diminuat până la 105. De asemenea, componența sa a suferit modificări, spre august 1948 doar 25% din împuterniciți erau ofițeri din securitatea statului, restul au venit din activitatea sovietică (46%), de partid (19%) și economică (10%). Iar la 4 august 1952, G.G. Karpov se plângea CC al PC (b) de afectarea prin cadre neverificate a Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și a celui pentru cultele religioase.

Una din cauzele unor asemenea cereri ale lui G.G. Karpov a fost și deteriorarea generală a situației organizației pe care o conducea. Încă din anul 1947 au survenit primele acțiuni ostile față de aceasta, din partea aparatului de partid. În același timp, aceste atacuri au început și față de Consiliul pentru cultele religioase, cel mai slab și mai vulnerabil. Astfel, în iulie, adjunctul șefului Sectorului de agitație și propagandă D.T. Șepilov a scris Secretariatului Comitetului Central următoarele:

„Consiliul pentru cultele religioase … se ghidează în activitatea sa prin puncte de vedere greșite și dăunătoare referitoare la rolul religiei în condițiile societății sovietice …. Nota raport a tov. Polianski demonstrează pericolul pactizării … cu clericii și a transformării Consiliului dintr-un organ de urmărire și control, într-un organ de ajutorare a credincioșilor.”

Așa cum o demonstrează rezoluția pe acest raport, la sedința Secretariatului CC, lui I.V. Polianski și lui G.G. Karpov le-au fost „trasate sarcini”. Iar în octombrie 1947, în secretariat s-a dezbatut problema privind cadourile din partea Patriarhiei pentru conducătorii Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, practica respectivă devenind interzisă.

Lucrătorii ideologici ai CC al PC (b) nu manifestau degeaba îngrijorare. După încheierea războiului, Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să-și extindă activ sfera influenței sale și nu arareori prin „permisivitatea” lucrătorilor guvernamentali de diverse niveluri. Astfel, la 9 mai 1945, arhiepiscopul Nikolai de Alma-Ata a oficiat în piața orașului o slujbă de mulțumire și, din inițiativa sa, locuitorii orașului Celkar, din raionul Aktiubinsk, au decis să permanetizeze memoria soldaților căzuți prin ridicarea unui „Monument frățesc” sub forma unei imense cruci metalice, pe care să fie înscrise numele eroilor. Monumentul a fost realizat, iar la 24 iunie 1947 a fost sfințit de către arhiepiscop. În regiunea Krasnoiarsk, credincioșii au reușit să realizeze un monument al eroilor din razboi, au organizat prânzuri comune, utilizând fonduri bisericești. La Rostov pe Don, Alma-Ata și Odessa au existat încercări de a se organiza concerte religioase publice, iar la Taganrog la acestea au luat parte chiar reprezentanții conducerii orășenești.

Uneori, autoritățile locale atrăgeau pe clerici la serviciul de permanență din consiliile sătesti și îi foloseau în calitate de agitatori la alegerile pentru consilii. Această practică a fost deosebit de răspândită în Moldova sovietică. În 1947, în Ziarul eparhial din Chișinău s-au publicat chiar temele obligatorii ale predicilor către credincioși. Un exemplu elocvent îl prezenta G.G. Karpov în nota sa raport catre CC al PC (b), din 27 august 1946.

Asemenea cazuri erau condamnate. Era strict pedepsită și participarea comuniștilor la serviciile religioase. În perioada 1946-1947, pentru astfel de fapte, au fost excluse din PC (b) numeroase persoane: în regiunea Voronej – 40 de persoane, în regiunea Kalinin – 56, în regiunea Gorki – 35 etc. Dar pedepsele au folosit puțin. De exemplu, în 1948 la biserica arhierească din Minsk s-a botezat fiica ministrului agriculturii din RSSB, Krupenja. Catedrala era vizitată regulat și de fiicele miniștrilor Râjikov și Voloșin.

Notele raport ale lui G.G. Karpov, adresate CC al PC (b), demonstrează că într-o mare parte din regiunile țării creșterea sentimentului religios a continuat până la mijlocul anului 1948. Astfel, în regiunea Sverdlovsk, în 1945, au avut loc 476 de cununii, iar în 1946 deja 1.101, la Kuibașev 876 și, respectiv, 2.516. În 1946 s-a simțit și o creștere vizibilă a frecventării bisericilor de către bărbați, ponderea lor crescând de la 10%, la 30-49% din credincioși. În anul 1948, slujbele nocturne de Paște de la Moscova au atras 270-300.000 de persoane, iar la Leningrad 110.000. Pentru sfințirea prinoaselor au venit în capitală, în biserici, de 2-3 ori mai multe persoane decat în 1947, iar la Kiev de 1,5 ori mai mult. În 1949 numarul celor care sfințeau prinoasele la Moscova s-a diminuat, dar chiar și atunci el reprezenta 600-650.000 de persoane. În unele raioane din RSFSR se botezau, la vremea respectivă, până la 90% din toți noii născuți (de exemplu, în zona Kursk).

O serie întreagă de ierarhi încercau să extindă tot mai mult influența Bisericii. Astfel, în 1948, arhiepiscopul Luca al Crimeei încerca să obțină acordarea dreptului credincioșilor de a frecventa bisericile în zilele de sărbătoare (colhoznicii erau obligați să lucreze și duminica), citea enoriașilor în catedrală o serie de predici antimaterialiste, prezentând principalele idei ale volumului său needitat Duh, suflet, trup. O asemenea activitate a Bisericii nu putea fi tolerată mult timp.

Primele semne ale răcirii relațiilor dintre stat și Biserică au apărut în 1947, în măsura evidențierii limitării posibilităților de a utiliza Patriarhia pe arena internațională și a scăderii corespunzătoare a interesului statului față de aceasta. Comparativ cu anul precedent a scăzut de două ori numarul de inaugurări oficiale de biserici. Până la începutul anului 1947, Biserica aloca sute de milioane de ruble pentru scopuri politico-sociale, din care o mare parte pentru organizații și fonduri de binefacere – ajutoare pentru copiii orfani, familiile militarilor, Crucea Roșie etc. Multe plăți aveau adrese concrete – internate pentru copii, case ale veteranilor, pentru unii invalizi de război prin asigurările sociale etc. Practica aceasta, care ridica prestigiul Bisericii, determina o preocupare a autorităților și, în februarie 1947, conform indicației Consiliului de Miniștri, patriarhul a dispus încetarea completă a tuturor colectelor pentru scopuri patriotice. Diminuarea intrărilor la bugetul de stat a fost compensată prin obligativitatea clerului și a credincioșilor de a face împrumuturi pentru reconstrucția economiei naționale, precum și prin creșterea obligațiilor fiscale. Astfel, în martie 1947, mitropolitul Grigori al Leningradului și Novgorodului a fost nevoit să-i trimită patriarhului o telegramă.

Au apărut primele eșecuri pe calea creșterii accesului în școlile teologice. Nu s-a reușit să se obțină deschiderea seminarului de la Novosibirsk, planificat de Patriarhie. În anii 1947-1948, s-au putut defășura numeroase cursuri de scurtă durată teologico-pastorale și de cântări bisericești în încercarea de a compensa insuficiența seminariilor. Treptat, cu toate normele dure, a crescut numărul celor care studiau în școlile teologice. Cea mai mare realizare a fost obținerea, în 1948, sub motivul pregătirii preoților ortodocși în regiunile occidentale ale țării, a aprobării de a se deschide un sector de studiu fără frecvență la Academia și Seminarul din Leningrad. Dar încercarile mitropolitului Grigori de a obține dublarea numărului de locuri la primele cursuri ale școlilor teologice s-au incheiat cu un eșec.

În anul 1947 apare și tendința de reintroducere a propagandei ateiste, practic distrusă. La I.V. Stalin ajungeau informații că, printre cadrele de partid, o anumită parte critica „faptul ca PC (b) a uitat de necesitatea unei lupte hotărâte antireligioase”. „Conducătorul” nu putea ignora cu totul o asemenea stare de spirit. Promovându-l în 1947 pe M.A. Suslov în funcția de secretar al Comitetului Central, el l-a sfătuit „să nu uite de propaganda ateistă în popor”, menționând, în același timp, că această problemă nu este, în prezent, cea mai importantă. În iulie 1947 a fost creată Societatea unională pentru răspândirea cunoștințelor politice și științifice, evident pe baza materialismului. În luna octombrie, într-o ședință închisă, Secretariatul CC al PC (b) a examinat stadiul relațiilor dintre guvern și Biserică și a ajuns la concluzia că acestea trebuie dezvoltate, fără a supraevalua perspectivele ultimei și fără o inutilă tutelare insistentă a acesteia.

Simptomele respective prevesteau o modificare, în curând, a întregii situații a Patriarhiei Moscovei. Din punct de vedere cantitativ, în 1948 ea a atins vârful dezvoltării sale postbelice. La 1 ianuarie, în țară existau 14.329 de parohii ortodoxe. Conform înregistrărilor la Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, existau 13.104 preoți și diaconi, 70 de arhierei, din care 46% fuseseră supuși anterior arestărilor. La cele opt seminarii și două academii teologice studiau în total 562 de elevi și studenți. Numarul mănăstirilor s-a diminuat, între 1946-1947, de la 104 la 85; în acestea se aflau 4.632 de viețuitori. O mică creștere a urmat până în 1949. În martie 1948 s-a obținut aprobarea de a se mai deschide încă 27 de biserici, iar în afară de aceasta continuau să treacă la ortodoxie parohii greco-catolice, astfel încât la 1 ianuarie 1949 numarul de parohii a ajuns la 14.447, iar al clericilor, la 1 iulie același an, la 13.483. Cifrele care se comunicau comunității internaționale, începând din 1944, erau majorate semnificativ – până la 22.000 sau chiar până la 26.000 de parohii. Nu trebuie uitat, însă, că în afară de bisericile care funcționau oficial mai existau și case de rugăciuni clandestine; dacă ar fi luate și acestea în considerare, este posibil ca cifrele raportate de URSS comunității internaționale să nu difere prea mult de cele reale.

Criza în relațiile dintre stat și Biserică, intervenită în a doua jumătate a anului 1948, a fost determinată de o serie de cauze complexe diferite. În primul rând a fost influențată de poziția internațională a URSS. Exista și un al doilea grup de factori: reorientarea atenției lui I.V. Stalin spre noul curs al luptei intrapartinice, epurări și represiuni, cedările menționate de o parte a aparatului de partid, care nu aproba indulgența față de Biserică, unele restructurări de cadre și altele. A început să lucreze din nou cu toată puterea „mașina terorii”. Autoritățile de stat au început să frâneze forțele spirituale eliberate în anii războiului. Politica de limitare a libertății de conștiință nu putea să nu atingă Biserica, care, cu toate eforturile, nu a putut să fie transformată într-un element al sistemului totalitar. Enervarea funcționarilor din aparatul de stat a fost determinată și de permanenta și insistenta tendință a cercurilor conducătoare ale Patriarhiei de a extinde sfera de influență a acesteia, depășind în mod evident, în concepția lor, limitele admisibile.

Primele limitări substanțiale ale activității Bisericii au intervenit la sfârșitul verii anului 1948. La 25 august, sub presiunea Consiliului, Sinodul a fost nevoit să adopte o hotărâre privind interzicerea pelerinajelor din sat în sat, a concertelor duhovnicești în biserici în afara serviciilor divine, tipărirea de acatiste în eparhii fără aprobarea Sinodului și a pastoralelor episcopilor, interzicerea deplasării arhiereilor în perioada lucrărilor agricole, interzicerea oricaror rugăciuni pe câmpii ș.a.m.d. În curând a avut loc o acțiune fără precedent, care a demonstrat caracterul răzbunător al lui Stalin. La 10 august 1948, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, semnată în calitate de vicepreședinte de catre K. Voroșilov, se aproba deschiderea a 28 de biserici ortodoxe. Totuși, la 28 octombrie, Consiliul de Miniștri a decis să se anuleze aprobarea, sub motivul ca ea nu a fost semnată de președintele I.V. Stalin. Hotărârea CC al PC (b) în problema respectivă a fost trimisă tuturor organizațiilor de partid locale. Acest fapt, precum și închiderile samavolnice care au urmat, ale unor biserici abia redeschise, au determinat o schimbare bruscă față de cererile credincioșilor, atât la centru, cât și pe plan local. Degeaba a trimis Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse solicitări lui K. Voroșilov, la 4 și 11 decembrie 1948 și la 24 noiembrie 1949, privind necesitatea redeschiderii celor 28 de biserici și apoi a măcar 4 biserici, pentru că acestea nici nu au fost nici măcar supuse examinării.

Până la moartea lui Stalin nu s-a mai permis oficial deschiderea vreunei biserici ortodoxe. Mai mult, până la sfârșitul anilor 1940 – începutul anilor 1950 a fost caracteristică preluarea în masă a clădirilor bisericești, pentru transformarea lor în cluburi. Erau identificate și lichidate casele ilegale de rugăciuni. La 16 noiembrie 1948, Sinodul a fost obligat să adopte o hotărâre privind interzicerea de a transforma predicile din biserici în cateheză pentru copii. Noile îngrădiri au determinat împotrivirea credincioșilor, preoților și a unor arhierei. Astfel, la 15 august 1949, G.G. Karpov i-a comunicat lui M. Suslov cazurile de rugăciuni în masă sub cerul liber, în legătură cu care, în perioada ianuarie-iunie 1949, împuterniciții Consiliului au scos din evidență 12 preoți. Arhiepiscopul Luca de Simferopol și Crimeea i-a scris patriarhului o scrisoare în care protesta față de „absoluta interzicere” de a preda copiilor bazele religiei creștine. Este de remarcat faptul că despre scrisoarea de răspuns a patriarhului Alexei I, din 18 ianuarie 1949, au fost informați 15 dintre cei mai înalți conducători de partid și de stat.

Se pregătea o puternică lovitură asupra Patriarhiei. Încă din septembrie 1948, sub conducerea lui M. Suslov, a fost pregătit un proiect de hotărâre a CC al PC (b) „referitoare la măsurile privind intensificarea propagandei antireligioase”. Totuși, ea nu a fost adoptată pripit. Atunci, o parte a aparatului, inspirată de gestul dur al „conducătorului”, din 28 octombrie, sincer neprietenesc față de Biserică, a organizat practic o mare provocare îndreptată împotriva Bisericii și, în același timp și contra Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. La 6 decembrie 1948, G.G. Karpov, greu de crezut că din proprie inițiativă, a trimis împuterniciților o scrisoare cu instrucțiuni, propunând să se adopte măsuri ca în diverse locuri să nu se obstrucționeze desfășurarea procesiunilor de Bobotează. Evident, în multe orașe și sate au avut loc procesiuni cu numeroase persoane. Motivul pentru intensificarea atmosferei antibisericești a fost găsit rapid. La 5 februarie 1949, ministrul securității statului al URSS, V. Abakumov, i-a scris lui G. Malenkov că la Saratov, la rugaciunea de Bobotează pe Volga, au participat 30.000 de locuitori și peste 500 din ei au făcut baie în copca pregătită special, propunând să ancheteze vinovații. Imediat a apărut în Pravda un imens articol intitulat „Baia de la Saratov”.

Proiectul de hotărâre a Comitetului Central, din septembrie, care nu a fost adoptat, a fost denumit „Cu privire la măsurile pentru intensificarea propagandei referitoare la cunoștintele științifico-ateiste” și transformat, cu luarea în considerare a „atuului de la Saratov”. Au fost aduse acum și acuzații împotriva Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, ai cărui împuterniciți „au început să vadă sprijinirea organizațiilor bisericești ca fiind cea mai importantă sarcină a lor”. Din proiectul elaborat privind noua situație a Consiliului rezulta că, în esență, această organizație trebuia să fie supusă dezmembrării, toate sarcinile împuterniciților se lichidau, iar ei înșiși, probabil, în cea mai mare parte ar fi ajuns în lagăre. Dar Stalin nu a fost mulțumit nici cu a doua variantă. Atunci, în aprilie 1949, șeful secției de propagandă și agitație al Comitetului Central, D.T. Șepilov, i-a prezentat „conducătorului” un nou proiect de hotărâre, mai modest, sub titlul „Cu privire la efectuarea în masă a serviciului religios în ziua praznicului bisericesc de «Bobotează» în orașul Saratov”. Încercând să-l compromită în ochii lui I.V. Stalin pe G.G. Karpov, Șepilov sublinia în nota anexă că acesta dăruia în mod regulat și primea el însuși cadouri de la conducerea Patriarhiei. În proiectul revizuit, anexat, privind situația Consiliului se lichidau numai o treime din funcțiile de împuterniciți, iar drepturile acestuia se limitau într-o măsură mai mică decât înainte. Totuși și a treia variantă, din 13 mai 1949, a fost expediată la arhivă, cu mențiunea: „Hotărârea nu s-a aprobat. Problema a fost raportată tov. Stalin de către tov. Malenkov”.

Este interesant că, în aprilie 1949, secția de propagandă și agitație a trimis deja în teritoriu materialele pentru seminariile curente ale secretarilor comitetelor raionale ale PC (b) privind șase teme, inclusiv referitoare la „Propaganda științifico-ateistă”, elaborate în mare masură în tradițiile obișnuite ale anilor 1930. Iar peste trei săptămâni, comisia constituită special, în frunte cu D.T. Șepilov, a fost nevoită să le redacteze din nou și să le difuzeze, eliminând orice critică la adresa Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, referindu-se la „ateismul proletar militant”, lupta „neîmpăcată” ș.a.m.d. În 1949, următoarea luptă antireligioasă nu a lovit totuși Biserica. Demonstrând cadrelor de partid atașamentul față de linia clasicilor marxismului, Stalin nu a dorit să schimbe în mod radical cursul ales în problema religioasă. Biserica mai era încă necesară. „Conducătorul” lua în considerare factorul oboselii populației URSS față de propaganda comunistă și efectul pe care îl avea în scopurile sale utilizarea discursurilor preoților. Mai mult, Biserica și-a recăpătat o asemenea pondere, încât razboiul cu ea putea conduce la cheltuieli prea mari. Se păstra și un anumit interes față de activitatea internațională a Patriarhiei.

În ultimii ani de viață ai lui Stalin, organele de stat s-au înarmat cu tactica limitării generale, în mod treptat, a influenței Bisericii, menținând aparent relații normale. Campania propagandistică antireligioasă, care părea să înceapă în 1949-1950, a fost curând minimizată. La al XIX-lea congres al partidului, în octombrie 1952, această temă aproape că nici nu s-a ridicat. Dar deja, în martie 1949, G.G. Karpov i-a aratat patriarhului Alexei că „Sinodul și patriarhia ar trebui să se gandească la o serie de măsuri care să limiteze activitatea Bisericii doar la templu și parohie”. Încercările dese ale întâistătătorului de a obține o întalnire cu Stalin, prin care să schimbe într-un fel situația Bisericii, nu s-au încheiat cu succes. Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse se concentra tot mai mult pe funcțiile de supraveghere, deși își păstra parțial tradiția anterioară, atenuând din când în când deciziile și hotărârile care afectau în mod deosebit interesele Bisericii.

Începând din 1949, au fost întrerupte treptat slujbele în afara bisericilor, au fost anulate pelerinajele cu excepția celor pascale, s-au limitat deplasările clericilor în punctele populate, nu se mai permitea slujirea de către un singur preot în mai multe biserici. A început să fie urmărită, tot mai activ, participarea la slujbele religioase a comuniștilor și comsomoliștilor. Astfel, biroul comitetului regional PC (b) din Ivanovo a exclus din partid, din aceste cauze, 105 persoane în 1949, iar în trimestrul I din 1950 – 44 de persoane. În 1950, la recomandarea Consiliului a fost adoptată decizia de călugărire numai cu aprobarea patriarhului, au început să fie recrutați în armată cursanții școlilor teologice care nu erau hirotoniți.

A crescut povara impozitării. În anul 1951 au început să fie impozitate nu numai sumele rezultate din scăderea deducerilor fiscale în folosul eparhiilor, precum și cadourile pentru cler, ci s-a mai impus, în mod abuziv, să se plătească și sumele corespunzătoare pentru anii 1949-1950. În anul respectiv, în timpul recoltării, numai în regiunea Kursk, din dispoziția comitetelor executive raionale, circa 40 de clădiri ale bisericilor în funcțiune au fost umplute cu grâu, pe o perioadă de multe luni. Au crescut simțitor cazurile de arestări ale celor mai activi preoți și arhierei. Astfel, în septembrie 1948, a fost supus represiunii, pentru a șaptea oară, arhiepiscopul Manuil Lemeșevski, iar în 1949 episcopul de Krasnoiarsk a fost condamnat la 10 ani sub acuzația că a „provocat” pe fiica unei comuniste „să ofere din partea pionierilor” un tort mitropolitului Vartolomei de Novosibirsk, care sosise în oraș. În același timp, CC al PC (b) a confirmat hotărârea comitetului orășenesc privind demiterea din funcție „pentru favorizarea clericilor” a împuternicitului din Krasnoiarsk, cu toate că acesta a fost apărat activ de G.G. Karpov.

Intensificarea restricțiilor a condus în final la un conflict acut chiar și cu mitropolitul Nikolai de Krutițk și Koloma, utilizat cel mai des de autorități în diverse acțiuni de politică externă. În august 1952, de la secția de propagandă și agitație a Comitetului Central, i-a parvenit lui G. Malenkov o notă în care se menționa că „Nikolai publică în JMP [Jurnalul Patriarhiei Moscovei, n.n.] predicile sale teologice, care seamănă printre credincioși pesimism, obscurantism, nu conțin apeluri la vioiciune, la munca dedicată în folosul patriei și pentru întărirea păcii”. În convorbirea sa cu mitropolitul, G.G. Karpov a ridicat această problemă. Reacția arhiereului s-a dovedit extrem de aspră. În răspunsul său scris către Consiliu, el declara că influența exercitată „nu este departe de a mă transforma pe mine în dușmanul propriului popor, … să mă lipsească de libertatea cuvântului bisericesc”. În semn de protest, mitropolitul Nikolai a lichidat în jurnal rubrica de predici, deși a continuat să le țină în bisericile din Moscova. Evident împovărat de unele din funcțiile sale, el a pus de multe ori problema să fie eliberat de participarea la lucrările Consiliului Mondial al Păcii. La rândul ei și secția de propagandă a recomandat să se propună o candidatură „mult mai adecvată” pentru obiectivele politicii sovietice, dar în perioada respectivă nu s-a reușit identificarea unei astfel de persoane.

În ansamblu, spre anul 1953 Biserica Ortodoxă Rusă s-a diminuat semnificativ din punct de vedere cantitativ. La 1 ianuarie 1952, în țară erau 13.786 de biserici ortodoxe deschise oficial, din care 120 nu funcționau întrucât erau utilizate pentru păstrarea cerealelor. Numărul preoților și diaconilor s-a diminuat la 12.254, iar al mănăstirilor a scăzut la 62, cu 4.639 de viețuitori. Numai în 1951 au fost închise 8 așezăminte monahale. S-au destrămat frățiile care existau înainte în Ucraina de Vest aproape pe lângă fiecare biserică sătească. Nici școlile duhovnicești nu traversau vremuri mai bune. Numărul celor care învățau la cursurile de zi a ramas aproape la fel comparativ cu 1948, reprezentând 633 persoane. S-a diminuat de 1,5 ori numărul celor care au înaintat cereri pentru admiterea în primul an al academiilor sau seminariilor. Consiliul tria energic solicitanții, pe motive politice. O excepție reprezenta secția fără frecvență de la Leningrad. Numărul celor care studiau aici creștea vertiginos, ajungând în iulie 1952 la 216 persoane. Această creștere îngrijora în mod deosebit autoritățile, iar deschiderea unei asemenea secții la școlile duhovnicești din Moscova, prevazută pentru septembrie, nu a mai avut loc.

Pe teritoriul URSS existau 63 de arhierei eparhioți. În raportul informativ din iunie 1951 al informatorului secret, protoiereul profesor A. Osipov, exista o caracteristică, chiar dacă tendențioasă, dar nu lipsită de interes. Scheletul îl forma grupul de ierarhi cu stagiu de mulți ani, „care în cea mai mare parte s-au aflat în detenție …, care erau loiali pe față, dar în interior cu vechi tendințe monarhiste”. De ei erau apropiate alte 3 categorii. Foștii novici „sunt ținuți sub observația patriarhiei. În ei sunt văzuți adesea agenții NKVD, oameni instabili”. Pe cei întorși din emigrație „îi prețuiesc foarte mult, dar le este frică să-i promoveze în locuri vizibile …, rămășitele vechii gărzi a bisericii sinodale a vechii Rusii”. Masa de bază o formau deja arhiereii din noua generație proveniți din protoierei văduvi, monahi, arhimandriți.

„Aici are loc o alegere strictă și în majoritatea covârșitoare ei sunt fanatici învederați. Este adevarat că, din punct de vedere al instruirii – toți acești oameni nu sunt de o anvergură ridicată. Dar pentru consolidarea scheletului bisericii – alegerea unui cler nou, dedicat fanatic bisericii, acești arhierei fac foarte mult.”

Ierarhii se împărțeau, după Osipov, în două partide de bază – grigorieni, adepții mitropolitului Grigori de Leningrad și nikolaieni – după numele mitropolitului de Krutițk, „între care manevra patriarhul”. Iar patriarhul Alexei avea încredere „aproape cel mai mult” în vlădica Grigori. Principala tendință la centrul Bisericii era, după el, să se mențină încă câțiva ani, „iar apoi istoria va arăta”.

Perioada de timp examinată în acest paragraf se împarte în două etape ale relațiilor statalo-bisericești. În anii 1945 – prima jumatate din 1948 au continuat în esență, ba chiar în prima parte au căpătat o dezvoltare, tendințele care au apărut în toamna anului 1943. Guvernul a făcut o serie de concesii esențiale în favoarea Bisericii. Dar toate aceste concesii se explicau în mare masură prin interesul statului în unele sau altele din acțiunile internaționale ale Patriarhiei Moscovei și deseori le precedau. În toamna anului 1948 a intervenit ruptura, iar organele de stat au ales o nouă tactică: în locul controlului dur al extinderii permise a influenței Bisericii – împingerea ei peste tot spre periferia vieții sociale. Această decizie a fost influențată nu numai de condițiile politice externe, ci și de începutul unei noi intensificări generale a represiunilor față de orice disidență. O mare parte a activului sovietic de partid își menținea în activitatea ideologică aderența față de stereotipurile și dogmele antireligioase din anii 1930. Linia privind „încălzirea” relațiilor dintre stat și Biserică era percepută de ei ca fiind dăunatoare pentru PC (b). Nu erau puțini cei care vorbeau despre „alunecarea” de la pozițiile marxiste și de necesitatea „strângerii șurubului”. Luând în considerare asemenea opinii, I.V. Stalin și-a dat aprobarea pentru elaborarea unei hotărâri speciale antireligioase a Comitetului Central, însărcinându-l cu ea pe M. Suslov. Dar în final, „conducatorul”, mult mai clarvăzător și pragmatic decât majoritatea colaboratorilor săi, a reușit totuși să minimizeze pregătirea acestui document. Nu a avut loc repetarea distrugerii Bisericii din anii 1930. Dar un asemenea pericol nu a fost înlăturat, ci doar amânat.

4.3. Consolidarea pozițiilor Patriarhiei (1953-1957)

Mijlocul anilor 1950 a devenit pentru Patriarhia Moscovei o perioadă relativ favorabilă, deși începutul acestei etape prevestea puține lucruri bune. În aparatul de stat și în cel de partid a început reorientarea față de problema religioasă. Dacă în politica bisericească, pentru I.V. Stalin și V.M. Molotov, nu erau necesare sancțiuni ale organelor PC (b), iar în privința contactelor cu Patriarhia ei se pronunțau afirmativ, în mod deschis, în numele statului sovietic, începând cu anul 1953 problemele acestei politici s-au deplasat treptat în sfera influenței de partid și se corelau cu obiectivele și sarcinile activității ateiste. În conducerea PCUS s-au evidențiat două abordări față de problemele Bisericii – antireligioasă și „statală” (considerarea Patriarhiei ca o anumită parte specifică a sistemului general de conducere a țării). Aproape în întreaga perioadă a anilor 1950, între partizanii acestor abordări s-a dus o luptă, cu succes alternativ. Totuși, guvernul se îndepărta tot mai mult de problemele din sfera religioasă, exprimându-și disponibilitatea de a îndeplini indicațiile acelei părți a elitei de partid care va câștiga victoria în disputa privind politica religioasă.

Moartea lui Stalin a determinat ecouri contradictorii printre ierarhii Patriarhiei Moscovei. Pe de o parte, s-au trezit speranțe într-o viitoare renaștere religioasă, iar pe de altă parte au apărut temeri că, fără influența temporizatoare a „conducătorului”, o bună parte a persoanelor din anturajul său va încerca să-și regleze vechile conturi cu Biserica. Și existau motive serioase pentru asemenea temeri. Deja curând au apărut primele semnale îngrijorătoare. Din numarul patru al Jurnalului Patriarhiei Moscovei, gata pregătit, a fost eliminat articolul „Împreună cu poporul”, în care se vorbea despre primirea de către I.V. Stalin a delegațiilor bisericești. În anul 1953, a fost interzisă editarea volumului trei al articolelor și discursurilor mitropolitului Nikolai Iarușevici. Lui G.G. Karpov i s-a returnat nota curentă referitoare la redeschiderea a opt biserici, transmisă de el la 7 mai 1952 și care a rămas acolo aproape un an fără să fie examinată. La 29 aprilie 1953, pe numele lui N.S. Hrușciov, s-a primit la Comitetul Central un raport cu propunerea de a se elabora un plan de „localizare și lichidare” a izvoarelor sfinte, spre care se efectuau pelerinaje de masă și, în acest scop, să se creeze o comisie specială. Este adevărat însă că, în avizul său, secția de propagandă a recomandat limitarea doar la măsurile organizațiilor de partid locale.

În iunie 1953, G.G. Karpov s-a adresat la CC al PC (b) cu o amplă declarație. El dorea să se clarifice „ce linie trebuie să fie urmată și care principii și metode de lucru sunt admisibile” acum. Președintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse propunea să i se lărgească considerabil drepturile, inclusiv să i se permită să deschidă independent biserici, „nu mai mult de 25 anual”, fără a mai implica guvernul; să soluționeze problemele legate de activitatea editorială a Patriarhiei, de activitatea atelierelor acesteia; să se adreseze comitetelor regionale de partid în probleme administrative. Luând în considerare solicitarea patriarhului, G.G. Karpov a recomandat să se aplice clerului impozite ca pentru persoane de profesii liberale și, în acest mod, să se ușureze oarecum povara fiscală a Bisericii etc. În încheiere, președintele Consiliului menționa că el „simte o relație injustă și o vădită neîncredere față de el din partea organelor corespunzătoare, în care a lucrat anterior”, adică MGB. Practic, toate propunerile lui Karpov au fost respinse, conform opiniei secției de propagandă. Se menționa, în special, că extinderea drepturilor Consiliului „poate conduce la o apreciabilă consolidare a Bisericii și la creșterea influenței acesteia asupra populației”.

La 19 aprilie 1954, G.G. Karpov și-a repetat propunerile, aducând argumente suplimentare. Insistând asupra necesității de a se permite oficial activitatea câtorva zeci de biserici, el a menționat că în Kazahstan și într-o serie de alte locuri au loc adunări de masă în casele de rugăciuni deschise fără autorizare prealabilă. Scrisoarea conținea o critică față de acțiunile grave antibisericești ale unor autorități locale, în special în regiunea Kursk și în RSS Karelo-Fină. Karpov considera posibil să se satisfacă solicitările patriarhului, exprimate de vlădică la 4 și 28 noiembrie 1953 și la 1 ianuarie 1954. Dar și al doilea mesaj a fost tratat în același mod.

Tocmai însuflețirea care a început în viața religioasă, pe care G.G. Karpov o considera ca un argument pentru a păși în întâmpinarea patriarhului, a determinat o puternică îngrijorare în rândul multor funcționari de partid. La 27 martie 1954, adjuncții secțiilor de propagandă și de știință ai CC i-au prezentat lui N.S. Hrușciov un raport comun intitulat „Cu privire la lipsurile grave în propaganda cultural-științifică și antireligioasă”, în care, îngroșând în mod intenționat situația, scriau despre creșterea rapidă a Bisericii (în anul 1949 au fost 200 de hirotoniri, în 1953 – 344 etc.) și prăbușirea activității ateiste. De altfel, pe N.S. Hrușciov, care conducea CC al PC (b), nici nu prea era necesar să-l convingă. Format ca activist politic în anii 1930, el a depus destule eforturi pentru distrugerea de biserici în Moscova și în Ucraina. Mai mult decât atât, fiind un „revoluționar romantic” de un anumit fel, noul lider al partidului credea sincer în posibilitatea construirii rapide a comunismului, în care nu trebuia să existe loc pentru manifestările religioase. Imediat după ce N.S. Hrușciov, împreună cu acoliții săi, l-a înlăturat pe L.P. Beria și a întreprins o serie de măsuri de primă importanță pentru dezvoltarea economiei, el și-a îndreptat atenția spre domeniul activității ideologice. Una din primele decizii importante ale partidului în acest sens a fost hotărârea CC al PCUS din 7 iulie 1954 intitulată „Cu privire la lipsurile în propaganda științifico-ateistă și măsurile pentru îmbunătățirea acesteia”, la pregătirea căreia au participat activ D.T. Șepilov, A.N. Șelepin, M.A. Suslov. În acest document se revedea practic și chiar se condamna ca „împăciuitoristă” politica anterioară față de „problema bisericească”. Se propunea revenirea în esență la calea antebelică de „atac asupra rămășițelor religioase”. Existau chemări la o luptă activă cu acestea, demascarea „esenței reacționare și a daunelor provocate de religie”. Înainte de adoptarea hotărârii, V.M. Molotov i-a atras atenția lui N.S. Hrușciov că ea „ne va certa cu clerul și cu credincioșii și va aduce o grămadă de greșeli”. La aceasta, liderul partidului a declarat: „Dacă vor fi greșeli, le îndreptăm”. La reînnoirea atacurilor asupra Bisericii, un anumit rol l-a jucat și „vechea gardă a ateilor militanți” – F.N. Oleșciuk, V.D. Bonci-Bruevici și alții. Ultimul a pus bazele editării de către Institutul de Istorie al Academiei de Științe a URSS a colecției intitulate Biblioteca științifico-ateistă. În lunile iulie-august el a planificat editarea în anii 1954-1955 a 20 de volume de lucrări ale unor autori antireligioși (este adevărat, însă, că spre anul 1963 apăruseră abia 16 din ele). Tocmai V.D. Bonci-Bruevici a jucat rolul principal în pregătirea hotărârii din 30 octombrie 1954 a Prezidiului Academiei de Științe referitoare la desfășurarea de către instituțiile sale a propagandei „științifico-ateiste”. Prin această hotărâre, Academia s-a implicat pentru prima dată pe deplin și nu doar prin unele sectoare, în probleme legate de propaganda antireligioasă. Pentru corelarea măsurilor, în cadrul prezidiului a fost creată o comisie de coordonare, în componența căreia erau savanți reprezentând științe umaniste și naturale, în frunte cu V.D. Bonci-Bruevici. Ultima acțiune a veteranului „frontului de luptă împotriva lui Dumnezeu” a fost alcătuirea sub conducerea sa, în februarie 1955, a planului sinteză privind „Lucrările Academiei de științe a URSS referitoare la propaganda științifico-ateistă”, incluzând elaborarea și editarea a 143 de cărți și broșuri, care, totuși, nu a fost realizat (la 14 iulie 1955, V.D. Bonci-Bruevici a decedat).

Vârful atacurilor antireligioase a fost atins în vara anului 1954: erau urmăriți membrii parohiilor, erau goniți credincioșii din biserici, se închideau bisericile. Toate acestea au determinat cea mai vehementă reacție negativă din partea clerului și a credincioșilor. Încă de la 23 martie, arhiepiscopul Luca i-a scris patriarhului despre necesitatea de a convoca Soborul episcopilor pentru a examina situația grea a Bisericii, iar față de hotărârea Comitetului Central el a reacționat printr-o predică strălucită „Nu te teme, turmă mică”. Și dacă la sfârșitul lunii iulie, în conformitate cu noile directive, G.G. Karpov pregătea orientările pentru împuterniciții Consiliului privind dorința inutilă a clericilor „de a se tărăgăna sfârșitul iminent al existenței acesteia [a Bisericii, n.n.]”, peste o lună el s-a apucat să scrie insistent Comitetului Central în legătură cu nemulțumirea în masă și încercările de a se organiza rezistența față de acțiunile antireligioase. Astfel, mitropolitul Grigori al Leningradului a început o luptă activă. La rugămințile de a nu trimite o scrisoare dură la Consiliu, din cauza posibilelor represiuni, el a răspuns: „Ei bine – este probabil să-mi rup gâtul, dar eu, totuși, voi scrie raportul”. Vlădica s-a exprimat în public cu o critică ascuțită față de autorități, chiar în prezența studenților de la Academia Teologică din Leningrad. Conform comunicărilor lui Karpov, patriarhul acorda o mare atenție mesajelor mitropolitului Grigori. Cu chemări la „mucenicie” s-a exprimat și Veniamin, episcopul de Rostov. Scrisori nefavorabile proveneau și de la mitropolitul Nikolai, care se odihnea la Suhumi:

„Clerul și credincioșii din Gruzia îndură panică, la fel ca mai înainte, în legătură cu propaganda antireligioasă, se așteaptă la represiuni strict fizice, vor să întrerupă serviciile arhierești, au sistat tragerea clopotelor, predicile ș.a.m.d.”

Existau motive pentru asemenea temeri chiar și la mitropolitul Nikolai. În lunile respective, lectorul comitetului orășenesc Moscova al PCUS, Vladimirțev, îl numea în expunerile sale „primul dușman al poporului” și declara că „el ne mai este încă necesar pentru străinătate, dar la momentul oportun noi îl vom neutraliza”.

La CC al PCUS și la guvern au început să parvină informații nu numai privind cazurile de nemulțumiri și de împotrivire față de noua politică religioasă, ci și despre răspândirea semnificativă în țară a zvonurilor privind apropiata închidere de biserici, despre botezarea în masă a copiilor, achiziționarea de obiecte religioase etc. O parte din membrii Prezidiului Comitetului Central – G. Malenkov, K. Voroșilov, V. Molotov, care au participat la politica stalinistă de integrare a Bisericii în structura sistemului de stat, au început să manifeste îngrijorare în legătură cu actualul război antireligios, afirmând că aceasta va conduce la urmări nedorite în interiorul țării și în străinătate. Tocmai în luna septembrie, în URSS era primit cu mari onoruri patriarhul Antiohiei. Dar oaspetele dorit, cu care se dezbăteau căile de atragere de partea Patriarhiei Moscovei și a altor ierarhi ortodocși, solicita cu insistență să se înceteze „exagerările față de Biserică, întrucât asta ne anulează toate atuurile și ne îngreunează activitatea pentru apropierea între Bisericile și popoarele noastre”. Și deja în septembrie 1954, N.S. Hrușciov și sprijinitorii săi au fost nevoiți să cedeze. A început pregătirea hotărârii CC al PCUS, adoptată la 10 noiembrie 1954, intitulată „Cu privire la greșelile în desfășurarea propagandei științifico-ateiste în rândurile populației”. Aceasta era, într-o serie de puncte, chiar contrară celei din luna iulie, condamna samavolnicia, etichetarea, jignirea credincioșilor și, în special, a oprit apariția revistei Știința și religia, consacrată propagandei ateiste în rândurile maselor; promisă în anul 1954, ea a început să apară abia în 1958. Noua hotărâre a determinat un val de telegrame de mulțumire din partea clerului din diverse eparhii.

Peste numai o lună, la 11 decembrie, G. Malenkov l-a primit în mod oficial pe patriarhul Alexei. Vlădica a vorbit despre necesitatea ușurării impozitelor aplicate clerului, transferarea către Biserică a tuturor încăperilor de la Mănăstirea Sfintei Treimi – Seghie, unificarea Consiliilor pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și, respectiv, pentru problemele cultelor religioase. Patriarhului i s-a promis că solicitările sale vor fi luate în considerare. Mitropolitul Nikolai, care dorea să pună întrebări privind convocarea Soborului local, extinderea rețelei școlilor teologice, activitatea misionară, nu a fost invitat la întâlnire. În curând, Malenkov a fost scos din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și nu s-a realizat nimic din cele promise de el patriarhului. Este interesant de remarcat că, la 3 august 1954, la Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a avut loc o ședință specială în problema diminuării impozitării, la care a luat cuvântul adjunctul lui G.G. Karpov, S.K. Belâșev. El a declarat că schimbarea încadrării impozitării clerului de la articolul 19 (în care impozitele reprezentau 81%), la articolul 18 (69%) ar fi reprezentat recunoașterea Bisericii ca „o organizație utilă din punct de vedere social în societatea noastră socialistă”. La vot, cu o majoritate de 7 voturi contra 3, Consiliul s-a pronunțat pentru modificarea încadrării, la articolul 18. Dar, această hotărâre a fost aplicată abia din ianuarie 1981.

Și totuși, anii 1955-1957 au devenit cei mai favorabili pentru Biserica Ortodoxă Rusă, începând din 1947. De altfel, creșterea ei, indiferent de izbucnirea prigoanei, s-a simțit deja în 1954. Pentru prima dată, în ultimii cinci ani, numărul preoților nu s-a diminuat, ci a crescut de la 11.912, până la 11.993. A încetat și procesul de îmbătrânire a clerului – ponderea persoanelor mai tinere de 40 de ani, din componența sa, s-a modificat de la 9,1 la 11,2%. S-au călugărit 312 persoane, iar printre ei erau mulți tineri, ceea ce nu se observa anterior. Astfel, cinci tinere din Leningrad au devenit călugărițe la mănăstirea Piuhtițk. În octombrie 1954, o grupă de inițiativă formată din 50 de femei din raionul Fălești, RSS Moldovenească, făceau demersuri pentru înființarea unei noi mănăstiri etc.

A crescut numărul pelerinilor. De exemplu, la izvorul din pustiul Kurskaja Korennaja, de la 8.000 de pelerini pe an, în 1957 s-a ajuns la 15.000. Apăreau și noi locuri de închinare, se reînnoiau vechile altare. La Leningrad, numai în cimitirul Smolensk a fost restaurată capela „Annei desculțe”, au fost ridicate cruci cu inscripția „Antonida – fericita”, „Platonida – suferinda”, „Ivan – Teologul” ș.a. Dar de o cinstire deosebită a început să se bucure noul altar – „Mormântul celor patruzeci de mucenici”, din anii 1930. Apariția unui asemenea loc de închinare „antisovietic” a fost extrem de semnificativă.

A crescut numărul doritorilor de a urma cursurile instituțiilor de învățământ teologic: în anul 1951 s-au înaintat 382 de cereri (s-au admis 275), în 1952 au fost 411 și, respectiv, 245 admise, iar în 1954 – 560 de cereri, din care au fost admise 312. În acest timp, a crescut de aproape trei ori numărul celor care studiau la fără frecvență. S-a diminuat selecția din academii și seminarii pe care o făceau împuterniciții Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, aceștia aproape că nu se mai amestecau în procesul înscrierii noilor elevi și studenți, urmărind doar să nu se depășească limitele stabilite pentru primii ani de studiu. Dar școlile teologice existente erau insuficiente și, ca urmare, arhiereii eparhiali, cu susținerea patriarhului, au început să înainteze cereri pentru deschiderea de seminarii la Cernăuți, Krasnodar, Lvov, Rostov pe Don, Iaroslav, Smolensk, Tallin. Toate solicitările au fost urmate de refuzuri, iar cel referitor la seminarul din Lvov a fost definitiv, deja în anul 1955. În toamna anului 1954, patriarhul i-a solicitat lui G.G. Karpov aprobarea să se admită, măcar, estonieni mireni la secția specială a departamentului fără frecvență a școlilor teologice din Leningrad (unde le era permis să învețe numai clericilor). Patriarhul Alexei I și-a motivat cererea prin faptul că în Estonia se intensifica presiunea protestanților și acolo era deosebit de necesar un cler ortodox luminat. Dar Karpov a declarat că nu există nicio presiune. În anul 1954 apăreau și tot mai multe petiții insistente pentru înființarea de cursuri pastorale de scurtă durată, precum și a unor cursuri de vară la seminarii, cu durata de o lună, pentru ridicarea calificării clerului parohial. La ultima solicitare, sectorul de inspecții al Consiliului, primind spre examinare problema ridicată de Patriarhie, a răspuns că organizarea cursurilor nu poate fi transformată într-o practică curentă, întrucât ele nu ar corespunde, chipurile, Statutului Bisericii Ruse.

Se diminua numărul bisericilor care se închideau: în 1952 – 216, în 1953 – 86, iar în 1954 – 46. Mai mult, în anul menționat, numărul bisericilor cu slujbe zilnice regulate s-a majorat la 354, iar la sfârșitul anului 1954, pentru prima dată după o lungă întrerupere, în URSS a fost deschisă o casă ortodoxă de rugăciuni în orașul Poti. Merită menționat că în vara anului 1955 clerul Bisericii Ortodoxe Gruzine, aflat într-o situație dezastruoasă, a întreprins o încercare de a se uni cu Biserica Ortodoxă Rusă. În luna iunie, adunarea credincioșilor din soborul catedralei din Mțhetsk a adoptat în unanimitate o asemenea hotărâre și arhimandritul Gheorghi Dedinani a trimis o telegramă mitropolitului Nikolai Iarușevici, menționând că majoritatea covârșitoare a credincioșilor din Gruzia dorește unirea. Totuși, autoritățile s-au împotrivit cu hotărâre acesteia, iar în final arhimandritului Gheorghi nu i s-a mai dat dreptul să slujească. Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a scris la CC al PCUS: „este adevărat că Biserica ortodoxă gruzină se află în pragul dezmembrării …, dar nu este în interesul nostru să contribuim la consolidarea ei”.

Procesul de liberalizare care s-a desfășurat la mijlocul anilor 1950, îndepărtarea de stalinism, lărgirea posibilităților pentru viața spirituală nu puteau să nu se răsfrângă favorabil și asupra situației Bisericii. Au început să fie eliberați din lagăre și închisori preoții supraviețuitori, inițial prin amnistii, iar apoi prin reabilitare. La 14 iulie 1954 a urmat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem privind eliberarea condiționată – înainte de termen, a celor care au executat două treimi din condamnare și a deținuților prea vârstnici. În legătură cu acesta, mulți preoți au început să scrie cereri patriarhului, ca el să solicite autorităților reîncadrarea lor, în funcție de vârstă. În mai 1955, întâistătătorul a reușit să „intervină” pentru eliberarea episcopului Veniamin Novițki și l-a numit rapid la catedră, la Saratov. În lunile noiembrie-decembrie din același an au fost eliberați episcopul Manuil Lemeșevski și mitropolitul Nestor Anisimov. Printre cei eliberați din lagăre au mai fost episcopii Afanasi Anisimov, Nikolai Muraviov de Ural și alți arhierei.

