Statul Intre Destin Si Existenta

Stabilirea intensiunii și extensiunii noțiunii de stat se realizează destul de greu și ambiguu în zilele noastre. Deși prea puțin probabil, științele politice pot fi acelea care au un verdict sigur asupra a ceea ce înseamnă Stat, însă în antropologia politică acest lucru rămâne încă discutabil. Abia din 1940 se poate vorbi despre existența unei antropologii politice, iar existența Statului este pus sub semnul întrebării de oameni de știință precum A. R. Radcliffe-Brown, Philip Abrams, Antonio Negri sau Pierre Clastres.

Ce înseamnă un stat? Cum se formează un stat? Orice tip de societate se conturează în existența unui stat de drept? Aceste întrebări pot fi interpretate la latitudinea fiecăruia, Pierre Clastres fiind cel care își argumentează opiniile într-un mod analitic și puternic nuanțat. Capitolul Society against the state din cartea sa cu același nume reprezintă o critică destul de dură asupra cercetătorilor care consideră socetățile fără stat ca o dovadă a lipsei civilizației. Atenția lui este acordată în deosebi noțiunii evoluționiste în care statul este considerat ca ultima formă de existență a societăților, precum și mitul sălbaticului nobil în cadrul noțiunii Rousseauniene. În scrierile lor, toți acești cercetători criticați ajung toți la concluzia că societatea este de neconceput fără stat, deoarece acesta reprezintă destinul fiecărei societăți (Clastres, 1989, 189).

„Toți oamenii civilizați au fost odată sălbatici” este concluzia lui Raynal care completează ideea lui Clastres cu privire la faptul că istoria este o modalitate de progres de la o stare zero (primitivă, sălbatică) la o stare avansată, civilizată, deoarece fiecare societate contribuie la formarea unei istorii proprii (și nu numai). Cu toate acestea, societățile arhaice mereu au fost catalogate de oamenii de știință într-un mod negativ deoarece ele nu au un stat, nu au o limbă scrisă și prin urmare nu au istorie. În viziunea lor, se poate vorbi despre o societate fără istorie dacă lipsește forma scrisă a limbii. Societățile primitve rămân în aceeași grupă negativă și din perspectiva economiei, deoarece ele nu au o economie de subzistență.

Pierre Clastres critică faptul că nu este luată în considerare economia de piață prin care se tranzitează surplusurile de produse drept un criteriu în aceste clasificări ale societăților. Asta se întâmplă deoarece cel care face relația de clasificare (observatorul) ia drept reper „propria noastră lume”- „our own world”- (Clastres, 1989, 190). Este evident, din prisma lui Clastres, că acele societăți care sunt presupuse a nu avea Stat, limbă scrisă sau istorie să nu aibă de asemenea și o economie de piață. Mai departe, autorul este revoltat că observatorii nu au apelat și la bunul simț pentru a constata că acele societăți primitve nu produc un surplus fiindcă sunt ”complet absorbite de producerea minimului necesar pentru a supraviețui, pentru subzistență” (Clastres, 1989, 190). Aceste societăți arhaice nu știu cum să producă mai mult decât este nevoie, deoarece ele sunt mereu în căutarea alimentelor din cauza tehnologiei inferioare pe care o folosesc sau a echipamentului tehnologic prost pe care-l au la dispoziție.

Reflectând asupra aspectului a ceea ce înseamnă realitate, Clastres raționează că fiecare grupare de oameni reușește într-un mod sau altul, „să exercite un minimum de dominare asupra mediului natural în care locuiește” (***, 2012). Tehnicile și procedurile puse în aplicare în obținerea acestei dominări a mediului înconjurător sunt realizate doar pentru a asigura nevoile lor. În detrimentul acesta, nu se poate vorbi despre tehnologii inferioare sau superioare, căci societățile primitive nu au nevoie de surplus pentru a comercializa cu alte societăți primitive în scopul unui profit, așa cum se întâmplă azi în societățile dezvoltate din punct de vedere economic.

Cercetătorii degeaba imputează societăților arhaice o tehnologie inferioară, deoarece prin instrumentele lor, așa- zise primitive, ele își produc cantitatea necesară consumului existențial. Acest lucru poate fi considerat a fi echivalentul industrializării și tehnologizării surplusului comercial prezent în societățile contemporane, dornice de profit. Așadar nu contează această ierarhie a inferiorității sau a superiorității instrumentelor de lucru deoarece orice grup uman ajunge să-și satisfacă nevoile într-un anumit mediu, la un timp dat.

