Starea Serviciilor Publice la Nivelul Comunelor din Romania

Starea serviciilor publice

La nivelul comunelor din românia

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND SERVICIILE PUBLICE…………………….4

1.1. Aspecte generale cu privire la noțiunea de serviciu…………………………………………………..4

1.2. Sistemul de servicii publice și caracteristicile generale ale acestuia……………………………6

1.3. Tipologia serviciilor publice………………………………………………………………………………….7

1.4. Funcționarea serviciilor publice……………………………………………………………………………10

1.5. Productivitatea serviciilor publice…………………………………………………………………………11

CAPITOLUL 2. CATEGORII DE UNITĂȚI ADMINISTRATIV-TERITORIALE ÎN ROMÂNIA………………………………………………………………………………………………………………………..13

2.1. Scurt istoric al României……………………………………………………………………………………..13

2.2. Împărțirea administrativ – teritorială a României……………………………………………………14

2.3. Organizarea administrativă în perioada antebelică și interbelică……………………………….16

2.4. Organizarea administrativă în perioada comunistă………………………………………………….18

2.5. România de azi…………………………………………………………………………………………………..19

CAPITOLUL 3. ANALIZA SERVICIILOR PUBLICE LA NIVELUL COMUNELOR DIN ROMÂNIA………………………………………………………………………………………………………………………..22

3.1. Contextul socio-economic din zona rurală……………………………………………………………..22

3.2. Evoluții actuale privind serviciile publice la nivelul comunelor din România…………….24

3.3. Posibilități de dezvoltare a comunelor din România………………………………………………..27

STUDIU DE CAZ: Funcționarea comunelor din România………………………………………………….29

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………..39

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………….41

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………………..44

INTRODUCERE

La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, parcurgând tranziția de la o planificare centralizată spre economia de piață și convergență cu practicile și standardele Uniunii Europene. Astfel, administrația publică românească, respectiv serviciile publice, au cunoscut în ultimii 15 ani un proces de transformare radicală, de la o administrație publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic. Noi instituții și reglementări au fost promovate, inclusiv cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene și ale altor donori, în scopul de a restructura administrația și de a o eficientiza, ceea ce a ajutat instituțiile statului să înregistreze progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative și administrative ale funcționării sectorului public, acesta fiind pregătit să-și asume obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.

În procesul de reformă, serviciile publice au suferit schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal, motiv pentru care au apărut noi reglementări care au drept scop creșterea transparenței administrației publice și alinierea la standarde europene a calității seviciilor oferite cetățeanului.

Serviciile publice din România ating într-o mică măsură standardele europene, din acest motiv autoritățile publice locale fiind nevoite să se modernizeze pentru a fi capabile să îmbunătățească serviciile pe care le oferă. La acest proces de schimbare contribuie programe operaționale precum Creșterea Competitivității Economice, Mediu, Regional și Dezvoltarea Capacității Administrative, printr-o gamă largă de elemente, precum dezvoltarea infrastructurii tehnologiei informației și comunicațiilor, promovarea și utilizarea resurselor regenerabile, implementarea sistemelor de management adecvate pentru protecția mediului, valorificarea patrimoniului cultural și promovarea turismului și responsabilizarea administrației publice locale și introducerea sistemelor de management al calității.

Analiza temei alese, “Starea serviciilor publice la nivelul comunelor din România” răspunde la o serie de întrebări: ce sunt serviciile publice, care este rolul acestora și în ce direcție se îndreaptă serviciile publice din România.

Astfel, lucrarea de față este structurată pe trei capitole. În primul capitol este prezentată teoria referitoare la serviciile publice, urmând ca în capitolul doi să fie prezentate principalele categorii de unități administrativ-teritoriale. În capitolul trei am realizat o analiză a serviciilor publice la nivelul comunelor din România, dar și un studiu de caz unde am vorbit despre funcționarea acestora. Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii.

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND SERVICIILE PUBLICE

Noțiunea de "serviciu public", în România, nu numai că nu și-a pierdut importanța, ci, dimpotrivă, în spiritul noilor reglementări democratice, a redevenit o noțiune de bază a dreptului administrativ. Prin serviciu public se înțelege activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public. Trebuie precizat însă că nu orice activitate de interes public este serviciu public, ci numai acele activități ce sunt necesare pentru satisfacerea unor nevoi sociale, apreciate de puterea politică drept interes public.

1.1. Noțiunea de serviciu și principalele cerințe pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu

În economia țărilor dezvoltate, servciile au devenit, îndeosebi în ultimii ani, principalul element dinamizator al competiției economice, importanța serviciilor în economie și ascensiunea lor fiind crescândă și spectaculoasă, a intensificat astfel preocupările pentru cunoașterea acestui sector de activitate.

Preocupările specialiștilor de a depăși relativa rămânere în urmă a teoriei față de practică, s-au concentrat, cum era și firesc, asupra definirii noțiunii de serviciu.

În limbaj curent, noțiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoana juridică, autorizată de o autoritate a administrației publice.

În sens strict economic, noțiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat

de noțiunea de utilitate, respectiv valoarea de întrebuințare. În acest sens serviciile pot fi definite ca “activități utile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.

Chiar și așa, sfera de cuprindere rămâne destul de largă. Din multitudinea definițiilor întâlnite în literatura de specialitate reținem:

Definiția dată de Asociația Americană de Marketing, conform căreia „serviciile reprezintă activități, beneficii sau utilități care sunt oferite pe piață sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material.”

În aceeași lucrare, K. J. Blois definește serviciul ca “o activitate care oferă beneficii (avantaje), fără să presupună în mod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile”.

Christian Gronros definește serviciul ca fiind „o activitate sau grup de activități, mai mult sau mai puțin tangibile, care, de obicei, au loc în momentul interacțiunii dintre cumpărător și prestator”.

I. Mărculescu și N. Nichita definesc serviciile ca fiind “activități din sfera producției materiale sau nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit contribuind la pregătire lui, fie că sunt legate de produsele care au ieșit din sfera producției sociale, fie că se concretizează în anumite efecte utile care se răsfrâng direct asupra omului, societății sau naturii, trăsătura generală a majorității lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în timp și spațiu cu întrebuințarea, consumarea lor.”

Definițiile prezentate delimitează serviciile în ansamblul lor de celelalte activități prin luarea

în considerare a elementelor care le deosebesc de bunurile economice.

Definiția clasică, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoana publică. În această accepțiune subzistă definiția lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este “activitatea pe care guvernanții sunt obligați să o presteze în interesul celor guvernați”.

Thomas Peter consideră că, după ce atenția managerilor a fost atrasă de productivitatea muncii, costuri, calitate, deceniul acesta va fi al serviciilor. Analizând serviciile, el a elaborat 20 de teze referitoare la acest subiect:

1. Serviciul este în așteptarea clientului (cetățeanului). Prestarea lui cere deseori soluții complexe, dar important este să nu se uite că mai presus de orice este simplitatea.

2. Neplăcerile produse de un serviciu trebuie remediate cu promptitudine.

3. Tehnologiile utilizate în unele servicii sunt, în general, de un nivel și o complexitate scăzute, bazându-se pe simțuri (auz, percepere, pipăit etc).

4. Clientul trebuie făcut fericit, delectat, nu doar satisfăcut.

5. Serviciul trebuie să răspundă așteptărilor clientului.

6. Caracteristicile intangibile sunt, de regulă, mai importante decât cele tangibile.

7. Serviciul depinde de persoana care îl prestează.

8. Efectuarea serviciului și calitatea acestuia depind mai mult de respectul pe care furnizorul și-l acordă decât de gradul lui de instruire.

9. Serviciul depinde de o multitudine de aspecte minore (aparente) care trebuie abordate într-o manieră de îmbunătățire continuă.

10. Serviciul este un fapt concret, măsurat prin suma plătită.

11. Serviciul are nevoie uneori de tehnologie înaltă, precum cea informatică.

12. Serviciul se prestează într-o competiție cu timpul.

13. Astăzi, serviciile au nevoie de o reorganizare globală care să pună accentul pe rapiditate, sensibilitate, flexibilitate, responsabilitate, inovare și descentralizare.

14. Din adversari, clienții trebuie să devină aliați.

15. Serviciul conduce la transformarea totală a produselor, în sensul că ele trebuie să satisfacă clienții.

16. Serviciul implică un risc și multe firme (instituții) plătesc despăgubiri importante în cazul eșecului serviciului.

17. Serviciul este o bază de susținere a competitivității, chiar pentru întreprinderile industriale.

18. Serviciul se învață.

19. Serviciul este uneori scump (bani pentru energie, instruire).

20. Serviciul se răsplătește. Agenții economici care oferă servicii mai bune practică tarife cu 10-15% mai mari, și totuși ele sunt căutate.n adversari, clienții trebuie să devină aliați.

1.2. Conceptul de sistem de servicii publice și caracteristicile generale ale acestuia

Conceptul de sistem este de dată relativ recentă și poate fi definit ca un ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse forme de interacțiune și interdependență. Astfel, se poate spune că sistemul de servicii publice existente în România este constituit dintr-o multitudine de elemente ce interacționează și sunt interdependente.

În ceea ce privește caracteristicile sistemului de servicii publice, acesta poate fi definit (caracterizat) dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: este un ansamblu de elemente (entități) interdependente, delimitat de un domeniu care-l diferențiază de mediul exterior, funcționând conform unei (unor) finalități cunoscute sub denumirea de obiective sau misiuni și care satisface niște restricții sau valori limită.

