Statul Natiune In Epoca Globalizarii

CUPRINS

INTRODUCERE

Noțiunea de stat reprezintă o entitate socio-politică organizată pe fundament juridic și administrativ într-un cadru geografic delimitat. Statul este caracterizat, de regulă, printr-un teritoriu delimitat prin frontiere recunoscute în cadrul relațiilor internaționale, în interiorul cărora populația este subordonată autorității puterii politice, juridic organizate.

În decursul istoriei spațiului european, noțiunea de stat a fost utilizată pentru orice putere centrală, de la polis-ul grecesc la statul contemporan, trecând prin Imperiul Roman și regalitatea medievală, indiferent de coloratura puterii politice.

Investigarea națiunilor s-a făcut pornind de la pasiuni și interese pentru a ajunge la reprezentări comune, fapt ce a condus la confundarea lor cu organizările politice, supuse schimbărilor și transformărilor în funcție de contextele geopolitice și influențate de centrele de putere și de organizările trans și supranaționale.

Națiunea a apărut în urma proceselor de transformare a popoarelor în națiuni. Constituirea imediată a etapei inițiale a acestui proces a dus la formarea statelor naționale.

În prezent, statul național este principalul actor al sistemului internațional, având un rol deosebit în cea ce privește geopolitica contemporană.

Încă de la crearea sa, statul a fost și a rămas cea mai importantă și eficientă construcție socială pentru exercitarea puterii politice. Statul este în același timp și prima entitate politică structurală, organizată și instituționalizată de legitimare și păstrare a puterii politice. Acest lucru a determinat ca statutul să fie identificat cu puterea politică iar aceasta din urmă să fie definită prin stat, ca putere de stat.

Statul nu se rezuma numai la putere, însăși puterea politică nu e doar cea deținută și exercitată de grupul sau clasa socială aflată la conducere, ci ea implică și forțele sociale asupra cărora se exercită și care dau opoziția politică.

În general, statul este considerat de cei mai mulți analiști drept acea formă de organizare prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizați care își impun dorința și interesele asupra societății.

Încă de la prima sa apariție, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, o dată ca teritoriu ce desemna și identifica o continuitate socială și a doua oară ca organizare supremă a societății. Procesele de globalizare, au provocat tendința de micșorare a atașamentului persoanei de un teritoriu anumit, diminuarea importanței resurselor materiale în legătură cu majorarea rolului celor intelectuale. În același timp globalizarea și localizarea concomitentă au devenit două caracteristici de esență în epoca contemporană. În caracteristica globalizării teritoriul statului încetează să fie doar un spațiu fizic care îl definește, încadrat în hotare geografice stabilite.

Lumea este și nu poate fi altfel decât într-o continuă schimbare. Însăși noțiunea de putere își schimbă proprietarii.

Astăzi, când vorbim de putere trebuie să vorbim de cei care dețin capitalurile, controlează băncile și împrumuturile, dețin tehnologia de vârf și cel mai important, dețin informația.

Securitatea însoțește tendințele spre globalizare și deci apare necesitatea unei corelări a acțiunii desfășurate în vederea asigurării propriei securități, a securității regionale și internaționale.

Globalizarea a adus cu ea și o schimbare a ordinii priorităților în care securitatea individului a urcat pe primul loc. În acest sens, interesele individuale nu mai pot fi sacrificate atât de ușor, invocându-se rațiuni de stat. Acum chiar statul protejează interesele individuale față de interesele discreționare uneori ale conducătorilor și negociază la nivel internațional în numele indivizilor ce-l compun. Din această cauză garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României este înscrisă ca interes național în Strategia de Securitate Națională.

Conceptul de securitate națională este unul extrem de important pentru că, în numele lui, la un moment dat, în istoria unui stat, se pot adopta orice fel de măsuri pentru protejarea acestuia și a intereselor sale vitale.

Capitolul 1

STATUL NAȚIONAL – PRINCIPAL ACTOR AL MEDIULUI DE SECURITATE

Istoria umanității este un proces continuu de apariție, dezvoltare, reproducere și dispariție a societăților, statelor sau chiar guvernelor, și a mereu schimbătoarelor medii de desfășurare a acestora, proces similar cu eforturile permanente ale omenirii de a interpreta lumea. Prin urmare, schimbarea și procesul de schimbare trebuie văzute ca elemente esențiale ale vieții umane. Odată ce asemenea perspectivă este acceptată, trebuie să avem în considerare și consecințele asupra stabilității și continuității văzute drept obiecte ale schimbării. Evident, în relație cu actorul principal al scenei internaționale, statul, avem de-a face cu stabilitatea, securitatea și continuitatea statului.

Pentru clarificare conceptuală, ne vom menține în continuarea demersului nostru științific, pe direcția perspectivei istorice, în sensul în care am crezut necesar să identificăm reperele construcțiilor sociale care au condus la ceea ce cunoaștem astăzi sub termenul de stat.

Astfel organizările sociale ale omenirii au evoluat de la construcțiile primare de tipul cetei (hoardă), organizare socială în care relațiile sociale, regulile și normele erau construite pe criteriul forței, către cele de tip gentilic (ginta matriarhală și ginta patriarhală), în cadrul cărora încep să se contureze relații de tip social bazate pe criterii ereditare (criteriul sângelui) care au condus către democrația gentilică, sistemul totemismului de clan facilitând astfel apariția regulilor sociale și obișnuielnice. Erau create astfel premisele pentru existența și dezvoltarea formelor primare ale construcției sociale pe care astăzi o cunoaștem cu toții sub numele de stat. Apariția, dezvoltarea și replicarea regulilor sociale și obișnuielnice în epoca ginților a adus modificări ale structurii și modului de funcționare a puterii sociale, în sensul că apare conceptul de putere publică și încep să se diferențieze într-un mod incipient interesele sociale.

Considerând apariția, dezvoltarea și transformarea formelor precursoare statului modern contemporan, putem afirma că statul este o construcție socială a cărei formare și organizare este fundamentată pe societate, depinzând de aceasta pe fondul dinamicii sale evolutive în cadrul ansamblului normelor și regulilor sociale și obișnuielnice, ansamblu cunoscut sub numele de drept.

În opinia noastră, această inter-relaționare dintre societate-dinamică-norme/reguli-stat este principalul factor care stă la baza conceptului de stat de drept.

1.1. Apariția și evoluția statului. Tipologie și forme de manifestare

Statul s-a constituit în urma procesului de destrămare a orânduirii comunei primitive, pe temelia apariției proprietății private și a scindării societății în clase, ca instrument de dominație și de constrângere în mâinile clasei exploatatoare.

Fiind o formă de organizare a întregii societăți, statul îndeplinește concomitent funcții sociale generale (pentru comunitatea globală) și funcții specifice de clasă (rezultând din caracterul de clasă al puterii politice care constituie esența statului).

Funcțiile statului se exercită atât pe plan intern, cât și pe plan extern, urmărind promovarea, apărarea și impunerea intereselor clasei conducătoare, atât în interiorul țării, cât și în politica internațională, în relațiile cu celelalte state.

Fiecărei orânduiri sociale îi corespunde un anumit tip de stat. Tipurile de stat se deosebesc între ele prin baza social-economică care le-a dat naștere.

În epoca modernă și contemporană, problema statului a devenit centrul de dezbatere și afirmare a concepțiilor politice, întrucât statul a fost perceput ca formă instituționalizată a puterii politice. Aceasta a condus la definirea a două forme fundamentale de stat: statul ideologic – reprezentând o construcție mecanică generată și întreținută de imperii prin controlul, dominarea și supunerea popoarelor și statul național – ca rezultat al puterii popoarelor de a gestiona națiunile în stare de securitate și la care urmează să ne referim în prezenta lucrare.

Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor și a altor oameni de știință încă din antichitate și până în prezent. În acest sens, există o mare diversitate de păreri privind definirea statului, având fiecare, luate în parte, elemente raționale, care contribuie la elaborarea unei definiții cât mai corespunzătoare a conceptului de stat. De asemenea, există un grad destul de ridicat al acceptabilității în rândul specialiștilor din domeniul științelor sociale referitor la modul în care trebuie definit statul.

O definiție largă ar trebui să cuprindă următoarele elemente: statul este o grupare de instituții; acestea sunt conduse de personalul aparținând statului; aceste instituții sunt situate în centrul unui teritoriu determinat geografic, la care de obicei se face referire cu numele de societate.

Diversele păreri privind conceptul de stat se explică prin nivelul de cunoaștere propriu momentului istoric dat, împrejurărilor istorice în care s-a gândit și diverselor criterii de la care s-a plecat. Astfel, în antichitate, statul era considerat o forță de origine divină, concepție care se va regăsi și în următoarele formațiuni sociale, în sensul evoluției istorice.

Platon definea statul ca fiind o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, în care era inclusă întreaga populație, cu excepția sclavilor. În perioada Renașterii, Niccolo Machiavelli, considera statul ca fiind o organizație politică națională, sub egida monarhiei absolutiste, înscrisă în limitele unui anumit teritoriu.

În epoca luminilor, Montesquieu, prezintă statul ca o „instituție centrală bazată pe legi și structurată pe trei elemente ale puterii: legislativă, executivă și judecătorească.”

Jean Jacques Rousseau, a definit statul ca o „putere contractuală, legitimată printr-un contract social, adică o organizație politică separată de societate, căreia i se cedează o parte din drepturile comunității, pentru a sluji comunitatea.”

Cea mai eficientă și importantă instituție în exercitarea puterii politice a fost și rămâne statul. Acesta este în același timp și prima instituție politică structurală, organizată și instituționalizată de deținere, exercitare și legitimare a puterii politice.

Acest fapt a făcut ca statul să fie identificat cu puterea politică, iar aceasta din urmă să fie definită prin stat, ca putere de stat. Și într-un caz și în altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de termeni, ci și cu o lipsă de rigoare în definirea de conținutului și semnificațiilor.

Statul nu se rezumă numai la putere, însăși puterea politică nu e doar cea deținută și exercitată de grupul sau clasa socială aflată la conducere, ci ea implică și forțele sociale asupra cărora se exercită și care constituie opoziția politică. Acțiunea statului e mult mai cuprinzătoare decât puterea politică, ea este generalizată, are ca spațiu de manifestare și alte forme ale puterii, cum ar fi cea economică, socială, spirituală etc. În acest sens, unii autori apreciază că „dacă termenul Putere, desemnează adesea Statul, este pentru că aceasta din urmă nu e doar puterea prin excelență, ci este de asemenea sursa puterii care poate fi exercitată asupra altor persoane.”

Din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna și identifica o continuitate socială, cât și ca instituție supremă a societății. În concepția marxistă statul a reprezentat un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.

Fiind o noțiune filosofică, ideologică și abstractă, statul există în și prin instituțiile sale, numai prin acestea el devine o realitate, o prezență vie a vieții și practicii social-politice. Existența și funcționalitatea statului ca entitate distinctă, de sine stătătoare, este condiționată de prezența unor componente fundamentale, definitorii ca: populația, teritoriul și organizarea politică (Anexa nr. 1).

Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificații, valori și conținuturi diferite. În epoca modernă aceste componente au căpătat forme și principii noi, impuse de cerințele dezvoltării sociale, concret de societatea burgheză.

În acest context, Thomas Fleiner Gerstner, definește statul modern ca fiind „o entitate constituită de către un popor și un teritoriu, și în sânul căreia puterea politică se exercită în maniera rațională și ierarhizată, sub forma suveranității în interior și a independenței în exterior.”

Populația constituie pentru existența oricărei forme statale o componentă de bază, fără aceasta, statul nu și-ar justifica prezența, nu ar exista obiectul asupra căruia să-și exercite autoritatea. În același timp, oamenii sunt cei ce creează și dau viață statului, îl pun în mișcare și fac din el o realitate vie. Oamenii manifestă voința de a trăi într-o comunitate și tot ei dau naștere solidarității, fără de care statul nu s-ar putea închega și funcționa. Populația este cea care dă identitatea și unitatea unui stat și totodată îi conferă o solidaritate rațională și voluntară.

O altă componentă fundamentală a existenței și funcționalității statului o constituie teritoriul. Acesta reprezintă factorul material, spațiul în limitele căruia se creează și funcționează statul. Existența acestuia este la fel de necesară și importantă ca și populația sau organizarea politică. De asemenea, teritoriul impune uniformitatea normelor sociale și juridice în întregul spațiu comunitar, precum și exercitarea autorității politice statale asupra tuturor componentelor și membrilor săi.

Legea este cea care asigură pentru toți membri și clasele sociale unitatea sistemului de normativitate, fiind aceeași pentru toți indivizii, indiferent de apartenența lor la o etnie, grup profesional sau social.

Organizarea politică este o altă componentă care are un rol major în structurarea și funcționarea statului. Aceasta instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabilește rolul și statutul în societate, normele și limitele funcționalității. Acest fapt se realizează prin instituțiile statale politice și aparatul specializat al fiecăruia.

Se poate afirma că statul este considerat drept acea formă de organizare, acea instituție prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizați care își impun voința și interesele asupra societății. De asemenea, statul este considerat ca fiind formula politico-juridică de organizare a comunităților umane care viețuiesc pe un teritoriu determinat și recunoscut de entitățile socio-politice.

1.2. Apariția și evoluția națiunii

În literatura istorică și politică ideea de naționalitate se confundă cu ideea de națiune, după cum și ideea de națiune se confundă cu ideea de rasă, gintă sau popor.

Interpretările ce se dau termenilor respectivi sunt destul de variate. În ordinea formării lor naționalitatea a precedat națiunea, dar în ordinea lingvistică, termenul de națiune a apărut primul și din el a derivat termenul de naționalitate.

Geneza noțiunii de „națiune” se găsește în latinescul natio, cu semnificația naștere, seminție, având un înțeles bine definit, ca expresie a capacității de reconciliere a libertății omului cu conștiința și condiția sa de „ființă socială”.

Națiunea a luat naștere într-o anumită regiune geografică și s-a dezvoltat și răspândit pe o arie mai mult sau mai puțin îndepărtată de leagănul ei până când sub influențe diverse, sociale, politice și economice, s-a restrâns și s-a fixat într-un cadru geografic delimitat de frontierele sale etnice principale.

O parte din autori afirmă că nu limba, religia, legislația, sau autoritatea marilor regi au contribuit la această unitate, ci legăturile feudale, adică legătura omului de pământ.

Egiptenii, perșii, evreii și celelalte popoare care au constituit state în antichitate nu s-au putut înălța până la faza de națiune. Statele asiatice din epoca antică erau formate dintr-un amestec de triburi și de popoare bazate pe principiul dinastic și pe comunitatea religiei. În limbile acestor populații nu găsim termenul națiune, ci numai cuvinte ce corespund termenului popor sau gintă, seminție. Evreii aveau termenul „Am” pentru popor și după întoarcerea lor din captivitate au căpătat o oarecare conștiință națională, când au fost civilizați de babilonieni.

