Strategia de Tintire Directa a Inflatiei
CUPRINS
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece consider că strategia de țintire directă a inflației este un fenomen important și fundamental pentru economia unei țări. Obiectivul lucrării este prezentarea unor aspecte generale referitoare la inflație și realizarea unui studiu de caz cu privire la strategia de țintire directă a inflației în România.
Tema aleasă este una de actualitate, deoarece, începând cu luna august a anului 2005, strategia de politică monetară a Băncii Naționale a României este țintirea directă a inflației. Prin prezenta lucrare doresc să aduc în prim plan evoluția ratei inflației în România pe o perioadă de trei ani și anume 2011-2014 precum și măsura în care s-au atins țintele de inflație în această perioadă.
În cele ce urmează voi trata din punct de vedere teoretic inflația și voi prezenta în primul capitol al lucrării conceptul de inflație, teorii cu privire la inflație, efectele inflației, interdependența suferită de sistemele bănești și inflație și nu în ultimul rând, trăsături ale inflației specifice în România.
În cel de-al doilea capitol al lucrării voi aborda principalele aspecte cu privire la inflație printre care conceptul de țintire a inflației, precondițiile țintirii directe a inflației, argumente pro și contra țintirii inflației, țintirea directă a inflației în România precum și importanța așteptărilor inflaționiste.
Ultimul capitol al lucrării constă într-un studiu de caz, pe o perioadă de trei ani, cu privire la strategia de țintire directă a inflației adoptată de Banca Națională a României. În acest capitol voi prezenta obiectivele cu privire la inflație stabilite de Banca Națională a României, țintele inflației, instrumentele monetare, caracteristicile strategiei de țintire a inflației și comunicarea publicului larg.Pentru realizarea acestui studiu voi culege date statistice referitoare la inflație de pe site-ul Institutului Național de Statistică și de pe site-ul Băncii Naționale a României cu privire la ratele inflației în anii 2011-2014 și voi încerca să analizez evoluția acestora, în ultima parte a acestui capitol.
Datorită numeroaselor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca fenomen persistent și dăunător în economia românească și internațională, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui set de măsuri corelate, iar rezultatele acestor măsuri nu pot apărea, în mod obiectiv, în perioada imediat următoare. Este esențial ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflația, transmițându-se în acest fel, un mesaj convingător agenților economici și populației din țară și, în egală măsură, lumii financiare internaționale.
LISTA ABREVIERILOR
BCE = The European Central Bank
BM = Banca Mondială
BNR = Banca Națională a României
CA = Consiuliul de Administrație
EID = Echipă de lucru interdepartamentală
FMI = Fondul Monetar Internațional
IGP = Indicele general al prețurilor
INS = Institutul Național de Statistică
IPC = Indicele prețurilor de consum
IPP = Indicele prețurilor de producător
LFO = Alimente volatile (legume, fructe, ouă)
M0 = Numerarul în circulație, și conturile curente, depozitele la vedere
M1 = Masa monetară în sens restrains
M2 = Masa monetară intermediară
M3 = Masa monetară în sens larg
MFP = Ministerul Finanțelor Publice
OCDE = Organizația pentru cooperare și Dezvoltare Economică
PEP = Program economic de preaderare
PIB = Produsul intern brut
RMO = Rezerve minime obligatorii
SUA = Statele Unite ale Americii
TVA = Taxa pe valoarea adăugată
UE = Uniunea Europeană
LISTA TABELELOR ȘI A GRAFICELOR
Lista tabelelor
Tabel 3.1. Țintele anuale ale inflației……………………………………………………………51
Tabel 3.2. Ratele dobânzilor de politică monetară și ale facilităților permanente………………55
Tabel 3.3. Rata inflației pentru anul 2011……………………………………………………….63
Tabel 3.4. Rata inflației pentru anul 2012……………………………………………………….64
Tabel 3.5. Rata inflației pentru anul 2013……………………………………………………….68
Tabel 3.6. Rata inflației pentru anul 2014……………………………………………………….69
Lista graficelor
Grafic 3.1. Țintele inflației și intervalele corespunzătoare………………………………………52
Grafic 3.2. Ratele dobânzilor BNR………………………………………………………………58
Grafic 3.3. Rata inflației…………………………………………………………………………70
Grafic 3.4. Rata lunară a inflației pentru anul 2011……………………………………………..71
Grafic 3.5. Rata lunară a inflației pentru anul 2012……………………………………………..71
Grafic 3.6. Rata lunară a inflației pentru anul 2013……………………………………………..71
Grafic 3.7. Rata lunară a inflației pentru anul 2014……………………………………………..71
CAPITOLUL 1
CONȚINUTUL ȘI CARACTERISTICILE INFLAȚIEI
1.1. Conceptul de inflație și caracteristicile acesteia
Inflația, una din cele mai complexe și controversate probleme ale economiei contemporane, a fost în unele țări și perioade pericolul principal al dezvoltării și progresului economic. Dimpotrivă, în alte circumstanțe, politica de creștere economică inflaționistă poate deveni un instrument util pentru factorii decizionali macroeconomici.
Una dintre principalele caracteristici este că, inflația, ca formă a dezechilibrelor din economie, este direct proporțională cu amploarea acestora, nivelul acesteia fiind cu atât mai mare cu cât decalajul dintre cererea si oferta agregată este mai mare. Majorarea rapidă a prețurilor, pornind de la câteva procente și ajungând la un nivel de două trei cifre, conduce la inflație galopantă iar dacă inflația se concretizează într-un nivel reprezentat de trei patru cifre, aceasta se numește hiperinflație și e întâlnită atunci când ritmul de creștere al prețurilor depășește 50% lunar. Inflația este insoțită nu numai de creșterea prețurilor, dar și de creșterea cantității de monedă.
Inflația presupune rate diferite de creștere a prețurilor de la un sector de activitate la altul, ceea ce a permis creșterea disproporționată a consumului, devalorizare monetară. Creșterea prețurilor rezultă dintr-o abundență a mijloacelor de plată, indicele prețurilor fiind relevant pentru puterea de cumpărare a unei monede.
Devalorizarea monetară este definită ca fiind pierderea puterii de cumpărare a monedei și se evaluează prin următoarele două modalități:
Prin divizare, ceea ce presupune raportarea prețurilor unui produs între două momente. Această metodă subliniază faptul că și în condițiile în care inflația este foarte mare, moneda conservă o mică parte din puterea de cumpărare;
Prin metoda dobânzilor compuse, în sensul că determinarea ratei inflației se bazează pe formula de calcul a dobânzii compuse.
Măsurarea inflației are in vedere, în principal, factorul preț. Se poate vorbi de existența unor indici folosiți pentru a măsura inflația, fiecare fiind construit și calculat în mod diferit: indicele prețurilor de consum, indicele prețurilor de producători, indicele general al prețurilor și deflatorul PIB.
Indicele prețurilor de consum, notat IPC, măsoara schimbarea de preț a unui coș de produse care se presupune a fi achiziționat de către consumator, relevant din perspectiva cheltuielilor efectuate de o gospodărie tipică.
Indicele prețurilor de producator, notat IPP, măsoară schimbarea prețului mediu în prețurile de vânzare primite de producătorii interni pentru producția lor. Acest indice diferă de IPC deoarece multe produse sunt vândute intermediarilor și nu consumatorilor direct. IPC surprinde doar schimbările de preț ale produselor vândute consumatorului, nu și intermediarilor. Din acest motiv IPP măsoară modificările în venituri, echivalent cu modificările din producție.
Indicele general al preturilor, notat IGP, măsoară evoluția prețurilor plătite de către consumatori pentru produsele achiziționate pe o perioadă mai îndelungată. IGP măsoară schimbările produse atât în cazul bunurilor regăsite în consumul gospodăriilor, cât și în cel al componentelor din fluxurile de producție.
Deflatorul PIB apare ca o unitate de măsură a modificărilor care au loc într-o perioadă de timp, în cadrul a două elemente: prețurile bunurilor incluse în PIB și puterea de cumpărare a banilor.
În literatura de specialitate, inflația este clasificată după diferite criterii precum cauzele care o generează, funcționarea mecanismului pieței, rata de creștere a prețurilor sau așteptările inflaționiste. În funcție de cauzele care o generează inflația se împarte în următoarele categorii:
Inflație prin cerere, care este generată de dezechilibrele care se manifestă pe piața bunurilor și serviciilor, între cererea de bunuri și oferta globala inelastică, efectul este creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor respective iar fenomenul este determinat de majorarea ofertei de monedă, cauzată de excedent al balanței de plăți, creația monetară excesivă și modificări în raportul dintre consum și economii. Inelasticitatea ofertei globale rezultă din insuficiența stocului de produse sau chiar din absența temporară a acestora. Printre mecanismele specifice de transmitere a dezechilibrelor putem menționa relațiile interindustriale, creșterea veniturilor populației și creșterea cererii de produse precum și efectul de contagiune, referitor la creșterea veniturilor, sau generalizarea creșterilor de preț;
Inflația prin costuri, care este generată de revendicări ale grupurilor sindicale pentru creșterea salariilor și în acele domenii de activitate unde nu se obțin creșteri de productivitate. Majorarea salariilor conduce la creșterea costurilor bunurilor și serviciilor și, implicit, la creșterea prețurilor. Acest tip de inflație este determinată de diferența dintre creșterea productivității și creșterea salariilor și se manifestă pe piața factorilor de producție, majorarea salariilor antrenând sporirea prețurilor;
Inflația importată este rezultatul participării economiilor la fluxurile internaționale de capital, bunuri și servicii. Se manifestă ca urmare a importului de materii prime și produse. Variația cursurilor de schimb, nefavorabilă pentru importatori, generează inflație;
Inflația structurală este determinată de strategia adoptată de unele țări, de dezvoltare accelerată și de creștere economică rapidă, ceea ce implică mobilizarea intensivă a factorilor de producție. Dezechilibrele se manifestă prin declinul unor sectoare de actvitate, apariția altor sectoare de activitate, apariția unor noi ramuri de actvitate și crearea de noi capacități de producție. Finanțarea acestora se realizează din surse bugetare sau din credite bancare care, la rândul lor, generează un aflux monetar. Acest tip de inflație este generată de susținerea unor sectoare de activitate și de rigiditatea economiei.
După funcționarea mecanismului pieței, inflația se împarte în:
Inflație deschisă care permite sistemului economic să funcționeze ca un mecanism în care prețurile sunt fixe, orice exces de cerere duce la creșterea prețurilor și salariilor;
Inflație reprimată, apare atunci când guvernul împiedică creșterea prețurilor și a salariilor, astfel cererea în exces este reprimată.
După rata de creștere a prețurilor apar următoarele tipuri de inflație:
Inflație moderată când creșterea prețurilor nu depășește 2-3%;
Inflație galopantă pentru o creștere de peste 10 %;
Hiperinflație când nivelul prețurilor crește cu peste 50% .
După așteptările inflaționiste, inflația se împarte în următoarele două categorii:
Inflație anticipată care este pregătită și primită de fiecare actor de pe piață;
Inflatie neanticipată care afectează producția și forța de muncă.
În ceea ce privește corelația dintre rata inflației și șomaj, aceasta este cunoscută sub numele de Curba lui Philips. Creșterea șomajului duce la reducerea inflației și invers. Independent de inflație, există o rată naturală a șomajului care se manifestă și atunci când inflația este zero. Stagflația reprezintă situația în care șomajul, cât și inflația au aceeași evoluție.
Teorii cu privire la inflație
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflație provine de la latinescul ,,inflare” , care are semnificația de a se umfla in mod exagerat. Preluarea și folosirea acestui termen în limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale și pâna în zilele noastre, fenomenul denumit inflație, s-a caracterizat sub raportul conținutului și al formei de manifestare, printr-o creștere exagerată a prețurilor.
Teoria monetaristă a inflației
Teoria materialistă a inflației, căci așa este denumită teoria monetaristă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intensitatea maximă la începutul anilor '70, odată cu apariția articolelor semnate de Milton Friedman, precum și în dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea și popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit și lucrările următorilor autori: K. Brunner, A. H. Meltzer, H. G. Johson, D. E. W. Laidler și M. J. Parkin. În aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaționist. Cu toate că acești autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:
Inflația este în esență un fenomen monetar;
Teoria keynesiană, pe care monetariștii o echivalează cu o curbă simplă a lui Phillips, neajustată la așteptări, nu poate explica problema inflației, în special accelerarea sa;
Rata de creștere și accelerarea ofertei de monedă explică rata inflației și, respectiv, accelerarea inflației.
Termenul lansat de Karl Brunner, numit monetarism, dorește să devină însă, mai mult decât o teorie a inflației. Monetarismul poate fi privit ca o încercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetariștii nu alcătuiesc un grup omogen și cum ei diferă, atât ca metodologie cât și din punct de vedere al specificității metodelor, este foarte greu de caracterizat școala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o listă de teoreme general acceptate. Totuși, au existat asemenea inițiative din partea mai multor autori, ca de exemplu J. L. Stein în lucrarea ,,Monetarism” publicată în 1976, H. Frisde, D. W. Laidler și în special Th. Majer și alții care au încercat să caracterizeze monetarismul în doisprezece propoziții.
Membrii școlii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziții:
Sectorul privat al economiei este inerent stabil, sistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină în urma unei tulburări, rata șomajului revine la valoarea ei ,,naturală”;
Orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deși rezultă rate ale inflației diferite;
O modificare a ratei de creștere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creșterii economice reale și, de aici și rata șomajului; Pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a tendinței ratei inflației;
Politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, și se preferă ,,reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.
Postulatul stabilității nu se află în mod întâmplător pe primul loc. În esență, teza existenței unui sistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariștilor. Stabilitatea pieței ca sistem economic este presupusă, nu dovedită. Spre exemplu, se afirmă că piața muncii tinde mereu spre echilibru, adică rata șomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai șomajul de fricțiune. Pe baza postulatului stabilității, monetarismul exclude posibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri și forță de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de granițele teoriei economice și se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H. G. Johnson în 1972, făcând referire la postulatul stabilității.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă într-un mod înalt și gestiunea monetară are o relevanță și un control redus asupra ei. Opinia adepților monetariști afirmă, în schimb, că economia reală este relativ stabilă în mod inerent, dar că ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine posibil printr-o politică monetară abilă.
Cea de-a doua teoremă a monetarismului care arată ca orice creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, poate fi denumită și teoria cantității pe termen lung. Într-o stare stabilă, în care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflației este influențată exclusiv de rata de creștere a ofertei de bani. Cu alte cuvinte, o stare de echilibru în condițiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflației anticipată corect.
A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menționată anterior, este teoria cantității pe termen scurt. Această teorie susține că accelerarea ratei de creștere a ofertei de bani, adică o rată mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale, determină, temporar, o suplimentare a ratei creșterii economice reale și, prin urmare, reduce rata șomajului. Inflația rezultată duce la o ajustare a sistemului economic. În decursul acestui proces de ajustare, rata creșterii economice reale revine la valoarea inițială. Astfel, accelerarea creșterii reale obținute printr-o rată mai rapidă de creștere a cantității de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept ,,teorema accelerație”. Majoritatea autorilor monetariști, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularități diferite ale modelelor. Totuși, per ansamblu, teorema accelerației deține un rol central în analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.
Cea de-a patra propoziție acceeptată de adepții monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare și fiscale discreționare. Gestionarea activistă a cererii și politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producția și ocuparea pot fi influențate de politica economică numai într-atât încât să determine modificarea de prețuri care nu sunt anticipate de agenții economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai înalt al prețurilor sau rata inflației se va menține. Monetariștii se îndoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante și, cu atât mai puțin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite în instrumentele de politică economică. Problema esențială a politicii economice este deci înlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creștere pentru oferta de bani sau reguli de constanță pentru politica fiscală.
În cadrul monetarismului unii autori fac distincție între două școli de monetarism: monetarismul I și monetarismul al II-lea, școala așteptărilor raționale. Adepții monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziții menționate anterior, iar adepții celei de-a doua școli monetariate sunt de acord doar cu prima propoziție, cu cea de-a doua și cu ultima.
Monetarismul I se întemeiază pe distincția între curbele lui Phillips pe termen lung și, respectiv, pe termen scurt. Pentru monetariștii de tipul al II-lea nici măcar nu există o curba a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două școli este că, în vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt în care piața bunurilor și piața muncii pot fi în dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendință către echilibru pe termen lung, ci și o serie continuă de echilibre. Conform abordării așteptărilor raționale, a treia propoziție, care nu este agreată de adepții acestei școli, ar trebui sa fie modificată în felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani și, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politică economică sistematică. Abordarea monetară a teoriei balanței de plăți, dezvoltată în special de B. Mundell și H. G. Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise, conectată la economia mondială prin intermediul balanței de plăți. Acest model se poate aplica și în cazul României. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei închise, modelul accentuează faptul că o creștere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflației, dar duce la o deteriorare a balanței de plăți.
Teoria cantitativă a inflației
Denumită uneori și teorie clasică sau neoclasică a inflației, teoria cantitativă poate fi prezentată sub două forme:
Ecuatia tranzactiilor formulată de Irving Fisher în anul 1920;
Ecuatia cererii de bani formulată de școala de la Cambridge.
Ecuația tranzacțiilor formulată de Irving Fisher este ecuația prin care acesta a încercat o abordare macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relație între oferta de bani și nivelul general al prețurilor. Această ecuație a servit căutarilor sale, deoarece ea descria o relație între oferta de bani și viteza de rotație, volumul real al tranzacțiilor și nivelul prețurilor:
P·T=M·V (1.1)
în care M reprezintă oferta de bani; V reprezintă viteza de rotație; T reprezintă volumul real al tranzacțiilor iar P, nivelul prețurilor.
Spre deosebire de ecuația lui Irving Fisher, ecuația specialiștilor de la Cambridge utilizează o abordare la nivel microeconomic. A. Marshall și A. C. Pigou au adus în discuție următoarea problemă: Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o dețină atunci când are nevoie de lichidități pentru încheierea unei tranzacții?
Pentru că banii se află în concurență cu alte tipuri de plasamente, împărțirea averii în bani și alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unități a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiții într-un activ alternativ. A. C. Pigou este cel care a simplificat și mai mult acestă abordare, presupunând că agentul economic nu-și va modifica relația existentă între averea sa și volumul tranzacțiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală într-o cerere macroeconomică de bani, care este direct proporțională cu nivelul mondial al venitului.
MD=k·XP (1.2)
unde MD reprezintă cererea macroeconomică de bani; k reprezintă coeficientul cererii de bani iar XP, nivelul nominal al venitului.
Teoria modernă a inflației
Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur, precum și creșterea durabilă și generalizată a prețurilor.
Trebuie menționat totodată și faptul că nu orice creștere a prețurilor este sinonimă cu inflația. Practic, această creștere de prețuri trebuie să fie anormală, foarte puternică, pentru a se constitui drept inflație. Aceasta înseamnă, implicit, că trebuie să raportăm creșterea la un sistem de referință, la un prag admisibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă în spațiu, dar mai ales în timp. Astfel, în secolul trecut se putea emite pretenția stabilității monetare, gândită în condițiile unei creșteri zero a prețurilor. În secolul al XX-lea starea de dezechilibru devine constantă evoluției economice și lumea se obișnuieste cu ideea că echilibrul este intâmplător. La nivelul anilor '50 se accepta o creștere anuală a prețurilor cuprinsă între 1-2 %, pentru ca în perioada anilor '60-'70, să fie socotită normală o creștere a prețurilor de 3-4 %. Actualmente acest prag se ridică până la 5-6 %.