Începând din 1955, prezența reprezentanților Patriarhiei Moscovei a devenit o regulă la recepțiile de la Sovietul Suprem și la ambasadele străine. Aceasta oferea posibilitatea ierarhilor bisericești de a discuta nemijlocit cu conducătorii statului și să le expună solicitările și intervențiile. Astfel, în iunie 1953, la recepția oferită de președintele Consiliului de Miniștri, N.A. Bulganin, președintelui Indiei Jawaharlal Nehru, patriarhul Alexei i-a comunicat primului ministru sovietic dorința de a avea o întâlnire oficială cu el, iar Bulganin și-a exprimat acordul. În anul 1955 a fost refuzată o asemenea întâlnire, dar Bisericii i-au fost făcute serioase „concesii”. La 17 februarie 1955, Consiliul de Miniștri a adoptat o hotărâre intitulată „Cu privire la modificarea reglementării referitoare la înființarea de clădiri pentru rugăciuni”, conform căreia Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse i se oferea dreptul de a înregistra comunități bisericești, care activau de mult faptic, fără o aprobare oficială. În afară de aceasta, deciziile privind înființarea unor noi biserici erau adoptate acum de Consiliile de Miniștri din republicile unionale și nu de Consiliul de miniștri al URSS, ca mai înainte. Ca urmare, a început să crească din nou numărul de biserici ortodoxe din țară. În 1955 au fost înregistrate 37 de biserici care activau neoficial și au fost inaugurate alte patru noi.

Practic pentru prima dată în întreaga istorie sovietică s-a permis Bisericii Ortodoxe să tipărească Biblia și Evanghelia, care au apărut în anul 1956, într-un tiraj general de 50.000 de exemplare. Este adevărat însă că numărul edițiilor bisericești rămânea nesemnificativ. Jurnalul Patriarhiei Moscovei avea un tiraj de numai 15.000 de exemplare, se editau 50.000 de calendare de perete și de masă, se tipăreau circa 1.000.000 de acatiste și rugăciuni pentru decedați. Totuși, comenzile Bisericii se executau cu întârzieri de câteva luni și nu integral. La 30 martie 1956, Patriarhia s-a adresat Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a se permite editarea periodică a culegerii „Lucrări teologice”, motivând necesitatea ei prin prisma situației politice externe. Problema s-a dezbătut foarte mult timp, iar colecția a început să apară abia în 1960, într-un tiraj de 3.000 de exemplare.

Odată cu încetarea represiunilor și revenirea la „legitimitatea leninistă”, a crescut considerabil necesitatea de a avea informatori în interiorul Bisericii. La 8 decembrie 1955, a apărut o scrisoare a Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse către împuterniciții ei, care stabilea pentru prima dată sarcini pentru activitatea specială privind desemnarea în teren a unor grupe de clerici loiali, cu sarcina de a obține de la ei diverse informații. Iar peste trei luni, președintele Consiliului a recomandat CC al PCUS ca „pentru utilizarea într-un fel a patriarhiei în probleme internaționale” să se vină în întâmpinarea ei: să se predea Biserica Sfintei Treimi din mănăstirea Aleksandr Nevski din Leningrad, a tuturor încăperilor din Mănăstirea Sfintei Treimi – Serghie, o parte din cărțile bisericești vechi, 50-60 de veșminte și câteva sute de icoane din muzee. G.G. Karpov a menționat necesitatea de a se deschide 25-40 de noi biserici, întrucât a respinge „toate cererile și a nu lua în considerare interesele unei părți credincioase a populației va fi, în esență, o ilegalitate”. Frazele privind ilegalitatea, enunțate de un general stalinist din securitatea statului, puteau fi rostite numai în legătură cu dezvăluirile de la Congresul al XX-lea al PCUS.

Imediat după congres, la conducerea Patriarhiei au apărut dubii dacă eliberarea de stalinism a țării nu-i va atinge și pe ei, în lumina deselor învinuiri pe care, în discuții particulare, N.S. Hrușciov le-a adresat ierarhilor, în legătură cu „adâncile lor plecăciuni” în fața lui Stalin. Patriarhul a întreprins noi eforturi pentru a se întâlni cu liderii de stat. N.S. Hrușciov a refuzat convorbirile, dar N. Bulganin s-a întâlnit cu arhiereii ortodocși, la 26 martie 1956. El i-a liniștit, declarând că nici nu poate fi vorba despre vreun atac asupra religiei. Mai mult decât atât, după condamnarea ilegalităților staliniste, în societate trebuia să apară posibilitatea unei dezvoltări ulterioare a începuturilor democratice. Folosind acest prilej, ierarhii au ridicat imediat problema privind necesitatea eliberării clerului din deportări și lagăre. În răspuns, s-a declarat că preoții nevinovați vor fi eliberați în curând. Și din toamna anului 1956 s-a intensificat brusc procesul eliberării clericilor. În anul respectiv, 293 de preoți eliberați din lagăre au început să slujească din nou în biserici. După întâlnirea cu Bulganin, multora li se părea că relațiile dintre Biserică și stat se dezvoltă cu succes. La 9 iulie 1956, G.G. Karpov îi scria patriarhului, care se odihnea la Odessa, că pe el nu trebuie să-l îngrijoreze problema inaugurării de noi biserici, în 1955 s-a permis să se slujească în încă 41 de biserici, iar în primele 6 luni din 1956 în alte 24; nu există piedici nici în transferarea către Biserică a moaștelor Sfântului Nikita din Novgorod, a tuturor clădirilor Mănăstirii Sfintei Treimi – Serghievo; în principiu, a fost soluționată problema extinderii asupra slujitorilor bisericești a legislației de muncă. Chiar tonul scrisorii demonstra că lucrătorii din Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse sunt gata să acorde și pe viitor Bisericii un ajutor activ, în anumite limite.

În luna august 1956, Consiliul de Miniștri al RSFSR a adoptat, în fine, hotărârea demult promisă, intitulată „Cu privire la transferarea către Patriarhia Moscovei a clădirilor și anexelor situate pe teritoriul Mănăstirii Sfintei Treimi Serghievo din orașul Zagorsk”, peste un an s-a sfințit catedrala Sfintei Treimi de la mănăstirea Aleksandr Nevski din Leningrad, restituită Bisericii, legislația muncii a fost extinsă asupra lucrătorilor și slujitorilor din biserici, s-a permis reînhumarea rămășițelor pământești ale mitropolitului Makarie al Moscovei. În 1957, Patriarhia punea deja problema să i se restituie Mănăstirea Novo-Devicie sau Mănăstirea Donskoi și a organizării tipografiei bisericești, care, prin sprijinul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, s-au apropiat de rezolvare.

La 1 ianuarie 1957, numărul bisericilor ortodoxe înregistrate în URSS a crescut la 13.478, iar al clericilor care slujeau în ele a atins cifra de 12.288 de persoane. Structura Sinodului s-a înrăutățit, după părerea autorităților. Din 70 de ierarhi eparhioți, în rândurile cărora au intrat și cei eliberați din lagăre, aproximativ jumătate au fost supuși represiunilor. Mulți dintre ei erau extrem de dificil de controlat de către autoritățile de stat. Astfel, în luna mai 1957, la consfătuirea Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse se menționa că mitropolitul Grigori al Leningradului, care decedase cu un an și jumătate în urmă, „nu suporta niciun fel de sfaturi din partea împuternicitului, iar dacă afla de anumite sfaturi, recomandate de împuternicit, atunci, de regulă, făcea totul invers. Persecuta clerul care frecventa periodic împuternicitul”. S-a dezvoltat cu succes învățământul teologic. În toamna anului 1956, comparativ cu 1951, s-a dublat numărul absolvenților din academii și seminarii. Numărul celor care învățau la secția de zi a crescut până la 1.094 persoane, iar al celor de la fără frecvență a depășit 400. În 57 de mănăstiri și 7 schituri locuiau 4.661 de viețuitori. În RSFSR, aproximativ o treime din nou-născuți erau botezați, iar celor decedați li se făcea slujba de înmormântare. Creșteau vertiginos veniturile Bisericii. Dacă în 1948 ele reprezentau 180 milioane ruble, ele au ajuns în 1955 la 347 milioane, iar în 1957 la 667 milioane ruble. În total, pentru perioada 1949-1957, numai Patriarhia a cheltuit pentru întreținerea instituțiilor de învățământ teologic 99 milioane ruble, pentru restaurarea și repararea bisericilor și ajutorarea eparhiilor – 82,4 milioane, pentru plata pensiilor pentru clerici și ajutorarea credincioșilor – 75,2 milioane, pentru activitatea de politică externă – 21,8 milioane, pentru achiziționarea de obligații publice – 5,4 milioane ruble etc.

Dar bunăstarea relativă a Bisericii era foarte nesigură. În PCUS existau forțe influente gata ca în orice moment favorabil să reînceapă asaltul antireligios. Aceasta era, de altfel și orientarea primului secretar al PCUS, N.S. Hrușciov. După Congresul al XX-lea, în documentele de partid au început să fie tot mai evidente directivele antibisericești. Odată cu începerea noii „campanii la nivel național” pentru construirea societății comuniste, s-a reactivat, pentru a câta oară, politica de atacare a religiei – „morala robilor”, chiar dacă în Comitetul Central nu exista unanimitate în acest sens.

O anumită perioadă de timp s-a dus lupta și în Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. La 15 decembrie 1956, șeful secției de inspecție a Consiliului, I. Ivanov, a scris la CC al PCUS o scrisoare referitoare la serioasele divergențe din organizație, apariția diverselor opinii după Congresul al XX-lea și a propus un plan propriu pentru noua tactică a Consiliului, pentru limitarea influenței Bisericii. Ivanov critica și activitatea de politică externă a Patriarhiei, recomandând, pentru o mai bună pătrundere în Orientul Apropiat, o reorientare a vlădicilor ortodocși spre clerul musulman, însă principalul efort urmând să fie îndreptat către relațiile cu Bisericile neortodoxe din țările capitaliste. Peste trei zile, adjunctul lui Ivanov, V. Spiridonov, a trimis Comitetului Central o scrisoare criticându-l grav pe șeful său pentru planul de a da o lovitură centrului bisericesc, cu scopul „de a-i zgudui pe episcopi”. Într-o altă scrisoare a sa, Spiridonov demonstra chiar necesitatea de „a anula legile și hotărârile care contravin spiritului constituției” și libertății de conștiință.

Din păcate, asemenea conducători orientați spre toleranță erau puțini în PCUS. Menținerea liniei în domeniul relațiilor stat-Biserică era promovată în esență de cei mai apropiați colaboratori ai lui I.V. Stalin. Iar primele semne ale unei noi campanii antireligioase au coincis aproape simultan cu importanta victorie a lui N.S. Hrușciov împotriva staliniștilor, survenită în anul 1957.

Poziția Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse era în mod obiectiv de partea acelui segment al aparatului de partid care se pronunța pentru o politică bisericescă „blândă”, dar el pierdea lupta. Și în măsura în care acest fapt devenea tot mai evident, poziția Consiliului se complica. Lui i se dădea de înțeles că sarcina sa consta nu în lărgirea libertății religioase, ci în limitarea acesteia, nu în a contribui la supraviețuirea organizațiilor bisericești, ci la limitarea lor pe toate căile. Majoritatea conducătorilor Consiliului încerca să se împotrivească unui asemenea curs. În luna mai 1957, la ședința cu împuterniciții, G.G. Karpov nu a fost de acord cu modul de acțiune care i se impunea, ci a vorbit despre accepțiunea sa față de sarcinile organizației pe care o conducea. Devenea evident că politica Consiliului nu corespundea punctului de vedere al partidului privind conținutul și perspectivele dezvoltării relațiilor statalo-bisericești.

Imediat după plenara CC al PCUS din iunie 1957, ierarhii Patriarhiei au înțeles că poziționarea forțelor politice din țară nu s-a structurat în favoarea Bisericii. În ziare au apărut articole ale unor foști preoți care l-au renegat pe Dumnezeu. A crescut propaganda antibisericească, dacă în URSS, în 1956 au fost susținute 1.875 de conferințe ateiste, în 1957 ele au fost 3.875. A început să se editeze anuarul muzeului de istorie a religiei și ateismului din Leningrad. Pași preliminari către viitorul atac pe scară largă au fost întreprinși la conferința „strict camerală”, a 350 de teoreticieni ai ateismului, la Moscova, în august 1957. A început promovarea unor măsuri antireligioase pe linie administrativă. La 2 decembrie 1957, cedând presiunii, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a trimis împuterniciților indicația de a elimina din evidență, în primul semestru al anului 1958, bisericile înregistrate dar care nu funcționau faptic, din diverse motive. Biserica Ortodoxă Rusă a ajuns în pragul unei noi perioade a celor mai grele încercări, prigoane și represiuni.

Etapa dintre anii 1953-1957 a relațiilor statalo-bisericești a fost destul de contradictorie. S-au întreprins încercări de a înăspri cursul politicii religioase în URSS, dar, în esență, a predominat o situație favorabilă pentru extinderea activității bisericești. Conflictul și lupta dintre cele două puncte de vedere divergente din aparatul de partid, poziția de expectativă a statului, reformarea organelor de securitate ale statului, dădeau o oarecare libertate de acțiune Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. O anumită perioadă de timp, el a fost subordonat sieși și, folosindu-se de aceasta, a încercat să se întoarcă la cursul trasat cu ocazia creării sale, la mijlocul anilor 1940. Mai mult, G.G. Karpov, ca și președintele Consiliului pentru problemele cultelor religioase, I.V. Polianski, considera că în condițiile „încălzirii” vieții sociale este necesar să se întreprindă pași spre acordarea unei mai mari libertăți pentru Biserică. Dar numărul adepților unei linii dure din conducerea PCUS predomina în mod evident și, spre anul 1958, ei au reușit să obțină o victorie decisivă. Aceasta a și determinat în cele din urmă tactica de viitor a acțiunilor Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse.

4.4. Un nou conflict între stat și Biserică (1958-1964)

4.4.1. Prima fază a conflictului (1958-1961)

Sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960 au intrat în istorie ca perioada tragică a ultimelor încercări ale conducerii URSS de a „soluționa” în țară, în mod radical și în cel mai scurt timp, „problema religioasă”. Vremurile „încălzirii” hrușcioviene s-au transformat într-un „ger cumplit” pentru reprezentanții tuturor confesiunilor. O lovitură extrem de puternică a fost îndreptată și asupra Ortodoxiei, ea fiind confesiunea cea mai influentă și cu cei mai numeroși membri din țară.

Către anul 1958, relațiile statalo-bisericești, relativ neîncordate din primul deceniu postbelic au început să se acutizeze treptat. Noua cotitură fundamentală a cursului politicii guvernamentale în domeniul religiei în URSS a fost determinată de un întreg complex de cauze. În rândul cadrelor de vârf ale partidului creșteau tot mai mult convingerile legate de posibilitatea de a se construi în URSS, în viitorul apropiat, societatea comunistă. O parte considerabilă a conducerii sovietice, amăgindu-se pe deplin, era convinsă că renegând trăsăturile negative ale „stalinismului” se poate, în fine, înfăptui în realitate „viitorul luminos al întregii omeniri”. Se considera că ideologia comunistă este viabilă, nu și-a epuizat nici pe departe posibilitățile și că acum, curățată de moștenirile staliniste, ea și le va manifesta. Și fiindcă aceasta va învinge cu siguranță, atunci nu sunt necesare niciun fel de alternative pentru ea, inclusiv cea religioasă.

Aceste iluzii erau împărtășite parțial și de unele pături destul de importante ale populației, printre care și mulți reprezentanți ai intelectualității cu orientare democratică, așa-numiții „șaizeciști”. Ei considerau că în URSS se poate construi o societate organizată în mod echitabil și orientată social. Învățătura creștină era respinsă de ei ca fiind inutilă. Una din condițiile necesare pentru prigoanele religioase îndelungate și pe scară largă o constituie indiferența față de acestea a părții esențiale a populației țării. Iar această condiție exista în URSS, la sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960. Desigur, orientarea opoziționistă a „șaizeciștilor” mergea mai departe decât cea a autorităților, ei dorind să construiască un socialism democratic, nu unul „liberal”. Dar în esență, ei împărtășeau necesitatea ultimei presiuni „romantice” a ideologiei comuniste.

Schimbările considerabile de cadre în conducerea de partid și-au jucat rolul. În lupta sa din 1957 cu majoritatea „stalinistă” în prezidiul Comitetului Central, N.S. Hrușciov se sprijinea în mare măsură pe grupul „ideologilor” – M.A. Suslov, E.A. Furțeva, P.N. Pospevalova, L.F. Iliciov, care își exprimaseră demult dezaprobarea față de practica existentă în relațiile cu Biserica. Primul secretar căuta sprijin și la conducătorii Comsomolului – A.N. Șelepin, V.E. Semiceastnâi, S.P. Pavlova, A.I. Adjubei, acordând încredere multor propuneri ale acestora. De aceea, grupul „conducătorilor comsomoliști”, doritor să înceapă „lupta hotărâtă cu religia”, exercita presiuni în unele probleme asupra activiștilor CC al PCUS. Relațiile liniștite cu Biserica erau tratate ca „moștenirea stalinistă”, care trebuie să fie lichidată, deși tocmai organizațiile religioase au suferit în mod deosebit de pe urma campaniilor represive ale „conducătorului popoarelor”. Mai mult, inclusiv lui Hrușciov îi creștea tot mai mult dorința puternică de a declara începerea trecerii URSS în perioada „relațiilor precomuniste” în care, conform lui, nu trebuie să fie loc pentru rămășițele capitalismului. La 29 noiembrie 1957, de exemplu, în convorbirea cu magnatul de presă William Randolph Hearst Jr., primul secretar i-a împărtășit „gândurile intime” că „instruirea populară, răspândirea cunoștințelor științifice, studierea legilor naturii nu lasă loc pentru credința în dumnezeu [Dumnezeu, n.n.]”. Astfel, inducerea atitudinii antireligioase, spre sfârșitul anilor 1950, la vârfurile de partid și comsomoliste făcea aproape inevitabitabil noul „război” cu religia. Iar dacă în lumina politicii staliniste privind crearea de imperii naționale, lupta cu cosmopolitismul și închiderea granițelor, Biserica Rusă nu era considerată chiar direct ca o forță vrăjmașă, în politica hrușcioviană, prin apelarea la ideea „esenței internaționale” a comunismului, situația s-a modificat în mod radical.

Principalul motiv de îndemnare la schimbarea cursului politicii de stat față de Biserică l-a reprezentat teama intensă a eșaloanelor superioare ale puterii politice în legătură cu reînvierea incipientă a religiozității rusești. Așa cum s-a mai menționat, acest proces a început să se desfășoare din nou în URSS aproximativ la jumătatea anilor 1950.

Trebuie menționată, de asemenea, considerabila religiozitate a sutelor de mii de deținuți ai Gulagului, puși în libertate. Încetarea spaimelor din epoca stalinistă a contribuit la activizarea puternică a păturilor largi ale credincioșilor tradiționali. Astfel, dacă în 1955 împuterniciții Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse au înregistrat 1.310 intervenții și au primit 1.700 de solicitanți pentru deschiderea de biserici, în anul 1956 cifrele au fost de 2.265 și, respectiv, 2.299. Aproape toate datele statistice pentru a doua jumătate a anilor 1950 confirmă creșterea Ortodoxiei în URSS. Istoricul american W. Fletcher se exprima foarte corect atunci când afirma că religia în URSS „atunci când condițiile deveneau favorabile (în anii războiului sau în perioada „încălzirii” din anii ’50) se dezvolta cu rapiditate”.

Autoritățile au încercat să compenseze pierderile forțate, prin exercitarea unei lovituri puternice asupra unuia din cele mai importante centre ale vieții spirituale – Biserica. Ele erau convinse că în pragul creării societății comuniste nu trebuia să existe niciun fel de opoziție de idei. De aceea, răspunsul față de creșterea faptică a Bisericii Ruse nu putea fi decât unul – înăbușirea. De asemenea, funcționarii de stat erau deranjați de solicitările tot mai insistente ale conducerii Patriarhiei Moscovei. În anul 1957, patriarhul Alexei I a pus de multe ori problema de a transfera către Biserică una din mănăstirile moscovite, de a deschide noi biserici, de a-și înființa propria tipografie. Iar în ianuarie 1958, mitropolitul Nikolai Iarușevici de Krutițk și Koloma, în convorbirea cu președintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, G.G. Karpov, a exprimat pentru prima dată oficial necesitatea alegerii clericilor în organele reprezentative ale puterii și a recomandat să fie decorat cineva din conducerea Patriarhiei cu premiul internațional Lenin pentru pace. Asemenea pretenții au generat indignare la CC al PCUS.

Nu în ultimul rând ca importanță, o cauză pentru atacul asupra Bisericii au reprezentat-o calculele economice ale autorităților. La sfârșitul anilor 1950, ele căutau în mod activ resurse pentru completarea bugetului de stat „slăbit” – vânzarea către colhozuri a tehnicii SMT-urilor, diminuarea cheltuielilor de apărare ș.a. Ca și în anul 1922, conducerea țării nu s-a putut abține de la tentația de „a băga mâna în buzunarul Bisericii”. Primele acțiuni antibisericești de mare amploare, din octombrie 1958, au început tocmai de la hotărârea privind jefuirea economică a Bisericii. În fine, condițiile de politică externă și-au jucat și ele rolul. După eșecul relativ al întâlnirii panortodoxe de la Moscova, din mai 1958, drumul spre asaltul împotriva Bisericii a fost deschis definitiv. Pregătirea unei puternice campanii antireligioase începuse deja la sfârșitul anului 1957. În luna noiembrie, toate Comitetele Centrale republicane și președinții Consiliilor pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru cultele religioase au prezentat, conform cererii șefului sectorului de agitație K.U. Cernenko, informări privind activizarea organizațiilor religioase și situația propagandei „științifico-ateiste”. La 7 decembrie 1957, pe numele președintelui Prezidiului Sovietului Suprem, K.E. Voroșilov, a parvenit din partea șefului secției de scrisori, A. Șmakov, tendențioasa „Informare referitoare la scrisorile cetățenilor privind problemele religioase”, care a fost adusă la cunoștință tuturor membrilor și candidaților pentru Prezidiul Comitetului Central. În acest document se vorbea despre un adevărat șir de intervenții pentru deschiderea și înregistrarea de biserici și se trăgea o concluzie înfricoșătoare privind organizarea „samavolnică” și masivă a unor comunități religioase, slăbirea propagandei ateiste ș.a.m.d. Toate materialele primite au fost utilizate de secția de propagandă și agitație a Comitetelor Centrale din republicile unionale pentru pregătirea notei-raport privind necesitatea intensificării activității antireligioase. La 19 aprilie 1958, nota a fost raportată secretarului Comitetului Central, E.A. Furțeva, care se ocupa de problemele bisericești. Un rol substanțial l-a jucat și scrisoarea din aceeași lună adresată secretarului Comitetului Central, M.A. Suslov, de către corespondenta Gazetei literare, V. Șapoșnikova, referitoare la asaltul din toate direcțiile asupra Bisericii, căreia i s-a acordat cea mai serioasă atenție. În legătură cu aceasta, la începutul lunii mai 1958, a avut loc o consfătuire a responsabililor din sectoarele de propagandă, știință, școli și universități, cultură, din CC al PCUS, editura politică de stat, CC al Comsomulului ș.a. Cu acest prilej, s-a discutat despre necesitatea de a se trece la punerea în aplicare a hotărârii CC al PCUS din 7 iulie 1954, explicit antireligioasă, inclusiv despre începerea editării revistei popular-științifice de mare tiraj Știința și religia și a fost criticată activitatea Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse.

Conducerea anterioară a acestei organizații, excesiv de „împăciuitoare față de biserică [Biserică, n.n.]”, a fost înlocuită în mare măsură, în ianuarie 1958. După ce a făcut cunoștință cu trei noi membri ai Consiliului, la 17 ianuarie 1958, patriarhul și-a manifestat îngijorarea, față de aceste schimbări, într-o discuție cu împuternicitul privind problemele Patriarhiei, protopresbiterul N.F. Kolcițki. Este interesant că, în mai 1958, aflat la tratament în sanatoriu, G.G. Karpov a cerut de mai multe ori la Comitetul Central să i se permită să participe la întâlnirea dintre Hrușciov și patriarh, dar a fost refuzat. La 13 februarie 1958, mitropolitul Nikolai Iarușevici l-a întrebat pentru prima dată pe președintele Consiliului dacă nu au intervenit „de sus” modificări în relația cu Biserica Rusă, menționând că ambasadele țărilor socialiste au încetat să mai invite reprezentanții clerului la recepțiile diplomatice. În curând, bugetul cheltuielilor valutare al Patriarhiei Moscovei pe anul 1958 a fost redus de la 2.560.000 la 1.800.000 ruble în valută străină, inclusiv cele pentru Orientul Apropiat la 644.000. În august, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a trimis împuterniciților săi câteva scrisori cu instrucțiuni privind contracararea activității clericilor; acestora trebuia „să li se interzică administrarea”, să fie opriți de la îmbunătățirea informării și se prevedea interzicerea sărbătoririi festive a datelor jubiliare bisericești. Autoritățile moscovite au închis accesul spre izvoul Glinka, venerat de credincioși, din apropierea Mănăstirii Sfintei Treimi – Serghievo. Iar aceasta a fost doar începutul.

La 26 august 1958, comisia CC al PCUS pentru probleme de ideologie, cultură și relații internaționale de partid a adoptat decizia de a pregăti proiecte de hotărâri ale Consiliului de Miniștri referitoare la noul sistem de impozitare a întreprinderilor bisericești, precum și a mănăstirilor ortodoxe. Peste câteva zile, hotărârile erau gata. La 10 septembrie, G.G. Karpov a decolat spre Odessa, unde se odihnea patriarhul, pentru a sonda reacția posibilă a acestuia față de acțiunile care se pregăteau. Președintele Consiliului a exprimat o poziție negativă față de „abuzurile” arhiereilor, afluxul de tineri către Biserică, impozitul scăzut pentru lumânări, hirotonirile prea dese de noi preoți. El a vorbit și despre situația Mănăstirii Peciora de la Kiev. Înțelegând corect aluzia, patriarhul îngrijorat a respins categoric posibilitatea închiderii mănăstirilor celebre, pronunțându-se asupra unei posibile retrageri din funcție, în semn de protest. Însă conducerea Bisericii a rămas în necunoștință de cauză în legătură cu deciziile guvernului, care vor ieși în curând la iveală.

Principala verigă a începutului de atac asupra religiei a fost hotărârea secretă a CC al PCUS din 4 octombrie 1958 intitulată: „Cu privire la nota secției de propagandă și agitație a CC al PCUS către republicile unionale referitoare la lipsurile în propaganda științifico-ateistă”. În ea se indica tuturor organizațiilor de partid și obștești și organelor de stat să desfășoare un atac asupra „reminiscențelor religioase” ale oamenilor sovietici. Această acțiune era fără precedent în ceea ce privește totalitatea măsurilor avute în vedere. În conformitate cu instrucțiunile Comitetului Central și personale ale lui Hrușciov, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat la 16 octombrie 1958 primele hotărâri antibisericești intitulate: „Cu privire la mănăstirile din URSS” și respectiv „Cu privire la impozitarea veniturilor din întreprinderile direcțiilor eparhiale, precum și a veniturilor mănăstirilor”. În prima din ele se interzicea mănăstirilor să utilizeze muncă angajată, se prevedea o considerabilă diminuare a parcelelor de pământ, precum și scăderea numărului de mănăstiri. În afară de acestea se reintroducea impozitul pe construcții și arenda agricolă, care fuseseră eliminate în 1945, se majorau semnificativ nivelurile impozitului pe suprafețele de pământ.

Campania antireligioasă nu s-a inițiat din întâmplare prin prigoana asupra mănăstirilor. Rolul lor spiritual a fost întotdeauna extrem de important în Rusia. Ele erau și rămâneau locuri de pelerinaj, unde te puteai spovedi și puteai primi un sfat de la stareț, erau centre de susținere duhovnicească a credincioșilor, izvoare naționale ale credinței. Mănăstirile ortodoxe își păstrau atractivitatea și în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astfel, de exemplu, doar Mănăstirea Poceavskaia din regiunea Ternopolsk a primit în anii 1957-1958, de la credincioși, 11.024 de pachete și peste 16.000 de transferuri bănești în valoare de 3,4 milioane ruble; printre cei care au intrat la sfârșitul anilor 1950 în mănăstirile din Transcarpatia, 84,6% reprezentau tineri sub 30 de ani ș.a.m.d. Mai mult, mănăstirile nu aveau „grupurile celor douăzeci” (cele mai înalte organe ale conducerii bisericești în comunitățile religioase) și mireni pentru reprezentarea lor juridică în fața autorităților. Astfel, tinzând spre lichidarea acestora, conducerea sovietică încerca să lipsească masele de credincioși de o parte foarte importantă a hranei lor spirituale.

Campania asupra mănăstirilor se accelera rapid. Deja la 24 octombrie 1958, la CC al PCUS s-a primit nota-raport a secretarului Partidului Comunist al Ucrainei, N. Podgornâi, care propunea ca în cel mai scurt timp să se închidă 13 din 40 de mănăstiri și schituri ucrainene și să se transfere, de asemenea, către muzeul-rezervație naturală teritoriul părții de jos a Mănăstirii Peciora din Kiev, împreună cu peșterile apropiate. Nota a întrunit aprobarea deplină a șefului secției de propagandă a Comitetului Central, L. Iliciov. Prin hotărârea Consiliului de Minștri a RSSU din 1 noiembrie 1958, din cele 357 ha. ale mănăstirilor ucrainene li s-au lăsat numai 60, iar mănăstirii Mukacevo i s-au refuzat chiar și cele 2 hectare de grădină și livadă. În ianuarie 1959, fără încunoștiințarea și bineînțeles fără aprobarea Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, au fost evacuați 32 de călugări din Mănăstirea Peciora din Kiev. Autoritățile moldovene au mers chiar mai departe, propunând să se închidă în câteva luni 12 din cele 14 mănăstiri ale republicii. În RSFSR, din 26,5 ha. de pământ ale mănăstirii Peciora din Pskov i s-a lăsat numai o suprafață de 4,4 ha. în interiorul curții, dar și pentru aceasta i s-a stabilit un impozit atât de mare, 40 ruble pentru fiecare sută de metri pătrați, încât s-a renunțat la ea. Activul regional de partid a decis să ajungă la lichidarea mănăstirilor. Cu mari eforturi, Consiliul a reglementat întrucâtva acest proces, aprobând planul de închidere în anii 1959-1960 a 28 din 63 de mănăstiri și schituri ale Bisericii Ruse, din care 7 în Moldova sovietică și 17 în Ucraina. Mai mult, el a obținut de la patriarh aprobarea de a nu se acorda niciun fel de dotări mănăstirilor fără avizul Consiliului, precum și să se interzică admiterea în mănăstiri a persoanelor mai tinere de 30 de ani.

O altă lovitură puternică a fost aplicată situației economice a Patriarhiei, subminând baza ei materială. Majorarea impozitului asupra veniturilor de la atelierele pentru lumânări a afectat fiecare parohie. Conform hotărârii adoptate, atelierele erau obligate să livreze lumânări cu 200 ruble pe kilogram și, în același timp, se interzicea majorarea prețurilor considerabil mai mici cu care aceste lumânări se vindeau în biserici. Pentru a găsi mijloace, în multe parohii au început să fie desființate corurile plătite și s-au diminuat veniturile preoților. Clerul era practic falimentat. La atelierul moscovit, majorarea impozitării lumânărilor a reprezentat 1.033%. Pe ansamblul Patriarhiei, impozitul a ajuns să reprezinte 12 milioane ruble lunar, în condițiile în care pentru întreținerea instituțiilor bisericești și plata pensiilor se cheltuiau în total 2,75 milioane ruble. Un rol important l-a jucat și faptul că hotărârea, comunicată Bisericii la 28 octombrie 1958, a intrat în vigoare cu data de 1 octombrie 1958, ceea ce a determinat perceperea plății suplimentare pentru lumânările deja vândute. Eparhiile și parohiile, care nu aveau în rezervă mijloace bănești, s-au aflat într-o situație extrem de dificilă. Patriarhia a fost invadată de un val de cereri disperate de ajutor ale arhiereilor. Astfel, eparhia Ivanovsk trebuia să plătească impozitul pe trimestrul al IV-lea din 1958, în valoare de 3.088.000 ruble, în timp ce în casieria eparhială existau numai 100.000; la eparhia Iaroslav situația era de 586.000 și, respectiv, 37.000 etc.

Conducerea Patriarhiei a reacționat extrem de dureros. Deja la 29 octombrie 1958, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a fost vizitat de un grup de lucrători din direcția economică a Patriarhiei, în frunte cu președintele ei, arhiepiscopul Makarie și s-a insistat cu convingere asupra necesității de a se anula documentele care subminează întreaga viață economică a Bisericii.

Totuși, a urmat un refuz ferm. Administrația patriarhală a declarat că „guvernul caută în acest mod mijloacele necesare pentru nevoile statului”. La 4 noiembrie 1958, Consiliul a informat Comitetul Central cu privire la reacția extrem de negativă a lucrătorilor Patriarhiei. Adjunctul președintelui direcției economice, secretarul personal al patriarhului Alexei, D.A. Ostapov, a propus chiar, în semn de protest, să se renunțe la activitatea de politică externă, să nu mai fie primite organizațiile bisericești străine și să nu li se aloce bani pentru cadouri. În curând, Ostapov a fost tras la răspundere penală pentru tipărirea „ilegală” în atelierul Patriarhiei a literaturii religioase, era vorba despre acatistiere și molitfelnice. Pe lângă 200.000 exemplare aprobate, au fost executate încă 1,9 milioane, care erau deja vândute. Ulterior, cercetarea penală a fost oprită, întrucât întreaga răspundere a fost asumată de patriarh. Întâistătătorul a fost revoltat și de hotărârea din 16 octombrie 1958. La 17 noiembrie 1958 el a scris Consiliului: „Această măsură … a fost fără precedent și complet neașteptată pentru patriarhie, ca fiind adoptată fără nicio consultare cu partea interesată”. În convorbirile particulare, patriarhul a exprimat necesitatea de a recomanda organizațiilor bisericești să cumpere lumânări din comerțul de stat și să-și reglementeze producția ilegală a lor. În noiembrie 1958, conducerea Patriarhiei a solicitat autorităților să amâne măcar până la 1 ianuarie 1959 introducerea noilor impozite, dar a fost refuzată și în acest sens.

Curând au urmat noi lovituri. În noiembrie-decembrie 1958 s-a desfășurat o verificare masivă a bibliotecilor bisericești, multe cărți au fost confiscate și întreaga literatură străină a fost pusă sub controlul cenzurii. Pentru limitarea accesului noilor ediții a intrat în vigoare „Instrucțiunea privind modul de admitere în URSS a literaturii religioase și a obiectelor religioase de cult”. La 28 noiembrie 1958, CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la măsurile pentru încetarea pelerinajelor către așa-numitele «locuri sfinte»”. Se stabileau termene dure; organizațiile locale de partid trebuiau să raporteze peste o jumătate de an „activitatea” depusă. Ca urmare, se aplicau orice metode pentru a întrerupe accesul credincioșilor la cele 700 de locuri sfinte enumerate de autoritățile din URSS. Teritoriul în jurul izvorului din pustiul Korenoi de lângă Kursk a fost îngrădit, s-a organizat paza cu milițieni și se planifica modificarea albiei râului. În regiunea Ulianovsk nu s-a reușit să se obstrucționeze pelerinajul câtorva mii de persoane la locul sfânt din cătunul Sursk, dar ca pedeapsă au fost arestați patru organizatori, care au fost supuși urmăririi penale. În Ucraina, câteva izvoare venerate au fost acoperite cu pământ și, amintindu-și probabil de campaniile anilor 1920, s-a realizat filmul cinematografic „Adevărul despre moaște”. Jignind cu premeditare sentimentele credincioșilor, pe locul izvorului sfânt din satul Viazovoie din regiunea Tambov s-a organizat o tabără de vară pentru porcine ș.a.m.d.

A reînceput închiderea de biserici, în anul 1958 au fost scoase din registre 91 de comunități bisericești. Și aici au avut loc, din când în când, încălcări ale diverselor norme legale. Astfel, în zona Primorsk, comitetul orășenesc Suceansk a încercat în mod abuziv, prin arestarea preotului, să închidă biserica din cimitir, ceea ce a generat o explozie deschisă de nemulțumire a populației. Valul antireligios creștea, comitetul executiv regional Rostov a cerut interzicerea utilizării clopotelor în bisericile orășenești, arhiereilor li s-au luat telefoanele, bisericile au fost decuplate de la rețeaua de apă, le-au fost sistate lucrările de reparații etc.

Toate aceste acțiuni erau inspirate de vârfurile conducerii de partid. La al XXI-lea Congres al PCUS, în ianuarie-februarie 1959, s-a auzit intens tema privind necesitatea de a se elabora programul trecerii rapide a societății sovietice spre comunism, iar N.S. Hrușciov a declarat în raportul său că una din principalele sarcini ale viitorului plan șeptenal este înfrângerea reminiscențelor capitalismului din conștiința maselor. Despre același lucru au vorbit la congres ideologii oficiali sovietici – M. Suslov, E. Furțeva, P. Pospelov. O serie de istorici străini – D. Pospelovski și alți câțiva consideră chiar că ar putea exista o hotărâre secretă a congresului al XXI-lea privind distrugerea organizatiilor religioase în țară, în cursul îndeplinirii planului șeptenal adoptat, dar în această problemă sovietologii se înșeală, întrucât nu există informații referitoare în acest sens în documentele de arhivă ale CC al PCUS, desecretizate.

În ianuarie 1959 a avut loc ședința închisă a comuniștilor din Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și consfătuirea unională a împuterniciților acestuia, consacrate dezbaterii noilor sarcini, în lumina hotărârii CC al PCUS din 4 octombrie 1958. În cadrul acestora a fost supusă unei critici aspre întreaga activitate a organizației, pentru împăciuitorism și complicitate cu clericii. S-a subliniat „inconvenientul”: Consiliul intervenea pentru deschiderea de biserici și limita lichidarea lor, a încercat de două ori să obțină o impozitare favorabilă a clerului, a elaborat instrucțiuni care contribuiau la răspândirea ideologiei religioase. În raportul unuia din noii membri ai Consiliului, I.I. Sivenkova, în calitate de principal vinovat pentru „greșeli și denaturări” a fost menționat G.G. Karpov, absent din motive de boală, care „nu va reuși să le îndrepte, întrucât nu dorește să le recunoască și să le evalueze critic”.

Și într-adevăr, G.G. Karpov, care conducea Consiliul din momentul înființării sale în anul 1943, a decis să nu se predea. La 6 martie 1959, el a trimis lui E. Furțeva o cerere cu rugămintea de a fi primit, iar la 14 martie a transmis adjunctului ei o scrisoare explicativă, solicitând însă ca textul acesteia să nu fie făcut cunoscut aparatului din secția de propagandă a Comitetului Central, până la întâlnirea preconizată. În scrisoare, G.G. Karpov comunica despre serioasele inadvertențe în privința sa, care pot conduce la urmări nefavorabile. El sublinia câteva obiecțiuni împotriva raportului lui I.I. Sivenkova: normalizarea relațiilor dintre stat și Biserică reprezintă una din sarcinile principale ale Consiliului și nu o greșală politică, este necesar să se păstreze poziția patriotică a Bisericii și nu să se dezvăluie „tendința clerului de a se da drept ajutoare active ale puterii sovietice” ș.a.m.d. Menționând inadmisibilitatea unei înrăutățiri conștiente a relațiilor dintre stat și Biserică, Karpov se referea la importanța utilizării organizațiilor religioase în interesele de stat ale URSS în străinătate. Președintele Consiliului se referea apoi la nemulțumirea în masă a clerului, la gândul patriarhului de a demisiona și propunea chiar să se facă unele concesii Bisericii, de exemplu, să se permită construirea clădirii pentru seminarul din Kiev.

Ca rezultat, G.G. Karpov și-a menținut funcția încă aproape un an. S-a preconizat o renunțare temporară la unele din formele extreme ale asaltului antireligios. Un rol important l-a jucat aici împotrivirea Bisericii Ortodoxe înseși. Astfel, la 18 februarie 1959, conducerea Consiliului l-a primit pe mitropolitul Nikolai de Krutițk, la cererea sa. La 20 februarie 1959, patriarhul s-a prezentat la Consiliu în aceeași problemă; el a insistat pentru scăderea impozitelor, deschiderea de noi biserici și și-a exprimat dorința de a se obține o întâlnire cu N.S. Hrușciov. Iar la 31 mai 1959, întâistătătorul și mitropolitul Nikolai s-au adresat primului secretar al Comitetului Central cu o scrisoare:

„Noi suntem nevoiți să Vă rugăm, mult stimate Nikita Sergheevici, ca printr-un act oarecare să confirmați validitatea hotărârii partidului din 10 noiembrie 1954. În ultimele luni au loc multe cazuri de jignire a sentimentelor religioase, precum și a unora din slujitorii bisericești cu nimic vinovați, precum și publicarea în presă a unor neadevăruri notorii privind unele fapte din viața noastră bisericească.”

Această scrisoare a avut un anumit rezultat. În articolul de fond „Contra prejudecăților religioase”, din cotidianul Pravda din 21 august 1959, se criticau unele organe de presă și se atrăgea atenția organizațiilor de partid asupra inadmisibilității „denaturării” liniei partidului în problema religioasă. Mai mult, secția de propagandă a Comitetului Central a indicat redacțiilor unei serii de gazete necesitatea de a exclude pe viitor jignirea sentimentelor credincioșilor. De asemenea, se recomanda ca în articolele ateiste să nu se menționeze conducătorii Patriarhiei și altarele venerate. Este adevărat însă că aceste indicații nu s-au îndeplinit pe o perioadă lungă de timp.

Asaltul din 1959 asupra religiei nu a încetat, ci și-a redus doar intensitatea pentru o vreme. La 22 aprilie 1959, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a transmis împuterniciților săi o scrisoare cu instrucțiuni intitulată „Cu privire la introducerea înregistrării membrilor comitetelor executive și a comisiilor de revizie a bisericilor parohiale”, cu scopul de a limita monocrația stareților, de a slăbi situația materială a Bisericii și de a diminua autoritatea clerului. În scrisoarea similară din 12 iunie 1959 se solicita încetarea activității de binefacere, care continua să fie desfășurată pe scară largă de către organizațiile religioase și să se adopte măsuri pentru încetarea completă a intervențiilor pentru deschiderea de biserici. La 29 august 1959 a urmat ordinul pentru limitarea slujbelor efectuate de preoți în casele credincioșilor etc.

Către luna noiembrie 1959 au fost închise 13 mănăstiri ortodoxe, iar pentru sfârșitul anului și pentru 1960 se prevedea „lichidarea” a încă 17. Contrar înțelegerii preliminare dintre patriarh și Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, unele mănăstiri au fost închise nu treptat, ci brusc – uneori în 24 de ore. Din 1.013 monahi, doar 266 au fost transferați în alte mănăstiri, 26 au fost incluși în câmpul muncii, 7 au fost trimiși la spitale și azile pentru bătrâni, iar restul au fost lăsați liberi. Nu au lipsit excesele, în special la închiderea mănăstirilor Kremenețk și Reciulsk; 150-200 de monahi de la ultima și numeroși credincioși au încercat să împiedice închiderea și au ocupat biserica. La 1 iulie 1960, lucrătorii de miliție au deschis focul în momentul gonirii lor, iar un credincios a fost împușcat. Iar la 8 octombrie 1960, în ziua de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej pe teritoriul Mănăstirii Sfintei Treimi – Serghievo, milițienii i-au reținut pe credincioși și nu i-au eliberat din arest câteva zile, solicitându-le declarații scrise că ei nu vor mai veni niciodată la mănăstire.

Autoritățile locale luau tot mai puțin în considerare punctul de vedere al Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, ai cărui împuterniciți erau nevoiți uneori să se supună hotărârilor conducerii regionale sau republicane și nu celor ale conducerii lor nemijlocite. La 17 septembrie 1960, patriarhul, sperând în ajutorul personal al lui G.G. Karpov, care era singura persoană la care mai putea apela, i-a scris în legătură cu raportul arhiepiscopului Inokenti de Rostov:

„El mă roagă să-i dau lui indicații …. Dar ce indicații pot eu să-i dau, atunci când într-o serie de puncte eu pot să-i spun doar că cerințele împuternicitului sunt, cel puțin, ilegale? Cum se poate, de exemplu, să se potrivească cererea sa, de a nu se admite în biserică persoanele cu vârsta sub 18 ani, cu punctul din constituție privind recunoașterea pentru toți cetățenii a libertății de a alege cultele religioase? Cum se poate aprecia cererea sa către preoți «de a se dezice de Dumnezeu» ș.a.m.d.?”

Totuși, chiar și G.G. Karpov personal pierdea treptat posibilitatea de a lua hotărâri în mod independent. De exemplu, deplasându-se la 22 septembrie 1960 la Odessa, pentru convorbiri cu patriarhul în legătură cu necesitatea de a demite arhiepiscopii de Crimeea, Lvov, Tașkent și Ceboksarsk, pentru „acțiunile lor nesănătoase”, președintele Consiliului a cerut pentru prima dată aprobarea CC al PCUS pentru o asemenea deplasare. Întâistătătorul a încercat să apere pe mulți dintre arhiereii vizați pentru înlăturare și, în unele cazuri, asta i-a reușit. Astfel, Consiliul a recomandat cu insistență, de mai multe ori, ca arhiepiscopul Luca să fie trimis la odihnă, încă din luna iunie 1959, dar patriarhul a respins toate „dorințele”, chiar până la moartea vlădicii, în anul 1961. Întâmpinând împotrivirea întâistătătorului, G.G. Karpov a încercat să diminueze conflictul din jurul arhiepiscopului de Tașkent, în convorbirea din decembrie 1960 cu împuternicitul pentru Uzbekistan, N.F. Voronicev:

„În locul lui Ermoghen vă va fi numit un alt episcop și credeți că altul vă va fi mai bun?

Mi-e egal – a zis tovarășul Voronicev – este imposibil să-l mai ținem în continuare pe Ermoghen la Tașkent.”

Împuternicitul a subliniat faptul că se exercită asupra lui o puternică presiune din partea conducerii Uzbekistanului întrucât arhiepiscopul, sub forma unor reparații, a construit practic câteva biserici noi și a desfășurat o amplă activitate de binefacere. Președintele Consiliului a răspuns că va vorbi din nou despre aceasta cu patriarhul, însă doar după posibila sa întâlnire cu Hrușciov.