Statul roman, față de celelalte state din antichitate, prin originea și evoluția sa interesantă, a avut câtva timp caracterul național. În epoca glorioasă a imperiului, romanii au dovedit nu numai calități de cuceritori, dar și de colonizatori. Aceștia au asimilat multe naționalități și le-au impus civilizația lor.

Dacia după cucerirea ei de către Traian a fost în foarte scurt timp romanizată. Aceștia au fost însă aproape complet romanizați în cei peste 150 de ani de dominație romană și urmașii lor sunt românii de azi.

Formarea statelor în apusul Europei, confruntarea cu trecerea existenței de la o stare la alta, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma protestantă, apartenența confesională, toate laolaltă au determinat un proces acut de identificare care a dus la formarea națiunilor.

Abordată din perspectiva istoricilor, sociologilor și politologilor, națiunea păstrează aceeași plurivalență a sensurilor. În linii generale, există două modalități principale în tratarea fenomenului național.

Prima se referă la abordările perenialiste și primordialiste, accentuând ideea că națiunile sunt grupuri etno-culturale care au existat din vremuri de mult trecute. În acest context o poziție mai nuanțată este aceea a etno-simboliștilor.

D. Smith, sublinia faptul că, „națiunile sunt comunități etnice cu mituri și origini, cu o istorie și o cultură comună, locuind un anumit teritoriu fiind legate prin sentimente de solidaritate, dar constituirea în comunități conștiente s-a produs în epoca modernă, ca urmare a unor factori externi.”

O a doua mare grupă de abordări este aceea modernistă. Potrivit acesteia, națiunea reprezintă o realitate a lumii moderne, în relație directă cu geneza capitalismului. Mai mult, unii autori merg până la a „considera națiunea ca fiind o structură imaginată, o construcție subiectivă.”

Unii autori apreciază că națiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-și formeze un stat, în mod voluntar. În acest context, aceștia consideră prioritar aspectul politic, latura civică, fără a neglija componenta etnică, adesea esențială în crearea solidarității naționale. Procesul aparține epocii moderne, mai precis secolului naționalităților.

În timp conceptul de națiune a suferit transformări substanțiale, însemnând deplasarea sensului de la viziunea elitară la reevaluarea tradițiilor naționale, la studiul poporului, la apărarea drepturilor tuturor categoriilor sociale.

După 1821, conceptul de națiune tinde din ce în ce mai evident să se încarneze în istorie. Pentru a ilustra această optică, putem da câteva exemple. Eftimie Murgu sintetiza în anul 1830, un punct de vedere etnicist în definirea națiunii, când scria că „[…] limba și națiunea sunt legate laolaltă în modul cel mai intim, ca atare formarea națiunii poate fi favorizată numai prin formarea limbii.”

Invocând necesitatea unirii românilor „într-o singură nație, unire la care sunt meniți prin naționalitate, prin aceeași limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziția geografică, prin trecutul lor și în sfârșit prin nevoia de-a se păstra și de-a se mântui”, Nicolae Bălcescu, considera unitatea națională ca fiind „trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară și să amorțească, ci din contră să poată crește și a se dezvolta.”

Din perspectivă filosofică și psihologică, Constantin Rădulescu-Motru a arătat relația dintre etnic și național în definirea națiunii, fiindu-i subliniat caracterul colectiv și organic „Națiunea este o ființă separată de aceea a indivizilor. Ea se conservă și se dezvoltă după legile proprii.”

Prima definiție a națiunii moderne este atribuită italianului Pascal Mancini, care aprecia că națiunea era o „societate naturală de oameni”, evidențiată prin „unitate de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunități de viață și de conștiință socială”.

Într-o accepțiune de uz general, națiunea a fost percepută vreme de aproape un secol ca „formă de comunitate umană stabilă, istoricește constituită pe baza unității de limbă, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii naționale, ale conștiinței comune și ale destinului comun.”

Recunoașterea unei națiuni în procesualitatea socială reprezintă expresia capacității de a construi statul național și de a-i asigura funcționalitatea pentru a susține, apăra și promova interesele națiunii și a regla raporturile cu alte state, în numele națiunii. Prin capacitatea de a construi statul, națiunea își protejează și își afirmă simbolurile.

Națiunea creează statul, iar statul creează dreptul care poate fi favorabil acesteia sau se poate întoarce împotriva ei. Prin aceste interpretări se exagerează pe de o parte, rolul statului – ca sistem de referință, iar unitatea culturală și tradiția națională sunt interpretate doar ca mit și invenție, pe considerentul că nici un ansamblu de simboluri și moduri de gândire dominante nu cere cu necesitate integrare națională. Pe de altă parte, elementele culturale care definesc o națiune sunt integrate într-un sistem socio-politic, clădit pe așa-numitele „baze comunitare.”

După 1990, se face remarcată o preocupare pentru definirea națiunii, pentru analiza complexă și comparativă a fenomenului național, pentru abordarea interdisciplinară. Preponderența demersului politico-ideologizant asupra sensului civic și juridic, așa cum se întâmplă în statele dezvoltate ale Europei de astăzi, poate avea, însă, consecințe distructive pe plan etnic, unde se produce, de regulă, reactivarea naționalismului. Acest fenomen, revitalizat chiar în unele state din Europa Occidentală, vizibil astăzi în contextul unor legislații mai severe împotriva imigranților, nu reprezintă decât o reacție a „etnicului” în fața tendințelor evidente din partea politicului de a-i denatura sensul.

1.3. Statul național – fundament al securității lumii contemporane

Așa după cum am arătat, statul a fost organizat în triburi și uniuni tribale, iar apoi o dată cu formarea popoarelor acesta a devenit principalul mod de organizare politică, situație întâlnită atât în perioada sclavagistă, cât și în cea feudalistă. Fiecare dintre popoarele existente în sclavagism și feudalism a reclamat pentru dezvoltarea sa o organizare statală proprie, deși această organizare era grefată pe modurile de producție respective. O dată cu trecerea la capitalism, în epoca modernă se desfășoară procesul de transformare a popoarelor în națiuni care va conduce mai târziu la constituirea statelor naționale unitare.

Națiunile dezvoltate din punct de vedere economic, politic, cultural s-au realizat în cadrul statelor naționale unitare. Cu cât acest proces s-a produs mai devreme, cu atât viața națiunilor respective a înflorit și a prosperat mai repede. Apariția și existența, în unele cazuri, a statelor multinaționale vine să confirme această regulă și nicidecum să o infirme. Acestea au apărut ca urmare a faptului că procesul de formare a națiunilor în viața unor popoare a avut loc în condițiile în care acestea se aflau sub stăpânirea unor imperii din evul mediu.

Din aceste considerente, popoarele respective nu au putut să se organizeze de la început în state naționale de sine stătătoare, ceea ce a constituit o serioasă piedică în calea dezvoltării lor.

Pe măsura evoluției istorice și adâncirii procesului de formare a conștiinței naționale, tendința națiunilor de a se constitui într-o viață politică de sine stătătoare a devenit atât de puternică încât a acționat ca principalul factor de destrămare a imperiilor, în urma cărora s-au format statele naționale.

Statul național a avut un rol central în apariția noii ordini internaționale. Statele moderne sunt state naționale – aparate politice distincte cu jurisdicție supremă asupra unei arii teritoriale demarcate, sprijinite pe revendicarea monopolului puterii coercitive și bucurându-se de legitimitate ca rezultat al unui nivel minim de sprijin sau loialitate din partea cetățenilor.

Începând cu al doilea război mondial, statul național a devenit tipul principal de organizare politică de pe glob. O dată cu decolonizarea și prăbușirea Imperiului Sovietic, numărul statelor naționale a crescut rapid. Acesta a dobândit o formă politică deosebită – varianta sa principală s-a cristalizat ca democrație liberală sau reprezentativă.

Democrația liberală presupune că deciziile care afectează comunitatea sunt luate de un subgrup de reprezentanți care au fost aleși, adică legitimați printr-un proces electoral să guverneze în cadrul statului de drept. În arena politicii naționale, democrația liberală se distinge prin prezența unui număr de reguli, toate fiind necesare pentru buna sa funcționare, fără de care democrația liberală nu poate fi în totalitate realizată. Aceste reguli sunt: stabilirea pe cale constituțională a controlului asupra politicii guvernamentale de către reprezentanți aleși; instituirea mecanismelor pentru alegerea și îndepărtarea pașnică a reprezentanților prin alegeri frecvente, libere și corecte; dreptul de a vota în asemenea alegeri pentru toți adulții (cu excepția cazurilor în care dreptul a fost ridicat datorită afecțiunilor mintale sau a condamnărilor penale); dreptul de a candida pentru funcții publice. În plus, mai trebuie să existe: un drept efectiv al fiecărui cetățean la libertatea de expresie, incluzând aici criticarea comportamentului guvernanților și a sistemului socio-economic pe care se bazează guvernarea; surse accesibile de informație, altele decât cele controlate de guvern sau de orice alt grup sau persoană; dreptul de a forma și de a se alătura asociațiilor independente fie ele politice, sociale sau culturale, care ar putea modifica viața publică prin mijloace legitime, pașnice.

Numărul de state cu aceste reguli a crescut semnificativ în ultimele două secole, consolidând democrația liberală ca tip dominant al statului național modern.

În prezent, numărul democrațiilor liberale pare să fie în continuă creștere. „Al treilea val” a început în sudul Europei și s-a îndreptat către America Latină, părți ale Asiei și Africii subsahariene, Europa de Est și fosta Uniune Sovietică.

Construită pe noua concepție a statului național modern, dezvoltarea democrației liberale a avut loc într-un spațiu politic delimitat. Teoria democratică modernă și practica acesteia au fost elaborate pe baza principiilor westfalice.

Aceste principii și-au găsit prima formulare oficială în anul 1648 în cadrul Tratatului de pace de la Westfalia. Documentul a pus bazele a ceea astăzi numim sistemul de state westfalian, fiind caracterizat în mod pronunțat prin procesul de contopire a statului cu națiunea.

Soarta diferitelor comunități politice poate fi controversată, dar locul potrivit pentru determinarea bazei destinului național a fost comunitatea politică însăși, definită teritorial.

În lumea contemporană, principiile și practicile esențiale ale democrației liberale rămân asociate în mod exclusiv cu principiile și instituțiile statului național suveran. Mai mult, teoria democratică modernă și politica democratică presupune o simetrie și o congruență între alegători (cetățeni) și cei care iau decizii la nivel național. În consecință, nucleul sistemului modern al statelor democratice poate fi caracterizat de următoarele trăsături: democrație în statele naționale și relații nondemocratice între state; democrația și drepturile cetățenești pentru cei din interior și negarea lor frecventă pentru cei din afara teritoriului; fundamentarea legitimității democratice și a responsabilității în interiorul granițelor statului și urmărirea interesului național în afara granițelor. În concluzie, apreciem că procesul de constituire a statelor naționale a fost și va rămâne un proces complex și dificil.

Capitolul 2

STATUL NAȚIONAL ÎN SPECTRUL GEOPOLITIC CONTEMPORAN

Schimbările majore din secolul XX și începutul secolului XXI au sporit importanța acordată așezării geografice și poziției geopolitice ale țărilor lumii.

În acest sens, a fost deosebit de importantă conștientizarea diverselor aspecte ce țin de așezarea geografică și poziția geopolitică a țărilor care poate oferi statelor avantaje deosebite în timp ce ignorarea acestor aspecte și neutralizarea lor eficientă poate crea pericole importante sau obstacole de netrecut.

Într-o epocă post-modernă, caracterizată prin fragmentări, dezechilibre, crize, evenimente aparent singulare, nevoia de a avea o imagine cât de cât unitară devine imperativă, atât la nivelul organismelor internaționale sau guvernelor, cât și al grupurilor sociale mai mici, chiar al persoanelor particulare.

2.1. Statul național și rolul său în spectrul geopolitic

Geopolitica oferă nu numai o imagine de ansamblu a hărții politice a lumii, ci ne poate echipa cu instrumente de integrare a faptelor, a evenimentelor locale și regionale într-o viziune globală. În felul acesta, geopolitica conferă structurilor politice sau persoanelor particulare un rol activ, un statut dinamic privind corelarea, lansarea de ipoteze, precum și formularea de judecăți; ea le împrumută sentimentul tonic al evaluării proprii, al unei anumite certitudini că instrumentarul pe baza căruia au făcut judecata este obiectiv și conduce la construirea unor poziții corecte.

În același timp, geopolitica oferă o viziune asupra evenimentelor abordate. Judecata pe care o propune apare mai curând vizuală decât verbală, mai curând obiectivă și detașată decât subiectivă și ideologică.

Indiferent ce factor reținem din procesul de evoluție a geopoliticii, părăsirea câmpului tradițional, al vieții politice a statelor naționale și concentrarea asupra vieții internaționale ne apare ca o trăsătură importantă a noii geopolitici. În acest sens, există tendința ca obiectul de studiu al geopoliticii să nu mai fie situat la nivelul statelor, ci exclusiv la nivelul vieții internaționale. Ceea ce, în parte, este întemeiat.

Operând într-o realitate socială și politică diferită, geopolitica a fost nevoită să-și schimbe prioritățile, ipotezele de cercetare, metodele de abordare, să se interogheze asupra viabilității propriului obiect de studiu după aproape un secol de la apariție.

În prezent, comportamentul statelor este influențat într-o măsură mult mai mare de ceea ce se întâmplă în imediata lor proximitate și în viața internațională în ansamblu. Statele sunt cuprinse în procese economice, în fluxuri informaționale, în tendințe care se cer asimilate în propriile decizii și comportamente.

Nimeni, oricât ar fi de puternic, nu poate trăi izolat. Iar neglijarea tendințelor globale sau pe cale de a deveni globale pot avea efecte dramatice pentru oricine, indiferent de puterea și mărimea acestora. Pe de altă parte, studiul vieții internaționale poate să aibă o importanță preponderentă, dar nu exclusivă. Dinamica vieții internaționale este și o funcție a dinamicii vieții interne a statelor. Nu putem explica o serie de tendințe, de procese zonale sau internaționale fără a face apel la evoluții interne survenite între timp.

Evoluțiile zonale sunt o rezultantă, acestea nu pot fi desprinse de evoluțiile interne și de ceea ce Anton Golopenția numea „potențialul statelor”, iar studiul potențialului de dezvoltare al unui stat nu se poate face doar păstrând o perspectivă geografică. O asemenea perspectivă, importantă, se cere neapărat corelată cu cea economică, sociologică, culturală. La fel cum evaluarea potențialului de dezvoltare al statelor nu poate face abstracție de contextul regional, de condițiile prielnice sau nu de dezvoltare existente în zona respectivă.