În ciuda faptului că prețurile cresc neuniform, se poate calcula un indice general de creștere a prețurilor.
Efectele inflației și politicile inflaționiste
Principalele efecte ale inflației
Efectele inflației se manifestă asupra creșterii economice, populației și întreprinderilor.
Din punct de vedere al creșterii economice apar atât efecte favorabile precum și efecte nefavorabile. Efectele favorabile sunt următoarele:
Creșterea veniturilor nominale, mai mult sau mai putin indexate care antrenează creșterea cererii globale;
Cheltuielile financiare ale îndatorării sunt puțin împovărătoare, întrucât se rambursează în monedă devalorizată, iar efectul multiplicator al creditului se amplifică;
Ratele reale de dobândă scăzute, conferă rentabilitate proiectelor de investiții.
Principalele efecte neforabile ale inflației care apar din punct de vedere al creșterii economice sunt următoarele:
Menține în activitate întreprinderi marginale, ineficiente;
Favorizează existența unor prețuri anormal de ridicate, iar întreprinderile în cauză sunt mai puțin competitive decât altele, inflația fiind, astfel, un mijloc de supraviețuire pentru acestea;
Constituie o frână în calea progresului economic adică antrenează distorsiuni artificiale între întreprinderi și denaturează concurența;
Contribuie la deteriorarea progresivă a echilibrului extern;
Denaturează influența ratei dobânzii prin scăderea artificială a ratelor reale, conducând la risipă de capital.
În ceea ce privește efectele inflației asupra populației putem spune că cei care pierd sunt cei cu venituri fixe sau modeste și cei care economisesc, și că favorizați sunt cei ce dețin bunuri imobiliare și funciare, alte active reale, precum și debitorii.
Printre efectele inflației asupra întreprinderilor putem enumera următoarele:
Sunt beneficiare și victime ale inflației;
Sunt favorizate investițiile și se degajă o marjă de autofinanțare suplimentară, prin diminuarea ratei de rambursare;
Scade rentabilitatea pe fondul creșterii salariilor și a ponderii acestora în valoarea adăugată.
Cele mai importante politici antiinflaționiste
Cele mai importante politici antiinflaționiste sunt mijloacele tradiționale antiinflaționiste și politicile de stabilizare. Printre mijloacele tradiționale antiinflaționiste apar înghețarea prețurilor, politica bugetară și fiscală, limitarea creditului și politica veniturilor.
Înghețarea prețurilor este o modalitate directă de luptă contra inflației și presupune măsuri de interzicere a majorării prețurilor pentru diverse bunuri și servicii, pentru o anumită perioadă.
Prin politica bugetară și fiscală se urmărește reducerea cererii globale și se intervine direct asupra componentelor sale fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin majorarea fiscalității. Politica bugetară și fiscală nu se aplică, fiind ineficientă pe termen scurt iar pe termen lung având un efect necontrolabil.
Limitarea creditului este o acțiune restrictivă asupra distribuirii anumitor credite iar limitele pot fi următoarele:
Dificultatea de a fixa norme de creștere a volumului creditelor;
Alterarea concurenței între bănci și penalizarea celor mai dinamice;
Multiplicarea procedurilor de încălcare a reglementărilor.
În ceea ce privește politica veniturilor aceasta se aplică în măsura în care o majorare excesivă a veniturilor constituie un factor determinant al creșterii cererii și al costurilor salariale.
În ceea ce privește politicile de stabilizare, cele două tipuri de politici antiinflaționiste de stabilizare sunt:
Limitarea deficitelor bugetare prin majorarea veniturilor și reducerea cheltuielilor;
Dezvoltarea sistemului financiar-bancar.
Interdependența dintre transformările suferite de sistemele bănești și inflație
Pe măsura dezvoltării societății, statele au elaborat norme și au creat instituții care să reglementeze relațiile monetare. S-au constituit treptat sisteme monetare naționale care reglementau, în cadrul fiecărei țări, emisiunea, punerea și retragerea din circulație a monedei. Atât timp cât la baza sistemelor monetare s-a aflat etalonul aur, metalul a constituit legătura spontană dintre aceste sisteme.
Existența unei circulații efective a metalului monetar și posibilitatea baterii libere a monedelor cu valoare integrală au constituit un element important al mecanismului intern de reglare a circulației monetare. Mecanismul era relativ simplu. Dacă cererea de monedă înregistra o tendință de creștere, acest fapt se manifesta prin creșterea prețului aur-monedă și reducerea prețului aurului-lingou, ceea ce-i avantaja pe posesorii de monede și îi stimula pe deținătorii de lingouri să le transforme în monede. Pe măsură ce recurgerea la operațiunea de batere, realizată spontan, se manifesta un aflux de monedă în circulație, oferta depășind nevoile acesteia. Drept urmare, se înregistra o creștere treptată a prețului aurului-lingou care făcea ca interesul pentru batere să dispară, din lipsă de câștig. Prin aceste două situații, deci prin jocul cererii și ofertei, se restabilea temporar echilibrul dintre nevoile de aur-monedă și cantitățile de metal monetar existent în circulație. Aceasta ne permite să afirmăm că în etapele în care funcția de etalon revenea în mod exclusiv metalului prețios, conceptul de inflație încă nu era elaborat sau, pur și simplu, nu exista și nu se manifesta ca atare. Altfel spus, inflația nu poate fi concepută în sfera circulației monetare bazată pe moneda de aur, chiar dacă aceasta a avut de suportat, în decursul vremii, rigori ale producției și schimbului. Este cazul, de pildă, al devalorizării mascate a monedelor din metale prețioase, adică situația în care în circulație se găseau monede fără valoare deplină, respectiv cu o valoare reală mai mică decât cea nominală.
Canalele circulației erau aglomerate cu bani metalici falsificați având greutăți mai mici sau conținuturi în aur mai reduse decât cele oficiale. Insuficiența fizică a aurului în raport cu necesitățile mereu crescânde de mijloace de plată ale schimbului a condus la emisiunea și punerea în circulație a bancnotelor. Circulația paralelă a monedei metalice și a bancnotei a creat premisele inflației. Se poate spune că prima formă istorică de inflație este inflația banilor de hârtie convertibili în aur. Când banii de hârtie circulau în locul aurului monetar, mișcarea semnelor valorii oglindea legile circulației banilor-aur cu valoare deplină. Conform acestor legi, cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care acești bani îl reprezentau. Echilibrul dintre cantitatea de bancnote în circulație și nevoile de monedă ale economiei era asigurat prin mecanismul următor: când masa monetară depășea nevoile efective de monedă, exista riscul deprecierii bancnotelor.
Pentru a se evita acest fenomen, o parte din bancnotele aflate în posesia agenților economici era convertită în aur-monedă; în felul acesta, circulația monetară era degrevată, iar metalul monetar tezaurizat. Invers, dacă masa monetară era în scădere, o parte din metalul monetar tezaurizat era scoasă și predată băncii, în schimbul bancnotelor care erau introduse în circulație pentru acoperirea nevoilor de monedă în creștere.
Însă, relativ repede, canalele circulației bănești au început să se aglomereze, mai ales ca urmare a scăderii cantității de mărfuri aflată în circulație. Dacă bancnotele întreceau propria lor măsură, adică ele depășeau cantitatea monedelor de aur cu aceeași denumire care ar fi trebuit să circule, respectivele semne ale valorii se discreditau în fața vânzătorilor; prețurile creșteau ca urmare a scăderii puterii de cumpărare a respectivelor monede.
Factori economici și politici au creat premisele subminării circulației interne și internaționale a metalului monetar și, în final, ale lichidării sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. Sunt abandonate succesiv principiile etalonului aur și, odată cu ele, sistemele monetare construite pe acestui etalon, locul lui fiind luat de etalonul aur-devize care s-a aflat, până nu demult, la baza sistemelor monetare naționale și a celui internațional.
Statele care au adoptat etalonul aur-devize ca bază a sistemelor monetare au introdus în rezerva monetară, alături de aur, monede naționale ale altor țări, acestea devenind valute de rezervă și de plată. Prin această componență, etalonul aur-devize a constituit o formulă de lărgire a circulației monetare, fără o extindere corespunzătoare a bazei de aur a emisiunii. Cursul monedelor naționale față de valutele de rezervă se stabilea pe piață, pe baza cererii și ofertei, oscilând în jurul parității aur, adică în jurul raportului dintre valorile paritare, respectiv între cantitățile de aur prin care erau definite monedele respective.
Înlocuirea aurului monetar cu monedele naționale, bazate pe încredere și nu pe o valoare materială, a dus, însă, la dezechilibre monetare și la restricții și discriminări în sfera plăților interne și internaționale. Odată cu prăbușirea etalonului aur au fost create premisele unei noi forme de inflație – inflația banilor de hârtie neconvertibili în aur. De această dată, singurul element de stabilitate a circulației bănești constă în cursul forțat al bancnotelor din partea statului sau emitentului. Ea se circumscrie în granițele țării unde banii îndeplinesc funcțiile lor de mijloc de circulație și mijloc de plată. Această formă a inflației se extinde practic până în zilele noastre.
Principiile etalonului aur-devize au fost așezate și la baza funcționării Sistemului Valutar Internațional creat în 1944 la Bretton-Woods, al cărui scop principal l-a constituit asigurarea unei largi cooperări monetare, ca o condiție a dezvoltării economice a fiecărei țări și a economiei mondiale în ansamblul ei. Printre principiile așezate la baza mecanismelor sale de funcționare s-a numărat și cel al stabilității cursurilor de schimb. Aplicarea lui a fixat opțiunea pentru practicarea cursurilor fixe. Referitor la sistemul cursurilor fixe, se poate aprecia că ele au fost mari generatoare de inflație pe plan mondial. Dacă se întâmpla să aibă loc o creștere a cursului unei valute peste limitele admise și anume ±1% inițial, banca emitentă era obligată să intervină pentru temperarea cursului monedei sale adică vindea monedă națională. De-a lungul anilor, asemenea oscilații de curs și intervenții de temperare au existat în numeroase rânduri, astfel încât sistemul a devenit impracticabil în anul 1971. În sinteză, se poate spune că etalonul aur-devize a asigurat o stabilitate de curs forțat care, ulterior, s-a echilibrat prin creșterea mondială a prețurilor: sistemul monetar aur-devize a fost generator de inflație pe termen lung, inflația internă care a existat în țările Europei Occidentale până în anul 1968 s-a datorat politicilor economice proprii acestor țări.
Odată cu încheierea refacerii lor economice, din motive politice cât și psihologice, neîncrederea în dolarul-valută internațională se adâncește până la dezintegrarea sistemului. În anul 1971 a avut loc suspendarea convertibilității în aur a dolarului, fapt ce a marcat ruperea ultimei legături a sistemelor monetare ale țărilor dezvoltate cu aurul. Pe fondul realităților reprezentate de procesul de demonetizare a aurului și, în general, de dematerializare a monedei, s-au produs schimbări fundamentale în condițiile de desfășurare a circulației bănești și în însăși natura monedei.
Pe acest fundal, la baza sistemelor monetare a fost pus, începând cu deceniul opt al secolului XX, etalonul devize, putere de cumpărare. În conformitate cu principiile de funcționare a acestuia, s-a trecut la regimul cursurilor flotante. Introducerea mecanismului cursurilor flotante a permis generalizarea variațiilor devizelor naționale în funcție de oferta și cererea de pe piața valutară. Experiența demonstrează că variațiile, în mod evident foarte numeroase, sunt de o foarte mare amploare; asemenea fluctuații pot să-i incite pe comercianți să ia anticipat măsuri care să-i protejeze contra unor astfel de riscuri, crescându-și prețurile produselor.
În acest context, se poate avansa următoarea idee: cursurile flotante dețin o anumită parte din creșterile de prețuri înregistrate. Altfel spus, ele sunt implicate în mecanismul inflației contemporane. De fapt, după anul 1971, fenomenul inflaționist mondial s-a accelerat sub impactul politicilor de creștere internațională a prețului mondial al materiilor prime. Mecanismul cursurilor flotante nu reprezintă decât într-o anumită măsură o golire de conținut a convertibilității, întrucât, din diferite rațiuni, fie economice, fie politice, băncile centrale intervin pe piață pentru a susține cursul monedei naționale aflată în dificultate. Actuala convertibilitate se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare economie garantează emisiunea și circulația monedei sale naționale, adică gama de bunuri și servicii ce poate fi procurată în orice moment cu respectiva monedă. Prin urmare, emisiunea monetară are ca acoperire atât oferta de bunuri și servicii pe care economia o poate realiza, cât și rezervele valutare și de aur pe care le deține respectiva economie.
Inflația în România
Conform dicționarului explicativ al limbii române, inflația este un fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Revenirea la economia de piață și democrație impunea la începutul anilor ’90 o serie de decizii majore cu privire la modul de organizare social, economic, instituțional, care să asigure restabilirea după cinci decenii de totalitarism, a normalității evoluției țării.
După luna decembrie a anului 1989 a existat o mare presiune pentru exporturi și extinderea importurilor, atât de bunuri pentru consum, cât și intermediare. Producția era în scădere, s-a introdus saptămâna lucrătoare de 5 zile, cursul de schimb era supraevaluat iar rezervele valutare erau deficient administrate. În aceste condiții s-a introdus un plan de stabilizare, susținut de Fondul Monetar Internațional, care nu a reușit însă să oprească inflația.
În România inflația are origine monetară, dar intervin și cauze structurale, precum acțiunea expectațiilor inflaționiste. În legătură cu această cauză trebuie remarcat faptul că inflația s-a menținut la cote ridicate indiferent de dinamica PIB-ului. În tot acest interval emisiunea de bază monetară a BNR, fie contrapartidă la creșterea de active nete externe, fie credit net suplimentar acordat băncilor comerciale, a fost considerabilă.
Alte cauze ale inflației:
Sindicatele care cer mărirea salariilor în condițiile în care nivelul general al prețurilor crește, metoda grevelor e bine cunoscută în România;
Creșterea costurilor bunurilor importate, agenții economici nu vor să-și diminueze profiturile și atunci prețurile bunurilor cresc;
Scumpirea resurselor, condiții în care autoritățile au tendința de a bloca libera formare a prețurilor.
Pentru măsurarea dimensiunilor inflației se folosesc concomitent mai mulți indicatori precum:
Indicele general al prețurilor;
Indicele costului pieței ce modifică puterea de cumpărare a banilor pe piața internă și pe plan internațional;
Evoluția masei monetare și a vitezei de rotație a banilor;
Indicii macroeconomici.
Alături de creșterea reală a produsului intern brut, rata anuală a inflației constituie un indicator deosebit de important pentru măsurarea performanțelor economice ale țării.
Inflația, ca semn al evoluției negative a economiei, s-a manifestat asemănător în România ca și în celelalte țări din Europa Centrală și de Est după anul 1989. Astfel, se poate vorbi de inflație în trei faze, susținută de creșterea exponențială a masei monetare :
În prima fază, dominată de liberalizarea prețurilor, are loc o explozie inflaționistă însoțită de suprasaturația canalelor de circulație monetară. Acest fenomen se datorează în principal acumulării de disproporții între cererea și oferta de produse;
În cea de-a doua fază, apar primele rezultate ale reducerii subvențiilor bugetare însoțite de scăderea presiunii inflaționiste;
În cea de-a treia fază, aplicarea consecventă a mixului de politici fiscal-monetare antiinflaționiste, susținută de reluarea inflației sub 40 % anual.
Fără îndoială că acest model general al inflației nu este identic pentru toate țările, durata fiecărei faze fiind diferită de la o țară la alta în funcție de modul de aplicare a reformelor economice de eficiență a acestora.
Creșterea inflației depinde de orientarea politicilor macroeconomice, de modul în care se utilizează diversele instrumente ale politicilor monetare și bugetare. În cazul economiei românești, prima fază de instabilitate se caracterizează prin durata prelungită a inflației galopante, exprimată prin trei cifre.
Procesul inflaționist s-a manifestat încă de la sfârșitul anului 1990 când, în noiembrie a avut loc prima acțiune de liberalizare a prețurilor, punctul de inflexiune fiind atins în 1993 și anume 256,10 %. Ritmul accelerat al inflației a fost susținut de încercările de corectare a distorsiunilor legate de prețurile administrate precum și de scăderea drastică a produsului intern brut, ca urmare a rezultatelor obținute într-o economie de trecere de la o structură hipercentralizată la una specifică celei de piață.
O trăsătură importantă a strategiei de țintire directă a inflației o reprezintă transparența sa. Aceasta presupune comunicarea către public a obiectivelor și a deciziilor de politică monetară, inclusiv a rațiunilor care le-au determinat, precum și a proiecției evoluției inflației, precum și a riscurilor și incertitudinilor asociate acesteia. Comunicarea transparentă facilitează evaluarea publică a performanței politicii monetare, contribuind astfel la creșterea responsabilității băncii centrale.
În contextul actualei strategii de politică monetară, principalul instrument de comunicare pe care îl utilizează BNR este Raportul asupra inflației. Publicat cu frecvență trimestrială, începând din luna august 2005, acesta include patru secțiuni principale:
Evoluții recente ale ratei inflației;
Analiza situației curente a economiei;
Explicații privind deciziile de politică monetară din perioada analizată și analiza situației financiare;
Proiecția BNR privind evoluția ratei inflației pe un orizont de 8 trimestre, incertitudinile și riscurile asociate proiecției și implicațiile cumulate ale acestora asupra conduitei viitoare a politicii monetare.
CAPITOLUL 2
CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA ȚINTIREA INFLAȚIEI
Conceptul de țintire a inflației și motivația adoptării acestei strategii
Banca centrală este instituția care are supremație în a asigura stabilitatea prețurilor pe termen lung iar politica monetară poate stimula creșterea economică și ocuparea forței de muncă pe termen lung, în principal, prin controlul inflației. Atingerea obiectivului stabilității prețurilor depinde de strategia de politică monetară adoptată, care poate viza realizarea acestui obiectiv fie în mod indirect, când se apelează la obiective intermediare de politică monetară precum agregatele monetare, rata dobânzii sau cursul de schimb, fie în mod direct, în cazul strategiei bazate pe țintirea directă a inflației.
Țintirea inflației poate fi definită drept cadrul politicii monetare caracterizat prin angajamentul public al băncii centrale pentru atingerea unor ținte cantitative ale inflației anunțate pentru unul sau mai multe orizonturi de timp.
Mecanismul de transmisie a politicii monetare este unul complex, astfel, stabilitatea prețurilor ca obiectiv final al politicii monetare este un obiectiv asupra căruia banca centrală poate exercita doar un control indirect. Practica a demonstrat că atingerea acestui obiectiv final poate fi realizată utilizând mai multe strategii de politică monetară. În dezbaterile teoretice și practice din ultimii ani, țintirea inflației ca strategie de politică monetară s-a dovedit a fi strategia cea mai eficientă în atingerea obiectivului final al politicii monetare.
Ca normă de politică monetară, țintirea inflației presupune cel puțin cinci componente:
Statuarea asigurării stabilității prețurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare, pe cale constituțională sau prin angajamentul public al autorității monetare. Prin stabilitatea prețurilor se înțelege un nivel scăzut și stabil al inflației;
Cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată a inflației ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp, cel mai adesea un an, fiind însă posibilă și definirea de obiective plurianuale sau pe termen mediu, ținta fiind fixată de guvern și delegată băncii centrale, stabilită în comun sau precizată independent de către autoritatea monetară;
Independența băncii centrale în privința instrumentelor utilizate în atingerea ratei țintite a inflației, ea manifestându-se mai ales prin reducerea rolului țintelor intermediare, altele decât inflația prognozată;
Elaborarea și aplicarea politicii monetare în condiții de transparență deplină, implicând controlabilitatea autorității monetare și feedback – ul din partea agenților economici;
Existența răspunderii băncii centrale pentru eșecurile în atingerea țintelor inflaționiste precizate. Penalizările presupuse de nerealizarea obiectivelor propuse pot varia de la cele explicite precum demiterea guvernatorului sau reducerea bugetului băncii, până la costurile instituționale de ordin reputațional.