Un nou impuls în activizarea politicii antibisericești de la sfârșitul anului 1959 – începutul anilor 1960 l-au exercitat o serie de activiști de partid din conducerea republicană și regională. În afară de aceștia, „și-a adus contribuția” și Comitetul Securității Statului (KGB). După declararea „războiului contra religiei”, lucrătorii din subunitățile sale speciale au căpătat și mai mult curaj, simțind că sunt necesari, și și-au intensificat brusc activitatea de culegere a datelor privind „actele subversive ale clericilor”. Astfel, la 18 aprilie 1959, președintele KGB, A. Șelepin, a scris la CC al PCUS despre participarea la viața bisericească a unor oameni de știință, profesori, artiști și a propus să se adopte prin administrațiile întreprinderilor „măsuri corespunzătoare de influență” asupra lor. La începutul lunii decembrie 1959, lucrătorii KGB au ordonat profesorului A.A. Osipov, de la Academia Teologică din Leningrad, aflat de multă vreme în legătură cu ei, să declare despre ruptura sa de Biserică și de Dumnezeu. Peste o săptămână și jumătate, ei au trimis la secția de propagandă a Comitetului Central două studii analitice ale lui A. Osipov intitulate „Cu privire la situația ortodoxiei în URSS” și „Despre activitatea antireligioasă”, scrise de el din ordinul KGB. La sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960, prin diverse metode de șantaj, cumpărare și amenințare, s-a reușit determinarea a aproape 200 de preoți ortodocși să renunțe la preoție. Deși pe mulți dintre ei i-au utilizat apoi în scopuri agitatorice, acțiunea aceasta nu a avut asupra credincioșilor vreo influență cât de cât substanțială. Renegații trezeau doar dispreț și, ulterior, autoritățile au fost nevoite să renunțe la o asemenea practică. Documentele de arhivă atestă că deja către jumătatea anilor 1960 mulți din cei care au renunțat la preoție au căzut în patima beției, s-au sinucis, iar unii din ei au cerut iertare arhiereilor lor. Încă la 30 decembrie 1959, Sfântul Sinod a eliminat din cler și i-a îndepărtat de Biserică pe foștii preoți, „care au hulit public Numele Domnului”. Această acuzare deschisă a renegaților a determinat o reacție dură din partea propagandiștilor atei.

Conducerea Patriarhiei a încercat să stopeze creșterea noului val antireligios. La 24 noiembrie 1959, în convorbirea sa cu G.G. Karpov, mitropolitul Nikolai Iarușevici a pus dur problema privind „faptele de distrugere fizică a Bisericii Ortodoxe”. Începând cu numărul 11 al Jurnalului Patriarhiei Moscovei, mitropolitul a interzis tipărirea predicilor lui. Întâistătătorul însă, nedorind să fie lichidatorul Bisericii, a declarat din nou posibilitatea pensionării sale. Curând, patriarhul i-a scris lui G.G. Karpov o scrisoare referitoare la zece dintre cele mai dureroase probleme, pe care el ar fi dorit să le discute cu N.S. Hrușciov. Dar toate încercările de a organiza întâlnirea cu primul secretar al CC al PCUS au eșuat.

La 9 ianuarie 1960, a fost adoptată hotărârea CC al PCUS: „Cu privire la sarcinile propagandei de partid în condițiile actuale”, în care se menționa cu nemulțumire faptul că sunt unii conducători de organizații de partid care adoptă o poziție pasivă față de ideologia religioasă ostilă marxism-leninismului. Un ton și mai aspru l-a avut hotărârea CC al PCUS din 13 ianuarie 1960 intitulată „Cu privire la lichidarea încălcărilor de către cler a legislației sovietice referitoare la culte”. Războiul antireligios se ridica la un nou nivel. Era vorba deja despre schimbarea a înseși bazelor activității Bisericii Ortodoxe Ruse. O puternică indignare și teamă din partea conducerii de partid a fost determinată de faptul că, în pofida tuturor acțiunilor antibisericești și a propagandei ateiste, în URSS nu scădea activitatea religioasă. Astfel, în aprilie 1960, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a comunicat CC al PCUS că în întreaga țară credincioșii participă la slujbele de Paști într-un număr mai mare, în ansamblu, decât cel din anul trecut. Se miza pe o creștere, în continuare, a presiunii antireligioase.

G.G. Karpov nu se prea potrivea pentru rolul de prigonitor al Bisericii, deși el căuta să se reorienteze, în conformitate cu noile cerințe. La 22 ianuarie 1960, președintele Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a avut o discuție cu mitropolitul Nikolai pe un ton dur, cum n-a mai fost înainte, referitor la faptul că va avea loc în curând o convorbire cu el și cu patriarhul în legătură cu nerespectarea de către Biserica Rusă a legislației sovietice privind cultele și că vor interveni, probabil, modificări în situația Bisericii. G.G. Karpov a pus cu duritate problema referitoare la predicile mitropolitului împotriva masivei propagande ateiste în bisericile moscovite și a menționat că aceasta va fi continuată și în viitor, iar toate încercările de împotrivire vor întâmpina „reacția corespunzătoare” din partea puterii politice. Dar la 16 februarie 1960 a urmat o intervenție publică fără precedent a patriarhului, cu un discurs la conferința societății sovietice pentru dezarmare. Începând cu enumerarea meritelor Bisericii Ortodoxe în decursul istoriei milenare a poporului rus, întâistătătorul a vorbit cu destulă claritate și despre actualele prigoane:

„Biserica lui Hristos, care are ca obiectiv binele oamenilor, suportă însă din partea oamenilor atacuri și oprobriu, dar își îndeplinește totuși obligația, îndemnând oamenii la pace și dragoste. Pe de altă parte, într-o astfel de situație a Bisericii există și multe lucruri liniștitoare pentru membrii ei credincioși, întrucât ce pot oare să însemne toate eforturile minții omenești împotriva creștinătății, dacă istoria bimilenară vorbește de la sine, dacă toate atacurile vrăjmașe împotriva ei le-a prevăzut Însuși Hristos și a exprimat promisiunea că Biserica va fi neclintită, spunând că nici porțile iadului nu vor învinge Biserica Lui.”

După un asemenea eșec, cariera lui G.G. Karpov s-a încheiat. La 21 februarie 1960, el a fost scos la pensie, iar ca președinte al Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a fost numit V.A. Kuroedov, un funcționar de partid, fost lucrător în domeniul ideologic, care s-a remarcat prin executarea cu zel a indicațiilor conducerii.

Deși poziția lui V.A. Kuroedov față de Biserică a suferit, în continuare, o anumită evoluție, începutul ei a fost foarte dur. La 11 martie 1960, la prima întâlnire cu patriarhul, noul președinte al Consiliului l-a asigurat că nu există o orientare spre distrugerea Bisericii, însă organele puterii vor controla mult mai strict decât înainte îndeplinirea de către cler a legislației privind cultele. Practic, acest control a însemnat un val de interdicții și constrângeri suplimentare.

În aprilie 1960, la Consfătuirea unională a împuterniciților Consiliului, V.A. Kuroedov a declarat:

„Haideți, tovarăși, să vorbim sincer, noi avem într-o serie de republici și regiuni o rețea prea densă de instituții bisericești, care nu sunt determinate de nicio necesitate practică.”

Pentru îndeplinirea planului trasat era necesar să se învingă opoziția unei serii de ierarhi, care se arătau deschis împotriva noii politici religioase a autorităților și, în primul rând, a celui mai activ și influent dintre ei – mitropolitul Nikolai de Krutițk și Koloma. Acesta era o personalitate complicată și contradictorie, dar în respectiva perioadă tragică pentru Biserică el manifesta uneori un curaj excepțional. Autoritățile se temeau nu fără motiv că vlădica va deveni stindardul, liderul tuturor nemulțumiților din Patriarhie și va putea coagula a anumită opoziție intrabisericească, fapt care va complica situația în țară. Mai mult decât atât, ele nu erau satisfăcute nici de poziția de politică externă a mitropolitului Nikolai. La începutul lunii iunie 1960, KGB și Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse au înaintat la CC al PCUS propunerea de a-l îndepărta din activitatea bisericească curentă și de la participarea la lucrările organizațiilor obștești, întrucât mitropolitul a exprimat deseori „o poziție extrem de reacționară”, renunțând practic să conducă Sectorul relații externe bisericești, permitea duplicitatea etc. Comitetul Central a aprobat toate aceste propuneri.

La 15 iunie 1960 a avut loc o convorbire între V.A. Kuroedov și patriarhul Alexei I; unele dubii ale patriarhului au fost risipite rapid. Președintele Consiliului a afirmat atunci următoarele:

„Activitatea externă a Bisericii este organizată complet nemulțumitor …. În ultimii ani, Patriarhia nu a desfășurat nicio operațiune de amploare pentru unirea bisericilor ortodoxe în jurul Bisericii Ortodoxe Ruse …, măsuri legate de demascarea acțiunilor reacționare ale papei de la Roma și de întărire a luptei pentru pace. Patriarhia nu utilizează toate acele oportunități enorme de care dispune; nu s-a desfășurat nicio acțiune amplă peste hotare …. Consiliul a recomandat mitropolitului Nikolai să elaboreze și să prezinte propuneri privind intensificarea activității externe. Totuși, mitropolitul Nikolai nu a îndeplinit această rugăminte.”

Trebuie menționat că fără să evite clevetirea, conducerea Consiliului amplifica și întărea divergențele dintre prima și a doua personalitate din ierarhia bisericească. În final, la 21 iunie 1960, mitropolitul Nikolai Iarușevici a fost înlocuit din funcția de președinte al Sectorului relații externe bisericești, cu adjunctul său, arhimandritul Nikodim Rotov, care va fi hirotonit episcop.

Dar mitropolitul de Krutițk nu a renunțat la calea aleasă. El a permis o transmisie prin postul BBC a predicii sale din Olanda, cu privire la prigoana antibisericească în URSS. În iulie 1960, vlădica a declarat episcopului Vasili Krivoșein de Bruxelles și al Belgiei, sosit la Moscova, că el a fost demis pentru lupta sa împotriva necredinței în Dumnezeu și a prezentat numeroase fapte de profanare a sentimentelor credincioșilor. Iată ce relata mitropolitul Nikolai episcopului Vasili Krivoșein:

„Prin întreaga Rusie, de Paști, a fost un val al celor mai brutale și mai infame demonstrații antireligioase. Îmi este chiar jenă să le descriu …. Într-unul din orașele Ucrainei, în timpul slujbei, în biserică a intrat în forță un grup de tineri, ei purtau pe brațe o fată dezbrăcată, s-au dus către altar și au încercat să intre în el prin porțile împărătești și să pună fata pe pristol. Evident, asta nu le-a reușit, s-au amestecat credincioșii și i-au împiedicat, s-a produs o bătaie și o busculadă generală …, în asemenea cazuri, miliția dispare pur și simplu și apare numai după terminarea scandalului ș.a.m.d.”

Încercând să perturbe slujba de Paști, în anul 1960 tineretul huligan a irumpt în catedralele din Kiev, Tallin, Riga, în multe biserici s-au spart geamurile, s-a tras cu arme în ferestre. Mai mult, din partea autorităților s-a simțit o evidentă toleranță, dacă nu chiar un sprijin. La întrebarea episcopului Vasili dacă cele povestite lui trebuie să fie făcute cunoscute în străinătate, mitropolitul Nikolai a declarat: „se poate și este chiar util”. Aceleași informații a încercat vlădica să le difuzeze în august prin președintele Conferințelor Mondiale Creștine, profesorul cehoslovac de teologie I. Gromadka, prin șeful exarhatului american, mitropolitul Boris și prin alții. Mitropolitul „compromis” încerca în mod evident să atragă atenția comunității mondiale asupra situației Bisericii în URSS, contând ca prin ajutorul ei să stopeze creșterea campaniei antireligioase în țară. Din păcate, aflați sub impresia „încălzirii” hrușcioviene după „gerurile năprasnice” staliniste, politicienii și activiștii sociali influenți din străinătate nu au început, nici pe departe, să țină cont de mărturiile privind tragedia Bisericii Ortodoxe Ruse.

În curând, mitropolitul Nikolai, după ce a fost izolat de relațiile cu străinii, a fost supus unor noi persecuții. La sfârșitul lunii august 1960, V.A. Kuroedov a pus problema înlăturării lui de la conducerea eparhiei Moscova, iar patriarhul a propus mutarea vlădicii la catedra de la Leningrad. Mitropolitul Nikolai a răspuns printr-un refuz categoric. La 9 septembrie 1960, el i-a trimis o scrisoare lui N.S. Hrușciov în care spunea: „Cruțați-mă măcar pentru munca mea intensă de mulți ani pentru Măreața Rusie, al cărui fiu credincios și patriot am fost și îi voi fi, până la ultima suflare”. Nu a urmat niciun răspuns. La 15 septembrie 1960, patriarhul l-a anunțat pe V.A. Kuroedov despre refuzul mitropolitului Nikolai, care „a hotărât probabil să se opună” și, datorită primirii din străinătate a unor materiale privind prigoana împotriva acestuia, a propus să nu se ia acum hotărârea de a-l destitui pe vlădică, ci să i se acorde un concediu de o jumătate de an. Totuși, clevetind din nou despre mitropolitul Nikolai, V.A. Kuroedov a insistat pentru înlăturarea imediată și totală a acestuia din munca de conducere de la Patriarhie. Peste patru zile, Sfântul Sinod a adoptat hotărârea de a-l elibera pe Nikolai Iarușevici din postul de mitropolit de Krutițk și Koloma, prin trimiterea sa la pensie. Iar la 13 decembrie 1961, vlădica a murit la spital, în condiții stranii. Conform mărturiilor martorilor, apropiații săi au solicitat un certificat medical asupra morții. S-a emis concluzia „medicală” că boala decedatului s-ar explica prin „schimbarea climei”. La morgă s-a strâns o mare mulțime de credincioși, care striga către oamenii care au venit după corp: „Ucigașilor!” S-au păstrat scrisori anonime trimise pe adresa Sovietului Suprem și a guvernului URSS cu cererea de a se ancheta acest „asasinat indiscutabil”, iar toate acestea au fost transmise la KGB, pentru a se stabili autorii. Mai mult decât atât, în scurt timp a fost demolată casa în care a locuit mitropolitul Nikolai și s-a închis biserica în care acesta a slujit.

Represiunile au afectat și alți ierarhi nedoriți de puterea politică. La 31 mai 1960 arhiepiscopul Palladi de Lvov a fost mutat la catedra din Orenburg, la 15 septembrie 1960 arhiepiscopul Ermogen a fost trimis în concediu. „Concediul” s-a prelungit un an și jumătate și, ca urmare, vlădica a fost nevoit să-i scrie personal lui N.S. Hrușciov, pentru ca să înceteze persecutarea sa, iar Consiliul să nu se mai împotrivească la numirea sa la o nouă catedră. Cu scopul de a-i speria pe arhiereii care luptau contra asaltului asupra Bisericii, în anul 1960 arhiepiscopul Iov de Kazan a fost arestat și condamnat la 3 ani. El a fost învinuit de neplata impozitelor pentru cheltuielile de reprezentare, care nu erau impozitate anterior. În acest fel, toți ierarhii erau avertizați că pot să fie condamnați pe baza unei învinuiri similare, dacă se vor dovedi recalcitranți sau necooperanți. În 1961 a fost arestat arhiepiscopul Veniamin de Irkuțk, care s-a stins după doi ani în detenție. Erau îndepărtați de la slujbe și cei mai activi preoți. Astfel, în anul 1960, numai împuternicitul pentru regiunea Minsk a scos șase preoți din registre, „ca pedeapsă”.

Slăbind pentru un timp opoziția bisericească, autoritățile au trecut la înfăptuirea planurilor trasate. În noiembrie 1960, conform sarcinii CC al PCUS, a fost elaborată „Instrucțiunea pentru aplicarea legislației cultelor”, aprobată în martie 1961, care interzicea centrelor religioase să organizeze întâlniri pentru copii și femei, cercuri, pelerinaje, activități de binefacere, ajutor medical și balnear, excursii, biblioteci, folosirea de mijloace pentru revigorarea bisericilor și mănăstirilor care sunt pe cale de dispariție, strângerea de fonduri etc. În multe orașe au început să se obstrucționeze desfășurarea procesiunilor religioase chiar și în curtea bisericii, iar în noiembrie 1960, V.A. Kuroedov a înaintat pentru prima dată la CC al PCUS propunerea de a se interzice tragerea clopotelor. A crescut în mod considerabil numărul bisericilor care se închideau; dacă în 1959 autoritățile au exclus din registre 364 de comunități ortodoxe, în anul 1960 au fost excluse 1.398.

O puternică lovitură a fost dată instituțiilor de învățământ teologic. Spre 1958, ele au atins vârful dezvoltării din întreaga perioadă postbelică. În cele opt seminarii și două academii teologice studiau peste 1.200 de elevi și studenți la secția de zi și peste 500 la fără frecvență. Dar din acest moment, statul a început să depună eforturi pentru diminuarea numărului celor care studiau în școlile teologice. Cu tinerii care au înaintat cereri la seminarii, pentru a fi primiți la studiu, se întâlneau împuterniciții locali, activiștii de partid și de comsomol, lucrătorii KGB și ai comisariatelor militare care, prin diverse mijloace, chiar până la retragerea buletinelor de identitate, îi rețineau de la înscriere. În afară de aceasta, se exercita presiune asupra preoților parohiali care dădeau recomandări absolvenților de școli. Cei care dădeau admiterea erau chemați deseori pentru convocări militare urgente, în perioada susținerii examenelor de admitere, iar uneori celor admiși li se refuza vizarea buletinului de identitate. Din 1959, a încetat să mai fie acordată amânarea recrutării, chiar și celor care erau în ultimii ani de studiu, iar la seminarii au început să fie primiți doar cei cu stagiul militar satisfăcut. Termenul pentru înaintarea cererilor de către absolvenți s-a limitat la 1 august. În luna rămasă până la exemenele de admitere, listele cu aceștia se trimeteau la Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, iar de acolo împuterniciților interesați, pentru a-i prelucra pe tineri pe plan local. La începutul anilor 1960, aceste acțiuni s-au transformat într-o vânătoare împotriva fiecăruia din doritorii de a fi admiși la seminar sau la academia teologică. Se depuneau eforturi deosebite pentru ca acolo să nu fie admise persoane cu studii superioare. Ca rezultat al măsurilor adoptate, numărul celor care studiau în școli teologice a început să scadă. Astfel, în octombrie 1962, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a comunicat la CC al PCUS, cu satisfacție, că în 1961-1962, din 560 de tineri care au înaintat cereri de admitere la seminarii, 490 și le-au retras ca rezultat al „activității individuale”.

În acest mod, s-a pregătit terenul pentru lichidarea instituțiilor de învățământ teologic, pentru obturarea canalului de pregătire a viitorilor preoți și ierarhi. Cursurile pastorale pe termen scurt, care îndeplineau parțial această sarcină în anii 1940-1950, au fost interzise cu desăvârșire. La 17 iulie 1959, sub presiunea Consiliului, comitetul de învățământ al Patriarhiei a adoptat o hotărâre privind închiderea treptată a unicei secții fără frecvență, existentă în școlile teologice din Leningrad. Arhiereilor nu li se recomanda să facă plăți pentru întreținerea academiilor și seminariilor. La 4 mai 1960, patriarhul a fost nevoit să fie de acord cu propunerea lui V.A. Kuroedov de a se închide seminariile teologice din Kiev, Saratov și Stavropol. Pentru lichidarea celor de la Minsk și Volânsk nu s-a obținut aprobarea conducerii Patriarhiei și ele și-au încetat funcționarea exclusiv ca rezultat al adoptării măsurilor administrative. Din cauza acțiunilor deschise de contracarare, din anul 1959, seminarul de la Minsk nu a mai reușit să strângă numărul de elevi și, ca urmare, după absolvirea ultimilor cinci elevi, în 1963, el și-a încetat de fapt activitatea. Prin același mijloc, în conformitate cu hotărârea CC al Partidului comunist al Ucrainei trebuia să-și înceteze activitatea și seminarul din Volânsk. Dar toate eforturile conducerii republicane s-au dovedit zadarnice, întrucât nu s-a reușit să se stopeze complet alegerea noilor elevi. Atunci, comitetul executiv orășenesc a luat de la seminar al doilea etaj al clădirii ș.a. În 1964, pierzând posibilitățile de a funcționa normal, seminarul a fost nevoit să-și înceteze activitatea.

În anul 1961 s-a ridicat problema privind existența Academiei Teologice și a seminarului din Leningrad. Revista locală Smena a consacrat un întreg număr „cuibului contrarevoluției” din orașul celor trei revoluții. A început să fie interzis accesul vizitatorilor în academie, credincioșilor li s-a interzis intrarea în biserică și se părea că cel mai mare centru de formare teologică este condamnat. Dar acesta nu a renunțat și, în decembrie 1962, a intervenit pentru reluarea admiterii la secția fără frecvență. Academia a fost sprijinită să reziste de către mitropolitul Nikodim Rotov, numit în octombrie 1963 la eparhia Leningrad. În calitate de președinte al sectorului de relații externe bisericești, el a început să implice energic academia în activitatea internațională, a ridicat nivelul delegațiilor străine, iar profesorii au început să participe mult mai activ la congresele teologice. Știind despre simpatiile exprimate cu pregnanță de N.S. Hrușciov față de țările africane în curs de dezvoltare, mitropolitul a reușit să invite la studii șapte africani din Uganda și Kenya. Tot mai mulți reprezentanți ai statelor „lumii a treia” studiau la Academia Teologică din Moscova. Sub pretextul necesității de a avea cadre pregătite pentru activitatea internațională, Patriarhia a reușit să deschidă în cadrul acesteia, în 1964, un mic sector de studii fără frecvență.

În ansamblu însă, spre toamna anului 1964 numărul celor care studiau în școlile teologice s-a diminuat de peste două ori față de 1958 – în trei seminarii și la două academii teologice studiau 411 persoane la secțiile de zi și 334 la fără frecvență. Drept rezultat, în Biserică a început să se simtă în fiecare an tot mai acut lipsa de preoți. Decedau ultimii reprezentanți ai clerului prerevoluționar. Arhiereii erau nevoiți să se bazeze pe persoane nu numai fără o pregătire teologică, dar deseori chiar inculți. S-a înrăutățit situația și în școlile teologice care au mai rezistat. Nereușind să le lichideze complet, statul a procedat la cel mai dur control al acestora. Decedau vechile cadre didactice, iar noilor profesori talentați li se puneau tot felul de piedici. Se interzicea editarea de materiale didactice, predarea de discipline de cultură generală (psihologie, logică, istoria filozofiei, istoria literaturii), necesare pentru asimilarea teologiei. Autoritățile se temeau de preoții pregătiți multilateral. Chiar de la sfârșitul anilor 1950, a început să fie aplicată politica de cadre orientată spre schimbarea calitativă a structurii clerului.

În anul 1961 a continuat asaltul asupra Bisericii. La 16 martie, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o hotărâre secretă intitulată „Cu privire la întărirea controlului asupra aplicării legislației cultelor”, semnată de N.S. Hrușciov. Acum, pentru asigurarea „controlului” erau implicate în mod obligatoriu organele de stat locale. În cadrul comitetelor executive raionale, a consiliilor orășenești și sătești au început să se înființeze comisii care să contribuie la urmărirea modului de îndeplinire a legislației privind cultele. Deseori activitatea lor se reducea la urmăriri, denunțuri și la amestecul în viața bisericească. Un punct important al hotărârii adoptate a fost aprobarea de a se închide casele de rugăciuni nu prin hotărâri ale Consiliilor de Miniștri din republicile unionale, ci ale comitetelor executive regionale (de ținut), cu condiția coordonării lor cu Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și cu cel al cultelor religioase. Aceasta a accelerat și a ușurat procedura de lichidare a bisericilor. Ca rezultat, în 1961 au fost scoase din evidență 1.390 de comunități ortodoxe, iar în 1962, alte 1.585. Conform hotărârii din 16 martie 1961, toți preoții și slujitorii bisericești, respectiv nu numai clerul parohial, ca mai înainte, erau supuși impozitelor pe venit, conform articolului 19 din decretul corespunzător al Sovietului Suprem. În afară de aceasta, se prevedea limitarea utilizării clopotelor; dangătul clopotelor putea fi utilizat numai „dacă este determinat de necesitate și este susținut de populație”. O asemenea formulare a făcut ca timp de câteva decenii să nu se mai bată clopotele în majoritatea bisericilor din URSS. Astfel, de exemplu, în regiunea Leningrad s-au adoptat hotărâri pentru interzicerea tragerii clopotelor, de către comitetul orășenesc Gatcinsk, la 31 martie 1961, de către comitetul executiv raional Vsevolojskii, la 29 august 1961 ș.a.m.d.

Simțind destul de repede urmările hotărârii guvernamentale din martie 1961, numeroși reprezentanți ai clerului au început să se adreseze patriarhului ca el să încerce să obțină anularea sau măcar ameliorarea unor puncte. În lunile aprilie-mai 1961, întâistătătorul a trimis la Consiliu și la guvern câteva scrisori în care ruga să se reexamineze politica religioasă a statului și să se atenționeze reprezentanții autorităților locale care erau „pasionați” de închiderea bisericilor și persecutau în mod deschis clerul și credincioșii. Totuși, aceste scrisori, ca și numeroasele intervenții ale patriarhului Alexei I pentru a se organiza întâlnirea sa cu N.S. Hrușciov, au rămas fără ecou. Mai mult, vlădica a fost nevoit să procedeze la modificarea Regulamentului privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 31 martie 1961, V.A. Kuroedov a comunicat conducerii Patriarhiei că este necesară o „reformă bisericească”. Esența acesteia consta în înlăturarea preoților de la conducerea parohiilor. Rolul de conducător al comunității trecea de la preot, la organul executiv – consiliul parohial, căruia i se transfera toată activitatea economico-financiară. „Reforma” distrugea în multe privințe tradiția conducerii Bisericii, iar organizarea juridică a ei se diviza. Slujitorii Domnului se detașau de viața parohială și trebuiau să se angajeze în comunitate printr-un acord pentru „îndeplinirea necesităților religioase”. Clerul nu era admis la adunarea în care se alegea consiliul bisericesc, în care autoritățile, având dreptul legal de recuzare a membrilor acestuia, își introduceau treptat oamenii lor. În mod practic, conducătorii vieții parohiale deveneau starostii, care erau numiți de comitetele executive raionale dintre oamenii lor, deseori complet fără dragoste față de Biserică și uneori chiar necredincioși și destul de dubioși din punct de vedere moral. Fără acordul lor, preotul sau episcopul nu putea angaja sau concedia nici măcar femeia de serviciu din biserică. Statutul juridic al arhiereilor și al patriarhului nu era nici măcar stipulat, ei practic nici nu existau în relația juridică și nu aveau nici vreo formă legală de legătură cu viața parohială.

La 18 aprilie 1961, Sfântul Sinod a adoptat hotărârea: „Cu privire la măsurile pentru îmbunătățirea actualei structuri a vieții parohiale”, care i-a fost impusă de către Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta trebuia să fie aprobată de Soborul Arhieresc prevăzut pentru 18 iulie 1961.

4.4.2. Sinodul Arhieresc din anul 1961

La 18 iulie 1961, în ziua pomenirii Preacuviosului Serghie de Radonej, la Mănăstirea Sfintei Treimi – Serghie, imediat după Sfânta Liturghie, a avut loc Soborul Arhieresc. Soborul a fost deschis de patriarhul Alexei I. Principala temă a ordinii de zi a fost introducerea de modificări în capitolul „Situația Bisericii Ortodoxe Ruse”, în partea referitoare la conducerea parohiei. Raportul în această problemă a fost elaborat de însărcinatul cu problemele Patriarhiei, arhiepiscopul de Tula, Pimen Izvekov. Soborul Arhieresc a stabilit o nouă organizare a conducerii parohiei. Parohul împreună cu ceilalți clerici erau îndepărtați de la participarea la adunarea parohială și din consiliul parohial. În virtutea noului regulament preoții erau excluși de la administrarea materială a parohiilor, aceasta se afla în întregime în mâinile unui „comitet de douăzeci” care, conform legii din 1929, era responsabil în fața autorităților de cultul din fiecare parohie. Această reducere a preoților la rangul de simpli salariați ai „comitetelor” laice, însoțită de alte măsuri care le limitau sever autoritatea – interdicția de a boteza fără permisiunea scrisă a părinților, excluderea din biserici a tinerilor cu vârste sub 18 ani, limitarea vizitelor la domiciliu – au dat o grea lovitură strălucirii și mărturiei morale a Bisericii.

Reforma conducerii parohiale a reprezentat o măsură forțată. Ea se desfășura în zile grele pentru Biserică, atunci când presiunea asupra ei s-a accentuat puternic. A fost exprimată cerința ca Situația privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse să fie adusă în strictă conformitate cu Hotărârea Comitetului Central Executiv al întregii Rusii și a Consiliului Comisarilor Poporului din RSFSR din anul 1929 intitulată „Cu privire la uniunile religioase”, care înlătura preoții, ca persoane lipsite de dreptul de a alege, de la participarea la rezolvarea problemelor economice ale comunităților religioase. După editarea Constituției URSS din anul 1936, care acorda tuturor cetățenilor drepturi egale, „Hotărârea” respectivă a intrat în contradicție cu legea fundamentală a statului.

Conform raportului mitropolitului de Krutițk, Pitirim, Soborul Arhieresc a adoptat hotărârea privind lărgirea componenței Sinodului permanent, prin includerea în numărul său a însărcinatului cu problemele Patriarhiei și a președintelui Sectorului de relații externe bisericești. La Soborul Arhieresc din anul 1961, au devenit membri ai Sinodului permanent mitropoliții Ioan al Kievului, Gurie al Leningradului și Pitirim de Krutițk, precum și arhiepiscopii Pimen Izvekov de Tula și Nikodim Rotov de Iaroslav.

Audiind raportul arhiepiscopului Nikodim Rotov, Soborul a aprobat hotărârea Sinodului privind aderarea Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor, emisă la 30 martie 1961.

Trebuie remarcat faptul că această reuniune a Soborului Arhieresc a avut loc într-o perioadă în care se închideau biserici în întreaga țară. Închiderea de biserici se realiza sub diverse pretexte: fie pentru că biserica a fost deschisă în timpul războiului pe teritoriul ocupat, în conformitate cu aprobarea autorităților germane, fie pentru că în apropierea bisericii se afla o școală sau pretinzând că biserica ar împiedica desfășurarea transportului.

V.A. Kuroedov era îngrijorat de faptul că Soborul nu „a ieșit de sub control” și nu a respins „reformele” promovate de el. Trei arhierei, care s-au pronunțat negativ în legătură cu hotărârea Sinodului, nu au fost invitați la Sobor, iar arhiepiscopul Ermogen, care a apărut fără a fi invitat, nu a fost admis în clădire. Soborul a confirmat modificările în Regulamentul privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, a majorat numărul membrilor Sinodului permanent, a adoptat hotărârea privind aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor și a aprobat participarea la Congresul mondial al creștinătății pentru apărarea păcii.

4.4.3. Perioada 1961-1964

Consecințele „reformei bisericești” au apărut rapid. Deja în luna iulie 1961, în eparhia Leningrad, autoritățile au încercat să efectueze o „curățenie” totală a clerului, prin reducerea lui cu aproape 40% și prin alungarea clericilor cei mai intransigenți. Mitropolitul Gurie nu a parcticipat la aceasta și nu a emis nicio decizie, dar prin consiliile bisericești s-a reușit concedierea a 29 din cei 60 de slujitori ai Domnului vizați. Acesta a fost un caz strigător la cer al încălcării dreptului canonic. Situația de la Leningrad a devenit foarte grea. Mitropolitul nu putea să slujească fără o aprobare a împuternicitului, emisă special de fiecare dată, iar clerul nu avea dreptul de a propovădui fără o examinare preliminară a textului predicii. Pentru a nu „distrage oamenii de la lucru”, au fost interzise liturghiile matinale în zilele lucrătoare. În luna iulie 1961, clădirea direcției eparhiale a mănăstirii Alexandr Nevski a fost transferată școlii serale, biblioteca sa unicat a fost scoasă în curte și distrusă parțial. Personalul direcției a fost redus de câteva ori, iar la 25 august 1961, din fosta clădire au fost reînhumate în cripta de sub biserica Sfintei Treimi rămășițele mitropoliților Grigori și Elefterie, cu indicația ca „nimeni să nu fie admis acolo”.

Nici în alte eparhii nu era mai bine. Clerul a fost lipsit de dreptul de a călători în punctele locuite învecinate, să efectueze slujbe la domiciliile cetățenilor, se interzicea vizitarea locuințelor mirenilor sub indiferent ce motiv, cu excepția unor boli grave. Din 1961 s-a extins pe o scară destul de largă „munca individuală” cu credincioșii, amintind de practica de la sfârșitul anilor 1930. Organizațiile de partid, comsomol, sindicale și secțiile societății „Știința” și-au numit membrii lor în calitate de ghizi personali ai ateismului în relațiile cu credincioșii conoscuți de aceștia. Dacă metoda convingerii nu ajuta, ei atrăgeau atenția colectivelor lor și faptele respective de „rămânere în urmă în domeniul religios” erau dezbătute în ședințe. În cazurile de nereușită urmau sancțiuni administrative, care însemnau adesea retrogradări din funcție sau îndepărtarea din instituție. Nu rareori se întâlneau și cazuri de aplicare de către profesori a unor pedepse fizice față de elevii credincioși.

A continuat lichidarea mănăstirilor. Întreaga Biserică Rusă deplângea pierderea Mănăstirii Kievo-Peciora – leagănul creștinismului în Rusia. Autoritățile au apreciat însă închiderea ei ca o importantă victorie. Activistul de partid local I.I. Brajnik, care s-a remarcat în această acțiune, a fost mutat curând, „datorită unui temperament special”, la secția de propagandă a CC al PCUS, în funcția de instructor, însărcinat cu probleme religioase. Pentru lichidarea mănăstirilor se făceau pregătiri ca pentru o operație militară de amploare. De exemplu, pentru îndeplinirea hotărârii Consiliului de Miniștri a RSS Ucrainene, din 16 iunie 1961, privind închiderea pustiului Glinsk, au fost alocați 250 de milițieni, gardieni, colaboratori ai KGB și activiști de partid, precum și 23 de autovehicule. În afară de aceasta, grupe speciale au izolat complet clădirea mănăstirii și au fixat pe toate străzile lăturalnice posturi suplimentare, cu sarcina de a nu permite accesul persoanelor străine. Dar chiar și în asemenea condiții de rezistență în fața aparatului de stat represiv, credincioșii și monahii reușeau uneori să-și apere mănăstirile. O adevărată bătălie s-a desfășurat în anul 1961 pentru Mănăstirea Poceaevsk.

Din primul moment, autoritățile au ales metodele administrative. Călugării au fost speriați prin convocarea la miliție și la KGB, li s-au ridicat vizele și au fost amenințați cu darea în judecată pentru încălcarea regimului buletinelor de identitate, iar monahi sănătoși au fost trimiși la spitale psihiatrice pe bază de „certificate” medicale. La 28 februarie 1962, comitetul județean Ternopol al PCUS i-a raportat lui L.F. Iliciov, secretar al Comitetului Central, că într-un an s-a reușit scăderea numărului de monahi de la 130 la 75, la mănăstire s-a lichidat producția de ustensile și lumânări, au fost concediați lucrătorii angajați, s-au luat tot pământul, livada, o parte din locuințe și mijloacele de transport. Se părea că victoria este aproape, dar mănăstirea tot nu se preda. Atunci, autoritățile s-au înarmat cu tactica evacuării silite. Au fost efectuate câteva atacuri barbare, prin gonirea cu furtune de apă pentru incendii a mirenilor care îi ajutau pe călugări. Fiecare locuitor credincios din Poceaevsk se afla pe listele speciale ale organelor de stat. În octombrie 1962, chiar și Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a scris Comitetului Central că „mănăstirea s-a transformat într-un focar de ilegalități de un tip diferit”. În locul unei „activități pricepute”, colaboratorii MAI și KGB îi evacuau cu forța pe călugări, în afara hotarelor regionale. Ca rezultat, însă, la mănăstire „s-a majorat brusc afluxul de credincioși”. Dacă la 10 septembrie 1961 la praznicul Preacinstitului Iov au fost 2.000 de pelerini, peste un an ei au fost 5.000. Argumentele Consiliului nu au avut efect, tactica anterioară a continuat și în primul semestru din 1963, iar la 19 iunie 1963 milițienii au organizat o bătaie a pelerinilor și le-au confiscat buletinele. Călugării au fost trimiși la închisoare, inclusiv starețul arhimandrit Sevastian, unul dintre novici a fost chinuit până la moarte, dar zeci de călugări au manifestat o incredibilă îndărătnicie. Astfel, ieromonahul Arkadi Kopâlov i-a scris la 26 iulie 1963 patriarhului: „Pot să facă tot ceea ce vor voi, eu de la mănăstire nu voi pleca nici dacă mă împușcă”. Întâistătătorul nu-și dădea acordul pentru închiderea mănăstirilor, dar nici nu putea să ajute în mod real. Un anumit rol l-au jucat declarațiile apărătorilor mănăstirii adresate conducătorilor țării și, în primul rând, diverselor organizații internaționale. În Occident au început să fie cunoscute petițiile adresate de aceștia lui N.S. Hrușciov și procurorului general al URSS, R.A. Rudenko:

„În toată perioada de timp, în mănăstire nu a existat niciun astfel de agitator care să fi putut dovedi științific că Dumnezeu nu există, ci demonstrează numai prin amenințări, violență, expulzări și trimiterea la pușcărie. Toată lumea cunoaște că zece monahi au stat la închisoare pentru credința în Hristos, iar unul din ei stă pentru a doua oară …. Autoritățile … cu bâte în mâini distrug cultura noastră spirituală, distrug și profanează bisericile noastre, locurile sfinte …. Umilințele sunt până la limita posibilului. A revenit istoria prigoanei împotriva creștinilor din primele secole.”

Apărarea mănăstirii a început să capete o notorietate internațională. În noiembrie 1963, V. Semiciastnâi, președintele KGB, a informat CC al PCUS că la Consiliul Mondial al Bisericilor și la ONU a ajuns plângerea monahilor de la Mănăstirea Poceaevsk referitoare la prigoana lansată de organele puterii și s-a solicitat să se dezbată această problemă în fața opiniei publice mondiale. Și prigonitorii au fost nevoiți să dea înapoi, iar mănăstirea a rezistat. S-a reușit să se păstreze și mănăstirile Pskov-Peciora și Pijuhtițki, care erau prevăzute să fie închise.

Al XXII-lea Congres al PCUS, care a avut loc în octombrie 1961, a amplificat atacul antireligios, ridicându-l la o treaptă nouă a unei mai mari intensități și intoleranțe, adoptată prin Programul PCUS, care a proclamat construirea comunismului, în esență, în decurs de 20 de ani. În toate rapoartele și cuvântările sale de la congres, N.S. Hrușciov a actualizat extrem de mult sarcinile luptei contra religiei. Liderul partidului insista asupra organizării activității ateiste în întreaga populație a țării, inclusiv printre credincioși, chiar și contra voinței lor. Congresul a introdus în Statutul PCUS formularea categorică, care obliga membrul de partid „să ducă o luptă hotărâtă cu prejudecățile religioase”. Evident că Biserica nu se înscria în niciun fel în societatea comunistă, care părea atât de apropiată. Se cunoaște, cu părere de rău, „celebra” promisiune a lui N.S. Hrușciov de a-l prezenta prin televiziune, ca pe o raritate muzeală, pe „ultimul popă sovietic”. Aici s-a remarcat în mod evident caracteristica primului secretar de a nu dori să ia în considerare realitatea, deși el nu nutrea, probabil, o ură deosebită față de Biserică. Unii din ceilalți conducători ai partidului se remarcau însă printr-o mai mare nerăbdare. O frenezie deosebită în lupta cu religia a manifestat-o L.F. Iliciov, secretarul CC al PCUS. Ulterior, N.S. Hrușciov a menționat că acestuia îi era necesar „permisul de admitere în Biroul Politic” și de aceea el se străduia să facă tot felul de campanii propagandistice zgomotoase. Astfel, în decembrie 1961, la Consfătuirea unională în probleme ideologice, Iliciov a menționat că formarea concepției științifice despre lume și morala comunistă sunt de neconceput fără lupta cu ideologia religioasă.

Dar, indiferent de toate eforturile pentru „perfecționarea conștiinței sociale”, datele statistice confirmau lipsa unei diminuări semnificative a „reminiscențelor religioase”. Întrucât era deja imposibilă aplicarea unei terori pe scară largă, similară celei staliniste, autoritățile au pășit pe calea intensificării presiunii administrative, completând-o cu acțiuni represive pe plan local. În anii 1961-1964, au fost condamnate pe motive religioase 1.234 de persoane. Toți aceștia au fost trimiși în lagăre și deportări. La sfârșitul anului 1961, în întreaga țară a fost desfășurată o acțiune administrativă de amploare, în conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniștri intitulată „Inventarul unitar al uniunilor religioase, caselor de rugăciuni și avuturilor care se aflau în folosința organizațiilor religioase”. Inventarul s-a desfășurat cu scopul de a obține o informare multilaterală și exactă privind Biserica, inclusiv avutul dobândit „samavolnic”, grupurile de credincioși neînregistrate, toți slujitorii care slujesc permanent sau temporar în biserici, pentru adoptarea unor măsuri ulterioare cu scopul de a slăbi Patriarhia. În raportul privind concluziile inventarului, conceput de Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, se propunea împuterniciților să nu elibereze organizațiilor religioase aprobări pentru construirea sau dobândirea unor construcții sau mijloace de transport. În următoarele câteva luni, din parohii și din direcțiile eparhiale au fost confiscate o mare parte din mașini, construcții gospodărești și case de locuit, în timp ce preoții au fost deseori evacuați direct în stradă. În primăvara anului 1962, indiferent de rezistența înverșunată, întregul cler ortodox din țară a fost trecut pe salariul fix, primind plata nemijlocit de la credincioși, iar zeci din ei au fost scoși din evidențe. Din luna iulie 1962, au fost înregistrați cei 5.379 de cântăreți bisericești titulari, existenți atunci în URSS. Consiliile parohiale se „curățau” prin orice mijloace de membrii clerului, de tineret și de „fanaticii religioși”. În conformitate cu hotărârea comisiei pentru probleme curente a Prezidiului Consiliului de Miniștri al URSS, din 3 iunie, Consiliul Unional Central al Uniunilor Profesionale a revizuit și a diminuat considerabil cercul de persoane care lucrau în organizațiile religioase și cărora li se aplicau legislația muncii și drepturile membrilor de sindicat. A fost introdusă săptămâna de lucru cu zile libere variabile, lipsindu-i pe credincioși de posibilitatea de a participa la slujbele duminicale. În anul 1962, ziua liberă din duminica Paștelui, din 29 aprilie, a fost mutată pentru luni ș.a.m.d.

O lovitură extrem de puternică a fost dată Bisericii prin introducerea, în vara anului 1962, a unui control dur asupra slujbelor efectuate – botezuri, cununii, slujbe de înmormântare. Toate acestea erau trecute în registre speciale, cu indicarea numelui de familie, datelor din buletin și a adreselor participanților. Pentru botezul copilului era necesară participarea ambilor părinți, iar uneori trebuiau date și declarații scrise și se eliberau chitanțe. În unele regiuni s-a încercat să se introducă înregistrarea notelor proscomidiale, a comunităților parohiale. Această acțiune urmărea simultan mai multe scopuri. S-a intensificat brusc controlul asupra impozitelor. Banii pentru slujbe au început să fie primiți de organele executive, care depuneau sumele „în plus” la fondul pentru pace. Informările privind participarea la slujbele religioase se transmiteau adesea persoanelor oficiale sovietice și puteau fi folosite ca motiv pentru urmărirea la locul de muncă sau de studiu. Astfel, în iunie 1963, la Consfătuirea unională a Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse împuternicitul pentru regiunea Rostov a subliniat în raportul său:

„La controlul datelor privind persoanele care solicită slujbe, există posibilitatea de a se determina precis cine le-a efectuat. Astfel, comitetul executiv orășenesc Bataisk a constatat că 11 comuniști și-au botezat copiii. Comitetul regional al PCUS a exclus 7 din ei din PCUS. Este caracteristic că 4 persoane au negat la început că ar fi dat acordul pentru botez, dar au fost dovedite prin semnăturile pe cererile care s-au păstrat în dosarele bisericii.”

În acest mod se încerca să se distrugă religia prin propriile mâini ale Bisericii, astfel încât ea să se și autocompromită. Tocmai introducerea înregistrării obligatorii a unor slujbe a determinat diminuarea numărului lor în unele raioane ale țării, în primul rând în marile orașe. Mulți medici, ingineri, studenți au fost nevoiți să înceteze frecventarea bisericilor. Oamenii încercau să se înțeleagă cu preoții cunoscuți în care aveau încredere și care nu ar fi înregistrat cererile lor. Dar acum a apărut posibilitatea de a demasca asemenea reprezentanți ai clerului „neloiali față de autorități” și ei să fie izgoniți din parohii.

La 6 iulie 1962 au apărut două hotărâri ale CC al PCUS, adresate conducerilor comitetelor regionale de partid din Minsk și Kuibâșev, cu chemarea să răspundă pentru activitatea antibisericească insuficient de intensă. Accentul a fost pus, în principal, pe încetarea răspândirii ideilor religioase printre copii și tineri. La al XIV-lea Congres al Comsomolului, desfășurat în aprilie 1962, s-a declarat, de asemenea, că „libertatea de conștiință nu se extinde la copii și niciun părinte nu are dreptul să-și distrugă sufletește copilul”. Curând, cel mai important organ de presă al juriștilor din URSS, Dreptul sovietic, a tras concluziile juridice: părinții pot fi lipsiți de către stat de dreptul asupra copiilor lor, întrucât aceștia sunt dăruiți chiar de către stat. Mamele au început să fie chemate la școală sau la miliție și să li se propună să înceteze frecventarea bisericii, sub amenințarea transferării obligatorii a copiilor la internat. Practic peste tot au fost întreprinse încercări, inclusiv prin gardieni și milițieni, de a nu permite intrarea în biserică a copiilor între 4 și 18 ani. S-a reușit ca pe unii arhierei, de exemplu pe mitropolitul de Minsk, să-i „convingă” să dea dispozițiile corespunzătoare clerului. Evident, credincioșii au răspuns printr-o împotrivire în masă.

Un aspect specific al campaniei antireligioase a fost evidențiat în februarie 1962, la Conferința unională pentru propaganda științifico-ateistă. În cadrul ei a domnit opinia că „obiceiurile și tradițiile religioase trebuie să fie înlăturate prin noi sărbători și ritualuri, pentru satisfacerea necesităților estetice și emoționale ale credincioșilor”. La 25 august 1962, biroul CC al PCUS a adoptat o hotărâre corespunzătoare pentru RSFSR. Practic, aceasta însemna renașterea printre ateiștii sovietici a ideilor mascate privind concepția despre Dumnezeu din anii 1920. În presă au început să apară propuneri pentru introducerea unor ritualuri pseudoreligioase, care, cu ajutorul unor anumite simboluri, să stabilească o legătură mistică a oamenilor cu promisa societate comunistă viitoare. Se declara că vor fi construite biserici speciale cu decorațiuni simbolice, care ar proslăvi comunismul ca fiind cea mai înaltă realizare a minții omenești etc. Încă de la sfârșitul anilor 1950 se introduceau ritualuri solemne pentru căsătorii, înregistrarea nașterii copilului, înmânarea buletinelor de identitate tinerilor, „slujbe civile de înmormântare”. Totuși, acestea nu au căpătat o răspândire largă în întreaga Rusie, însă în orașele în care ritualurile sovietice deveneau relativ în proporție de masă, ele aveau aceeași soartă cu cea a altor „începuturi sociale” – se transformau în acțiuni banale, oficiale și plictisitoare.