Această imagine încearcă să introducă în analiza proceselor istorice, a relațiilor internaționale și interstatale, câteva moduri de abordare disciplinară laolaltă: geografic, politic, ideologic, etnografic, economic etc. În aceasta constă caracteristica de bază a tuturor doctrinelor geopolitice – tendința spre o sinteză interdisciplinară.

Formula metodologică cea mai generală și împărtășită de aproape toți geopoliticienii o reprezintă, confirmarea dualismului istoric fundamental dintre Uscat (telurocrație, „nomosul” Pământului, Eurasia, Heartland „pământul median”, civilizația ideocratică „axa geografică a istoriei”) pe de o parte, și Marea, („talasocrația”, Sea Power, „nomosul” Mării, Atlantic, lumea anglo-saxonă, civilizația comercială, „centura internă sau insulară”) pe de altă parte. Faptul acesta poate fi examinat ca lege principală a geopoliticii.

În întreaga istorie a geopoliticii nu am întâlnit nici un autor care să fi fost indiferent de soarta statului său și a poporului său, care nu ar fi împărtășit orientarea etică și istorică fundamentală.

Este impresionant faptul că, în ultimă instanță, tocmai acele țări care înainte de toate au ascultat de geopoliticienii lor și i-au prețuit, au obținut rezultate uimitoare și au început să examineze chestiunea obținerii definitive a dominației mondiale individuale. Germania a plătit pentru neatenția față de tezele lui Haushofer despre „blocul continental” cu o jumătate de secol de absență în istorie, a suferit o înfrângere îngrozitoare și a căzut într-o inexistență politică. URSS, neacordând atenție operelor celor mai responsabili, mai profunzi și mai clarvăzători patrioți, a ajuns fără lupte și fără să opună rezistență, aproape în aceeași situație cu Germania postbelică – influența mondială a ajuns la zero, spațiile s-au redus considerabil, economia și sfera socială s-au transformat în ruine.

Majoritatea disputelor cu privire la noua imagine geopolitică a lumii se concentrează în jurul a trei categorii fundamentale: statul național, adică statul centralist tradițional care s-a format istoricește; regiunea, adică spațiul administrativ, etnic sau cultural, care constituie o parte din unul sau mai multe state naționale dar care dispune totodată de un oarecare grad de autonomie cultural-economică (Bretania în Franța, Flandra în Belgia, Catalonia, Galicia și țara bascilor în Spania etc.) și marele Spațiu, „uniune” sau „asociație”, care unește câteva state naționale într-un singur bloc economic și politic.

Unii specialiști europeni (germani, francezi), atât cei de stânga, cât și cei de dreapta, consideră că această categorie a statului național, adică a statului centralist tradițional este învechită, iar accentul trebuie pus pe alte două modalități, adică pe regionalism sau chiar pe autonomism, pe de o parte, și pe unificarea continentală a regiunilor într-un bloc unitar, pe de altă parte.

Așadar, considerăm că în limitele unuia și aceluiași proiect geopolitic pot să se asocieze cele mai diferite simpatii ideologice și politice. Cu toate acestea fiecare forță politică interpretează în felul său cele trei versiuni fundamentale ale organizării geopolitice a societății contemporane.

Cercetarea fenomenului statului național ca cea mai răspândită formă de organizare a puterii publice, este de o stringentă actualitate, de o mare importanță teoretică și practică. Principala atenție se acordă mecanismelor globalizării, metodelor, ritmului și rezultatelor ei, precum și perspectivelor și problemelor statelor naționale, formarii noilor centre de luare a deciziilor și posibilităților de reglementare a executării lor.

2.2. Statul național și globalizarea

Existența contemporană se află într-un amplu proces de schimbare care, printre multe alte fațete, marchează tranziția contradictorie spre o nouă civilizație și economie – cea globală. Creșterea economică din orice țară, toate componentele vieții economice resimt pe multiple planuri incidențele tranziției spre economia globalizată.

Globalizarea este o temă preferată a dezbaterilor din zilele noastre. Conceptul de globalizare, care își găsește expresia în toate limbile de circulație ale lumii, are origini obscure în scrierile franceze și americane ale anilor `60 ai secolului trecut.

Îi lipsește însă o definiție exactă. Globalizarea este în pericol de a deveni, dacă nu a devenit deja, clișeul timpurilor noastre – ideea grandioasă care cuprinde absolut totul, de la piețele financiare la internet, dar care nu conferă o perspectivă substanțială asupra condiției umane contemporane. Aceasta reflectă o percepție largă a faptului că lumea se transformă cu rapiditate într-un spațiu social comun, sub influența forțelor economice și tehnologice, și că evoluțiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecințe profunde asupra indivizilor și comunității din cealaltă parte a globului.

Statul național în contextul dimensiunilor globale

Printre preocupările majore ale subiecților relațiilor internaționale, cu responsabilități privind integrarea, dezvoltarea și stabilitatea, un loc aparte îl ocupă globalizarea.

Paradigma globalizării la începutul secolului XXI este privită ca model supus permanent și atent perfecționării și care va rămâne pentru multă vreme, piatra de încercare pentru studii teoretice multidisciplinare prospective și deopotrivă o mare provocare pentru realizarea securității, integrării și dezvoltării durabile.

Studii de specialitate date publicității în mass-media, aduc în atenția noastră câteva zeci de definiții privind globalizarea. Aceasta a fost definită sub diferite forme însă nici una nu a fost pe deplin satisfăcătoare. De altfel, este greu să definești un fenomen care este confuz și foarte complex, fiecare autor evidențiind o anumită latură sau dimensiune a sa.

În ceea ce ne privește, apreciem că, fenomenul de globalizare este un proces complex care se caracterizează prin: creșterea interdependențelor la nivel global; internaționalizarea schimburilor și a producției; tendință profundă de regăsire a unității; liberalizarea piețelor; libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor; nașterea unei societăți civile globale; a treia revoluție industrială și transnaționalizarea tehnologiei; dominația firmelor multinaționale; intensificarea concurenței la nivel global; comprimarea timpului și a spațiului; afirmarea culturii contractului; afectarea suveranității naționale, a identităților culturale și spirituale.

Globalizarea divide și unește în egală măsură, iar cauzele diviziunii sunt identice cu cele care promovează uniformitatea lumii. În paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, comerțului și informațiilor s-a pus în mișcare procesul de localizare și fixare în spațiu. În acest context, procesul globalizării pune problema raporturilor local-global la nivelul fiecărei națiuni.

O dată cu conștientizarea societății globale și pe măsura angrenării în mecanismele ei, posibilitatea unor decizii izolate devine din ce în ce mai redusă pentru comunități și națiuni. Indivizii, grupurile, comunitățile și națiunile nu se pot sustrage acestui proces care universalizează comportamente, moduri de a gândi și de a acționa, stiluri de viață sau amenințări de orice natură. Fiind un fenomen controversat și cu reverberații în toate domeniile vieții, globalizarea suscită extrem de multe analize. Sfera acestui concept se extinde asupra unor aspecte extrem de diverse ce țin de luarea deciziilor politice la nivel național, abordarea globală a problemelor de securitate și pace, problemelor economice și ecologice sau aspectelor legate de identitatea etnoculturală. Apariția și dezvoltarea noilor tehnologii în care informația și cunoașterea joacă un rol crucial și trecerea de la societatea modernă și economia industrială la societatea post-modernă și economia post-industrială, au dus la creșterea proceselor inter-relaționate la nivel global, la redefinirea spațiului și timpului, de fapt la comprimarea acestora.

Propriu fenomenului de globalizare este existența unei economii mondiale cu un grad incomparabil mai mare de complexitate, cu o viteză superioară de reacție.

Una din implicațiile globalizării, constă în faptul că, rolul statului național în economie a scăzut dramatic odată cu apariția primelor corporații transnaționale care fac ca deciziile de investiții să scape controlul statului. În acest sens se remarcă două direcții: individualizare și globalizare. Individualizarea presupune închiderea între granițe, fapt care de obicei duce la dictatura unor clanuri.

Neparticiparea la piața mondială poate duce la ruptura de realitatea economică, iar în momentul când barierele cad, economia rămâne descoperită în fața „invaziei” de produse străine, mai bune și mai ieftine.

Globalizarea este un proces care lărgește cadrele determinate ale schimbării sociale la nivel mondial, ca un întreg.

Un alt aspect al implicării globalizării îl reprezintă diversitatea în interiorul comunităților. În acest sens, vedem ca rezultat al globalizării o lume uniformă, conform doctrinei socialiste, se poate ajunge ca diferitele comunități locale să adopte diferit schimbarea, iar rezultatul să fie o reprezentare a diversității mondiale în interiorul unui spațiu restrâns. Acest lucru se poate demonstra folosind ca exemplu grupurile etnice din diferite orașe mari, care nu s-au integrat adoptând modul de viață al locuitorilor, ci din contră, au adus specificul zonei de proveniență, generând astfel varietate și diversitate.

Ultima decadă a secolului XX a adus în atenție problema schimbării sociale și a diferitelor „tratative” pe care teoriile socio-istorice le poartă cu aceasta. Pare că schimbarea socială suportă un ritm accelerat, începând, mai ales, cu a doua jumătate a secolului trecut, când modernitatea se retrage în spatele cortinei, lăsând loc avansului post-modernității. Liniile de forță ale acesteia sunt însă moștenite, întrucât procesele specifice post-modernității au loc pe aceleași trei paliere: economic, politic și socio-cultural. Spațiul deschis, „universal”, în care se desfășoară aceste procese este, în perioada contemporană, unul global.

Un nou concept se impune, așadar, începând cu anii ’90, pentru a circumscrie un proces amplu, desfășurat pe cele trei niveluri amintite.

Delimitarea conceptuală a globalizării se datorează foarte mult lui Roland Robertson, care definește fenomenul din perspectivă sociologică, astfel: „Globalizarea, conceptual, se referă atât la comprimarea lumii, cât și la intensificarea conștientizării lumii ca un întreg…atât la interdependențele globale concrete, cât și la conștiința asupra întregului global în secolul al XX-lea”.

Interdependența lărgită, interacțiunile, cooperarea și deschiderea granițelor statului național către politica globală urmează o logică normală a istoriei. Este vorba, așadar, de o logică lineară, în care efectul urmează cauzei cu necesitate.

Comună tuturor acestor abordări este însă ideea potrivit căreia procesul globalizării presupune în mod inevitabil, existența unei conștiințe holistice.

Conceptul însuși de globalizare definește un proces prin care evenimentele, deciziile și activitățile care au loc într-o parte a lumii pot avea consecințe semnificative pentru indivizi și comunități din alte părți ale globului. Acest înțeles nu face decât să scoată în evidență faptul că statul național, creație a modernității europene, pare deja compromis. Astăzi bunurile, capitalul, oamenii, cunoștințele științifice, imaginile, comunicațiile, crimele, cultura, poluanții, drogurile, moda, terorismul nu mai țin cont de barierele interstatale, cu puține excepții. Toate acestea reiterează ideea unui spațiu universal al umanității, dezvoltat pe nivelurile economic, politic și socio-cultural.

În acest context, trei mari idei devin fundamentale: cea a liberalizării în economie, a democratizării în politică și a universalizării în cultură. Este firesc să începem a crede că în acest spațiu universal, granițele au căzut.

A devenit însă statul național cu adevărat desuet în contextul acestor noi relații? Mai putem vorbi de relații internaționale atâta vreme cât elementele principale între care acestea au fost stabilite, începând cu epoca modernă – adică statele naționale sunt astăzi depășite? Sunt întrebări la care teoria socială a globalizării încearcă să răspundă. Dar un răspuns care ar accentua în continuare claritatea de unitate primară a statului național în studiul acestor interdependențe globale trebuie să ia în considerație, în mod necesar, o logică multicauzală, iar nu una lineară.

Fenomenul globalizării ca proces care are loc în prezent trebuie înțeles și explicat. Ca atare, pentru a delimita un răspuns mai clar la întrebările de mai sus, vom propune două înțelesuri ale globalizării. Prima se referă la globalizarea activă, care presupune relații ce se stabilesc în mod biunivoc între state sau grupuri de state care dețin relativ aceeași putere economică, politică ori culturală. Nu este esențial pentru ca astfel de relații biunivoce să se producă, ca statele între care acestea se stabilesc să fie egale exclusiv în privința puterii economice. Aceasta întrucât influența economică a unui stat poate fi contrabalansată de influența culturală sau politică a altui stat. Globalizarea face ca anumite regiuni ale globului să fie mult mai adânc implicate în procesele globale decât altele, iar unele state naționale sau grupuri de state să fie mult mai bine integrate în ordinea globală decât altele.

A doua se referă la globalizarea pasivă, care înseamnă existența unor relații univoce între state sau grupuri de state între care există vizibile diferențe de natură economică, politică sau culturală. Apare astfel discrepanța între statele sau grupurile de state care impun anumite valori și cele care nu pot face altceva decât să recepteze aceste valori. Cele din urmă sunt statele cele mai permisive la renașterea, în cadrul lor, a tendințelor etnonaționaliste sau fundamentaliste.

Comunicarea permanentă este o modalitate de a genera credibilitate, încredere și în final integrare, dezvoltare și securitate. Noile tehnologii, perfecționarea lor continuă și extinderea acestora pe orizontală și pe verticală, precum internetul, poșta electronică, telefonia celulară, poziționarea globală, sunt mecanisme ce stau la baza modalităților de realizare a globalizării, să-i spunem primare, urmând ca alte tehnici și tehnologii de ultimă generație să finalizeze procesele într-o manieră de cunoaștere și înțelegere superioară a ceea ce se petrece și mai ales ale evoluțiilor pe termen mediu și lung.

Un alt aspect important al globalizării este domeniul simbolic al vehiculării de informații. Dezvoltarea rețelelor de comunicare globală a schimbat sensul noțiunii de comunicare și i-a conferit conotații noi.

Alături de dimensiunea economică, culturală și informațională se plasează și cea politică. Astfel, se vorbește de o separare între națiune și stat, în sensul că între cele două nu ar mai exista o relație de strânsă legătură. Se afirmă că națiunea nu mai poate câștiga prea mult din legătura sa strânsă cu statul.

Procesul de ștergere a granițelor între state creează teama de pierdere a identității culturale și spirituale, de standardizare a stilului de viață și a mentalităților.