Țintirea inflației este caracterizată prin cinci elemente cheie:
Anunțarea publică a țintelor numerice pentru un orizont mediu de timp;
Angajamentul instituțional pentru stabilitatea prețurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare; Celelalte variabile monetare precum masa monetară, rata dobânzii sau cursul de schimb, devin secundare, fiind luate în considerare numai în măsura în care pot fi subordonate obiectivului de inflație;
O strategie care urmărește numeroase variabile, nu doar agregatele monetare și cursul de schimb, în scopul stabilirii instrumentelor politicii monetare;
Transparența sporită a politicii monetare datorită comunicării cu publicul și cu piețele privind obiectivele și deciziile băncii centrale;
Responsabilitatea crescută a băncii centrale pentru atingerea țintelor de inflație.
Cu toate că numeroase bănci centrale anunță public țintele numerice ale inflației, aceasta nu înseamnă că ele practică țintirea inflației, întrucât sustenabilitatea pe termen lung a acestei strategii este dată de existența și a celorlalte patru elemente menționate anterior.
Țintirea inflației a devenit o strategie de politică monetară tot mai populară în numeroase țări din cel puțin patru motive și anume:
Experiența țărilor industrializate și a celor în curs de dezvoltare din anii ’70 și ’80 a demonstrat că inflația ridicată nu poate susține dezvoltarea sustenabilă a economiei, competitivitatea externă sau ocuparea forței de muncă. În realitate, inflația ridicată inhibă pe termen lung investițiile productive și distribuirea echitabilă a venitului real. În urma acestor evoluții autoritățile monetare de aproape pretutindeni au căzut de comun acord asupra faptului că cea mai importantă contribuție a băncii centrale la obținerea unor performanțe economice bune pe termen lung o constituie crearea unui cadru favorabil pentru menținerea inflației și a anticipațiilor inflaționiste la un nivel cât mai scăzut. Din moment ce inflația este potrivnică pe termen lung creșterii economice și ocupării forței de muncă iar țintirea inflației reprezintă un cadru pozitiv pentru diminuarea inflației, se pare că nu există nici o incompatibilitate între țintirea inflației și, respectiv, creșterea economică și ocuparea forței de muncă;
Datorită dezvoltării inovațiilor financiare, agregatele monetare și-au diminuat capacitatea de predictibilitate a evoluției inflației. În fapt, relația instabilă pe termen scurt dintre agregatele monetare și inflație a constituit principalul motiv care a determinat țările dezvoltate să adopte țintirea inflației în anii ’90. În multe țări, țintirea inflației a fost percepută ca o alternativă mai practică și mai puțin riscantă decât strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare. Chiar și în țările în curs de dezvoltare, agregatele monetare sunt mai instabile și mai puțin utile ca ținte intermediare datorită schimbărilor structurale și expansiunii monetare;
Politica monetară a fost supusă unor importante schimbări sub impactul amplificării integrării internaționale a piețelor financiare și de bunuri. Liberalizarea conturilor de capital a determinat numeroase țări să aplice un regim al cursului de schimb flexibil, întrucât acesta poate proteja performanțele economiei naționale de turbulențele externe mai bine decât un regim de curs de schimb fix. Totuși, așa cum țintirea agregatelor monetare sau țintirea inflației necesită o ancoră nominală, și un regim de curs de schimb flexibil se bazează pe o ancoră nominală. Însă, în condițiile inovațiilor financiare, agregatele monetare au devenit mai puțin stabile ca obiective intermediare ale politicii monetare;
Țintirea inflației a conferit flexibilitate și credibilitate politicii monetare, conducând la rezultate mai bune privind evoluția inflației și a producției, și a sporit capacitatea economiei de a se adapta la șocuri. Mai mult, țintirea inflației a permis creșterea transparenței politicii monetare și, pe această cale, a credibilității sale. Experiența pozitivă a țărilor dezvoltate în privința implementării țintirii inflației a încurajat țările în curs de dezvoltare și cele în tranziție să adopte și ele această strategie de politică monetară.
Precondițiile țintirii directe a inflației și capacitatea de acțiune a băncii centrale
Succesul implementării țintirii inflației depinde de îndeplinirea câtorva precondiții:
Banca centrală trebuie să se bucure de o independență considerabilă pentru a avea libertatea de a-și alege instrumentele de politică monetară în vederea atingerii obiectivelor nominale stabilite;
Implementarea politicii monetare trebuie să se realizeze fără interferența guvernului, iar finanțarea sectorului public de către banca centrală trebuie să fie serios limitată;
Banca centrală trebuie să evite țintirea altor variabile, cum ar fi salariile sau cursul de schimb nominal, țintirea inflației fiind compatibilă doar cu o flexibilitate ridicată a cursului de schimb;
Banca centrală trebuie să dispună de un instrument eficient de politică monetară, precum rata dobânzii pe termen scurt, care să fie determinată în totalitate de piață;
Transparența și responsabilitatea băncii centrale, dar și comunicarea cu publicul sunt, de asemenea, esențiale pentru ancorarea anticipațiilor inflaționiste;
Autoritatea monetară trebuie să fie capabilă să previzioneze inflația și să evalueze impactul politicii monetare asupra anticipațiilor inflaționiste;
Țara care adoptă țintirea inflației trebuie să selecteze indicele de preț relevant pentru măsurarea inflației care urmează a fi țintită;
Țintirea inflației trebuie să privească în perspectivă ținând cont de faptul că orice decizie de politică monetară are un efect întârziat.
După îndeplinirea acestor precondiții, adoptarea țintirii inflației presupune, în primul rând, fixarea de către banca centrală a unei ținte exprimată printr-un indice de preț, cea mai frecventă alegere fiind indicele prețurilor de consum. Banca centrală poate exclude din acest indice anumite elemente care pot îngreuna atingerea țintei de inflație. În același timp există diferențieri între țările adoptante a țintirii inflației în privința tratamentului taxei pe valoarea adăugată, ale cărei modificări afectează indicele prețurilor de consum, dar această taxă este stabilită prin politica fiscală și nu prin cea monetară.
După alegerea indicelui de preț relevant pentru țara în cauză, banca centrală trebuie să anunțe pe un anumit orizont de timp, de regulă doi, trei ani, ținta de inflație, exprimată ca un număr fix încadrat de o bandă de fluctuație. Această țintă oferă publicului o valoare de referință pentru rata inflației care se vizează a fi atinsă, în funcție de care poate fi evaluată politica monetară a băncii centrale.
Literatura de specialitate si experiența tuturor țărilor care au trecut la țintirea inflației așază capacitatea de acțiune a băncii centrale pe primul loc între condițiile de ordin instituțional care trebuie îndeplinite pentru succesul demersului.
În primul rând, banca centrală trebuie să dispună de autonomia necesară pentru stabilirea obiectivelor si pentru adoptarea măsurilor care permit atingerea lor. Aici este vorba nu numai despre statuarea autonomiei băncii centrale, ci și de existența condițiilor economice și politice pentru ca această autonomie să se manifeste în practică. Ideal este ca prevalența obiectivului antiinflaționist al băncii centrale să fie explicit prevăzută în lege, iar formularea acesteia să nu sufere de ambiguități cum ar fi stabilirea concomitentă în sarcina băncii centrale a altor obiective, care ar putea intra în conflict cu urmărirea stabilității prețurilor.
Această primă condiție este îndeplinită în mod satisfăcător în țara noastră. O legislație bancară modernă a fost adoptată încă din anul 1991, iar unele imperfecțiuni ale acesteia au fost corectate în 1998.
În al doilea rând, banca centrală are nevoie de cel puțin un instrument eficace în a controla procesul inflaționist și în a ancora anticipațiile inflaționiste ale publicului. Mai mult decât atât, este nevoie și de capacitatea de a insufla publicului încrederea că utilizarea acestor instrumente va adduce rezultatele urmărite. Mai mult poate decât în cazul oricărei alte componente a politicii economice, succesul politicii monetare depinde de încrederea pe care o transmite publicului.
Datele obiective ale problemei sunt favorabile în bună măsură. Astfel, plafoanele de credit au dispărut încă din 1991, iar creditele direcționate din emisiunea băncii centrale au încetat să existe de aprozimativ un deceniu. Ratele dobânzilor se formează prin jocul liber al cererii si al ofertei, fără intervenții administrative ale băncii centrale. De asemenea, existența unei piețe secundare a titlurilor de stat relativ adâncă și lichidă constituie o altă premisă îndeplinită satisfăcător. Este totuși de semnalat faptul că numărul și valoarea tranzacțiilor de pe această piață marchează un anumit declin, ale cărui cauze și implicații trebuie analizate în continuare.
Există totuși două circumstanțe care afectează capacitatea Băncii Naționale de a utiliza cu eficacitate deplină instrumentele sale de politică monetară:
Prima este nivelul relativ scăzut al monetizării și al celorlalți indicatori legați de aceasta în economia românească. Persistența fenomenului inflaționist a avut numeroase efecte negative, printre care probabil cel mai semnificativ îl reprezintă nivelul insuficient al indicatorilor de intermediere financiară. Banca Națională poate ajunge la concluzia că înăsprirea condițiilor monetare ar favoriza atingerea țintei de inflație urmărite. Dacă însă agenții economici au la îndemână pârghia creșterii datoriilor bănești aflate în restanță, efectul măsurilor băncii centrale este anulat, iar credibilitatea sa poate fi compromisă;
Cea de-a doua circumstanță, legată de cea dintâi, este nivelul ridicat al ratei rezervelor obligatorii, care micșorează semnificativ marja de manevră a băncii centrale în urmărirea obiectivelor sale de politică monetară;
Creșterea ratelor rezervelor obligatorii a avut două cauze principale:
Costul ridicat al falimentelor unor bănci din ultima parte a anilor ’90, suportat cel puțin indirect prin emisiune de monedă a băncii centrale;
Emisiunea produsă prin cumpărările masive ale Băncii Naționale de pe piața valutară internă făcute atât pentru a atinge un nivel adecvat al rezervelor valutare, cât și pentru a evita o supraapreciere nesustenabilă a leului în raport cu valutele majore ale lumii.
Posibilitatea reducerii ratelor rezervelor obligatorii este din păcate diminuată de însăși monetizarea scăzută a economiei din acest moment, chiar dacă tendința de remonetizare a economiei este prezentă în ultimii ani. Tema aceasta are o importanță crucială în evaluarea condițiilor actuale și perspectivelor pieței monetare din țara noastră.
Nivelul monetizării unei economii depinde în ultimă instanță de performanțele structurale ale acesteia, respectiv de capacitatea ca orice creștere a cantității de bani să se materializeze într-un spor al producției cerute de o piață solvabilă. Este naiv să gândim că monetizarea se poate produce prin „bunăvoința” băncii centrale, adică dacă aceasta lasă o cantitate de lichiditate mai mare în circulație. În realitate, surplusul de monedă antrenează menținerea unor structuri deficitare, risipa de resurse și, în cele din urmă, atrage creșterea inflației mai mult decât a producției pentru care există cerere solvabilă. Astfel, demonetizarea în raport cu PIB s-a produs în condițiile în care creșterea nominală a agregatelor monetare a fost mai mult decât notabilă. În perioada 1991-2000, ritmul mediu anual de creștere a masei monetare nominale a fost de 80 %, iar al creditului neguvernamental de 60 %. Cea mai mare parte a acestei creșteri s-a tradus însă în inflație, întrucât a alimentat industrii ineficiente și a acomodat restructurarea lentă a economiei.Obturarea accesului la resurse pentru întreprinderi care nu au o piață de desfacere sau care consumă mai mult decât produc va reprezenta în continuare principala cale prin care transformările din sectorul real se vor repercuta în condiții mai favorabile pe piața monetară și a creditului.
În concluzie, există un cadru legislativ adecvat, sunt îndeplinite de asemenea cele mai multe dintre condițiile de ordin cantitativ pentru a permite o acțiune eficientă antiinflaționistă a băncii centrale. Cu toate acestea, succesul va depinde în mare măsură de un mediu economic mai favorabil, în care eliminarea capacității agenților economici de a genera arierate este esențială.
Argumente pro și contra țintirii inflației. Performanțe economice obținute
Țintirea inflației a devenit subiectul a numeroase controverse atât în rândul teoreticienilor, cât și al bancherilor. Unii dintre aceștia pun accent pe avantajele acestei strategii, alții, dimpotrivă, insistă pe neajunsurile ei.
Monitorizarea țintirii inflației este relativ ușoară, întrucât presupune un grad ridicat de transparență și responsabilitate pentru banca centrală, fiind înlesnită prin publicarea de rapoarte periodice asupra inflației, introduse pentru prima dată de Banca Angliei în anul 1993, în care sunt expuse publicului motivele și direcțiile de acțiune ale decidenților de politică monetară, cauzele deviaților de la țintele fixate, precum și soluțiile propuse pentru remedierea acestor situații.
Oficialii băncilor centrale adoptante a țintirii inflației comunică frecvent cu guvernul în privința țintelor de inflație vizate și, deseori, explică publicului, prin intermediul conferințelor de presă, deciziile de politică monetară luate.
Anunțarea explicită a unei ținte numerice a inflației diminuează riscul de inconsistență temporală pe două căi. Pe de-o parte, comunicarea țintei este echivalentă cu a încredința băncii centrale un mandat pentru utilizarea în acest scop a instrumentelor de politică monetară, atât piețele, cât și mediile politice fiind conștiente că obiectivele pe termen scurt precum creșterea economică sau reducerea șomajului nu vor predomina în fața celui privind inflația. Pe de altă parte, asumarea publică a țintei de inflație întărește capacitatea băncii centrale de a rezista eventualelor presiuni politice privind promovarea unei politici monetare expansioniste.
Țintirea inflației permite băncii centrale să urmărească o politică monetară proprie și să se concentreze asupra șocurilor care afectează economia națională. Aceasta nu înlătură preocuparea pentru stabilizarea producției și șomajului. Strictețea, respectiv flexibilitatea strategiei se referă la modul de tratare a celorlalte variabile macroeconomice: producție, ocuparea forței de muncă, curs real de schimb. Astfel, o strategie strictă urmărește doar atingerea obiectivelor inflaționiste, în timp ce o strategie flexibilă presupune și preocuparea pentru controlul celorlalte variabile.
Un alt avantaj al țintirii inflației este acela că odată implementată nu trebuie ajustată frecvent, deoarece are ca preocupare fundamentală chiar obiectivul final, inflația. De exemplu, în cazul țintirii agregatelor monetare, datorită faptului că funcția cererii de monedă se poate schimba, nefiind stabilă, este necesar ca periodic să fie ajustată ținta de creștere a agregatului monetar.
Mai mult, spre deosebire de țintirea agregatelor monetare sau alte strategii, succesul țintirii inflației nu este dependent de existența unei relații între monedă și inflație, însă utilizează toate informațiile disponibile pentru a stabili cele mai indicate instrumente de politică monetară.
Există și argumente care descurajează adoptarea unei astfel de strategii. În primul rând, politica monetară este mult mai rigidă în ceea ce privește alte obiective de politică monetară, fiind orientată în direcția atingerii țintei stabilite. Politica monetară este, astfel, caracterizată de anumite constrângeri în ceea ce privește măsurile discreționare ale băncii centrale. De aceea, țintirea inflației este denumită ,,constrained discretion” adică discreția constrânsă.
Țintirea inflației a fost deseori criticată pe considerentul că vizează doar inflația, ignorând evoluția activității productive. Însă, se consideră că o strategie strictă ia în considerare evoluția producției datorită faptului că aceasta are un rol determinant în evoluția viitoare a inflației. Mai mult, s-a arătat că țintirea inflației are o flexibilitate suficientă pentru a permite pe termen scurt compromisul dintre inflație și producție, favorizând, astfel, și stabilizarea producției.
În ciuda eforturilor băncii centrale de a reduce așteptările inflaționiste ale publicului și, implicit, costurile dezinflației, deseori estimările populației s-au adaptat la evoluțiile pieței, fapt ce a alimentat creștere prețurilor din economie. Banca centrală trebuie să aibă în vedere o echilibrare a obiectivelor adiacente de politică monetară, deoarece realizarea unora dintre ele poate genera influențe nefavorabile asupra realizării țintei principale.
Estimările realizate la nivel de bancă centrală în legătură cu stabilirea țintei sunt greu de realizat, iar măsurile de politică monetară adoptate pentru asigurarea stabilității prețurilor pot genera efecte cu o anumită întârziere. Astfel, nevoia de a privi în perspectivă poate influența negativ evoluțiile viitoare, tocmai prin îngreunarea capacității de previzionare, care este influențată și de situațiile noi, neprevăzute, care se pot manifesta în viitor și care nu pot fi estimate în totalitate.
Dificultatea controlului inflației generează probleme serioase pe piețele emergente când inflația este redusă de la nivele relativ mari.
În acest context, erorile de previzionare a inflației pot să fie mari, iar, astfel, țintele de inflație s-ar putea să fie ratate, de unde se explică și dificultatea cu care se confruntă banca centrală pentru a-și câștiga credibilitatea prin această strategie de politică monetară și pentru public de a constata motivele deviației de la țintă.
Unii autori consideră că există riscul ca țintirea inflației să nu poată promova disciplina fiscală sau să prevină o dominație a acesteia. Deficitele fiscale ridicate pot genera, pe termen lung, un eșec al regimului de țintire a inflației întrucât acestea vor fi probabil monetizate sau datoria publică va fi afectată de o depreciere monetară ridicată, ceea ce va antrena o creștere considerabilă a inflației. Absența dominanței fiscale, precum și funcționarea unei instituții care să țină politica fiscală sub control sunt elemente decisive pentru succesul strategiei.
În plus, în țările emergente flexibilitatea cursului de schimb, ca precondiție a țintirii inflației, poate crea instabilitate, în special în economiile dolarizate, sporind, astfel, riscul apariției unor crize financiare. Acest neajuns poate fi înlăturat numai cu condiția ca obiectivul menținerii flexibilității cursului de schimb să fie subordonat obiectivului de inflație.
O parte din aceste neajunsuri ale țintirii inflației nu pot fi, în realitate, obiecții serioase la adresa unei strategii de țintire a inflației bine conturată. Pe fondul acestor argumente pro și contra, suntem de părere că practica a demonstrat eficiența acestui regim de politică monetară în condițiile în care banca centrală reușește să asigure stabilitatea procesului dezinflaționist, stabilitatea sistemului financiar fiind o condiție suplimentară în acest scop.
O vastă literatură de specialitate s-a focalizat în ultimii ani pe studiul teoriei monetare, a politicii monetare și a performanțelor economice în cazul aplicării acestui regim de țintire a inflației. Numeroase studii axate pe legătura dintre țintirea inflației și performanțele economice au constatat că țintirea inflației îmbunătățește evoluția acesteia și a producției și îmbunătățește prognozarea inflației prin reducerea nivelului așteptat al inflației și prin creșterea predictibilității sale.