Spre toamna anului 1962, ciocnirile dintre autoritățile locale și clerul împreună cu credincioșii au ajuns la o deosebită înverșunare. La 13 octombrie, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a comunicat la CC al PCUS faptul că din ianuarie 1960 „rețeaua” de biserici s-a diminuat cu peste 30%, iar a mănăstirilor de aproape 2,5 ori și a subliniat creșterea semnificativă a reclamațiilor scrise privind fapte de administrare brutală. În 1961 au fost 1.540 de asemenea proteste, iar în primele 9 luni din 1962 ele au fost 2.660; de asemenea, numeroși împuterniciți au fost vizitați de 2.162 de reclamanți. În multe locuri s-a ajuns până la „acțiuni de luptă”. Astfel, în orașul Klințî, regiunea Briansk, o mulțime de o mie de persoane a împiedicat scoaterea crucilor din biserica închisă recent. Pentru „liniștirea” ei a fost necesară chemarea unei echipe a miliției, a 200 de activiști și „apoi, și a unei unități militare, înarmată cu arme automate”. În satul Novo-Zburevka, regiunea Cherson, credincioșii au creat pichete și timp de mai mult de un an nu au permis accesul reprezentanților autorităților la biserica închisă prin procedurile comandate. Chiar și la Kiev, membrii unei parohii au „ținut apărarea” bisericii timp de două sătămâni, nepermițând să se scoată averea bisericească ș.a.m.d. Consiliul a menționat că în ultimul timp patriarhul, unii episcopi și preoți au trimis declarații privind samavolnicia crasă și au propus să se atragă atenția organelor locale. La începutul anului 1963, au intervenit și alte adrese analoage ale Consiliului către CC al PCUS și, în aprilie cazurile deosebit de flagrante erau deja dezbătute la consfătuirile ideologice zonale. În perioada respectivă, rolul independent al Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a crescut în mod deosebit. El începuse, încă de la sfârșitul anilor 1950, să iasă tot mai mult de sub influența KGB, structura de cadre a împuterniciților s-a modificat, iar acum numai câțiva dintre ei erau ofițeri ai securității statului. V.A. Kuroedov, care avea o legătură strânsă cu A.P. Kirilenko, membru al Prezidiului CC al PCUS, îi obliga deseori și pe lucrătorii de partid locali să-l ia în considerare. În Consiliu se înțelegea că permanenta intensificare a campaniilor antibisericești dăunează serios planurilor internaționale de amploare care au apărut. Începeau să înțeleagă aceasta și unii membri ai conducerii de partid.

După sfârșitul anului 1962, valul antireligios a început să scadă temporar. Unul din primele semne a fost apariția la 8 noiembrie 1962 a decretului Prezidiului Sovietului Suprem privind decorarea patriarhului Alexei, la împlinirea a 85 de ani, cu al patrulea ordin Steagul Roșu al Muncii. Acesta a fost înmânat, desigur, pentru activitatea de politică externă a Patriarhiei, care s-a lărgit considerabil în perioada respectivă. Este de menționat că, din anii 1962-1963, în Patriarhia Moscovei a început o anumită „modernizare” a punctelor de vedere etico-sociale ale ortodoxiei ruse. În declarațiile și în lucrările lor teologice, o serie de ierarhi au început să facă o paralelă între creștinism și comunism. A apărut concepția „creștinismului social sau comunism”, care aproba de pe poziția Ortodoxiei principiile moral-sociale și idealurile societății sovietice. În uzanța slujbelor bisericești a Patriarhiei a apărut o slujbă nouă – „săptămâna de rugăciuni pentru unitatea creștinătății”, la care erau invitați și reprezentanți ai altor culte. Este adevărat însă că asemenea puncte de vedere au determinat nemulțumirea multor preoți și, în anii 1970, când valul represiunilor s-a diminuat, procesul de „modernizare” a încetat în esență.

Activitatea intensă pe arena internațională a Patriarhiei Moscovei, desfășurată în anii 1962-1963 de către mitropolitul Nikodim, s-a dovedit insuficientă pentru a contracara ultimul, dar probabil, cel mai înverșunat atac asupra Bisericii în URSS. Termenul prevăzut pentru construirea comunismului se apropia, dar în conștiința oamenilor nu se observa un progres vizibil în combaterea „reminiscențelor religioase”. În iunie 1963 a avut loc plenara CC al PCUS consacrată integral sarcinilor din activitatea ideologică a partidului. L. Iliciov, care pretindea postul de „principal ideolog”, a prezentat un raport. Fiind susținut de N.S. Hrușciov, el spera ca prin debarcarea lui M. Suslov să-i ocupe locul în Prezidiul CC al PCUS. Secretarul Comitetului Central a declarat că „opiumul religios” este una din formele extreme ale ideologiei burgheze, principalul dușman al concepției științifice despre lume și este necesar să se dea lovitura asupra „reminiscențelor trecutului”. Plenara a obligat toate organizațiile de partid și sovietice să lupte pentru eliberarea cât mai rapidă a oamenilor sovietici de acestea. În perioada respectivă situația politică internă era complicată și probabil că o parte a conducerii PCUS a hotărât să reorienteze atenția partidului și a poporului spre lupta cu „elementele dușmănoase”.

Treptat, în campania antibisericească au început să se implice și organele de stat. Astfel, la 31 iulie 1963, Consiliul de Miniștri al RSFSR a emis o decizie privind revizuirea costului asigurării pentru clădirile bisericești, ceea ce a determinat o creștere puternică a sumelor de plată. Verificările Ministerului de Finanțe au stabilit că sute de preoți, trecuți pe salarii fixe, primeau onorarii de la credincioși. Au urmat represiuni și s-a întărit controlul. Deoarece în primele 8,5 luni din 1963 au fost scoase din evidențe 310 comunități ortodoxe, adică aproape de patru ori mai puțin decât numărul din anul precedent, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și-a exprimat disponibilitatea de a intensifica „activitatea” respectivă începând cu luna octombrie.

Însă aceasta părea prea puțin. La 10 noiembrie 1963, președintele KGB, V. Semiciastnâi, a prezentat la CC al PCUS o informare amplă privind activitatea negativă a clericilor și a sectanților?. Peste câteva săptămâni, unele elemente din această informare s-au folosit deja ca argumente principale în raportul lui L. Iliciov la ședința lărgită a Comisiei ideologice de pe lângă CC al PCUS. La indicația lui N.S. Hrușciov, comisia a adoptat „Măsuri pentru intensificarea educației ateiste a populației”. Definitivate la 2 ianuarie 1964 sub forma hotărârii CC al PCUS, aceste măsuri au devenit „Planul de stat pentru înfrângerea conștiinței religioase a maselor”. Documentul avea caracterul unui asalt total asupra Bisericii. În articolul său programatic, din numărul pe luna ianuarie 1964 al revistei Kommunist, L. Iliciov a accentuat și mai mult sensul sinistru al hotărârii. În fața organizațiilor de partid se punea de fapt utopica sarcină ca, în conformitate cu programul PCUS, peste 12-17 ani să se elibereze complet conștiința oamenilor de prejudecățile religioase. Secretarul CC al PCUS a „înfierat” anii 1943-1953 de relativă toleranță și a considerat aceasta ca o înțelegere nejustă din partea lui Stalin a „legalității leniniste”, astfel încât prigoana crescândă a fost prezentată ca o întoarcere la „legalitatea” sovietică.

Isteria antireligioasă a lovit țara. În institutele de învățământ superior au fost introduse, în calitate de cursuri obligatorii sau facultative, „Bazele ateismului științific”, s-a intensificat considerabil orientarea antibisericească a programelor școlare, la Academia de științe sociale de pe lângă CC al PCUS a apărut institutul pentru ateism științific. La 18 martie 1964 a avut loc la casa centrală a literaților o întâlnire între scriitori și savanți pe tema „Știința, literatura și arta – contra religiei”, iar la 25 august secretarul conducerii Uniunii scriitorilor, K. Voronkov, raporta la Comitetul Central că în următoarle luni vor apărea peste 40 de lucrări literar-artistice ateiste. Deoarece conform obiceiului în primele rânduri ale ateilor era comsomolul, CC al Comsomolului a propus conducerii de partid să se interzică orice activitate a preoților de familiarizare cu religia a copiilor și adolescenților, stabilind pentru aceasta răspunderea penală. Muzeul de stat de istorie a încercat să ia dreptul Patriarhiei de a-i arenda o parte din mănăstirea Novo-Devicie ș.a.m.d. În fruntea acestei campanii se afla secția ideologică a CC al PCUS, iar unii lucrători ai acesteia au avut ideea de a se crea un sector pentru problemele ateismului și religiei, respectiv un organ special de partid care să învingă Biserica.

Un „atac asupra cerurilor” atât de crâncen a declanșat dezaprobarea chiar și în unele organizații de stat, care nu au fost de acord cu evidentele „exagerări”. Șeful direcției a V-a din KGB, colonelul F.D. Bobkov, a fost unul din primii care a emis o analiză negativă față de ultima campanie antireligioasă, în raportul său scris din luna februarie 1964. La 14 mai 1964, CC al Partidului Comunist din Ucraina a adoptat o hotărâre specială intitulată „Cu privire la faptele de administrare brutală din partea unor organe locale ale puterii în relațiile cu credincioșii”, în care erau criticate multiplicarea cazurilor de împrăștiere a adunărilor de rugăciuni, molestarea trecătorilor și altele. În iulie 1964, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a desfășurat o serie de consfătuiri cu împuterniciții săi, consacrate lichidării exagerărilor administrative.

Este evident că noul atac fără precednt asupra Bisericii a determinat indignarea și opoziția masivă a clerului. La 19 martie 1964, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a raportat la CC al PCUS despre reacția negativă aproape generală a preoților și arhiereilor față de declarația lui Iliciov, inclusiv a mitropoliților Nikodim Rotov și Ioan Vendalanda. Motivul opiniilor era afirmația că actualmente conducerea partidului și guvernului „efectuează o revizuire fundamentală a politicii față de religie și organizațiile religioase” și că de-acum lupta cu ele „va purta și un caracter de stat”. Cunoscutul protoiereu moscovit V. Șpiller a scris la Consiliu: „Ce mai rămâne oare din religie – o problemă particulară față de stat, dacă în lupta activă cu aceasta trebuie să participe opinia publică sovietică, toate organizațiile obștești și de stat, până la miniștri, inclusiv!” La aceste proteste s-a adăugat și protoiereul leningrădean A. Medvedski. Consiliul a menționat că la o parte din cler a apărut tendința spre o opoziție activă, chiar până la unirea cu Vaticanul: „Mai bine să te supui papei, decât puterii atee”.

S-au activat și disidenții bisericești, care au început să protesteze dur și pe o scară considerabil mai mare împotriva noilor valuri de prigoane, apelând la diverse organizații. În ansamblu, opinia publică occidentală a reacționat mult mai slab la prigonirea Bisericii în URSS, decât în anii 1920-1930. Dar treptat și în străinătate a început să se intensifice condamnarea politicii antireligioase a conducerii sovietice. În acest domeniu, Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate a făcut multe. Încă din anul 1959, arhiepiscopul Ioan Maximovici a creat frăția Cauza ortodoxă, pentru apărarea drepturilor credincioșilor din Uniunea Sovietică. În octombrie 1962, la New-York, Soborul Arhieresc a organizat o rugăciune a tuturor bisericilor „Pentru Biserica din URSS care suferă și este prigonită” și a editat un mesaj special. Evenimentele din 1964 au sensibilizat, în fine, și opinia publică occidentală. La începutul lunii martie, a avut loc la Paris un miting cu trei mii de persoane, la care eminentul scriitor francez François Mauriac, laureat al premiului Nobel, a declarat: „Atunci când Hristos este crucificat la Moscova – noi auzim la Paris gemetele Sale pe cruce”. După miting a fost trimis un protest lui N.S. Hrușciov, iar la 4 martie s-a creat „Comitetul internațional pentru informații privind situația antireligioasă în URSS”, în care au intrat numeroase personalități: O. Clémans, P. Emmanuel, G. Mandol, Jean-Marie Domenach și alții. În diverse orașe din Europa și SUA s-au desfășurat acțiuni similare. În această situație și o serie de reprezentanți cunoscuți ai partidelor comuniste din țările capitaliste au considerat necesar să prezinte opinii similare. În declarația sa dată agenției telegrafice canadiene, la 19 aprilie 1964, Maurice Thorez a condamnat prigoana îndreptată împotriva religiei care se desfășura în URSS. Același lucru l-a făcut și Roger Garaudi, iar comuniștii italieni au trimis o scrisoare de protest la CC al PCUS. Toate acestea au început să se repercuteze puternic asupra reputației internaționale a URSS, să trezească guvernul sovietic care resimțea în mod dureros opinia publică mondială.

Pentru majoritatea mirenilor și a clerului, politica antireligioasă a conducerii de partid și de stat a Uniunii Sovietice era personificată de N.S. Hrușciov. Autoritatea primului secretar și a principalilor apropiați scădea cu rapiditate și din cauza aventuroasei activități antibisericești. De aceea, atunci când la 14 octombrie 1964, la plenara CC al PCUS, N.S. Hrușciov a fost demis din toate funcțiile sale, milioane de credincioși au început să spere, nu fără o anumită bază, la o schimbare rapidă a cursului în politica statului față de religie. Conform mărturiei împuternicitului pentru Leningrad, după primirea știrii privind plecarea lui Hrușciov, în bisericile orășenești s-a întrerupt controlul dur privind desfășurarea slujbelor religioase și a crescut brusc numărul serviciilor religioase la cerere. Astfel, dacă în primul semestru din 1964 la biserica Sfintei Treimi „Cozonacul și pasca” s-au botezat 575 de persoane, într-o singură zi, la 18 octombrie 1964, au fost botezate 53 de persoane. La fel se întâmpla și în alte regiuni.

Căderea lui N.S. Hrușciov a fost urmată aproape imediat de ameliorarea atacurilor antibisericești. La 21 noiembrie 1964, președintele Consiliului pentru problemele cultelor religioase, A. Puzin, scria la CC al PCUS, cu o indignare furioasă, că în ultimii trei ani și jumătate au fost supuși urmăririi penale peste 700 de credincioși și, în afară de aceasta, mulți au fost deportați conform deciziei Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR privind parazitismul social.

În decembrie 1964, la Tribunalul suprem al URSS, cu participarea KGB, a avut loc o consfătuire specială privind problemele încălcării legalității socialiste față de credincioși, iar președinții Tribunalelor supreme din republicile unionale au primit sarcina să studieze toate dosarele penale corespunzătoare, din anii 1962-1964. În luna ianuarie 1965, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre intitulată „Cu privire la unele fapte de încălcare a legislației socialiste față de credincioși”. Mulți mireni și preoți condamnați au fost eliberați și reabilitați. Tot atunci și-au încetat activitatea două publicații academice antireligioase: Anuarul muzeului religiei și ateismului și Probleme ale istoriei religiei și ateismului. În raportul secției ideologice a CC al PCUS, din 10 februarie 1965, se menționa că, întrucât anumiți lucrători locali împiedică eliminarea greșelilor în lupta cu religia, se va permite ca faptele de a să fie criticate în revistele Viața de partid și Legalitatea socialistă.

Conducerea sovietică a încercat să demonstreze și public schimbarea survenită în cursul politicii sale religioase. La 19 octombrie 1964, mitropoliții Nikodim și Pitirim au fost invitați la recepția guvernamentală în onoarea zborului cosmic al navei-satelit Vostok. Dintre semnele de atenție ale conducerii sovietice subliniate se poate menționa, de asemenea, telegrama de felicitare a noului președinte al Consiliului de Miniștri, Andrei Kosâghin, din februarie 1965, în legătură cu a XX-a aniversare a alegerii patriarhului Alexei.

Este adevărat însă că toate aceste modificări erau în esență doar de fațadă. Nu au intervenit schimbări profunde ale „conducătorilor” de partid față de religie, dar ele nici nu se puteau produce. Politica antibisericească a continuat și s-au modificat doar formele și metodele ei. Îndeplinirea cursului activității ateiste a PCUS era urmărită cu strictețe de M.A. Suslov, „veteranul” luptei împotriva religiei. Însă în acest sens, el prefera să se conducă după sfaturile pe care i le-a dat Stalin încă din anul 1948 – „să nu sufli” în problema respectivă, să subminezi „semiconspirativ” influența Bisericii, să nu difuzezi pe larg hotărârile CC al PCUS, pentru a nu provoca campanii de protest în Occident și în interiorul țării.

Și totuși, conducerea URSS a fost nevoită să-și recunoască practic înfrângerea, întrucât prigoana deschisă împotriva Bisericii nu a adus rezultatele dorite. Campania „hrușcioviană” a suferit un eșec evident. În loc să-i transforme pe oameni în atei, ea a declanșat un puternic antagonism între credincioși și sistemul sovietic și a aruncat viața religioasă în ilegalitate, ceea ce era mai primejdios pentru regim, decât religiozitatea deschisă, a atras simpatiile multor necredincioși și ale oamenilor indiferenți din punct de vedere religios față de suferințele credincioșilor, a trezit interesul opiniei publice mondiale față de situația Bisericii în Uniunea Sovietică. Desigur, Patriarhia Moscovei a suferit pierderi grele. La 1 ianuarie 1966, ea mai avea doar 7.523 de biserici, 16 mănăstiri, iar numărul clericilor înregistrați a scăzut spre 1967 la 7.410 persoane. Totuși, religiozitatea populației în ansamblu nu a scăzut, iar în unele regiuni ale țării chiar a crescut. Astfel, în Republica Moldova, spre mijlocul anilor 1960, numărul de botezuri ale nou-născuților a crescut de la 46% la 57%. În RSFSR numărul de slujbe bisericești a rămas aproximativ la același nivel. În anul 1962, în republică, erau efectuate slujbe de înmormântare pentru 33% din decedați și erau botezați 30% dintre nou-născuți. Iar în regiunile Ciuvașia, Tambov, Riazan, Ulianovsk, Kemerov se remarca și la începutul anilor 1960 o creștere vizibilă. Chiar la Moscova, în anii 1963-1964, numărul cununiilor, botezurilor și slujbelor de înmormântare s-a majorat de la 45.914 la 54.916. Încetarea prigoanei deschise asupra credincioșilor a determinat în anii 1964-1967 creșterea numărului de slujbe bisericești în întreaga țară. Doar în anul 1965, veniturile Patriarhiei Moscovei au crescut cu încă 5 milioane și au ajuns la 90 de milioane ruble pe an. În Ucraina, din 1964 până în 1967 numărul de botezuri a crescut de la 48% la 51%. Biserica Ortodoxă Rusă a rezistat și de această dată. Din fericire Hrușciov nu reușit să-l prezinte tovarășilor pe „ultimul popă sovietic”.

5. Concluzii

Pentru a înțelege perioada studiată, trebuie să reflectăm, mai întâi, asupra Sinodului întregii Rusii, desfășurat în perioada 1917-1918. Acesta și-a început lucrările la Moscova, pe 15 august 1917 și a avut un rol foarte important pentru Biserica Ortodoxă Rusă, în acea perioadă și după, prin importanța subiectelor discutate și prin numărul hotărârilor adoptate. La 30 octombrie 1917, Sinodul a decis, cu majoritate absolută de voturi, restaurarea Patriarhiei, iar la 5 noiembrie, mitropolitul Tihon Bellavin al Moscovei a fost ales patriarh. Pe lângă reînființarea instituției Patriarhiei, conform statutelor adoptate, s-au înființat Sfântul Sinod al episcopilor și Consiliul Suprem al Bisericii, format din clerici căsătoriți și din laici. Datorită instabilității situației interne și internaționale și, implicit, a viitorului nesigur, Sinodul a adoptat, la 25 ianuarie 1918, o rezoluție care avea să joace un rol foarte important în istoria ulterioară a Bisericii Ruse. Rezoluția prevedea ca patriarhul să poată alege mai mulți locum tenentes, pentru scaunul patriarhal, ale căror nume să fie ținute secret.

Odată cu Revoluția bolșevică din 1917 începea o perioadă de mari persecuții, pentru Biserica Ortodoxă Rusă și pentru poporul rus, care însă nu va fi uniformă, ci va cuprinde mai multe urcușuri și coborâșuri. Puterea comunistă și-a făcut simțite intențiile ateiste încă de la primele decrete promulgate; au fost atacate, pe această cale, în mod direct toate sectoarele de activitate ale Bisericii.

Studiind legislația antireligioasă sovietică, observăm că ea a devenit în timp din ce în ce mai opresivă și acest lucru se poate vedea cel mai ușor din modificările succesive ale Constituției RSFSR.

În ceea ce privește rezultatele persecuției trebuie spus că numai în anul 1937, au fost închise peste 8.000 de biserici, au fost desființate 70 de eparhii și au fost executați prin împușcare aproximativ 60 de episcopi.

Pe 7 octombrie 1938, Prezidiul Sovietului Suprem al RSFSR a decis să anuleze decretul cu privire la comisiile de examinare a problemelor religioase, ceea ce reprezenta anularea oricăror posibilități de contact între Biserică și stat. S-a încercat atunci și desființarea organelor administrative ale Bisericii și a ierarhiei bisericești.

Cu toate acestea puterea politică nu a reușit, așa cum se așteptase, să distrugă Biserica. Credința unui mare număr de oameni nu a fost anihilată odată cu dispariția majorității clerului, însă a luat alte forme.

Anul 1939 a reprezentat sfârșitul deceniului de represiune fățișă îndreptată împotriva Bisericii. Cauzele modificării atitudinii puterii politice față de Biserică au fost atât de natură internă cât și externă.

Data de 4 septembrie 1943 reprezintă începutul unei noi politici religioase în Uniunea Sovietică. Pe 8 septembrie 1943 a avut loc, la Moscova, un sinod la care au participat 19 ierarhi, care l-au ales în unanimitate patriarh pe mitropolitul Serghie; înscăunarea a avut loc la 12 septembrie 1943.

În ceea ce privește Biserica noastră, din fericire, nu s-au înregistrat nicidecum atrocitățile care s-au abătut asupra Bisericii Ortodoxe Ruse. Amestecul politicului în viața Bisericii Ortodoxe Române se observă în mod evident încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă nici măcar în perioada interbelică încercările de a pune sub control viața Bisericii nu au fost efectul unui plan pus la punct. Dacă țarul Petru I pretindea, la începutul sec. al XVIII-lea, preoților ruși să jure că se găsesc în serviciul autorităților și că vor oferi informații cu privire la reacțiile politice ale enoriașilor, Constituția caroliană, din 27 martie 1938, interzicea, prin articolul 8 „preoților de orice rit și credință religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locașurile destinate cultului și funcțiunilor oficiale, cât și în afară de ele”.

În România, comuniștii nu și-au manifestat interesul pentru culte imediat după 23 august 1944, ei fiind preocupați, atunci, de acapararea altor portofolii în noul guvern. De aceea, politica religioasă a guvernelor de până la 6 martie 1945 nu a fost modelată după dorința comuniștilor. În discuțiile purtate în luna octombrie 1944 în vederea formării unui nou guvern politic condus de generalul Sănătescu, partidul comunist a acceptat existența unui Minister al Cultelor, propus de PNȚ, dar nu au insistat să aibă un titular aici, ci la Educație. La negocierea împărțirii ministerelor de la sfârșitul lunii octombrie, Ministerul Cultelor și Artelor a revenit PNȚ, iar titularul său a fost Gheorghe (Ghiță) Popp, subsecretar de stat la același minister în perioada interbelică. Fruntașii comuniști și-au manifestat ateismul abia la momentul premergător instalării celui de-al doilea guvern Sănătescu. Atunci au insistat ca miniștrii lor să depună jurământul „fără popă”.

Partidul Comunist Român și sateliții săi au încercat constant să discrediteze Biserica și au luat hotărâri menite să anihileze tot ceea ce considerau că i-ar putea afecta din punct de vedere politic. Pe de altă parte, Frontul Național Democrat știa să păstreze aparențele democratice. Și în URSS, la acea dată, se păstrau aparențele, mai ales pentru promovarea politicii externe; pe de altă parte, ierarhia bisericească de aici își cunoștea conducerea politică și, ca urmare, a încercat să folosească această perioadă de relativă dezvoltare a relațiilor dintre Biserică și puterea sovietică.

În România, paralel cu combaterea preoților „reacționari” și criticarea guvernului, FND inițiază atragerea de susținători din rândul clerului prin intermediul Uniunii Patrioților și Frontului Plugarilor. În ideologia comunistă, preoții erau considerați reminiscențe fasciste și, prin urmare, se impunea o epurare a clericilor și teologilor considerați indezirabili. Cu toate aceste atacuri, noua structură politică, nu risca să nu primească în guvern sau în organizațiile politice preoți.

Organizațiile cu aparență patriotică, precum Uniunea Patrioților, nu au fost înființate doar pentru a-i atrage pe naivi în condițiile în care partidul comunist nu se bucura de simpatie printre români; principalul lor rol, a fost acela de a pune în minoritate partidele istorice la formarea guvernului.

Pe de o parte fruntașii comuniști făceau eforturi de atragere a preoților în formațiunile ce gravitau în jurul PCR, iar pe de altă parte făceau presiuni asupra preoților prin arestări, atacuri în presă etc. De cealaltă parte, situația puterii sovietice era mult mai simplă; ea nu a avut nevoie de astfel de manevre politico-religioase pentru că își lichidase adversarii politici încă din timpul Revoluției bolșevice.

În URSS, anii 1945-1946 au reprezentat perioada cea mai eficientă în ceea ce privește îmbunătățirea relațiilor dintre Biserică și stat. Aceast fapt se explică prin interesul deosebit arătat de conducerea sovietică față de activitatea internațională a Patriarhiei Moscovei. În primii ani postbelici, statul a facut o serie apreciabilă de concesii, care încălcau legea din 1929. Este adevărat, însă, că nici în această perioadă nu a existat continuitate în politica religioasă a Moscovei.

La 10 aprilie 1945 a avut loc a doua și ultima întâlnire dintre I.V. Stalin și reprezentanții conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse – patriarhul Alexei I, mitropolitul Nikolai Iarușevici și protopopul N. Kolcițki. În cursul acestei întâlniri s-au examinat, în primul rând, sarcinile Patriarhiei în domeniul relațiilor internaționale. La rândul său, președintele Consiliului Comisarilor Poporului a promis sprijin pentru planurile conducerii bisericești. Această întâlnire a determinat caracterul politicii religioase a statului sovietic în următorii doi ani. În cadrul ei se vorbea chiar de crearea la Moscova a unui centru ortodox special, cu palat, tipografie, instituții de învățământ teologic, fabrică de lumânări etc. Bineînțeles că nu toate promisiunile menționate au fost îndeplinite. Trebuia luată în considerare poziția celei mai mari părți a aparatului de partid și de stat, care aprecia unele din „concesii” făcute Bisericii ca fiind mult prea mari. Totuși, în ansamblu, în anii 1945-1946, conducerea URSS a încercat să demonstreze o poziție binevoitoare față de Patriarhia Moscovei.

În cazul mănăstirilor din România, excluderea de la expropriere a terenurilor mănăstirești a fost dictată chiar de către Stalin, dovedind astfel o bună înțelegere a situației din țara noastră. Acesta îi primise, la 4 ianuarie 1945, la Moscova pe liderii comuniștilor din România, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Gheorghe Apostol pentru a le indica programul pe care urmau să-l pună în aplicare la întoarcerea în țară. Ca urmare programul reformei agrare excepta de la expropriere pământurile mănăstirești și bisericești, în încercarea de atragere a clerului de partea FND sau cel puțin de îndepărtare față de partidele istorice. Din discuțiile purtate atunci, pe tema reformei agrare, rezultă că exista un program pentru ca preoții „să nu simtă nici o tactică și să meargă cu reacțiunea”. Comuniștii plănuiau încă de atunci scoaterea țărănimii de sub influența „nefastă” a preoțimii, dar mai târziu, în perioada colectivizării sub forma „luptei de clasă”, deocamdată mai aveau răbdare.

În privința mănăstirilor din URSS, forma juridică a existenței acestora reprezenta o problemă dificilă, mai ales în cazul celor redeschise în perioada ocupației germane. În anii 1944-1945, autoritățile locale au început să-i evacueze pe monahi, să confiște terenurile mănăstirilor etc. Însă, aceste măsuri au determinat nemulțumirea centrului, în primul rând din motive economice. Multe mănăstiri, în principal din Ucraina și Basarabia, reprezentau în sine gospodării bogate. Conform concepției conducerii sovietice, mănăstirile trebuiau să hrănească țara distrusă de război. Prin normele de predare a produselor zootehnice și agricole, ele au fost asimilate gospodăriilor anexe ale întreprinderilor și organizațiilor de stat. Pe langă îndeplinirea livrărilor către stat, mănăstirile trebuiau să acorde și un sprijin considerabil colhozurilor și sovhozurilor învecinate. Ca rezultat al bunei funcționări a mănăstirilor, prin hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din 22 august 1945, s-a legiferat ca mănăstirile să-și păstreze clădirile, pământul, inventarul și vitele și s-a indicat autorităților locale ca „în viitor, până la noi indicații speciale, să nu obstrucționeze activitatea mănăstirilor de bărbați și de femei”. În plus, conform hotărârii din 29 august, mănăstirile erau exonerate de renta asupra pământului și de plata impozitelor pentru construcții, iar monahii de plata impozitului pentru celibat, persoane singure și cetățeni cu familii mici.

S-a mers însă și mai departe, prin hotărârea Consiliului de Miniștri intitulată „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”, din 29 mai 1946, se stabilea definitiv poziția lor juridică și economică. Au fost restituite nu numai pământurile confiscate, ci, într-o serie de cazuri, au fost alocate și terenuri noi, din fondul de stat – câte 0,15 ha. pentru fiecare monah; mănăstirilor li s-a permis să dezvolte meșteșugurile, să-și organizeze ateliere și altele. În ansamblu, mănăstirilor li s-au acordat aproximativ 2.000 ha., din care peste 400 ha. reprezentau terenuri noi. Toate aceste măsuri aveau un scop precis; mănăstirilor li s-au fixat obligații foarte greu de îndeplinit privind livrările în natură de produse agricole. Mănăstirile rusești s-au văzut astfel obligate să cumpere de pe piață produse pentru a fi predate statului. Această situație s-a menținut până la mijlocul anilor 1950.

În România, un caz aparte, în atragerea clerului de partea FND, l-a reprezentat învățământul teologic. În anul 1945, ierarhia era mulțumită de propunerea ca școlile teologice să trecă sub controlul direct al Bisericii, acestea constituind, de mult timp, un factor de discordie între Biserică și stat. Chiar episcopul Oradei, Nicolae Popovici, mulțumea, în ședința Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, ministrului Constantin Burducea pentru faptul că „în foarte scurt timp toate școlile teologice vor fi trecute în seama bisericii [Bisericii, n.n.] care le va conduce prin organele sale tutelare și se va îngriji de pregătirea viitorilor clerici în seminarii, internate și academii teologice”.

În privința Bisericii Ortodoxe Ruse, nu s-au confirmat calculele anturajului patriarhului privind redeschiderea tuturor celor patru academii religioase existente în perioada prerevoluționară, redeschiderea de seminarii în aproape jumătate din eparhii și desfășurarea unei largi activități de misionariat, chiar dacă I.V. Stalin a aprobat propunerile lui G.G. Karpov, din 15 martie 1945, privind organizarea în cadrul Sinodului a consiliului misionar și crearea de cursuri teologico-pastorale, în afară de Moscova și Saratov, la Leningrad, Kiev, Minsk, Odessa, Luțk, Lvov și Stavropol. Nu s-a reușit nici inaugurarea, care părea aproape convenită, a Academiei Teologice de la Kiev și a seminarului de la Lvov, iar seminarul ortodox care funcționa la Vilnius în perioada ocupației germane a fost închis, conform hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului din RSS Lituaniană.

În România, după impunerea lui Petru Groza în funcția de prim ministru, FND a avut la dispoziție pentru atingerea obiectivelor și instituțiile statului. În încercarea de a atrage câți mai mulți preoți de partea sa, noul guvern a îmbinat măsurile opresive cu cele de bunăvoință, unul din cele mai importante instrumente în atingerea acestui scop fiind nou înființatul Minister al Cultelor, condus, la început, de controversatul preot Constantin Burducea.

Cât timp puterea comunistă nu era consolidată, atragerea clerului a reprezentat una din prioritățile politicii procomuniste din România. Astfel, în septembrie 1945, guvernul Groza a anunțat că vor fi eliberați din lagăre toți clericii, care vor putea să se întoarcă în parohiile lor și să-și reia activitatea nestingheriți. În plus, în perioada 16-17 octombrie 1945 a fost organizat, cu fonduri guvernamentale, un Congres general al preoților și al reprezentanților tuturor cultelor. Cu tot sprijinul primit din partea guvernului, congresul s-a dovedit a fi, în final, un eșec, în special datorită neparticipării Bisericii Ortodoxe Ruse.

În acest timp, în România avea loc greva regală, sprijinită în mod discret de către patriarhul Nicodim.

Cum ierarhia ortodoxă română nu dorea să facă vreun compromis cu puterea comunistă, iar aceasta din urmă folosea orice mijloace pentru a-și atinge obiectivele, s-a recurs la epurarea ierarhiei. Despre o iminentă epurare a ierarhiei se vorbea, în cercurile bisericești, încă din primăvara anului 1945. Fuseseră deja scoși din scaun, prin diferite manevre, mitropoltul Bucovinei de Sud, Tit Simedrea și cel al Olteniei, Nifon Criveanu.

Siguranța primea, la 15 februarie 1946, un raport politic al agentului „Barbu”, în care acesta propunea vacantarea tuturor scaunelor ierarhice ocupate de arhierei în vîrstă de peste 70 de ani; urmau și alte propuneri, astfel încât, în final, să se obțină ocuparea a cel puțin douăsprezece scaune ierarhice de către arhierei „devotați guvernului”. În final „problema” va fi rezolvată prin legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 29 mai 1947. Este vorba de Legea nr. 166/1947 în baza căreia vor fi pensionați mai mulți ierarhi incomozi pentru puterea politică. Episcopul Nicolae Popovici al Oradei, cunoscut anticomunist, delegatul Sfântului Sinod în comisia formată cu această ocazie, nu a putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. El însuși va fi mai târziu pus în retragere, la 4 octombrie 1950 și i-a fost fixat domiciliu forțat la mănăstirea Cheia.

În ceea ce privește România perioadei 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, se poate afirma că esența strategiilor comuniste de atragere a clerului a fost aceasta: pe de o parte erau promise lucruri pe care ierarhii și preoții le doreau de mult timp, iar pe de altă parte asupra oricărui om vertical al Bisericii plutea umbra epurării sau a arestării.

Arestările s-au intensificat în anul 1948, iar acest lucru s-a făcut simțit și în rândul clerului. Patriarhul Justinian nu putea rămâne indiferent și, ca urmare, la 12 decembrie 1948 cerea tuturor eparhiilor tabele cu clericii arestați, ceea ce a dus la întocmirea unei evidențe înaintată de către Patriarhie Ministerului Cultelor, cu rugămintea ca aceste cazuri să fie cercetate. Încercările patriarhului Justinian de a-i apăra pe cei fără apărare au fost numeroase, însă lupta era foarte inegală și, ca urmare, aceste eforturi ale patriarhului au rămas, în marea majoritate a cazurilor, fără rezultat, în plus vor atrage și nemulțumirea Securității, așa cum s-a întâmplat și în decembrie 1948.

Referindu-ne acum la poziția conducerii sovietice față de Biserica Ortodoxă Rusă, trebuie spus că puterea politică avea nevoie de aportul Patriarhiei Moscovei pentru a da credibilitate politicii sale externe, mai ales în perioada de după război. De aceea, conducerea URSS a încercat să demonstreze că are o atitudine binevoitoare față de Biserica Ortodoxă, lucru pe care l-a și reușit, într-o oarecare măsură, în special în perioada 1945-1946. Astfel, cinci dintre reprezentanții ei au primit invitația de a participa la Parada victoriei, din luna iunie 1945. Desigur, astfel de invitații erau doar un mod formal prin care puterea politică dorea să dovedească bunăvoință față de Biserică în scopul îmbunătățirii imaginii societății sovietice. Însă acestor formalisme li se adăugau uneori și măsuri concrete.

Situația redeschiderii bisericilor a fost destul de neuniformă. În primii ani ai existenței sale (1943-1944), Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a emis cu foarte multă zgârcenie aprobări în acest scop. Între anii 1945-1946, asemenea probleme au început să fie soluționate cu mai mult succes pentru credincioși. Ulterior, însă, situația s-a înrăutățit din nou.

După normalizarea situației mănăstirilor, în 1946, Patriarhiei i s-au transferat o serie de biserici și încăperi de la Mănăstirea Sfintei Treimi – Serghie, moaștele Sfântului Serghie de Radonej și ale altor sfinți canonizați și o serie de icoane făcătoare de minuni, din depozitele muzeelor. Se părea că vor urma noi concesii pentru Biserică. Însă în scrisoarea din 21 mai 1947, chiar G.G. Karpov îi recomanda lui V.M. Molotov să nu se accepte solicitările insistente ale Patriarhiei privind transferarea în biserici a moaștelor Sfinților Ioasaf din Belgorod, Innokenti din Irkuțk, Ioan din Tobolsk, Iakov din Borovicesk și altor sfinți, întrucât aceasta ar contribui la intensificarea „fanatismului și pelerinajului religios”, precum și la creșterea veniturilor clerului. Totuși, luând în considerare pregătirea conferinței interortodoxe de la Moscova, Consiliul de Miniștri a emis la 9 iunie 1947 o hotărâre privind permisiunea de a transfera moaștele Sfântului Alexei, mitropolitul Moscovei, în catedrala patriarhală cu hramul Botezul Domnului. Ultima permisiune de acest fel s-a referit la transferarea moaștelor Sfintei Anna din Kașinsk, din muzeu în catedrala orașului Kașinsk și a survenit în luna ianuarie 1948.

Primele semne ale răcirii relațiilor dintre stat și Biserica Ortodoxă Rusă au apărut în anul 1947, în măsura evidențierii limitării posibilităților de a utiliza Patriarhia pe arena internațională și a scăderii corespunzătoare a interesului statului față de aceasta. Comparativ cu anul precedent a scăzut de două ori numărul de inaugurări oficiale de biserici. Până la începutul anului 1947, Biserica aloca sute de milioane de ruble pentru scopuri politico-sociale, inclusiv o mare parte pentru organizații și fonduri de binefacere – ajutoare pentru copiii orfani, familiile militarilor, Crucea Roșie etc. Multe plăți aveau adrese concrete: internate pentru copii, case ale veteranilor, pentru unii invalizi de război prin asigurările sociale etc. Practica aceasta, care ridica prestigiul Bisericii, determina o preocupare a autorităților și, în februarie 1947, conform indicației Consiliului de Miniștri, patriarhul a dispus încetarea completă a tuturor colectelor pentru scopuri patriotice. Diminuarea intrărilor la bugetul de stat a fost compensată prin obligarea clerului și a credincioșilor de a face împrumuturi pentru reconstrucția economiei naționale, precum și prin creșterea obligațiilor fiscale. Astfel, în martie 1947, mitropolitul Grigori al Leningradului și Novgorodului a fost nevoit să-i trimită patriarhului o telegramă.

Au apărut primele eșecuri și în privința creșterii accesului în școlile teologice. Nu s-a reușit să se obțină deschiderea seminarului de la Novosibirsk, planificat de Patriarhie. În anii 1947-1948, s-au putut defășura numeroase cursuri de scurtă durată teologico-pastorale și de cântări bisericești în încercarea de a compensa insuficiența seminariilor. Treptat, cu toate normele dure, a crescut numărul celor care studiau în școlile teologice. Cea mai mare realizare a fost obținerea, în 1948, sub motivul pregătirii preoților ortodocși pentru regiunile occidentale ale țării, a aprobării de a se deschide un sector de studiu fără frecvență la Academia și Seminarul din Leningrad. Dar încercările mitropolitului Grigori de a obține dublarea numărului de locuri la primele cursuri ale școlilor teologice s-au incheiat cu un eșec.

În privința învățământului, Biserica Ortodoxă Română a suferit, în anul 1948, mai multe lovituri corelate între ele. Mai întâi, prin Decretul nr. 175/2 august 1948, Religia era exclusă din învățământul public preuniversitar, apoi, prin Decretul nr. 176/2 august 1948, erau naționalizate școlile particulare, pentru ca nu cumva să se continue studiul acestei discipline în învățământul privat. Dar comuniștii nu intenționau să se oprească aici; Decretul nr. 177/3 august 1948 va reprezenta un șoc pentru învățământul teologic, resimțit mai ales în vestul țării. Revenind acum la excluderea Religiei din învățământul preuniversitar, trebuie amintite eforturile ierarhiei și în special ale patriarhului Justinian pentru catehizarea tineretului. Puterea politică s-a opus însă categoric unei asemenea măsuri, care ar fi zdruncinat eforturile ei de educare ateistă a tineretului.

Criza în relațiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă și stat, intervenită în a doua jumătate a anului 1948, a fost determinată de o serie de cauze complexe diferite. În primul rând a fost influențată de poziția internațională a URSS. Exista și un al doilea grup de factori: reorientarea atenției lui I.V. Stalin spre noul curs al luptei intrapartinice, epurări și represiuni, cedările menționate de o parte a aparatului de partid, care nu aproba indulgența față de Biserică, unele restructurări de cadre și altele. A început să lucreze din nou cu toată puterea „mașina terorii”. Autoritățile de stat au început să frâneze forțele spirituale eliberate în anii războiului. Politica de limitare a libertății de conștiință nu putea să nu atingă Biserica, care, cu toate eforturile, nu a putut să fie transformată într-un element al sistemului totalitar. Enervarea funcționarilor din aparatul de stat a fost determinată și de permanenta și insistenta tendință a cercurilor conducătoare ale Patriarhiei de a extinde sfera de influență a acesteia, depășind în mod evident, în concepția lor, limitele admisibile.

Primele limitări substanțiale ale activității Bisericii au intervenit la sfârșitul verii anului 1948. La 25 august, sub presiunea Consiliului, Sinodul a fost nevoit să adopte o hotărâre privind interzicerea pelerinajelor din sat în sat, concertele duhovnicești în biserici în afara serviciilor divine, tipărirea de acatiste în eparhii fără aprobarea Sinodului și a pastoralelor episcopilor, interzicerea deplasărilor arhiereilor în perioada lucrărilor agricole, a rugăciunilor pe câmpii etc. Ca și cum toate acestea nu erau de ajuns, în curând s-a petrecut un eveniment, care a demonstrat, dacă mai era nevoie, caracterul lui Stalin. La 10 august 1948, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, semnată în calitate de vicepreședinte de către K. Voroșilov, se aproba deschiderea a 28 de biserici ortodoxe, dar la 28 octombrie, Consiliul de Miniștri a decis să se anuleze aprobarea, sub motivul că ea nu a fost semnată de președintele I.V. Stalin. După acest eveniment, nu numai că aceste biserici nu au mai fost deschise, cu toate intervențiile lui G.G. Karpov care au urmat, dar până la moartea lui Stalin nu s-a mai permis oficial deschiderea vreunei biserici ortodoxe. Mai mult, până la sfârșitul anilor 1940 – începutul anilor 1950 a fost caracteristică preluarea în masă a clădirilor bisericești, pentru transformarea lor în cluburi. Erau identificate și lichidate casele ilegale de rugăciuni. La 16 noiembrie 1948, Sinodul a fost obligat să adopte o hotărâre privind interzicerea de a transforma predicile din biserici în cateheză pentru copii. Arhiepiscopul Luca de Simferopol și Crimeea i-a scris patriarhului o scrisoare în care protesta față de „absoluta interzicere” de a preda copiilor bazele religiei creștine. Este de remarcat faptul că despre scrisoarea de răspuns a patriarhului Alexei I, din 18 ianuarie 1949, au fost informați 15 dintre cei mai înalți demnitari de partid și de stat. Împiedicarea catehezei era foarte importantă pentru comuniști, așa cum am văzut că se întâmpla și în România, în aceeași perioadă.

În ultimii ani de viață ai lui Stalin, organele de stat s-au înarmat cu tactica limitării generale, treptate, a influenței Bisericii, menținând aparent relații normale. Campania propagandistică antireligioasă, care părea să înceapă în 1949-1950, a fost curând minimizată. La al XIX-lea congres al partidului, în octombrie 1952, această temă aproape că nici nu s-a ridicat. Dar deja, în martie 1949, Karpov i-a arătat patriarhului Alexei că „Sinodul și patriarhia ar trebui să se gândească la o serie de măsuri care să limiteze activitatea Bisericii doar la templu și parohie”. Încercările dese ale întâistătătorului de a obține o întâlnire cu Stalin, prin care să schimbe într-un fel situația Bisericii, nu s-au încheiat cu succes. Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse se concentra tot mai mult pe funcțiile de supraveghere, deși își păstra parțial atitudinea anterioară, atenuând din când în când deciziile și hotărârile care afectau în mod deosebit interesele Bisericii.

A început să fie urmărită, tot mai activ, participarea la slujbele religioase a comuniștilor și comsomoliștilor și s-au dat „sancțiunile de rigoare”. În 1950, la recomandarea Consiliului a fost adoptată decizia de călugărire numai cu aprobarea patriarhului și au început să fie recrutați în armată cursanții școlilor teologice care nu erau hirotoniți. A crescut și mai mult povara impozitării. În anul 1951 au început să fie impozitate nu numai sumele rezultate din scăderea deducerilor fiscale în folosul eparhiilor, precum și cadourile pentru cler, ci s-a mai impus, în mod abuziv, să se plătească și sumele corespunzătoare pentru anii 1949-1950. În anul respectiv, în perioada strângerii recoltei, numai în regiunea Kursk, din dispoziția comitetelor executive raionale, circa 40 de clădiri ale bisericilor în funcțiune au fost umplute cu grâu, pe o perioadă de multe luni. Au crescut simțitor cazurile de arestări ale celor mai activi preoți și arhierei.

În privința perioadei „împăcării” provizorii (1945-1953) se poate vorbi de două etape ale relațiilor statalo-bisericești. Anii 1945 – prima jumatate din 1948 au continuat în esență, tendințele care au apărut în toamna anului 1943, chiar se poate vorbi de o dezvoltare a acestor tendințe, în prima parte a acestei etape. Guvernul a făcut o serie de concesii esențiale în favoarea Bisericii. Dar toate aceste concesii se explicau în mare masură prin interesul statului în unele sau altele din acțiunile internaționale ale Patriarhiei Moscovei și deseori le precedau. În toamna anului 1948 a intervenit ruptura, iar organele de stat au ales o nouă tactică: în locul controlului dur al extinderii permise a influenței Bisericii s-a recurs la împingerea ei peste tot spre periferia vieții sociale. Această decizie a fost influențată nu numai de condițiile politice externe, ci și de începutul unei noi intensificări generale a represiunilor față de orice disidență. O mare parte a activului sovietic de partid își menținea în activitatea ideologică aderența față de stereotipurile și doctrina antireligioasă din anii 1930. Nu a avut loc repetarea distrugerii Bisericii din anii 1930. Dar un asemenea pericol nu a fost înlăturat, ci doar amânat.