Sistemul serviciilor publice prezintă anumite caracteristici, între care amintim:

structura sistemului, care reflectă modul de organizare a acestuia, respectiv descrierea subsistemelor și a relațiilor ce se stabilesc între ele;

eficacitatea, care arată gradul de satisfacere a finalității sistemului;

eficiența, care este raportul matematic dintre rezultatele (realizările) sistemului și consumul de resurse ocazionat de funcționarea sistemului. În cazul în care rezultatele (efecte) și resursele (cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se vorbește de eficiență economică (exemplu: rentabilitatea);

robustețea, care este proprietatea sistemului de a funcționa normal în condițiile prezenței unor perturbații generate de mediul exterior, în limita unor restricții;

ultrafiabilitatea, care este definită ca fiind acea capacitate a sistemului de a-și menține eficacitatea în condițiile în care o parte din structura acestuia își pierde funcționalitatea (se defectează);

adaptabilitatea, care este proprietatea de a modifica automat funcționalitatea și/sau structura în vederea menținerii (maximizării) eficacității (eficienței) în condițiile unui mediu variabil (turbulent);

autoadaptarea, care este proprietatea sistemului de a acumula experiență și de a o folosi pentru creșterea eficienței și/sau eficacității cu care funcționează;

interdependența, care se definește prin faptul că cel puțin o ieșire a unui sistem poate fi utilizată ca intrare a altui sistem, cel puțin la nivelul unor fluxuri de informații.

1.3. Tipologia serviciilor publice

Motivul principal pentru care există administrația publică este satisfacerea necesităților cetățenilor, iar această misiune nu se poate realiza decât înființând servicii publice, a căror existență este determinată de necesitatea satisfacerii unor nevoi de ordin general. Este imposibil să ne imaginăm viața în societate fără asigurarea cu apă, salubrizare, energie electrică sau termică, precum și fără eliberarea unor acte de stare civilă etc. Deci, pentru satisfacerea acestor necesități există serviciile publice.

Pentru a putea satisface însă aceste nevoi, trebuie să cunoaștem îndeaproape serviciile publice de care ne putem folosi, ceea ce înseamnă că trebuie să ne fie familiară clasificarea acestora.

În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

După natura serviciilor publice se disting:

a) servicii publice administrative (SPA);

b) servicii publice industriale și comerciale (SPIC).

În doctrină s-a pus problema dacă pot exista și alte servicii publice în afară de SPA și SPIC; de pildă, acele instituții cu caracter științific, cultural sau educativ organizate de societăți private, dar având ca obiect un interes general (știința, cultura, educația).

În tratatul său, A. de Laubadere consideră că serviciile publice corporative și/sau generate de organisme de intervenție economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice. Caracterul specific al acestui tip de servicii publice rezidă în faptul că “personalul de conducere este recrutat dintre aceia care desfășoară același tip de activitate ca și cel pe care-l generează”. Foarte important de reținut este faptul că regimul juridic aplicabil acestor servicii publice “corporative” este un regim mixt: pe de o parte, predomină regulile dreptului public (specifice numai SPA) pe de altă parte, funcționarea lor este liberă, supusă regulilor de drept civil, specifice numai SPIC). În practică însă, instanțele consideră că acest tip de servicii publice este fie SPA (atunci când, premisele speței conduc la această concluzie), fie SPIC.

În literatura de specialitate se întâlnește și denumirea “servicii publice sociale”. Această denumire a fost inițial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educației: creșe, grădinițe, tabere școlare etc. Deși este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuși trebuie luate în considerare și celelalte două criterii și anume, modul de finanțare și modul de funcționare.

Din punctul de vedere al administrației publice locale trebuie precizat că există servicii cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă, autorizarea construcțiilor sau licențierea transportului), precum și servicii care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal, deratizarea, ecarisajul etc.).

În sfârșit, se mai pot clasifica aceste servicii publice și după importanța socială în servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuție de energie electrică, termoficare) sau servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracții, centre de informare etc.).

După modul în care se realizează interesul general, deosebim:

a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor;

b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;

c) servicii publice destinate colectivității în ansamblu.

După raporturile cu serviciile private, putem remarca:

a) servicii monopolizate;

b) servicii pe care administrația publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorități a administrației publice.

Din punct de vedere al delegării lor:

a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);

b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).

În raport cu colectivitățile publice de care depind, distingem:

a) Servicii publice interne și extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administrație centrală și organe și agenți în exterior, serviciul marină-aviație, care se execută în afara granițelor). Cu toate acestea, distincția prezintă puțin interes din punct de vedere al structurii generale și al regulilor de funcționare a serviciilor;

b) Serviciile civile și cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate și conduse după reguli care, parțial, le sunt proprii. În multe țări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziție a oamenilor obligați să petreacă un anumit timp sub drapel și de anumite puteri de rechiziție a bunurilor.

După gradul de cuprindere, distingem:

a) servicii de importanță națională, organizate la scara întregului teritoriu;

b) servicii locale, organizate la scara colectivităților teritoriale județene, municipale, orășenești sau comunale.

În practica internațională se utilizează clasificarea bunurilor și serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare și finanțare, acțiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea Activităților din Economia Națională – CAEN (vezi Anexa 1).

1.4. Funcționarea serviciilor publice

Înființarea serviciilor publice, indiferent de natura și modul lor de gestiune, se face cu condiția respectării unor principii de organizare și funcționare fundamentale:

principiul eficienței;

principiul echității;

principiul descentralizării.

Principiul eficienței serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă de la buget, mai exact din taxele și impozitele plătite de contribuabili.

Principiul echității (egalității) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii și, ca atare, toți cetățenii trebuie să beneficieze în aceeași măsură de serviciile publice.

Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituția României cât și de Legea Administrației Publice Locale (art. 1) și se concretizează prin deplasarea centrului de greutate al serviciilor publice de la “centru” către comunitățile teritoriale.

Este, de asemenea, important ca autoritățile administrației publice să conștientizeze că eficacitatea presupune definirea obiectivelor ce trebuie atinse concomitent cu estimarea rezultatelor obținute. Prin implicarea în proiecte evaluate, înainte de a fi demarate, autoritățile locale au posibilitatea de a-și dezvolta capacitatea de a deveni buni administratori în gestionarea resurselor proprii și implicit într-o bună guvernare a propriilor comunități.

Literatura de specialitate demonstrează că nu putem vorbi despre eficiență fără eficacitate, este mult mai important să realizezi bine ceea ce ți-ai propus – eficacitatea – decât să realizezi bine altceva –eficiența.

În organizarea, funcționarea și dezvoltarea serviciilor de utilități publice, interesul general al comunităților locale este prioritar. În acest sens, serviciile de utilități publice urmăresc satisfacerea cât mai completă a cerințelor utilizatorilor, protejarea intereselor acestora, întărirea coeziunii economico-sociale la nivelul comunităților locale, precum și dezvoltarea durabilă a unităților administrativ teritoriale.

1.5. Productivitatea serviciilor publice

Ameliorarea productivității serviciilor publice este în ultimul deceniu un laitmotiv al dezbaterilor politice. Au fost avansate două explicații majore, respectiv faptul că productivitatea s-a degradat în cursul ultimilor ani și ideea conform căreia colectivitățile publice care finanțează aceste servicii publice întâmpină greutăți din ce în ce mai mari pentru procurarea fondurilor necesare și în consecință, vor să asigure un serviciu constant la un cost mai redus. Oricare ar fi explicația dominantă, domeniul său de aplicație este caracterizat de o foarte mare diversitate atât din punct de vedere general, cât și din punct de vedere al calității de funcționare.

Așa cum se știe, anumite servicii echilibrează bugetul lor numai grație sumelor încasate din tarifele plătite de utilizatori, ceilalți primind în completare subvenții (muzee, teatre, internate, cantine școlare și administrații). Sumele proprii încasate de către alte servicii provin de la “utilizatori”, aceștia fiind supuși unei taxe parafiscale a cărei sumă totală este, cu larghețe, independentă de consum (radio și televiziunea publică). În fine, unii nu au ca venituri pentru sumele încasate decât creditele bugetare, producția unora este de o calitate foarte omogenă (E.D.F., S.N.C.F., salubritate) iar a altora variază sensibil în funcție de un loc sau altul, de o lună sau alta (învățământ, teatre, televiziune). Dacă se combină cele două noțiuni (modalitate de finanțare și natura producției), se înțelege, că definiția, mărimea și stabilirea unui program de îmbunătățire a productivității variază sensibil de la un serviciu public la altul.

Într-o abordare generală, productivitatea unei organizații este descrisă de relațiile care leagă mijloacele de producție (muncă, echipament, materiale). Se pare că această abordare sumară nu convine pentru aprecierea productivității tuturor serviciilor publice. Acest lucru se verifică prin faptul că la nivelul unei organizații private, distincția eficiență/eficacitate (ca relație ce determină concepțiile diferitelor țări componente) este absolută necesară pentru o analiză prealabilă a productivității.

Eficiența compară mijloacele utilizate cu producția reală, indiferent de satisfacțiile resimțite de utilizator. O întreprindere privată ce produce un bun privat pur (adică un bun a cărui producție și consum sunt însoțite de puține efecte externe, cum ar fi, spre exemplu, poluarea), nu este interesată decât de o cerere solvabilă, care depinde de satisfacția cumpărătorului, dar și de posibilitățile sale financiare și de urgența nevoilor sale. Întreprinderea nu poate realiza decât bunuri cerute la prețul oferit. Eficiența sa de producție și/sau distribuție este o bună aproximare a productivității sale, pentru că prețul plătit de cumpărător permite realizarea unei legături între produs și satisfacție: aceasta din urmă este cel puțin egală cu prețul. Serviciul public subvenționat în proporție de 100% este în situație inversă: activitatea sa nu constă în satisfacerea unei cereri solvabile deci, eficiența nu leagă mijloacele utilizate și satisfacerea utilizatorilor. În consecință, trebuie să se recurgă la un alt concept: eficacitatea. Eficacitatea compară mijloacele utilizate cu satisfacția utilizatorilor. Poate ea înlocui conceptul de eficiență pentru aprecierea productivității unui serviciu public? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit dacă ne referim la productivitate ca la un concept cu mai multe forme, ce combină conceptele de eficiență și eficacitate în proporții variate, în funcție de punctul de vedere adoptat.