Dinamica proceselor de globalizare arată faptul că, posibilitățile statului național se subminează acelor manifestări ale transnaționalismului și globalismului, reprezentând un impact asupra acestuia. Așadar, statul național se evidențiază prin dezvoltarea și formare simultană a organizării societății din punct de vedere politic, economic și social. Acesta face parte din categoria structurilor mai stabile ale sistemului politic, reprezintă forța ce îndeplinește un șir de funcții deosebite de celelalte subiecte ale sistemului politic.

Impactul globalizării asupra statului național

Statul național a fost pus în discuție până și în ceea ce privește atributele sale regaliene. El nu se mai identifică cu monarhia, securitatea externă și accesul la piețe. Literatura în domeniu și opinia publică insistă pe dimensiunea, prerogativele și cheltuielile sale. Statele naționale sunt mai puțin interesate de mărimea națiunii. Totuși, explozia numărului de țări și creșterea fărâmițării interne, constituie un fapt major al epocii actuale care merge „mână în mână” cu globalizarea.

Pacifismul relațiilor internaționale tinde să reducă naționalismul, statele renunță ușor la furnizarea chiar a unora dintre bunurile publice, în particular acelea care rămân supuse efectelor dimensiunii. Acestea pot fi furnizate de organizații sau alianțe internaționale. Dar frontierele nu sunt întotdeauna exterioare.

Omogenizarea populației rămâne încă o funcție a statelor. Înainte se acționase pentru unificarea piețelor interioare în căutarea extinderii. În același timp, această omogenizare ar reduce sau calma secesiunile interne, datorate nu numai specificității lingvistice, rasiale sau religioase, dar și greutății „fracturilor”sociale.

Slăbirea puterii statului național

Slăbirea autorității tuturor guvernelor pe care o resimțim în prezent se datorează schimbărilor tehnologice, financiare și integrării accelerate a economiilor naționale într-o singură economie de piață globală. De fapt, înainte de aceasta, tocmai nereușita guvernelor a fost cauza liberalizării piețelor.

Voit sau nevoit, guvernele care eșuează în încercarea de a guverna economia națională, de a menține rata scăzută a șomajului și de a susține creșterea economică, de a reduce deficitul balanței de plăți cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar, și-au deschis piețele naționale, cedând astfel presiunilor organismelor internaționale. Statul, practic asigură un cadru de drepturi și îndatoriri legale, în interiorul cărora însă alții influențează din ce în ce mai mult rezultatele.

În acest sens, Susan Strange consideră că: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joacă, dar asta nu mai înseamnă că ele mai sunt actorii principali”.

Statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relațiilor internaționale și, uneori, nici măcar cei mai importanți. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai reprezintă, de cele mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului național. Ele negociază cu alte guverne și, în același timp sau mai ales, pe plan intern cu constituenții lor sociali, pentru a rămâne la putere. În acest context, guvernele care au o poziție slabă nu pot acționa la fel de decisiv, pe plan extern, precum un guvern solid.

Pozițiile statelor în negocierile internaționale pot fi determinate, în mare măsură, de echilibrul forțelor politice din interiorul țării. Faptul că autoritatea statului trece printr-o perioadă de difuziune nu este nou. Să nu uităm că natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor revoluții sociale sau a războaielor. Elementul de noutate este acela că, într-o perioadă relativ scurtă de timp (20-30 de ani), majoritatea covârșitoare a statelor trece, în același timp, prin același fel de schimbări substanțiale.

Profundele schimbări produse de globalizare în viața economică, socială și politică, afectează statul național, constituind astfel, adevărate sfidări la adresa sa.

Un exemplu în acest sens, îl reprezintă, dimensiunile globalizării (globalizarea economică, globalizarea politică și globalizarea militară/securității), care influențează major, în opinia noastră, relația dintre suveranitatea statală și lumea globalizată. În acest sens, le vom menționa pe rând, încercând să prezentăm modul cum acestea afectează suveranitatea statelor naționale.

Declinul puterii statului național este susținut și de alte provocări la adresa acestuia: guvernele naționale au astăzi mult mai puțină influență asupra tranzacțiilor comerciale; globalizarea conduce la o creșterea a interdependenței și la o mai mare competiție internațională; și nu în ultimul rând guvernele naționale pierd controlul asupra politicilor economice naționale și a propriului viitor economic.

Susan Strange a sugerat și un alt domeniu unde puterea și autoritatea statului de a asigura servicii publice a scăzut, și anume – apărarea. Armatele nu mai sunt ținute astăzi pentru a respinge agresorii, ci pentru a impune ordinea civilă. Astăzi, statele pentru a-și asigura supraviețuirea nu mai doresc cuceriri teritoriale, ci obținerea unei cât mai mari părți din piața mondială.

Referindu-ne la globalizarea militară/securității, agenda tradițională a securității naționale este redefinită ca securitate internațională sau o nouă comunitate de securitate cooperativă. În acest sens, globalizarea lărgește scopul securității. Securitatea internațională include probleme ca: fenomenul de încălzire a planetei, scăderea stratului de ozon sau ploaia acidă.

De asemenea, globalizarea mai presupune că statele naționale nu mai pot controla cerințele de securitate nonfizică ca protecția informațiilor și mijloacele tehnologice. Subiecții pericolului pot fi state sau grupuri nonstatale ca milițiile etnice, culturile religioase, crima organizată și terorismul.

Statele sunt interesate din ce în ce mai mult de securitatea și evoluțiile în domeniul militar în alte regiuni datorită creșterii relațiilor financiare, economice și de comerț. Mai mult în cadrul unor organizații ca NATO, autonomia statală și suveranitatea sunt limitate. Ca un argument extrem, se afirmă că globalizarea va determina sfârșitul sistemului de state suverane și independente și eroziunea, pierderea sau diminuarea puterii acestuia. Acest argument este puternic susținut de Kenichi Ohmae și Susan Strange.

Economia fără frontiere este o realitate și implică dispariția frontierelor dintre state. Această tendință se leagă foarte bine de ceea ce oamenii spun astăzi despre guvernare și puterea politică (guvernele și-au pierdut rolul pe care l-au avut cândva, sunt dezamăgiți de politică). Așadar, globalizarea economică marchează supremația sau triumful pieței asupra statului național și a economicului asupra politicului. La baza acestei afirmații stă faptul că globalizarea este în afara controlului statelor naționale. Dar criza economică globală pe care o traversează omenirea în prezent, pare să contravină părerilor anterioare despre relația piață-stat. Această criză își are originile în presiunile generate de prețul petrolului și gazelor naturale, de prețul cerealelor, de bulversările adânci din piața financiară și piața imobiliară, reprezentând un deficit al statelor. În fapt, acesta se identifică în antamarea greoaie a răspunsurilor tehnice, tehnologice și organizatorice ce trebuie date cu multă operativitate, în întreaga lume, problemelor dezvoltării durabile.

Intervențiile statului în afacerile cetății, intervenții de tip instituțional, nu sunt un fenomen nou. Faptul că, pentru a doua oară în istorie, statul american este obligat să intervină pentru a salva economia este expresia clară a faptului că problemele de principiu, ce separă viziunile neo-liberală și conservatoare, de cele social-democrate, mai ales, problema raportului dintre piață și stat, devin actuale.

Deficitele statale

Fără îndoială autoritatea statului este legată de teritoriu. Globalizarea face ca granițele să devină permeabile, iar unele procese capătă, în prezent un caracter transfrontalier, în timp ce altele nici măcar nu pot fi localizate. În aceste condiții, statelor le este din în ce mai greu, dacă nu imposibil, să reglementeze aceste procese, care uneori, au efecte îngrijorătoare asupra societății sau politicii naționale. Acest lucru determină deficite de guvernare majore: social, democratic, de securitate și ecologic.

Continuitate și schimbare

Globalizarea și statul au determinat în cadrul dezbaterii de idei contemporane două atitudini diferite bazate pe adevărurile rezultate din analiza aceleași lumi reale.

Depinde de propriul punct de vedere, un pahar poate fi văzut ca jumătate gol ori jumătate plin. Analizând aceste argumente, este dificil să facem o predicție asupra viitorului statului național. Schimbările asociate cu globalizarea au efecte semnificative asupra acestuia. Oricum nu există până în prezent nici o probă certă că se va ajunge la „o economie globală complet integrată” sau la „o decădere a statului național”.

În ciuda faptului că sunt destule sfidări la adresa suveranității și autonomiei statului în era globalizării, statele ezită să cedeze controlul noilor forțe. De aceea „sfârșitul statului național” prevăzut de Susan Strange este prea determinist anticipat.

Suveranitatea statului poate fi afectată de transformările care au loc în lume, dar nu este ceva sigur și depinde de circumstanțe necunoscute.

Cineva trebuie să contabilizeze voturile, taxele trebuie plătite unei autorități, care să poarte răspunderea pentru servicii publice ca educația și sănătatea. Mai mult statele continuă să creeze un mediu regulator pentru economie. În același timp este clar că statele au un control mai mic asupra unor activități din teritoriul său.

Odată cu globalizarea, frontierele devin mai fluide în ceea ce privește fluxurile de capital, transferurile de bani, comunicațiile prin satelit, fluxurile de date transmise prin rețelele de calculatoare și comerțul cu mărfuri.

Globalizarea a făcut să fie mai puțin controlate unele elemente culturale și psihosociale care susțin suveranitatea.

Avem de a face cu schimbarea naturii statului național sub influența globalizării. Statele se adaptează la fenomenul pierderii puterii economice în interiorul atotcuprinzător al arenei economice, ceea ce înseamnă că trebuie să situăm statul în interiorul a ceea ce politologii numesc guvernare multistratificată.

Statele naționale își schimbă forma lor administrativă deoarece ele sunt integrate cu forme de guvernare care există deasupra nivelului de națiune și pentru că se schimbă formele regionale de autonomie mai jos decât nivelul de națiune. Se poate spune că statele naționale devin prea mici pentru a rezolva problemele mari și prea mari pentru a rezolva problemele mici. Aceasta nu înseamnă ca ele devin mai puțin puternice, ci înseamnă că își remodelează natura suveranității, că își remodelează natura controlului administrativ al puterii politice pe care acestea le-au avut anterior.

Statul post-național sau cum i se mai spune statul providențial își va ține aproape cetățenii nu prin afirmarea gloriei străbune, cu discursuri despre cei mai buni și mai viteji, ci prin servicii concrete: subvenții, privilegii acordate unor grupuri și o protecție socială tot mai importantă.

Astăzi, urmărirea intereselor naționale continuă să fie un aspect important al politicii externe a oricărui stat, iar fiecare dintre ele este mândru de istoria și realizările sale. Populația fiecărui stat continuă să vorbească aceiași limbă și să fie mândră de steagul său.

Prin urmare, în UE, ca de altfel în întreaga lume, naționalismul rămâne o puternică forță în era globalizării. Putem spune că lumea există încă în termeni teritoriali, formată din state separate, fiecare dintre ele bucurându-se de drepturi suverane. Fiecare are propriile sale interese de dezvoltare și apărare.

Capitolul 3

ROMÂNIA ÎN SPAȚIUL GEOPOLITIC CONTEMPORAN

Ecuația geopolitică continentală plasează România într-un mediu în care se împletesc contradictoriu factori de continuitate cu cei de discontinuitate. Situația actuală a țării noastre este rezultatul unei evoluții istorice întinse pe parcursul ultimului secol în care s-au contopit particularități importante cum ar fi localizarea geopolitică, latinitatea, credința ortodoxă, ruperea de lumea occidentală în perioada comunistă și totalitarismul.

Istoria României a fost marcată de plasarea sa la confluența a trei izvoare de presiune politică: un front sudic (balcano – otoman), un front estic (rus) și unul nord-vestic (central – european, maghiaro – german). În timp, datorită imposibilității celor trei imperii (otoman, țarist și habsburgic) de a ne ocupa și absorbi, dar și din cauză că ele au înțeles avantajul de a nu avea granițe comune pe teritoriul nostru, România a dobândit statutul de zonă tampon între aceste mari puteri.

La începutul secolului XXI, România se găsește într-o situație inedită pentru istoria sa de a nu se mai învecina cu nici un imperiu sau superputere, deși reflexe ale politicii imperiale mai sunt percepute. Din cei cinci vecini ai săi, trei și-au căpătat identitatea în ultimii ani (Ucraina, Republica Moldova și Serbia). Totodată, spațiul românesc devine tot mai important în rețeaua circuitelor economice europene și în conectarea continentului la zonele de interes din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Centrală, Golful Persic, Caucaz, României sporindu-i rolul de zonă de contact dintre continentul european și regiunile de interes menționate.

În contextul intensificării disputei asupra așa zisei „zone gri” a continentului și al translatării confruntării între NATO și Federația Rusă în zona cea mai sensibilă a Europei Centrale și de Est – Balcanii – România este chemată să joace din nou un rol dintre cele mai importante.

Traseul de la Marea Adriatică la Marea Caspică, parcurs fie prin sudul, fie prin nordul Mării Negre, se prezintă ca un arc al instabilității. Aici s-au acumulat în timp tensiuni sociale, etnico-religioase și politice, care cu greu au mai putut fi ținute, uneori, în stare de latență. Indiferent cum ar fi privită, dinspre Est sau dinspre Vest, România va fi un obstacol în calea expansiunii islamice către Europa.

Prin poziția sa geopolitică se mai adaugă și faptul că țara noastră este cea mai înaintată țară a Europei Latine în fața Asiei, prin numărul populației, prin potențialul economic și prin tradițiile sale politice, România fiind menită să joace un rol însemnat în această parte a continentului.

3.1. Poziția geografică a României și consecințele ei în plan geopolitic

Într-un context internațional marcat de mutații fără precedent, România parcurge, la începutul secolului XXI, un proces de modernizare. Evoluțiile specifice ale arhitecturii globale deschid oportunități reale, creează responsabilități și generează provocări. Aderarea la NATO și UE a modificat fundamental situația României, care își propune să adopte o conduită pragmatică, activă și previzibilă, pentru a răspunde la sfidările contemporane.

Secolul XXI se caracterizează, între altele, printr-un amplu proces de globalizare. Asistăm la o creștere puternică a interdependențelor între state. În pofida apariției și afirmării unor actori noi și puternici pe scena internațională, statul național continuă să fie încă cel mai important actor al lumii contemporane.