În România, după 1945, nou înființatul minister al Cultelor, a început să forțeze retragerea vechilor ierarhi și ocuparea scaunelor episcopale vacante de către persoane agreate de către puterea comunistă. După ce puterea politică a vacantat, în august 1947, o parte din scaunele arhierești prin pensionarea forțată a unor ierarhi, în virtutea Legii 166/29 mai 1947, au avut loc alegeri în urma cărora Justinian Marina a fost ales mitropolit al Moldovei, Firmilian Marin episcop al Craiovei și Sebastian Rusan episcop al Maramureșului. Doar aceștia trei au beneficiat de încrederea puterii politice, din motive cunoscute. Au rămas vacante scaunele arhierești de la Arhiepiscopia Sucevei, unde locotenent era Emilian Antal, Episcopia Galaților, unde era vicar Antim Nica, Episcopia Romanului, unde vicar a fost, pentru o scurtă perioadă, Partenie Ciopron, iar după el arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul și Episcopia Râmnicului, reînființată după 1945, unde vicari au fost arhiereul Atanasie Dincă Bârlădeanul și apoi episcopul Iosif Gafton al Argeșului. După moartea patriarhului Nicodim Munteanu și alegerea, în scaunul rămas vacant, a lui Justinian Marina, a devenit vacant și scaunul mitropolitan al Moldovei, care a rămas în grija vicarului Teoctist Arăpașu. Evenimentele legate de desființarea Bisericii Greco-Catolice și integrarea preoților reveniți dar mai ales lipsa unor candidați care să beneficieze de încrederea puterii politice au amânat nepermis de mult alegerile pentru scunele rămase vacante. În septembrie 1948 Arhiepiscopia Sucevei era comasată cu Episcopia Maramureșului sub conducerea lui Sebastian Rusan. Rămâneau însă vacante celelalte scaune de care am vorbit la care se adăugau două posturi de episcopi vicari patriarhali.

La 5 februarie 1949 se luau următoarele hotărâri în ceea ce privește arondarea eparhiilor: Episcopia Râmnicului se unea cu cea a Argeșului sub conducerea lui Iosif Gafton, iar Episcopia Romanului se unea cu Episcopia Hușilor, pentru a-l îndepărta pe Grigorie Leu, prea incomod; aici urmau să se desfășoare alegeri. De asemenea era desființată eparhia Caransebeșului, care se unea cu cea a Timișoarei, iar episcopul Veniamin Nistor era pensionat. Patriarhul Justinian obținea numirea ca vicari patriarhali a lui Partenie Ciopron și Benedict Ghiuș, persoane de la început dezagreate de către putere, care va face mari presiuni asupra patriarhului pentru îndepărtarea lor.

Relațiile dintre patriarhul Justinian și ministrul cultelor Stanciu Stoian, de fapt dintre Biserică și puterea comunistă, vor fi din ce în ce mai încordate și acest lucru se va vedea cu prilejul alegerilor episcopale din iunie 1949. În final va fi ales doar Teofil Herineanu, propus de către Ministerul Cultelor, în scaunul episcopal al Romanului și Hușilor, iar scaunele de la Galați și Iași au rămas în continuare vacante, alegerile fiind amânate.

În ședința Sfântului Sinod din 26 februarie 1950 s-a ajuns la două noi comasări de eparhii: Arhiepiscopia Sucevei intra în componența Mitropoliei Moldovei, Sebastian Rusan devenind astfel mitropolit, iar eparhia Dunării de Jos se unea cu cea a Tomisului sub conducerea lui Chesarie Păunescu. Aceasta a fost, în final, singura soluție posibilă pentru rezolvarea problemei scaunelor vacante de la Iași și Galați.

Dacă în URSS s-au înregistrat arestări de ierarhi chiar și după anul 1945, în România, din fericire, nu au existat astfel de samavolnicii; cel mai grav caz a fost cel al episcopului Oradei, Nicolae Popovici, pensionat la numai 47 de ani și trimis cu domiciliu forțat, în octombrie 1950, la mănăstirea Cheia, ca urmare a atitudinii sale anticomuniste, manifestată în mod deschis prin predici sau cu alte ocazii.

Deoarece în România ierarhia și preoțimea nu doreau să susțină schimbările politice promovate de comuniști, s-a recurs la înființarea unor formațiuni satelit ale PCR în rândul clerului; era vizat numai clerul ortodox, ierarhia catolică de ambele rituri interzicând preoțimii înscrierea în astfel de organizații. Astfel au apărut secția Religie a ARLUS și Uniunea Preoților Democrați din România. În aceste două structuri s-au încadrat unii preoți șantajabili și oportuniști. S-a încercat, în acest fel, pe de o parte folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propagandă ale partidului comunist, iar pe de altă parte blocarea deciziilor ierarhilor care nu doreau să colaboreze cu autoritățile comuniste sau cu cei obedienți lor. Sigur, existau și recompense pentru preoții colaboraționiști, însă activitatea și implicit rezultatele au fost practic inexistente.

Au existat și cazuri de preoți membrii ai Apărării Patriotice sau chiar având funcții de conducere în unele filiale ale acestei organizații, cum a fost preotul econom Teodor Stoica de la Galați, probabil influențați de noul ministru al Cultelor, Stanciu Stoian. Cele mai grave imixtiuni, în viața Bisericii noastre, le-a comis însă sindicatul; prin pretențiile ridicate, acesta a îngrădit activitatea conducerii Bisericii, fie la nivelul Patriarhiei, fie la cel al episcopiilor.

Pentru că sindicatul făcea mult rău Bisericii trebuie remarcată încercarea patriarhului Justinian de a înființa un sindicat al Patriarhiei, care să nu depindă de nicio confederație sindicală și astfel să nu poată fi manevrat din afara Patriarhiei prin diverse mijloace. Propunerea patriarhului avea motivații cât se poate de logice pentru politica pe care o ducea în relațiile cu autoritățile statului; el nu era dispus să cedeze pozițiile Bisericii în fața puterii comuniste și, de aceea, avea nevoie în jurul său de oameni care să nu accepte compromisuri facile față de stat. Intențiile patriarhului Justinian de a înființa acest sindicat erau comentate mai mult decât ostil în rapoartele Securității. Din notele informative mai aflăm că în Patriarhie existau comuniști cu carnet de partid; chiar mai mult, se desfășurau și ședințe ale biroului organizației de partid de la Patriarhie, unde „tovarășii” își permiteau să comenteze deciziile patriarhului. Cu toată această opoziție, va apărea un sindicat al Patriarhiei, care va fi însă un eșec. Un astfel de sindicat nu putea să dăinuiască multă vreme, deoarece chiar unii ierarhi se manifestau negativ față de o astfel de organizație.

Se constată, în unele eparhii, grave imixtiuni ale unor preoți din administrația eparhială în probleme de competența ierarhului, pe care conform canoanelor numai el sau altă persoană desemnată special pentru acestea le poate rezolva. Bineînțeles, acești preoți aveau și funcții pe linie de sindicat. Comprimările de personal, impuse de către Ministerul Cultelor, au constituit un prilej pentru sindicat de a se implica în astfel de probleme pentru care nu avea competență și, în același timp, o modalitate de șantaj îndreptată împotriva unor oameni ai Bisericii. Sindicatul acționa doar la ordin politic și nu avea scrupule, dar era desconsiderat de Ministerul Cultelor, atunci când îi le era necesar.

Dar sindicatul nu era singurul mod de a face presiuni asupra ierarhilor; un inspector din Ministerul Cultelor își putea permite să apostrofeze un episcop și să așeze „politicul” și „lozinca timpului” deasupra îndatoririlor bisericești ale preotului.

Cea mai radicală poziție împotriva funcționarilor impuși de partid, prin Ministerul Cultelor în aparatul de conducere eparhial și împotriva comunismului în general, o întâlnim la episcopul Oradei, Nicolae Popovici. Însă, toate „ieșirile antidemocratice” ale episcopului ardelean au fost anihilate, în cele din urmă, prin decizia puterii comuniste de a-l pensiona forțat la doar 47 de ani și a-l exila la mănăstirea Cheia, la cererea primului-ministru Petru Groza.

Securitatea ținea sub observație clerul și în special ierarhia. Nu au lipsit nici acțiunile de intimidare din partea Securității. La toate acestea se adaugă, însă, numărul mare de informatori, unii dintre ei foarte bine acoperiți și infiltrați în structurile bisericești, judecând după numărul mare de note informative de profunzime pe care le-au dat.

Intransigența anticomunistă a patriarhului Justinian s-a putut constata și în cazul preoților Gheorghe Baciu, Constantin Vintilă și Teodor Brânzeu din divizia Tudor Vladimirescu.

Sub protecția puterii politice s-a putut face propagandă comunistă chiar și în mediul monahal. Cele mai interesante informații în această privință le avem chiar din notele informative ale poliției politice.

Biserica Ortodoxă Rusă a suferit o nouă serie de atacuri în perioada hrușcioviană. Imediat după ce N.S. Hrușciov, împreună cu acoliții săi, l-a înlăturat pe L.P. Beria și a întreprins o serie de măsuri de primă importanță pentru dezvoltarea economiei, el și-a îndreptat atenția spre domeniul activității ideologice. Una din primele decizii importante ale partidului în acest sens a fost hotărârea CC al PCUS din 7 iulie 1954 intitulată „Cu privire la lipsurile în propaganda științifico-ateistă și măsurile pentru îmbunătățirea acesteia”, la pregătirea căreia au participat atei cunoscuți ca D.T. Șepilov, A.N. Șelepin, M.A. Suslov. În acest document se revedea politica anterioară față de „problema bisericească”; această politică era condamnată ca fiind „împăciuitoristă”. Se propunea revenirea în esență la calea antebelică de „atac asupra rămășițelor religioase”. Existau chemări la o luptă activă cu acestea prin demascarea „esenței reacționare și a daunelor provocate de religie”. Perioada de vârf a acestor noi atacuri s-a înregistrat în vara anului 1954: erau urmăriți membrii parohiilor, erau goniți credincioșii din biserici, se închideau bisericile. Toate acestea au determinat cea mai vehementă reacție negativă din partea clerului și a credincioșilor.

În luna septembrie 1954 era primit, în URSS, cu mari onoruri patriarhul Antiohiei. Dar oaspetele dorit, cu care se dezbăteau căile de atragere de partea Patriarhiei Moscovei și a altor ierarhi ortodocși, solicita cu insistență să se înceteze „exagerările față de Biserică, întrucât asta ne anulează toate atuurile și ne îngreunează activitatea pentru apropierea între Bisericile și popoarele noastre”. Și deja în aceeași lună, N.S. Hrușciov și sprijinitorii săi au fost nevoiți să cedeze. A început pregătirea hotărârii CC al PCUS, adoptată la 10 noiembrie 1954, intitulată „Cu privire la greșelile în desfășurarea propagandei științifico-ateiste în rândurile populației”. Aceasta era, într-o serie de puncte, chiar contrară celei din luna iulie, condamna samavolnicia, etichetarea, jignirea credincioșilor și, în special, a oprit apariția revistei Știința și religia, consacrată propagandei ateiste în rândurile maselor; promisă în anul 1954, ea a început să apară abia în 1958. Noua hotărâre a determinat un val de telegrame de mulțumire din partea clerului din diverse eparhii.

Procesul de liberalizare care s-a desfășurat la mijlocul anilor 1950, îndepărtarea de stalinism, lărgirea posibilităților pentru viața spirituală, nu puteau să nu se răsfrângă favorabil și asupra situației Bisericii. Au început să fie eliberați din lagăre și temnițe preoții supraviețuitori, inițial prin amnistii, iar apoi prin reabilitare. La 14 iulie 1954 a urmat decretul Prezidiului Sovietului Suprem privind eliberarea condiționată – înainte de termen, a celor care au executat două treimi din condamnare și a deținuților prea vârstnici. În legătură cu acesta, mulți preoți au început să scrie cereri patriarhului, ca el să solicite autorităților reîncadrarea lor, în funcție de vârstă. În mai 1955, întâistătătorul a reușit să „intervină” pentru eliberarea episcopului Veniamin Novițki și l-a numit rapid la catedră, la Saratov. În lunile noiembrie-decembrie din același an au fost eliberați episcopul Manuil Lemeșevski și mitropolitul Nestor Anisimov. Printre cei eliberați din lagăre au mai fost episcopii Afanasi Anisimov, Nikolai Muraviov de Ural și alți arhierei.

În luna august 1956, Consiliul de Miniștri al RSFSR a adoptat, în fine, hotărârea demult promisă, intitulată „Cu privire la transferarea către Patriarhia Moscovei a clădirilor și anexelor situate pe teritoriul Mănăstirii Sfintei Treimi Serghievo din orașul Zagorsk”, peste un an s-a sfințit catedrala Sfintei Treimi de la mănăstirea Aleksandr Nevski din Leningrad, restituită Bisericii, legislația muncii a fost extinsă asupra lucrătorilor și slujitorilor din biserici, s-a permis reînhumarea rămășițelor pământești ale mitropolitului Makarie al Moscovei. În 1957, Patriarhia punea deja problema să i se restituie Mănăstirea Novo-Devicie sau Mănăstirea Donskoi și a organizării tipografiei bisericești, care, prin sprijinul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, s-au apropiat de rezolvare.

La 1 ianuarie 1957, numărul bisericilor ortodoxe înregistrate în URSS a crescut la 13.478, iar al clericilor care slujeau în ele a atins cifra de 12.288 de persoane. Structura Sinodului „s-a înrăutățit”, după părerea autorităților. Din 70 de ierarhi eparhioți, în rândurile cărora au intrat și cei eliberați din lagăre, aproximativ jumătate au fost supuși represiunilor. Mulți dintre ei erau extrem de dificil de controlat de către autoritățile de stat.

S-a dezvoltat cu succes învățământul teologic. În toamna anului 1956, comparativ cu 1951, s-a dublat numărul absolvenților din academii și seminarii. Numărul celor care învățau la secția de zi a crescut până la 1.094 persoane, iar al celor de la fără frecvență a depășit 400. În 57 de mănăstiri și 7 schituri viețuiau 4.661 de călugări, călugărițe, frați și surori. În RSFSR, aproximativ o treime din nou-născuți erau botezați, iar celor decedați li se făcea slujba de înmormântare.

Creșteau vertiginos veniturile Bisericii. Dacă în 1948 ele reprezentau 180 milioane ruble, ele au ajuns în 1955 la 347 milioane, iar în 1957 la 667 milioane ruble. În total, pentru perioada 1949-1957, numai Patriarhia a cheltuit pentru întreținerea instituțiilor de învățământ teologic 99 milioane ruble, pentru restaurarea și repararea bisericilor și ajutorarea eparhiilor – 82,4 milioane, pentru plata pensiilor clericilor și ajutorarea credincioșilor – 75,2 milioane, pentru activitatea de politică externă – 21,8 milioane, pentru achiziționarea de obligații publice – 5,4 milioane etc.

În PCUS existau însă, în continuare, forțe influente gata ca în orice moment favorabil să reînceapă asaltul antireligios. Aceasta era, de altfel și orientarea primului secretar al PCUS, N.S. Hrușciov. După Congresul al XX-lea, în documentele de partid au început să fie tot mai evidente directivele antibisericești. Odată cu începerea noii „campanii la nivel național” pentru construirea societății comuniste, s-a reactivat, a câta oară, politica de atacare a religiei, „morala robilor”, chiar dacă în Comitetul Central nu exista unanimitate în acest sens.

Etapa dintre anii 1953-1957 a relațiilor statalo-bisericești a fost destul de contradictorie. S-au întreprins încercări de a înăspri cursul politicii religioase în URSS, dar, în esență, a predominat o situație favorabilă pentru extinderea activității bisericești. Conflictul și lupta dintre cele două puncte de vedere divergente din aparatul de partid, poziția de expectativă a statului, reformarea organelor de securitate ale statului, dădeau o oarecare libertate de acțiune Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. O anumită perioadă de timp, el a fost subordonat sieși și, folosindu-se de aceasta, a încercat să se întoarcă la cursul trasat cu ocazia creării sale, la mijlocul anilor 1940. Mai mult, G.G. Karpov, ca și președintele Consiliului pentru problemele cultelor religioase, I.V. Polianski, considera că în condițiile „încălzirii” vieții sociale este necesar să se întreprindă pași spre acordarea unei mai mari libertăți pentru Biserică. Dar numărul adepților unei linii dure din conducerea PCUS predomina în mod evident și, spre anul 1958, ei au reușit să obțină o victorie decisivă. Aceasta a și determinat în cele din urmă tactica de viitor a acțiunilor Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse.

Către anul 1958, relațiile statalo-bisericești, relativ neîncordate din primul deceniu postbelic au început să se acutizeze treptat. Noua cotitură fundamentală a cursului politicii guvernamentale în domeniul religiei în URSS a fost determinată de un întreg complex de cauze. În rândul cadrelor de vârf ale partidului creșteau tot mai mult convingerile legate de posibilitatea de a se construi în URSS, în viitorul apropiat, societatea comunistă. O parte considerabilă a conducerii sovietice, amăgindu-se pe deplin, era convinsă că renegând trăsăturile negative ale „stalinismului” se poate, în fine, înfăptui în realitate „viitorul luminos al întregii omeniri”. Se considera că ideologia comunistă este viabilă, nu și-a epuizat nici pe departe posibilitățile și că acum, curățată de moștenirile staliniste, ea și le va manifesta. Și fiindcă aceasta va învinge cu siguranță, atunci nu sunt necesare niciun fel de alternative pentru ea, inclusiv cea religioasă.

Aceste iluzii erau împărtășite parțial și de unele pături destul de importante ale populației, printre care și mulți reprezentanți ai intelectualității cu orientare democratică, așa-numiții „șaizeciști”. Ei considerau că în URSS se poate construi o societate organizată în mod echitabil și orientată social; „ideologia” creștină era respinsă de ei ca fiind inutilă. Una din condițiile necesare pentru prigoanele religioase îndelungate și pe scară largă o constituie indiferența față de acestea a părții esențiale a populației țării. Iar această condiție exista în URSS, la sfârșitul anilor 1950 – începutul anilor 1960. Desigur, orientarea opoziționistă a „șaizeciștilor” mergea mai departe decât cea a autorităților, ei dorind să construiască un socialism democratic, nu unul „liberal”. Dar în esență, ei împărtășeau necesitatea ultimei presiuni „romantice” a ideologiei comuniste.

Schimbările considerabile de cadre în conducerea de partid și-au jucat rolul. În lupta sa din 1957 cu majoritatea „stalinistă” în prezidiul Comitetului Central, N.S. Hrușciov se sprijinea în mare măsură pe grupul „ideologilor” – M.A. Suslov, E.A. Furțeva, P.N. Pospevalova, L.F. Iliciov, care își exprimaseră demult dezaprobarea față de practica existentă în relațiile cu Biserica. Primul secretar căuta sprijin și la conducătorii Comsomolului – A.N. Șelepin, V.E. Semiceastnâi, S.P. Pavlova, A.I. Adjubei, acordând încredere multor propuneri ale acestora. De aceea, grupul „conducătorilor comsomoliști”, doritor să înceapă „lupta hotărâtă cu religia”, exercita presiune în unele probleme asupra activiștilor CC al PCUS. Relațiile liniștite cu Biserica erau tratate ca fiind „moștenirea stalinistă”, care trebuie să fie lichidată, deși tocmai organizațiile religioase au suferit în mod deosebit de pe urma campaniilor represive ale „conducătorului popoarelor”. Mai mult, inclusiv lui Hrușciov îi creștea tot mai mult dorința puternică de a declara începerea trecerii URSS în perioada „relațiilor precomuniste” în care, conform lui, nu trebuie să fie loc pentru rămășițele capitalismului.

Nu în ultimul rând ca importanță, o cauză pentru atacul asupra Bisericii au reprezentat-o calculele economice ale autorităților. La sfârșitul anilor 1950, ele căutau în mod activ resurse pentru completarea bugetului de stat „slăbit” – vânzarea către colhozuri a tehnicii SMT-urilor, diminuarea cheltuielilor de apărare ș.a. Ca și în anul 1922, conducerea țării nu s-a putut abține de la tentația de „a băga mâna în buzunarul Bisericii”. Primele acțiuni antibisericești de mare amploare, din octombrie 1958, au început tocmai de la hotărârea privind jefuirea economică a Bisericii. În fine, condițiile de politică externă și-au jucat și ele rolul. După eșecul relativ al întâlnirii panortodoxe de la Moscova, din mai 1958, drumul spre asaltul împotriva Bisericii a fost deschis definitiv.

La începutul lunii mai 1958, a avut loc o consfătuire a responsabililor din sectoarele de propagandă, știință, școli și universități, cultură, din CC al PCUS, editura politică de stat, CC al Comsomulului ș.a. Cu acest prilej, s-a discutat despre necesitatea de a se trece la înfăptuirea hotărârii CC al PCUS din 7 iulie 1954, explicit antireligioasă, inclusiv despre începerea editării revistei popular-științifice de mare tiraj Știința și religia și a fost criticată activitatea Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse.

Principala verigă a începutului de atac asupra religiei a fost hotărârea secretă a CC al PCUS din 4 octombrie 1958 intitulată: „Cu privire la nota secției de propagandă și agitație a CC al PCUS către republicile unionale referitoare la lipsurile în propaganda științifico-ateistă”. În ea se indica tuturor organizațiilor de partid și obștești și organelor de stat să desfășoare un atac asupra „reminiscențelor religioase” ale oamenilor sovietici. Această acțiune era fără precedent în ceea ce privește totalitatea măsurilor avute în vedere. În conformitate cu instrucțiunile Comitetului Central și personale ale lui Hrușciov, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat la 16 octombrie 1958 primele hotărâri antibisericești intitulate: „Cu privire la mănăstirile din URSS” și respectiv „Cu privire la impozitarea veniturilor din întreprinderile direcțiilor eparhiale, precum și a veniturilor mănăstirilor”. În prima din ele se interzicea mănăstirilor să utilizeze muncă angajată, se prevedea o considerabilă diminuare a parcelelor de pământ, precum și scăderea numărului de mănăstiri. În afară de acestea se reintroducea impozitul pe construcții și arenda agricolă, care fuseseră eliminate în 1945, se majorau semnificativ nivelurile impozitului pe suprafețele de pământ.

O altă lovitură puternică a fost aplicată situației economice a Patriarhiei, subminând baza ei materială. Majorarea impozitului asupra veniturilor de la atelierele pentru lumânări a afectat fiecare parohie. Conform hotărârii adoptate, atelierele erau obligate să livreze lumânări cu 200 ruble pe kilogram și, în același timp, se interzicea majorarea prețurilor considerabil mai mici pentru ele din biserici. Pentru a găsi mijloace, în multe parohii au început să fie desființate corurile plătite și s-au diminuat veniturile preoților. Clerul era practic falimentat. La atelierul moscovit, majorarea impozitării lumânărilor a reprezentat 1.033%. Pe ansamblul Patriarhiei, impozitul a început să reprezinte 12 milioane ruble lunar, în condițiile în care pentru întreținerea instituțiilor bisericești și plata pensiilor se cheltuiau în total 2,75 milioane ruble. Un rol important l-a jucat și faptul că hotărârea, comunicată Bisericii la 28 octombrie 1958, a intrat în vigoare cu data de 1 octombrie1958, ceea ce a determinat perceperea plății suplimentare pentru lumânările deja vândute.

Slăbind pentru un timp opoziția bisericească, autoritățile au trecut la înfăptuirea planurilor trasate. În noiembrie 1960, conform sarcinii CC al PCUS, a fost elaborată „Instrucțiunea pentru aplicarea legislației cultelor”, aprobată în martie 1961, care interzicea centrelor religioase să organizeze întâlniri pentru copii și femei, cercuri, pelerinaje, activități de binefacere, ajutor medical și balnear, excursii, biblioteci, folosirea de mijloace pentru revigorarea bisericilor și mănăstirilor care sunt pe cale de dispariție, strângerea de fonduri. În multe orașe au început să se obstrucționeze desfășurarea procesiunilor religioase chiar și în curtea bisericii, iar în noiembrie 1960, V. Kuroedov a înaintat pentru prima dată la CC al PCUS propunerea de a se interzice tragerea clopotelor. A crescut în mod considerabil numărul bisericilor care se închideau; dacă în 1959 autoritățile au eliminat din registre 364 de comunități ortodoxe, în anul 1960 au fost eliminate 1.398.

O puternică lovitură a fost dată instituțiilor de învățământ teologic. Spre 1958, ele au atins vârful dezvoltării din întreaga perioadă postbelică. În cele opt seminarii și două academii teologice studiau peste 1.200 de elevi și studenți la secția de zi și peste 500 la fără frecvență. Dar din acest moment, statul a început să depună eforturi pentru a diminua numărul celor care studiau în școlile teologice. Cu tinerii care au înaintat cereri la seminarii, pentru a fi primiți la studiu, se întâlneau împuterniciții locali, activiștii de partid și de comsomol, lucrătorii KGB și ai comisariatelor militare care, prin diverse mijloace, chiar până la retragerea buletinelor de identitate, îi rețineau de la înscriere. În afară de aceasta, se exercita presiune asupra preoților parohiali care dădeau recomandări absolvenților de școli. Cei care dădeau admiterea erau chemați deseori pentru convocări militare urgente, în perioada susținerii examenelor de admitere, iar uneori celor admiși li se refuza vizarea buletinului de identitate. Din 1959, a încetat să mai fie acordată amânarea recrutării, chiar și celor care erau în ultimii ani de studiu, iar la seminarii au început să fie primiți doar cei cu stagiul militar satisfăcut. Termenul pentru înaintarea cererilor de către absolvenți s-a limitat la 1 august. În luna rămasă până la exemenele de admitere, listele cu aceștia se trimeteau la Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, iar de acolo împuterniciților interesați, pentru a-i prelucra pe tineri pe plan local. La începutul anilor 1960, aceste acțiuni s-au transformat într-o vânătoare împotriva fiecăruia din doritorii de a fi admiși la seminar sau la academia teologică. Se depuneau eforturi deosebite pentru ca în învățământul teologic să nu fie admise persoane cu studii superioare. Ca rezultat al măsurilor adoptate, numărul celor care studiau în școli teologice a început să scadă. Astfel, în octombrie 1962, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a comunicat la CC al PCUS, cu satisfacție, că în 1961-1962, din 560 de tineri care au înaintat cereri de admitere la seminarii, 490 și le-au retras ca rezultat al „activității individuale”.

În acest mod, s-a pregătit terenul pentru lichidarea instituțiilor de învățământ teologic, pentru obturarea canalului de pregătire a viitorilor preoți și ierarhi. Cursurile pastorale pe termen scurt, care îndeplineau parțial această sarcină în anii 1940-1950, au fost interzise cu desăvârșire. La 17 iulie 1959, sub presiunea Consiliului, comitetul de învățământ al Patriarhiei a adoptat o hotărâre privind închiderea treptată a unicei secții fără frecvență, existentă în școlile teologice din Leningrad. Arhiereilor nu li se recomanda să facă plăți pentru întreținerea academiilor și seminariilor. La 4 mai 1960, patriarhul a fost nevoit să fie de acord cu propunerea lui V. Kuroedov de a se închide seminariile teologice din Kiev, Saratov și Stavropol. Pentru lichidarea celor de la Minsk și Volânsk nu s-a obținut aprobarea conducerii Patriarhiei și ele și-au încetat funcționarea exclusiv ca rezultat al adoptării măsurilor administrative.

În anul 1961 s-a ridicat problema privind existența Academiei Teologice și a seminarului din Leningrad. Academia a fost, însă, sprijinită să reziste de către Nikodim Rotov, devenit mitropolit al eparhiei Leningradului și Novgorodului, în octombrie 1963. În calitate de președinte al sectorului relații externe bisericești, el a început să implice energic academia în activitatea internațională, a ridicat nivelul delegațiilor străine, iar profesorii au început să participe mult mai activ la congresele teologice. Cunoscând simpatiile exprimate cu pregnanță de N.S. Hrușciov față de țările africane în curs de dezvoltare, mitropolitul a reușit să invite la studii șapte africani din Uganda și Kenya. Tot mai mulți reprezentanți ai statelor „lumii a treia” studiau la Academia Teologică din Moscova, iar sub pretextul necesității de a avea cadre pregătite pentru activitatea internațională, Patriarhia a reușit să deschidă în cadrul acesteia, în 1964, un mic sector de studii fără frecvență.

În ansamblu însă, spre toamna anului 1964 numărul celor care studiau în școlile teologice s-a diminuat de peste două ori față de 1958 – în trei seminarii și la două academii teologice studiau 411 persoane la secțiile de zi și 334 la fără frecvență. Drept rezultat, în Biserică a început să se simtă în fiecare an tot mai acut lipsa de preoți. Decedau ultimii reprezentanți ai clerului prerevoluționar. Arhiereii erau nevoiți să se bazeze pe persoane nu numai fără o pregătire teologică, dar deseori chiar inculți. S-a înrăutățit situația și în școlile teologice care au mai rezistat. Nereușind să le lichideze complet, statul a procedat la cel mai dur control al acestora. Decedau vechile cadre didactice, iar noilor profesori talentați li se puneau tot felul de piedici. Se interzicea editarea de materiale didactice, predarea de discipline de cultură generală (psihologie, logică, istoria filozofiei, istoria literaturii), necesare pentru asimilarea teologiei. Autoritățile se temeau de preoții pregătiți multilateral. Chiar de la sfârșitul anilor 1950, a început să fie aplicată politica de cadre orientată spre schimbarea calitativă a structurii clerului.

La 16 martie 1961, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o hotărâre secretă intitulată „Cu privire la întărirea controlului asupra aplicării legislației cultelor”, semnată de N.S. Hrușciov. Acum, pentru asigurarea „controlului” erau implicate în mod obligatoriu organele de stat locale. Mai mult, patriarhul a fost nevoit să procedeze la modificarea Regulamentului privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 31 martie 1961, V. Kuroedov a comunicat conducerii Patriarhiei că este necesară o „reformă bisericească”. Esența acesteia consta în înlăturarea preoților de la conducerea parohiilor. Rolul de conducător al comunității trecea de la preot, la organul executiv – consiliul parohial, căruia i se transfera toată activitatea economico-financiară. „Reforma” distrugea în multe privințe tradiția conducerii Bisericii, iar organizarea juridică a ei se diviza. Slujitorii Domnului se detașau de viața parohială și trebuiau să se angajeze în comunitate printr-un acord pentru „îndeplinirea necesităților religioase”. Clerul nu era admis la adunarea în care se alegea consiliul bisericesc, în care autoritățile, având dreptul legal de recuzare a membrilor acestuia, își introduceau treptat oamenii lor. În mod practic, conducătorii vieții parohiale deveneau starostii, care erau numiți de comitetele executive raionale dintre oamenii lor, deseori complet fără dragoste față de Biserică și uneori chiar necredincioși și destul de dubioși din punct de vedere moral. Fără acordul lor, preotul sau episcopul nu putea angaja sau concedia nici măcar femeia de serviciu din biserică. Statutul juridic al arhiereilor și al patriarhului nu era nici măcar stipulat, ei practic nici nu existau în relația juridică și nu aveau nici vreo formă legală de legătură cu viața parohială.

La 18 aprilie 1961, Sfântul Sinod a adoptat hotărârea: „Cu privire la măsurile pentru îmbunătățirea actualei structuri a vieții parohiale”, care i-a fost impusă de Consiliu. Aceasta trebuia să fie aprobată de Soborul Arhieresc prevăzut pentru 18 iulie 1961.

Sinodul Arhieresc, desfășurat la 18 iulie 1961, la Mănăstirea Sfintei Treimi – Serghie, a avut ca principală temă a ordinii de zi introducerea de modificări în Regulamentul privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, mai exact în secțiunea „Situația Bisericii Ortodoxe Ruse”, în partea referitoare la conducerea parohiei. Soborul Arhieresc a stabilit o nouă organizare a conducerii parohiei; potrivit aceseia parohul împreună cu ceilalți clerici erau îndepărtați de la participarea la adunarea parohială și din consiliul parohial. În virtutea noului regulament preoții erau excluși de la administrarea materială a parohiilor; aceasta se afla în întregime în mâinile unui „comitet de douăzeci” care, conform legii din 1929, era responsabil în fața autorităților pentru cultul din fiecare parohie. Această reducere a preoților la rangul de simpli salariați ai „comitetelor” laice era însoțită și de alte măsuri care le limitau sever autoritatea: interdicția de a boteza fără permisiunea scrisă a părinților, excluderea din biserici a tinerilor cu vârste sub 18 ani, limitarea vizitelor la domiciliu. Tot în această ședință sinodală s-a adoptat hotărârea privind aderarea Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Al XXII-lea Congres al PCUS, care a avut loc în octombrie 1961, a amplificat atacul antireligios, ridicându-l la o treaptă nouă a unei mai mari intensități și intoleranțe, adoptată prin Programul PCUS, care a proclamat construirea comunismului, în esență, în decurs de 20 de ani. În toate rapoartele și cuvântările sale de la congres, N.S. Hrușciov a actualizat extrem de mult sarcinile luptei contra religiei. Liderul partidului insista asupra organizării activității ateiste în întreaga populație a țării, inclusiv printre credincioși, chiar și contra voinței lor. Congresul a introdus în Statutul PCUS formularea categorică, care obliga membrul de partid „să ducă o luptă hotărâtă cu prejudecățile religioase”.

Dar, indiferent de toate eforturile depuse pentru „perfecționarea conștiinței sociale”, datele statistice confirmau lipsa unei diminuări semnificative a „reminiscențelor religioase”. Întrucât era deja imposibilă aplicarea unei terori pe scară largă, similară celei staliniste, autoritățile au pășit pe calea intensificării presiunii administrative, completând-o cu acțiuni represive pe plan local. În anii 1961-1964, au fost condamnate pe motive religioase 1.234 de persoane. Toți aceștia au fost trimiși în lagăre și deportări. La sfârșitul anului 1961, în întreaga țară a fost desfășurată o acțiune administrativă de amploare, în conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniștri intitulată „Inventarul unitar al uniunilor religioase, caselor de rugăciuni și avuturilor care se aflau în folosința organizațiilor religioase”. Inventarul s-a desfășurat cu scopul de a obține o informare multilaterală și exactă privind Biserica, inclusiv avutul dobândit „samavolnic”, grupurile de credincioși neînregistrate, toți slujitorii care slujesc permanent sau temporar în biserici, pentru adoptarea unor măsuri ulterioare cu scopul de a slăbi Patriarhia.

În scurt timp, câteva luni, din parohii și din direcțiile eparhiale au fost confiscate o mare parte din mașini, construcții gospodărești și case de locuit, în timp ce preoții au fost deseori evacuați direct în stradă. În primăvara anului 1962, indiferent de rezistența înverșunată, întregul cler ortodox din țară a fost trecut pe salariul fix, primind plata nemijlocit de la credincioși, iar zeci din ei au fost scoși din evidențe. Din luna iulie 1962, au fost înregistrați cei 5.379 de cântăreți bisericești titulari, existenți atunci în URSS.

A fost introdusă săptămâna de lucru cu zile libere variabile, lipsindu-i pe credincioși de posibilitatea de a participa la slujbele duminicale. În anul 1962, ziua liberă din duminica Paștelui, din 29 aprilie, a fost mutată pentru luni ș.a.m.d.

S-au activat și disidenții bisericești, care au început să protesteze dur și pe o scară considerabil mai mare împotriva noilor valuri de prigoane, apelând la diverse organizații. În ansamblu, opinia publică occidentală a reacționat mult mai slab la prigonirea Bisericii în URSS, decât în anii 1920-1930. Dar treptat și în străinătate a început să se intensifice condamnarea politicii antireligioase a conducerii sovietice. În acest domeniu, Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate a făcut multe. Încă din anul 1959, arhiepiscopul Ioan Maximovici a înființat frăția Cauza ortodoxă, pentru apărarea drepturilor credincioșilor din Uniunea Sovietică. În octombrie 1962, la New-York, Soborul Arhieresc a organizat o rugăciune a tuturor bisericilor „Pentru Biserica din URSS care suferă și este prigonită” și a editat un mesaj special. Evenimentele din 1964 au sensibilizat, în fine, și opinia publică occidentală. La începutul lunii martie, a avut loc la Paris un miting la care au participat trei mii de persoane; cu această ocazie eminentul scriitor francez François Mauriac, laureat al premiului Nobel, a declarat: „Atunci când Hristos este crucificat la Moscova – noi auzim la Paris gemetele Sale pe cruce”. După miting a fost trimis un protest lui N.S. Hrușciov, iar la 4 martie s-a creat „Comitetul internațional pentru informații privind situația antireligioasă în URSS”, în care au intrat numeroase personalități: O. Clémans, P. Emmanuel, G. Mandol, Jean-Marie Domenach și alții. În diverse orașe din Europa și SUA s-au desfășurat acțiuni similare. În această situație o serie de reprezentanți cunoscuți ai partidelor comuniste din țările capitaliste au considerat necesar să prezinte opinii similare. În declarația dată agenției telegrafice canadiene, la 19 aprilie 1964, Maurice Thorez, liderul Partidului Comunist Francez, a condamnat prigoana îndreptată împotriva religiei care se desfășura în URSS. La fel a procedat și un alt cunoscut comunist francez Roger Garaudy, iar comuniștii italieni au trimis o scrisoare de protest la CC al PCUS. Toate acestea au început să se repercuteze puternic asupra reputației internaționale a URSS, să trezească guvernul sovietic care resimțea în mod dureros opinia publică mondială.

Pentru majoritatea mirenilor și a clerului, politica antireligioasă a conducerii de partid și de stat a Uniunii Sovietice era personificată de N.S. Hrușciov. Autoritatea primului secretar și a principalilor colaboratori scădea cu rapiditate și din cauza aventuroasei activități antibisericești. De aceea, atunci când la 14 octombrie 1964, la plenara CC al PCUS, N.S. Hrușciov a fost eliberat din toate funcțiile sale, milioane de credincioși au început să spere, nu fără o anumită bază, la o schimbare rapidă a politicii statului față de religie. Conform mărturiei împuternicitului pentru culte din Leningrad, după primirea știrii privind plecarea lui Hrușciov, în bisericile orășenești s-a întrerupt controlul dur privind desfășurarea ritualurilor și a crescut brusc numărul serviciilor religioase la cerere. Astfel, dacă în primul semestru din 1964 la biserica Sfintei Treimi „Cozonacul și pasca” s-au botezat 575 de persoane, într-o singură zi, la 18 octombrie 1964, au fost botezate 53 de persoane. La fel se întâmpla și în alte regiuni.

Căderea lui N.S. Hrușciov a fost urmată aproape imediat de ameliorarea atacurilor antibisericești. La 21 noiembrie 1964, președintele Consiliului pentru problemele cultelor religioase, A. Puzin, scria la CC al PCUS, cu o indignare furioasă, că în ultimii trei ani și jumătate au fost supuși urmăririi penale peste 700 de credincioși și, în afară de aceasta, mulți au fost deportați conform deciziei Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR privind parazitismul social.

În decembrie 1964, la Tribunalul suprem al URSS, cu participarea KGB, a avut loc o consfătuire specială privind problemele încălcării legalității socialiste față de credincioși, iar președinții Tribunalelor supreme din republicile unionale au primit sarcina să studieze toate dosarele penale corespunzătoare, din anii 1962-1964. În luna ianuarie 1965, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre intitulată „Cu privire la unele fapte de încălcare a legislației socialiste față de credincioși”. Mulți mireni și preoți condamnați au fost eliberați și reabilitați. Tot atunci și-au încetat activitatea două publicații academice antireligioase: Anuarul muzeului religiei și ateismului și Probleme ale istoriei religiei și ateismului. În raportul secției ideologice a CC al PCUS, din 10 februarie 1965, se menționa că, întrucât anumiți lucrători locali împiedică eliminarea greșelilor în lupta cu religia, se va permite ca faptele de a să fie criticate în revistele Viața de partid și Legalitatea socialistă.

Toate modificările care au urmat au fost, în esență, doar de fațadă. Nu au intervenit schimbări profunde ale „conducătorilor” de partid față de religie, dar ele nici nu se puteau produce, fiindcă aceștia erau îndoctrinați de multă vreme. Politica antibisericească a continuat și s-au modificat doar formele și metodele ei. Îndeplinirea cursului activității ateiste a PCUS era urmărită cu strictețe de M.A. Suslov, „veteranul” luptei cu religia. Însă în acest sens, el prefera să se conducă după sfaturile pe care i le-a dat Stalin încă din anul 1948 – „să nu sufli” în problema respectivă, să subminezi „semiconspirativ” influența Bisericii, să nu difuzezi pe larg hotărârile CC al PCUS, pentru a nu provoca campanii de protest în Occident și în interiorul țării.

Făcând, în final, o scurtă analiză comparată a legislației antireligioase în cele două state constatăm atât asemănări, cât și deosebiri.

Pornind chiar de la legea fundamentală, observăm că în RSFSR aceasta a devenit din ce în ce mai opresivă. Astfel, Constituția din 1918 garanta cetățenilor „libertatea religioasă” și „libertatea propagandei religioase și antireligioase”. În mai 1929, Congresul al XIV-lea al Sovietelor din întreaga Rusie a adus un amendament la articolul 4 din Constituția RSFSR; de acum înainte era vorba doar de o „libertate a confesiunii religioase și a propagandei antireligioase”. Cât despre Constituția stalinistă din 1936, ea conferea doar „libertatea cultului religios și a propagandei antireligioase”. În România, libertatea religioasă era garantată prin Constituție, însă, prin același articol, școala era despărțită de Biserică. Legea pentru regimul general al cultelor religioase (Decretul nr. 177/3 august 1948) dezvolta prevederile cu privire la libertatea religioasă înscrise în Constituție. Această lege stipula că: „Statul garantează libertatea conștiinței și libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare Române” (art. 1); „Ura confesionlă manifestată prin acte care stânjenesc liberul exercițiu al unui cult religios recunoscut, constitue [constituie, n.n.] un delict care se pedepsește conform legii” (art. 2); „Nimeni nu poate fi urmărit pentru credința sau necredința sa” (art. 3); „Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber, dacă ritualul și practica lor nu sunt contrare Constituției, securității publice sau bunelor moravuri” (art. 6), organizarea făcându-se „după norme proprii, conform învățăturilor, canoanelor și tradițiilor lor” (art. 7).

În România, la 8 octombrie 1944 a intrat în vigoare Legea nr. 486/1944 privind purificarea administrației publice. În temeiul acestei legi a fost realizată „purificarea” și în cadrul Ministerului Cultelor. În URSS, la acea dată, o astfel de lege ar fi fost absolut inutilă.

În România, a fost necesară promulgarea legii pentru punerea în retragere a clerului pentru a forța pensionarea mitropolitului Irineu Mihălcescu și a altor ierarhi incomozi puterii politice. Interesant este și faptul că agentul „Barbu” propunea Siguranței, încă de la începutul anului 1946, o modificare legislativă care, împreună cu o serie de măsuri, ar putea duce la alegerea a „cel puțin 12 vlădici devotați guvernului din cei 26 câți compun Sinodul Bisericii Ortodoxe Române”. În URSS, astfel de măsuri complicate nu se justificau.

Decretul nr. 175/2 august 1948, pentru reforma învățământului, a reprezentat o grea lovitură pentru Biserica Ortodoxă Română în misiunea ei de educare a tineretului. Mai mult, noua lege a învățământului a fost completată prin Decretul nr. 176/2 august 1948, potrivit căruia toate școlile confesionale erau naționalizate și deveneau instituții educaționale ale statului. Școala era astfel despărțită de Biserică, PMR urmând parțial exemplul Partidului Comunist bolșevic. Este de remarcat faptul că în România puterea comunistă nu a mers niciodată atât de departe încât să decreteze despărțirea statului de Biserică. În România, catehizarea nu era interzisă în mod oficial, însă puterea politică va lua, de fiecare dată, toate măsurile pentru a o împiedica. În URSS, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse își putea impune punctul de vedere în fața ierarhiei și astfel, la 16 noiembrie 1948, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a fost obligat să adopte o hotărâre privind interzicerea de a transforma predicile din biserici în cateheză pentru copii. Arhiepiscopul Luca de Simferopol și Crimeea i-a scris patriarhului o scrisoare în care protesta față de „absoluta interzicere” a instruirii copiilor în privința învățăturilor de bază ale religiei creștine.

Măsurile legislative luate în privința monahismului reprezintă o excepție. În România, Decretul privind completarea Decretului nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase (Decretul 410/28 octombrie 1959) avea un caracter profund antimonahal; în URSS, în condițiile economice foarte dificile de după război, au existat inițiative de încurajare a monahismului, venite din partea puterii politice, în scopul susținerii economiei statului. Astfel, hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din 22 august 1945 a indicat autorităților locale ca „în viitor, până la noi indicații speciale, să nu obstrucționeze activitatea mănăstirilor de bărbați și de femei” și s-a legiferat ca mănăstirile să-și păstreze clădirile, pământul, inventarul și vitele. Mai mult, conform hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului din 29 august 1945, mănăstirile erau exonerate de renta asupra pământului și de plata impozitelor pentru construcții, iar monahii de plata impozitului pentru celibat, persoane singure și cetățeni cu familii mici. Ulterior, sub conducerea lui N.S. Hrușciov, s-au luat măsuri antimonahale dure.

Un rol important, în lupta împotriva religiei în URSS, l-au avut hotărârile Consiliului de Miniștri, care deși nu aveau valoare de lege, din punct de vedere juridic, în practică aveau aceeași importanță. Astfel de acte normative antireligioase erau elaborate chiar la cererea expresă a partidului. Este și cazul hotărârii secrete a Consiliului de Miniștri al URSS, adoptată la 16 martie 1961, intitulată „Cu privire la întărirea controlului asupra aplicării legislației cultelor”, semnată chiar de N.S. Hrușciov. Acum, pentru asigurarea „controlului” erau implicate în mod obligatoriu organele de stat locale. În cadrul comitetelor executive raionale, în consiliile orășenești și sătești au început să se înființeze comisii care să contribuie la urmărirea modului de îndeplinire a legislației privind cultele. Un punct important al hotărârii adoptate a fost aprobarea de a se închide casele de rugăciuni nu prin hotărâri ale Consiliilor de Miniștri din republicile unionale, ci ale comitetelor executive regionale (de ținut), cu condiția coordonării lor cu Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse și cu cel al cultelor religioase. Aceast fapt a dus la accelerarea procedurii de lichidare a bisericilor. Conform hotărârii din 16 martie 1961, toți preoții și slujitorii bisericești, nu numai clerul parohial, ca mai înainte, erau supuși impozitelor pe venit, conform articolului 19 din decretul corespunzător al Sovietului Suprem. În afară de aceasta, se prevedea limitarea utilizării clopotelor; dangătul clopotelor putea fi utilizat numai „dacă este determinat de necesitate și este susținut de populație”. Tot în această categorie se încadrează și hotărârea comisiei pentru probleme curente a Prezidiului Consiliului de Miniștri al URSS, din 3 iunie 1962. În virtutea acesteia, Consiliul Unional Central al Uniunilor Profesionale a revizuit și a diminuat considerabil cercul de persoane care lucrau în organizațiile religioase și cărora li se aplicau legislația muncii și drepturile membrilor de sindicat. A fost introdusă săptămâna de lucru cu zile libere variabile, lipsindu-i pe credincioși de posibilitatea de a participa la slujbele duminicale. În anul 1962, ziua liberă din duminica Paștelui, din 29 aprilie, a fost mutată pentru luni ș.a.m.d.