Măsurarea productivității presupune reținerea diferitelor concepții indicate anterior, lucru ce facilitează construirea unui instrument de măsură adecvat: indicatorul. În literatura de specialitate s-au impus doi indicatori tradiționali de măsurare a productivității serviciilor publice: randamentul fizic al unui factor de producție și costul unitar de producție.

Randamentul fizic al unui factor stabilește un raport între producție și o unitate de timp oarecare. Factorul reținut poate fi orice factor important pentru funcționarea serviciului, dar cel mai des întâlnit este munca. În practică, randamentul muncii unui angajat se determină măsurând timpul care este necesar pentru realizarea muncii sale, o diminuare a acestuia la o calitate constantă a serviciului ducând la ameliorarea productivității.

CAPITOLUL 2. CATEGORII DE UNITĂȚI ADMINISTRATIV-TERITORIALE

ÎN ROMÂNIA

2.1. Scurt istoric al României

România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar.

România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate. A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria României (295.641 km2).

După înlăturarea regimului comunist instalat în România (1989) și după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391 km²) și a șaptea după numărul populației (peste 20 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). Teritoriul actual al României mai este numit și spațiul carpato-danubiano-pontic, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaților Românești și a regiunilor limitrofe impuse și subordonate complementar Carpaților, fiind mărginită în partea de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră. România este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45° latitudine nordică și meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică la distanțe aproximativ egale față de extremitățile continentului european.

București este cel mai mare oraș și totodată capitala României, iar pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane București.

2.2. Împărțirea administrativ–teritorială a României

Conform Constituției, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii. Din punct de vedere istoric, există 3 provincii tradiționale: Valahia (formată din regiunile Oltenia, Muntenia și Dobrogea), Moldova și Transilvania (formată din regiunile Banat, Crișana, Maramureș și Ardeal).

Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales. România are 2.685 de comune însumând 13.285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună. În era primitivă comuna însemna prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin

împărțirea egală a bunurilor materiale. Odată cu legea reorganizării administrative din 1968 satele devin de 3 feluri: mici (sub 500 locuitori), medii (500 – 1.500 locuitori) și mari (1.500 – 4.000 locuitori).

Orașul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales. Orașele mai importante pot fi declarate municipii. România are 320 de orașe, dintre care 104 sunt municipii. Administrația unui municipiu se numește municipalitate și este condusă de un primar. Municipiul nu are alte subdiviziuni administrative chiar dacă neoficial, municipiile mari sunt grupate în cartiere. Excepție face însă Municipiul București, care are un statut similar cu cel al unui județ și este în mod oficial împărțit în 6 subdiviziuni administrative numite sectoare.

Județul este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect. Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanță la nivel județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local. România are 41 de județe plus municipiul-capitală București, care are un statut similar cu acela de județ. București este considerat și municipiu, dar este singurul care nu face parte din niciun județ. Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general. Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un consiliu local.

În afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de dezvoltare, dar fără a avea capacități administrative. Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziile regionale ale României creeate în 1998 și sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale. Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziția geografică în țară, sunt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov. Împărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul actual al României. Județele contemporane ale României, cu întemeierea statelor românești au avut o continuitate neîntreruptă de-a lungul secolelor, cunoscând însă modificări ca număr, limite, nume și funcții îndeplinite. Dimensionarea spațială a județelor a fost făcută în funcție de posibilitățile oferite de rețeaua căilor de comunicații pentru facilitarea legăturilor cu centrele județene, orașele sau centrele rurale polarizatoare, de condițiile oferite pentru reorganizarea activităților culturale și sociale. S-a urmărit în același timp crearea unor condiții optime în ceea e privește conviețuirea și activitatea diferitelor naționalități pe teritoriul unor județe ale țării. În organizarea teritoriului României s-a folosit experiența trecutului și s-a ținut cont de cerințele actuale și de perspective ale dezvoltării țării.

În organizarea teritoriului României se ține cont de analiza factorilor naturali, economici, demografici și tehnici, a intercondiționării acestora pe ansamblul teritoriului țării și pentru fiecare zonă în parte. Criteriul complexității a dat posibilitatea ca în organizarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor să se țină seama de condițiile economice, social-politice și geografice concrete, inclusiv aspecte privind componenta națională a populației, legăturile cultural-tradiționale, perspectivele pe care le au diferitele zone și localități, potrivit dezvoltării țării în ansamblu. Cuprinzând un teritoriu mai mic decât al fostelor regiuni, județele actuale au un cadru variat, cu elemente ce se asociază și se complementează favorabil. Ele dispun de o gamă variată de resurse naturale și de valori turistice care împreună cu elementele de peisaj și cu obiectele antropice fac din ele unități teritoriale complexe, le oferă posibilități pentru o dezvoltare economică și social-culturală complexă. Reședințele de județ au fost selectate, de regulă, după criteriul centralității, urmărindu-se ca acestea să ocupe pe cât posibil, o poziție geografică centrală, pentru a înlesni legăturile cu toate localitățile din cuprinsul județului. Criteriul istoric s-a constituit, de asemenea, printre criteriile de bază ale delimitării județelor, mai puțin în delimitarea unor județe din spațiul montan. El se regăsește în delimitarea unor vechi județe și în denumirea lor. În denumirile județelor s-a ținut astfel seama atât de tradițiile istorice, cât și de semnificațiile contemporane ale unor zone și orașe determinate de dezvoltarea economică și social-culturală. În condițiile actuale, specifice perioadei de tranziție la economia de piață, prin regruparea județelor cu profiluri complementare de dezvoltare se structurează noi forme teritoriale, respectiv regiunile de dezvoltare.

2.3. Organizarea administrativă în perioada antebelică și interbelică (1864 – 1945)

Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferențiat administrația urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane și comunelor rurale. Se înființa astfel pentru prima dată comuna rurală, condusă de primar și dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobați de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiți de domn. La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea nr. 394 pentru comunele urbane și rurale și pentru înființarea consiliilor județene. Astfel, se reglementa distinct administrația urbană față de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri și, în caz că aveau peste 6000 de locuitori, aveau și un spital.

De asemenea, prin Legea pentru consiliile județene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare județ existența unui consiliu care se aduna și reprezenta interesele locale, colective și economice ale județului. Alegerea consiliului județean se făcea pe ocoale. Consiliul județean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul județului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu. Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări și completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că județul este persoană juridică. Consiliul județean se compunea din câte doi membri trimiși de fiecare plasă.

La sfârșitul Primului Război Mondial, s-au unit cu patria mamă provinciile istorice Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 27 martie 1918, în urma unei hotărâri adoptate de Sfatul Țării de la Chișinău, s-a alipit României un teritoriu ce cuprindea nouă județe: Hotin, Soroca, Orheiu, Chișinău, Bender, Cahul, Akkerman (Cetatea Albă), Ismail și Bălți.

La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, potrivit căruia „serviciile publice” rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărțire a teritoriului în 23 de județe: Făgăraș, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieș, Bistrița-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureș-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Brașov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureș, Bichiș, Cenat, Timiș-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecți numiți.

Constituția din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărțea în județe, iar județele erau formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea și subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcțiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul județelor creștea însă la 66. În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Brașov, Brăila, București, Cernăuți, Cetatea-Albă, Chișinău, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Sibiu, Târgu-Mureș și Timișoara. Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 și Regulamentului său de aplicare, din 18 februarie 1937, teritoriul țării era împărțit în județe și comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu și organe administrative proprii de conducere. Comunele urbane erau de două feluri: orașe reședință și orașe nereședință de județ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, și de primar și ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleși și membri de drept. Numărul membrilor aleși era de 10 în comunele rurale, 18 în orașele nereședință, 28 în orașele reședință și 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competența consilierilor aleși. Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului București. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru și de Verde) și comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Grivița, Lupeasca. Constituția din 28 februarie 1938 a adus noi schimbări în administrarea administrativă locală. Astfel, accentul a fost pus pe numirea organelor și legea raționaliza rostul și atribuțiile organelor elective. A fost menținută comuna, fiind desființată însă personalitatea juridică a județului. Principala noutate a fost înființarea ținuturilor, unități administrative cu atribuții economice, culturale și sociale. Administrația lor a fost încredințată rezidentului regal, numit pe șase ani prin decret regal, și consiliului ținutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ținutului. Acesta era compus din membri aleși de consiliile comunale din ținut și de Camerele de Agricultură, Comerț, Industrie și Muncă.

2.4. Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945 – 1981)

Constituția Republicii Populare Române din 1948 a menținut împărțirea în comune, plăși și județe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială și culturală locală.

La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Națională a votat Legea nr. 5 pentru împărțirea administrativ-teritorială a Republicii populare Române, conform căreia teritoriul țării era împărțit în regiuni, orașe, raioane și comune. Regiunile erau unități administrativ-economice pe care se sprijineau direct organele centrale de stat. Regiunile erau compuse din raioane și orașe de subordonare regională. Orașul de reședință al sfatului popular de regiune era centrul regional. Orașele erau de trei feluri: de subordonare republicană, de subordonare regională și de subordonare raională. Raionul era o unitate teritorială operativă din punct de vedere economic, politic și administrativ, alcătuită din orașe de subordonare raională și comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate, subordonată direct raionului. Capitala, București, era împărțită în raioane de oraș și subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin, Grivița Roșie.