Dimpotrivă, unii autori nu sunt de aceeași părere, considerând că țintirea inflației nu aduce avantaje în țările dezvoltate. În urma unui studiu care a luat în considerare douăzeci de țări membre ale OCDE, dintre care șapte au adoptat țintirea inflației la începutul anilor ’90, încercând să răspundă la întrebarea dacă țintirea inflației îmbunătățește performanțele economice în termenii comportamentului inflației, producției și ratei dobânzii, s-a demonstrat că performanțele economice s-au îmbunătățit atât în țările care au trecut la țintirea inflației cât și în cele care nu au adoptat această strategie. În unele cazuri performanțe au fost mai bune în țările adoptante a țintirii inflației, spre exemplu, inflația s-a redus mai mult. Însă, în opinia cercetătorilor, aceste diferențe se datorează faptului că înainte de anii ’90 țările adoptante a țintirii inflației au evoluat mai slab decât celelalte. Astfel, succesul țintirii inflației este aparent, întrucât țările adoptante a țintirii inflației au pornit de la o inflație inițială mai ridicată, existând o regresie către medie. O dată controlată această regresie, nu există nici o dovadă că țintirea inflației ar îmbunătăți performanțele economice.
Concluziile menționate anterior au fost contrazise de studiile ulterioare care, incluzând în eșantion și economiile emergente, au demonstrat că țintirea inflației reduce nivelul inflației și al volatilității acesteia.
Un alt studiu realizat pentru perioada 1980-2000, a luat în considerare un set de date din șaizeci și șase de țări, dintre care douăzeci și două de țări au adoptat țintirea inflației. Datele au fost grupate în douăzeci și unu de variabile, astfel:
Nouă pentru condițiile respectiv performanțele economice precum: creșterea reală a PIB, variabilitatea creșterii reale a PIB, variația reală a PIB, inflația, variabilitatea inflației, rata nominală a dobânzii, rata reală a dobânzii, presiunea cursului de schimb, creșterea M2;
Opt date pentru structura economică și anume: variabilitatea cursului de schimb real, variabilitatea cursului de schimb nominal, poziția fiscală, contul curent al balanței de plăți, gradul de deschidere a economiei, variabilitatea comerțului, datoria externă și intermedierea financiară;
Trei date pentru instituțiile economice: țintirea inflației, autonomia băncii centrale și regimul flotant al cursului de schimb.
Autorul acestui studiu a analizat două probleme: factorii sistematic asociați cu decizia unei țări pentru adoptarea țintirii inflației și, respectiv, efectele țintirii inflației asupra performanțelor inflației și a producției.
Referitor la prima problemă, s-a demonstrat că ratele reale ridicate ale dobânzilor sunt semnificativ asociate cu opțiunea țărilor pentru introducerea țintirii inflației, ceea ce este în concordanță cu ideea că una din motivațiile pentru adoptarea acestei strategii este îmbunătățirea performanțelor economice generale. Evidentul impact negativ pe care îl are inflația asupra opțiunii pentru adoptarea țintirii inflației a fost surprinzător. Motivul pentru care autoritățile au rețineri în ceea ce privește introducerea acestei strategii când rata inflației este ridicată este legat de preocuparea pentru păstrarea credibilității lor. Temându-se de pierderea credibilității publice, băncile centrale preferă să adopte țintirea inflației când rata inflației este redusă, sub 10%, ceea ce permite ca țintele de inflație să fie mai ușor de atins.
În ceea ce privește a doua problemă, s-a constatat că, în țările care au adoptat țintirea inflației, rata inflației a scăzut de la un nivel mai ridicat decât în țările care nu au implementat această strategie până la un nivel mai scăzut comparativ cu acestea din urmă. Astfel, studiul a arătat că țintirea inflației poate sprijini țările cu performanțe economice mai scăzute să se apropie de țările cu performanțe economice mai bune. În incheierea studiului s-a concluzionat că țintirea inflației are un rol benefic în îmbunătățirea performanțelor economice și a ratei inflației.
O întrebare frecventă, la care au încercat să găsească răspuns o serie de studii, a fost dacă țintirea inflației este o strategie viabilă și în țările emergente. La început s-a găsit un răspuns negativ la această întrebare, considerând că cele mai multe țări în curs de dezvoltare nu sunt pregătite pentru a adopta țintirea inflației, concluzia se bazează pe considerentul că cele două condiții esențiale pentru adoptarea țintirii inflației nu sunt îndeplinite în țările emergente: capacitatea de a implementa o politică monetară independentă și, respectiv, subordonarea obiectivului cursului de schimb țintei de inflație. Studiile ulterioare au ajuns la concluzii mai optimiste. Autorii acestor studii consideră că problemele identificate anterior apar și în cazul celorlalte strategii de politică monetară, nu doar în cazul țintirii inflației. Mai mult, și țările dezvoltate s-au confruntat cu aceste probleme în momentul în care au adoptat țintirea inflației.
Analiza a fost extinsă comparând performanțele economice ale unui număr de treizeci și cinci de țări emergente, dintre care opt au optat pentru țintirea inflației ca și cadru al politicii monetare. Rezultatele lor sugerează că țintirea inflației a avut efecte benefice în țările emergente care au adoptat-o, îmbunătățind performanțele economice. Această concluzie s-a bazat pe următoarele constatări:
Țările adoptante a țintirii inflației au înregistrat reduceri mai mari ale inflației, care se datorează, într-o oarecare măsură, noii strategii și nu numai regresiei către medie;
Aceste țări au reușit să reducă volatilitatea creșterii economice;
Țintirea inflației nu prejudiciază creșterea economică.
Nu în ultimul rând, studiile au evidențiat faptul că băncile centrale care au implementat țintirea inflației au reușit să își atingă țintele de inflație stabilite, dacă au realizat îmbunătățiri instituționale care au consolidat credibilitatea politicii monetare.
Independența băncii centrale, credibilitatea politicii fiscale și dezvoltarea sistemului financiar contribuie la reducerea deviațiilor de la țintele de inflație. Chiar dacă uneori aceste ținte nu sunt atinse, succesul acestei strategii se datorează flexibilității sale și standardelor ridicate de transparență și responsabilitate, dar și lipsei unor alternative realiste.
Țintirea directă a inflației în România
Banca Națională a României a adoptat în mod oficial strategia de țintire directă a inflației în luna august 2005. Această strategie este considerată de teoria de specialitate și de practica implementării politicii monetare drept un cadru care permite unei bănci centrale să exercite un „discreționarism constrâns”, în care rolul de ancoră nominală este îndeplinit de țintele de inflație. Totodată, țintirea directă a inflației este considerată a fi strategia în care politica monetară este conectată la termenul mediu și la cel lung fără ca prin aceasta capacitatea ei de a reacționa la evoluțiile pe termen scurt să fie diminuată; Astfel, țintirea directă a inflației realizează o conciliere între disciplina și responsabilitatea impuse de regulile rigide, pe de o parte, și flexibilitatea permisă de abordarea discreționară, pe de altă parte. În accepțiunea largă, funcțiile majore îndeplinite de această strategie sunt:
Îmbunătățirea comunicării dintre decidenții de politică monetară și public;
Asigurarea disciplinei și a responsabilității în elaborarea politicii monetare.
Problematica abandonării treptate a strategiei bazate pe ancora monetară și implicit a trecerii la o altă strategie de politică monetară a fost abordată și discutată de BNR încă din anul 2000. Un an mai târziu, în cadrul primului Program economic de preaderare, PEP, întocmit de Guvernul României în contextul procesului de negociere a aderării României la UE, țintirea directă a inflației a fost prezentată ca primă opțiune de strategie de politică monetară pe care BNR intenționa să o adopte în perioada 2003-2004. În a doua ediție a Programului economic de preaderare din anul 2002, banca centrală și-a exprimat însă ferm opțiunea în favoarea țintirii directe a inflației, aceasta fiind considerată din acel moment drept cea mai viabilă alternativă la strategia de politică monetară aflată în vigoare. Trecerea la un regim de curs de schimb mai predictibil și, implicit, la o strategie de politică monetară bazată pe rata de schimb nu mai era considerată o reală opțiune pentru BNR.
Gradul insuficient de îndeplinire a unor precondiții specifice esențiale a impus, totuși, o reconsiderare ulterioară a momentului inițial prevăzut pentru trecerea la strategia de țintire directă a inflației. Astfel, în contextul evaluărilor care au stat la baza elaborării Programului economic de preaderare din anul 2003 s-a stabilit drept țintă temporală pentru adoptarea noii strategii anul 2005, aceasta fiind reiterată și în ediția din 2004 a PEP. Angajamentul BNR pentru trecerea la țintirea directă a inflației a rămas ferm în această perioadă, în cadrul edițiilor succesive ale acestor programe.
Conform hotărârii Consiliului de administrație al BNR, prevederilor Programului economic de preaderare a României și aspectelor convenite de banca centrală cu FMI în anul 2004, BNR a adoptat în al doilea semestru al anului 2005 strategia de țintire directă a inflației. Banca centrală și-a asumat, astfel, în mod mai clar sarcina de a urmări consecvent realizarea obiectivului său fundamental, responsabilitatea sa în atingerea țintei de inflație fiind, de asemenea, mai bine evidențiată. Noul regim de politică monetară a fost adoptat în luna august, doar după finalizarea unui proces îndelungat de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea și testarea funcționării cadrului de analiză economică și de decizie a politicii monetare specific țintirii directe a inflației.
Avantajele majore pe care le conferă strategia de țintire directă a inflației
Comparativ cu alte regimuri de politică monetară, avantajele majore pe care le conferă strategia de țintire directă a inflației , derivând din trăsăturile sale specifice, sunt următoarele:
Permite concentrarea politicii monetare asupra obiectivului său fundamental, cel de asigurare și menținere a stabilităîii prețurilor, fără utilizarea unei alte variabile economice ca obiectiv intermediar;
Asigură limitarea inconsistenței temporale prin creșterea responsabilităâii băncii centrale față de îndeplinirea obiectivului fundamental. Dat fiind decalajul inerent transmiterii impactului acțiunii de politică monetară asupra inflației, banca centrală se concentrează asupra atingerii țintei de inflație pe un anumit orizont viitor de timp, 18-24 luni; Astfel politica monetară are o orientare anticipativă, deciziile de politică monetară având ca principal reper prognoza evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu;
Este un regim transparent și flexibil, prezervând capacitatea politicii monetare de a răspunde la șocurile neprevăzute din economie, operațional chiar în condițiile instabilității relației agregate monetare-inflație;
Asigură realizarea dezinflației cu minimizarea relativă a costurilor, având efect mai direct asupra anticipațiilor privind inflația, inclusiv datorită angajamentului băncii centrale față de ținta de inflație, care e mai bine înțeles de public;
Presupune o mai bună comunicare cu publicul, rol esențial în formarea așteptărilor privind inflația viitoare; Informațiile oferite de banca centrală se referă la prognoza evoluțiilor viitoare, analiza riscurilor asociate și evaluările ce fundamentează decizia de politică monetară;
Reclamă asigurarea independenței băncii centrale sub toate aspectele, implicit protecția autorității monetare față de presiunile și ingerințele politice.
Pregătirea introducerii strategiei de țintire directă a inflației și îndeplinirea precondițiilor trecerii la această strategie
Stabilirea semestrului II al anului 2005 ca moment al adoptării strategiei de țintire directă a inflației a decurs din finalizarea, în linii generale, în prima parte a anului 2005, a procesului de îndeplinire a precondițiilor și de pregătire a trecerii la noua strategie de politică monetară, ce s-a derulat gradual de-a lungul mai multor ani.
Ultimele etape ale acestui proces au fost parcurse cu eforturile interne ale BNR, susținute de o consistentă asistență tehnică oferită de FMI, cu participarea unor experți ai Băncii Naționale a Republicii Cehe.
În contextul acestora au fost discutate, decise și dezvoltate elementele-cheie ale cadrului specific noii strategii, cum ar fi:
Caracteristicile tehnice definitorii ale strategiei adoptate de BNR;
Configurația procesului de analiză și decizie de politică monetară;
Capacitatea de prognoză a BNR;
Instrumentele de comunicare ale băncii centrale.
Aceste ultime etape ale procesului au culminat cu dubla testare a funcționării cadrului de analiză economică și de elaborare a politicii monetare creat conform cerințelor strategiei de țintire directă a inflației.
După cum am menționat și în subcapitolul 2.2. literatura de specialitate și practica băncilor centrale relevă importanța satisfacerii, anterior adoptării strategiei de țintire directă a inflației, a unor cerințe și criterii de natură economică, instituțională și tehnică care condiționează eficacitatea acestui regim de politică monetară.
BNR a recunoscut necesitatea îndeplinirii precondițiilor specifice ale adoptării cu succes a strategiei de țintire directă a inflației chiar din momentul formulării opțiunii sale pentru această strategie în cadrul Programului economic de preaderare din anul 2001.
În consecință, una dintre premisele majore ale adoptării de către Consiliul de Administrație al BNR a deciziei de trecere la țintirea directă a inflației a constituit-o consemnarea unui grad ridicat de îndeplinire a precondițiilor specifice, principalele fiind:
Atingerea unei rate a inflației suficient de scăzute; Spre sfârșitul anului 2004, rata anuală a inflației a coborât, pentru prima dată în ultimii 14 ani, pe palierul cu o singură cifră, 9,30 %, nivelul atins fiind comparabil cu cel înregistrat de alte țări în momentul adoptării acestui regim de politică monetară. Performanța survenită pe fondul accelerării procesului de dezinflație declanșat în anul 2000, a fost cu atât mai notabilă cu cât economia românească s-a confruntat timp de un deceniu cu rate anuale ale inflației extrem de ridicate;
Acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală și consolidarea acestuia; Atât decelerarea susținută a inflației în perioada 2000-2004, cât și atingerea în a doua parte a intervalului a obiectivelor anuale de inflație urmărite consecvent de politica monetară implementată de BNR, au fost de natură să sporească încrederea publicului în politica băncii centrale și în țintele acesteia;
Întărirea independenței de jure și de facto a BNR. Parlamentul a aprobat noul statut al băncii centrale, intrat în vigoare în data de 30 iulie 2004. Acesta a întărit sub toate aspectele independența băncii centrale, din punct de vedere instituțional, personal, operațional și financiar, inclusiv prin formularea fără ambiguitate, în conformitate cu prevederile Tratatului UE , a obiectivului fundamental al băncii centrale și anume, asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, care a statuat prioritatea absolută acordată obiectivului inflației. Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 312/2004, Banca Națională a României funcționează într-un sistem compatibil cu cel al Băncii Centrale Europene și al Sistemului European al Băncilor Centrale;
Absența dominanței fiscale; O contribuție importantă la creșterea independenței de facto a politicii monetare și-a adus-o și restrângerea treptată a dominanței fiscale pe fondul derulării unui proces de consolidare fiscală și al creșterii coerenței mix-ului politicilor macroeconomice în anii premergători adoptării noii strategii. Acestea s-au concretizat atât în scăderea deficitului bugetului general consolidat, cât și în reducerea datoriei publice, precum și în ameliorarea condițiilor de finanțare și refinanțare internă și externă, a acestora. În plus, noul statul al BNR interzice în mod explicit orice modalitate de finanțare directă a Trezoreriei sau a instituțiilor statului de către banca centrală, inclusiv prin achiziționarea de titluri de stat de pe piața primară de către BNR;
Relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului; În ședința din 29 octombrie 2004, Consiliul de administrație al BNR a decis să inițieze aplicarea unei politici favorabile accentuării flexibilității cursului de schimb al leului, presupunând diminuarea substanțială a frecvenței intervențiilor băncii centrale pe piața valutară. BNR a hotărât, totodată, să renunțe la practica anunțării publice a marjei reale dezirabile de apreciere a leului față de moneda de referință. Totodată, începând cu anul 2005, conform angajamentelor asumate de BNR prin Programul economic de preaderare din anul 2004, euro a devenit unica monedă de referință a cursului de schimb al leului. Prima dintre aceste două ajustări a avut menirea de a crește flexibilitatea și impredictibilitatea cursului de schimb al monedei naționale, principalele argumente în favoarea acestei abordări fiind:
Necesitatea contracarării riscului crescut al atragerii de capital cu potențial speculativ în perspectiva liberalizării constituirii de depozite la termen în lei de către nerezidenți la bănci din România, aceasta fiind penultima etapă semnificativă a procesului de liberalizarea a mișcărilor de capital, precum și a persistenței unui diferențial înalt al ratelor dobânzilor;
Necesitatea eliminării sau cel puțin a atenuării imposibilei trinități macroeconomice, adică imposibilitatea de a avea în același timp rate de schimb fixe, mobilitate a capitalului și independență a politicii monetare, în etapa de pregătire a adoptării strategiei;
Efectul benefic al utilizării, cel puțin pe termen scurt, a cursului de schimb ca instrument de contracarare a presiunilor inflaționiste;
Plasarea volumului rezervelor internaționale la un nivel apropiat de maximul optim recomandat, respective de 4-6 luni de importuri prospective;
Îmbunătățirea structurii surselor de finanțare a deficitului de cont curent și anticiparea unui risc scăzut de apariție a unor dificultăți în acoperirea acestui sold negativ. Schimbarea politicii de curs de schimb și-a făcut simțite efectele, ea permițând amorsarea în luna noiembrie a anului 2004 a unui trend de apreciere în termeni nominali a leului față de euro. Aceasta a avut ca rezultantă atenuarea influenței nefavorabile a variației unor prețuri internaționale asupra celor locale, dar și calmarea anticipațiilor privind inflația.
Întărirea sistemului bancar și relativa creștere a intermedierii bancare; În perioada 2000-2005, sistemul bancar românesc a cunoscut o consolidare semnificativă, susținută în principal de procesul de restructurare și privatizare, dar și de îmbunătățirea continuă de către BNR a reglementării prudențiale și a activității de supraveghere a acestui sistem. Creșterea și, ulterior, menținerea la un nivel ridicat a gradului de capitalizare și a profitabilității băncilor, alături de calitatea ridicată a activelor, au contribuit la întărirea în această perioadă a capacității de gestionare a riscurilor în acest sector. Totodată, sporirea complexității sistemului financiar românesc și necesitatea ca banca centrală să acorde, în activitatea sa, o atenție sporită aspectelor macroprudențiale au condus la decizia Consiliului de Administrație al BNR, adoptată în octombrie 2004, de înființare a Direcției Stabilitate Financiară. Consolidarea sistemului bancar s-a asociat cu creșterea progresivă a intermedierii bancare, în condițiile revitalizării în anul 2000 și a dinamizării ulterioare a procesului creditării și a cererii de bani. Acestea au fost susținute, în principal, de consolidarea stabilității macroeconomice, ameliorarea așteptărilor privind economia românească, inclusiv datorită perspectivei aderării României la UE, creșterea intrărilor de capital, precum și de intensificarea competiției pe piața bancară. Progresul refacerii intermedierii bancare a potențat fenomenul de consolidare a canalelor tradiționale ale mecanismului de transmisie a politicii monetare, în special a canalului ratei dobânzii. Eficacitatea acestora a continuat să fie însă restricționată de ponderea ridicată deținută de creditul în valută în totalul creditului neguvernamental, coroborată cu amplificarea intrărilor de capital, precum și de menținerea excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar și, implicit, a poziției de debitor a băncii centrale față de sistemul bancar;
Întărirea capacității de prognoză a inflației; Un efort susținut al BNR a fost dedicat dezvoltării capacității sale de prognoză. În acest scop, în luna aprilie 2004 a fost înființată Direcția Modelare și Prognoze Macroeconomice și au fost amplificate contactele cu alte bănci centrale care aplică țintirea directă a inflației, precum Banca Națională a Republicii Cehe și Banca Națională a Poloniei. Crearea Direcției Modelare și Prognoze Macroeconomice, ca structură distinctă în cadrul BNR, a permis asimilarea eficientă a asistenței tehnice oferite Băncii Naționale a României pe componenta de modelare și prognoză a strategiei de țintire directă a inflației. De asemenea, a fost constituită o echipă de lucru interdepartamentală care să asigure, printre altele, perfecționarea tehnicilor de prognoză a evoluției activității economice și a ratei inflației pe termen scurt, precum și dezvoltarea unui model semi-structural de prognoză a inflației pe termen mediu, pilon absolut necesar funcționării acestei strategii în condițiile în care decalajul inerent dintre momentul adoptării deciziilor de politică monetară și producerea efectelor acestora în economie presupune adoptarea de către BNR a unei atitudini proactive, în baza căreia deciziile curente au în vedere evoluția prognozată a variabilelor macroeconomice.