De cele mai multe ori, puterea politică din URSS nu a avut nevoie să-și legifereze abuzurile față de Biserică, fiindcă acestea puteau fi impuse Sinodului de către Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. Legislația nu era oricum foarte importantă, fiindcă deseori nu era respectată. Abuzuri clare se văd și în cazul pretextelor sub care erau închise bisericile: fie pentru că biserica a fost deschisă în timpul războiului pe teritoriul ocupat, în conformitate cu aprobarea autorităților germane, fie pentru că în apropierea bisericii se afla o școală sau sub „motivul” că biserica împiedica desfășurarea transportului.

În esență, persecuția religioasă sovietică, în perioada 1959-1964, a constat în:

închiderea masivă a bisericilor;

închiderea mănăstirilor și schiturilor și revenirea la legislația din 1929 cu privire la interzicerea pelerinajelor;

închiderea majorității seminariilor încă existente și interzicerea cursurilor teologice de scurtă durată;

interzicerea tuturor serviciilor religioase în afara bisericii și înregistrarea identității persoanelor adulte care solicitau botezuri, cununii sau înmormântări. Cea de a doua măsură era, de fapt, o cursă întinsă celor care solicitau servicii religioase; datele lor personale ajungeau în posesia poliției politice. Preotul care nu îndeplinea aceste reglementări își pierdea dreptul de a mai săvârși vreo slujbă bisericească sau de a desfășura vreo lucrare pastorală fără să primească o aprobare specială din partea organelor statului în acest scop;

interzicerea prezenței copiilor și tinerilor cu vârste sub 18 ani la serviciile liturgice și a administrării Sfintei Euharistii la copiii cu vârste de peste patru ani;

decăderea din drepturile parentale pentru deprinderea propriilor copii cu religia;

pensionări forțate, arestări și condamnări ale clericilor care criticau ateismul sau campania antireligioasă, care desfășurau activități filantropice sau făceau religia populară prin exemplul personal;

interzicerea folosirii clopotelor. Sunetul clopotelor era interzis mai ales în timpul zilei în zonele rurale, din luna mai până în luna octombrie, sub pretextul necesităților muncilor agricole.

Și totuși, conducerea URSS a fost nevoită să-și recunoască practic înfrângerea, întrucât prigoana deschisă împotriva Bisericii nu a adus rezultatele dorite. Campania „hrușcioviană” a suferit un eșec evident. În loc să-i transforme pe oameni în atei, ea a declanșat un puternic antagonism între credincioși și sistemul sovietic și a aruncat viața religioasă în ilegalitate, ceea ce era mai primejdios pentru regim decât religiozitatea deschisă, a atras simpatiile multor necredincioși și ale oamenilor indiferenți din punct de vedere religios față de suferințele credincioșilor, a trezit interesul opiniei publice mondiale față de situația Bisericii în Uniunea Sovietică. Însă, pentru Patriarhia Moscovei, persecuțiile au cauzat pierderi grele. La 1 ianuarie 1966, ea mai avea doar 7.523 de biserici, 16 mănăstiri, iar numărul clericilor înregistrați a scăzut spre 1967 la doar 7.410 persoane. Totuși, religiozitatea populației în ansamblu nu a scăzut, iar în unele regiuni ale țării chiar a crescut. Din fericire, Biserica Ortodoxă Rusă a rezistat și de această dată, Hrușciov nu reușit să-l prezinte tovarășilor pe „ultimul popă sovietic”.

Bibliografie

1. Izvoare

1.1. Dosare și documente din arhive

1.1.1. Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS)

Fond documentar (D), dosarele: 34, 37/vol. II, 56, 66, 67, 71, 74/vol. III-VII, 75, 8346, 8739.

Fond informativ (I), dosarele: 271, 701/vol. I-II, 1.450/vol. I-II, 1.470/vol. I-II, 2.252/vol. II-III, 2.637/vol. I-IV, 2.669/vol.I-II, 2.670, 3.104, 3.152, 5.331/vol. I-II, 5.555/vol. I-II, 184.933/vol I-VI, 185.002/vol. I-III, 185.003/vol. I-V, 185.004, 209.556, 211.015/vol. I, 234.477, 234.670, 234.671, 234.672/vol. I-II, 236.137/vol. I-II, SIE 3.722, SIE 6.136 (S 164).

Fond penal (P), dosarele: 27, 202/vol. I-XI, 751/vol. VIII, XII, 769/vol. I-X, 770/vol. I-II, 905/vol. I-XIII, 2.784, 13.206/vol. I-III + anexa, 13.495/vol. I-II, 13.582/vol I-II, 13.583, 14.472/vol. I-II, 14.532/vol. I-II, 15.804/vol. I-III.

Fond rețea (R), dosarele: 884/vol.I-II, 68.736, 254.359, 302.463.

1.1.2. Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC)

Fond CC al PCR-Cancelarie, dosarele: 15/1944, 21/1944, 28/1944, 32/1944, 58/1948, 59/1948, 156/1950, 95/1951.

Fond DGP, dosarele: 35/1943/vol. I-II, 54/1945, 75/1946, 76/1946, 77/1946.

Fond IGJ, dosarul: 35/1948.

Fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosarele: 4/1950, 8/1950.

Fond „Puiu Visarion”.

Fond „Tomescu Constantin”.

Fond „Velicu Dudu”.

1.1.3. Arhivele Naționale ale României (ANR)

Decrete ale Consiliului de Stat: 291/17 aprilie 1962, 293/18 aprilie 1962, 294/18 aprilie 1962, 295/21 aprilie 1962, 5/3 ianuarie 1963, 551/9 septembrie 1963, 552/18 septembrie 1963, 696/25 octombrie 1963, 767/13 decembrie 1963, 176/9 aprilie 1964, 411/22 iulie1964.

Decrete ale Prezidiului Marii Adunări Naționale: 175/2 august 1948, 176/2 august 1948, 177/3 august 1948, 410/28 octombrie 1959.

1.1.4. Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (ASSBOR)

Dosarul 55/1935-1950.

1.1.5. Arhivele Serviciului Român de Informații (ASRI)

Fond documentar, dosarul 9.471.

1.1.6. Documente

ANDREICA, Dumitru Marcel, „Din corespondența personală a mitropolitului Visarion Puiu cu protoprezbiterul Constantin Moraitakis (1948-1951)”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iași, Ed. Trinitas, 2003, pp. 783-796.

BOCA, Arsenie, „Scrisoare către Prea Sfințitul Andrei Magieru, episcopul Aradului, cu privire la reînființarea mănăstirii Geoagiului ca mănăstire de maici, din 7 mai 1952”, în Gândirea, SN, II (1993), 5, pp. 39-40.

CRAINIC, Nichifor, „Scrisoare către Părintele Arsenie Boca”, în Gândirea, SN, II (1993), 1, p. 19.

DANCĂ, Wilhelm, „Dorința de unire a Bisericilor la mitropolitul ortodox Visarion Puiu”, în Dialog Teologic, III (2000), 5, pp. 205-219.

ENACHE, George, „Daniil Sandu Tudor – pagini din dosarul de anchetă 113.668”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, București, Ed. Pro Historia, 2002, pp. 169-202.

ENACHE, George, „Părintele Daniil Sandu Tudor, un sfânt al Gulagului românesc”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 2-6.

NEAGA, Nicolae, „Episcopul martir Nicolae Popovici. Epistolar”, în Revista Teologică, I (1991), 3, pp. 108-110.

PĂIUȘAN Cristina, CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), INST, București, 2001, 363 p.

PETCU, Adrian Nicolae, „Chestiunea monahală în RPR”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 10 (74), pp. 55-58.

PETCU, Adrian Nicolae, „Cum a murit Părintele Daniil [Sandu Tudor]”, în Rost, revistă națională editată de Asociația Romfest XXI, I, 6, 2003, pp. 7-8.

PETCU, Adrian Nicolae, „Epistolar monahal: Pr. Ilie Cleopa către Pr. Arsenie Boca”, în Rost, I, 2, 2003, pp. 33-35.

PETCU, Adrian Nicolae, „Morții de la Winnitza”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, Ed. Pro Historia, București, 2002, pp. 203-218.

PETCU, Adrian Nicolae, „Ortodocșii și uniții în viziunea unui informator al Securității”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 29-35.

PETCU, Adrian Nicolae, „1989. Sărbătoarea Paștilor în atenția Securității”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 7 (83), pp. 58-63.

PLATON, Mircea, „O scrisoare de la Sandu Tudor”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 12-13.

***, „O pseudo-epistolă inedită a lui Sandu Tudor către Mircea Eliade”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 10-11.

SĂSĂUJAN, Mihai, „Dezvăluiri istorice. Documente inedite despre Părintele Arsenie Boca, starețul mănăstirii Prislop”, în Calea Mânturii, 11, 2002, p. 4.

SPĂTĂRELU, Mihai, „Testamentul integral al Patriarhului Justinian Marina [facsimil]”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iași, Ed. Trinitas, 2003, pp. 797-830.

STAVARACHE, Dumitru, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), vol. I, Pașcani, Ed. Moldopress, 2002, 446 p.

STEINHARDT, Nicolae, „Autobiografie”, în Renașterea, I (1990), 12, pp. 3, 8.

1.1.7. Memorialistică

ANANIA, † Bartolomeu, Clujul universitar al generației 1946 în memoriile lui Valeriu Anania, Cluj Napoca, 1996, 47 p.

ANANIA, † Bartolomeu, „I-am citit ultimele rugăciuni din timpul vieții și primele de după moarte [despre episcopul Partenie Ciopron]”, în Revista de Istorie Militară, 6, 1996, pp. 28-29.

ANANIA, † Bartolomeu, „Una din formele exilului: starea de fugar”, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 402-405.

ANANIA, † Bartolomeu, „Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 110-130; Renașterea, VIII (1998), 10, pp. 1, 6-7; 11, pp. 1, 6-7.

ANTONESCU, Virgil, „Mărturii”, în Vestitorul Ortodoxiei, II, 4-5, 15 februarie-1 martie 1990, p. 4.

BĂBUȘ, Grigorie, „Strădanii la temeluirea Bibliotecii Sf. Sinod”, în Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), 7-12, pp. 294-301; Vestitorul Ortodoxiei, 189, 1-15 octombrie 1997, p. 2; 190, 15 octombrie – 15 noiembrie 1997, p. 2.

BĂLAȘA, Dumitru, „Sfânta Liturghie în celulă”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 ianuarie 1997, p. 2.

BĂLDESCU, Ene, „Noi familia de preoți…”, în Memoria, 9, 1993, pp. 18-26.

BĂRDAȘ, Ioan, „Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox”, cuvânt înainte de Ana Blandiana, Ed. Anastasia, 1999.

BĂRDAȘ, Ioan, „Mărturiile Aiudului”, în Vestitorul Ortodoxiei, VIII, 164, 15-30 septembrie 1994, p. 2.

BĂRDAȘ, Ioan, „Momente duhovnicești în detențiune”, în Buna Vestire, IV, 2-3 (23), februarie-martie 1996, p. 15.

BEJAN, Dumitre, Vifornița cea mare, București, Ed. Tehnică, 1995, 300 p. BERZESCU, Atanasie, „Din frământatul Aiud”, în Altarul Banatului, VII (1996), 10-12, pp. 95-97.

BERZESCU, Anastasie, „Martiriul profesorului Ion V. Georgescu”, în Altarul Banatului, III (1992), 10-12, pp. 153-160.

BERZESCU, Atanasie, „Zile și ani la Periprava”, în Altarul Banatului, VI (1995), 4-6, pp. 130-141.

BODOGAE, Teodor, „În amintirea părintelui Arsenie [Boca]”, în Telegraful Român, 15 ianuarie 1990, p. 4.

BOGHIU, Sofian, „Rugul Aprins și temnița”, în Vestitorul Ortodoxiei, VIII, 157, 1-15 iunie 1996, p. 2.

BUDEANU, Delia, „Calvarul unui popor, calvarul unei familii”, în România Liberă, 11 septembrie 1991, p. 5.

BURZA, Gavril, „Aspecte din prigoana împotriva Bisericii [despre Florea Mureșan]”, în Telegraful Român, 1 și 15 iulie 1991, p. 3; 1 și 15 august 1991, pp. 5-6.

CHIȚU, Vasile, „«Fii risipitori» ai închisorii”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 mai 1998, p. 2.

CHIȚU, Vasile, „Drumul spre casă”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 iunie 1998, p. 2.

CHIȚU, Vasile, „Paștele în închisoare”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 mai 1998, pp. 6-7.

CUNESCU, Gheorghe, „Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului – evocare memorială”, în Revista Teologică, I (1991), 3, p. 7.

DIACONU, Ioan Ion, „Am fost și eu în temnițele comuniste (I)”, în Altarul Banatului, II (1991), 1-3, pp. 91-102; 4-6, pp. 126-140.

DOBZEU, Mina, „Prin pronia divină Nicolae Steinhardt este o mână întinsă către intelectuali”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 aprilie 1997, p. 2.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Spovedanie cu lacrimi”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 mai 1996, p. 2; 16-31 mai 1996, p. 2.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Un sfânt ortodox neînvins de prigoana totalitarismului ateu”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-15 iulie 1991, pp. 1, 3.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Vieți și biserici întemnițate”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 1-3, pp. 57-59.

DURĂ, Ioan, „Mărturii despre patriarhul Justin”, în Glasul Bisericii, XLV (1990), 3-4, pp. 113-116.

GANȚA, Simion, „Amintiri despre activitatea misionară a episcopului Dr. Andrei Magieru”, în Telegraful Român, 1 august 1990, p. 3.

GIOSANU, Iosefina, „Episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron așa cum l-am cunoscut”, în Revista de Istorie Militară, 1998, 1, pp. 20-23.

GREBENEA, Nicolae, „Amintiri din întuneric”, Ed. Agora, Iași, 1999.

GURĂU, Mariana, EFREMOVA, Pașa, „Un martor al Canalului: Părintele Leon Leonida Dumitrăchescu”, în Vestitorul, 15 mai 1993, p. 3.

IONESCU, Florian N., „Anchetat în clădirea schingiuirilor și a morții”, în Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1997, p. 2; august 1997, p. 2.

IONESCU, I., „În beciurile securității de la Pitești”, în Vestitorul Ortodoxiei, aprilie 1997, p. 3.

IRIMIA, Vasile, „Dă Doamne, ca mâine să mă trezesc pe perna mea”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 februarie 1998, p. 2.

LASLĂU, Clara Catrina, „Despre procesul Nunțiaturii Apostolice”, în Memoria, nr. 26, pp. 109-118.

MANOLACHE, Dumitru, „Golgota mea s-a numit Siberia”, în Tineretul Liber, 12 noiembrie 1991, pp. 1, 5.

MAZĂRE, Nicu, „Prinos trimis mănăstirii Vladimirești din temnița Aiudului”, în Filocalia, supliment al ASCOR Cluj, în Renașterea, V (1995), 11, p. 1.

MITOIU, Dumitru, „Crimele inchiziției comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16-30 iunie 1996, p. 2.

MOISE, Victor, „Părintele Adrian”, în Timișoara, 19 septembrie 1991, p. 4.

MORUȘCA, † Policarp, „Drumul vieții”, ediție de Aurel Sasu, Ed. Atos, București, 2001.

MUREȘAN, Florea, Grai și suflet românesc, vol. îngr. de Dorel Man, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1997, 384 p.

NEGRESCU, Sever, „Mănăstirea Mrăcunea”, în Vestitorul, 28 februarie 1993, p. 5.

OANCEA, Zosim, „Mormânt fără cruce. File din jurnal sub tenebre”, în Telegraful Român, 1 mai 1990, pp. 1-2; 1 septembrie 1990, pp. 3-4.

P., I., „Zece zile în podul Securității”, în Credința Neamului, foaie religioasă bilunară în Sfânta mănăstire Bistrița-Neamț, I (1990), 1, p. 2.

PAVEL, D., „A iubi înseamnă a trăi viața celuilalt”, în 22, 2 martie 1990, pp. 12-13, 22.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Adevăruri care supără”, în Renașterea, I (1990), 3, p. 7.

PÂRÂIAN, Teofil, „În amintirea celui care a fost arhimandritul Ioan Dinu”, în Telegraful Român, 1 iulie 1990, p. 3.

PÂRÂIAN, Teofil, „În amintirea mitropolitului Nicolae Mladin”, în Telegraful Român, 1 și 15 iulie, p. 6; 1 și 15 august 1991, p. 3.

PÂRÂIAN, Teofil, „Un om de care s-au bucurat oamenii: Arhimandritul Serafim Popescu”, în Telegraful Român, 1-15 ianuarie 1991, p. 7.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Vlădica Partenie [Ciopron], generalul sufletelor ostașilor”, în Revista de Istorie Militară, 6, 1996, pp. 26-27.

PLOSCARU, Ion, „1948 – Cum a fost ocupată catedrala unită din Lugoj”, în Viața Creștină, 1 februarie 1990, p. 2.

PLOSCARU, Ioan, „Lanțuri și teroare. Însemnări”, Ed. Signata, Timișoara, 1993, 484 p.

POP, Georgeta, „Amintiri despre tata, un preot ortodox [Gheorghe Coman din Oradea]”, în Memoria, 2001, 1 (34), pp. 57-59.

POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe, Cuvinte din temniță, Ed. IBMBOR, București, 1993.

PUTNEANU, † Gherasim, „Am avut norocul să-l am profesor pe episcopul dr. Partenie Ciopron”, în Revista de Istorie Militară, 1997, 2, pp. 28-30.

RĂDULESCU, Banu, „Memoria în conștiința românească”, în Renașterea, VI (1995), 11, p. 7.

ROȘU, Titus L., „Un martir al Bisericii românești și al demnității naționale: Episcopul orădean dr. Nicolae Popovici. Amintiri și documente”, în Aletheia (Societatea oamenilor de știință și scriitorilor, Universitatea din Oradea), 1995, 5, pp. 32-44.

SCORȚEA, Bogdan, „Mărturii. Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-29 februarie 1996, pp. 5, 7.

SLĂTINEANU, † Irineu, RĂDULESCU, Mihai, Preoți în cătușe, Ed. Ramida, București, 1997, 151 p.

STEINHARDT, Nicolae, „Jurnalul fericirii”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1997.

TĂNASE, Petroniu, „Întâmplări din vremea Patriarhului Nicodim”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16 martie-15 aprilie 1995, p. 3.

ȚEPORDEI, Vasile, „Am răspuns suferinței cu o bucurie și o fericire pentru care, azi, mă simt privilegiat”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-30 iunie 1997, p. 2.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, prefață de Victor Crăciun, Casa editorială pentru Turism și Cultură „Abeona”, București, 1992, 176 p.

VOICESCU, Constantin, „Viața religioasă în închisoarea Târgul Ocna”, în Analele Sighet, vol. I, 1994, pp. 279-294.

VOICESCU, Constantin, „Viața religioasă în închisoarea Târgul Ocna”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16-30 aprilie 1996, p. 2.

ZUB, Alexandru, „Despre rezistența spirituală anticomunistă”, în Memoria, 15, pp. 8-11; Renașterea, VI (1995), 11, p. 6.

WURMBRAND, Richard, „Cu Dumnezeu în subterană”, Ed. „Casa Școalelor”, București, 1993, 269 p.

1.1.8. Istorie orală

BUZILĂ, Boris, „Gulagul românesc și Biserica [interviu cu Radu Ciuceanu]”, în România liberă, 15-16 februarie 1992, p. 5.

BUZILĂ, Boris, „Părintele Anania: «Biserica nu m-a chemat la ușor, ci la greu»”, în România Liberă, 30-31 ianuarie 1992, p. 9.

CONSTANTIN, Cristi, SCORȚEA, Bogdan, „Aduceri aminte: Preot Ioan Sabău despre Părintele Iulian Stoicescu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 octombrie 1996, p. 2; 16-31 octombrie 1996, p. 2.

DUMITRIU, Carmen, ȘEULEANU, Dragoș, Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală, București, Ed. Cum, București, 1999.

GĂMĂLĂU, Filaret, „Visul meu din celula 297 a Aiudului”, în Memoria, nr. 14, pp. 56-64.

GREBENEA, Nicolae, „Întâlnire cu distinsul arhimandrit Ilie Cleopa”, în Telegraful Român, 1 iulie 1992, p. 3.

MANOLACHE, Dumitru, „Pelerini la obârșiile creștinismului românesc”, în România liberă, 31 iulie 1993, p. 7.

MARINESCU, Adrian, „Pr. Dumitru Bălașa: un om, o istorie”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 septembrie 1996, p. 2.

MARINESCU, Adrian, „Pr. Dumitru Bălașa: BOR în cătușe”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 ianuarie 1997, p. 2.

MARINESCU, Octavian, „Pr. Dumitru Bălașa: închisoarea câștigată ca libertate”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 noiembrie 1996, p. 2.

MURGEANU, Ion, „Pr. Dr. Ion Dură: «Se întoarce acasă Dumnezeu»”, în Curierul Românesc, aprilie 1994, p. 18.

MUȘLEA, Ioan, „Un memorial tragic. Din viața unui deținut politic. Preotul ortodox Ioan Bunea”, în Tribuna, 1997, 10, pp. 8-9.

NISTEA, Cornel, „În căutarea sensului suferinței – interviu cu părintele Ioan Iovan de la mănăstirea Recea”, în Lumea Magazin, X (2002), 10 (114), pp. 30-31.

POP, Sânziana, „Dumitru Stăniloae. Învierea lui Hristos”, în Curierul românesc, aprilie 1991, p. 14.

POPA, Maricel, „Dialog cu Înalt Prea Sfințitul Pimen Suceveanul,” în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-15 martie 1992, p. 4.

SĂVAN, Dan, „Pr. Ioan Iovan: Am răspuns suferinței cu o bucurie pentru care azi mă simt privilegiat”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-31 martie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Monahul Nectarie (Nicolae) Ciolacu de la mănăstirea Brâncoveanu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-31 ianuarie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Constantin Hodoroagă, un slujitor al adevărului”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 aprilie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Vasile Țepordei: Din toate relele pe care le-am întâlnit, cel mai teribil a fost gulagul sovietic”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-28 februarie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Vasile Țepordei: Oriunde vei întâlni un român să-l socotești frate cu tine”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 martie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Buda Gheorghe: Uneltire împotriva orânduirii comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-30 noiembrie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Anca Ilie: un legionar nelegionar”, în Vestitorul Ortodoxiei, decembrie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Sergiu Roșca: N-am făcut altceva decât să apăr Biserica strămoșească și drepturile neamului românesc”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 mai 1997, p. 2; 15-31 mai 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, CONSTANTIN, Cristi, „Aduceri aminte: Preot Ioan Sabău despre Părintele Iulian Stoicescu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 octombrie 1996, p. 2; 15-31 octombrie 1996, p. 2.

2. Lucrări generale

ALEKSEEV, Valeri Arkadievici, Iliuzii i dogmî, Ed. Politică, Moscova, 1991.

ALEXEEV, Valeri Arkadievici, „Șturm nebes” otmeniaetsia? Kriticeskie ocerki po istorii boribî s relighiei v SSSR, Ed. Rusia tânără, Moscova, 1992.

ANANIA, Valeriu, Pledoarie pentru Biserica neamului, ediție îngrijită și postfață de Sandu Frunză, Ed. Omniscop, Craiova, 1995, 182 p.

ANANIA, Bartolomeu, Atitudini, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1999, 124 p.

BENGA, Pr. Dr. Daniel, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Ed. Σοφια, București, 2003.

BENGA, Pr. Dr. Daniel, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Ed. Σοφια, București, 2005.

BOILĂ, Ioan Z., Biserica Română Unită. Vocație, destin, responsabilitate, Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1997, 47 p.

BOZGAN, Ovidiu, „Biserica Română Unită între rezistență și «unificare religioasă». Contribuții documentare”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 125-167.

BOZGAN, Ovidiu, „Considerații privind viața religioasă a Bucureștilor la sfârșitul regimului comunist”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, XV (2001), pp. 98-110.

BOZGAN, Ovidiu, „Diplomația franceză despre lichidarea Bisericii Române Unite”, în Timpul istoriei I. In honorem emeritae Ligiae Bârzu, București, 1997, pp. 392-423.

BOZGAN, Ovidiu, „Mișcarea petiționară greco-catolică din 1956”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 168-184.

BOZGAN, Ovidiu, „Nunțiatura Apostolică din România în anii 1948-1950”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 130-154.

BOZGAN, Ovidiu, „Ofensiva împotriva monahismului catolic din România (1948-1951)”, în Revista Istorică, tom XIII (2002), 1-2, pp. 91-119.

BOZGAN, Ovidiu, România versus Vatican. Persecuția Bisericii catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Ed. Sylvi, București, 2000, 200 p.

BOZGAN Ovidiu, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea, Ed. Curtea Veche, București, 2005, 494 p.

BOZGAN, Ovidiu, „Stat, ortodoxie și catolicism în România comunistă”, în Dosarele Istoriei, VI (2001), 5 (57), pp. 19-24.

BOZGAN, Ovidiu, „The Romanian Orthodox Church and the Roman-Catholic Church at the time of the second Vatican Council”, în Totalitarianism Archives, vol. X, 2002, nr. 34-35, pp. 192-214.

BOZGAN, Ovidiu, BOZGAN, Evantia, „Diplomația franceză despre viața religioasă a Bulgariei comuniste”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 194-257.

BOZGAN, Ovidiu, BOZGAN, Evantia, În căutarea dialogului. Biserica Ortodoxă Română și Biserica romano-catolică în primul deceniu postconciliar, în Revista Istorică, tom XIII (2002), 5-6, pp. 69-95.

BUCHET, Constantin, „Bisericile naționale și procesul de comunizare în Europa de est, 1944-1947”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 1 (18), pp. 22-29.

BUCUR, Marius, Situația Bisericii Române Unite (Greco-catolice) în perioada 1949-1964, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Theologica Catholica, XLIII (1998), 1, pp. 85-99.

BUCUR, Marius, Stat și Biserică în România postbelică, 1945-1948. Câteva considerații, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, vol. XXXV, 1996, pp. 303-315.

CAITAR, Mihai, Rezistența și lupta oamenilor Bisericii din exilul românesc în Europa de vest împotriva regimului comunist din România, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 480-488.

CARAVIA, Paul, ILOAIE, Ștefan, CONSTANTINESCU, Virgiliu, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, 1995, 85 p.

CARAVIA, Paul, CONSTANTINESCU Virgiliu, STĂNESCU Flori, Biserica Întemnițată. România 1944-1989, cuvânt înainte Radu CIUCEANU, studiu introductiv Paul CARAVIA, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998, 461 p. și ediția în limba engleză, București, 1999, 415 p.

CHERESCU, Pavel, „Istoriografia Bisericii Ortodoxe Române în perioada 1948-1988”, în Revista Teologică, SN, I (1991), 2, pp. 45-54.

CIUHANDU, Petru, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-catolică în fața neamului, Beiuș, Ed. Buna Vestire, 1994, 89 p.

DELETANT, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, trad. Lucian Leuștean, Ed. Polirom, 2001, 271 p.

DOLGHIN, Florentina, „1917-1930, Biserica Rusă nu crede în lacrimi”, în Magazin Istoric, XXXVI (1991), 3 (300), pp. 63-67.

DUMITRIU-SNAGOV, Ion, Relațiile Stat-Biserică, Ed. Gnosis, București, 1996, 188 p.

DUȚU, Alesandru, DOBRE, Florica, LOGHIN, Leonida, Armata română în al doilea război mondial, 1941-1945, Ed. Enciclopedică, București, 1999.

ELLIS, Jane, Russian Orthodox Church. Agreement and dissidence, London, 1990.

ENACHE, George, Ortodoxie și Putere politică în România contemporană, Ed. Nemira, București, 2005, 589 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Ed. Partener, Galați, 2009, 268 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor ‛50, Ed. Partener, Galați, 2009, 177 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Ed. Partener, Galați, 2009, 167 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice din România, Ed. Partener, Galați, 2009, 127 p.

GRAMA, Remus, „Contribuții la reluarea legăturilor dintre cele două Arhiepiscopii Ortodoxe Române din SUA, înainte și după 1990”, în Slujitor al Bisericii și al neamului, Părintele Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române la împlinirea a 70 de ani, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2002, pp. 648-656.

GRIGORESCU, Liviu Daniel, „Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii și a credincioșilor”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 99-110.

GRIGORESCU, Liviu-Daniel, MORARU, Constantin, „Secretariatul CC al PMR în alertă”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 1 (382), pp. 42-45.

GROSSU, Sergiu, Apărând adevărul, Ed. Duh și Adevăr, București, 2002, 237 p.

GROSSU, Sergiu, „Rezistența spirituală în România comunistă (1954-1960)”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 158-169.

GUINLET-LORINET, Sylvaine, „Bisericile din România în anii cinzeci, văzute de Vatican”, în Memoria, 1 (34), 2001, pp. 62-69.

ILICIOV, Lionid Fiodorovici, Ocerednâie zadaci ideologhiceskoi rabotî partii. Doklad na plenume ȚK KPSS, Ed. Politică, Moscova, 1963.

ILOAIE, Ștefan, CARAVIA, Paul, CONSTANTINESCU, Virgiliu, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, 1995, 85 p.

IONIȚOIU, Cicerone, Cartea de Aur a rezistenței românești împotriva comunismului, vol. I-II, București, Ed. Hrisovul, 1995-1996, 365, 347 p.

IONIȚOIU, Cicerone, BOTA, Ioan, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), ed. a III-a, Cluj-Napoca, Casa de Editură „Viața Creștină”, 2001.

JAKOVLEV, Alexandr Nikolaevici, Po moșciam i elei, Ed. Eurasia, Moscova, 1995.

Justinian, † Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social. Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1949.

***, KPSS v rezoliuțiiah i reșeniiah siezdov, konferenții i plenumov ȚK, vol. VIII, Moscova, 1955.

LANGA, Tertulian, „Relația Biserică-Stat”, în Studia Teologia Catholica, XL (1996), 1, pp. 81-92.

LOWRIE, Donald A., FLETCHER, William C., Khrushchev’s Religious Policy, 1959-1964, Cambridge, 1993.

MARCU, Vasile, „Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente și mărturii”, Ed. Crater, București, 1997.

MATEI, Dorin, „Arhiva Mitrohin [Biserica Rusă în 1975]”, în Magazin Istoric, XXXIV (2001), 2 (407), pp. 79-82.

MEYENDORFF, Jean, Biserica Ortodoxă ieri și azi, trad. Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, București, 1996, 237 p.

MIHOC, Blaga, „Religie și naționalitate”, Ed. Logos, Oradea, 1998, 343 p.

MOISIN, Anton, „Am biruit prin credință [episcopi uniți sub comunism]”, în Magazin Istoric, XXVIII (1994), 7 (328), pp. 48-52.

MOISIN, Anton, Istoria marii prigoane contra Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-catolice între anii 1948-1989, vol. I, Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică Victoria și Munții Făgăraș, 1998.

MOISIN, Anton, „Glasuri din prigoană”, în Unirea, IV, 2 (19), 1993, pp. 2-3; 6 (23), 1993, pp. 2-3.

MOISIN, Anton, O gravă lovitură dată neamului românesc. Calomnierea Bisericii române unite cu Roma, greco-catolice, [s.l.], 1996, 350 p.

MORARU, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, tom I, Ed. IBMBOR, București, 2006, 820 p.

MUREȘANU, Camil, „Propaganda în pregătirea și desfășurarea suprimării Bisericii greco-catolice în anii 1945-1948”, în Hyperboreea, II (1999), 4-5, pp. 3-6.

ODINȚOV, Mihail Ivanovici, Gosudarstvo i țerkovi v Rossii XX vek, Moscova, 1994.

ONIȘORU, Gheorghe, „Atitudini politice ale clerului din România, 1944-1948”, în Arhivele Totalitarismului, V (1997), 2-3 (15-16), pp. 51-56.

***, O polojenii Țerkvi v Sovetskoi Rosii i o duhovnoi jizni russkovo naroda. Doklad Arhiereiskomu Soboru 1959 goda episkopa Los-Anjelesskovo Antoniia, Jordanville, Mănăstirea Sfintei Treimi, 1960.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Adevăruri care nu se cunosc [despre uniație], în Telegraful Român, 1 februarie 1990, p. 1-2.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Dicționarul teologilor români, Univers Enciclopedic, București, 1996, 504 p.; ediția a II-a, revăzută și întregită, Ed. Enciclopedică, București, 2002, 550 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chișinău, 1994.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2008, 604 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea et alii, Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Pr. Mircea PĂCURARIU (coord.), cuvânt înainte † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, notă asupra ediției Pr. Mircea PĂCURARIU, Ed. IBMO, București, 2010, 767 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Pagini din istoria bisericească românească”, în Buna Vestire, 1997, 1-2, pp. 16-18; 3, pp. 1-4; 4, pp. 14-15; 5-6, pp. 14-16; 7-8, pp. 14-16.

PĂIUȘAN, Cristina, „Problema cultelor în rapoartele securității, 1949”, în Arhivele Totalitarismului, 1999, 3-4 (24-25), pp. 90-98.

POPESCU, Alice, BARBU, Constantin, „București-Vatican, dialog cu sincope [vizita lui I. Gh. Maurer din 1968]”, în Magazin Istoric, XXXIV (2001), 11 (416), pp. 39-43.

POPOVSKI, Mark Alexandrovici, Jizni i jitio Voino-Iasenețkovo, arhiepiskopa i hirurga, Ed. YMCA-Press, Paris, 1979.

POSPELOVSKI, Dimitri Vladimirovici, Russkaia pravoslavnaia țerkovi v XX veke, Ed. Respublica, Moscova, 1995.

POWELL, David E., Antireligious Propaganda in the Soviet Union: A Study of Mass Persuasion, Cambridge, 1978.

PRUNDUȘ, Sivestru A., PLĂIANU, Clemente, CUCERZAN, Eugen S., Denaturări grave privind istoria Bisericii Române Unite (Greco-Catolice), Cluj, Casa de Editură „Viața creștină”, 1993, 30 p.

RĂDULESCU, Mihai, Sânge pe Râul Doamnei, Ed. Ramida, București, 1992, 158 p.

RĂDULESCU, Mihai, Istoria literaturii române de detenție, vol. I-II, Ed. Ramida, București, 1998.

SĂSĂUJAN, Mihai, Academia de teologie ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuții la istoria învățământului teologic românesc, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2004, 381 p.

***, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Arhivele Naționale ale României, București, 1998.

***, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. II, Arhivele Naționale ale României, București, 2003.

STEPANOV (RUSAK), Vladimir, Svidetelistvo obvineniia. Țerkovi i gosudarstvo v Sovetskom Soiuze, vol. II, Moscova, 1995.

STROYEN, William B., Communist Russia and the Russian Orthodox Church, 1943-1962, Washington, 1967.

STRUVE, Nikita, Les chretiens en URSS, Ed. Seuil, Paris, 1963.

ȘANDRU, Dumitru, „Biserica din România 1944-1948”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 1 (18), pp. 210-228.

***, Teologi și ierarhi. Biserica Ortodoxă Română, vol. I, Rompres, București, 1997, 237 p.

ȚÂPIN, Prot. Vladislav Alexandrovici, Istoriia Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi 1917-1990, Ed. Hronica, Moscova, 1994.

ȚÂRĂU, Virgiliu, „«Democrațiile populare» și atitudinea lor față de religie și Biserică în anul 1948”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 670-678.

TURCUȘ, Șerban, „Papa Paul al VI-lea și Biserica Română Unită”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Theologia Catholica, XLIII (1998), 1, pp. 101-109.

TURCUȘ, Șerban, „Vaticanul în discursul politic românesc (1947-1953)”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj Napoca, XXXVI (1997), pp. 185-196.

TURCUȘ, Veronica, TURCUȘ, Șerban, „«La cività cattolica» și evenimentele din România dintre anii 1948-1952”, în Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureșan, Cluj Napoca, 1998, pp. 514-533.

VASILE, Cristian, „Politica religioasă a PCR”, în Ziarul de duminică, supliment al Ziarului Financiar, 3 noiembrie 2000, pp. I, IV.

VASILE, Cristian, „Atitudini ale clerului ortodox și catolic față de Uniunea Sovietică și față de regimul de tip sovietic”, în Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 155-181.

VASILE, Cristian, „Biserica Romano-catolică din Europa răsăriteană 1945-1950”, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, vol. I, 2002, pp. 109-122.

VASILE, Cristian, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2003, 381 p.

VASILE, Cristian, The Apostolic Nunciature in Romania at the beginning of the Communist Regime 1945-1950, in Annuario, a cura di Șerban Marin, Ion Bulei, Rudolf Dinu, anno 4, 2002, Istituto Romeno di Cultura i Ricercea Umanistica, Casa Editrice Enciclopedica, Bucarest, 2002, pp. 256-261.

VASILE, Cristian, „The Romanian Communists and the Churches, 1945-1948”, in Totalitarianism Archives, no. 1-2/2002, pp. 131-135.

VASILE, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2005, 291p.

VELICU, Dudu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947, ANR, București, 2004, 315 p.

VELICU, Dudu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice II. 1948-1959, ANR, București, 2005, 295 p.

VICOVAN, Pr. Ioan, Irineu Mihălcescu, vol. I, Apostol al teologiei românești, 574 p.; vol. II, Un ierarh luptător, 404 p., Ed. Trinitas, Iași, 2004.

VOLOKITINA, Tatiana, Stalin – Biserica Rusă: o relație interesantă, în Magazin Istoric, XXIV (2001), 1 (406), pp. 15-20.

ZUBAȘCU, Ion, „Desființarea bisericii greco-catolice în documentele securității”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 685-694.

ZUBAȘCU, Ion, Scurtă istorie a Bisericii române, Ed. Signata, Timișoara, 1994, 120 p.

3. Lucrări speciale. Studii și articole. Comunicări

ALEKSEEV, Valeri Arkadievici, „Iliuzii i dogmî”, în Aghitator, 1989, 16, pp. 21-35.

ALEXEEV, Wassilij, „Russian Orthodox Bishops in the Soviet Union, 1941-1953”, New York: Research program on the U.S.S.R. „Mimeographed series”, 1954, no. 61, pp. 51-65.

AIOANEI, Constantin, MORARU, Frusinica, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu «diavolul roșu»”, în Altarului Banatului, XII (2001), 1-3, pp. 89-99.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ Cristian, Contra «armatei negre a călugărilor și călugărițelor»”, în Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (346), pp. 3-5, 8; 2 (347), pp. 17-21; Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1996, p. 2; august 1996, p. 2.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ, Cristian, „«Desființați mănăstirile» – un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin Istoric, XXXII (1998), 8 (377), pp. 29-32.

ALUPEI, Silviu, „Pe urmele deciziei de achitare a lotului «Rugul Aprins»”, în Rost, I, 6, 2003, p. 14.

ANANIA, † Bartolomeu, „Păstorirea Patriarhului Justinian stă sub semnul providenței dumnezeiești”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iunie 1998, p. 2; 15 iulie 1998, p. 2; 1 august 1998, pp. 2, 7.

ANDREICA, Dumitru-Marcos, „Jertfă și slujire – Pr. Florea Mureșan”, în Renașterea, VIII (1997), 11, p. 8.

ANDREICA, Marcel, „Preotul Liviu Brânzaș”, în Renașterea, X (1999), 1, p. 10.

BERARIU, Paul, Din viața episcopului Andrei Magieru al Aradului, 1936-1960, Arad, 1997.

BICHIR, Florian, „Episcopul Victor-Vasile Leu a fost răpit de KGB și condamnat la moarte”, în Evenimentul Zilei, 21 aprilie 2001, p. 11.

BIZĂU, Ioan, „Arhiepiscopul Teofil Herineanu (1909-1992)”, în Renașterea, VIII (1997), 11, pp. 2, 11.

BIZĂU, Ioan, „Viața liturgică a Bisericii și rezistența românească împotriva comunismului”, în Filocalia, publicație a ASCOR Cluj, în Renașterea, 1995, 11, pp. 1-2.

BOZGAN, Ovidiu, „Biserica ortodoxă română din Paris în anii postbelici”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 43-66.

BOZGAN, Ovidiu, „Partenie Ciopron: de la Episcopia Armatei la Eparhia Romanului”, în Analele Universității din București, seria istorie, tom XLVII (1998), pp. 111-128.

BOZGAN, Ovidiu, „Stat, ortodoxie și catolicism în România comunistă”, în Dosarele Istoriei, VI (2001), 5, pp. 19-24.

BOZGAN, Ovidiu, „Teologul Spiridon Cândea între extremismele politice”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 258-271.

BOZGAN, Ovidiu, „The Romanian Orthodox Church and the Roman-Catholic Church at the time of the second Vatican Council”, in Totalitarianism Archives, volume 10 (2002), no. 34-35, pp.192-214.

BUZAN, Sever, „BOR și catehizarea”, în Renașterea, I (1990), 5, p. 3.

CALCIU Gheorghe, „Biserica Românească din Paris Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, în Buletinul Parohiei Înălțarea Sfintei Cruci, 9, 2003, pp. 4-7.

CATALAN, Gabriel, „Înscăunarea Patriarhului Justinian”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 706-711.

CIOROIANU, Adrian, „Biserica Ortodoxă Română între tradiție și compromis, anul 1945 (partea I)”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 27-42.

CIUHANDU, Petru, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-catolică în fața neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 1994.

CODRESCU, Răzvan, „Sandu Tudor în pragul canonizării”, în Rost, I, 6, 2003, p. 9.

CORBAN, Camelia, Părintele Iustin Pârvu: izvor al demnității românești, în Memoria, 2001, 3-4 (36-37), pp. 160-168.

CUTOIU, Vasile, „Mărturii despre diviza «Tudor Vladimirescu»”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 2-3, pp. 195-206.

DAVID, Petre I., „Patriarhul Justinian un vizionar al veacului ce va să vină”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 130-136.

DESPINESCU, Anton, „Mitropolitul Visarion Puiu. Un ierarh român luminat”, în Dialog Teologic, I (1998), 2, pp. 233-244.

DRĂGULIN, Gheorghe, Biserica Ortodoxă Română și prigoana comunistă, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, II (1990), 7-8, pp. 15-16.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Profesorul dr. Teodor M. Popescu – eminent istoric bisericesc ortodox și consecvent caracter creștin”, în Ortodoxia, XLVII (1995), 3-4, pp. 70-100.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Uniația ardeleană și o necesară reinterpretare a istoriei ei”, în Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), 1-3, pp. 32-39; Studii Teologice, XLVIII (1996), 3-4, pp. 89-95.

DUBNEAC, Felix, „Mitropolitul Visarion Puiu”, în Învierea, foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului, 15 noiembrie 1990, p. 2.

DUBNEAC, Felix, „Taina Rugului Aprins – la mănăstirea Antim”, în Mărturie ortodoxă, Haga, X (1991), 15, pp. 13-18.

DUBNEAC, Felix, „Evocări și mărturisiri din urmarea lui Hristos”, Ed. „Gândire și Artă”, Detroit, 1993.

DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe, „Întâlnire cu «om al lui Dumnezeu». Pr. Roman Braga”, în Teologie și Viață, V (1995), 4-7, pp. 212-213.

DURĂ, Ioan, „BOR și exercitarea autorității sale canonice asupra diasporei ortodoxe din anul 1948 până astăzi”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 11-12, pp. 136-143.

DURĂ, Ioan, „Edițiile Bibliei tipărite în România cu aprobarea Sf. Sinod al BOR după cel de-al doilea război mondial până în decembrie 1989”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 4-6, pp. 66-71; Credința (The Faith), Detroit, 1992, pp. 88-93.

DURĂ, Ioan, „Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române în cei patru zeci și cinci de ani de dictatură comunistă”, în Din documentele Rezistenței, 4, 1992, pp. 13-21.

DURĂ, Ioan, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidențe și realități din viața acesteia, postfață de Mihai Rădulescu, Ed. Ramida, București, 1994, 128 p.

DURĂ, Ioan, „Monahismul românesc în anii 1948-1989”, prefață de Mina Dobzeu, Ed. Harisma, București, 1994, 127 p.

DURĂ, Ioan, „Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989)”, Ed. Ramida, București, 1994.

DURĂ, Ioan, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981”, în Altarul Banatului, SN, XIII (2002), 10-12, pp. 34-56.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”, în CNSAS, Totalitarism și rezistență, teroare și represiune. Studii, București, 2001, pp. 108-136.

ENACHE, George, „Ilarion Felea”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, București, Ed. Pro Historia, 2002, pp. 97-101.

ENACHE, George, „Rugul Aprins”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 11 (75), pp. 49-57.

ENACHE, George, „Arestarea și condamnarea lui Dumitru Stăniloae”, în Rost, manifest românesc, I, 9, 2003, pp. 4-7.

ENACHE, George, „Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti”, în Rost, manifest românesc, I, 5, 2003, pp. 21-23.

ENACHE, George, „Puterea politică și Biserica Ortodoxă Română. Considerații istorice”, în Rost, manifest românesc, I, 8, 2003, pp. 25-30; I, 9, 2003, pp. 27-32.

ENACHE, George, „Statul și Biserica Ortodoxă Română în anii «democrației populare»”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 11-21.

ENACHE, George, „Strategii de infiltrare și atragere la colaborare a cultelor religioase elaborate de autoritățile procomuniste din România în perioada 1945-1947, cu o privire specială asupra cazului Bisericii Ortodoxe Române”, în ACNSAS, 2008, 1, pp. 53-92.

***, „Episcopul martir Grigore Leu”, în Magazin Istoric, XXVIII (1994), 7, pp. 53-54.

FUMURESCU, Adrian, „Părintele Stăniloae este teologul care și-a aureolat opera prin suferință”, în NU, Cluj-Napoca, 30 iunie-6 iulie 1992, p. 15.

GABOR, Adrian, „Profeția Patriarhului Justinian”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 martie 2002, p. 1.

GABOR, Adrian, „Un mărturisitor al Bisericii Ortodoxe Române: prof. dr. Teodor M. Popescu”, în Glasul Bisericii, LVII (2002), 1-3, pp. 185-224.

GABOR, Adrian, PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București, II (2002), București, 2003, pp. 93-154.

GANȚA, Simion, „Amintiri despre activitatea misionară a episcopului dr. Andrei Magieru”, în Telegraful Român, 1 august 1990, p. 3.