Mai apoi, unitățile administrative au devenit județul, orașul și comuna, municipiul București a fost organizat pe sectoare, iar orașele importante, cu o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării, au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce și îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administrației de stat.

Astfel, teritoriul României era împărțit în 2706 comune, 189 orașe, 47 municipii, 39 județe și municipiul București cu 8 sectoare. Modificări ale organizării administrative au fost operate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Numărul sectoarelor Capitalei a fost redus la șase. La 23 ianuarie 1981, au fost reorganizate județele Ilfov și Ialomița, în sensul creării județelor Giurgiu și Călărași, prin reîmpărțirea celor două și înființarea Sectorului Agricol Ilfov.

2.5. România de azi

Problema organizării administrative a teritoriului statului s-a pus din totdeauna de când există stat, dar ea s-a pus cu mai multă acuitate în perioada constituirii statelor mari, centralizate, determinată fiind de nevoia unității de scop și acțiune pe întregul teritoriu aflat sub suveranitatea statului. La început, organizarea administrativă a teritoriului era mai mult o problemă de ordin practic, de bună conducere de către stat a supușilor săi, și mai puțin de ordin teoretic, de fundamentare, de explicare a resorturilor politice și sociale care o determină. Abia mai târziu, în statele moderne, centralizate, teoreticienii au încercat să contureze sensurile și semnificațiile diferitelor formule la care statele au recurs în organizarea administrativă a teritoriului lor, definind astfel noțiuni și concepte care să îmbrace, cât de cât mulțumitor, soluțiile practice impuse de cele mai multe ori de puterea politică. Din totdeauna însă, organizarea din punct de vedere administrativ a teritoriului a interesat, am putea spune că în aceeași măsură, atât puterea de stat, cât și colectivitățile locale, structurile organizate ale populației de pe acel teritoriu.

Statul urmărește, în principal, ca prin unitățile administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa, tind spre o gestiune autonomă cât mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport cu statul, cât și cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel superior. Este și motivul pentru care, de-a lungul timpului, organizarea administrativă a teritoriului statului a cunoscut formule dintre cele mai diverse, încercând să răspundă, cel puțin pentru o anumită perioadă, uneia sau alteia dintre aceste tendințe.

Astfel, s-a adus în discuție publică de mai multe ori necesitatea regionalizării României și posibilitatea reorganizării administrativ-teritoriale a României în opt județe mari, corespunzătoare celor opt regiuni de dezvoltare actuale.

Reorganizarea administrativ-teritorială este o acțiune mai de amploare, care privește în esență modificarea numărului nivelurilor de organizare a unităților administrativ-teritoriale și a raporturilor juridice dintre acestea, inclusiv cu statul.

Ca răspuns la propunerea privind regionalizarea, a fost lansat un proiect de reorganizare administrativ-teritorială, în iunie 2011, care propunea menținerea celor 41 de județe actuale și înființarea unui alt nivel administrativ, acela al regiunilor, însă discuțiile despre regionalizare au fost abandonate în a doua parte a anului. Discuțiile privind regionalizarea au fost reluate abia în 2013.

S-a precizat atunci că printre principiile care vor sta la baza procesului de regionalizare se numără: principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritățile administrative locale situate la nivelul administrativ cel mai aproape de cetățean; principiul asigurării resurselor integrale pentru exercitarea competențelor transferate; principiul responsabilității autorităților administrației publice și regionale în raport cu competențele și cu competențele și atribuțiile pe care le vor avea; principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, gradual, predictibil, transparent, bazat pe criterii și reguli obiective; principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publică; principiul democrației participative; principiul cheltuirii eficiente a resurselor financiare.

În privința modului de realizare a regionalizării, varianta cea mai des adusă în discuție a fost, așa cum am mai precizat, împărțirea administrativă a României în opt regiuni, pe structura actualelor regiuni de dezvoltare: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Centru, Nord-Vest, București-Ilfov, cu păstrarea celor 41 de județe actuale. De asemenea, acest modelul de regionalizare prevedea totodată înființarea unor instituții noi: Consiliul Regional – Executivul regional condus de un președinte ales; transformarea Senatului într-o cameră a puterilor locale; apariția Curților de Apel regionale. Aceste modificări erau prevăzute a se face etapizat până în 2016. Cu toate acestea, această idee de regionalizare a fost amânată pentru anul 2014, dar se miza și pe ideea conform căreia cea mai prielnică ocazie pentru realizarea reorganizării ar fi primăvara lui 2015.

CAPITOLUL 3. ANALIZA SERVICIILOR PUBLICE LA NIVELUL

COMUNELOR DIN ROMÂNIA

Pentru a putea realiza o analiză a serviciilor publice la nivelul comunelor din România, consider a fi potrivit să încep prin a defini comuna. Astfel, potrivit Legii nr.2/1968, republicată, comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese, tradiții, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice. În România există un număr de 2.861 comune, care cuprind 12.957 de sate.

3.1. Contextul socio-economic din zona rurală

România se bucură de un potențial de dezvoltare important, deși insuficient exploatat. Cu o suprafață totală de 238 mii km și o populație de 19,041 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Zonele rurale dispun de un potențial de creștere substanțial și au un rol social vital. Conform definiției din legislația națională, zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării, cuprinzând 47,2% din populație, și anume 8,98 milioane de locuitori.

Trebuie precizat că populația rurală nu este distribuită uniform, existând diferențe semnificative din punct de vedere al densității populației, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai puțin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a țării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din est și din sud, unde predomină comunele cu un număr mai mare de 50 locuitori/km2.

În ceea ce privește serviciile publice, acestea joacă un rol capital pentru îmbunătățirea calității vieții tuturor cetățenilor și pentru lupta împotriva excluderii sociale și izolării. Furnizarea de servicii publice într‐o manieră performantă și nediscriminatorie constituie o condiție pentru o mai bună integrare economică în Uniunea Europeană. În plus, aceste servicii alcătuiesc un stâlp al cetățeniei europene, deoarece se numără printre drepturile cetățenilor europeni și oferă o posibilitate de dialog cu autoritățile publice, în cadrul unei bune administrări.

Serviciile publice se plaseaza în sfera activităților de interes economic general, așa cum sunt ele definite în Carta Verde a Uniunii Europene, având la bază următoarele obiective fundamentale:

descentralizarea serviciilor publice și creșterea responsabilității autorităților locale cu privire la calitatea serviciilor asigurate populației;

extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile de bază (alimentare cu apă, canalizare, salubrizare) și creșterea gradului de acces a populației la aceste servicii;

restructurarea mecanismelor de protecție socială a segmentelor defavorizate ale populației și reconsiderarea raportului preț/calitate;

promovarea principiilor economiei de piață și reducerea gradului de monopol;

promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă;

promovarea parteneriatului social și pregătirea continuă a resurselor umane;

extinderea parteneriatului public – privat.

De asemenea, serviciile publice trebuie să aibă următoarele caracteristici:

universalitate;

egalitatea tratamentului;

continuitate;

siguranța persoanelor și a serviciului;

adaptabilitate și gestiune pe termen lung;

transparență;

suportabilitate.

De asemenea, o altă problemă se reflectă în infrastructura fizică de bază (drumuri, infrastructură apă/apă uzată, energie elctrică și termică, distribuție gaze naturale), care deși în ultimii ani a fost susținută atât prin fonduri naționale cât și europene, în zonele rurale aceasta este încă slab dezvoltată, constituind un obstacol în calea creșterii economice și a ocupării forței de muncă și are un impact negativ asupra calității vieții populației rurale.

Astfel, putem vorbi despre o strategie de dezvoltare rurală a României pentru următorii ani, care se înscrie în contextul de reformă și dezvoltare pe care UE și-l propune prin strategia Europa 2020. Aceasta reprezintă strategia de creștere a Uniunii Europene pentru perioada 2010-2020. Urmărind obiectivele strategiei Europa 2020 pentru o economie inteligentă, sustenabilă și favorabilă incluziunii, strategia stabilește ținte ambițioase pentru statele membre în domeniul educației, inovării, energiei/mediului, ocupării forței de muncă și incluziunii sociale si îmbunătățirea competitivității în general. Pe baza acestui document, fiecare stat membru își stabilește ținte și planuri de acțiune la nivel național sub forma unui Plan Național de Reformă care este monitorizat în mod periodic.

3.2. Evoluții actuale privind serviciile publice la nivelul comunelor din România

În ceea ce privește evoluția actuală a serviciilor publice, aceasta poate fi caracterizată astfel:

sectorul trece printr‐o perioadă de schimbări majore în întreaga Europă;

deschiderea pieței serviciilor și globalizarea sunt două provocări de mare actualitate, la care fiecare țară membră sau în curs de aderare, trebuie să dea un răspuns;

se conștientizează tot mai mult dimensiunea socială a serviciilor publice și impactul pe care acestea îl au asupra coeziunii sociale;

în țările unde a fost deschisă piața și s‐a trecut la privatizarea serviciilor publice a fost necesară înființarea unor autorități de reglementare;

serviciile publice trebuiesc organizate regional.