Actuala poziție geopolitică a României

Dacă poziția geografică a unei țări este fixă stabilită de jocul forțelor naturii și exprimată în anumite „jaloane” naturale, poziția geopolitică este variabilă în timp, uneori chiar pe termen foarte scurt, în funcție de modificarea anumitor factori socio-economici și politici. Poziția geografică a țării noastre o știm cu toții. Dar poziția geopolitică a României care este oare? Cel mai bun răspuns l-a dat în urmă cu peste trei veacuri, cronicarul umanist Miron Costin (1633-1691) care, referindu-se la Moldova, dar în fapt afirmația sa poate fi extinsă fără teama de a greși la întreaga Românie, a afirmat că „se află situată în calea (tuturor) răutăților”. Așa cum, de altfel, avea să dovedească din plin istoria principatelor române, separat, și a României, în ansamblu. În fond, se poate pune întrebarea de ce prezintă oare atât de multă importanță partea, regiunea în care este plasată o țară sau alta, în speță partea Europei căreia îi aparține România? Răspunsul este, destul de simplu pentru că din această situare decurg o serie de avantaje sau, din contră, dezavantaje de securitate, politice, economice sau de altă natură. De pildă, la sfârșit de secol XX, România se afla plasată, geopolitic, la intersecția axelor geoeconomice Vest-Est (Europa Occidentală – Spațiul Est ex-sovietic) și Nord-Vest Sud-Est (Germania și Europa Centrală – Asia Mică și Orientul Apropiat). Totodată, România se află situată la intersecția unor axe geoeconomice în curs de consolidare: axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană) și axa fluviilor și canalelor (Rhin – Main – Dunăre), legând Marea Nordului cu Marea Neagră. La acestea ar mai fi de adăugat că România se află, din punct de vedere al populației, dar și al potențialului civil și militar, la intersecția cercului lărgit al Europei Centrale, în cadrul căreia ocupă locul al doilea, după Polonia, cu cercul lărgit al zonei Balcanilor, în care țara noastră este plasată pe locul al treilea, după Turcia și Grecia (ca suprafață și populație se situează pe locul al doilea, după Turcia).

În contextul schimbărilor din Europa, România devine tot mai legată de spațiul balcano – dunăreano – pontic. Și aceasta deoarece, stăpânit sau numai controlat timp de mai bine de două milenii, de o mare putere – fie aceasta Imperiul Roman sau cel Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Rus ori Imperiul Austro – Ungar, spațiul balcano – dunăreano – pontic este pe cale de a juca el însuși un rol important în economia și politica europeană și mondială.

Este suficient să amintim crearea Organizației Cooperării Economice în Zona Mării Negre (OCEMN s-a constituit pentru dezvoltarea cooperării regionale pe multiple planuri, în special cel economic) – participarea României la această organizație regională fiind un exemplu de folosire inteligentă a piețelor alternative și mult discutatul traseu al energiei caspice spre Europa, traseu de care România este în mod firesc foarte preocupată.

Așa cum era de așteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri europene, și nu numai, care vor fie să nu-și piardă privilegiile din zonă sau să și le recâștige, fie vor să devină factori influenți, aici. Aceasta ar fi, în linii mari, actuala poziție geopolitică a țării noastre. Cum valorifică România o asemenea poziție favorabilă, aceasta este cu totul altă problemă. Desigur, există și consecințe negative ale poziției geopolitice a țării noastre.

În condițiile reașezării priorităților în Europa, considerăm că, este oportună lansarea și consolidarea noilor coordonate geopolitice în care se înscrie țara noastră.

În acest sens, se impune ca statul român să facă în așa fel încât coordonatele sale geografice să fie dublate de unele socio-economice, care să constituie cu adevărat, pentru a deveni o sursă de atracție și putere.

Securitatea națională implică participarea directă la menținerea stabilității regionale și internaționale, întrucât instabilitatea regională poate avea efecte de propagare cu o influență negativă asupra securității naționale.

Ca parte intrinsecă a securității sale naționale, România acordă o importanță deosebită angajării în plan politico-militar în susținerea proceselor de stabilizare și democratizare din spațiile adiacente. Această abordare se circumscrie definirii unor politici coerente într-o viziune regională extinsă înglobând Europa de Sud-Est, Marea Neagră și Caucazul, zona Orientului Mijlociu și a Mediteranei și spațiul Asiei Centrale.

În acest context, implicarea României în plan regional prezintă o dublă dimensiune: pe de o parte, demersuri politico-militare pentru atenuarea conflictelor și prevenirea escaladării acestora, pe de altă parte, promovarea unei cooperări eficiente la nivel multilateral, ca o condiție inerentă pentru asigurarea stabilității și prosperității.

Strategia României de promovare a stabilității regionale include contribuția la securitatea cooperativă prin: dezvoltarea inițiativelor complementare din sud-estul Europei; îndeplinirea obligațiilor și angajamentelor internaționale asumate de România în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă, dezarmării și controlului armamentelor și prin participarea la operații multinaționale în sprijinul păcii; cooperarea militară multilaterală și bilaterală; diplomația apărării.

Relațiile de bună vecinătate și dezvoltarea unor raporturi de parteneriat cu statele din regiune asigură cadrul de stabilitate necesar promovării intereselor naționale ale României. Consacrarea sa ca actor important în redefinirea unui mediu subregional stabil certifică responsabilitatea asumată de România în gestionarea problematicii complexe a sud-estului Europei. Responsabilizarea statelor din această regiune prin implicarea directă în gestionarea propriilor probleme va conduce la transformarea acestei zone dintr-un consumator de securitate într-un pol de creștere economică și stabilitate politică.

Succesul proceselor de cooperare din sud-estul Europei demonstrează faptul că această zonă este astăzi suficient de matură pentru a deveni treptat ea însăși furnizor de expertiză în domeniul securității într-un cadru regional lărgit.

Cooperarea cu statele caucaziene, participarea la reconstrucția Afganistanului și Irakului, precum și dezvoltarea unor relații de parteneriat cu statele Europei de Est pot constitui un debut semnificativ al acestui proces de translatare a evoluțiilor pozitive din spațiile imediat adiacente spre alte zone.

Securitatea națională a României este direct influențată de poziționarea sa la confluența a patru spații: central-european, Sud-Est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului și a Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei și Orientului Mijlociu.

Poziția geopolitică a României reprezintă un avantaj în promovarea unor politici de stabilizare și angajare a acestor spații, prin dezvoltarea cooperării intra și interregionale în contracararea riscurilor la adresa securității continentale și globale, în corelație cu abordările organizațiilor internaționale (îndeosebi NATO, UE, OSCE).

Atât prin poziția sa geopolitică, cât și prin elementele fundamentale ale politicii de securitate, rolul României ca actor individual și membru NATO poate fi definit pe două paliere: regional și global. Accesul la Dunăre și Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud-Est, situarea la confluența spațiilor central-european, Sud-Est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, Caucazului și Asiei Centrale, reprezintă o capacitate strategică pe baza căreia politicile regionale ale României, în calitatea sa de stat membru al NATO și UE, pot fi dezvoltate pe patru direcții.

O primă direcție o constituie poziția sa geografică prin faptul că România aparține spațiului central european, integrat în NATO și în UE, în contextul proceselor de extindere finalizate în 2007. În acest sens, România a fost și este un actor important în stabilizarea mediului regional de securitate, prin angajamentele și acțiunile sale, contribuie la extinderea zonei de securitate central europene spre alte regiuni. Totodată, țara noastră a dezvoltat relații privilegiate și parteneriate de substanță cu statele membre NATO din Europa Centrală.

Zona central-europeană reprezintă un potențial furnizor de securitate pentru estul Europei. În acest sens, parteneriatul româno-ungar poate constitui un model de relații bilaterale în Europa Centrală și de Est.

Relațiile de cooperare România – Polonia, ca state central europene cu un potențial geostrategic major, constituie, de asemenea, un element de proiectare a stabilității și securității spre estul Europei. Integrarea completă a Europei Centrale în NATO și Uniunea Europeană va conduce substanțial la cooperarea regională și va contribui la securizarea frontierelor geografice și virtuale ale continentului european.

A doua direcție presupune asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani și reprezintă un obiectiv major al politicii de securitate a României. Zona Sud-Est europeană a înregistrat progrese semnificative în rezolvarea anumitor revendicări de natură etnică, identitară și teritorială.

Atât în plan politic, cât și economic și militar, România reprezintă un catalizator al politicilor regionale de cooperare, apreciind că rolul său s-a dezvoltat și amplificat odată cu aderarea la NATO și UE. Substanța implicării sale în Balcani nu este dată numai de asigurarea în plan militar a stabilității, dar și de asistența oferită în domeniul reformei sectorului de securitate pentru statele fostei Federații Iugoslave.

Politica subregională a României este marcată de asumarea responsabilităților proprii în stabilizarea regiunii, conform principiului regional ownership aplicat atât în planul acțiunilor individuale, cât și în participarea la organisme și procese sub-regionale. În acest sens, România sprijină obiectivele de integrare europeană ale statelor din Balcanii de Vest, propunând dezvoltarea unei platforme politice de solidaritate, în scopul formalizării unui nou stadiu al cooperării statelor din Europa de Sud-Est și al consolidării perspectivei de aderare la UE pentru regiune.

De asemenea, România a salutat semnarea Cartei Parteneriatului Adriatic, opinând că statele participante la aceasta vor continua eforturile în vederea consolidării instituțiilor democratice, societății civile, statului de drept, economiei de piață și a compatibilității militare cu NATO.

Integrarea României și Bulgariei în NATO a deschis calea asimilării spațiului balcanic în cadrul unei Europe prospere și stabile. O evoluție pozitivă în acest sens, o constituie aderarea în UE, în ianuarie 2007, a celor două țări. Inițiativa comună și măsurile întreprinse de NATO și UE în domeniul securizării frontierelor reprezintă un demers important în stabilizarea regiunii.

A treia direcție presupune stabilitatea și evoluția democratică a statelor din Europa de Est, precum și dezvoltarea capacităților acestora de a contribui la securitatea regională și euro-atlantică. Aceasta prezintă o relevanță directă pentru spațiul euro-atlantic. Ca stat membru al NATO și al UE, România va contribui la consolidarea stabilității regionale, prin dezvoltarea cooperării cu vecinii săi de la răsărit, în domeniul securității. De asemenea, va susține dezvoltarea cooperării NATO-Rusia, de o manieră care să încurajeze participarea constructivă și eficace a Federației Ruse la securitatea euro-atlantică. Totodată, țara noastră va continua să acționeze în vederea dezvoltării unui parteneriat pragmatic și modern cu Federația Rusă, pe baza Tratatului de Prietenie și Cooperare încheiat în iunie 2003.

Având în vedere importanța Ucrainei în spațiul euro-atlantic, România a susținut (a se vedea Summit-ul de la București 2008) și va susține aspirațiile euro-atlantice și europene ale Ucrainei și amplificarea cooperării sale cu NATO. De asemenea, consolidarea evoluției democratice a Republicii Moldova, întărirea capacităților sale de a combate criminalitatea transfrontalieră, precum și identificarea unei soluții politice viabile și benefice a conflictului transnistrean, sunt importante pentru securitatea euro-atlantică. România va susține aspirațiile europene ale Republicii Moldova și participarea sa la procesele de cooperare din Europa de Sud-Est.

A patra direcție constă în faptul că România dorește să contribuie la translatarea rezultatelor pozitive ale cooperării multinaționale din sud-estul Europei spre zona Mării Negre și a Caucazului, regiuni care reprezintă o sursă de riscuri la adresa securității europene, dar care dispun de un deosebit potențial de dezvoltare, insuficient exploatat până în prezent.

Odată cu încheierea Războiului Rece, regiunea Mării Negre nu mai poate rămâne doar un cordon sanitar sau o simplă zonă de interferență a diferitelor dezvoltări sub-regionale. În acest context, politica de securitate a României vizează conectarea sud-estului Europei, zonei Mării Negre, Caucazului și Mediteranei într-o abordare unitară din perspectiva existenței unor riscuri și oportunități comune acestora.

Poziția geopolitică a României va fi valorificată în planul asigurării stabilității, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securității rutelor energetice și de transport. De asemenea, țara noastră se aliniază politicilor NATO și UE de sprijinire a democratizării și oferire de asistență de securitate statelor din regiune.

Proiectarea stabilității în spațiile adiacente Mării Negre se va realiza în concordanță cu politicile NATO și UE în regiune, va beneficia de parteneriatele României cu Turcia și Grecia și va fi sprijinită prin dezvoltarea relațiilor de cooperare cu Federația Rusă ca actor regional major.

Prin participarea la inițiative, procese și operațiile militare din Africa până în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, România și-a afirmat potențialul global de promovare a stabilității și securității.

Activitatea sa în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Mondiale a Muncii sau Fondului Monetar Internațional, reprezintă, de asemenea, modalități de participare la procese globale cu relevanță directă pentru securitatea națională a României.

Prin poziția geopolitică, țara noastră este implicată substanțial în eforturile internaționale și statale de combatere a noilor provocări globale la adresa păcii și securității internaționale. În acest sens, România a participat în numeroase operații de menținere a păcii, de răspuns la crize și combaterea terorismului cu peste 14.000 de oameni, (personal militar și de poliție).

Participarea la aceste operațiuni subliniază angajamentul global al României în combaterea noilor riscuri la adresa securității internaționale, ca parte intrinsecă a politicii sale de securitate. De asemenea, parteneriatul strategic cu SUA consacră valențele acestui demers ca durabil și fundamentat pe existența unor interese comune în spațiul euroasiatic.

3.2. România – vector dinamic al securității în Regiunea Mării Negre

Ca stat de graniță al Uniunii Europene și al NATO, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere deoarece acestea mențin pacea și buna înțelegere în relații, creează comunități pluraliste și au un comportament predictibil în domeniul securității.

Construirea unui regim de securitate și prosperitate în zona Marii Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune a acestei strategii. România are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie stabilă, democratică și strâns conectată la structurile europene și euro-atlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al țării noastre vector dinamic al securității democratice, stabilității și prosperității economice este acela de a stimula o implicare europeană și euro-atlantică cât mai puternică în regiune.

Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resursele energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, având un impact semnificativ asupra stabilității și securității euro-atlantice.

Departe de posibilitatea de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euro-atlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate).

Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și – într-o măsură importantă – o sursă majoră pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd posibilitatea creșterii substanțiale a ponderii sale în următoarele decenii, fapt ce îi conferă un rol crucial în securitatea energetică a Europei.

Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor.

În rândul acestora trebuie menționate: proliferarea, conflictele latente (înghețate), traficul ilegal de armament, muniții și explozivi, traficul de droguri și de ființe umane, migrația ilegală, terorismul și guvernarea ineficientă.

Contracararea acestor riscuri și amenințări este înainte de toate o responsabilitate primordială a statelor riverane la Marea Neagră. Ele trebuie să fie, în primul rând, conștiente de existența acestor pericole și sunt obligate să dezvolte politici interne, externe și de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor granițe și să se abțină de la sprijinirea, în orice fel, a mișcărilor separatiste, a organizațiilor extremiste sau teroriste, a activităților infracționale.