Pierre Clastres argumentează în continuare că nimic nu este produs imediat, iar pentru ca societățile dezvoltate să fie considerate ca având un Stat a fost necesar ca timpul să se scurgă într-o mare clepsidră a universului. Adică, pentru formarea surplusului produselor (sau serviciilor) oamenii din societățile primitive au trebuit să își șlefuiască uneltele pentru agricultură astfel încât să ajungă să fie cât mai perfecte și eficiente. Însă pentru realizarea acestui lucru a fost necesar timpul pentru a evalua eșecurile și succesele- „prehistorians inform us of the number of millenia required by the men of the Paleolithic to replace the crude bifaces of the beginning with the admirable blades of the Solutrian” (Clastres, 1989, 192).

În altă ordine de idei, descoperirea agriculturii și domesticirea animalelor nu s-a întâmplat doar pe un continent anume, ci totul o coincis atât în Lumea Veche cât și în America. Nu se poate pune problema inferiorității Amerindienilor, ci a selectivității multiplelor varietăți de plante și animale. Ca o notă personală aș putea adăuga că pentru cultivarea cartofului sau porumbului pe Noul Continent era nevoie de alte îndeletniciri agricole față de cultivarea grâului în Europa. Trebuie să nu uităm de asemenea la condițiile climaterice de pe cele două continente. Pentru adaptarea cultivării cartofului în Europa și a îl introduce pe piața economică a fost necesar să treacă timpul.

Clastres oferă ca explicație prejudecata „încăpățânată” cum că Sălbaticul este leneș. Acuză de asemenea limbajul europenilor utilizat în descrierea muncilor prestate de ei „to work like a nigger” care era echivalentul expresiei din America de Sud „lazy like an Indian” (Clastres, 1989, 193). În accepțiunea lui aceste două expresii sugerează că fie omul din societatea primitivă e considerat muncitor, în căutarea hranei zilnice, făcând parte din economia de subzistență, fie nu trăiește în acest tip de economie și dorește să își petreacă timpul lenevind. Clastres consideră că acestei idei ale observatorilor europeni se datorează indienilor din Brazilia, care le-au lăsat o impresie greșită acestora prin acțiunile lor de a se picta și a se înfățișa public cu pene, în loc să muncească prin grădini cu sudoarea frunții. Ritualurile indienilor erau de neconceput pentru europeni deoarece pentru ei câștigarea pâinii era rezultatul unei munci grele, de hamal.

Crezând că perioada de lenevie a indienilor trebuia să apună, observatorii europeni i-au pus pe aceștia la muncă, bineînțeles că în ritmul alert al oamenilor de pe Vechiul Continent. În urma neobișnuirii lor cu astfel de munci, indienii au început să aibă probleme de sănătate ca într-un final să moară. Axiomele avansării civilizației cum că omul trebuie să muncească, precum și că „true societies unfold in the productive shadow of the State” (Clastres, 1989, 193), se pare că nu au funcționat în cazul de față. Folosind cronicile care elaborau evenimentele din perioada respectivă, Clastres conchide că economia de subzistență în acele triburi de indieni nu includeau implicit căutarea febrilă a hranei; prin urmare economia de subzistență poate fi compatibilă doar cu o perioadă de timp care este dedicată activităților productive.

Tot autorul folosește ca exemplu cazul triburilor din America de Sud care practicau în primul rând agricultura și după vânătoarea, pescuitul și culegerea de nutreț. Grupul Tupi-Guarani reprezenta o sursă nestăvilită de iritare pentru portughezi și Urench, deoarece oamenii societății respective au interprins un anumit interval de timp dedicat îngrijirii pământurilor. Forma asta de cultivare numită „slash and burn” era total necunoscută pentru exploratorii europeni, iar pe motiv că cei din tribul Tupi-Guarani foloseau un petec de grădină de la patru la șase ani la rând pentru ca apoi să fie abandonat din cauza epuizării solului sau a paraziților foarte greu de eliminat, nu înseamna altceva decât un motiv de lenevie. Diviziunea muncii după gen era un alt factor de iritare sau enervare deoarece bărbațiii se ocupau în cea mai mare parte cu „defrișarea ariei necesare prin metoda tăierii și arderii folosind topoare de piatră” (***, 2012), pentru ca restul procesului agricultural să fie destinat femeilor (plantare, prășire și culegere). În urma elaborării acestui plan, europenii au concluzionat că jumătatea populației formată din bărbați muncea în jur de două luni la fiecare patru ani, restul timpului petrecându-l cu îndeletniciri considerate a fi pasiuni, precum pescuit, vânat, petreceri și eventual, război.