Stabilirea caracteristicilor tehnice majore ale strategiei de țintire a inflației adoptate de BNR
Cadrul specific strategiei de țintire directă a inflației, pe care BNR a adoptat-o oficial în al doilea semestru al anului 2005, se caracterizează printr-un complex de elemente instituționale, operaționale și tehnice, a cărui definitivare a necesitat o analiză prealabilă minuțioasă și adoptarea în consecință a unor decizii importante.
În acest context, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a decis să imprime noii strategii de politică monetară a băncii centrale următoarele caracteristici definitorii:
Exprimarea țintei de inflație în termenii indicelui prețurilor de consum, având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator și nevoia de a asigura transparența și credibilitatea deciziilor de politică monetară. Așadar, argumentele majore care au înclinat decizia Consiliului de Administrație al BNR în favoarea acestei modalități de exprimare a inflației le-au constituit transparența și accesibilitatea indicatorului pentru publicul larg, deja obișnuit cu utilizarea acestuia, anticipațiile privind inflația fiind formulate în corelație cu acest indice. Dezavantajul său constă în capacitatea limitată a băncii centrale de a controla un indice care include o pondere însemnată de prețuri volatile, precum și de prețuri administrate. Astfel, opțiunea în cauză implica o probabilitate mai ridicată ca rata inflației să se abată de la țintă, fapt din care decurgea necesitatea ca BNR să fie pregătită pentru a face față situației. În ceea ce privește indicii inflației de bază, s-a decis că aceștia vor continua să fie calculați și utilizați în analizele de politică monetară, precum și în comunicarea externă a BNR. Stabilirea țintei ca punct central încadrat de un interval de variație în scopul ancorării eficace a anticipațiilor privind inflația. Dezbaterile privind acest element al strategiei de țintire directă a inflației au fost intense, reflectând multitudinea de argumente din literatura de specialitate, precum și abordările diverse ale practicii băncilor centrale. Astfel, preferința pentru stabilirea și anunțarea unei ținte punctuale derivă din efectul mai puternic al acesteia asupra anticipațiilor privind inflația, costul acestei opțiuni constituindu-l, însă, pierderea de credibilitate a băncii centrale în cazul ratării obiectivului, chiar dacă aceasta are cauze exogene voinței și acțiunii autorității monetare. În cazul utilizării unui interval de variație pentru rata inflației, credibilitatea băncii centrale are șanse mai mari să fie conservată, dar, în schimb, crește riscul ca rata inflației să tindă să se situeze spre limita superioară a intervalului, ca efect al unei mai slabe ancorări a anticipațiilor cu privire la evoluția prețurilor. O problemă suplimentară care apare în cazul în care o bancă centrală alege să anunțe un interval drept țintă de inflație o constituie cea a amplitudinii intervalului de fluctuație a ratei inflației, o bandă mai îngustă reflectând un angajament mai puternic al acelei bănci pentru atingerea țintei sale decât un interval mai larg. În același timp, însă, această opțiune reduce capacitatea băncii centrale de a reacționa la evenimente neprevăzute. Erori inevitabile în controlarea inflației pot determina plasarea ei în afara intervalului în ciuda celor mai mari eforturi făcute de banca centrală. În plus, erodarea credibilității unei bănci centrale este mai mare în cazul ratării intervalului decât în cel al ratării unei ținte punctuale. Soluția considerată a fi potrivită pentru BNR în conjunctura existentă, capabilă să minimizeze conflictul dintre riscul pierderii credibilității băncii centrale și nevoia de a maximiza eficacitatea ancorării anticipațiilor privind inflația, a constituit-o anunțarea unei ținte punctuale de inflație în cadrul unei interval de toleranță, având o marjă de variație de ±1 punct procentual;
Anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru un orizont mai lung de timp, inițial doi ani, ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare. În practică, orizonturile de timp utilizate de băncile centrale se situează, de regulă, în intervalul unu și patru ani, fapt justificat de restrângerea la această perioadă a eficacității producerii efectelor deciziilor de politică monetară. Opțiunea unei bănci pentru un orizont mai lung sau mai scurt în cadrul acestui interval reflectă compromisul pe care aceasta este dispusă să îl facă între transparență și flexibilitate; Alegerea unui orizont mai scurt obligă banca să reducă gradul de ambiguitate al comunicării cu publicul, dar în același timp exercită constrângeri mai mari asupra libertății ei de acțiune pe termen scurt. Pornind de la aceste premise, Consiliul de Administrație al BNR a optat pentru varianta formulării unor ținte anuale de inflație pe un orizont de timp de doi ani, cel puțin în faza de început a implementării noii strategii. S-a considerat că necesitatea extinderii la mai mult de un an a orizontului de formulare a țintei derivă din orientarea pe termen mediu pe care politica monetară o are, mai ales în contextul strategiei de țintire directă a inflației, și din cerința implicită de a ancora pe un termen mai îndelungat anticipațiile privind inflația; Orizontul mai mare de timp urma să asigure, de asemenea, o flexibilitate sporită politicii monetare și să furnizeze acesteia mai mult spațiu de manevră pentru a reacționa la șocuri. În același timp, limitarea la doar doi ani a orizontului țintelor anuale de inflație a fost justificată în primii ani de implementare a strategiei de țintire directă a inflației de inepuizarea procesului de dezinflație în care se afla economia, de caracterul perpetuu al transformărilor structurale din economie, al ajustărilor de prețuri relative, precum și de posibila accelerare a lor în perspectiva integrării europene;
Continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb. Experiența anterioară a unor bănci centrale a confirmat faptul că strategia de țintire directă a inflației nu este incompatibilă cu flotarea controlată a cursului de schimb și, implicit, cu intervențiile autorității monetare pe piața valutară. BNR a admis faptul că cerința principală a unei asemenea strategii era aceea de a se subordona considerațiile legate de cursul de schimb celor privind inflația, astfel încât să se evite transmiterea unor semnale confuze către piața financiară; Totodată, s-a avut în vedere perspectiva restrângerii treptate în următorii ani a caracterului controlat al regimului, în favoarea creșterii flexibilității ratei de schimb;
Definirea unui set restrâns de circumstanțe excepționale, independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea BNR pentru atingerea țintei de inflație. Posibilitatea ca ținta de inflaâie, indiferent de modul în care a fost formulată, să nu fie atinsă poate deriva din cauze care nu țin de voința sau eforturile băncii centrale. Pentru ca această situație să nu antreneze pierderi de credibilitate pentru autoritatea monetară este necesară precizarea circumstanțelor ce afectează realizarea țintei, respectiv specificarea cât mai clară a acestora. Nevoia de specificare derivă din necesitatea de a nu se lăsa un câmp exagerat de larg circumstanțelor care scuză ratarea țintei, altfel existând riscul provocării unei pierderi de încredere în rândul publicului și al operatorilor economici, de natură să afecteze decisive eficacitatea noului regim de politică monetară. Consiliul de Administrație al BNR a decis ca setul clauzelor de exonerare să includă:
Creșteri substanțiale ale prețurilor externe ale materiilor prime, surselor de energie și ale altor bunuri;
Calamități naturale sau alte evenimente extraordinare asimilate, cu impact inflaționist prin intermediul costurilor și al cererii, inclusiv modificări imprevizibile ale pieței produselor agricole;
Fluctuații ale cursului de schimb al leului datorate unor cauze aflate în afara fundamentelor economice interne și a implementării politicii monetare a BNR;
Abateri majore ale prețurilor administrate de la programul de corecții anunțat de Guvern atât în ceea ce privește amplitudinea acestora, cât și respectarea calendarului de aplicare propus;
Abaterea de la program a implementării și a rezultatelor politicii fiscale și ale celei a veniturilor. Aceste clauze sunt similare celor utilizate de alte bănci centrale care au adoptat strategia de țintire directă a inflației. Corespunzător practicii acestor bănci, s-a mai convenit ca, în cazul apariției oricărei abateri de la țintă, BNR să furnizeze publicului o explicație completă privind cauzele producerii acesteia, măsurile întreprinse pentru a readuce rata inflației în intervalul de toleranță, precum și momentul și traiectoria revenirii inflației în interiorul intervalului. Totodată, deoarece clauzele de exonerare reprezintă o condiție a credibilității băncii centrale, eventuala recurgere la acestea se va face cu extremă precauție, doar în cazuri justificate.
Stabilirea țintei de inflație de către BNR în consultare cu guvernul. Prin stabilirea și anunțarea țintei de inflație se comunică piețelor financiare și publicului intențiile autorității responsabile de atingerea acestui obiectiv, acestea contribuind la reducerea incertitudinilor privind evoluția viitoare a ritmului de creștere a prețurilor. Consiliul de Administrație al BNR a optat pentru soluția formulării țintei de inflație de către banca centrală în colaborare cu guvernul, anunțarea ei realizându-se prin intermediul Raportului asupra inflației ăi al conferinței de presă în care se lansează acesta. Principalele argumente în favoarea acestei soluții le-au constituit necesitatea asigurării unui grad ridicat de coerență a mix-ului de politici macroeconomice, precum și nevoia de a reflecta public faptul că influența BNR asupra inflației se va alătura celei exercitate de către alte instituții cu atribuții în formularea politicilor economice, cu rol potențial favorabil în ceea ce privește evaluarea obiectivă a răspunderii autorității monetare în atingerea țintei. Astfel, prin acest mod de stabilire a țintei se subliniază angajamentul guvernului în totalitate, nu doar al BNR, de a implementa politici care să sprijine atingerea țintei de inflație. Rolul atribuit de BNR anunțării țintei de inflație în contextul strategiei de țintire directă a inflației este major, deoarece aceasta are menirea de a ancora anticipațiile privind inflația, fiind un element esențial al arsenalului de instrumente specifice acestei strategii. Exercitarea efectului favorabil al anunțării obiectivului de inflație este, însă, condiționată de cumulul de credibilitate a băncii central;
Transparență ridicată a acțiunilor băncii centrale și comunicare intensă cu publicul. Comunicarea activă a autorității monetare are rolul de a face publicul să înțeleagă obiectivele și maniera de implementare a politicii monetare, precum și cadrul strategiei de țintire directă a inflației, principalul instrument utilizat în acest scop de băncile centrale fiind Raportul asupra inflației. Din această perspectivă, Consiliul de Administrașie al BNR a decis să implementeze un mecanism similar de asigurare a transparenței și comunicării cu publicul, incluzând: continuarea anunțării prin comunicate de presă a tuturor deciziilor de politică monetară ale Consiliului de Administrție al BNR, elaborarea și publicarea Raportului asupra inflației și a altor publicații ale băncii centrale, sondaje, studii și lucrări de cercetare, organizarea trimestrială a unor conferințe de presă având ca scop explicarea deciziilor de politică monetară adoptate pe baza prognozelor trimestriale de inflație, acordarea de interviuri în mass-media de către reprezentanții BNR, organizarea de seminarii și conferințe sau postarea informațiilor pe pagina de internet a BNR.
Crearea și adaptarea structurilor instituționale necesare implementării strategiei de țintire a inflației
Implementarea acestei strategii presupune organizarea și funcționarea în banca centrală a unui cadru formalizat de prognoză și analiză macroeconomică. O componentă principală a acestuia se referă la capacitatea autorității monetare de a realiza prognoze ale ratei inflației, având în vedere rolul central deținut de stabilitatea prețurilor în cadrul strategiei. Un pas important în definirea acestui cadru l-a constituit înființarea în BNR, în luna aprilie a anului 2004, a Direcției Modelare și Prognoze Macroeconomice. În vederea exercitării activităților specifice procesului de analiză, prognoză și decizie în domeniul politicii monetare, ulterior acestui moment a fost creată o echipă de lucru interdepartamentală, EID. Aceasta a fost alcătuită din reprezentanți ai Direcției Politici Monetare, Direcției Studii și Publicații și ai Direcției Modelare și Prognoze Macroeconomice, fiind coordonată de domnul viceguvernator Cristian Popa. Standardizarea procedurilor de lucru ale EID s-a realizat prin elaborarea unui calendar detaliat al activităților prevăzute a se derula cu frecvență trimestrială. Acesta are ca finalitate elaborarea proiecțiilor macroeconomice și a Raportului asupra inflației, reprezentând principalul instrument de alocare a responsabilităților către direcțiile membre ale EID.
În continuare sunt enumerate, pe scurt, principalele atribuții ale direcțiilor componente ale EID atât pentru Direcția Studii Economice cât și pentru Direcția Politică Monetară și Modelare Macroeconomică. În ceea ce privește Direcția Studii Economice, aceasta are următoarele atribuții:
Realizează managementul datelor primare, concretizat în crearea și actualizarea unei baze de date ce conține un set restrâns, însă reprezentativ, de variabile macroeconomice, reale și nominale, utilizate în activitatea de analiză, modelare și prognoză;
Realizează proiecțiile pe termen scurt ale principalilor indicatori macroeconomici;
Prezintă periodic Comitetului de politică monetară evoluțiile cele mai recente ale unui set reprezentativ de variabile macroeconomice;
Elaborează secțiunile ce îi revin din cadrul Raportului asupra inflației și coordonează editorial activitatea direcțiilor implicate.
Cât despre Direcția Politică Monetară și Modelare Macroeconomică aceasta are următoarele atribuții principale:
Concepe și propune Comitetului de politică monetară și Consiliului de administrație, coordonatele strategice ale politicii monetare și măsurile de ameliorare a cadrului analitic al politicii monetare;
Elaborează și propune Comitetului de politică monetară și Consiliului de administrație liniile directoare ale politicii monetare pe orizonturi diferite de timp, măsuri de îmbunătățire și de creștere a eficacității politicii monetare și a cadrului său operațional;
Construiește, întreține și dezvoltă modelul trimestrial de analiză și previziune pe termen mediu a inflației, precum și modele macroeconomice alternative de analiză și previziune pe termen scurt, mediu și lung, pentru studierea unor aspecte specifice ale fenomenelor monetare și macroeconomice;
Creează și actualizează bazele de date specifice, utilizate pentru evaluarea condițiilor inițiale și realizarea proiecțiilor macroeconomice pe termen mediu;
Realizează proiecția pe termen scurt a principalilor indicatori din sectorul monetar și financiar al economiei;
Evaluează poziția economiei în cadrul ciclului de afaceri, condițiile inițiale;
Realizează proiecțiile pe termen mediu ale ratei inflației și ale unui set reprezentativ de variabile macroeconomice;
Oferă suport procesului de analiză a evoluțiilor macroeconomice și de fundamentare a deciziilor de politică monetară, prin monitorizarea sistematică a unui set relevant de variabile și elaborarea unui material de sinteză destinat structurilor decizionale ale BNR, Raport privind evoluțiile economice și monetare;
Formulează propuneri privind deciziile de politică monetară;
Elaborează secțiunile ce îi revin în cadrul Raportului asupra inflației, pe baza instrumentarului informațional analitic alcătuit din sistemul de monitorizare a evoluțiilor macroeconomice, rezultatele proiecțiilor macroeconomice și ale simulărilor scenariilor alternative și evaluările de politică monetară.
Adoptarea strategiei de țintire directă a inflației și, implicit, dezvoltarea cadrului de analiză și prognoză macroeconomică au făcut necesară reevaluarea atribuțiilor autorităților decizionale în materie de politică monetară din cadrul BNR: Consiliul de Administrație și Comitetul de Politică Monetară. În contextul noii strategii de politică monetară, acestora le-au revenit atribuții sporite, legate în principal de dezbaterea și aprobarea rezultatelor intermediare obținute de EID, precum și a Raportului asupra inflației. Aceste atribuții ale Comitetului de Politică Monetară și ale Consiliului de Administrație sunt stipulate în calendarul trimestrial al activităților legate de țintirea inflației.
Dezvoltarea capacității de prognoză și instrumentele de comunicare utilizate
O precondiție fundamentală a adoptării cu succes a regimului de țintire directă a inflației a fost ca banca centrală să dispună de un instrumentar adecvat pentru realizarea trimestrială a proiecțiilor privind rata inflației și celelalte variabile macroeconomice, precum și pentru evaluarea impactului pe care deciziile de politică monetară îl produc asupra acestor variabile.
Principalele categorii de instrumente tehnice dezvoltate în cadrul BNR au vizat construirea unor modele de operaționalizare a prognozelor pe termen scurt și mediu, în paralel cu dezvoltarea cadrului de analiză a unui set amplu de indicatori coroborativi la adresa informațiilor obținute din aceste modele, precum și inițierea unui sondaj privind anticipațiile inflaționiste ale analiștilor bancari.
Responsabilitatea pentru întreținerea, recalibrarea periodică, acolo unde se impune, și dezvoltarea instrumentarului tehnic menționat anterior revine atât Direcției Studii Economice, cât și Direcției Politică Monetară și Modelare Macroeconomică.
Pe tot parcursul derulării procesului inițial de creare, dezvoltare și implementare a instrumentarului specific necesar adoptării regimului de țintire directă a inflației, experții Băncii Naționale a României au beneficiat de asistență tehnică din partea specialiștilor Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Naționale a Republicii Cehe.
Adoptarea strategiei de țintire a inflației a implicat și redefinirea instrumentelor de comunicare ale BNR, rolul principal în cadrul strategiei de comunicare cu publicul fiind preluat în cadrul noului regim de Raportul asupra inflației.
Spre deosebire de Rapoartele asupra inflației publicate premergător anului 2005, noul raport are frecvență trimestrială, diseminarea rezultatelor acestuia către publicul larg fiind realizată în cadrul unei conferințe de presă.
Pentru a releva într-o manieră eficientă particularitățile noului cadru de politică monetară, Raportul asupra inflației a fost adaptat în mod corespunzător. Principalele modificări au avut în vedere:
Acordarea unei ponderi semnificativ mai ridicate secțiunii în care sunt prezentate perspectivele privind evoluția ratei inflației și a celorlalte variabile macroeconomice. Această decizie a fost impusă în contextul importanței acordate, în cadrul regimului de țintire a inflației, managementului adecvat al anticipațiilor privind inflația ale agenților economici;
Prezentarea principalelor repere de fundamentare a deciziilor de politică monetară, într-o manieră consistentă cu rezultatele procesului de prognoză, și a setului factorilor de risc identificați;
Echivalența setului de informații utilizat pe parcursul ciclului de analiză și prognoză macroeconomică cu cel care stă la baza redactării Raportului asupra inflației.
Pentru a răspunde noilor cerințe, procesul de adaptare s-a realizat și în cazul altor instrumente de comunicare ale BNR, astfel încât acestea să încorporeze într-o măsură sporită setul de informații apreciat ca esențial în procesul de comunicare derulat de banca centrală. De exemplu, structura buletinelor lunare a fost modificată prin includerea unor descrieri ale evoluției istorice a unui set de variabile macroeconomice. De asemenea, o serie de prezentări și lucrări cu caracter ethnic sunt puse la dispoziția publicului prin afișare în timp real pe pagina de internet a BNR. În scopul creșterii transparenței comunicării acțiunilor de politică monetară membrii conducerii executive organizează periodic prezentări și interviuri pe teme de actualitate pentru reprezentanții mediului economic. În acest fel, este facilitat accesul publicului la o mare parte a informațiilor ce servesc fundamentării deciziilor de politică monetară.