Țările riverane Mării Negre sunt obligate să coopereze activ și eficient, să promoveze măsuri destinate creșterii încrederii în regiune și să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile privind reducerea armamentelor convenționale și retragerea forțelor militare staționate ilegal pe teritoriul altor state. În același timp însă, pornind de la caracterul indivizibil al securității în spațiul euro-atlantic în acord cu cerințele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entitățile care au interese în zonă, inclusiv NATO și UE, România apreciază că regiunea Mării Negre este un spațiu geopolitic deschis comunității democratice internaționale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere și prietene.

În acest scop, România promovează activ ideea necesității definirii și implementării unei strategii euro-atlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experiența abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din Europa de Sud-Est și nevoia unui echilibru apt să favorizeze opțiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor și amenințărilor și să contribuie activ și eficient la soluționarea conflictelor, stărilor de tensiune și disputelor.

Extinderea responsabilităților UE în stabilizarea și reconstrucția regiunii, consolidarea prezenței și a contribuției Alianței Nord-Atlantice și a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a democrației, păcii și securității, ca și prezența unor capacități operaționale americane în regiune, reprezintă factori de importanță vitală, în măsură să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.

Prioritar pentru România este armonizarea și eficientizarea proceselor instituționale de cooperare inițiate în anii care au trecut de la prăbușirea imperiului sovietic, contracararea tentațiilor monopoliste sau hegemonice și stabilirea unui nou cadru de dialog și cooperare la care să participe toate statele și organizațiile democratice interesate, în condițiile în care, pentru această regiune, imperativul etapei este trecerea de la vorbe la fapte, de la discuțiile despre importanța și identitatea geopolitică a regiunii extinse a Mării Negre la proiectarea de strategii și programe și la implementarea acestora, prin acțiuni concrete. În acest context, România acționează ferm pentru organizarea Forumului Mării Negre pentru Dialog și Cooperare, inițiativă consacrată preponderent promovării democrației și dezvoltării economice, creșterii încrederii, consolidării stabilității, păcii și securității.

Concomitent, România va sprijini activ procesul de constituire în spațiul adiacent Mării Negre a unei euro-regiuni de dezvoltare economică aptă să faciliteze cooperarea cu statele membre ale UE, să stimuleze dezvoltarea infrastructurii energetice și de transport, să promoveze comerțul, investițiile și perfecționarea mecanismelor de piață.

Ineficiența unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluționarea acestor conflicte impune necesitatea reanalizării lor și o implicare mai activă a statelor și organizațiilor care pot aduce o contribuție pozitivă în acest scop. Este necesar ca în cadrul unei astfel de strategii să fie definit un set de principii, norme și reguli de conduită unitare, conforme cu interesele oamenilor, comunităților și statelor din zonă, cu interesele de securitate ale comunității euro-atlantice și cu prevederile dreptului internațional, apte să răspundă adecvat diferendelor specifice fiecărui conflict în parte.

Setul de principii, norme și reguli de conduită cuprinde obligații referitoare la: nerecunoașterea regimurilor separatiste și neîncurajarea lor în orice formă; retragerea trupelor străine staționate ilegal în perimetrul diferitelor enclave; evacuarea depozitelor de armament, muniții și explozivi sub control internațional; desființarea formațiunilor paramilitare constituite de regimurile ilegale pe teritoriul regiunilor separatiste; declanșarea unui proces dinamic de evoluție democratică având ca scop reintegrarea acestor regiuni în cadrul statelor democratice din care fac parte de drept.

România urmărește implicarea directă în procesul de soluționare pașnică a conflictelor și disputelor din proximitatea sa strategică, atât prin acțiuni naționale cât și în format multilateral, vizând promovarea democrației, sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene și euro-atlantice și a celor având ca scop construcția securității și prosperității. Interesul României este ca procesele de lărgire ale celor două organizații să nu conducă la crearea unor noi linii de separație în regiunea Mării Negre, astfel că țara noastră va sprijini efectiv perspectiva integrării europene și euro-atlantice a statelor din vecinătate.

Pe temeiul relațiilor speciale dintre România și Republica Moldova și în consens cu responsabilitățile firești ce decurg din comunitatea de istorie, limba și cultura, cu principiul „o singură națiune – două state” și cu spiritul politicii europene de vecinătate, vom acorda o atenție deosebită cooperării cu Republica Moldova.

3.3. Caracteristicile spațiului geopolitic de securitate al României

Zona Balcanică păstrează încă multe probleme divergente, existând puține șanse ca acestea să fie soluționate fără o atentă susținere și implicare a Comunității Internaționale. În condițiile actuale, de convergență accentuată a intereselor naționale cu cele acceptate și promovate de democrațiile occidentale, sunt create oportunități pentru întărirea conlucrării și securității în plan regional și subregional. Prin dezvoltarea relațiilor de cooperare și parteneriat în plan bi și multilateral, precum și perfecționarea altor forme de întărire a încrederii între state, se va asigura cadrul necesar edificării securității europene.

Situația din regiune este caracterizată de următoarele aspecte: menținerea situației de securitate la un nivel stabil, dar fragil, pe fondul focalizării atenției Comunității Internaționale (din punct de vedere politic, militar și al asistenței financiare) spre alte zone de criză și conflict, precum Irakul și Afganistanul; reducerea progresivă a amenințărilor convenționale, ca urmare a faptului că nici unul din statele din regiune nu își mai percep vecinii drept inamici, cel puțin la nivel declarativ. La aceasta contribuie într-o mare măsură și demersurile statelor din regiune de a fi admise în structurile politice, economice și de securitate euro-atlantice; menținerea la un nivel ridicat a riscurilor și amenințărilor cu caracter asimetric de tipul activităților teroriste, traficului ilegal cu armament, droguri, persoane și migrației ilegale; continuarea acțiunilor formațiunilor paramilitare, în special a celor albaneze, care induc o stare de insecuritate ce poate întârzia sau bloca procesele de prevenire a conflictelor și de consolidare a stabilității în zonă; necesitatea menținerii prezenței în zonă a unor structuri militare internaționale, pregătite să descurajeze eventualele tendințe de revenire la confruntare și conflict; creșterea influenței islamice, în special în zone precum Bosnia și Herțegovina și Sandjak; înregistrarea unui ritm lent al reformelor în domeniul apărării și securității, în toate statele din regiune.

România, stabilitatea și securitatea europeană și globală

Principalele elemente care determină evoluția mediului de securitate în zona adiacentă României sunt caracterizate de obiectivele naționale ale fiecărei țări în parte privind interesele geopolitice și economice, dorința acestora de a adera la organizații de securitate (ONU, UE), participarea la asigurarea unui climat stabil, combaterea terorismului și proliferarea amenințărilor asimetrice.

În acest context, între România și statele vecine s-au încheiat o serie de relații, convenții, acorduri și tratate, la diferite niveluri (guvernamentale, neguvernamentale, politice, economice și militare) cu impact benefic pentru asigurarea unei stabilități zonale care să ducă implicit la menținerea și dezvoltarea mediului de securitate global. Câteva dintre aceste relații sunt cele cu: Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria, Serbia și Bulgaria.

Rusia va continua să se implice și să promoveze soluții proprii pentru rezolvarea diverselor situații conflictuale și post-conflictuale din afara spațiului ex-sovietic (Orientul Apropiat, Irak, Balcani), urmărind să fie recunoscută ca mare putere, capabilă să se implice eficient în procesul decizional la nivel global și să-și asigure căi de promovare a intereselor în zonele respective. De asemenea, Moscova urmărește să-și mențină statutul de lider regional și zonal, de reprezentant unic și purtător de cuvânt al intereselor statelor CSI în fața NATO, UE și a celorlalte organisme internaționale. Ea va continua să facă uz de o gamă variată de presiuni politice, economice și militare în scopul menținerii influenței și controlului asupra statelor din spațiul CSI prin acordarea unei atenții sporite procesului de restructurare a sistemului de apărare propriu și colectiv.

Politica externă a Moscovei își va menține caracterul bivalent, urmărind asigurarea de alternative pentru fiecare din direcțiile sale de acțiune (exemplu NATO – Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, SUA – Rusia – Europa Occidentală, baze militare occidentale – baze militare ruse).

Începând cu anul 2007, granița de Nord-Est a României cu Ucraina și Republica Moldova a devenit frontiera externă a NATO și Uniunii Europene ceea ce presupune o îmbunătățire reală a relațiilor și climatului transfrontalier, cu respectarea drepturilor minorităților și promovarea unei cooperări eficiente în privința combaterii traficului ilegal de persoane, criminalității organizate și terorismului.

Singurul domeniu în care se poate afirma că se dezvoltă o cooperare normală este cel al cooperării transfrontaliere în cadrul euroregiunilor Carpatică, Dunărea de Jos și Prutul de Sus.

În luna august 2004 s-a deschis canalul navigabil Dunăre (brațul Chilia – brațul Bâstroe) – Marea Neagră. Se apreciază că, prin intrarea în exploatare a acestui canal, transportul de încărcături în delta ucraineană a Dunării va crește cu peste 60%. Prin urmare, la adresa României se configurează pericolul pierderii monopolului transportului prin Delta Dunării deținut în prezent. În acest sens sunt necesare eforturi susținute pentru a conferi un nou climat și un nou conținut relațiilor bilaterale. Ucraina trebuie încurajată să mențină cursul European al politicii sale externe, iar România poate, prin intermediul NATO și UE să susțină această direcție.

Probleme sensibile care pot deteriora relațiile bilaterale: Canalul Dunărea Marea Neagră; nerezolvarea și stingerea datoriilor pe care statul ucrainean le are față de România, ca urmare a livrărilor de mărfuri în contul construirii Combinatului CIM Krivoi Rog; reticența față de soluționarea problemelor semnalate periodic de minoritatea română din Ucraina, îndeosebi cele vizând redobândirea unor clădiri care au aparținut societăților culturale românești până în 1944; preocuparea crescândă privind continuarea politicii de divizare a românilor din Ucraina.

Atitudinea autorităților moldovene față de relațiile cu România nu a suferit modificări importante în ultima perioadă de timp, cu excepția renunțării la mesajele publice critice. La nivel oficial, încă se menține condiționarea fermă a normalizării relațiilor și a reluării dialogului politic pentru semnarea Tratatului de bază. Pe termen scurt, nu se prefigurează mutații notabile în atitudinea autorităților moldovene față de relațiile cu România.

Implicații asupra intereselor României: prelungirea blocajului intervenit în relațiile bilaterale continuă să afecteze interesul României de a consolida relații privilegiate cu Republica Moldova și de a stimula afirmarea spiritualității românești pe ambele maluri ale Prutului; nesoluționarea dosarului Transnistrean, în proximitate, rămâne un focar real de instabilitate.

Integrarea României în structurile europene și euroatlantice deschide, deocamdată pe un segment îngust, posibilitățile de interacțiune româno – moldoveană, astfel: ca stat membru NATO, România va avea posibilitatea de a menține în atenția Alianței „Dosarul Republica Moldova”, având în vedere provocările venerate de nesoluționarea conflictului transnistrean, de criminalitatea transfrontalieră, traficului de droguri și ființe umane etc.; România ar putea obține rolul de coordonator al dimensiunii regionale a PfP; România va avea posibilitatea unei reale valorificări a oportunităților oferite de instrumentele conturate de Uniunea Europeană, în cadrul strategiei Politicii Europene de Securitate și Apărare (ESDP), pentru statele vecine Uniunii lărgite și care își găsesc o proiecție perfectă pe matricea de viitor a raporturilor bilaterale între România și Republica Moldova (inițiativele „Programe de vecinătate” și „Noul Instrument de Vecinătate” vizând mai bună implementare a proiectelor comune derulate pe palierul cooperării transfrontaliere).

Dinamica evenimentelor politice, economice și diplomatice dintre România și Ungaria devine pe zi ce trece din ce în ce mai bună, are la bază, atât interesele acceptate de comun acord, cât și interesele Alianței Nord – Atlantice a căror membre sunt și tind să se amplifice, în mod armonios, după aderarea României la UE.

România și Ungaria participă în mod efectiv la realizarea, menținerea și reconstrucția stărilor de securitate, atât în Europa (Bosnia, Kosovo), cât și în teatrele de operații din Orientul Mijlociu (Afghanistan și Irak). Ca țară membră a Uniunii Europene, Ungaria a sprijinit România în demersul său de a adera la această organizație în anul 2007. Politica internațională a celor două state se îmbină armonios și prevede o Europă unită, fără disensiuni politice, economice, etnice sau de altă natură, iar eforturile acestora converg către relații bilaterale și regionale transfrontaliere.

Relațiile cu Serbia trebuie considerate în ansamblul situației din regiune care cuprinde evenimentele din Bosnia și Kosovo, raporturile fragile cu Muntenegru, neînțelegerilor în privința modului de rezolvare a situației din Kosovo.

Relațiile dintre România și Serbia se dezvoltă în ritm susținut, abordând domenii diferite de la cel politic și diplomatic la cel economic și militar.

Participarea cu efective militare la restabilirea situației din Bosnia și Kosovo, corespunde interesului României de asigurare a stabilității și securității în zonă. România, în relațiile cu Serbia, poate reprezenta un factor esențial privind deblocarea situației din Bosnia – Herțegovina și din Kosovo în vederea atingerii obiectivelor pentru trecerea la un dialog consistent și realizarea negocierilor Acordului de Stabilitate și Asociere. România este interesată de demersurile Serbiei pentru constituirea relațiilor de prietenie și instaurare a democrației în această țară și poate fi puntea de legătură cu Uniunea Europeană și NATO (sprijinirea pentru integrarea în parteneriatul pentru pace).

Intrarea României și Bulgariei în NATO are potențialul de a consolida semnificativ situația strategică și de securitate în Europa de Sud – Est și Balcanii Occidentali. Relațiile bilaterale dintre România și Bulgaria reprezintă un factor de stabilitate zonală și regională și duce la impulsionarea celei globale, iar prin efortul acestora la consolidarea păcii, stabilității și dezvoltării democratice.

Accelerarea reformelor economice din cele două state a deschis perspectiva aderării acestora în Uniunea Europeană la începutul anului 2007, fapt ce confirmă consecvența politică de integrare și asistență în organismele regionale și mondiale de securitate.

Având în vedere relațiile bilaterale și cele de tip regional cu statele vecine, România trebuie să pună accent deosebit pe: complementaritate și coordonare între inițiativele de cooperare din regiunea ESE, SEECP, Pactul de Stabilitate și SECI, prin identificarea priorităților regionale comune, focalizarea pe domenii specifice și evitarea duplicărilor; urmărirea cu prioritate în cadru bilateral și multilateral, cu țările din regiune și cu partenerii Uniunii Europene, a problematicii JAI (combaterea imigrației ilegale, traficului de persoane, crimei organizate) și conexe (terorismul).