Având în vedere aceste considerente, Clastres se întreabă de ce oamenii acestor societăți primitive ar trebui să dorească să muncească și să producă mai mult decât le este necesar. Răspunsul și-l dă singur, zicând că „men work more than their needs require only when forced to. And it is just that kind of force which is absent from the primitive world; the abscence of that external force even defines the nature of primitive society” (Clastres, 1989, 195). Astfel, din cele enunțate de Clastres înțeleg că omul este capabil să muncească mai mult decât este necesar doar dacă o forță îl presează. Aducând în discuție capitalismul zilelor noastre, angajații corporatiști sunt subjugați unei munci continue și asidue din cauza forțelor externe care îl condiționează. Pe lângă șefii sau patronii care asigură angajaților un venit material, societatea este un alt stăpân care dictează un surplus de producție. Statul ia toate aceste forme de plusvaloarea și le tranzitează pe piață. Economia pură dispare și se tranformă într-o putere economică politică ce duce la o discrepanță nuanțată a claselor sociale și a forțelor de muncă. Clasa de mijloc este forța de muncă predominantă care în dorința de ascensiune pe ordin politic acceptă exploatarea ca o consecință a relațiilor politice de putere premergătoare lor. Ca argument voi folosi cuvintele utilizate de Clastres „tech political relation of power precedes and founds the economic relation of exploitation. Alienation is political before it is economic; power precedes labor; the ecnomic derives from the political; the emergence of the State determines the advent of classes” (Clastres, 1989, 198).

Revenind la răspunsul lui Clastres, acesta explicitează în continuare că pentru individul din societatea primitivă, producția este măsurată cu precizie, fiind delimitată de nevoile ce trebuiesc imediat satisfăcute. În viziunea lor ”once its needs are fully satisfied nothing could induce primitive society to produce more” (Clastres, 1989, 197). În cadrul societăților primitive, oamenii nu cunosc diviziunea clasei sociale și nu știu ce înseamnă conducători „rulers” sau conduși „ruled”. Ei nu sunt conștienți de ceea ce înseamnă putere și nu consimt întru respectarea ei, deoarece nu există relații politice de putere care să precede și să fundamenteze exploatarea. Acest fapt se datorează organizării lor societale în care nu există legi și nicidecum conducători afiliați poziției de putere. În astfel de societăți, conducătorul tribului este simbolic, neavând o putere aparte de care să profite, căci în caz contrar ar fi destituit din funcție. Cel care ocupă un astfel de privilegiu într-o societate primitivă trebuie să aibă anumite calități ce țin de oratorie, de capacitatea de proiectare și conducere a unui război și de experiența în vânătoare. Ceea ce în societățile moderne, acest lucru este inadmisibil (chiar dacă există monarhii constituționale simbolice, acei regi sau regine sunt considerați a fi oameni puternici datorită faptului că oamenii din clasa muncitoare și nu numai plătesc taxe și impozite prin care le asigură persoanelor conducătoare existența, faima și puterea).

Cum a ajuns ca noțiunea de Stat să însemne această ierarhie a claselor sociale, a celor care conduc sau sunt conduși? Clastres spune că timpul devine istorie, iar din păcate undeva pe parcursul scurgerii acestuia s-a pierdut modalitatea în care a apărut și s-a dezvoltat Statul sub această formă cunoscută astăzi.

În concluzie, Clastres face o analiză amănunțită a acestor societăți primitive considerate a nu avea Stat. Probabil că partea economică este cea care mereu a determinat procesele de dezvoltare la orice nivel (social, intelectual, politic), dar neavând documente scrise cu privire la întreaga istorie a rasei umane s-au pierdut detalii importante. Însă nu cred că putem considera societățile fără istorie scrisă ca neavând o istorie sau Stat sau așa cum spune Pierre Clastres „the history of peoples without history is the history of their struggle against the State” (Clastres, 1989, 218).

Bibliografie

*** (2012) Societatea împotriva Statului – Pierre Clastres. [Online] Disponibil la adresa: http://3motive.wordpress.com/2012/06/01/societatea-impotriva-statului-pierre-clastres/ [Accesat la data de 03.02.2015].

Clastres, Pierre (1989) Society against the State. Statele Unite ale Americii, Editura The MIT Press.