Serviciile publice în perioada 2009 – 2014

La nivel național, în perioada 2009-2014 au fost realizați 3800 km drumuri publice, 80% dintre acestea fiind reprezentate de drumurile județene și comunale. La sfârșitul anului 2014, densitatea rețelei de drumuri publice la 100 km2 teritoriu era de 35,1%. La nivel regional, cea mai mare creștere a numărului de km de drumuri publice adica 8%, se înregistrează în Regiunea Centru. Cele mai mari valori de densitate a drumurilor publice au fost marcate de regiunea București-Ilfov (48,9 km ), urmată de Regiunea Nord Est (38,6 km), iar cea mai mică densitate este întâlnită în Regiunea Vest (32,6%), această distribuție fiind influențată atât de aspectele geografice cât și de cele economico-sociale ale regiunilor.

În mediul rural și cu predilecție în zona montană, drumurile publice comunale au o importanță majoră pentru asigurarea accesului la căile naționale de comunicații și, prin urmare, la centrele economice, sociale și culturale ale țării, dar și la obiectivele de interes local. Deși acestea constituie ruta de transport cea mai importantă, calitatea, și în general, dezvoltarea acestora și a traficului este încă departe de a îndeplini standardele europene. Astfel, la sfârșitul anului 2014, din doar 7% din drumurile comunale erau modernizate, cea mai mare parte fiind drumuri pietruite (48%) și drumuri de pământ (29%). Drumurile comunale au fost susținute atât prin programe naționale cât și europene.

Alimentarea cu apă potabilă a localităților rurale și canalizarea apelor uzate sunt esențiale din mai multe puncte de vedere, și anume: confortul locuitorilor, sănătatea acestora, creșterea gradului de igienă, atractivitatea comunei pentru investitorii privați în activități productive sau servicii, valorificarea potențialului turistic și protecția mediului. Prin prisma implementării directivelor europene, asigurarea unei rețele de apă potabilă curentă reprezintă o altă problemă majoră ce condiționează calitatea vieții și dezvoltarea activităților economice în spațiul rural. Din punct de vedere al creșterii lungimii conductelor de alimentare cu apă, regiunea București –Ilfov, a cunoscut cea mai bună evoluție, în anul 2014 înregistrându-se o creștere de 4,4 ori față de anul 2009, urmată de regiunea Sud-Vest Oltenia, cu un indice de creștere de 2,2 ori a numărului de km.

Rețeaua publică de canalizare a fost creată acolo unde exista deja rețea de distribuție a apei potabile sau s-a dezvoltat în paralel cu aceasta. În perioada analizată, 2009- 2014, la nivel național, lungimea rețelei publice de canalizare a crescut cu aproximativ 21,6% ajungând la 23137,2 km în 2014, doar în proporție de sub 20% aflându-se în mediul rural.

Gestionarea deșeurilor reprezintă una din problemele cu care se confruntă România în prezent. Abordarea integrată în gestionarea deșeurilor se referă la activitățile de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a deșeurilor și include construcția instalațiilor de eliminare a deșeurilor împreună cu măsuri de prevenire a producerii lor și de reciclare, conforme cu ierarhia principiilor: prevenirea producerii de deșeuri și a impactului negativ al acesteia, recuperarea deșeurilor prin reciclare, refolosire și depozitare finală sigură a deșeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea recuperării. În mediul rural, în general, serviciile pentru gestionarea deșeurilor sunt slab dezvoltate sau chiar inexistente în unele localități. De regulă, transportul la locurile de depozitare se efectuează în mod individual de către generatori. O mică parte dintre localitățile rurale și în special acele localități rurale situate în vecinătatea centrelor urbane sunt deservite de servicii organizate numai pentru gestionarea deșeurilor. La nivel național, în perioada 2009 – 2014 gradul de conectare la serviciul de salubritate a crescut cu 21%, ajungând la 70% în 2014, din care 52% în mediul rural și 85% în mediul urban.

Energia termică distribuită în anul 2014 pe teritoriul României, a fost de 12341232 Gcal, 99,87 % fiind distribuită în mediul urban. Serviciile de alimentare cu energie termică în spațiul rural s-au redus drastic în ultimii ani, în anul 2014 doar 0,13% din totalul energiei termice mai este distribuită în aceste zone, datorită faptului că multe dintre uzinele care produceau această energie și o distribuiau satelor din apropiere și-au redus activitatea sau au renunțat la furnizarea acestor servicii. Prin urmare, în anul 2014, doar 9 localități rurale mai beneficiază de acest serviciu.

În ceea ce privește gradul de uzură al rețelelor de distribuție energie electrică în mediul rural, acesta este mult mai ridicat comparativ cu rețelele de distribuție din mediul urban. Astfel, utilizarea indicatorului SAIDI (indice durata medie a întreruperilor) în mediul rural, pentru întreruperile neplanificate releva o variație de la 565 min/an până la 1358 min/an în alimentarea cu energie, valori mult inferioare rețelelor de distribuție urbană.

Referitor la sistemul educațional, instituțiile de învățământ din spațiul rural, reprezentate de grădinițe, unități primare și gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce privește materialul tehnic și didactic. Tehnologia IT și echipamentele hardware și software sunt rar întâlnite în cadrul școlilor din spațiul rural în timp ce echipamentul necesar formării profesionale sau pentru ucenici este învechit sau lipsește. O problemă suplimentară o constituie dificultatea de a atrage personal calificat în zonele rurale. Referitor la unitățile de învățământ din mediul rural, la nivelul anului 2009, acestea reprezentau 56,22% dintr-un total de 11.865 la nivel național, în 2014 acestea scăzând la 3200 unități de învățământ în mediul rural, reprezentând 44,4% din cele la nivel național.

În ceea ce privește serviciile medicale, persoanele din mediul rural declară o stare de sănătate mai proastă decât cele care locuiesc în mediul urban: 55% dintre cei care locuiesc în rural își apreciază starea de sănătate ca fiind proastă și foarte proastă, față de 45% dintre cei care locuiesc în urban. Acest lucru este cauzat atât de diferențele de structură ocupațională și de vârstă ale populației, cât și de diferențele existente în serviciile medicale disponibile în cele două medii rezidențiale.

De asemenea, nivelul scăzut de dezvoltare economică a generat probleme legate de existența, calitatea și accesibilitatea serviciilor de asistență socială și în special în cadrul serviciilor de îngrijire temporară sau permanentă în cămine pentru persoane vârstnice. Este necesară îmbunătățirea sprijinului comunitar pentru grupurile vulnerabile, cum ar fi vârstnicii, mai ales cei care trăiesc în locuri izolate. Totodată, în mediul rural parcurile, spațiile de joacă pentru copii, pistele de biciclete etc., sunt slab reprezentate, situație prezentă și în cazul piețelor, parcărilor.

În concluzie, situația actuală a serviciilor și a infrastructurii aferente afectează puternic calitatea vieții în spațiul rural și constituie o piedică în dezvoltarea activităților economice.

3.3. Posibilități de dezvoltare a comunelor din România

Asociația Comunelor din România (ACoR) este de 15 ani un actor extrem de important în sprijinirea mediului rural și a comunelor din România fie că ele sunt membre sau nu ale acestei asociații. Astfel, misiunea ACoR este de a realiza o uniune mai strânsă între comunele din România promovând idealurile și principiile prevăzute în Carta europeană a autonomiei locale, care ajută deliberat la dezvoltarea acestora.

Un demers privind dezvoltarea locală presupune, în prealabil, un diagnostic prin care se plasează colectivitatea în mediul ambient, se anticipează dificultățile și se evaluează oportunitățile. În funcție de aceste aspecte, se poate aborda o dezvoltare defensivă (susținerea demersurilor actorilor locali existenți, sprijin punctual pentru întreprinderi) sau ofensivă (realizarea unui proiect global de dezvoltare, în parteneriat cu diverși actori).

Astfel, este necesară realizarea unui Plan Local de Acțiune pentru Dezvoltare Durabilă, plan care reprezintă planificarea reală pe termen mediu și lung în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în strategia locală. Măsurile respective se concretizează prin programe și proiecte.

Trebuie precizat, de asemenea, că administrația publică, prin serviciile pe care le oferă, condiționează puternic existența fiecărui individ uman, atât din perspectiva formării personalității, cât și a evoluției/exprimării sale în calitate de cetățean. Consecințele acestui fapt obiectiv sunt profunde și vizează deopotrivă partea (individul) și întregul (colectivitatea, societatea), starea și evoluția acestora. Mult mai potrivită pare a fi corelarea directă, tranșantă a calității prestației (eficacitatea și eficiența) unei administrații, adică a așteptărilor celor administrați, cu nivelul de civilizație. O asemenea înțelegere a fenomenelor sociale impune trecerea de la o abordare arbitrară, la una științifică, conștientă. Acesta presupune existența unei evaluări riguroase a stării și evoluției unei comunități locale. Dacă dezvoltarea locală exprimă finalitatea unui asemenea demers, o adevărată ecuație de stare a colectivității locale și, totodată, cadrul general de analiză, atunci domeniile dezvoltării locale sunt perspectivele esențiale de măsurare și de acțiune strategică.

Astfel, trebuie să avem în vedere faptul că serviciile publice determină dezvoltarea locală, ele fiind mijloacele prin care se realizează dezvoltarea, iar existența și managementul (eficacitatea și eficiența) serviciilor publice sunt condiționate de modul în care ele acoperă domeniile dezvoltării, gradul de descentralizare a lor, adecvarea regimului de proprietate la specificul serviciului și implicarea directă a cetățenilor în adoptarea deciziilor relevante pentru comunitatea locală.

Pentru o mai bună înțelegere, în figura de mai jos, se află reprezentarea schematică a dezvoltării locale:

Figura 1: Componente, actori, domenii și procese ale dezvoltării locale

Sursa: Dincă D., Servicii publice și dezvoltare locală, Ed. Lumina Lex. București, 2008, p.170.