Dezvoltarea formulelor vizând apropierea mai mare a României de mecanismele UE-PESC și problematica Balcanilor Occidentali, prin: promovarea în context regional a formelor de integrare economică și a intensificării schimburilor comerciale, în spiritul Uniunii Europene; promovarea în statele din Balcanii de Vest a modelului românesc de soluționare a problemei minorităților naționale; prioritate pentru acțiunile românești în domeniul cooperării economice regionale (energie, infrastructură, transporturi), în domeniul colaborării militare (asigurarea de asistență reciprocă privind securitatea și implementarea reformelor militare).

3.4. Evoluțiile din mediul de securitate și implicațiile probabile pentru România

Calitatea de țară membră NATO și UE ar putea determina ca România să suporte o serie de consecințe generate de evoluțiile din sistemul global și continental de relații. Cele mai probabile ar putea fi: menținerea SUA ca principal factor dinamizator al procesului de edificare a noii arhitecturi de securitate globală, sprijinul american pentru promovarea intereselor naționale fundamentale și relațiile instituționalizate speciale româno-americane vor face ca România să joace un rol tot mai important în procesul de securitate regională și să participe activ la inițiativele din Orientul Mijlociu și Apropiat; în contextul neclarificării raporturilor transatlantice și al inerției în procesul de luare a deciziilor manifestate în cadrul UE, este de presupus să apară contexte noi în care România să fie nevoită să-și precizeze opțiunile în legătură cu abordarea unor evenimente, care să nu concorde cu poziția unor state vest-europene, ceea ce ar putea genera nemulțumirea acestora și chiar impunerea unor măsuri neconvenabile; apartenența la NATO presupune asumarea riscurilor și amenințărilor cu care se poate confrunta Alianța precum și fiecare stat membru în parte. Aceasta implică adoptarea de măsuri noi și inițierea de acțiuni care să dea posibilitatea participării active la efortul comun de prevenire și contracarare a riscurilor și amenințărilor; adoptarea sistemului de infrastructuri și promovarea conceptului strategic al NATO implică posibilitatea ca pe teritoriul național să fie dislocate elemente din sistemul militar integrat al Alianței, cu toate consecințele ce decurg din această situație; extinderea NATO spre Sud și Est poate genera obligații specifice pentru România, pentru a căror identificare, asumare și îndeplinire trebuie elaborate măsuri prealabile; postura României de membru al NATO și al UE necesită măsuri premergătoare pentru a face față sarcinilor impuse de participarea la identitatea europeană, în domeniul securității, fără ca acestea să afecteze îndeplinirea angajamentelor asumate pe linie NATO; posibilitatea implicării NATO în gestionarea situațiilor de criză, la care România să fie angajată în calitate de membru al Alianței, nu exclude participarea și la misiuni militare sub egida altor organisme internaționale (ONU și OSCE); participarea cu efective la misiunile internaționale presupun pierderi umane și pagube materiale nedorite asemenea riscuri trebuind asumate; prevenirea surprinderii și evitarea unor situații deosebite presupune ca la dispoziția factorilor politici de decizie să se pună un volum corespunzător de informații în care elementele de prognoză să fie bine reprezentate. Aceasta implică perfecționarea sistemului informativ al tuturor structurilor care concură la asigurarea securității naționale, ceea ce presupune alocarea unor fonduri adecvate, cel puțin în faza constituirii structurilor de participare.

Competiția dintre SUA și componenta europeană a NATO, în domeniul furnizării unor categorii de tehnică militară pentru realizarea interoperabilității forțelor armate ale noilor membri cu cele ale Alianței ar putea genera probleme pentru conducerea politico-militară a României.

În concluzie, România, alături de statele aliate și partenere, continuă să se implice activ la soluționarea problemelor ce vizează stabilitatea și securitatea regională și globală, își va consolida statutul în cadrul Alianței Nord Atlantice și va sprijini demersurile noilor candidați pentru accederea în NATO.

Pe baza evaluărilor situațiilor din mediul actual de securitate apreciem că: pe termen scurt și mediu, riscul declanșării unui conflict regional care să afecteze România și Alianța este minim, iar angajarea țării noastre într-un conflict major în următorul an, se menține nul; campania împotriva terorismului va continua și va impune o implicare mai substanțială a statelor democratice precum și a organismelor de securitate internațională; se vor menține în continuare focarele de criză din Caucaz, Orientul Mijlociu și din Balcani; se vor amplifica și diversifica riscurile asimetrice neclasice și va crește incidența dintre fenomenul terorist și crimă organizată; participarea României la misiunile internaționale prezintă riscuri privind securitatea personalului român angajat în aceste operații, ceea ce va impune măsuri și acțiuni specifice; România își va consolida poziția în cadrul NATO, va juca un rol important în ecuația de securitate a Europei Centrale și de Est și va continua să sprijine eforturile țărilor din zonă, pentru democratizare și integrare în structurile euroatlantice.

Geopolitica României în contextul apartenenței active la NATO și UE

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO și a început o nouă etapă, ca stat aliat. În acest context, diplomația românească a avut un rol fundamental în procesul de aderare a României. De fapt, din punct de vedere istoric, distanțarea de blocul pro-Sovietic al Tratatului de la Varșovia a României a început încă din vremea regimului comunist.

România a devenit membru cu drepturi depline a NATO și face parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor în domeniul securității. României beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din istoria sa și are posibilitatea de a-și promova interesele naționale în cadrul unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori democratice.

România a participat la un număr important de acțiuni de menținere a păcii atât sub „umbrela” ONU, cât și a OSCE și a NATO. Președintele George Bush remarca faptul că noile state au devenit membre de facto prin participarea directă a acestora în lupta împotriva terorismului în Irak și prin acțiunea militară din Afganistan.

La început de secol XXI, România face parte dintr-o Alianță care își continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianței consolidează capacitățile României de protejare a securității sale, într-un mediu în care securitatea națională înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă cooperare, valori comune, capacități noi, implicare activă a tuturor palierelor societății. NATO, ca și alte organizații multinaționale create după cel de-al doilea război mondial a suferit însă schimbări, și multe evoluții ce țin de integrarea europeană au avut efecte neașteptate asupra Alianței, erodând parteneriatul transatlantic. România și celelalte state est-europene care au devenit membre NATO și sunt sau urmează să devină membre ale UE, vor avea un rol important în menținerea echilibrului transatlantic.

Care sunt implicațiile aderării la NATO pentru România? Din punct de vedere al securității naționale, România va beneficia de sistemul de apărare al NATO. În esență, pe bază de reciprocitate aceasta înseamnă că în cazul în care România este atacată de un stat nemembru, celelalte state membre ale Alianței vor acționa pentru apărarea României. În plus, în calitate de membru, România va fi chemată să participe la orice acțiuni militare sau de peace – keeping hotărâte de NATO sau pe care ONU le mandatează.

Din punct de vedere militar, România va putea să achiziționeze echipamente militare cu un înalt nivel tehnologic la care statele nemembre nu au acces. În același timp, România va putea participa la programe militare ceea ce va avea un impact economic pozitiv. Pe plan politico-diplomatic, deși își va pierde statutul de neutralitate militară care i-a conferit unele avantaje diplomatice, în special în roluri de negociator/moderator în diverse zone fierbinți ale globului, România va putea să-și proiecteze statutul de forță regională aliată în relația cu statele nemembre cu care are capitole importante nerezolvate.

România este acum privită de investitorii majori ca o țară sigură, iar investițiile americane și cele din UE au crescut considerabil.

În urma integrării României în structurile politice, economice și de securitate europene și euroatlantice, poziția ei de stat la extremitatea estică a organizațiilor NATO și UE o face să constituie una dintre verigile de legătură cu Rusia.

Evoluția pozitivă, a securității globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acțiunilor și stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multinaționale a comunității internaționale prin punerea în valoare a dialogului în cadru instituționalizat și activarea rolului decisiv pe care marile organizații internaționale îl au în definirea stării de securitate a lumii.

În context internațional, NATO deține în continuare, alături de ONU și celelalte organizații europene un rol esențial în întărirea securității euro-atlantice, având un rol politic în creștere.

Europa este într-o continuă schimbare. Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, de extindere a comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și ale economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale.

Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel sub-regional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.

Un spațiu comun de securitate regională și europeană reprezintă calea cea mai bună pentru protejarea intereselor noastre de securitate națională. În acest context, integrarea țării noastre în UE nu reprezintă un scop în sine, ci modalitatea prin care România își poate asigura propria securitate.

Odată cu aderarea la UE, România trebuie să-și asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuție necesară nu numai la dezbaterea generală care are loc în prezent, pe aceeași temă, în mai toate țările europene, ci și un aport la consolidarea conceptului de securitate națională în condițiile viitoarei arhitecturi a continentului European.

România nu a dorit să adere la NATO numai pentru a avea un alt nume în context internațional, ci pentru că este interesată să facă parte dintr-o Alianță puternică și eficientă și să contribuie, din interiorul acesteia la realizarea unui parteneriat euro-atlantic solid.

Integrarea în Alianța Nord-Atlantică a reprezentat opțiunea politică și militară prioritară a României, fiind în același timp una dintre condițiile esențiale pentru afirmarea și promovarea intereselor noastre naționale în cadrul acestor organizații.

Principala și unica modalitate de a promova interesul național românesc, într-o lume globalizată și într-o Europă integrată este tocmai situarea României în interiorul structurilor europene și euroatlantice. Poziția geopolitică a României ne determină să avem un cuvânt de spus în spațiul Marea Neagră – Caucaz – Asia Centrală și dincolo de acesta, în aria Orientului Mijlociu, în sens larg. În cadrul unei Alianțe lărgite și adaptate, România dorește să contribuie la întărirea cooperării cu statele partenere și la promovarea valorilor euroatlantice în aceste zone.

Europa renăscută capătă o nouă importanță geopolitică. În acest context, sunt relevante aprecierile cunoscutului politolog Zbigniew Brzezinski, potrivit căruia rolul strategic al Europei Centrale a fost redefinit, iar țări ca România, care până în prezent nu aveau un cuvânt de spus în managementul securității globale, sunt acum puternic implicate în această problemă. Marea Neagră a dobândit un important rol, iar România este o dovadă a noului concept.

În urmă cu zece ani, Europa Centrală însemna Polonia, Cehia, Slovacia, iar în prezent centrul Europei înseamnă un număr mai mare de capitale istorice, între care și Bucureștiul, Europa extinsă fiind acum reprezentată de țările membre NATO și UE, precum și de viitoarele state membre. Prin aceasta, România consideră că relațiile NATO cu partenerii din spațiul Marea Neagră – Caucaz – Asia Centrală sunt extrem de importante pentru promovarea stabilității și a coerenței spațiului euroatlantic.

Ca stat membru al NATO, obiectivele României care răspund intereselor naționale ale țării sunt: alianță robustă și relevantă bazată pe un parteneriat solid, consolidarea parteneriatului NATO, succesul procesului de transformare al NATO și a misiunilor Alianței, aliat activ și valoros în combaterea terorismului.

Ca țară europeană cu vocație euroatlantică, ne exprimăm sprijinul pentru o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă, în actualul context internațional un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

Apreciem că Europa nu poate fi completă fără integrarea statelor din Balcani în structurile europene și euroatlantice.

Succesul procesului de transformare al NATO și a misiunilor Alianței. În acest sens, vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianței capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări (proliferarea armelor de distrugere în masă, terorism). Am contribuit deja la generarea forțelor pentru NRF și am asigurat un sprijin consistent pentru crearea batalionului CBRN (chimic, biologic, radioactiv și nuclear). De asemenea, participăm la proiectele multinaționale ale NATO de transport strategic aerian și maritim.

Afganistanul a demonstrat noul tip de operații pe care NATO trebuie să le gestioneze, adesea departe de casă, extrem de solicitante și foarte diferite de operațiile pentru care Alianța a fost pregătită în trecut. Prin preluarea echipelor de reconstrucție provincială din afara orașului Kabul și prin angajamentul de a sprijini procesul electoral, Alianța a demonstrat că este pregătită să-și sporească rolul de proiectare a securității și stabilității și în afara teritoriului său, printr-un efort coordonat cu alte organizații internaționale cu relevanță (ONU).

Un aliat activ și valoros în combaterea terorismului. Prin capacitățile sale, prin angajamentul politic ferm al statelor membre și prin capacitatea de promovare și apărare a valorilor împărtășite ale democrației, libertății și prosperității, Alianța a jucat și va continua să joace un rol major în combaterea terorismului. În acest sens, țara noastră s-a implicat activ în acțiunile Alianței în domeniul combaterii terorismului, încă din perioada de pre-aderare, având convingerea importanței cooperării și eforturilor comune ale aliaților și partenerilor de a lupta împotriva acestui flagel.

România a sprijinit îmbunătățirea pachetului de măsuri adoptat la 2 aprilie 2004, în vederea sporirii contribuției Alianței la efortul comunității internaționale de combatere a amenințărilor teroriste prin promovarea unei abordări cuprinzătoare și adaptate fiecărei situații în parte.

Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în cadrul Summitului de la Istanbul, prevede dezvoltarea unor capacități destinate apărării civililor și militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acesta include: apărarea împotriva armelor de distrugere în masă; protecția aparatelor de zbor împotriva rachetelor; protecția elicopterelor împotriva amenințărilor terestre; protecția porturilor și a flotelor civile și militare; detectarea minelor.

Calitatea de membru implică, în mod obligatoriu, identificarea unui rol specific și activ al României în cadrul celor două organizații și asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea acestui rol. În acest sens, România acționează pentru promovarea unei relații de coordonare politică și strategică a eforturilor de securitate ale celor două organizații pe baza valorilor și intereselor comune, cu menținerea rolului fundamental al Alianței în apărarea colectivă și securitatea euroatlantică și creșterea contribuției UE la înfăptuirea scopurilor comune, îndeosebi în planul securității paneuropene, euroasiatice, în Orientul Mijlociu și pe continentul african.

Concomitent cu menținerea unui interes major pentru consolidarea capacităților și mecanismelor de apărare colectivă ale Alianței și crearea noilor capabilități apte să permită creșterea contribuției sale la pacea și securitatea globală, România va sprijini atât întărirea rolului politic și de forum de consultări al NATO, cât și sporirea dimensiunii specifice de securitate și apărare a UE, considerând că aceasta constituie cea mai eficientă cale de abordare a strategiei globale de contracarare a noilor riscuri și amenințări la adresa securității spațiului euroatlantic.