Ciclurile trimestriale experimentale de analiză și prognoză pentru țintirea inflației
Odată create structurile necesare desfășurării ciclurilor trimestriale de analiză și prognoză macroeconomică, în cadrul BNR au fost parcurse două astfel de runde de tip experimental. Acestea au vizat familiarizarea membrilor EID și a conducerii executive a BNR cu activitățile specifice derulate în cadrul fiecărei etape a ciclului trimestrial de prognoză, precum și crearea premiselor pentru rafinarea instrumentarului utilizat, pe măsura testării în practică a acestuia. Premergător derulării celor două cicluri, modelul de proiecție pe termen mediu dezvoltat în cadrul BNR de către membrii EID a fost înaintat, spre avizare, Consiliului de administrație al BNR. Cu această ocazie au fost prezentate în detaliu structura modelului, setul de ecuații și parametrii calibrați, precum și valorile de convergență pe termen lung ale variabilelor macroeconomice modelate.
Atât pe parcursul celor două cicluri experimentale de prognoză, cât și ulterior, EID a supus modelul unor runde periodice de reevaluare a proprietăților empirice ale acestuia, finalizate prin formularea de propuneri de recalibrare ale structurii acestuia. Inițial, modificările operate au fost supuse spre avizare Consiliului de Administrație al BNR iar ulterior, odată cu redefinirea rolului Comitetului de Politică Monetară în cadrul strategiei de țintire a inflației, acestuia din urmă. Cele două cicluri experimentale de analiză și prognoză macroeconomică s-au materializat prin elaborarea unor Rapoarte asupra inflației supuse dezbaterii și avizării de către Comitetul de Politică Monetară și Consiliul de Administrație al BNR.
Importanța așteptărilor inflaționiste
Credibilitatea unei bănci centrale care acționează în cadrul unui regim de țintire a inflației este de o importanță esențială. Prezența acestui atribut permite ancorarea durabilă a așteptărilor agenților economici. Ca o consecință directă, deciziile și comportamentul lor se vor baza într-o măsură tot mai mare pe informațiile furnizate de către banca centrală, mai ales dacă aceasta manifestă transparență în procesul comunicării cu publicul.
Așteptările inflaționiste reprezintă unul din cele mai importante canale prin care politica monetară influențează activitatea economică. Ele sunt determinante în procesul de formare a prețurilor bunurilor de consum la nivelul producătorilor și al comercianților. Este relativ costisitor pentru agenții economici să își ajusteze prețurile la intervale scurte de timp, firmele fiind nevoite în aceste situații să suporte o serie de cheltuieli asociate cu promovarea sau reclama acestora. Aceasta nu exclude, însă, fundamentarea permanentă de către aceștia a unui set de așteptări referitoare la inflație, pe care își vor baza deciziile în momentul realizării unei noi modificări a prețurilor. În cadrul modelului de analiză și prognoză pe termen mediu utilizat de BNR în procesul de realizarea proiecțiilor macroeconomice trimestriale, așteptările privind inflația se constituie într-un factor explicativ pentru dinamica unor sub-componente ale coșului de consum. Pentru celelalte componente precum prețurile administrate și prețurile volatile, se utilizează scenarii exogene, dată fiind maniera de formare a acestor prețuri, mai degrabă discreționară în cazul primelor, respectiv puțin predictibilă în cazul celorlalte.
Alături de particularitățile instituționale ale pieței muncii, evoluția productivității muncii și așteptările privind inflația reprezintă reperele fundamentale în formularea revendicărilor salariale. Inflația erodează câștigurile salariale nominale și, prin urmare, salariații și sindicatele au tendința de asolicita o compensație pentru inflația așteptată, în condițiile în care negocierile salariale se desfășoară, de regulă, o dată pe an. În măsura în care dinamica salariilor reale se va situa peste ritmul de creștere a productivității muncii, firmele se vor confrunta cu o sporire a costurilor unitare de producție cu forța de muncă. În cazul în care nu poate fi suportată prin reducerea marjelor de profitabilitate, creșterea costurilor se va repercuta asupra prețurilor bunurilor de consum, conducând la inflație.
Așteptările privind inflația joacă un rol determinant în mecanismul de transmisie a impulsurilor ratei dobânzii în economia reală. Acesta se referă la modalitatea prin care raportul dintre economisire și consum de la nivelul gospodăriilor este influențat de nivelul ratelor reale ale dobânzilor, o componentă a condițiilor monetare reale. În condițiile în care celelalte lucruri rămân neschimbate, cu cât sunt mai reduse anticipațiile inflaționiste, cu atât este mai ridicat nivelul ratelor reale ale dobânzii oferite de instrumentele de economisire și, ca urmare, cu atât este mai mare înclinația populației spre economisire în dauna consumului în present. De asemenea, cu atât va fi mai scump, în termeni reali, un produs de creditare și cu atât mai mare disponibilitatea populației de a-și reduce consumul finanțat prin resurse împrumutate. Scăderea consumului privat și stimularea economisirii contribuie mai departe la reducerea presiunilor exercitate de cererea agregată asupra ritmului de creștere a prețurilor de consum.
CAPITOLUL 3
STRATEGIA DE ȚINTIRE DIRECTĂ A INFLAȚIEI ADOPTATĂ DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI STUDIU DE CAZ 2011-2014
3.1. Obiective cu privire la inflație
BNR are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, acestea reprezentând cea mai bună contribuție pe care politica monetară, principala atribuție a autorității monetare, o poate aduce la realizarea unei creșteri economice sustenabile.
Conform datelor din Raportul anul publicat de Banca Națională a României în 2011, pentru acest an, obiectivul general al băncii centrale a constat în reluarea și consolidarea procesului dezinflației în ritmul presupus de atingerea țintelor anuale de inflație și, ulterior, a țintei de inflație pe termen mediu. Acesta decurgea, pe de o parte, din angajamentele asumate de autoritățile române prin documentele programatice elaborate în procesul de pregătire a adoptării monedei euro în care a intrat România la 1 ianuarie 2007 precum și prin acordurile convenite cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și alte instituții financiare internaționale și, pe de altă parte, din particularitățile cadrului macroeconomic și financiar în care a fost implementată politica monetară în anul 2011.
Pentru orizontul temporal de doi ani vizat de politica monetară, țintele anuale de inflație s-au situat la nivelul de 3,00 % ±1 punct procentual, atât pentru anul 2011, cât și pentru 2012. Aceste ținte au fost stabilite anterior de Banca Națională a României împreună cu guvernul inclusiv din perspectiva cerinței atingerii, conform calendarului prevăzut pentru adoptarea euro, a unui nivel al ratei inflației compatibil cu criteriul de inflație al Tratatului de la Maastricht, precum și cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor adoptată de BCE.
În Raportul anual publicat de Banca Națională a României pentru anul 2012 este menționat că obiectivul general al băncii centrale a constat în finalizarea procesului de dezinflație început în anul 2000 și ancorarea fermă a anticipațiilor inflaționiste la niveluri care să asigure atingerea începând cu anul 2013 a unei ținte staționare multianuale de inflație de 2,50 % ±1 punct procentual, nivel compatibil cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească pe același orizont de timp. Acesta decurgea, pe de o parte, din configurația aparte a țintelor de inflație aferente orizontului temporal vizat de politica monetară, implicit din angajamentele asumate de autoritățile române prin documentele programatice elaborate în procesul de pregătire a adoptării monedei euro în care a intrat România la data de 1 ianuarie 2007, precum și prin acordurile convenite cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și alte instituții financiare internaționale și, pe de altă parte, din particularitățile cadrului macroeconomic și financiar în care a fost implementată politica monetară în anul 2012. Caracterul special al configurației țintelor de inflație era dat de schimbările de nivel, dar mai ales de natură, consemnate de acestea ca urmare a adoptării începând cu anul 2013 a unei ținte staționare multianuale de inflație situate la 2,50 % ±1 punct procentual, nivel considerat a fi compatibil cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească, implicând încheierea în 2012, cu un nivel al țintei de 3,00 % ±1 punct procentual, a etapei țintelor anuale gradual descrescătoare de inflație stabilite și anunțate pe un orizont temporal de doi ani.
În contextul specific al anului 2013, obiectivul general al băncii centrale l-au constituit reluarea procesului dezinflației și realizarea stabilității prețurilor, precum și ancorarea eficace a anticipațiilor inflaționiste în linie cu ținta de inflație pe termen mediu, creându-se în același timp premisele pentru reluarea creditării prudențiale a sectorului privat, de natură să contribuie la reluarea unei creșteri economice sustenabile pe termen mediu și lung. Acest obiectiv era conform cu angajamentele asumate de autoritățile române prin documentele programatice elaborate în procesul de pregătire a adoptării monedei euro, precum și prin acordurile convenite cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, el având drept jaloane principale, pe de o parte, particularitățile cadrului macroeconomic și financiar în care se implementa politica monetară și, pe de altă parte, schimbarea adusă în anul 2013 strategiei de țintire a inflației menționată anterior. Datele cu privire la obiectivele inflației pentru anul 2013 au fost extrase din Raportul anul publicat de către Banca Națională a României pentru același an.
În anul 2014 politica monetară a vizat ancorarea anticipațiilor inflaționiste și realizarea stabilității prețurilor pe termen mediu, corespunzător țintei staționare de inflație de 2,50 % ±1 punct procentual, concomitent cu sprijinirea revigorării activității de creditare și a refacerii încrederii, de natură să contribuie la redresarea sustenabilă a economiei. Acest obiectiv specific decurgea, pe de o parte, din caracteristicile instituționale ale politicii monetare și, pe de altă parte, din particularitățile cadrului macroeconomic și financiar de implementare a acesteia. O asemenea orientare a politicii monetare era totodată conformă cu angajamentele asumate de autoritățile române prin documentele programatice elaborate în procesul de pregătire a adoptării monedei euro de către România, implicit cu cerința reducerii în perspectivă a ratei anuale a inflației spre niveluri compatibile cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor adoptată de BCE, precum și cu angajamentele din acordurile convenite cu UE, FMI și BM.
3.2. Țintele inflației
Țintele de inflație sunt exprimate în termenii variației anuale a indicelui prețurilor de consum și sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variație de ± 1 punct procentual. Similar experienței altor bănci centrale din regiune care implementează politica monetară în contextul strategiei de țintire directă a inflației, evoluția naturii și valorile țintelor de inflație stabilite de BNR până în prezent se caracterizează prin două etape distincte:
Prima etapă este etapa țintelor de inflație coborâtoare, stabilite pe un orizont temporal de doi ani ca valori anuale aferente lunii decembrie, parcurgerea ei având ca argument major necesitatea consolidării dezinflației și a atingerii unei rate anuale a inflației sustenabile pe termen mediu;
Cea de-a doua etapă este reprezentată de etapa unei ținte staționare multianuale de inflație, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească; Este o perioadă intermediară menită să asigure trecerea la etapa țintei continue de inflație pe termen lung, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor adoptată de BCE.
Pentru perioada 2010-2015, țintele anuale ale inflației stabilite de către Banca Națională a României sunt prezentate în tabelul următor:
Tabel 3.1. Țintele anuale ale inflației
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul BNR
După cum putem observa, ținta de inflație a fost mai mică cu 0,50 puncte procentuale în anul 2011 față de anul 2010 și anume 3,00 % ± 1 punct procentual în anul 2011 față de 3,50 % ± 1 punct procentual în anul 2010. În anul 2012 ținta de inflație a fost menținută tot la valoarea de 3,00 % ± 1 punct procentual iar începând cu anul 2013 ținta de inflație a fost stabilită la valoarea de 2,50 % ± 1 punct procentual. Prin urmare, ținta de inflație în anii 2014 și 2015 are tot valoarea de 2,50 % ± 1 punct procentual. Începând cu anul 2013 s-a produs o schimbare în cadrul strategiei de țintire directă a inflației care constă în adoptarea unei ținte staționare multianuale de inflație, aceasta fiind stabilită la valoarea de 2,50 % ± 1 punct procentual.
Următorul grafic prezintă valorile țintelor de inflație din tabelul anterior și intervalele asociate pentru a evidenția valorile acestora.
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor din Tabelul 3.1.
3.3. Instrumenele de politică monetară
Setul de instrumente și proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul operațional al politicii monetare.
Principalele instrumente de politică monetară pe care Banca Națională a României le are la dispoziție conform reglementărilor în vigoare sunt:
Operațiunile de piață monetară;
Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit;
Rezervele minime obligatorii, RMO.
Participanții eligibili cu care Banca Națională a României desfășoară operațiuni de piață monetară și cărora le acordă facilități permanente sunt: băncile, băncile de credit ipotecar, casele centrale ale cooperativelor de credit, băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, persoane juridice române și sucursalele din România ale instituțiilor de credit din state membre, respectiv din state terțe, cu excepția sucursalelor din România ale instituțiilor de credit emitente de monedă electronică, care îndeplinesc următoarele criterii de eligibilitate:
În cazul băncilor, al băncilor de credit ipotecar, al caselor centrale ale cooperativelor de credit și al băncilor de economisire și creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime obligatorii și încadrarea în prevederile reglementărilor Băncii Naționale a României privind indicatorii de solvabilitate;
În cazul sucursalelor din România ale instituțiilor de credit din state membre, respectiv din state terțe, cu excepția sucursalelor din România ale instituțiilor de credit emitente de monedă electronică, constituirea de rezerve minime obligatorii și certificarea, cel puțin anual, de către autoritatea de supraveghere bancară din țara de origine a încadrării instituției de credit străine de care aparțin în prevederile reglementărilor de prudență bancară în vigoare în țara respectivă.
Operațiunile de piață monetară
Operațiunile de piață monetară, numite și operațiuni ,,open market” reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al Băncii Naționale a României. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții:
Ghidarea ratelor de dobândă;
Gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară;
Semnalizarea orientării politicii monetare.
Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția Băncii Naționale a României sunt:
Operațiunile ,,repo”; Acestea sunt tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora Banca Națională a României cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;
Atragerea de depozite; Acestea sunt tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora Banca Națională a României atrage depozite de la instituțiile de credit;
Emiterea de certificate de depozit; Acestea sunt tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;
Operațiunile ,,reverse repo”; Aceste operațiuni sunt tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora Banca Națională a României vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;
Acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare; Acestea sunt tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora Banca Națională a Romțniei acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;
Vânzările sau cumpărările de active eligibile pentru tranzacționare; Aceste operașiuni sunt tranzacții destinate absorbției, respective injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde sau cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul livrare contra plată;
,,Swap” valutar; Această operațiune constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care Banca Națională a României:
Injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;
Absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.
În perioada iunie 1997-trimestrul III 2008, operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar. În ultimul trimestru al anului 2008, pe fondul continuării diminuării excedentului structural de lichiditate din sistemul bancar, semnul poziției nete a lichidității băncilor a devenit negative. Ca urmare, rolul principal în gestionarea lichidității și în influențarea ratelor dobânzilor pe termen scurt a fost preluat de operațiunile destinate furnizării de lichiditate. Ulterior, ca efect al mișcărilor ample ale factorilor autonomi ai lichidității, perioadele caracterizate prin valori negative ale poziției nete a lichidității băncilor au alternat cu cele în care semnul acesteia a fost pozitiv, determinând o alternanță, nu neapărat sincronizată, a poziției operaționale a lichidității, respectiv a sensului utilizării principalului instrument de piață monetară al băncii centrale.
Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale Băncii Naționale a României, și au la bază decizia de intervenție a Băncii Naționale a României pe piața monetară.
Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit
Facilitățile permanente oferite de BNR instituțiilor de credit au drept scop:
Absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt, o zi;
Semnalizarea orientării generale a politicii monetare;
Stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.
Instituțiile de credit pot accesa din proprie inițiativă cele două facilități permanente oferite de Banca Națională a României:
Facilitatea de creditare, care permite obținerea unui credit cu scadența de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată. Această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii ,,overnight” a pieței monetare;
Facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadența de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilității de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii ,,overnight” a pieței monetare.
Ratele dobânzilor facilităților permanente se plasează în cadrul unui coridor simetric în jurul ratei dobânzii de politică monetară. Rata dobânzii de politică monetară reprezintă rata dobânzii utilizată pentru principalele operațiuni de piață monetară ale BNR.
Tabel 3.2. Ratele dobânzilor de politică monetară și ale facilităților permanente
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul INS
În perioada octombrie 2010–ianuarie 2011, rata dobânzii de politică monetară a fost menținută la 6,25 %. În perioada februarie-martie 2011 BNR a menținut rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 6,25 % pe an.
În ședința din data de 3 mai 2011, rata dobânzii de politică monetară a fost păstrată la nivelul de 6,25 % pe an. Decizia a urmărit menținerea unui ansamblu al condițiilor monetare reale în sens larg adecvat conservării perspectivelor de atingere a țintei de inflație pe termen mediu, în contextul marcat de șocurile adverse generate de prețurile internaționale ale materiilor prime, de persistența riscurilor asociate evoluției ulterioare a acestora și celei a prețurilor administrate, precum și de emergența riscului intensificării fluxurilor volatile de capital. Rata dobânzii de politică monetară a fost menținută la nivelul de 6,25 % pe an în cadrul celor două ședințe de politică monetară ale CA al BNR din trimestrul III 2011.
Conform Raportului asupra inflației din luna februarie 2012 în perioada octombrie 2011–ianuarie 2012, BNR a reluat ciclul de scădere prudentă a ratei dobânzii de politică monetară, pe care a coborât-o în doi pași consecutivi, cu câte 0,25 puncte procentuale, până la nivelul de 5,75 %. Ajustarea graduală a condițiilor monetare reale în sens larg, în contextul ameliorării semnificative a evoluției recente și a perspectivei inflației și al manifestării unei volatilități moderate a cursului de schimb leu/ euro, a fost de natură să asigure adecvarea acestora din perspectiva menținerii durabile a ratei anuale a inflației în interiorul intervalului de variație al țintelor, precum și a stimulării economisirii interne, reprezentând precondiții ale unei creșteri economice sănătoase. În trimestrul III 2012, BNR a menținut rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 %. În perioada octombrie 2012-ianuarie 2013, BNR a menținut rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 % pe an.
În vederea ancorării eficace a anticipațiilor inflaționiste și a consolidării perspectivei reînscrierii ratei anuale a inflației în intervalul asociat țintei pe termen mediu, odată cu întrevederea epuizării efectelor adverse ale șocurilor de natura ofertei, CA al BNR a decis în ședința din 2 mai 2013 menținerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 %. Totodată, CA al BNR a hotărât gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar, precum și păstrarea nivelurilor actuale ale ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei și, respectiv, în valută ale instituțiilor de credit. În același timp, în scopul reducerii volatilității ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară și al consolidării transmisiei semnalului ratei dobânzii de politică monetară, CA al BNR a decis îngustarea la valoarea de ±3 puncte procentuale a coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară. Prin urmare, rata dobânzii pentru facilitatea de creditare a fost redusă de la 9,25 %, la 8,25 %, iar rata dobânzii pentru facilitatea de depozit a fost majorată de la 1,25 %, la 2,25 %. Ulterior deciziei din luna noiembrie, pe fondul acumulării semnalelor privind consolidarea relativă a mecanismului de transmisie a politicii monetare, rata inflației s-a redus în continuare, în timp ce sursele și balanța riscurilor asociate perspectivei pe termen mediu a infl ației au fost reevaluate ca fiind similare celor identificate în Raportul asupra inflației din noiembrie 2013. În acest context, în ședința din 8 ianuarie 2014, CA al BNR a continuat procesul de ajustare a conduitei politicii monetare, reducând cu încă 0,25 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 3,75 %.