STUDIU DE CAZ

Funcționarea comunelor din România

Pentru realizarea acestui studiu de caz se va analiza funcționarea câtorva comune din România, mai exact a unora din județul Ilfov, precum: comuna Afumați, comuna Dascălu, comuna Ștefăneștii de Jos și comuna Tunari.

Date generale privind comunele Afumați, Dascălu, Ștefăneștii de Jos și Tunari

din România

Comuna Afumați este situată în Câmpia Vlăsiei, pe malurile râului Pasărea, la 15 km nord-est de București. Ea are în componență un singur sat, Afumați, satul de reședință, comuna acoperind o suprafață de 6325 ha. Conform ultimului recensământ, efectuat în 2011, populația comunei Afumați se ridică la 7.919 locuitori, majoritatea locuitorilor fiind români (85,26%), cu o minoritate de romi (4,89%).

Comuna Dascălu este o comună în județul Ilfov, formată din satele Creața, Dascălu (reședința), Gagu și Runcu. Comuna se află în nord-estul județului, pe malurile Mostiștei, apă ce izvorăște de pe teritoriul comunei. Conform ultimului recensământ, efectuat în 2011, populația comunei Dascălu se ridică la 3.154 de locuitori, majoritatea locuitorilor fiind români (95,81%), cu o minoritate de romi (1,01%).

Comuna Ștefăneștii de Jos este o comună în județul Ilfov, formată din satele Crețuleasca, Ștefăneștii de Jos (reședința) și Ștefăneștii de Sus. Este așezată în partea de nord-est a Bucureștiului, la o distanță de 15 km. Comuna Ștefăneștii de Jos se află în centrul județului, la nord-est de București, în câmpia Vlăsiei, pe malurile râului Pasărea, iar relieful ei este cel specific zonei de câmpie. Comuna se întinde pe o suprafață de 29 km², localitățile aflându-se de o parte și de alta a bălților formate de râu. Comuna Stefăneștii de Jos este mărginită la sud-vest de orașul Voluntari, la nord de comuna Dascălu, la est de comuna Afumați și la vest de comuna Tunari. Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Ștefăneștii de Jos se ridică la 5.775 de locuitori, majoritatea locuitorilor fiind români (65,65%). Principalele minorități sunt cele de romi (15,53%), turci (2,08%) și chinezi (1,25%). Pentru 14,89% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.

Comuna Tunari este o comună în județul Ilfov, formată din satele Tunari (reședința) și Dimieni. Comuna se află în centrul județului, la nord de București și la est de Otopeni, pe malurile râului Pasărea care izvorăște din apropierea comunei, de lângă aeroportul Henri Coandă. Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Tunari se ridică la 5.336 de locuitori, majoritatea locuitorilor fiind români (85,12%), cu o minoritate de romi (8,41%).

Analiza serviciilor publice la nivelul comunelor Afumați,

Dascălu, Ștefăneștii de Jos și Tunari

Procesul de regionalizare despre care s-a tot discutat în România are o foarte importantă miză și din perspectiva administrării serviciilor publice, întrucât avem de-a face cu investiții importante făcute cu precădere din bani europeni în principalele servicii comunitare de utilități publice – alimentarea cu apă și canalizare, managementul integrat al deșeurilor, termoficarea, infrastructura de drumuri – dar și cu provocări majore din perspectiva atribuțiilor viitoare ale fiecărui palier administrativ în ceea ce priveste gestionarea acestor servicii.

Infrastructura de drumuri este cel mai important domeniu în care s-au facut investiții semnificative din bani europeni în acest prim exercițiu financiar, prin Programul Operațional Regional. Cele mai mari sume au fost accesate la nivelul județelor Ilfov, aproximativ 187 milioane lei.

În cadrul comunei Afumați, principalele proiecte pe care primăria și le propunea să le realizeze până în 2014 se refereau la:

asfaltarea străzilor Oituz (542 m), Garoafelor (363 m), Fagului (222 m);

reparația trotuarelor de pe șoseaua Petrăchioaia și strada Școlii;

montarea indicatoarelor de circulație și pentru treceri de pietoni în toată comuna pentru prevenirea producerii de accidente și creșterea siguranței circulației vehiculelor și pietonilor;

construirea unor terenuri de sport cu covor sintetic în curțile școlilor cu clasele I-IV de la Ograda Șindrilița, Ograda Ștefănești și a școlii cu clasele V-VIII de pe șoseaua Petrăchioaia;

amenajarea unor mini-parcuri la intersecția străzii Găneasa cu DN2 și cu strada Alunului, pe strada Mihai Bravu și în Ograda Ștefănești.

În ceea ce privește sistemul educațional în comuna Afumați s-au efectuat lucrări la toate școlile și grădinițele din Afumați, în interiorul și exteriorul clădirilor. Astfel, au fost efectuate lucrări la pardoseli, de înlocuire a lambriului deteriorat și a parchetului necorespunzător și au fost zugrăvite

toate sălile de clasă la Școala Mare (șos. Petrăchioaia). Pentru acestea, firma Mega Construct a contribuit cu suma de 4.000 lei. S-au montat aparate de aer condiționat în toate sălile de clasă ale școlilor și grădinițelor. Pentru siguranța elevilor, se montează camere de supraveghere performante, iar la Școala Mare și un sistem audio. În cel mai scurt timp se demarează construirea unui teren de sport la școala Ograda Ștefănești, format dintr-un teren de fotbal și handbal și un teren de tenis cu suprafață sintetică – Taraflex. Pentru clasele I-IV se vor amenaja 2 locuri de joacă, dotate cu obiecte de joacă – leagăne, balansoare etc. – conforme cu standardele de siguranță europene. Din toamna anului 2009, clasele I-IV beneficiază de un sistem pilot de predare, format din laptopuri și video-proiectoare, cu programele aferente. Vor fi urmărite îndeaproape rezultatele la învățătură ale elevilor și dacă sistemul se va dovedi util, de anul viitor se va trece la implementarea lui și pentru clasele V-VIII.

Referitor la alimentarea cu apă în comuna Afumați, a fost dată în folosință în 2009 cea de-a doua Gospodărie de apă din Afumați. Aceasta are două bazine de câte 300 metri cubi și prin punerea în exploatare, 75% din comuna Afumați beneficiază de apă curentă. Gopodăria de apă este prevăzută cu un generator propriu, care îi asigură funcționarea chiar și în condițiile întreruperilor alimentării cu energie electrică.

Odată cu terminarea proiectului Rețea de canalizare pe o lungime de 5 km și stație de epurare, comuna Afumați, finanțat prin programul SAPARD, se va trece la o nouă etapă de accesare a fondurilor pentru extinderea în întreaga comună a rețelei de canalizare.

În comuna Afumați, iluminatul public este asigurat în proporție de 100%. Urmează ca în viitorul apropiat să se facă demersurile necesare pentru modernizarea iluminatului public în zona Doraly. Costul lucrărilor cu apa, canalizarea și iluminatul public s-au ridicat la suma de aproximativ 50.000 lei.

Referitor la serviciile medicale, în comună există un dispensar, iar clădirea acestuia a trecut printr-un amplu proces de renovare, în urma căruia a căpătat o nouă viață. În afara reabilitării termice a clădirii, a fost amenajată și curtea interioară acestui punct de reper al comunei Afumați. În fața dispensarului a fost amenajată o parcare. De asemenea, edilii au avut grijă ca în curtea dispensarului uman Afumați să existe și un spațiu verde.

Investițiile care s-au făcut în servicii publice în perioada 2011 – 2014 în cadrul comunei Afumați sunt prezentate și în tabelul de mai jos astfel:

Tabelul nr.1

*Toate sumele sunt exprimate în RON.

Graficul nr.1. Evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Afumați,

în perioada 2011 – 2014

Din graficul de mai sus se poate observa că investițiile în serviciile publice din comuna Afumați au înregistrat cea mai mare valoare la nivelul anului 2011, peste un milion de lei, și cea mai scăzută valoare la nivelul anului 2014, puțin peste o jumătate de milion de lei.

În comuna Dascălu există o vastă rețea de linii electrice aeriene de înaltă tensiune, tensiune medie și joasă tensiune, atât pentru consumatorii casnici sau obiectivele social-culturale din comună, cât și iluminatul stradal. Alimentarea cu energie electrică a comunei Dascălu este realizată într-un procent de 100%.

În ceea ce privește alimentarea cu apă, în prezent în comuna Dascălu nu există un sistem centralizat de alimentare cu apă. Locuitorii comunei utilizează fântâni de tip rural. De asemenea, comuna Dascălu nu deține un sistem de canalizare a apelor uzate de la locuințe și se evacuează în bazine vidanjabile sau latrine uscate.

Referitor la alimentarea cu gaze, trebuie precizat că prepararea hranei se realizează cu sobe de gaze, lemne sau cu combustibil lichid, precum și cu sobe tip aragaz cu butelii de gaz lichefiat sau racordate la rețeaua de gaze naturale. Pe teritoriul administrativ al comunei există un sistem centralizat de alimentare cu gaze naturale a comunei. Realizarea rețelei de alimentare cu gaze naturale este unul din proiectele prioritare ale comunei și s-a realizat în perioada 2008 – 2013.

Energia termică este asigurată cu sobe pe lemne sau cărbune sau cu combustibil lichid. Se semnalează lipsa centralelor termice performante ca sursă de căldură necesară, atât a locuințelor, cât și a obiectivelor social-culturale și administrative datorită lipsei sistemului de alimentare cu gaze al comunei.

Drumurile comunale sunt asfaltate într-un procent de 30%.

În ceea ce privește serviciile medicale, în prezent acestea sunt asigurate printr-un dispensar și o farmacie în comuna Dascălu.

