Strategie Nationala de Gestionare a Deseurilor

1. Programe de sprijin a politicii naționale de mediu

Guvernul României, întrunit în ședință la 12 noiembrie 2008, a dezbătut și aprobat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.

Documentul urmează prescripțiile metodologice ale Comisiei Europene și reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, și al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă.

Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la un nou model de dezvoltare propriu Uniunii Europene și larg împărtășit pe plan mondial – cel al dezvoltării durabile, orientat spre îmbunătățirea continuă a vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.

Elaborarea Strategiei este rezultatul obligației asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creștere și locuri de muncă și în Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.

În urma dezbaterii proiectului la nivel național și regional, cu implicarea activă a factorilor interesați și cu sprijinul conceptual al Academiei Române, Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor electorale și preferințele politice conjuncturale:

Orizont 2013:

Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României;

Orizont 2020:

Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile;

Orizont 2030:

Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor UE.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu și lung, o creștere economică ridicată și, în consecință, o reducere substanțială a decalajelor economico-sociale dintre România și celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergența reală, se creează astfel condițiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depășească în anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030.

Direcțiile principale de acțiune, detaliate pe sectoare și orizonturi de timp sunt:

Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiționale în profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea de susținere a capitalului natural;

Modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională, sănătate publică și servicii sociale, ținând seama de evoluțiile demografice și de impactul acestora pe piața muncii;

Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficiență în toate activitățile de producție și servicii;

Anticiparea efectelor schimbărilor climatice și elaborarea din timp a unor planuri de măsuri pentru situații de criză generate de fenomene naturale sau antropice;

Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea fertilității solului, conservarea biodiversității și protejarea mediului;

Identificarea unor surse suplimentare de finanțare pentru realizarea unor proiecte și programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sănătății și serviciilor sociale;

Protecția și punerea în valoare a patrimoniului cultural și natural național; racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții.

Majoritatea statelor Uniunii Europene rămân atașate ei, deși criza economică face ca analizele cost-beneficiu să fie cât mai frecvente. Într-o perioadă în care fiecare slujbă contează, guvernele nu sunt confortabile în a lua măsuri care să duca la concedieri în industrii, fie ele și poluante. Totodată, lobby-ului verde, întâlnit atât la Bruxelles, cât și în statele membre, i se opun puternic periodic lobby-uri precum cel auto (cel german fiind notabil).

De partea cealaltă, industriile verzi sau cu potențial verde, precum cele privind energia regenerabilă, sunt încă mai putin competitive din punct de vedere al prețului și asta le diminuează din atractivitate. Ideea că și ele crează slujbe ajută, dar nu justifică de multe ori în ochii factorilor de decizie, compensarea, raportat la zeci și sute de mii de oameni (în funcție de țară) angajați în sectorul energetic "tradițional", asta atunci când industriile se pun cap în cap ca interese.

Apropo de factori decizionali, și de planul politic, ajută faptul că există partide verzi în mai multe state europene, ele putând condiționa sprijinul lor parlamentar sau guvernamental de susținere a unor politici mai favorabile mediului înconjurător. Tendința macro însă este spre reindustrializarea Europei pentru a face față cu bine presiunii competitive globale. În perioada de prosperitate, era "cool" să fii verde, politica îmbrățișată, cel puțin formal, de partidele de la dreapta la stânga, însă nevoile crizei au schimbat situația și nevoia de verde a ajuns una "superioară", cele de creare de slujbe și de restartare a economiei fiind unele primare. 

Pe de altă parte, cauza verde nu trebuie să deznădajduiască, căci timpul acționează în favoarea sa: tehnologiile verzi se ieftinesc, iar nevoile de mediu sunt din ce în ce mai presante, atât în Europa cât și în lume: exemplul Shanghai-ului, oraș care ajunge periodic la știri prin poluarea sa, nu trebuie neglijat. În plus, accidente precum cel de la Fukushima frânează dezvoltarea energiilor concurente precum cea nucleară. Cauza "un mediu mai sănătos pentru copiii noștri" nu poate avea contestare morală.

Cert este că Uniunea Europeană va încerca să își îndeplinească sarcinile autoimpuse la Consiliul European din 2007 când s-a angajat unilateral la 20% reducere a emisiilor, și posibil la 30% dacă și alte state dezvoltate își vor asuma ținte comparabile.