BNR a apelat în 2014 la un set larg de instrumente de politică monetară, la nivelul cărora a efectuat ajustări semnificative: reducerea graduală a ratei dobânzii de politică monetară, diminuarea în mai mulți pași a ratelor RMO aplicabile pasivelor în lei și în valută ale instituțiilor de credit și îngustarea succesivă a coridorului simetric format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară.
Reducerea ratei dobânzii de politică monetară, care a deținut rolul central în adecvarea condițiilor monetare reale în sens larg din perspectiva obiectivului general al politicii monetare, nu a fost continuă. Ciclul de scădere inițiat în iulie 2013 a continuat până în februarie 2014, cele cinci diminuări succesive aducând rata dobânzii de politică monetară de la 5,25 % la 3,50 %. Au urmat trei ședințe ale CA al BNR în perioada martie-iulie 2014, în care dobânda de politică monetară a fost menținută nemodificată, opțiune justificată de proiecțiile inflației pe baza datelor disponibile în momentele respective. În condițiile în care evoluțiile și analizele ulterioare au confirmat perspectivele menținerii ratei anuale a inflației pe o traiectorie joasă pe întreg orizontul de prognoză, CA al BNR a hotărât în luna august 2014 reluarea ciclului de reducere graduală a ratei dobânzii de politică monetară, aceasta ajungând să se situeze la finele anului la 2,75 % pe an. Ulterior, ca urmare a altor patru ajustări descendente, rata dobânzii de politică monetară a atins nivelul de 1,75 la sută pe an în luna mai 2015, ultima dintre aceste reduceri fiind operată în condițiile anticipării plasării ratei anuale a inflației la valori în jur de zero în perioada iunie 2015–mai 2016, pe fondul diminuării cotei TVA pentru toate alimentele, băuturile nealcoolice și serviciile de alimentație publică la 9 %, de la 24 %, începând cu 1 iunie 2015.
În ceea ce privește coridorul simetric format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară, amplitudinea acestuia a fost redusă începând cu luna septembrie 2014, în pași succesivi, de la ±3 puncte procentuale până la ±2,25 puncte procentuale în ianuarie 2015. Ulterior, coridorul a rămas simetric, rata dobânzii aferentă facilității de credit continuând să scadă până la nivelul de 3,25 %, corespunzător unui ecart de +1,50 puncte procentuale față de dobânda de politică monetară, în timp ce rata dobânzii aferentă facilității de depozit a rămas constantă la nivelul de 0,25 %, corespunzător unui ecart de -1,50 puncte procentuale față de dobânda de politică monetară. Pe parcursul întregului an, BNR a promovat o gestionare adecvată a lichidității din sistemul bancar, prin care s-a urmărit potențarea impulsului și semnalului scăderii ratei dobânzii de politică monetară. Setul instrumentelor utilizate a fost adaptat din perspectiva evoluției poziției nete a lichidității instituțiilor de credit. Aceasta a fost influențată de atitudinea prudentă a Trezoreriei, care în primele zece luni a acumulat excedente importante, în corelație cu efortul făcut de MFP pentru menținerea soldului bugetar în limitele convenite cu organismele internaționale. Banca centrală a absorbit excedentul de lichiditate preponderent prin intermediul facilității de depozit, iar în perioadele în care s-au consemnat deficite temporare de lichiditate necesarul de rezerve al băncilor a fost asigurat prin intermediul operațiunilor repo la o săptămână.
În perioada următoare, inclusiv pe orizontul mai îndepărtat de timp, politica monetară va continua să urmărească asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu, prin ancorarea solidă a anticipațiilor inflaționiste și într-o manieră care să sprijine creșterea economică, inclusiv prin refacerea încrederii și prin revigorarea procesului de creditare, în condițiile menținerii coerenței temporale a acesteia și ale sincronizării sale cu ciclurile politicilor monetare ale băncilor centrale din regiune și din zona euro.
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor din Tabelul 3.2.
Din graficul anterior putem observa o evoluție descententă pe parcursul întregii perioade analizate atât a ratei dobânzii de politică monetară, a ratei dobânzii la facilitatea de creditare cât și a ratei dobânzii la facilitatea de depozit. Valoarea ratei dobânzii de politică monetară a scăzut de la 10,25 % în 2010 până la 5,25 % în anul 2014, rata dobânzii la facilitatea de creditare a suferit o scădere de la 6,25 % în 2010 până la valoarea de 2,75 procente în 2014 iar rata dobânzii la facilitatea de depozit a suferit o scădere de 4 puncte procentuale, de la 2,25 % în 2010 la doar 0,25 % în anul 2014.
Rezervele minime obligatorii
Rezervele minime obligatorii, sunt reprezentate de disponibilități bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României. Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetary, aflată în strânsă corelație cu cea de gestionare a lichidității de către Banca Națională a României și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al rezervelor minime obligatorii în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se determină ca nivel mediu zilnic, pe perioada de observare, al soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută din bilanțurile băncilor cu excepția pasivelor interbancare, a obligațiilor către Banca Națională a României și a capitalurilor proprii;
Perioada de observare și cea de aplicare au durata de o lună, fiind successive, prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente;
Ratele rezervelor minime obligatorii pot fi diferențiate atât în funcție de moneda de constituire, cât și în funcție de scadența reziduală a elementelor incluse în baza de calcul, mai mică sau mai mare de doi ani;
RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților menținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la Banca Națională a României;
Deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operațiunilor instituției de credit.
3.4. Caracteristicile strategiei de țintire directă a inflației și comunicarea publicului larg
Strategia de țintire directă a inflației adoptată de BNR se caracterizează prin:
Exprimarea țintei de inflație în termenii ,,headline inflation”, indicele prețurilor de consum, având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator și nevoia de a asigura transparența și credibilitatea deciziilor de politică monetară;
Stabilirea țintei ca punct central încadrat de un interval de variație, ± 1 punct procentual, în scopul ancorării eficace a anticipațiilor inflaționiste;
Anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru un orizont mai lung de timp, inițial doi ani, ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare;
Continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;
Definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanțe excepționale, independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea Băncii Naționale a României pentru atingerea țintei de inflație;
Stabilirea țintei de inflație de către BNR în consultare cu guvernul.
Clauzele de exonerare reprezintă definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanțe, independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea Băncii Naționale a României pentru atingerea țintelor de inflație stabilite. Acestea se referă la:
Creșteri substanțiale ale prețurilor externe ale materiilor prime, surselor de energie și ale altor bunuri;
Calamități naturale sau alte evenimente extraordinare asimilate, cu impact inflaționist prin intermediul costurilor și al cererii, inclusiv modificări imprevizibile ale pieței produselor agricole;
Fluctuații ample ale cursului de schimb al leului datorate unor cauze aflate în afara fundamentelor economice interne și a implementării politicii monetare a BNR;
Abateri majore ale prețurilor administrate de la programul de corecții anunțat de Guvern atât în ceea ce privește amplitudinea acestora, cât și respectarea calendarului de aplicare propus;
Abaterea de la program a implementării și a rezultatelor politicii fiscale și a celei a veniturilor.
Clauzele de exonerare reprezintă o condiție a credibilității băncii centrale, astfel încât eventuala recurgere la acestea se va face cu extremă precauție, doar în cazuri justificate.
Circumscrierea responsabilității băncii centrale pentru atingerea țintei de inflație conform clauzelor de exonerare este luată în considerare la formularea țintelor de inflație și a traiectoriei de dezinflație asumate, precum și în analiza încadrării cifrei efective de inflație în intervalul de variație.
În ceea ce privește statutul Băncii Naționale a României putem menționa următoarele:
Toate reglementările emise de Banca Națională a României se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;
Banca Națională a României va deschide și va menține un registru public al reglementărilor sale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I;
Obiectivul comunicării este de a oferi publicului larg, mediului de afaceri intern și internațional, instituțiilor administrației publice și comunității academice, o imagine clară asupra politicilor și măsurilor adoptate de către BNR pentru îndeplinirea atribuțiilor sale;
Banca Națională a României publică periodic raportul anual, rapoarte privind balanța de plăți și poziția investițională internațională a țării, raportul asupra inflației, buletine și comunicate de presă privind evoluția monedei și a creditului, studii și alte materiale cuprinzând informații destinate publicității.
3.5. Evaluarea de politică monetară
O rata a inflației scăzută, stabilă și predictibilă are următoarele avantaje:
Diminuează incertitudinile legate de mediul economic simplificând, astfel, problemele decizionale ale agenților economici. Planurile de afaceri sunt mai ușor de conceput chiar și pe un orizont de timp mai îndelungat, fiind diminuată corespunzător ponderea proiectelor investiționale derulate pe termen scurt. Investițiile pe termen lung dispun de un potențial mai ridicat de a crea noi locuri de muncă și de a contribui treptat la creșterea productivității factorilor de producție;
Reduce nivelul ratelor dobânzii pe termen mediu și lung, ceea ce contribuie la stimularea proiectelor de investiții. Dobânzile pe termen mediu și lung sunt însă cele care au o relevanță sporită pentru activitatea economică iar acestea depind în mare măsură și de nivelul inflației anticipate;
Crește transparența și valoarea informației conținute în prețurile relative ale bunurilor și serviciilor. Populația și firmele pot observa mai ușor diferențele reale de preț între diferite bunuri economice, evitând astfel distorsiunile induse de existența unor creșteri generalizate ale prețurilor din economie. Astfel, deciziile de consum și investiții ale acestora vor fi mai bine fundamentate. Aceasta conduce la creșterea eficienței în alocarea resurselor și implicit la amplificarea potențialului de creștere economică;
Ancorează așteptările legate de inflație ale populației și firmelor la niveluri reduse, ceea ce contribuie și mai mult la temperarea ritmului de creștere a prețurilor.
Experiența a demonstrat că o rată a inflației ridicată, cu o volatilitate sporită și, astfel, impredictibilă are urmatoarele dezavantaje:
Crește incertitudinea cu privire la contextul economic și implicit volatilitatea indicatorilor macroeconomici. Aceasta contribuie la creșterea riscului perceput de investitori cu privire la activele deținute pe piața locală sau exprimate în moneda locală. În general, rata dobânzii și cursul de schimb vor fi primele afectate, prin încorporarea unei prime care să compenseze investitiorii pentru riscul suplimentar. Aceasta va conduce la creșterea ratelor dobânzii sau a volatilității cursului de schimb, având mai departe ca efect creșterea costurilor de finanțare a proiectelor de investiții;
Contribuie la transferul, nejustificat economic, de avuție între debitori și creditori, în condițiile în care sumele de plată prevăzute în contractele de creditare sunt în general stabilite în termeni nominali în momentul contractării. Dacă inflația se dovedește a fi mai ridicată decât era anticipat în momentul încheierii contractului, un creditor va încasa mai putin, în timp ce un debitor va plăti mai puțin, în termeni reali.
Indicele Prețurilor de Consum se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu bază fixă. Începând din luna ianuarie a anului pentru care se calculează, calculul indicilor lunari cu bază fixă se va face cu prețurile medii din umă cu doi ani și ponderile din același an determinate pe baza cheltuielilor medii din Ancheta Bugetelor de Familie.
Rata lunară a inflației reprezintă creșterea prețurilor de consum într-o lună, față de luna precedentă.
Rata medie lunară a inflației exprimă media creșterilor lunare ale prețurilor. Se calculează ca o medie geometrică a indicilor lunari ai prețurilor de consum cu baza în lanț din care se scade baza de comparație egală cu 100.
Rata medie anuală a inflației reprezintă creșterea medie a prețurilor de consum într-un an față de anul precedent. Această rată se calculează ca un raport, exprimat procentual, între indicele mediu al prețurilor dintr-un an și cel al anului precedent, din care se scade 100. La rândul lor, indicii medii ai prețurilor din cei doi ani se determină ca medii aritmetice simple ale indicilor lunari din fiecare an, calculați față de aceeași bază.
Rata anuală a inflației reprezintă creșterea prețurilor de consum într-o lună din anul curent, față de aceeași lună a anului precedent. Se calculează ca un raport exprimat procentual, între indicele prețurilor dintr-o lună din anul curent și indicele din luna corespunzătoare a anului precedent, calculați față de aceeași bază, din care se scade 100.
Rata inflației la sfârșitul anului reprezintă creșterea prețurilor de consum în luna decembrie a unui an față de aceeași lună a anului precedent. Rata se calculează pe baza produsului indicilor lunari cu baza în lanț raportați la 100. Din acest produs exprimat în procente, se scade 100.
Tabel 3.3. Rata inflației pentru anul 2011
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul INS
În luna martie 2011, rata anuală a inflației IPC s-a situat la nivelul de 8,01 %, cu 0,05 puncte procentuale peste cel atins în luna decembrie 2010 adică 7,96 %. Conform datelor publicate de către Banca Națională a României în Rapoartele periodice asupra inflației, principalul factor care a determinat plasarea ratei inflației semnificativ peste limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei de 3,00 % ± 1 punct procentual, a fost majorarea cu 5,00 puncte procentuale a cotei standard a taxei pe valoarea adăugată începând cu 1 iulie 2010.
La sfârșitul trimestrului I din anul 2011, rata anuală a inflației IPC s-a situat la 8,01 %, depășind marginal nivelul înregistrat la finele trimestrului anterior. După o relativă îngustare în primele două luni ale anului, deviația ratei inflației de la limita superioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei anuale de 3,00 % a revenit la valori comparabile cu cele consemnate în perioada precedentă.
La sfârșitul trimestrului II 2011, rata anuală a inflației IPC s-a situat la 7,93 %, în ușoară scădere comparativ cu nivelul înregistrat la finele trimestrului anterior. Decalajul față de limita superioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual în jurul țintei de 3,00 % s-a menținut substanțial, încorporând în continuare efectul statistic generat de majorarea TVA în iulie 2010 și impactul șocurilor adverse de ofertă din ultima perioadă, conform Rapoartelor asupra inflației.
Pe parcursul trimestrului III 2011, rata anuală a inflației s-a înscris pe o traiectorie pronunțat descendentă, revenind în interiorul benzii de variație de ±1 punct procentual corespunzătoare țintei stabilite pentru anul în curs, similar perioadei anterioare majorării taxei pe valoarea adăugată în luna iulie 2010.
Conform datelor din Rapoartele asupra inflației publicate periodic de către BNR valoarea înregistrată de 3,45 % în luna septembrie 2011 reprezintă cel mai scăzut nivel înregistrat de la începutul anilor ’90 și până la momentul respectiv, adică septembrie 2011.
În decembrie 2011, rata anuală a inflației a coborât la 3,14 %, în apropierea punctului central al țintei de 3,00 % ±1 punct procentual stabilite pentru anul 2011. Conform datelor din Raportul asupra inflației, scăderea substanțială a ratei inflației în partea a doua a anului a fost susținută de detensionarea piețelor materiilor prime alimentare și energetice, precum și de disiparea unor efecte statistice nefavorabile asociate majorării semnificative a prețurilor pe aceste piețe în perioada trimestrul III 2010–trimestrul II 2011 și creșterii cotei TVA din luna iulie 2010.
Pe parcursul trimestrului IV 2011, rata anuală a inflației IPC s-a încetinit cu 0,30 puncte procentuale, valoarea ratei inflației IPC în luna noiembrie fiind de 3,44 % iar în luna decembrie 2011 de 3,14 %. Conform datelor din Rapoartele asupra inflației publicate de Banca Națională a României acest lucru se datorează scăderii inflației de bază și temperării creșterii anuale a prețurilor combustibililor, în timp ce dinamica prețurilor administrate a acționat în sens contrar.
Tabel 3.4. Rata inflației pentru anul 2012
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul INS
Rata anuală a inflației IPC a coborât la sfârșitul trimestrului I 2012 la un minim istoric de până în acel moment și anume 2,40 %, situându-se cu 0,74 puncte procentuale sub nivelul atins la finele anului 2011 și cu 0,60 puncte procentuale sub punctul central, 3,00 % al intervalului-țintă stabilit pentru anul curent. În același timp, valoarea înregistrată în luna martie se plasează cu 0,40 puncte procentuale peste cea prognozată în Raportul asupra inflației din luna februarie 2012.
Conform datelor din Raportul asupra inflației din luna mai 2012, la reducerea inflației anuale în trimestrul I au contribuit cvasitotalitatea grupelor de prețuri de consum, excepție făcând cea a prețurilor produselor din tutun. În cazul prețurilor volatile ale mărfurilor alimentare și al prețurilor combustibililor, atenuarea dinamicilor anuale s-a datorat integral unui efect de bază. Față de sfârșitul anului anterior însă, prețurile acestor mărfuri au înregistrat creșteri însemnate, pe seama costurilor sporite antrenate de condițiile meteorologice nefavorabile și a majorării cotațiilor internaționale pe piețele materiilor prime alimentare și energetice, în condițiile potențării celei din urmă de deprecierea moderată, în intervalul analizat, a monedei naționale față de euro și dolarul SUA. Magnitudinea acestor efecte adverse explică abaterea ratei anuale a inflației IPC de la nivelul prognozat anterior pentru sfârșitul trimestrului I.
Anticipațiile privind inflația au scăzut într-un ritm ceva mai lent în trimestrul I 2012, după ajustările semnificative în jos din a doua jumătate a anului 2011. Ritmul anual de creștere a costurilor unitare cu forța de muncă s-a accelerat în industrie în perioada ianuarie-februarie 2012, efectul creșterilor salariale din acest sector fiind amplificat de dinamica negativă pe termen scurt a productivității muncii. În aceste condiții, se impune în continuare menținerea unei corelări adecvate a creșterii salariilor cu cea a productivității muncii, pentru conservarea perspectivelor favorabile ale inflației și îmbunătățirea competitivității exporturilor României ca suport al redresării economice durabile.
Rata anuală a inflației IPC a înregistrat valori istorice minime, până la momentul respectiv, de 1,80 %, în luna aprilie și 1,79 % în luna mai 2012. La sfârșitul trimestrului II, rata inflației s-a situat la nivelul limitei inferioare, de 2,04 %, a intervalului-țintă stabilit pentru anul curent, coborând cu 0,36 puncte procentuale sub nivelul atins la finele trimestrului I. Valoarea înregistrată în luna iunie se plasează cu 0,30 puncte procentuale sub cea prognozată în Raportul asupra inflației din luna mai 2012.
Conform datelor din Rapoartele asupra inflației determinante pentru reducerea inflației anuale în trimestrul II față de cel anterior au fost decelerările semnificative ale creșterilor prețurilor administrate, ale produselor din tutun și combustibililor. În cazul celor din urmă, efectul favorabil al scăderii semnificative a cotațiilor internaționale ale țițeiului a depășit influența de sens contrar a deprecierii monedei naționale față de dolarul SUA din cursul trimestrului II. Amploarea procesului dezinflaționist a fost afectată și de contribuția dinamicii prețurilor volatile ale mărfurilor alimentare. Dinamica anuală a acestora a continuat să înregistreze valori negative, însă semnificativ mai reduse în luna iunie comparativ cu precedentele cinci luni, semnalând tranziția efectului statistic de bază de la influența favorabilă exercitată în prima jumătate a anului la influența de sens contrar anticipată deja de prognozele BNR a se manifesta temporar în trimestrul III 2012.