Referitor la mediu, trebuie precizat că defrișările iraționale practicate în păduri transformă dramatic mediul natural, atât din punct de vedere peisagistic, cât și din punctul de vedere al echilibrului bio-pedo-climatic, fondul forestier având un rol foarte important în păstrarea acestui echilibru. De asemenea, depozitarea gunoaielor în locuri neamenajate oferă un aspect dezolant, adăugându-se toxicitate unora dintre materialele aruncate.

Investițiile care s-au făcut în servicii publice în perioada 2011 – 2014 în cadrul comunei Dascălu sunt prezentate și în tabelul de mai jos astfel:

Tabelul nr.2

*Toate sumele sunt exprimate în RON.

Graficul nr.2. Evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Dascălu,

în perioada 2011 – 2014

Din graficul de mai sus se poate observa că investițiile în serviciile publice din comuna Dascălu au înregistrat cea mai mare valoare la nivelul anului 2014, aproape un milion de lei, și cea mai scăzută valoare la nivelul anului 2013, puțin peste o jumătate de milion de lei.

În cadrul comunei Ștefăneștii de Jos, proiectele care au fost realizate în ceea ce privește serviciile publice se referă la:

introducerea rețelei de apă potabilă și gaze, modernizare infrastructură;

amenajarea parcurilor;

reabilitarea unităților școlare și amenajarea centrelor cultural-sportive;

reabilitarea sistemului subtraversare Balta Pasărea, șoseaua Ștefănești.

Astfel, rețeaua de apă potabilă a fost introdusă în comună în perioada 2004-2005, lucrare realizată de către Consiliul Județean Ilfov. Această rețea a fost predată primăriei Ștefăneștii de Jos în 2008, fiind administrată la nivel local de la acea dată. Investiția cuprinde rețeaua de apă potabilă, o stație de tratare a apei, o stație de clorinare și 4 puțuri de mare adâncime.

Rețeaua de gaze, realizată în colaborare de SNTGN Transgaz Mediaș și GDF Suez, a fost dată în folosință în toamna anului 2008, fiind în stadiu de extindere pe toate străzile din comună.

De asemenea, începând cu anul 2004 s-a efectuat pietruirea/asfaltarea majorității străzilor din comună, ca și extinderea rețelei electrice. S-a introdus, de asemenea, rețeaua de cablu și fibră optică. Tot în anul 2008 a fost dat în folosință parcul comunei, situat pe malul lacului Pasărea. Parcul a fost realizat în colaborare cu Ministerul Mediului, în cadrul programului Creșterea calității mediului prin realizarea de spații verzi în localitate, finanțat de Uniunea Europeană.

În perioada 2003-2008, cu sprijinul Consiliului Județean Ilfov, s-a realizat reabilitarea localurilor în care funcționează unitățile de învățământ din comună. Localurile au fost renovate, iar în șoseaua Ștefănești nr. 130, fosta școală a fost demolată, fiind construit un sediu nou și modern, adaptat standardelor europene în domeniu. În localitate a fost modernizat și vechiul stadion, fiind complet reabilitate vestiarele, introdusă instalația de nocturnă, gazon artificial. De asemenea, în satul Ștefăneștii de Sus a fost construit un teren sintetic pentru activități sportive (fotbal, baschet etc.), cu gazon artificial și instalație de nocturnă.

Ca urmare a precipitațiilor abundente, sistemul de conducte care asigură traversarea apelor bălții Pasărea pe sub Șoseaua Ștefănești a cedat, apele inundând șoseaua. Ca urmare, primăria Ștefăneștii de Jos, împreună cu Consiliul Județean Ilfov, au realizat lucrări de modernizare, lărgire și consolidare a sistemului de evacuare, pentru evitarea unor situații similare în viitor.

Investițiile care s-au făcut în servicii publice în perioada 2011 – 2014 în cadrul comunei Ștefănești sunt prezentate și în tabelul de mai jos astfel:

Tabelul nr. 3

*Toate sumele sunt exprimate în RON.

Graficul nr.3. Evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Ștefănești,

în perioada 2011 – 2014

Din graficul realizat anterior, referitor la evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Ștefănești, putem observa cu ușurință că cea mai mare valoare a investițiilor s-a înregistrat în anul 2012, după care acestea au scăzut treptat.

În cadrul comunei Tunari, au fost derulate noi proiecte, menite să le sporească condițiile de viață locuitorilor săi. Un exemplu în acest sens este noua sală de sport din Tunari. Aceasta a fost predată la cheie de către Compania Națională de Investiții, autoritățile locale așteptând avizele de racordare, ca mai apoi să poată fi amenajată și curtea interioară. Astfel, primăria speră ca, toate aceste lucruri să fie predate până la sfârșitul acestui an, iar sala de sport să poată fi dată în folosință în condiții optime.

De asemenea, o prioritate în agenda primarului este infrastructura. De aceea, s-a semnat un contract de asociere cu Consiliul Județean Ilfov, în vederea amenajării și asfaltării străzilor. Lucrările au fost finalizate în proporție de 80%, adică din cele 3 străzi prevăzute în contract, s-au asfaltat două, urmând ca în perioada următoare să fie amenajată și celalată stradă. Administrația locală a realizat în ultimul an ce nu s-a realizat de aproape de 20 de ani. Este vorba de aprobarea Planului Urbanistic Zonal al Aeroportului Otopeni. Primăria Tunari a inițiat două memorandumuri către Primul Ministru pentru aprobarea acestui proiect, pe care le-a și obținut. Le-au fost alături primăria Otopeni, Consiliul Județean Ilfov și Ministerul Transporturilor. În acest mod s-au făcut toate demersurile oficiale, astfel au putut trece la următoarea etapă a dezvoltării companiei aeroportului din București și anume, extinderea lui pe teritoriile Tunari și Otopeni, legătura cu autostrada A3 și, bineînteles, mult așteptatele exproprieri.

O altă investiție importantă este platforma intermodală Moara Vlăsiei, obținându-se finanțare pentru studiul de fezabilitate, o valoare ce se ridică la ordinul milioanelor de euro. Această platformă face accesibil schimbul de mărfuri la nivelul zonei de nord, legând calea ferată prin Gara Moara Vlăsiei, Aeroportul Otopeni, prin zona de cargo și zona rutieră. Este important de spus că, atât în PUZ-ul aeroportului Henri Coandă, cât și în platforma intermodală și în strategia de dezvoltare a județului 2020, s-au prevăzut niște drumuri de acces care nu existau, iar acum vor fi utile pentru o bună fluidizare a circulației din zonă, facilitând accesul si dirijând autoturismele de grele tonaj la periferiile localitatiilor, evitându-se aglomerarea si poluarea zonei. La nivel de urbanism, s-au deblocat zonele comerciale sau acele zone în care cetățeanul avea teren și nu era posibil accesul.

Pe teritoriul comunei Tunari se află sediul „Let’s do it, România!”, iar împreună cu aceștia, administrația locală a demarat un proiect pentru realizarea unui traseu de biciclete ce va lega pădurea Băneasa de pădurea Snagov printr-o pistă de biciclete. Proiectul a fost preluat de Consiliul Județean Ilfov în vederea realizării din fonduri proprii. În prezent, se află în stadiul de prefezabilitate. Tot în colaborate cu CJ, primăria a inițiat un proiect de semaforizare.

Un alt proiect important pentru comunitate este cel de apă și canalizare. Finanțarea a fost obținută de 2 ani de zile, pe Măsura 322. S-a cheltuit un milion de euro, 500 de mii de euro din fonduri europene și 500 de mii de euro din bugetul local. Această investiție acoperă 7,7 km de apă și canal, stația de epurare și gospodăria de apă. În cadrul aceluiași proiect, s-a realizat și un after school în satul Dimieni, iar pentru menținerea ideii de tradiție, se va organiza un festival. De asemenea, administrația locală din Tunari are un proiect de mansardare a Grădiniței nr. 1, fiind necesar, numărul de solicitanți crescând de la an la an.

Investițiile care s-au făcut în servicii publice în perioada 2011 – 2014 în cadrul comunei Tunari sunt prezentate și în tabelul de mai jos astfel:

Tabelul nr. 4

*Toate sumele sunt exprimate în RON.

Graficul nr.4. Evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Tunari,

în perioada 2011 – 2014

Din graficul realizat anterior, cel referitor la evoluția investițiilor în servicii publice în comuna Tunari, putem observa că cea mai mică valoare înregistrată a fost la nivelul anului 2012, urmând ca cea mai mare valoare a investițiilor să se înregistreze la nivelul anului 2013.

CONCLUZII

Măsurarea anuală a stării serviciilor comunitare de utilități publice la nivelul comunelor din România și nu numai reprezintă un demers de transparență și totodată de respect față de cetățenii care sunt informați cu argumente și obiective clare referitoare la calitatea si costurile utilităților, dar și un instrument de management deosebit de important pentru administrație însăși, care poate să își previzioneze nevoile de investiții, strategia de dezvoltare, planurile de tarifare etc. mult mai bine, analizând dinamica acestor indicatori în timp.

Piața serviciilor publice din România, înca cartelizată în anumite domenii, precum iluminatul public sau drumurile, reprezintă totuși o piață în creștere ca volum economic anual, estimat la peste 12 miliarde euro în 2014, și începe, din aceste motive, să devină un segment de interes pentru marii operatori de servicii europeni.