România are și ea de îndeplinit aceste ținte, pornind de la o “dezindustrializare”, bucată cu bucată, în anii 90, până la nevoile repunerii economiei pe baze industriale sustenabile în prezent. La ce ne putem aștepta în România prin prisma dezbaterilor de exploatare a resurselor, reindustrializare, construcții de autostrăzi? Ne putem aștepta la controverse, la divergențe puternice de opinie, dar la o victorie, într-un final, a taberei care vizează exploatarea resurselor și industrializarea: dacă românii vor alege între slujbe și un mediu sănătos, dar cu mai puține oportunități, e puțin probabil ca o majoritate să aleagă mediul. Asta nu înseamnă însă că România nu va respecta standardele europene în domeniu, dimpotrivă. Important de menționat e totodată că cei care vor reuși să concilieze nevoile de mediu cu dezvoltarea economică vor câștiga capital politic și social. Rămâne de văzut dacă vor avea înțelepciunea să facă asta.

2. Strategie Națională de Gestionare a Deșeurilor

Deșeurile sunt reglementate de OGU 195/2005 privind protecția mediului care stabilește câteva principii, competențele de administrare și control ale autorităților administrației publice precum și obligațiile persoanelor fizice care desfãșoarã activități de gestionare a deșeurilor. Regimul juridic este stabilit de OUG 78/2000 privind regimul deșeurilor aprobată de Lg. 426/2001 și cu completările ulterioare, Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006. De asemenea, HG nr. 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprizând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase.

România a adoptat și o Strategie Națională de Gestionare a Deșeurilor, precum și un Plan Național de Gestionare a Deșeurilor prin HG 1470/2004, modificată prin HG 358/2007. Acestea se aplică: deșeurilor municipale și asimilabile, deșeurilor de producție, deșeurilor generate de activități medicale. În ceea ce privește ierarhia deșeurilor, aceasta este stabilită după cum urmează:

– prevenirea apariției prin aplicarea tehnologiilor curate în activitățile care generează deșeuri;

– reducerea cantităților prin aplicarea celor mai bune practici disponibile în fiecare domeniu de activitate;

– reciclarea și refolosirea;

– eliminarea prin incinerare, coincinerare și depozitare.

Pe baza strategiei naționale se elaboreazã planuri de gestionare a deșeurilor regionale, acestea fiind realizate pentru cele opt regiuni de dezvoltare ale României.

În cadrul Strategiei Naționale privind Gestionarea Deșeurilor se adoptã strategia națională privind reducerea cantității deșeurilor biodegradabile depozitate. Aceasta conține „măsuri referitoare la colectarea selectivă, reciclarea, compostarea, producerea de biogaz și/sau recuperarea materialelor și energiei, astfel încât să conducă la realizarea următoarelor obiective:

a) reducerea cantității de deșeuri biodegradabile municipale depozitate la 75% din cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 5 ani de la data de 16 iulie 2001;

b) reducerea cantității de deșeuri biodegradabile municipale depozitate la 50% din cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 8 ani de la data de 16 iulie 2001;

c) reducerea cantității de deșeuri biodegradabile municipale depozitate la 35% din cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 15 ani de la data de 16 iulie 2001.

(3) termenele prevăzute la alin. (2) lit. a), b) și c) pentru atingerea obiectivelor de reducere a cantităților de deșeuri biodegradabile depozitate se pot prelungi cu maximum 4 ani, dacă această prelungire este autorizată de autoritatea centrală pentru protecția mediului”.

Obiectivele generale ale gestionării deșeurilor

Gestionarea deșeurilor conform art. 1 lit. j din OGU 78/2000 modificată privind regimul deșeurilor înseamnã „activități de colectare, transport, valorificare și eliminare a deșeurilor, inclusiv supravegherea acestor operații și îngrijirea zonelor de depozitare după închiderea acestora”.

Conform art. 3 din OUG 78/2000 modificată privind regimul deșeurilor, obiectivele prioritare ale gestionării deșeurilor sunt:

„a) prevenirea sau reducerea producerii de deșeuri și a gradului de periculozitate al acestora prin:

1. dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;

2. dezvoltarea tehnologiei și comercializarea de produse care prin modul de fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra creșterii volumului sau periculozității deșeurilor ori asupra riscului de poluare;

3. dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanțelor periculoase din deșeurile destinate valorificării;

b) reutilizarea, valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie.

Conform art. 5 din OUG 78/2000, „(1) Procesele și metodele folosite pentru valorificarea sau eliminarea deșeurilor trebuie să nu pună în pericol sănătatea populației și a mediului, respectând în mod deosebit următoarele:

a) să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetație;

b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;

c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate/zonele de interes special.

Conform art. 7 din OUG 78/2000 se urmărește realizarea unei rețele integrate de instalații de eliminare a deșeurilor, folosind cele mai bune tehnici disponibile, fãră ca acestea să implice costuri excesive, care să asigure eliminarea deșeurilor în instalațiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății populației și a mediului.