Plasarea ratei anuale a inflației IPC la sfârșitul trimestrului II cu 0,30 puncte procentuale sub nivelul prognozat în luna mai se datorează unor creșteri inferioare celor anticipate în cazul componentelor prețuri administrate, LFO și combustibili.
În luna iulie 2012 rata anuală a inflației IPC a atins valoarea de 3,00 % iar în lunile ianuarie-august 2012, ratele anuale ale inflației s-au încadrat în intervalul țintei de inflație stabilită la valoarea de 3,00 % ± 1 punct procentual.
În cursul trimestrului III 2012, rata anuală a inflației IPC a înregistrat un avans substanțial, atingând la sfârșitul perioadei 5,33 %, cu 3,29 puncte procentuale peste valoarea înregistrată la finele trimestrului precedent. Acest nivel plasează rata inflației cu 1,33 puncte procentuale peste limita superioară a intervalului-țintă stabilit pentru sfârșitul anului curent și cu 1,80 puncte procentuale peste valoarea prognozată în Raportul asupra inflației din luna august 2012. Această valoare înregistrată în luna septembrie a anului 2012 este cea mai mare valoarea atinsă de rata anuală a inflației IPC în decursul întregului an, cu 3,54 procente mai mică decât valoarea minimă înregistrată în acest an și anume 1,79 % în luna mai.
Accelerarea ritmului de creștere a prețurilor în trimestrul III a fost rezultatul unui cumul de șocuri adverse de natura ofertei care au afectat o parte importantă a componentelor coșului de consum. Șocurile produse reprezintă materializarea unor riscuri semnalate în raportul anterior care în runda curentă au fost incluse în scenariul de bază, caracterul acestora anticipându-se însă a fi unul tranzitoriu.
La traiectoria ascendentă a ratei inflației au contribuit preponderent majorările prețurilor produselor agroalimentare, ca efect al scăderii producției pe plan intern și internațional în urma condițiilor climatice nefavorabile. Una dintre consecințe a fost intensificarea substanțială a creșterii în termeni anuali a prețurilor volatile ale mărfurilor alimentare, care a amplificat efectul statistic de bază nefavorabil de pe parcursul trimestrului III, menționat deja în rundele precedente de prognoză. Accelerarea semnificativă a ritmului de creștere a prețurilor combustibililor, pe seama evoluției cotațiilor internaționale ale petrolului, precum și ajustările aplicate unor prețuri administrate și accizelor la produsele din tutun au contribuit suplimentar la creșterea ratei anuale a inflației IPC în perioada analizată.
Abaterea în sus cu 1,80 puncte procentuale a ratei anuale a inflației IPC înregistrate la sfârșitul trimestrului III față de nivelul prognozat este rezultatul acelorași șocuri ample de ofertă produse ulterior elaborării scenariului de bază din luna august, semnalate în mod explicit în expunerea balanței riscurilor asociate proiecției din raportul anterior asupra inflației realizată de către Banca Națională a României. Materializarea acestora a condus la rate de creștere a prețurilor mai mari decât cele prognozate în cazul majorității componentelor coșului de consum, mai puțin în cazul produselor din tutun, la sfârșitul trimestrului III.
La sfârșitul anului 2012, rata anuală a inflației IPC s-a situat la 4,95 la sută, cu 0,38 puncte procentuale sub valoarea înregistrată la finele trimestrului III. Acest nivel plasează rata inflației cu 0,95 puncte procentuale peste limita superioară a intervalului-țintă stabilit pentru sfârșitul de an, însă marginal sub prognoza BNR de 5,1 % aferentă Raportului asupra inflației din noiembrie.
Diferența față de nivelul proiectat anterior provine din decelerări mai accentuate decât cele anticipate în dinamica prețurilor volatile ale alimentelor și cea a prețurilor combustibililor, parțial compensate de creșteri ușor mai rapide ale prețurilor administrate și ale prețurilor produselor din tutun.
Decelerarea în trimestrul IV a ritmului anual de creștere a prețurilor de consum s-a datorat unor factori care au atenuat efectele șocurilor adverse de natura ofertei aflate la originea avansului substanțial al inflației în trimestrul precedent. În acest sens a contribuit cu precădere temperarea semnificativă a dinamicii anuale a prețurilor volatile ale alimentelor, ca urmare a deflației lunare înregistrate în octombrie și noiembrie la grupa prețurilor legumelor. În plus, reducerea cotațiilor internaționale ale țițeiului și aprecierea din luna decembrie a leului față de dolarul SUA au condus la înscrierea dinamicii anuale a prețurilor combustibililor pe o traiectorie descendentă în acest trimestru.Influența favorabilă a evoluției acestor componente asupra dinamicii indicelui agregat din trimestrul IV a fost parțial compensată de accelerarea, față de trimestrul precedent, a ritmului anual de creștere a prețurilor celorlalte grupe de produse din coșul de consum. În cazul prețurilor administrate, aceasta a fost, în principal, consecința includerii în factura energiei electrice pentru consumatorii casnici a valorii certificatelor verzi, în timp ce pentru produsele din tutun creșterea anuală mai alertă a prețurilor din trimestrul IV a fost justificată de alte considerente decât majorarea accizelor, cel mai probabil de acoperirea pierderilor financiare ale operatorilor de pe această piață.
Tabel 3.5. Rata inflației pentru anul 2013
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul INS
La sfârșitul trimestrului I 2013, rata anuală a inflației IPC s-a situat la 5,25 %, plasându-se în continuare deasupra intervalului-țintă stabilit la valoarea staționară de 2,5 % ±1 punct procentual începând cu anul 2013. Deși rata anuală a inflației IPC la finele acestui trimestru este cu 0,30 puncte procentuale mai ridicată decât cea consemnată la sfârșitul anului 2012, nivelul atins în luna martie se abate cu doar 0,06 puncte procentuale de la cel prognozat de BNR în Raportul asupra inflației din luna februarie. După cum s-a anticipat în precedentele rapoarte asupra inflației, accelerarea temporară și de dimensiuni modeste din trimestrul I 2013 a ritmului anual de creștere a prețurilor de consum a fost determinată de factori de natura ofertei. Principalele efecte adverse au fost generate de majorarea tarifelor la energia electrică în luna ianuarie, de creșterea valorii accizelor pe seama modificării nivelului de referință al cursului de schimb utilizat în calculul acestora și de ascensiunea de scurtă durată din lunile ianuarie și februarie a cotațiilor țițeiului pe piața internațională. Impactul acestora asupra ratei anuale a inflației IPC a fost atenuat de efecte de bază favorabile asociate dinamicii prețurilor volatile ale alimentelor și ale combustibililor.
La sfârșitul trimestrului II 2013, rata anuală a inflației IPC a continuat să se plaseze, în principal ca urmare a efectelor reziduale ale unor șocuri adverse tranzitorii, deasupra limitei superioare a intervalului de ±1 punct procentual din jurul țintei stabilite, începând cu acest an, la valoarea staționară de 2,5 %. Nivelul atins în luna iunie a fost de 5,37 %, cu 0,12 puncte procentuale mai ridicat atât față de cel consemnat la finele trimestrului I, cât și față de cel prognozat în Raportul asupra inflației din luna mai. În același timp, la finele trimestrului II, rata medie anuală a inflației IPC, s-a situat la valoarea de 4,97 %.
Accelerarea marginală din trimestrul II 2013 a ritmului anual de creștere a indicelui prețurilor de consum a fost imprimată de factori de natura ofertei. Determinante în acest sens au fost creșterea accizelor la produsele din tutun în luna aprilie, evoluție anticipată în raportul anterior, și presiunile mai ample decât cele așteptate asupra prețurilor volatile ale alimentelor. Impactul acestora asupra ratei anuale a inflației IPC a fost atenuat de reducerea dinamicii anuale a prețurilor combustibililor, datorată scăderii cotațiilor internaționale ale țițeiului, dar și aprecierii leului față de dolarul SUA, în prima parte a trimestrului II.
Rata anuală a inflației IPC a scăzut substanțial în cursul trimestrului III 2013, revenind la finele acestuia în intervalul de variație de ±1 punct procentual din jurul țintei staționare stabilită la 2,50 %. Nivelul atins în luna septembrie a fost de 1,88 %, cu 3,49 puncte procentuale inferior celui consemnat la finele trimestrului II și cu 1,10 puncte procentuale mai redus față de cel prognozat în Raportul asupra inflației din luna august.
Rata anuală a inflației IPC a atins la sfârșitul trimestrului IV 2013 minimul ultimilor 24 de ani, coborând la limita inferioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual asociat țintei staționare de 2,50 %. Nivelul atins în luna decembrie a fost de 1,55 %, cu 0,33 puncte procentuale sub cel consemnat la finele trimestrului III și cu 0,30 puncte procentuale mai redus decât cel prognozat în Raportul asupra inflației din luna noiembrie.
Tabel 3.6. Rata inflației pentru anul 2014
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de site-ul INS
Rata anuală a inflației s-a plasat în 2014 la niveluri scăzute, evoluând în cea mai mare parte a anului sub limita inferioară a intervalului de variație al țintei, 2,50 % ±1 punct procentual. La dinamica modestă a prețurilor de consum au contribuit în continuare persistența deficitului de cerere agregată și declinul anticipațiilor privind inflația, factori la care s-au adăugat în a doua jumătate a anului reducerea prețurilor materiilor prime, în principal energetice și agricole și decelerarea inflației importate. Pe parcursul primelor opt luni ale anului, inflația a fost relativ stabilă, oscilând în jurul nivelului de 1,00 %, cu un maxim de 1,21 % în luna aprilie, ca urmare a majorării accizei la carburanți, și un minim de 0,66 % în iunie, datorat în principal aprecierii monedei naționale față de euro. În luna septembrie însă, în urma disipării efectului statistic asociat reducerii cotei TVA pentru unele produse de morărit și panificație la 1 septembrie 2013, rata anuală a inflației a urcat la 1,54 %, reintrând în intervalul de variație al țintei. Scăderea abruptă a prețului petrolului și reducerea prețurilor mărfurilor alimentare, ca urmare a excedentului de ofertă creat de succesiunea a doi ani cu recolte peste medie și de închiderea unei piețe importante de desfacere pentru statele europene, au condus însă la reluarea traiectoriei descendente, nivelul atins în luna decembrie, 0,83 % situându-se din nou sub intervalul de variație al țintei.
Sursa: Prelucrare proprie
Din graficul anterior se observă că rata medie anuală în anul 2010 a fost de 6,10 %, fiind urmată de o scădere ușoară în anul 2011 până la valoarea de 5,80 % și o scădere mai accentuată în anul următor, ajungând în 2012 la valoare de 3,33 %. În anul 2013 rata medie anuală crește cu 0,65 procente față de anul anterior înregistrând valoarea de 3,98 % iar în 2014 atinge cea mai scăzută valoare din perioada analizată, 1,07 %.
În ceea ce privește rata anuală a inflației, valoarea maximă atinsă în perioada analizată este cea din anul 2010 și anume 8,00 %, urmată de o scădere drastică în 2011, rata anuală fiind de 3,10 % în acest an. În 2012 are loc o creștere de 1,85 procente situându-se la 4,95 %, în anul 2013 se înregistrează o valoare de 1,55 % iar în 2014, cea mai mică valoare, doar 0,83 %.
Sursa: Prelucrare proprie
Din graficele anterioare care prezintă rata lunară a inflației în anii 2010-2013 se observă diferențe majore de la o lună la alta. În lunile ianurie și februarie ale anului 2011 rata lunară a avut valoarea de 0,80 % iar în lunile iunie-septembrie ale aceluiași an rata lunară a înregistrat valori negative. La sfârșitul anului 2011 rata anuală se situează la valoarea de 0,23 %.
În anul 2012 se înregistrează o singură valoare negativă și anume -0,04 % în luna iunie, cea mai ridicată valoarea din acest an fiind cea de 1,18 procente înregistrată în luna septembrie. În luna decembrie 2012 rata lunară a inflației înregistrează valoare de 0,60 %.
Anul 2013 începe cu cea mai ridicată valoarea a ratei lunare, de 1,34 %, cunoscând o scădere de 1 procent în luna următoare. În luna iunie a acestui an se înregistrează valoarea de 0,01 % iar în următoarele trei luni rata lunară înregistrează valori negative după care, în octombrie 2013 rata lunară crește până la valoarea de 0,29 % înregistrând din nou, în luna noiembrie, o valoare negativă de -0,01 procente. Anul se încheie în luna decembrie cu o valoare a ratei lunare de 0.33 procente.În perioada ianuarie 2011-decembrie 2013, cea mai mică valoare a ratei lunare este cea de negativă de -0,57 % înregistrată în luna septembrie 2013 iar cea mai ridicată valoare este cea de 1,34 procente, acesta fiind înregistrată în luna ianuarie a aceluiași an.
Anul 2014 începe cu cea mai mare valoare înregistrată de 0,85 %, cea mai mica valoarea fiind cea din luna august, -0,31 %. În acest an se înregistrează șase valori pozitive ale ratei lunare și tot atâtea valori negative, ultima lună a anului înregistrând valoarea de -0,01 %, valoare cu care se încheie analiza ratelor lunare ale inflației.
CONCLUZII
Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale. Inflația se manifestă și în țara noastră deoarece România a adoptat în luna august a anului 2005 strategia de politică monetară care se bazează pe țintirea directă a inflației.
În fiecare an Banca Națională a României stabilește țintele de inflației și intervalele corespunzătoare situate la ±1 punct procentual de ținta stabilită. După cum am menționat pe parcursul lucrării, începând cu anul 2013, Banca Națională a României a adoptat ținta staționară multianuală de inflație care se situează la valoare de 2,50 % ±1 punct procentual.
Se remarcă faptul că în perioada analizată țintele de inflație nu au fost atinse întocmai cum s-a previzionat în Rapoartele asupra inflației.
Pe parcursul anului 2011, doar în ultimele patru luni rata anuală a inflației IPC s-a apropiat de valoarea țintei de inflație stabilite de 3,00 % ±1 punct procentual, înregistrându-se valori cuprinse 3,14 % și 3,55 %.
În primele opt luni ale anului 2012 s-au înregistrat valori ale ratei inflației IPC situate în interiorul intervalului de oscilație de ±1 punct procentual în jurul țintei stabilite de 3,00 % iar în ultimele patru luni ale aceluiași an s-au înregistrat valori mai ridicate pentru rata anuală a inflației IPC.
În anul 2013 valorile ratelor anuale ale inflației IPC în lunile ianuarie-august se plasează în continuare deasupra intervalului-țintă stabilit la valoarea staționară de 2,50 % ±1 punct procentual. În ultimele patru luni ale acestui an se înregistrează valori cuprinse între 1,55 % și 1,88 %.
Luna septembrie a anului 2014 este singura lună care a avut o valoare a ratei anuale a inflației IPC situată în intervalul de ±1 punct procentual față de ținta multianuală staționară de 2,50 %. În toate celelalte luni ale anului se înregistrează valori scăzute ale ratei anuale cuprinse între valorile 0,66 % și 1,44%.
Henry Hazlitt afirmă în lucrarea What You Should Know About Inflation, publicată în 1964, că inflația este nocivă pentru că depreciază valoarea unității monetare, crește costul vieții fiecăruia, impune, de fapt, o taxă pentru cei mai săraci egală cu taxa impusă celor mai bogați, neutralizează valoarea economiilor realizate în trecut, descurajează economisirea pentru viitor, redistribuie bunăstarea și veniturile fără nici-o reținere, încurajază și recompensează specula și asumarea de riscuri în detrimentul rațiunii și muncii cinstite, subminează încrederea în dreptatea unui sistem al libertății antreprenoriale și corupe moralitatea publică și privată.
BIBLIOGRAFIE
Ball L., Sheridan N., Does inflation targetin matter?, NBER Working Paper no. 9577, 2003;
Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2001;
Beju D., Banca Națională a Românie–Banca Centrală a Țării, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj–Napoca, 2007;
Boyd J H., Champ B., Inflation, banking and economic growth, Federal Reserve Bank of Cleveland, 2005;
Cerna S., Moneda și teoria monetară Vol. I, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cerna S., Moneda și teoria monetară, vol. II, Ed. Mirton, Timișoara, 2000;
Gonçalves C. E., J. M. Salles, Inflation Targeting in Emerging Economies: What Do the Data Say?, Journal of Development Economics, 2005;
Hu Y., Empirical investigations of inflation targeting, Institute for International Economics, Working Paper no. 6, 2003;
Isărescu M., Spre o nouă strategie de politică monetară: țintirea directă a inflației, Craiova, 2003;
Ivan M., Instituții de credit: produse și operațiuni, Ed. Universitară, București, 2008.
Lazăr M., Lazăr C., Analiză statistico-economică, Ed. Economică, 2012.
Mishkin F., From monetary targeting to inflation targeting: lessons from the industrialized countries, Policy Research Working Paper Series 2684, The World Bank., 2001;
Mishkin F., Inflation targeting in emerging market countries, Working Paper 7681, National Bureau of Economic Research, 2000;
Mishkin F., The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Pearson Addison Weslley, 8th Edition, 2007;
Mishkin F. and M. Savastano, Journal of Development Economics,66, 2, Monetary Policy Strategies for lLatin America, 2001;
Neumann M., von Hagen J., Does Inflation Targeting Matter?, Federal Reserve Bank of St. Louis Review 84., 2002;
Pivodă D., Analiza și actualizarea la inflație, Ed. Economică, București, 2002;
Popa C., Țintirea directă a inflației în România, Caiete de studii Nr. 25, 2009;
Portugal M., Perspectives and lessons from country experiences with inflation targetin, Remarks at a Panel on Inflation Targeting, International Monetary Fund, Washington D. C., 2007;
*** Raportul anual 2011, BNR;
*** Raportul anual 2012, BNR;
*** Raportul anual 2013, BNR;
*** Raportul anual 2014, BNR;
*** Rapoarte asupra inflației februarie, mai, august, noiembrie 2011, BNR;
*** Rapoarte asupra inflației februarie, mai, august, noiembrie 2012, BNR;
*** Rapoarte asupra inflației februarie, mai, august, noiembrie 2013, BNR;
*** Rapoarte asupra inflației februarie, mai, august, noiembrie 2014, BNR;
*** Rapoarte asupra inflației februarie, mai 2015, Banca Națională a României;
*** Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009;
*** Conferința Inflation Targeting: International Experience and Romania's Prospects, Banca Națională a României, București, 30 martie 2005;
*** Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I 582, 30 iunie 2004, Intrare în vigoare la 30 iulie 2004, articolul Nr. 56;
Regulament BNR nr. 1/2000 (republicat) privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili (MO nr. 84/ 01.02.2008);
*** http://www.bnro.ro/Rapoarte-asupra-inflatiei-3145.aspx (accesat 11.01.2015);
*** http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=1 (accesat 21.02.2015);
*** http://www.bnr.ro/Importanta-asteptarilor-inflationiste-3371.aspx (accesat15.04.2015);
*** http://www.bnr.ro/Tintele-de-inflatie-3325.aspx (accesat 15.04.2015);
*** http://www.bnr.ro/Instrumentele-de-politica-monetara-3327.aspx
(accesat 17.04.2015);
*** http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actid=131 (accesat 27.04.2015);
*** http://www.bnr.ro/Facilitatile-permanente-3329.aspx (accesat 27.04.2015);
*** http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx (accesat 10.05.2015);
*** http://www.bnr.ro/Importanta-stabilitatii-preturilor-3370.aspx (accesat 25.04.2015);
*** http://www.insse.ro/cms/files/arhiva_buletine2015/bsl_3.pdf (accesat 25.04.2015);
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategia de Tintire Directa a Inflatiei (ID: 124069)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.