În ceea ce privește UE, România susține dezvoltarea politicii externe și de securitate comună și a politicii europene de securitate și apărare, inclusiv prin creșterea contribuției la capabilitățile militare și la cele privind combaterea terorismului și managementul urgențelor civile în spațiul unional, concomitent cu sporirea participării la promovarea democrației, păcii, securității și prosperității în cadrul politicii de vecinătate și la operațiunile de gestionare a crizelor regionale și de securizare a fluxurilor energetice și comerciale. De asemenea, România acordă o atenție sporită și alocă resurse adecvate pentru protecția eficientă a frontierelor sale pornind de la premisa că pe de o parte, aceasta constituie o responsabilitate majoră de securitate națională și pe de altă parte, îndeplinirea unei obligații importante față de Alianța Nord-Atlantică și UE. Prin îndeplinirea obligațiilor privind securizarea frontierei, România urmărește atât creșterea gradului de securitate al cetățenilor săi și cei ai Europei, cât și transformarea granițelor într-o punte activă de cooperare și comunicare cu noile democrații din vecinătatea estică a UE.

În domeniul apărării naționale obiectivul politicii de securitate națională constă în optimizarea sistemului național de apărare în concordanță cu scopul politico-militar al războiului și cu standardele NATO.

În acest sens, direcțiile de acțiune sunt următoarele: îndeplinirea obiectivelor asumate prin Planul Anual pentru Integrare în NATO și asigurarea interoperabilității cu forțele Alianței; participarea intensificată la Parteneriatul pentru Pace și dezvoltarea cooperării militare bilaterale și multilaterale în vederea realizării obiectivelor de parteneriat asumate de România; constituirea și consolidarea capabilităților necesare pentru îndeplinirea performantă a obligațiilor asumate de România; restructurarea și modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forțelor, sistemelor de instruire și continuarea armonizării cadrului legislativ național din domeniul apărării cu cel existent în țările membre NATO și UE; adaptarea la condițiile contemporane a sistemului de mobilizare și planificare integrată a apărării și asigurarea concordanței dintre obiectivele propuse și resursele alocate; operaționalizarea forțelor destinate participării la misiuni ale UE, NATO, ONU și inițiativelor regionale; managementul eficient al resurselor umane și restructurarea forțelor concomitent cu profesionalizarea armatei și modernizarea învățământului militar; asigurarea stocurilor de echipament, tehnică, muniții și materiale; îmbunătățirea colaborării între serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informații; redimensionarea corpului de comandă la nivelul forțelor în proces de reducere, restructurare și modernizare; planificarea coerentă a activității de înzestrare și achiziții prin coordonate cu politicile din domeniul economic, achiziționarea de noi echipamente, interoperabile cu cele NATO; întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar; sprijinirea autorităților publice în caz de urgențe civile, dezastre sau calamități naționale. Resursele politicii de securitate sunt de ordin politic, economic, cultural, moral, militar, social. În acest sens, vor fi avute în vedere: aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate pentru toate instituțiile angrenate în activități în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale; coordonarea eficientă a instituțiilor implicate în asigurarea resurselor și asigurarea controlului parlamentar; creșterea transparenței fondurilor publice și a responsabilității față de contribuabil.

În concluzie, apreciem că procesele de aderare a României la NATO și UE au determinat o modificare substanțială a statutului și identității sale strategice. De asemenea, modernizarea statului român, a sistemului său de securitate, precum și a societății românești au fost semnificativ potențate de activitățile desfășurate în cadrul proceselor de integrare în cele două organizații.

Din această perspectivă, dinamica dezvoltării identității europene și euroatlantice a României, precum și cea referitoare la configurarea unui profil corespunzător potențialului său geostrategic, vor fi reproiectate la nivel structural și promovate într-un ritm accelerat.

CONCLUZII

Statul este o noțiune politică abstractă, cunoscută încă din antichitate, reprezentând puterea instituționalizată, conceput pentru a asigura nevoile cetățenilor și urmărirea scopurilor comunității pe care o reprezintă, de pe un teritoriu delimitat.

Acesta nu se mai prezintă astăzi ca în vremea absolutismului, dar nici nu se poate spune că și-a pierdut principalele caracteristici și atribuții. Ca orice fenomen social s-a adaptat la noile condiții, a suferit modificări, unele importante, dar fără a-și pierde nici pe departe principalele sale prerogative. Ceea ce se schimbă sunt modalitățile de manifestare.

Națiunea este o comunitate de oameni care împărtășesc împreună o sumă de valori materiale și spirituale și care au un teritoriu și o limbă comună.

Statul național reprezintă acea formă de organizare a comunității internaționale actuale care respectă principiile westphalice. În analiza statului este necesar să se facă o distincție între capacitatea acestuia și anvergura activităților desfășurate de acesta. În dezbaterile privind viitorul statului s-au conturat câteva teorii mai importante: teoria hiperglobalistă, teoria sceptică și teoria transformativistă, acestea fiind detaliate în lucrare.

Ca entitate socio-politică organizată pe fundament politico-juridic și administrativ într-un cadru geografic delimitat în interiorul spațiului național, statul este construit de națiuni prin puterea poporului (democrația) pentru exercitarea puterii raționale în numele poporului și în folosul națiunii pentru a gestiona națiunile în stare de securitate. Ca expresie politico-juridică și administrativă a puterii poporului (democrația), este singura formă de stat care administrează puterea poporului, socializează și exercită puterea politică, în numele națiunii, gestionează națiunea în stare de securitate, asigură securitatea socială, cunoaște și previne amenințările la adresa națiunii și gestionează violența socio-politică.

Prin instituții cu funcții explicite, statul național este preocupat de cunoașterea și prevenirea amenințărilor la adresa națiunii – generate de centrele de putere, prin procesarea informațiilor sociale în interesul națiunii, precum și de gestionarea violenței socio-politice, din necesitatea apărării națiunilor în fața oricărei forme de conflictualitate.

Statele naționale trec fără îndoială, printr-un amplu proces de adaptare la condițiile globalizării, ceea ce presupune o graduală, dar totuși semnificativă internaționalizare și denaționalizare simultană a instituțiilor acestora, dar tocmai modul cum statele naționale reușesc să se adapteze la provocări este dovada cea mai grăitoare, în opinia mai multor autori, a viabilității acestei forme particulare de organizare a vieții sociale și autorității politice.

În timp ce statele naționale din perioada suveranității clasice promovau interesele naționale și urmăreau scopuri protecționiste împotriva imixtiunii intereselor din afară, statele naționale din epoca post suverană promovează în mod simultan și combinat atât interesele naționale, cât și globale. A doua consecință a modului în care statele naționale se adaptează la condițiile globalizării este reflectată în modificarea naturii conflictelor care pot apare.

Tendința principală a construcției statale și naționale contemporane constă în modificarea largă a hărții politice mondiale existente. Acest proces determină trăsătura de esență a schimbărilor sociale, politice, economice și culturale.

Marea problemă a lumii contemporane o constituie decalajele economice dintre bogații și săracii lumii, iar teama că odată înfăptuită globalizarea acestea nu vor fi eradicate. De asemenea, atitudinea conservatoare a unor centre mai mari sau mai mici de putere, izvorâtă din neînțelegerea evoluției culturii și civilizației, a transformărilor pe care le va suferi statul și națiunea, creează reacții antiglobalizare dintre cele mai nedorite.

În primii ani ai secolului XXI cu amplificarea riscurilor, amenințărilor și provocărilor cauzate de amplul proces al globalizării, ordinea mondială de drept nu a fost afectată major. Suveranitatea statelor și independența națională, principii universale, cu toate fluctuațiile balanței de putere și presiunile crescânde ale factorilor politic și economic, au fost, în general, respectate.

Statele naționale fac față cu greu influențelor mediului global, dominat accentuat de ONG-urile transnaționale și/sau corporațiile transnaționale.

În consecință, se menține un anacronism procesual în corelația integrare și fragmentare, dar nu se poate afirmă că suntem într-o Lume destructuralizată, anarhică.

Globalizarea susținută și promovată de actori transnaționali și receptată de state în mod diferit are câteva elemente benefice comune precum: adoptarea strategiilor economice pentru relații economice tot mai extinse cu influențe directe asupra dezvoltării; integrarea economică prin fuziuni, delocalizarea și capitalizarea unor agenți economici multinaționali cu urmări, maximizarea profitului, deschidere de noi piețe și eliminarea barierelor vamale; dezvoltarea comunicațiilor mondiale pentru oportunitatea relațiilor economice și astfel valorificarea mai bună a resurselor.

Până acum, globalizarea a parcurs două etape: prima se referă la internaționalizarea realizată prin schimb interactiv între state prin comerț, cooperare și integrare regională; cea de a doua transnaționalizarea, care presupune crearea corporațiilor transnaționale și transfrontaliere, cu capacități investiționale și de expansiune economică în toate zonele de pe glob, cu predilecție în zonele sărace.

Realizarea globalizării poate fi produsul efortului colectiv, coordonat și dirijat al statelor naționale, comunităților și altor actori internaționali într-o formulă comună. Între aceștia, statul național continuă să joace un rol însemnat, care va consta pe plan intern în crearea infrastructurii pentru realizarea premiselor de bază ale globalizării (dezvoltare, integrare, apărare, securitate) în condiții instituționalizate, iar pe plan extern să asigure conexiunile necesare racordării la procesele globalizării și dovedirea capabilităților de a răspunde oportun la asigurarea stabilității în lume.

Pe fondul îndeplinirii acestor funcții se va produce o întărire a statului național din punct de vedere administrativ, dar și un transfer de suveranitate privind dezvoltarea, integrarea, apărarea și securitatea. Astfel, statul cu funcțiile sale de putere și instituționale devine treptat mai mult civic, cu multiple responsabilități locale, sociale și administrative. În ceea ce privește națiunea, rolul ei va crește și se va manifesta în dezvoltarea relațiilor transfrontaliere pentru unitatea culturală în întregul ei spațiu de existență regională. În felul acesta se ușurează procesele globalizării, începând de la nivelul local către altele superioare, se permeabilizează și socializează frontierele, unitatea națională devine mai puternică decât cea realizată de către statul național și astfel se deschide o cale sigură către comunitate.

Având în vedere o anumită sensibilitate în relația stat național și unitatea națională extinsă, apreciem că se impune o anumită naturalețe pentru realizarea celui de al doilea termen al corelației, iar factorul determinant ar trebui să-l joace economicul. Unitatea națională extinsă devine astfel centrul de greutate al comunității create pe un anumit spațiu, ce poate cuprinde părți din teritoriile naționale.

Funcționalitatea comunității se bazează pe multiculturalism și autonomie administrativă locală, după criterii economico-financiare și cu o anumită forță politică în vederea definirii și impunerii intereselor comunitare în contextul național lărgit.

În consecință, comunitatea în globalizare nu va fi altceva decât identitatea și apartenența la un macrogrup, caracterizat prin multiculturalism, diversitate etnică și religioasă, mai mult cu o conducere civică decât instituțională de stat, ce se dezvoltă într-un spațiu comunitar, în cadrul căreia unitatea este dată de îmbinarea intereselor integrării în globalizare, cu cele ale comunității.

Puține arii ale vieții sociale scapă de influența proceselor globalizării. Aceste procese sunt reflectate în toate domeniile vieții sociale, culturale, economice, politice, militare și ecologice. Globalizarea este cel mai bine percepută ca un fenomen social diferențiat sau cu mai multe fațete. Nu poate fi concepută ca o condiție singulară, ci se referă la pattern-urile interconectării globale din cadrul tuturor domeniilor cheie ale activității sociale. Pentru a înțelege dinamica și consecințele globalizării sunt necesare cunoștințe despre pattern-urile diferențiate ale interconectării globale în fiecare dintre aceste domenii. De exemplu, pattern-urile interconectării ecologice globale sunt diferite de cele ale interacțiunii globale în domeniul cultural sau în cel militar.

Globalizarea este asociată cu o structură globală dinamică, în evoluție, de facilitare și constrângere. Dar structura este și puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală – reflectă pattern-urile existente de inegalitate și ierarhie și totodată generează noi pattern-uri de includere și excludere, noi învingători și învinși. Astfel, globalizarea poate fi înțeleasă ca întruchipând procese de structurare și stratificare.

În ceea ce privește securitatea națională a statelor, aceasta este extrem de importantă pentru că, în numele ei, la un moment dat, în istoria unui stat, se pot suspenda libertăți civile, se pot declanșa războaie sau se pot hotărî masive realocări de resurse.

Securitatea națională are ca finalitate apărarea și promovarea unor interese și valori, iar în acest sens trebuie create condițiile interne și externe favorabile pentru a putea reduce la minimum riscurile și amenințările. Dacă în perioada Războiului Rece, securitatea era un concept cu o componentă preponderent militară, miza principală fiind asigurarea superiorității în vederea câștigării unui eventual război, astăzi, securitatea trebuie corelată cu întreg procesul de globalizare care nivelează valori și interese, aducându-le la un numitor comun.

Într-un scenariu cu orizont de timp anul 2030 este firesc să ne întrebăm ce va fi statul. Va fi statul o creatură mai firavă și mai modestă decât aceea de astăzi sau harta lumii va fi dominată de un mănunchi de „monștri reci” ai politicii mondiale așa cum numea Charles de Gaulle marile puteri mondiale? Dar frontierele? Se vor estompa ele treptat, se vor „spiritualiza” cum așa de inspirat spunea Titulescu, poate până la dispariție (de pildă în interiorul UE)? Sau, dimpotrivă granițele vor fi mai tranșant și mai apăsat delimitate pe hartă? La aceste întrebări se poate răspunde în mod diferit.

Este posibil ca pe măsură ce înaintăm în secolul XXI, abilitatea statelor naționale de a se adapta la globalizare, să continue să sporească, nu să diminueze diferențele naționale dintre capacitățile statelor, precum și dintre decalajele asociate cu coordonarea economică națională. Însă, indiferent de evoluțiile previzibile și imprevizibile ale comunității mondiale, statul, această venerabilă invenție, național sau post-național, are viitorul asigurat. Măcar din simplul motiv că asemenea democrației, omenirea nu a reușit încă să inventeze ceva mai bun pentru a pune în loc.

La final, apreciem că problematica abordată rămâne pe mai departe una de actualitate, complexă și de mare cuprindere, oferind în continuare un mare câmp teoretic și practic de studiu și cercetare, de dezbateri de idei, de răspunsuri și soluții. Sperăm că prin conținutul lucrării de disertație să fi adus o cât de mică contribuție la dezvoltarea teoretică și practică a temei analizate.

De asemenea, nu ne-am propus abordări și rezolvări exhaustive, nici nu ar fi fost posibile, ci doar să exprimăm nivelul cercetării științifice atins în acest moment, care desigur nu se va încheia odată cu prezentarea acestei lucrări de disertație.