GORDUN, Prot. Serghei, „Russkaia Pravoslavnaia Țerkovi pri sviateișih patriarhah Serghii i Alexeii”, în Vestnik RHD, 1990, nr. 158, pp. 129-131.

GRIGORESCU, Liviu D., „Propaganda ateistă cu vorba și cu palma”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 9 (390), pp. 19-23.

GROSSMAN, Joan Delaney, „Khrushchev’s Antireligious Policy and the Campaign of 1954”, in Soviet Studies, vol. XXIV, 1973, no. 3, pp. 375-384.

HURJUI, Nicolae, „Chipul demnității în suferință: episcopul Grigorie Leu (1881-1949)”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Ed. Trinitas, Iași, 2003, pp. 771-781.

HURJUI, Nicolae, „Ortodocși români victime ale închisorilor comuniste”, în Biserica Ortodoxă Română, CIX (1991), 10-12, pp. 123-134.

ILOAIE, Ștefan, „Slujitori ai Bisericii ortodoxe în temnițele comuniste sau despre cum poate suferi o majoritate”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 92-94.

IONIȚOIU, Cicerone, MANEA, Vasile, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1998.

IOVA, Zaharia Gh., „Personalitatea ierarhului arădean Andrei Magieru”, în Altarul Banatului, XL (1990), 5-6, pp. 107-115.

JINGA, Constantin, „Mișcarea Rugul Aprins de la mănăstirea Antim”, în Altarul Banatului, XII (2001), 10-12, pp. 49-58.

LĂCUSTĂ, Ioan, „Camioanele umilirii [Ministerul Cultelor și mănăstirile]”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 9 (390), pp. 24-27.

LIȚIU, Gheorghe, „Întru pomenirea episcopului martir dr. N. Popovici al Oradei”, în Telegraful Român, 15 iulie 1990, pp. 1-2.

LIȚIU, Gheorghe, „Preocupări misionare în slujirea arhierească a episcopului Andrei Magieru al Aradului”, în Biserica și Școala, publicație religioasă editată de Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, IX (2000), 4-5, p. 3; Telegraful Român, 1 iunie 1990, p. 3.

KIDAN, J.I., „V.D. Bonci-Bruevici i naucino-ateisticeskaia rabota Akademii Nauk SSSR (1946-1955)”, în Voprosî istorii relighii i ateizma, vol. XII, Moscova, 1964.

***, K obșcestvu, svobodnomu ot relighii (Proțess sekuliarizații v usloviiah soțialisticeskovo obșcestva), Ed. Politică, Moscova, 1970.

KRIVOȘEIN, Arhiepiscop Vasili, „Poslednie vstreci s mitropolitom Nikolaem (Iarușevicem) (bâvșim Krutițkim i Kolomenskim)”, în Vestnik RHD, 1976, nr. 117, pp. 205-217.

MANDACHE, Bogdan Mihai, „La Canal a existat o brigadă de muncă numai pentru preoți”, în Cronica, 1991, 24, p. 5.

MANEA, Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Ed. Patmos, 2000 și ediția a II-a, revăzută și îmbunătățită, Ed. Patmos, 2001.

MANEA, Vasile, IONIȚOIU, Cicerone, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1998.

MANOLE, Ilie, „Clerul militar între pastorație, înregimentare și desființare (1944-1948)”, în Analele Sighet, vol. III, 1996, pp. 268-284.

MANOLE, Ilie, „Clerul militar al României între presiunea și opresiunea regimului (1947)”, în Revista de Istorie Militară, 1997, 4, pp. 17-19.

MARCHIȘ, Justin, „Ajunul Sfintei Maria Mare din 1952 pentru preoții ortodocși”, în Analele Sighet, vol. VII, pp. 95-98.

MOCANU, Mihail, „Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, un nedreptățit al istoriei”, în Teologie și Viață, IV (1994), 1-4, pp. 147-157.

MOLDOVEANU, Cerasela, „Preoți militari în primii ani ai comunizării României”, în Revista de Istorie Militară, 2001, 1, pp. 10-13.

MORARU, Alexandu, „Uniți și ortodocși între 1918-1948”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVII (1999), 1-6, pp. 265-290.

NEAGA, Nicolae, „Episcopul martir dr. Nicolae Popovici”, în Mitropolia Ardealului, XXXV (1990), 6, pp. 99-104; Telegraful Român, 15 februarie 1990, p. 2.

NICOLAU, Nicu, „Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-29 februarie 1996, pp. 5, 7.

OANCEA, Dorin, „Biserica Ortodoxă Română în raport cu regimul comunist din România”, în Revista Teologică, VII (1997), 4, pp. 30-48.

***, Omagiu lui Nicolae Colan, vol. îngr. de Alexandru Moraru, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1995, 223 p.

OTU, Petre, „Din activitatea episcopului general de brigadă dr. Partenie Ciopron”, în Armata și Biserica, București, 1996, pp. 232-238.

PAVLINCIUC, Ierom. Iosif, „Arhimandritul Varlaam Chiriță și lupta sa pentru păstrarea credinței ortodoxe”, în ***, Partidul, Securitatea și Cultele (1945-1989), Adrian Nicolae PETCU (coord.), Ed. Nemira, București, 2005, pp. 325-336.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Episcopul martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei”, în Revista Teologică, XI (2001), 1, pp. 3-11.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Nicolae Mladin, profesor de teologie, apoi mitropolit al Ardealului”, în Revista Teologică, XI (2001), 2, pp. 28-41.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Și-a făcut Biserica datoria?”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-30 aprilie 1990, p. 5.

PĂIUȘAN, Cristina, „Politica de patriarhilor României și «colaboraționismul» cu organele statului”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 111-117.

***, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, cu un cuvânt de prețuire de arhim. Teofil Pârâian, Cluj-Napoca, Ed. Teognost, 2002, 262 p.

***, „Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iulie 1996, p. 5, 7.

PĂTULEANU, Constantin, „Personalitatea și activitatea Patriarhului Justinian”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 137-154.

PELIN, Mihai, „Fața necunoscută a Patriarhului Justinian Marina”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 martie 1999, p. 2.

PENTELESCU, Aurel, „Episcopia Armatei sub presiunea evenimentelor politice din anul 1946”, în Analele Sighet, vol. III, 1996, pp. 285-293.

PETCU, Adrian Nicolae, ENACHE, George, „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”, în CNSAS, Totalitarism și rezistență, teroare și represiune. Studii, București, 2001, pp. 108-136.

PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 11 (75), pp. 38-48.

PETCU, Adrian Nicolae, „Profesorul Teodor M. Popescu și regimul comunist”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, Ed. Pro Historia, București, 2002, pp. 80-96.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Gherasim Iscu pe frontul anticomunist”, în Rost, I, 7, 2003, pp. 29-31.

PETCU, Adrian Nicolae, GABOR, Adrian, „Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București, II (2002), București, 2003, pp. 93-154.

PETCU, Adrian Nicolae, ENE, Ionel, „Părintele Ștefan Marcu, un simbol al rezistenței anticomuniste din Vrancea”, în Rost, cultural, politic, religios, III, 28, 2005, pp. 46-51.

PETCU, Adrian Nicolae, „Securitatea și Cultele în 1949”, în ***, Partidul, Securitatea și Cultele (1945-1989), Adrian Nicolae PETCU (coord.), Ed. Nemira, București, 2005, pp. 124-222.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Episcopul Dr. Nicolae Popovici s-a întors întru ale sale”, în Telegraful Român, 1 septembrie 1992, p. 4.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Obrazul curat al Bisericii”, în Telegraful Român, 15 august și 1 septembrie 1992, p. 3.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Dictatul durerii naționale. Golgota Bisericii Române”, în Ortodoxia Maramureșeană, II (1997), 2, pp. 215-219.

POPEANGĂ, Vasile, „Viața bisericească din eparhia Aradului în anii 1945-1947”, în Altarul Banatului, XL (1990), 7-8, pp. 48-56.

POPESCU, Adrian, „Prof. Teodor M. Popescu. O sută de ani de la naștere și douăzeci de ani de la moarte”, în Biserica Ortodoxă Română, CXI (1993), 4-6, pp. 84-91; Glasul Bisericii, LI (1995), 1-5, pp. 100-105.

POPESCU, Ion Longin, „Episcopatul ortodox român din America (I)”, în Curierul românesc, IV, 7-8, 1992, p. 16.

PREDA, Radu, „Rezistența anticomunistă”, în Renașterea, VI (1995), 11, p. 5.

PREDA, Radu, „Părintele Constantin Voicescu”, în Renașterea, VIII (1997), 9, p. 11.

Puiu, † VISARION, „Însemnări din viața mea”, prez. Ioan Lăcustă, în Magazin Istoric, XXXI (1997), 4, pp. 51-54.

RĂDULESCU, Mihai, Rugul Aprins. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în ghearele comuniste, Ed. Ramida, București, 1993, 264 p.

RĂDULESCU, Mihai, Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Ramida, București, 1994, 156 p.

RĂDULESCU, Mihail, „Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București, 1998.

RÂPEANU, Valeriu, „Nichifor Crainic, memorialistul (I)”, în Curier Național Magazin, București, 10 octombrie 1992, p. 7.

***, „Russkaia pravoslavnaia țerkovi stala na pravilnâi puti”, în Istoriceskii arhiv, 1994, 4, pp. 95-102.

SAVU, Teodor, „Episcopul martir Nicolae Popovici al Oradei – date inedite”, în Telegraful Român, 1-15 februarie 1991, p. 8.

SLĂTINEANU, † Irineu, RĂDULESCU, Mihai, „Preoți în cătușe”, Ed. Ramida, București, 1997.

STAVARACHE, Dumitru, „Mitropolitul Visarion Puiu văzut de Constantin Tomescu”, în Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu, Focșani, 1999, pp. 920-925.

STAVARACHE, Dumitru, ISTRĂȚESCU, Elena, „Pentru neam și cruce”, în Document, buletin al Arhivelor Militare Române, II (1992), 2, pp. 55-56.

STĂNILOAE, Dumitru, „Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoșești sub comunism”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, I (1990), 3, pp. 1-3; Ortodoxia, XLII (1990), 1, pp. 1-6; Telegraful Român, 15 februarie 1990, pp. 1-2.

STĂNILOAE, Dumitru, „Témoignage. La persécution de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste”, în Nouvelles de l’Eglise Orthodoxe Roumaine, XX (1990), pp. 8-11.

STEINHARDT, Nicolae, „Dialogul polifonic”, în Renașterea, supliment, 4, 1990, p. 1.

TEODOREANU, Emil, „Preotul Dimitrie Balaur și ai săi…”, în Memoria, revista gândirii arestate, 1993, 9, pp. 27-37.

TEODORESCU, Paul, „Securitatea și Biserica Ortodoxă”, în Lumea liberă, New York, 29 noiembrie 1997, p. 8.

THIRA, Viorel, „Patru preoți și un cântăreț bisericesc din Țara Lăpușului – uciși de fiara comunistă”, în Ortodoxia Maramureșeană, II (1997), 2, Baia Mare, pp. 220-227.

TOMA, Eugen, „Un moment de neuitat al terorii ateiste: condamnarea grupului «Rugului Aprins»”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 364-368.

TRONCOTĂ Cristian, AIOANEI, Constantin, „Contra «armatei negre a călugărilor și călugărițelor»”, în Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (346), pp. 3-5, 8; 2 (347), pp. 17-21; Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1996, p. 2; august 1996, p. 2.

TRONCOTĂ, Constantin, AIOANEI, Constantin, „«Desființați mănăstirile» – un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin Istoric, XXXII (1998), 8 (377), pp. 29-32.

TULCAN, Ion, „Profesorul, teologul și preotul martir dr. Ilarion Felea”, în Altarul Banatului, SN, IV (1993), 4-6, pp. 116-121.

ȚINTĂ, Ilie, Teologi și preoți ortodocși în temnițele comuniste, în Telegraful Român, 15 aprilie 1991, pp. 1, 3.

UȘININ, Dimitri, „Novâie veianija v ateisticeskoi propagande SSSR”, în Grani, 1966, nr. 60, pp. 198-222.

VASILACHI, Vasile, „Rugul aprins. Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din București”, în Calendarul Credința (The Faith), Detroit, 1992, pp. 66 – 71.

VASILE, Cristian, „Ascensiunea comunistă și tentativele de control și influențare a Bisericii Ortodoxe Române, 23 august 1944-6 martie 1945”, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, SN, vol. II, 2003, pp. 79-97.

VASILE, Cristian, „Ingerințe politice în viața Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist”, în Teologie și politică. De la Sfinții Părinți la Europa unită, Miruna Tătaru-Cazaban (coord.), Ed. Anastasia, București, 2004, pp. 209-218.

VASILE, Cristian, „Autoritățile comuniste și problema mânăstirilor ortodoxe în anii ’50”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 179-189 ; România Liberă, suplimentul Aldine, 22 iulie 2000, pp. II-III.

VASILE, Cristian, „Biserică și Stat la începuturile regimului comunist: poziția ierarhiei ortodoxe față de lichidarea Bisericii Greco-catolice”, în Revista de Istorie, XIII (2002), 1-2, pp. 65-89.

VASILE, Cristian, „Mănăstirile în perioada comunistă”, în Altarul Banatului, XI (2000), 7-9, pp. 165-170.

VASILE, Cristian, „Rezistența antisovietică în România (1944-1948). Clerici și ierarhi”, în Destin Românesc, Chișinău, VII (2000), 3 (27), pp. 132-136.

VASILESCU, Gheorghe, „Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 martie 2001, pp. 3-5; 15 aprilie 2001, pp. 4-5; 15 mai 2001, p. 8; iunie 2001, p. 7; august 2001, p. 6.

VASILESCU, Gheorghe, „Personalitatea Patriarhului Justinian Marina reflectată în presa străină”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iunie 1998, p. 5.

VIDENIE, Nicolae, „Biserica-mamă în revista «Sfinții Arhangheli» a Bisericii Ortodoxe Române din Paris (1960-1966)”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 24-26.

VOICESCU, Constantin, „Oameni ai bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codrii României”, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 279-294.

4. Recenzii. Note de lectură. Discuții

4.1. Recenzii

***, Biserica întemnițată, Paul Caravia (coord.), recenzie de Adrian Carabă, în Revista Teologică, IX (1999), 1, pp. 174-175.

DURĂ, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989, prefață de Mina Dobzeu, Ed. Harisma, București, 1994, 127 p., recenzie de Ion Ionescu în Biserica Ortodoxă Română, CXII (1994), 7-12, pp. 402-407.

DURĂ, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989, prefață de Mina Dobzeu, București, Ed. Harisma, 1994, 127 p., recenzie de Petre Ciuhandu, în Buna Vestire, IV, 2-3, 1996, pp. 17-18.

GILLET, Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania, București, 2001, 313 p., recenzie de Cristian Vasile, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, SN, vol. I, 2002, pp. 355-361.

POPESCU, Teodor M., Meditații teologice, București, 1997, recenzie de Florin Iancu Roșca, în Glasul Bisericii, 1998, 1-4, pp. 214-130.

POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe, Cuvinte în temniță, Ed. IBMBOR, București, 1993, recenzie de Ioasaf, Popa, în Biserica Ortodoxă Română, CXI (1993), 10-12, pp. 214-216.

RĂDULESCU, Mihai, Rugul Aprins. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în ghearele comuniste, Ed. Ramida, București, 1993, 264 p., recenzie de Petre Ciuhandu, în Buna Vestire, III, 8-9, 1995, pp. 15-16.

TUDOR, Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins. Scrieri și documente inedite, ed. îngr. de Gh. Vasilescu, Ed. Anastasia, 1999, 154 p., recenzie de Constantin Jinga, în Altarul Banatului, X (1999), 7-9, pp. 139-142.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, recenzie de Sergiu Roșca în Telegraful Român, 1 octombrie 1992, p. 2.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, recenzie de Dorin Dobrincu, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, vol. XXXIV (1997), pp. 111-136.

4.2. Note de lectură. Discuții

CONSTANTINESCU, Zamfira, „Ați întrecut măsura D-lor intelectuali de la revista «Transilvania» – Sibiu”, în Gândirea, SN, III (1994), 3-4, pp. 97-98.

CONSTANTINESCU, Zamfira, „Precizări”, în Gândirea, SN, V (1996), 1-2, pp. 38-39.

GABOR, Adrian, „Un neadevăr în locul unui mare adevăr!”, în Vestitorul Ortodoxiei, ianuarie 2002, p. 13.

GABOR, Adrian, „Biserica și teroarea comunistă”, în Vestitorul Ortodoxiei, decembrie 2002, p. 10.

MARINICĂ, Mihai, „Conștiința ortodoxă din Ardeal în cumpăna vremii”, în Gândirea, SN, III (1994), 1-2, pp. 101-105.

NEDELCEA, Diana, „Biserica Ortodoxă Română în timpul dictaturii comuniste”, în Femeia Ortodoxă, 25 decembrie 2002, pp. 24-27.

PENCIU, Gheorghe, „Din jurnalul unui deținut politic din «Rugul Aprins»”, în Gândirea, SN, VII (1998), 1-3, pp. 117-119.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un caz puțin cunoscut, o discuție abia începută [note pe marginea unei cărți despre Mitropolitul Visarion Puiu]”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 4 (80), pp. 13-18.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un personaj istoric mult discutat, dar puțin cunoscut – Mitropolitul Visarion Puiu”, în Rost, I, 3, 2003, pp. 34-35.

STOENESCU, Daniil, „Între contestări și exagerări”, în Gândirea, SN, III (1994), 3-4, pp. 94-95.

VARONA, Alexandr, „Comentarii la o istorie recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 185-192.

ZUBAȘCU, Ion, „Statura uriașă a mitropolitului Visarion Puiu”, în România Liberă, 21 noiembrie 2002, supliment, p. II.

5. Surse internet

CIUMACENKO, Tatiana Alexandrova, Sovet po delam Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi pri Sovete Narodnâh Komisarov (Sovet Ministrov) SSSR, 1943-1965, <http://www.dissercat.com/content/sovet-po-delam-russkoi-pravoslavnoi-tserkvi-pri-snk-sm-sssr-1943-1965gg#ixzz2BYTLqRr9>, 22 februarie 2013.

DUICĂ Camelia, PETCU, Adrian Nicolae, „File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic”, în Rost, 12, 2004, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/nichifor-crainic/1519-file-din-dosarul-penal-al-lui-nichifor-crainic>, 30 martie 2012.

ENACHE, George, „Arestarea și condamnarea lui Dumitru Stăniloae”, în Rost, 9, 2003, ˂http://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-staniloae/686-arestarea-si-condamnarea-lui-dumitru-staniloae˃, 10 ianuarie 2011.

ENACHE, George, „Părintele Adrian Făgețeanu, mărturisitorul”, în Rost, 42-43, 2006, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/adrian-fageteanu/906-parintele-adrian-fageteanu-marturisitorul>, 30 martie 2011.

ENACHE, George, „Părintele Benedict Ghiuș – Despre a îndura suferința cu blândețe”, în Rost, 47-48, 2007, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/benedict-ghius/901-parintele-benedict-ghius-despre-a-indura-suferinta-cu-blandete>, 30 mai 2011.

FLETCHER, William C., „Soviet believers”, <http://www.dtic.mil/cgibin/ GetTRDoc?AD=ADA350360>, 10 ianuarie 2013.

Gleb YAKUNIN and Lev REGELSON, „Letters from Moscow”, <http://www.regels.org/humanright.html>, 10 august 2011.

GROSSMAN, Joan Delaney, Khrushchev’s Antireligious Policy and the Campaign of 1954, <http://www.jstor.org/discover/10.2307/150643?uid=3738920& uid=2133&uid= 2&uid =70&uid=4&sid=21102121535971>, 10 ianuarie 2012.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Alexy_I_of_Moscow>, 3 august 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_Soviet_ Union>, 11 august 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Religion_in_the_Soviet_Union>, 12 iunie 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/ Tehran_Conference>, 30 august 2013.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/USSR_anti-religious_campaign>, 15 iulie 2013.

***, ˂http://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_la_Teheran˃, 30 august 2013.

***, <http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Groza#cite_ref-21>, 8 iunie 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=30h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=biserica+ortodoxa+in+perioada+sovietiz arii>, 10 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=28h&oq=&ie=U TF-8&rl z=1T4PCTC_enRO344RO345&q=chestiunea+monahala+in+rpr>, 17 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=10h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=democratiile+populare+si+atitudinea+ lor+fata+de+ religie>, 18 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=18h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=desfiintati+manastirile%2c+un+ordin+ care+nu+a+mai+venit>, 25 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=42h&oq=&ie=U TF-8&rl z=1 T4PCTC_enRO344RO345&q=dumitru+staniloae>, 30 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&ie=UTF-8&rlz=1T4 PCTC_enRO344RO345&q=radiografia+securitatii+in+anul+1957>, 6 iunie 2011.

***, <http://www.ibiblio.org/expo/soviet.exhibit/ae2bkhun.html>, 20 august 2011.

***, <http://www.ibiblio.org/expo/soviet.exhibit/anti_rel.html>, 20 august 2011.

ONIȘCENKO, Alexandr Borisovici, „Materialî o polojenii i deiatelosti manastârei v SSSR po documentam Saveta po delam Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi pri SNK (SM) SSSR (1950-1963)”, <http://www.bogoslov.ru/text/1769530.html>, 11 martie 2013.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Gherasim pe frontul anticomunist”, în Rost, 7, 2003, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=38h&oq=&ie= UTF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=parintele+gherasim+pe+frontul+ anticomunist>, 4 iunie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Nume de martir: Teodor M. Popescu”, în Rost, 24, 2005, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=0h&oq=teodo&ie=UT F-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=teodor+m.+popescu+-+nume+de+ martir>, 20 iunie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un luptător al crucii : Pr. Nicolae Georgescu-Edineț”, în Rost, 25-26, 2005, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq =23h&oq=&ie=UTF8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=un+luptator+al+crucii+pr.+nicolae+georgescu+edinet>, 5 iulie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, ENE, Ionel, în Rost, 28, 2005, „Părintele Ștefan Marcu – Un simbol al rezistenței anticomuniste din Vrancea”, <http://www. google.ro/search?sourceid=navclient&aq=25h&oq=&ie=UTF8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=parintele+stefan+marcu>, 15 iulie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Genocidul ucrainian de la Winnitza”, în Rost, 57, 2007, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=29h&oq=&ie=UTF-8 &rlz=1T4PCTC _enRO344RO345&q=mortii+de+la+winnitza>, 10 august 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Teodor M. Popescu, în documentele Securității”, în Rost, 57, 2007, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=29h&oq =&ie=UTF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=mortii+de+la+winnitza>, 10 august 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Arsenie Boca în percepția poliției politice din România”, <http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Radiografia-Securitatii-in-anul 1957.php>, 20 august 2011.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, Pravoslavie pri soțializme. Gosudarstvenno-Țerkovnâie otnoșenia v SSSR v 1939-1964 gg., <http://www. podelise.ru/docs/25915/ index-4657-1.html>, 25 aprilie 2012.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, „Stalinskaia relighioznaia politika i Russkaia Pravoslavnaia Țerkovi v 1943-1953 godah”, <http://www.krotov.info/ history/20/1940/ shkar_01.htm>, 14 iunie 2012.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, „Sovetskaia țerkovnaia politika v pricernomorskih stranah v 1944-1953 gg.”, <http://www.bogoslov.ru/text/ 461782.html>, 10 iulie 2012.

ȘKURATOV, Serghei Alexandrovici, Vzaimootnosheniya sovetskovo gosudarstva i Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi v 40-60-e godî, XX-ovo veka, <http://www.dissercat.com/content/vzaimootnosheniya-sovetskogo-gosudarstva-i-russkoi-pravoslavnoi-tserkvi-v-40-60-e-gody-xx-ve#ixzz2BXrYF1U3>, 26 noiem-brie 2012.

ȘTRIKKER, Gerd, Russkaia Pravoslavnaia Țerkov v sovetskoe vremia (1917-1991). Materialî i dokumentî po istorii otnoșenii mejdu gosudarstvom i Țerkoviu, <http://krotov.info/acts/20/1950/shtric_12.htm>, 4 februarie 2013.

TUȘCANU, Pr. drd. Florin, „Un nedreptățit al istoriei: Mitropolitul Visarion Puiu”, în Rost, 19, 2004, <http://www.rostonline.org/rost/sep2004/visarion_puiu. shtml>, 30 octombrie 2004.

ȚÂPIN, Prot. Vladislav Alexandrovici, Istoriia Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi 1917-1997, <http://mirknig.com/knigi/religiya/1181539461-istoriya-russkoy-cerkvi-1917-1997gg.html> și <http://www.orthedu.ru/uchposob/iitora-cerkvi/1325-10. html>, 20 februarie 2012.

VASILIK, Diac. Vladimir, „Goneniia piatidesiatâh-șestidesiatâh godov”, <http://www.bogoslov.ru/text/487477.html>, 15 ianuarie 2013.

Bibliografie

1. Izvoare

1.1. Dosare și documente din arhive

1.1.1. Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS)

Fond documentar (D), dosarele: 34, 37/vol. II, 56, 66, 67, 71, 74/vol. III-VII, 75, 8346, 8739.

Fond informativ (I), dosarele: 271, 701/vol. I-II, 1.450/vol. I-II, 1.470/vol. I-II, 2.252/vol. II-III, 2.637/vol. I-IV, 2.669/vol.I-II, 2.670, 3.104, 3.152, 5.331/vol. I-II, 5.555/vol. I-II, 184.933/vol I-VI, 185.002/vol. I-III, 185.003/vol. I-V, 185.004, 209.556, 211.015/vol. I, 234.477, 234.670, 234.671, 234.672/vol. I-II, 236.137/vol. I-II, SIE 3.722, SIE 6.136 (S 164).

Fond penal (P), dosarele: 27, 202/vol. I-XI, 751/vol. VIII, XII, 769/vol. I-X, 770/vol. I-II, 905/vol. I-XIII, 2.784, 13.206/vol. I-III + anexa, 13.495/vol. I-II, 13.582/vol I-II, 13.583, 14.472/vol. I-II, 14.532/vol. I-II, 15.804/vol. I-III.

Fond rețea (R), dosarele: 884/vol.I-II, 68.736, 254.359, 302.463.

1.1.2. Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC)

Fond CC al PCR-Cancelarie, dosarele: 15/1944, 21/1944, 28/1944, 32/1944, 58/1948, 59/1948, 156/1950, 95/1951.

Fond DGP, dosarele: 35/1943/vol. I-II, 54/1945, 75/1946, 76/1946, 77/1946.

Fond IGJ, dosarul: 35/1948.

Fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosarele: 4/1950, 8/1950.

Fond „Puiu Visarion”.

Fond „Tomescu Constantin”.

Fond „Velicu Dudu”.

1.1.3. Arhivele Naționale ale României (ANR)

Decrete ale Consiliului de Stat: 291/17 aprilie 1962, 293/18 aprilie 1962, 294/18 aprilie 1962, 295/21 aprilie 1962, 5/3 ianuarie 1963, 551/9 septembrie 1963, 552/18 septembrie 1963, 696/25 octombrie 1963, 767/13 decembrie 1963, 176/9 aprilie 1964, 411/22 iulie1964.

Decrete ale Prezidiului Marii Adunări Naționale: 175/2 august 1948, 176/2 august 1948, 177/3 august 1948, 410/28 octombrie 1959.

1.1.4. Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (ASSBOR)

Dosarul 55/1935-1950.

1.1.5. Arhivele Serviciului Român de Informații (ASRI)

Fond documentar, dosarul 9.471.

1.1.6. Documente

ANDREICA, Dumitru Marcel, „Din corespondența personală a mitropolitului Visarion Puiu cu protoprezbiterul Constantin Moraitakis (1948-1951)”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iași, Ed. Trinitas, 2003, pp. 783-796.

BOCA, Arsenie, „Scrisoare către Prea Sfințitul Andrei Magieru, episcopul Aradului, cu privire la reînființarea mănăstirii Geoagiului ca mănăstire de maici, din 7 mai 1952”, în Gândirea, SN, II (1993), 5, pp. 39-40.

CRAINIC, Nichifor, „Scrisoare către Părintele Arsenie Boca”, în Gândirea, SN, II (1993), 1, p. 19.

DANCĂ, Wilhelm, „Dorința de unire a Bisericilor la mitropolitul ortodox Visarion Puiu”, în Dialog Teologic, III (2000), 5, pp. 205-219.

ENACHE, George, „Daniil Sandu Tudor – pagini din dosarul de anchetă 113.668”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, București, Ed. Pro Historia, 2002, pp. 169-202.

ENACHE, George, „Părintele Daniil Sandu Tudor, un sfânt al Gulagului românesc”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 2-6.

NEAGA, Nicolae, „Episcopul martir Nicolae Popovici. Epistolar”, în Revista Teologică, I (1991), 3, pp. 108-110.

PĂIUȘAN Cristina, CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), INST, București, 2001, 363 p.

PETCU, Adrian Nicolae, „Chestiunea monahală în RPR”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 10 (74), pp. 55-58.

PETCU, Adrian Nicolae, „Cum a murit Părintele Daniil [Sandu Tudor]”, în Rost, revistă națională editată de Asociația Romfest XXI, I, 6, 2003, pp. 7-8.

PETCU, Adrian Nicolae, „Epistolar monahal: Pr. Ilie Cleopa către Pr. Arsenie Boca”, în Rost, I, 2, 2003, pp. 33-35.

PETCU, Adrian Nicolae, „Morții de la Winnitza”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, Ed. Pro Historia, București, 2002, pp. 203-218.

PETCU, Adrian Nicolae, „Ortodocșii și uniții în viziunea unui informator al Securității”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 29-35.

PETCU, Adrian Nicolae, „1989. Sărbătoarea Paștilor în atenția Securității”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 7 (83), pp. 58-63.

PLATON, Mircea, „O scrisoare de la Sandu Tudor”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 12-13.

***, „O pseudo-epistolă inedită a lui Sandu Tudor către Mircea Eliade”, în Rost, I, 6, 2003, pp. 10-11.

SĂSĂUJAN, Mihai, „Dezvăluiri istorice. Documente inedite despre Părintele Arsenie Boca, starețul mănăstirii Prislop”, în Calea Mânturii, 11, 2002, p. 4.

SPĂTĂRELU, Mihai, „Testamentul integral al Patriarhului Justinian Marina [facsimil]”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iași, Ed. Trinitas, 2003, pp. 797-830.

STAVARACHE, Dumitru, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), vol. I, Pașcani, Ed. Moldopress, 2002, 446 p.

STEINHARDT, Nicolae, „Autobiografie”, în Renașterea, I (1990), 12, pp. 3, 8.

1.1.7. Memorialistică

ANANIA, † Bartolomeu, Clujul universitar al generației 1946 în memoriile lui Valeriu Anania, Cluj Napoca, 1996, 47 p.

ANANIA, † Bartolomeu, „I-am citit ultimele rugăciuni din timpul vieții și primele de după moarte [despre episcopul Partenie Ciopron]”, în Revista de Istorie Militară, 6, 1996, pp. 28-29.

ANANIA, † Bartolomeu, „Una din formele exilului: starea de fugar”, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 402-405.

ANANIA, † Bartolomeu, „Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 110-130; Renașterea, VIII (1998), 10, pp. 1, 6-7; 11, pp. 1, 6-7.

ANTONESCU, Virgil, „Mărturii”, în Vestitorul Ortodoxiei, II, 4-5, 15 februarie-1 martie 1990, p. 4.

BĂBUȘ, Grigorie, „Strădanii la temeluirea Bibliotecii Sf. Sinod”, în Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), 7-12, pp. 294-301; Vestitorul Ortodoxiei, 189, 1-15 octombrie 1997, p. 2; 190, 15 octombrie – 15 noiembrie 1997, p. 2.

BĂLAȘA, Dumitru, „Sfânta Liturghie în celulă”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 ianuarie 1997, p. 2.

BĂLDESCU, Ene, „Noi familia de preoți…”, în Memoria, 9, 1993, pp. 18-26.

BĂRDAȘ, Ioan, „Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox”, cuvânt înainte de Ana Blandiana, Ed. Anastasia, 1999.

BĂRDAȘ, Ioan, „Mărturiile Aiudului”, în Vestitorul Ortodoxiei, VIII, 164, 15-30 septembrie 1994, p. 2.

BĂRDAȘ, Ioan, „Momente duhovnicești în detențiune”, în Buna Vestire, IV, 2-3 (23), februarie-martie 1996, p. 15.

BEJAN, Dumitre, Vifornița cea mare, București, Ed. Tehnică, 1995, 300 p. BERZESCU, Atanasie, „Din frământatul Aiud”, în Altarul Banatului, VII (1996), 10-12, pp. 95-97.

BERZESCU, Anastasie, „Martiriul profesorului Ion V. Georgescu”, în Altarul Banatului, III (1992), 10-12, pp. 153-160.

BERZESCU, Atanasie, „Zile și ani la Periprava”, în Altarul Banatului, VI (1995), 4-6, pp. 130-141.

BODOGAE, Teodor, „În amintirea părintelui Arsenie [Boca]”, în Telegraful Român, 15 ianuarie 1990, p. 4.

BOGHIU, Sofian, „Rugul Aprins și temnița”, în Vestitorul Ortodoxiei, VIII, 157, 1-15 iunie 1996, p. 2.

BUDEANU, Delia, „Calvarul unui popor, calvarul unei familii”, în România Liberă, 11 septembrie 1991, p. 5.

BURZA, Gavril, „Aspecte din prigoana împotriva Bisericii [despre Florea Mureșan]”, în Telegraful Român, 1 și 15 iulie 1991, p. 3; 1 și 15 august 1991, pp. 5-6.

CHIȚU, Vasile, „«Fii risipitori» ai închisorii”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 mai 1998, p. 2.

CHIȚU, Vasile, „Drumul spre casă”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 iunie 1998, p. 2.

CHIȚU, Vasile, „Paștele în închisoare”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 mai 1998, pp. 6-7.

CUNESCU, Gheorghe, „Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului – evocare memorială”, în Revista Teologică, I (1991), 3, p. 7.

DIACONU, Ioan Ion, „Am fost și eu în temnițele comuniste (I)”, în Altarul Banatului, II (1991), 1-3, pp. 91-102; 4-6, pp. 126-140.

DOBZEU, Mina, „Prin pronia divină Nicolae Steinhardt este o mână întinsă către intelectuali”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 aprilie 1997, p. 2.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Spovedanie cu lacrimi”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 mai 1996, p. 2; 16-31 mai 1996, p. 2.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Un sfânt ortodox neînvins de prigoana totalitarismului ateu”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-15 iulie 1991, pp. 1, 3.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Vieți și biserici întemnițate”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 1-3, pp. 57-59.

DURĂ, Ioan, „Mărturii despre patriarhul Justin”, în Glasul Bisericii, XLV (1990), 3-4, pp. 113-116.

GANȚA, Simion, „Amintiri despre activitatea misionară a episcopului Dr. Andrei Magieru”, în Telegraful Român, 1 august 1990, p. 3.

GIOSANU, Iosefina, „Episcopul general de brigadă dr. Partenie Ciopron așa cum l-am cunoscut”, în Revista de Istorie Militară, 1998, 1, pp. 20-23.

GREBENEA, Nicolae, „Amintiri din întuneric”, Ed. Agora, Iași, 1999.

GURĂU, Mariana, EFREMOVA, Pașa, „Un martor al Canalului: Părintele Leon Leonida Dumitrăchescu”, în Vestitorul, 15 mai 1993, p. 3.

IONESCU, Florian N., „Anchetat în clădirea schingiuirilor și a morții”, în Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1997, p. 2; august 1997, p. 2.

IONESCU, I., „În beciurile securității de la Pitești”, în Vestitorul Ortodoxiei, aprilie 1997, p. 3.

IRIMIA, Vasile, „Dă Doamne, ca mâine să mă trezesc pe perna mea”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 februarie 1998, p. 2.

LASLĂU, Clara Catrina, „Despre procesul Nunțiaturii Apostolice”, în Memoria, nr. 26, pp. 109-118.

MANOLACHE, Dumitru, „Golgota mea s-a numit Siberia”, în Tineretul Liber, 12 noiembrie 1991, pp. 1, 5.

MAZĂRE, Nicu, „Prinos trimis mănăstirii Vladimirești din temnița Aiudului”, în Filocalia, supliment al ASCOR Cluj, în Renașterea, V (1995), 11, p. 1.

MITOIU, Dumitru, „Crimele inchiziției comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16-30 iunie 1996, p. 2.

MOISE, Victor, „Părintele Adrian”, în Timișoara, 19 septembrie 1991, p. 4.

MORUȘCA, † Policarp, „Drumul vieții”, ediție de Aurel Sasu, Ed. Atos, București, 2001.

MUREȘAN, Florea, Grai și suflet românesc, vol. îngr. de Dorel Man, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1997, 384 p.

NEGRESCU, Sever, „Mănăstirea Mrăcunea”, în Vestitorul, 28 februarie 1993, p. 5.

OANCEA, Zosim, „Mormânt fără cruce. File din jurnal sub tenebre”, în Telegraful Român, 1 mai 1990, pp. 1-2; 1 septembrie 1990, pp. 3-4.

P., I., „Zece zile în podul Securității”, în Credința Neamului, foaie religioasă bilunară în Sfânta mănăstire Bistrița-Neamț, I (1990), 1, p. 2.

PAVEL, D., „A iubi înseamnă a trăi viața celuilalt”, în 22, 2 martie 1990, pp. 12-13, 22.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Adevăruri care supără”, în Renașterea, I (1990), 3, p. 7.

PÂRÂIAN, Teofil, „În amintirea celui care a fost arhimandritul Ioan Dinu”, în Telegraful Român, 1 iulie 1990, p. 3.

PÂRÂIAN, Teofil, „În amintirea mitropolitului Nicolae Mladin”, în Telegraful Român, 1 și 15 iulie, p. 6; 1 și 15 august 1991, p. 3.

PÂRÂIAN, Teofil, „Un om de care s-au bucurat oamenii: Arhimandritul Serafim Popescu”, în Telegraful Român, 1-15 ianuarie 1991, p. 7.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Vlădica Partenie [Ciopron], generalul sufletelor ostașilor”, în Revista de Istorie Militară, 6, 1996, pp. 26-27.

PLOSCARU, Ion, „1948 – Cum a fost ocupată catedrala unită din Lugoj”, în Viața Creștină, 1 februarie 1990, p. 2.

PLOSCARU, Ioan, „Lanțuri și teroare. Însemnări”, Ed. Signata, Timișoara, 1993, 484 p.

POP, Georgeta, „Amintiri despre tata, un preot ortodox [Gheorghe Coman din Oradea]”, în Memoria, 2001, 1 (34), pp. 57-59.

POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe, Cuvinte din temniță, Ed. IBMBOR, București, 1993.

PUTNEANU, † Gherasim, „Am avut norocul să-l am profesor pe episcopul dr. Partenie Ciopron”, în Revista de Istorie Militară, 1997, 2, pp. 28-30.

RĂDULESCU, Banu, „Memoria în conștiința românească”, în Renașterea, VI (1995), 11, p. 7.

ROȘU, Titus L., „Un martir al Bisericii românești și al demnității naționale: Episcopul orădean dr. Nicolae Popovici. Amintiri și documente”, în Aletheia (Societatea oamenilor de știință și scriitorilor, Universitatea din Oradea), 1995, 5, pp. 32-44.

SCORȚEA, Bogdan, „Mărturii. Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-29 februarie 1996, pp. 5, 7.

SLĂTINEANU, † Irineu, RĂDULESCU, Mihai, Preoți în cătușe, Ed. Ramida, București, 1997, 151 p.

STEINHARDT, Nicolae, „Jurnalul fericirii”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1997.

TĂNASE, Petroniu, „Întâmplări din vremea Patriarhului Nicodim”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16 martie-15 aprilie 1995, p. 3.

ȚEPORDEI, Vasile, „Am răspuns suferinței cu o bucurie și o fericire pentru care, azi, mă simt privilegiat”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-30 iunie 1997, p. 2.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, prefață de Victor Crăciun, Casa editorială pentru Turism și Cultură „Abeona”, București, 1992, 176 p.

VOICESCU, Constantin, „Viața religioasă în închisoarea Târgul Ocna”, în Analele Sighet, vol. I, 1994, pp. 279-294.

VOICESCU, Constantin, „Viața religioasă în închisoarea Târgul Ocna”, în Vestitorul Ortodoxiei, 16-30 aprilie 1996, p. 2.

ZUB, Alexandru, „Despre rezistența spirituală anticomunistă”, în Memoria, 15, pp. 8-11; Renașterea, VI (1995), 11, p. 6.

WURMBRAND, Richard, „Cu Dumnezeu în subterană”, Ed. „Casa Școalelor”, București, 1993, 269 p.

1.1.8. Istorie orală

BUZILĂ, Boris, „Gulagul românesc și Biserica [interviu cu Radu Ciuceanu]”, în România liberă, 15-16 februarie 1992, p. 5.

BUZILĂ, Boris, „Părintele Anania: «Biserica nu m-a chemat la ușor, ci la greu»”, în România Liberă, 30-31 ianuarie 1992, p. 9.

CONSTANTIN, Cristi, SCORȚEA, Bogdan, „Aduceri aminte: Preot Ioan Sabău despre Părintele Iulian Stoicescu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 octombrie 1996, p. 2; 16-31 octombrie 1996, p. 2.

DUMITRIU, Carmen, ȘEULEANU, Dragoș, Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală, București, Ed. Cum, București, 1999.

GĂMĂLĂU, Filaret, „Visul meu din celula 297 a Aiudului”, în Memoria, nr. 14, pp. 56-64.

GREBENEA, Nicolae, „Întâlnire cu distinsul arhimandrit Ilie Cleopa”, în Telegraful Român, 1 iulie 1992, p. 3.

MANOLACHE, Dumitru, „Pelerini la obârșiile creștinismului românesc”, în România liberă, 31 iulie 1993, p. 7.

MARINESCU, Adrian, „Pr. Dumitru Bălașa: un om, o istorie”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 septembrie 1996, p. 2.

MARINESCU, Adrian, „Pr. Dumitru Bălașa: BOR în cătușe”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 ianuarie 1997, p. 2.

MARINESCU, Octavian, „Pr. Dumitru Bălașa: închisoarea câștigată ca libertate”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 noiembrie 1996, p. 2.

MURGEANU, Ion, „Pr. Dr. Ion Dură: «Se întoarce acasă Dumnezeu»”, în Curierul Românesc, aprilie 1994, p. 18.

MUȘLEA, Ioan, „Un memorial tragic. Din viața unui deținut politic. Preotul ortodox Ioan Bunea”, în Tribuna, 1997, 10, pp. 8-9.

NISTEA, Cornel, „În căutarea sensului suferinței – interviu cu părintele Ioan Iovan de la mănăstirea Recea”, în Lumea Magazin, X (2002), 10 (114), pp. 30-31.

POP, Sânziana, „Dumitru Stăniloae. Învierea lui Hristos”, în Curierul românesc, aprilie 1991, p. 14.

POPA, Maricel, „Dialog cu Înalt Prea Sfințitul Pimen Suceveanul,” în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-15 martie 1992, p. 4.

SĂVAN, Dan, „Pr. Ioan Iovan: Am răspuns suferinței cu o bucurie pentru care azi mă simt privilegiat”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-31 martie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Monahul Nectarie (Nicolae) Ciolacu de la mănăstirea Brâncoveanu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-31 ianuarie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Constantin Hodoroagă, un slujitor al adevărului”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 aprilie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Vasile Țepordei: Din toate relele pe care le-am întâlnit, cel mai teribil a fost gulagul sovietic”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-28 februarie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Vasile Țepordei: Oriunde vei întâlni un român să-l socotești frate cu tine”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 martie 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Buda Gheorghe: Uneltire împotriva orânduirii comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-30 noiembrie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Pr. Anca Ilie: un legionar nelegionar”, în Vestitorul Ortodoxiei, decembrie 1996, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, „Părintele Sergiu Roșca: N-am făcut altceva decât să apăr Biserica strămoșească și drepturile neamului românesc”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 mai 1997, p. 2; 15-31 mai 1997, p. 2.

SCORȚEA, Bogdan, CONSTANTIN, Cristi, „Aduceri aminte: Preot Ioan Sabău despre Părintele Iulian Stoicescu”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1-15 octombrie 1996, p. 2; 15-31 octombrie 1996, p. 2.

2. Lucrări generale

ALEKSEEV, Valeri Arkadievici, Iliuzii i dogmî, Ed. Politică, Moscova, 1991.

ALEXEEV, Valeri Arkadievici, „Șturm nebes” otmeniaetsia? Kriticeskie ocerki po istorii boribî s relighiei v SSSR, Ed. Rusia tânără, Moscova, 1992.

ANANIA, Valeriu, Pledoarie pentru Biserica neamului, ediție îngrijită și postfață de Sandu Frunză, Ed. Omniscop, Craiova, 1995, 182 p.

ANANIA, Bartolomeu, Atitudini, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1999, 124 p.

BENGA, Pr. Dr. Daniel, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Ed. Σοφια, București, 2003.

BENGA, Pr. Dr. Daniel, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Ed. Σοφια, București, 2005.

BOILĂ, Ioan Z., Biserica Română Unită. Vocație, destin, responsabilitate, Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1997, 47 p.

BOZGAN, Ovidiu, „Biserica Română Unită între rezistență și «unificare religioasă». Contribuții documentare”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 125-167.

BOZGAN, Ovidiu, „Considerații privind viața religioasă a Bucureștilor la sfârșitul regimului comunist”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, XV (2001), pp. 98-110.

BOZGAN, Ovidiu, „Diplomația franceză despre lichidarea Bisericii Române Unite”, în Timpul istoriei I. In honorem emeritae Ligiae Bârzu, București, 1997, pp. 392-423.

BOZGAN, Ovidiu, „Mișcarea petiționară greco-catolică din 1956”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 168-184.

BOZGAN, Ovidiu, „Nunțiatura Apostolică din România în anii 1948-1950”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 130-154.

BOZGAN, Ovidiu, „Ofensiva împotriva monahismului catolic din România (1948-1951)”, în Revista Istorică, tom XIII (2002), 1-2, pp. 91-119.

BOZGAN, Ovidiu, România versus Vatican. Persecuția Bisericii catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Ed. Sylvi, București, 2000, 200 p.

BOZGAN Ovidiu, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea, Ed. Curtea Veche, București, 2005, 494 p.

BOZGAN, Ovidiu, „Stat, ortodoxie și catolicism în România comunistă”, în Dosarele Istoriei, VI (2001), 5 (57), pp. 19-24.

BOZGAN, Ovidiu, „The Romanian Orthodox Church and the Roman-Catholic Church at the time of the second Vatican Council”, în Totalitarianism Archives, vol. X, 2002, nr. 34-35, pp. 192-214.

BOZGAN, Ovidiu, BOZGAN, Evantia, „Diplomația franceză despre viața religioasă a Bulgariei comuniste”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 194-257.

BOZGAN, Ovidiu, BOZGAN, Evantia, În căutarea dialogului. Biserica Ortodoxă Română și Biserica romano-catolică în primul deceniu postconciliar, în Revista Istorică, tom XIII (2002), 5-6, pp. 69-95.

BUCHET, Constantin, „Bisericile naționale și procesul de comunizare în Europa de est, 1944-1947”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 1 (18), pp. 22-29.

BUCUR, Marius, Situația Bisericii Române Unite (Greco-catolice) în perioada 1949-1964, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Theologica Catholica, XLIII (1998), 1, pp. 85-99.

BUCUR, Marius, Stat și Biserică în România postbelică, 1945-1948. Câteva considerații, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, vol. XXXV, 1996, pp. 303-315.

CAITAR, Mihai, Rezistența și lupta oamenilor Bisericii din exilul românesc în Europa de vest împotriva regimului comunist din România, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 480-488.

CARAVIA, Paul, ILOAIE, Ștefan, CONSTANTINESCU, Virgiliu, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, 1995, 85 p.

CARAVIA, Paul, CONSTANTINESCU Virgiliu, STĂNESCU Flori, Biserica Întemnițată. România 1944-1989, cuvânt înainte Radu CIUCEANU, studiu introductiv Paul CARAVIA, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998, 461 p. și ediția în limba engleză, București, 1999, 415 p.

CHERESCU, Pavel, „Istoriografia Bisericii Ortodoxe Române în perioada 1948-1988”, în Revista Teologică, SN, I (1991), 2, pp. 45-54.

CIUHANDU, Petru, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-catolică în fața neamului, Beiuș, Ed. Buna Vestire, 1994, 89 p.

DELETANT, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, trad. Lucian Leuștean, Ed. Polirom, 2001, 271 p.

DOLGHIN, Florentina, „1917-1930, Biserica Rusă nu crede în lacrimi”, în Magazin Istoric, XXXVI (1991), 3 (300), pp. 63-67.

DUMITRIU-SNAGOV, Ion, Relațiile Stat-Biserică, Ed. Gnosis, București, 1996, 188 p.

DUȚU, Alesandru, DOBRE, Florica, LOGHIN, Leonida, Armata română în al doilea război mondial, 1941-1945, Ed. Enciclopedică, București, 1999.

ELLIS, Jane, Russian Orthodox Church. Agreement and dissidence, London, 1990.

ENACHE, George, Ortodoxie și Putere politică în România contemporană, Ed. Nemira, București, 2005, 589 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Ed. Partener, Galați, 2009, 268 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor ‛50, Ed. Partener, Galați, 2009, 177 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Ed. Partener, Galați, 2009, 167 p.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice din România, Ed. Partener, Galați, 2009, 127 p.

GRAMA, Remus, „Contribuții la reluarea legăturilor dintre cele două Arhiepiscopii Ortodoxe Române din SUA, înainte și după 1990”, în Slujitor al Bisericii și al neamului, Părintele Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române la împlinirea a 70 de ani, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2002, pp. 648-656.

GRIGORESCU, Liviu Daniel, „Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii și a credincioșilor”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 99-110.

GRIGORESCU, Liviu-Daniel, MORARU, Constantin, „Secretariatul CC al PMR în alertă”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 1 (382), pp. 42-45.

GROSSU, Sergiu, Apărând adevărul, Ed. Duh și Adevăr, București, 2002, 237 p.

GROSSU, Sergiu, „Rezistența spirituală în România comunistă (1954-1960)”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 158-169.

GUINLET-LORINET, Sylvaine, „Bisericile din România în anii cinzeci, văzute de Vatican”, în Memoria, 1 (34), 2001, pp. 62-69.

ILICIOV, Lionid Fiodorovici, Ocerednâie zadaci ideologhiceskoi rabotî partii. Doklad na plenume ȚK KPSS, Ed. Politică, Moscova, 1963.

ILOAIE, Ștefan, CARAVIA, Paul, CONSTANTINESCU, Virgiliu, Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, 1995, 85 p.

IONIȚOIU, Cicerone, Cartea de Aur a rezistenței românești împotriva comunismului, vol. I-II, București, Ed. Hrisovul, 1995-1996, 365, 347 p.

IONIȚOIU, Cicerone, BOTA, Ioan, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), ed. a III-a, Cluj-Napoca, Casa de Editură „Viața Creștină”, 2001.

JAKOVLEV, Alexandr Nikolaevici, Po moșciam i elei, Ed. Eurasia, Moscova, 1995.

Justinian, † Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat social. Pilde și îndemnuri pentru cler, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1949.

***, KPSS v rezoliuțiiah i reșeniiah siezdov, konferenții i plenumov ȚK, vol. VIII, Moscova, 1955.

LANGA, Tertulian, „Relația Biserică-Stat”, în Studia Teologia Catholica, XL (1996), 1, pp. 81-92.

LOWRIE, Donald A., FLETCHER, William C., Khrushchev’s Religious Policy, 1959-1964, Cambridge, 1993.

MARCU, Vasile, „Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente și mărturii”, Ed. Crater, București, 1997.

MATEI, Dorin, „Arhiva Mitrohin [Biserica Rusă în 1975]”, în Magazin Istoric, XXXIV (2001), 2 (407), pp. 79-82.

MEYENDORFF, Jean, Biserica Ortodoxă ieri și azi, trad. Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, București, 1996, 237 p.

MIHOC, Blaga, „Religie și naționalitate”, Ed. Logos, Oradea, 1998, 343 p.

MOISIN, Anton, „Am biruit prin credință [episcopi uniți sub comunism]”, în Magazin Istoric, XXVIII (1994), 7 (328), pp. 48-52.

MOISIN, Anton, Istoria marii prigoane contra Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-catolice între anii 1948-1989, vol. I, Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică Victoria și Munții Făgăraș, 1998.

MOISIN, Anton, „Glasuri din prigoană”, în Unirea, IV, 2 (19), 1993, pp. 2-3; 6 (23), 1993, pp. 2-3.

MOISIN, Anton, O gravă lovitură dată neamului românesc. Calomnierea Bisericii române unite cu Roma, greco-catolice, [s.l.], 1996, 350 p.

MORARU, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, tom I, Ed. IBMBOR, București, 2006, 820 p.

MUREȘANU, Camil, „Propaganda în pregătirea și desfășurarea suprimării Bisericii greco-catolice în anii 1945-1948”, în Hyperboreea, II (1999), 4-5, pp. 3-6.

ODINȚOV, Mihail Ivanovici, Gosudarstvo i țerkovi v Rossii XX vek, Moscova, 1994.

ONIȘORU, Gheorghe, „Atitudini politice ale clerului din România, 1944-1948”, în Arhivele Totalitarismului, V (1997), 2-3 (15-16), pp. 51-56.

***, O polojenii Țerkvi v Sovetskoi Rosii i o duhovnoi jizni russkovo naroda. Doklad Arhiereiskomu Soboru 1959 goda episkopa Los-Anjelesskovo Antoniia, Jordanville, Mănăstirea Sfintei Treimi, 1960.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Adevăruri care nu se cunosc [despre uniație], în Telegraful Român, 1 februarie 1990, p. 1-2.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Dicționarul teologilor români, Univers Enciclopedic, București, 1996, 504 p.; ediția a II-a, revăzută și întregită, Ed. Enciclopedică, București, 2002, 550 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chișinău, 1994.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2008, 604 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea et alii, Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Pr. Mircea PĂCURARIU (coord.), cuvânt înainte † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, notă asupra ediției Pr. Mircea PĂCURARIU, Ed. IBMO, București, 2010, 767 p.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Pagini din istoria bisericească românească”, în Buna Vestire, 1997, 1-2, pp. 16-18; 3, pp. 1-4; 4, pp. 14-15; 5-6, pp. 14-16; 7-8, pp. 14-16.

PĂIUȘAN, Cristina, „Problema cultelor în rapoartele securității, 1949”, în Arhivele Totalitarismului, 1999, 3-4 (24-25), pp. 90-98.

POPESCU, Alice, BARBU, Constantin, „București-Vatican, dialog cu sincope [vizita lui I. Gh. Maurer din 1968]”, în Magazin Istoric, XXXIV (2001), 11 (416), pp. 39-43.

POPOVSKI, Mark Alexandrovici, Jizni i jitio Voino-Iasenețkovo, arhiepiskopa i hirurga, Ed. YMCA-Press, Paris, 1979.

POSPELOVSKI, Dimitri Vladimirovici, Russkaia pravoslavnaia țerkovi v XX veke, Ed. Respublica, Moscova, 1995.

POWELL, David E., Antireligious Propaganda in the Soviet Union: A Study of Mass Persuasion, Cambridge, 1978.

PRUNDUȘ, Sivestru A., PLĂIANU, Clemente, CUCERZAN, Eugen S., Denaturări grave privind istoria Bisericii Române Unite (Greco-Catolice), Cluj, Casa de Editură „Viața creștină”, 1993, 30 p.

RĂDULESCU, Mihai, Sânge pe Râul Doamnei, Ed. Ramida, București, 1992, 158 p.

RĂDULESCU, Mihai, Istoria literaturii române de detenție, vol. I-II, Ed. Ramida, București, 1998.

SĂSĂUJAN, Mihai, Academia de teologie ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuții la istoria învățământului teologic românesc, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2004, 381 p.

***, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Arhivele Naționale ale României, București, 1998.

***, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. II, Arhivele Naționale ale României, București, 2003.

STEPANOV (RUSAK), Vladimir, Svidetelistvo obvineniia. Țerkovi i gosudarstvo v Sovetskom Soiuze, vol. II, Moscova, 1995.

STROYEN, William B., Communist Russia and the Russian Orthodox Church, 1943-1962, Washington, 1967.

STRUVE, Nikita, Les chretiens en URSS, Ed. Seuil, Paris, 1963.

ȘANDRU, Dumitru, „Biserica din România 1944-1948”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 1 (18), pp. 210-228.

***, Teologi și ierarhi. Biserica Ortodoxă Română, vol. I, Rompres, București, 1997, 237 p.

ȚÂPIN, Prot. Vladislav Alexandrovici, Istoriia Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi 1917-1990, Ed. Hronica, Moscova, 1994.

ȚÂRĂU, Virgiliu, „«Democrațiile populare» și atitudinea lor față de religie și Biserică în anul 1948”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 670-678.

TURCUȘ, Șerban, „Papa Paul al VI-lea și Biserica Română Unită”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Theologia Catholica, XLIII (1998), 1, pp. 101-109.

TURCUȘ, Șerban, „Vaticanul în discursul politic românesc (1947-1953)”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj Napoca, XXXVI (1997), pp. 185-196.

TURCUȘ, Veronica, TURCUȘ, Șerban, „«La cività cattolica» și evenimentele din România dintre anii 1948-1952”, în Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureșan, Cluj Napoca, 1998, pp. 514-533.

VASILE, Cristian, „Politica religioasă a PCR”, în Ziarul de duminică, supliment al Ziarului Financiar, 3 noiembrie 2000, pp. I, IV.

VASILE, Cristian, „Atitudini ale clerului ortodox și catolic față de Uniunea Sovietică și față de regimul de tip sovietic”, în Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 155-181.

VASILE, Cristian, „Biserica Romano-catolică din Europa răsăriteană 1945-1950”, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, vol. I, 2002, pp. 109-122.

VASILE, Cristian, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2003, 381 p.

VASILE, Cristian, The Apostolic Nunciature in Romania at the beginning of the Communist Regime 1945-1950, in Annuario, a cura di Șerban Marin, Ion Bulei, Rudolf Dinu, anno 4, 2002, Istituto Romeno di Cultura i Ricercea Umanistica, Casa Editrice Enciclopedica, Bucarest, 2002, pp. 256-261.

VASILE, Cristian, „The Romanian Communists and the Churches, 1945-1948”, in Totalitarianism Archives, no. 1-2/2002, pp. 131-135.

VASILE, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2005, 291p.

VELICU, Dudu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice I. 1945-1947, ANR, București, 2004, 315 p.

VELICU, Dudu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice II. 1948-1959, ANR, București, 2005, 295 p.

VICOVAN, Pr. Ioan, Irineu Mihălcescu, vol. I, Apostol al teologiei românești, 574 p.; vol. II, Un ierarh luptător, 404 p., Ed. Trinitas, Iași, 2004.

VOLOKITINA, Tatiana, Stalin – Biserica Rusă: o relație interesantă, în Magazin Istoric, XXIV (2001), 1 (406), pp. 15-20.

ZUBAȘCU, Ion, „Desființarea bisericii greco-catolice în documentele securității”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 685-694.

ZUBAȘCU, Ion, Scurtă istorie a Bisericii române, Ed. Signata, Timișoara, 1994, 120 p.

3. Lucrări speciale. Studii și articole. Comunicări

ALEKSEEV, Valeri Arkadievici, „Iliuzii i dogmî”, în Aghitator, 1989, 16, pp. 21-35.

ALEXEEV, Wassilij, „Russian Orthodox Bishops in the Soviet Union, 1941-1953”, New York: Research program on the U.S.S.R. „Mimeographed series”, 1954, no. 61, pp. 51-65.

AIOANEI, Constantin, MORARU, Frusinica, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu «diavolul roșu»”, în Altarului Banatului, XII (2001), 1-3, pp. 89-99.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ Cristian, Contra «armatei negre a călugărilor și călugărițelor»”, în Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (346), pp. 3-5, 8; 2 (347), pp. 17-21; Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1996, p. 2; august 1996, p. 2.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ, Cristian, „«Desființați mănăstirile» – un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin Istoric, XXXII (1998), 8 (377), pp. 29-32.

ALUPEI, Silviu, „Pe urmele deciziei de achitare a lotului «Rugul Aprins»”, în Rost, I, 6, 2003, p. 14.

ANANIA, † Bartolomeu, „Păstorirea Patriarhului Justinian stă sub semnul providenței dumnezeiești”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iunie 1998, p. 2; 15 iulie 1998, p. 2; 1 august 1998, pp. 2, 7.

ANDREICA, Dumitru-Marcos, „Jertfă și slujire – Pr. Florea Mureșan”, în Renașterea, VIII (1997), 11, p. 8.

ANDREICA, Marcel, „Preotul Liviu Brânzaș”, în Renașterea, X (1999), 1, p. 10.

BERARIU, Paul, Din viața episcopului Andrei Magieru al Aradului, 1936-1960, Arad, 1997.

BICHIR, Florian, „Episcopul Victor-Vasile Leu a fost răpit de KGB și condamnat la moarte”, în Evenimentul Zilei, 21 aprilie 2001, p. 11.

BIZĂU, Ioan, „Arhiepiscopul Teofil Herineanu (1909-1992)”, în Renașterea, VIII (1997), 11, pp. 2, 11.

BIZĂU, Ioan, „Viața liturgică a Bisericii și rezistența românească împotriva comunismului”, în Filocalia, publicație a ASCOR Cluj, în Renașterea, 1995, 11, pp. 1-2.

BOZGAN, Ovidiu, „Biserica ortodoxă română din Paris în anii postbelici”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 43-66.

BOZGAN, Ovidiu, „Partenie Ciopron: de la Episcopia Armatei la Eparhia Romanului”, în Analele Universității din București, seria istorie, tom XLVII (1998), pp. 111-128.

BOZGAN, Ovidiu, „Stat, ortodoxie și catolicism în România comunistă”, în Dosarele Istoriei, VI (2001), 5, pp. 19-24.

BOZGAN, Ovidiu, „Teologul Spiridon Cândea între extremismele politice”, în vol. Biserică, Putere, Societate. Studii și documente, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2001, pp. 258-271.

BOZGAN, Ovidiu, „The Romanian Orthodox Church and the Roman-Catholic Church at the time of the second Vatican Council”, in Totalitarianism Archives, volume 10 (2002), no. 34-35, pp.192-214.

BUZAN, Sever, „BOR și catehizarea”, în Renașterea, I (1990), 5, p. 3.

CALCIU Gheorghe, „Biserica Românească din Paris Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, în Buletinul Parohiei Înălțarea Sfintei Cruci, 9, 2003, pp. 4-7.

CATALAN, Gabriel, „Înscăunarea Patriarhului Justinian”, în Analele Sighet, vol. VI, 1998, pp. 706-711.

CIOROIANU, Adrian, „Biserica Ortodoxă Română între tradiție și compromis, anul 1945 (partea I)”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 27-42.

CIUHANDU, Petru, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-catolică în fața neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 1994.

CODRESCU, Răzvan, „Sandu Tudor în pragul canonizării”, în Rost, I, 6, 2003, p. 9.

CORBAN, Camelia, Părintele Iustin Pârvu: izvor al demnității românești, în Memoria, 2001, 3-4 (36-37), pp. 160-168.

CUTOIU, Vasile, „Mărturii despre diviza «Tudor Vladimirescu»”, în Arhivele Totalitarismului, VI (1998), 2-3, pp. 195-206.

DAVID, Petre I., „Patriarhul Justinian un vizionar al veacului ce va să vină”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 130-136.

DESPINESCU, Anton, „Mitropolitul Visarion Puiu. Un ierarh român luminat”, în Dialog Teologic, I (1998), 2, pp. 233-244.

DRĂGULIN, Gheorghe, Biserica Ortodoxă Română și prigoana comunistă, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, II (1990), 7-8, pp. 15-16.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Profesorul dr. Teodor M. Popescu – eminent istoric bisericesc ortodox și consecvent caracter creștin”, în Ortodoxia, XLVII (1995), 3-4, pp. 70-100.

DRĂGULIN, Gheorghe, „Uniația ardeleană și o necesară reinterpretare a istoriei ei”, în Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), 1-3, pp. 32-39; Studii Teologice, XLVIII (1996), 3-4, pp. 89-95.

DUBNEAC, Felix, „Mitropolitul Visarion Puiu”, în Învierea, foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului, 15 noiembrie 1990, p. 2.

DUBNEAC, Felix, „Taina Rugului Aprins – la mănăstirea Antim”, în Mărturie ortodoxă, Haga, X (1991), 15, pp. 13-18.

DUBNEAC, Felix, „Evocări și mărturisiri din urmarea lui Hristos”, Ed. „Gândire și Artă”, Detroit, 1993.

DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe, „Întâlnire cu «om al lui Dumnezeu». Pr. Roman Braga”, în Teologie și Viață, V (1995), 4-7, pp. 212-213.

DURĂ, Ioan, „BOR și exercitarea autorității sale canonice asupra diasporei ortodoxe din anul 1948 până astăzi”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 11-12, pp. 136-143.

DURĂ, Ioan, „Edițiile Bibliei tipărite în România cu aprobarea Sf. Sinod al BOR după cel de-al doilea război mondial până în decembrie 1989”, în Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), 4-6, pp. 66-71; Credința (The Faith), Detroit, 1992, pp. 88-93.

DURĂ, Ioan, „Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române în cei patru zeci și cinci de ani de dictatură comunistă”, în Din documentele Rezistenței, 4, 1992, pp. 13-21.

DURĂ, Ioan, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidențe și realități din viața acesteia, postfață de Mihai Rădulescu, Ed. Ramida, București, 1994, 128 p.

DURĂ, Ioan, „Monahismul românesc în anii 1948-1989”, prefață de Mina Dobzeu, Ed. Harisma, București, 1994, 127 p.

DURĂ, Ioan, „Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989)”, Ed. Ramida, București, 1994.

DURĂ, Ioan, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981”, în Altarul Banatului, SN, XIII (2002), 10-12, pp. 34-56.

ENACHE, George, PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”, în CNSAS, Totalitarism și rezistență, teroare și represiune. Studii, București, 2001, pp. 108-136.

ENACHE, George, „Ilarion Felea”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, București, Ed. Pro Historia, 2002, pp. 97-101.

ENACHE, George, „Rugul Aprins”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 11 (75), pp. 49-57.

ENACHE, George, „Arestarea și condamnarea lui Dumitru Stăniloae”, în Rost, manifest românesc, I, 9, 2003, pp. 4-7.

ENACHE, George, „Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti”, în Rost, manifest românesc, I, 5, 2003, pp. 21-23.

ENACHE, George, „Puterea politică și Biserica Ortodoxă Română. Considerații istorice”, în Rost, manifest românesc, I, 8, 2003, pp. 25-30; I, 9, 2003, pp. 27-32.

ENACHE, George, „Statul și Biserica Ortodoxă Română în anii «democrației populare»”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 11-21.

ENACHE, George, „Strategii de infiltrare și atragere la colaborare a cultelor religioase elaborate de autoritățile procomuniste din România în perioada 1945-1947, cu o privire specială asupra cazului Bisericii Ortodoxe Române”, în ACNSAS, 2008, 1, pp. 53-92.

***, „Episcopul martir Grigore Leu”, în Magazin Istoric, XXVIII (1994), 7, pp. 53-54.

FUMURESCU, Adrian, „Părintele Stăniloae este teologul care și-a aureolat opera prin suferință”, în NU, Cluj-Napoca, 30 iunie-6 iulie 1992, p. 15.

GABOR, Adrian, „Profeția Patriarhului Justinian”, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 martie 2002, p. 1.

GABOR, Adrian, „Un mărturisitor al Bisericii Ortodoxe Române: prof. dr. Teodor M. Popescu”, în Glasul Bisericii, LVII (2002), 1-3, pp. 185-224.

GABOR, Adrian, PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București, II (2002), București, 2003, pp. 93-154.

GANȚA, Simion, „Amintiri despre activitatea misionară a episcopului dr. Andrei Magieru”, în Telegraful Român, 1 august 1990, p. 3.

GORDUN, Prot. Serghei, „Russkaia Pravoslavnaia Țerkovi pri sviateișih patriarhah Serghii i Alexeii”, în Vestnik RHD, 1990, nr. 158, pp. 129-131.

GRIGORESCU, Liviu D., „Propaganda ateistă cu vorba și cu palma”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 9 (390), pp. 19-23.

GROSSMAN, Joan Delaney, „Khrushchev’s Antireligious Policy and the Campaign of 1954”, in Soviet Studies, vol. XXIV, 1973, no. 3, pp. 375-384.

HURJUI, Nicolae, „Chipul demnității în suferință: episcopul Grigorie Leu (1881-1949)”, în ***, Omagiu profesorului Emilian Popescu, Ed. Trinitas, Iași, 2003, pp. 771-781.

HURJUI, Nicolae, „Ortodocși români victime ale închisorilor comuniste”, în Biserica Ortodoxă Română, CIX (1991), 10-12, pp. 123-134.

ILOAIE, Ștefan, „Slujitori ai Bisericii ortodoxe în temnițele comuniste sau despre cum poate suferi o majoritate”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 92-94.

IONIȚOIU, Cicerone, MANEA, Vasile, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1998.

IOVA, Zaharia Gh., „Personalitatea ierarhului arădean Andrei Magieru”, în Altarul Banatului, XL (1990), 5-6, pp. 107-115.

JINGA, Constantin, „Mișcarea Rugul Aprins de la mănăstirea Antim”, în Altarul Banatului, XII (2001), 10-12, pp. 49-58.

LĂCUSTĂ, Ioan, „Camioanele umilirii [Ministerul Cultelor și mănăstirile]”, în Magazin Istoric, XXXIII (1999), 9 (390), pp. 24-27.

LIȚIU, Gheorghe, „Întru pomenirea episcopului martir dr. N. Popovici al Oradei”, în Telegraful Român, 15 iulie 1990, pp. 1-2.

LIȚIU, Gheorghe, „Preocupări misionare în slujirea arhierească a episcopului Andrei Magieru al Aradului”, în Biserica și Școala, publicație religioasă editată de Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, IX (2000), 4-5, p. 3; Telegraful Român, 1 iunie 1990, p. 3.

KIDAN, J.I., „V.D. Bonci-Bruevici i naucino-ateisticeskaia rabota Akademii Nauk SSSR (1946-1955)”, în Voprosî istorii relighii i ateizma, vol. XII, Moscova, 1964.

***, K obșcestvu, svobodnomu ot relighii (Proțess sekuliarizații v usloviiah soțialisticeskovo obșcestva), Ed. Politică, Moscova, 1970.

KRIVOȘEIN, Arhiepiscop Vasili, „Poslednie vstreci s mitropolitom Nikolaem (Iarușevicem) (bâvșim Krutițkim i Kolomenskim)”, în Vestnik RHD, 1976, nr. 117, pp. 205-217.

MANDACHE, Bogdan Mihai, „La Canal a existat o brigadă de muncă numai pentru preoți”, în Cronica, 1991, 24, p. 5.

MANEA, Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Ed. Patmos, 2000 și ediția a II-a, revăzută și îmbunătățită, Ed. Patmos, 2001.

MANEA, Vasile, IONIȚOIU, Cicerone, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1998.

MANOLE, Ilie, „Clerul militar între pastorație, înregimentare și desființare (1944-1948)”, în Analele Sighet, vol. III, 1996, pp. 268-284.

MANOLE, Ilie, „Clerul militar al României între presiunea și opresiunea regimului (1947)”, în Revista de Istorie Militară, 1997, 4, pp. 17-19.

MARCHIȘ, Justin, „Ajunul Sfintei Maria Mare din 1952 pentru preoții ortodocși”, în Analele Sighet, vol. VII, pp. 95-98.

MOCANU, Mihail, „Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, un nedreptățit al istoriei”, în Teologie și Viață, IV (1994), 1-4, pp. 147-157.

MOLDOVEANU, Cerasela, „Preoți militari în primii ani ai comunizării României”, în Revista de Istorie Militară, 2001, 1, pp. 10-13.

MORARU, Alexandu, „Uniți și ortodocși între 1918-1948”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVII (1999), 1-6, pp. 265-290.

NEAGA, Nicolae, „Episcopul martir dr. Nicolae Popovici”, în Mitropolia Ardealului, XXXV (1990), 6, pp. 99-104; Telegraful Român, 15 februarie 1990, p. 2.

NICOLAU, Nicu, „Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15-29 februarie 1996, pp. 5, 7.

OANCEA, Dorin, „Biserica Ortodoxă Română în raport cu regimul comunist din România”, în Revista Teologică, VII (1997), 4, pp. 30-48.

***, Omagiu lui Nicolae Colan, vol. îngr. de Alexandru Moraru, Cluj-Napoca, Ed. Arhidiecezană, 1995, 223 p.

OTU, Petre, „Din activitatea episcopului general de brigadă dr. Partenie Ciopron”, în Armata și Biserica, București, 1996, pp. 232-238.

PAVLINCIUC, Ierom. Iosif, „Arhimandritul Varlaam Chiriță și lupta sa pentru păstrarea credinței ortodoxe”, în ***, Partidul, Securitatea și Cultele (1945-1989), Adrian Nicolae PETCU (coord.), Ed. Nemira, București, 2005, pp. 325-336.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Episcopul martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei”, în Revista Teologică, XI (2001), 1, pp. 3-11.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Nicolae Mladin, profesor de teologie, apoi mitropolit al Ardealului”, în Revista Teologică, XI (2001), 2, pp. 28-41.

PĂCURARIU, Pr. Mircea, „Și-a făcut Biserica datoria?”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, 1-30 aprilie 1990, p. 5.

PĂIUȘAN, Cristina, „Politica de patriarhilor României și «colaboraționismul» cu organele statului”, în Analele Sighet, vol. VII, 1999, pp. 111-117.

***, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, cu un cuvânt de prețuire de arhim. Teofil Pârâian, Cluj-Napoca, Ed. Teognost, 2002, 262 p.

***, „Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iulie 1996, p. 5, 7.

PĂTULEANU, Constantin, „Personalitatea și activitatea Patriarhului Justinian”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1998), 1-6, pp. 137-154.

PELIN, Mihai, „Fața necunoscută a Patriarhului Justinian Marina”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 martie 1999, p. 2.

PENTELESCU, Aurel, „Episcopia Armatei sub presiunea evenimentelor politice din anul 1946”, în Analele Sighet, vol. III, 1996, pp. 285-293.

PETCU, Adrian Nicolae, ENACHE, George, „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”, în CNSAS, Totalitarism și rezistență, teroare și represiune. Studii, București, 2001, pp. 108-136.

PETCU, Adrian Nicolae, „Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian”, în Dosarele Istoriei, VII (2002), 11 (75), pp. 38-48.

PETCU, Adrian Nicolae, „Profesorul Teodor M. Popescu și regimul comunist”, în CNSAS, Arhivele Securității, vol. I, Ed. Pro Historia, București, 2002, pp. 80-96.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Gherasim Iscu pe frontul anticomunist”, în Rost, I, 7, 2003, pp. 29-31.

PETCU, Adrian Nicolae, GABOR, Adrian, „Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București, II (2002), București, 2003, pp. 93-154.

PETCU, Adrian Nicolae, ENE, Ionel, „Părintele Ștefan Marcu, un simbol al rezistenței anticomuniste din Vrancea”, în Rost, cultural, politic, religios, III, 28, 2005, pp. 46-51.

PETCU, Adrian Nicolae, „Securitatea și Cultele în 1949”, în ***, Partidul, Securitatea și Cultele (1945-1989), Adrian Nicolae PETCU (coord.), Ed. Nemira, București, 2005, pp. 124-222.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Episcopul Dr. Nicolae Popovici s-a întors întru ale sale”, în Telegraful Român, 1 septembrie 1992, p. 4.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Obrazul curat al Bisericii”, în Telegraful Român, 15 august și 1 septembrie 1992, p. 3.

PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, „Dictatul durerii naționale. Golgota Bisericii Române”, în Ortodoxia Maramureșeană, II (1997), 2, pp. 215-219.

POPEANGĂ, Vasile, „Viața bisericească din eparhia Aradului în anii 1945-1947”, în Altarul Banatului, XL (1990), 7-8, pp. 48-56.

POPESCU, Adrian, „Prof. Teodor M. Popescu. O sută de ani de la naștere și douăzeci de ani de la moarte”, în Biserica Ortodoxă Română, CXI (1993), 4-6, pp. 84-91; Glasul Bisericii, LI (1995), 1-5, pp. 100-105.

POPESCU, Ion Longin, „Episcopatul ortodox român din America (I)”, în Curierul românesc, IV, 7-8, 1992, p. 16.

PREDA, Radu, „Rezistența anticomunistă”, în Renașterea, VI (1995), 11, p. 5.

PREDA, Radu, „Părintele Constantin Voicescu”, în Renașterea, VIII (1997), 9, p. 11.

Puiu, † VISARION, „Însemnări din viața mea”, prez. Ioan Lăcustă, în Magazin Istoric, XXXI (1997), 4, pp. 51-54.

RĂDULESCU, Mihai, Rugul Aprins. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în ghearele comuniste, Ed. Ramida, București, 1993, 264 p.

RĂDULESCU, Mihai, Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Ramida, București, 1994, 156 p.

RĂDULESCU, Mihail, „Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București, 1998.

RÂPEANU, Valeriu, „Nichifor Crainic, memorialistul (I)”, în Curier Național Magazin, București, 10 octombrie 1992, p. 7.

***, „Russkaia pravoslavnaia țerkovi stala na pravilnâi puti”, în Istoriceskii arhiv, 1994, 4, pp. 95-102.

SAVU, Teodor, „Episcopul martir Nicolae Popovici al Oradei – date inedite”, în Telegraful Român, 1-15 februarie 1991, p. 8.

SLĂTINEANU, † Irineu, RĂDULESCU, Mihai, „Preoți în cătușe”, Ed. Ramida, București, 1997.

STAVARACHE, Dumitru, „Mitropolitul Visarion Puiu văzut de Constantin Tomescu”, în Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu, Focșani, 1999, pp. 920-925.

STAVARACHE, Dumitru, ISTRĂȚESCU, Elena, „Pentru neam și cruce”, în Document, buletin al Arhivelor Militare Române, II (1992), 2, pp. 55-56.

STĂNILOAE, Dumitru, „Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoșești sub comunism”, în Vestitorul Ortodoxiei Românești, I (1990), 3, pp. 1-3; Ortodoxia, XLII (1990), 1, pp. 1-6; Telegraful Român, 15 februarie 1990, pp. 1-2.

STĂNILOAE, Dumitru, „Témoignage. La persécution de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste”, în Nouvelles de l’Eglise Orthodoxe Roumaine, XX (1990), pp. 8-11.

STEINHARDT, Nicolae, „Dialogul polifonic”, în Renașterea, supliment, 4, 1990, p. 1.

TEODOREANU, Emil, „Preotul Dimitrie Balaur și ai săi…”, în Memoria, revista gândirii arestate, 1993, 9, pp. 27-37.

TEODORESCU, Paul, „Securitatea și Biserica Ortodoxă”, în Lumea liberă, New York, 29 noiembrie 1997, p. 8.

THIRA, Viorel, „Patru preoți și un cântăreț bisericesc din Țara Lăpușului – uciși de fiara comunistă”, în Ortodoxia Maramureșeană, II (1997), 2, Baia Mare, pp. 220-227.

TOMA, Eugen, „Un moment de neuitat al terorii ateiste: condamnarea grupului «Rugului Aprins»”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 364-368.

TRONCOTĂ Cristian, AIOANEI, Constantin, „Contra «armatei negre a călugărilor și călugărițelor»”, în Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (346), pp. 3-5, 8; 2 (347), pp. 17-21; Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1996, p. 2; august 1996, p. 2.

TRONCOTĂ, Constantin, AIOANEI, Constantin, „«Desființați mănăstirile» – un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin Istoric, XXXII (1998), 8 (377), pp. 29-32.

TULCAN, Ion, „Profesorul, teologul și preotul martir dr. Ilarion Felea”, în Altarul Banatului, SN, IV (1993), 4-6, pp. 116-121.

ȚINTĂ, Ilie, Teologi și preoți ortodocși în temnițele comuniste, în Telegraful Român, 15 aprilie 1991, pp. 1, 3.

UȘININ, Dimitri, „Novâie veianija v ateisticeskoi propagande SSSR”, în Grani, 1966, nr. 60, pp. 198-222.

VASILACHI, Vasile, „Rugul aprins. Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din București”, în Calendarul Credința (The Faith), Detroit, 1992, pp. 66 – 71.

VASILE, Cristian, „Ascensiunea comunistă și tentativele de control și influențare a Bisericii Ortodoxe Române, 23 august 1944-6 martie 1945”, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, SN, vol. II, 2003, pp. 79-97.

VASILE, Cristian, „Ingerințe politice în viața Bisericii Ortodoxe în primii ani ai regimului comunist”, în Teologie și politică. De la Sfinții Părinți la Europa unită, Miruna Tătaru-Cazaban (coord.), Ed. Anastasia, București, 2004, pp. 209-218.

VASILE, Cristian, „Autoritățile comuniste și problema mânăstirilor ortodoxe în anii ’50”, în Analele Sighet, vol. VIII, 2000, pp. 179-189 ; România Liberă, suplimentul Aldine, 22 iulie 2000, pp. II-III.

VASILE, Cristian, „Biserică și Stat la începuturile regimului comunist: poziția ierarhiei ortodoxe față de lichidarea Bisericii Greco-catolice”, în Revista de Istorie, XIII (2002), 1-2, pp. 65-89.

VASILE, Cristian, „Mănăstirile în perioada comunistă”, în Altarul Banatului, XI (2000), 7-9, pp. 165-170.

VASILE, Cristian, „Rezistența antisovietică în România (1944-1948). Clerici și ierarhi”, în Destin Românesc, Chișinău, VII (2000), 3 (27), pp. 132-136.

VASILESCU, Gheorghe, „Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii și neamului românesc”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 martie 2001, pp. 3-5; 15 aprilie 2001, pp. 4-5; 15 mai 2001, p. 8; iunie 2001, p. 7; august 2001, p. 6.

VASILESCU, Gheorghe, „Personalitatea Patriarhului Justinian Marina reflectată în presa străină”, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 iunie 1998, p. 5.

VIDENIE, Nicolae, „Biserica-mamă în revista «Sfinții Arhangheli» a Bisericii Ortodoxe Române din Paris (1960-1966)”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 9 (85), pp. 24-26.

VOICESCU, Constantin, „Oameni ai bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codrii României”, în Analele Sighet, vol. II, 1995, pp. 279-294.

4. Recenzii. Note de lectură. Discuții

4.1. Recenzii

***, Biserica întemnițată, Paul Caravia (coord.), recenzie de Adrian Carabă, în Revista Teologică, IX (1999), 1, pp. 174-175.

DURĂ, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989, prefață de Mina Dobzeu, Ed. Harisma, București, 1994, 127 p., recenzie de Ion Ionescu în Biserica Ortodoxă Română, CXII (1994), 7-12, pp. 402-407.

DURĂ, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989, prefață de Mina Dobzeu, București, Ed. Harisma, 1994, 127 p., recenzie de Petre Ciuhandu, în Buna Vestire, IV, 2-3, 1996, pp. 17-18.

GILLET, Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania, București, 2001, 313 p., recenzie de Cristian Vasile, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, SN, vol. I, 2002, pp. 355-361.

POPESCU, Teodor M., Meditații teologice, București, 1997, recenzie de Florin Iancu Roșca, în Glasul Bisericii, 1998, 1-4, pp. 214-130.

POPESCU-VÂLCEA, Gheorghe, Cuvinte în temniță, Ed. IBMBOR, București, 1993, recenzie de Ioasaf, Popa, în Biserica Ortodoxă Română, CXI (1993), 10-12, pp. 214-216.

RĂDULESCU, Mihai, Rugul Aprins. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în ghearele comuniste, Ed. Ramida, București, 1993, 264 p., recenzie de Petre Ciuhandu, în Buna Vestire, III, 8-9, 1995, pp. 15-16.

TUDOR, Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins. Scrieri și documente inedite, ed. îngr. de Gh. Vasilescu, Ed. Anastasia, 1999, 154 p., recenzie de Constantin Jinga, în Altarul Banatului, X (1999), 7-9, pp. 139-142.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, recenzie de Sergiu Roșca în Telegraful Român, 1 octombrie 1992, p. 2.

ȚEPORDEI, Vasile, Amintiri din Gulag, recenzie de Dorin Dobrincu, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, vol. XXXIV (1997), pp. 111-136.

4.2. Note de lectură. Discuții

CONSTANTINESCU, Zamfira, „Ați întrecut măsura D-lor intelectuali de la revista «Transilvania» – Sibiu”, în Gândirea, SN, III (1994), 3-4, pp. 97-98.

CONSTANTINESCU, Zamfira, „Precizări”, în Gândirea, SN, V (1996), 1-2, pp. 38-39.

GABOR, Adrian, „Un neadevăr în locul unui mare adevăr!”, în Vestitorul Ortodoxiei, ianuarie 2002, p. 13.

GABOR, Adrian, „Biserica și teroarea comunistă”, în Vestitorul Ortodoxiei, decembrie 2002, p. 10.

MARINICĂ, Mihai, „Conștiința ortodoxă din Ardeal în cumpăna vremii”, în Gândirea, SN, III (1994), 1-2, pp. 101-105.

NEDELCEA, Diana, „Biserica Ortodoxă Română în timpul dictaturii comuniste”, în Femeia Ortodoxă, 25 decembrie 2002, pp. 24-27.

PENCIU, Gheorghe, „Din jurnalul unui deținut politic din «Rugul Aprins»”, în Gândirea, SN, VII (1998), 1-3, pp. 117-119.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un caz puțin cunoscut, o discuție abia începută [note pe marginea unei cărți despre Mitropolitul Visarion Puiu]”, în Dosarele Istoriei, VIII (2003), 4 (80), pp. 13-18.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un personaj istoric mult discutat, dar puțin cunoscut – Mitropolitul Visarion Puiu”, în Rost, I, 3, 2003, pp. 34-35.

STOENESCU, Daniil, „Între contestări și exagerări”, în Gândirea, SN, III (1994), 3-4, pp. 94-95.

VARONA, Alexandr, „Comentarii la o istorie recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane”, în Studii de Istoria Bisericii, sub redacția lect. univ. Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București, 2000, pp. 185-192.

ZUBAȘCU, Ion, „Statura uriașă a mitropolitului Visarion Puiu”, în România Liberă, 21 noiembrie 2002, supliment, p. II.

5. Surse internet

CIUMACENKO, Tatiana Alexandrova, Sovet po delam Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi pri Sovete Narodnâh Komisarov (Sovet Ministrov) SSSR, 1943-1965, <http://www.dissercat.com/content/sovet-po-delam-russkoi-pravoslavnoi-tserkvi-pri-snk-sm-sssr-1943-1965gg#ixzz2BYTLqRr9>, 22 februarie 2013.

DUICĂ Camelia, PETCU, Adrian Nicolae, „File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic”, în Rost, 12, 2004, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/nichifor-crainic/1519-file-din-dosarul-penal-al-lui-nichifor-crainic>, 30 martie 2012.

ENACHE, George, „Arestarea și condamnarea lui Dumitru Stăniloae”, în Rost, 9, 2003, ˂http://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-staniloae/686-arestarea-si-condamnarea-lui-dumitru-staniloae˃, 10 ianuarie 2011.

ENACHE, George, „Părintele Adrian Făgețeanu, mărturisitorul”, în Rost, 42-43, 2006, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/adrian-fageteanu/906-parintele-adrian-fageteanu-marturisitorul>, 30 martie 2011.

ENACHE, George, „Părintele Benedict Ghiuș – Despre a îndura suferința cu blândețe”, în Rost, 47-48, 2007, <http://www.fericiticeiprigoniti.net/benedict-ghius/901-parintele-benedict-ghius-despre-a-indura-suferinta-cu-blandete>, 30 mai 2011.

FLETCHER, William C., „Soviet believers”, <http://www.dtic.mil/cgibin/ GetTRDoc?AD=ADA350360>, 10 ianuarie 2013.

Gleb YAKUNIN and Lev REGELSON, „Letters from Moscow”, <http://www.regels.org/humanright.html>, 10 august 2011.

GROSSMAN, Joan Delaney, Khrushchev’s Antireligious Policy and the Campaign of 1954, <http://www.jstor.org/discover/10.2307/150643?uid=3738920& uid=2133&uid= 2&uid =70&uid=4&sid=21102121535971>, 10 ianuarie 2012.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Alexy_I_of_Moscow>, 3 august 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_Soviet_ Union>, 11 august 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/Religion_in_the_Soviet_Union>, 12 iunie 2011.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/ Tehran_Conference>, 30 august 2013.

***, <http://en.wikipedia.org/wiki/USSR_anti-religious_campaign>, 15 iulie 2013.

***, ˂http://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_la_Teheran˃, 30 august 2013.

***, <http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Groza#cite_ref-21>, 8 iunie 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=30h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=biserica+ortodoxa+in+perioada+sovietiz arii>, 10 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=28h&oq=&ie=U TF-8&rl z=1T4PCTC_enRO344RO345&q=chestiunea+monahala+in+rpr>, 17 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=10h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=democratiile+populare+si+atitudinea+ lor+fata+de+ religie>, 18 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=18h&oq=&ie=U TF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=desfiintati+manastirile%2c+un+ordin+ care+nu+a+mai+venit>, 25 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=42h&oq=&ie=U TF-8&rl z=1 T4PCTC_enRO344RO345&q=dumitru+staniloae>, 30 mai 2011.

***, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&ie=UTF-8&rlz=1T4 PCTC_enRO344RO345&q=radiografia+securitatii+in+anul+1957>, 6 iunie 2011.

***, <http://www.ibiblio.org/expo/soviet.exhibit/ae2bkhun.html>, 20 august 2011.

***, <http://www.ibiblio.org/expo/soviet.exhibit/anti_rel.html>, 20 august 2011.

ONIȘCENKO, Alexandr Borisovici, „Materialî o polojenii i deiatelosti manastârei v SSSR po documentam Saveta po delam Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi pri SNK (SM) SSSR (1950-1963)”, <http://www.bogoslov.ru/text/1769530.html>, 11 martie 2013.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Gherasim pe frontul anticomunist”, în Rost, 7, 2003, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=38h&oq=&ie= UTF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=parintele+gherasim+pe+frontul+ anticomunist>, 4 iunie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Nume de martir: Teodor M. Popescu”, în Rost, 24, 2005, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=0h&oq=teodo&ie=UT F-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=teodor+m.+popescu+-+nume+de+ martir>, 20 iunie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Un luptător al crucii : Pr. Nicolae Georgescu-Edineț”, în Rost, 25-26, 2005, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq =23h&oq=&ie=UTF8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=un+luptator+al+crucii+pr.+nicolae+georgescu+edinet>, 5 iulie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, ENE, Ionel, în Rost, 28, 2005, „Părintele Ștefan Marcu – Un simbol al rezistenței anticomuniste din Vrancea”, <http://www. google.ro/search?sourceid=navclient&aq=25h&oq=&ie=UTF8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=parintele+stefan+marcu>, 15 iulie 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Genocidul ucrainian de la Winnitza”, în Rost, 57, 2007, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=29h&oq=&ie=UTF-8 &rlz=1T4PCTC _enRO344RO345&q=mortii+de+la+winnitza>, 10 august 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Teodor M. Popescu, în documentele Securității”, în Rost, 57, 2007, <http://www.google.ro/search?sourceid=navclient&aq=29h&oq =&ie=UTF-8&rlz=1T4PCTC_enRO344RO345&q=mortii+de+la+winnitza>, 10 august 2011.

PETCU, Adrian Nicolae, „Părintele Arsenie Boca în percepția poliției politice din România”, <http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Radiografia-Securitatii-in-anul 1957.php>, 20 august 2011.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, Pravoslavie pri soțializme. Gosudarstvenno-Țerkovnâie otnoșenia v SSSR v 1939-1964 gg., <http://www. podelise.ru/docs/25915/ index-4657-1.html>, 25 aprilie 2012.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, „Stalinskaia relighioznaia politika i Russkaia Pravoslavnaia Țerkovi v 1943-1953 godah”, <http://www.krotov.info/ history/20/1940/ shkar_01.htm>, 14 iunie 2012.

ȘKAROVSKI, Mihail Vitalievici, „Sovetskaia țerkovnaia politika v pricernomorskih stranah v 1944-1953 gg.”, <http://www.bogoslov.ru/text/ 461782.html>, 10 iulie 2012.

ȘKURATOV, Serghei Alexandrovici, Vzaimootnosheniya sovetskovo gosudarstva i Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi v 40-60-e godî, XX-ovo veka, <http://www.dissercat.com/content/vzaimootnosheniya-sovetskogo-gosudarstva-i-russkoi-pravoslavnoi-tserkvi-v-40-60-e-gody-xx-ve#ixzz2BXrYF1U3>, 26 noiem-brie 2012.

ȘTRIKKER, Gerd, Russkaia Pravoslavnaia Țerkov v sovetskoe vremia (1917-1991). Materialî i dokumentî po istorii otnoșenii mejdu gosudarstvom i Țerkoviu, <http://krotov.info/acts/20/1950/shtric_12.htm>, 4 februarie 2013.

TUȘCANU, Pr. drd. Florin, „Un nedreptățit al istoriei: Mitropolitul Visarion Puiu”, în Rost, 19, 2004, <http://www.rostonline.org/rost/sep2004/visarion_puiu. shtml>, 30 octombrie 2004.

ȚÂPIN, Prot. Vladislav Alexandrovici, Istoriia Russkoi Pravoslavnoi Țerkvi 1917-1997, <http://mirknig.com/knigi/religiya/1181539461-istoriya-russkoy-cerkvi-1917-1997gg.html> și <http://www.orthedu.ru/uchposob/iitora-cerkvi/1325-10. html>, 20 februarie 2012.

VASILIK, Diac. Vladimir, „Goneniia piatidesiatâh-șestidesiatâh godov”, <http://www.bogoslov.ru/text/487477.html>, 15 ianuarie 2013.