Astfel, punctele nevralgice în sistem continuă să fie sistemele de termoficare urbană, extinderea serviciilor de salubrizare sau management integrat al deșeurilor, suprafețele reduse de spațiu verde/locuitor etc. Toate aceste probleme, în masura în care administrația locală le comunică transparent, ar putea deveni priorități de finanțare în viitorul exercițiu financiar, cu condiția unor estimări realiste privind nevoile investiționale. De asemenea, regionalizarea, promovată astăzi drept soluție pentru eficientizarea actului administrativ și descentralizarea deciziei pe principii de subsidiaritate, este indisolubil legată de serviciile publice, iar succesul acestei reforme depinde în mod direct de cum își propune ea să crească calitatea acestor servicii către cetățeni. Altfel, nu putem vorbi decât de un nivel birocratic în plus, care nu va determina altceva decât costuri suplimentare în administrație și nu o calitate sporită a vieții, așa cum se așteaptă în societate.

În ceea ce privește conținutul specific al fiecăruia dintre serviciile analizate în cadrul lucării de față, se impun o serie de concluzii și recomandări punctuale pe care le propun.

În ceea ce privește managementul serviciului de alimentare cu apă și canalizare, am putut constata că nu există o preocupare intensă a autorităților pentru procesul de epurare a apelor uzate, deși Directivele UE din domeniul gospodăririi apelor impun obligații specifice în acest sens, inclusiv crearea unor stații de epurare cu treaptă terțiară, capabile să trateze apele uzate de conținutul de nutrienți, fosfor și azot.

Serviciul de iluminat public se confruntă în continuare cu o problemă serioasă în ceea ce privește repartizarea responsabilităților de administrare a infrastructurii serviciului, mai ales în caz de avarie. În cele mai multe comune, stâlpii de iluminat public se află în proprietatea companiilor de

furnizare a energiei electrice, însă acestea susțin că responsabilitatea lucrărilor de reparații revine Primăriei, care trebuie să efectueze lucrări în regie proprie sau să încheie contracte în acest sens. Asemenea blocaje dau naștere la situații de-a dreptul ridicole și uneori cu grad sporit de periculozitate (ex: neizolarea corespunzătoare a firidelor de pe stâlpii de iluminat, care poate produce accidente mortale).

Serviciul de termoficare este serviciul care ridică cele mai multe probleme în termeni de organizare, eficiență și eficacitate. În ceea ce privește problema eficienței serviciului de furnizare a agentului termic în regim centralizat, analiza asupra experiențelor locale atestă faptul că există autorități care au făcut deja evaluări în acest sens și care au luat decizia renunțării la acest sistem acolo unde el și-a dovedit ineficiența. De asemenea, anumiți specialiști în domeniu au avertizat și asupra unor disfuncționalități curente în ceea ce privește regelementările privind energia termică produsă în co-generare, susținând faptul că, printr-o eroare, Autoritatea Națională pentru Reglementarea Energiei a omis recunoașterea acestei forme de conservare a energiei primare și nu a atribuit, în consecință, certificatele verzi pentru centralele electrotermice.

Serviciul de salubrizare ridică, de asemenea, o problemă majoră la acest moment: lipsa unei abordări integrate în ceea ce înseamnă întreg procesul de management al deșeurilor, coroborând prevederile privind obligativitatea colectării selective cu prevederi și programe naționale care să stimuleze valorificarea, deci reciclarea deșeurilor selectate. În egală măsură, punerea în aplicare a unui regim mai aspru al sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea curățeniei pe domeniul public este imperativ necesară a fi prevăzută inclusiv în mecanismele de gestionare a serviciului de salubrizare.

Administrarea rețelei de drumuri municipale ridică probleme majore municipalităților, mai ales atunci când se pune problema coordonării lucrărilor de investiții făcute de acest serviciu cu cele de intervenție/reparații inițiate de alți operatori de servicii publice (ex: alimentare cu apă/canalizare). Instituirea unor proceduri clare de avizare a lucrărilor, în baza unor referate și cu angajarea responsabilității în privința remedierii potențialelor daune cauzate infrastructurii stradale reprezintă măsuri imperativ necesare în acest sens.

Dacă s-ar putea lua măsurile necesare rezolvării acestor probleme, este evident că funcționarea comunelor din România ar putea decurge mult mai bine și, implicit s-ar putea îmbunătăți condițiile de trai ale locuitorilor din aceste comune.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I., Administrația publică. Teorii, realități, perspective, Editura Lumina Lex, București, 2006

Alexandru, I., Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București, 2008

Androniceanu, A., Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003

Androniceanu, A., Plumb, I., Managementul serviciilor publice, Editura Universitară, București, 2005

Brezoianu, D., Administrația publică în România, Editura C.H.Beck., București, 2008

Burlacu, N., Cojocaru, V., Ionita, V., Managementul administrației publice. Prelegeri, ASE, Catedra de Management General, Chișinau, 1999

Costake, N., Managementul administrației publice, Editura StrategicManagement, București, 1995

Dacian, D., Ranta, A., Elemente de drept administrativ. Suport de curs, București, 2012

Dincă D., Servicii publice și dezvoltare locală, Ed. Lumina Lex. București, 2008

Dincă, D., Serviciile publice în spațiul rural, Revista de analiză și informare politică “Cadran Politic”, 2013

Druker, P., Eficiența factorului decizional, Editura Destin, București, 2001

Florea, V., Managementul serviciilor, Editura Eurostampa, Timișoara, 2008

Focșăneanu, D., Șuța, C., Tatu, C., Popescu, M., Serviciile publice. Considerații asupra legislației și practicii comunitare în domeniu, în contextul elaborării proiectului codului administrativ, Revista Transilvană de Științe Administrative, 2011

Guțan, M., Istoria administrației publice locale în statul modern, Editura All Beck, București, 2005

Imbrescu, I., Managementul serviciilor publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2010

Iordan, N., Managementul serviciilor publice locale, Editura All Beck, București, 2003

Iorga, E., Ercus, L., Serviciile publice municipale: bilanț la un an de nou mandate și provocări în contextul regionalizării, Institutul pentru Politici Publice, București, 2013

Lungu, M., Antologia Statelor Lumii, Ediția a doua, Editura Steaua Nordului, Contanța, 2004

Matei, L., Dezvoltare locală. Concepte și mecanisme, Editura Economică, București, 2009

Micu, A., Managementul serviciilor publice. Suport de curs, Universitatea Dunărea de Jos, Facultatea de Științe Economice, Galați, 2009

Moraru, A., Iorga, E., Ercus, L., Managementul serviciilor publice la nivelul municipiilor. Probleme și soluții, IPP, București, 2009

Negoiță, F., Istoria administrației publice din România, Editura Universitară, București, 2009

Nistor, I.S., Comuna și Județul: Evoluția Istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Nusbaumer, J., Les Services, nouvelle donnée de l’economie, Economica, Paris, 1984

Pascariu, G., Dezvoltare rurală și fonduri europene. Rolul administrației publice, Centrul de Studii Europene, Iași, 2012

Pintilie, M., Dăbâca – studiu monografic, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2001

Plumb, I., Managementul serviciilor publice, Editura A.S.E., București, 2000

Plumb, I., Managementul serviciilor publice, Editura A.S.E., București, 2003

Popescu, M., Popescu, E., Managementul serviciilor publice, Editura Alma Mater, Sibiu, 2005

Preda, M., Actuala organizare administrativ-teritorială a României, Buletin de informare legislativă nr.4/2007

Săgeată, R., Organizarea administrativ-teritorială a României. Evoluție. Propuneri de optimizare, București, 2013

Șorici, I., Managementul calității în serviciile publice, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2008

Toma, M., Sistemul de reglementări pentru serviciul de alimentare cu apă și canalizare, ANRSC, București, 2008

Tincu, V., Modalități de gestiune a serviciilor publice, Administrarea publică, Revistă metodico-științifică trimestrială, nr. 4, Chișinău, 2014

Vasile, A., Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, Editura All Beck, București, 2003

***Analiza socio-economică în perspectiva dezvoltării rurale 2014-2020, Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală, disponibil la adresa: http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/programare-2014-2020/analiza-dezvoltarii-rurale-agricultura-iulie-2013.pdf

***Cercetări statistice privind alimentarea cu apã, canalizare publicã și spații verzi, salubritatea și distribuția energiei termice, a gazelor naturale și alte cercetări statistice pentru domeniul edilitar, disponibile la adresa: www.insse.ro

*** Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013, disponibil la adresa: http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/Doc_prog/prog_op/6_PODCA/PODCA.pdf

***România secolului XXI: servicii publice moderne, administrație publică locală competitivă, Centrul de Informare pentru Instrumente Structurale, București, 2013, disponibil la adresa: http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/bi/CIIS_Brosura_nr.04_februarie.2013.pdf

*** Rezultatele analizei documentare Sectorul Servicii Sociale și de Sănătate Publică, 2013, disponibile la adresa: http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/2014-2020/Dezbateri%20parteneriale/Rezultatele%20analizei%20documentare/03.06.2013/8.Health%20and%20social%20services_22%20mai.pdf

***Strategia de dezvoltare durabilă a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare “România 2025”, Asociația Română a Apei, disponibilă la adresa: http://www.mdrl.ro/_documente/scheme_grant/doc_referinta/Strategia_APA.pdf

***Strategia de dezvoltare rurală a României 2014-2020, disponibilă la adresa: http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/programare-2014-2020/Strategia-de-dezvoltare-rurala-2014-2020-versiunea-I-22-nov-2013.pdf

***Strategia Asociației Comunelor din România 2012 – 2016, disponibilă la adresa: http://www.acor.ro/files/documente_functionare/Strategie%20ACoR%202012%20-%202016.pdf

***Strategia pentru transport durabil pe perioada 2007-2013 și 2020, 2030, disponibilă la: http://www.mt.ro/web14/documente/strategie/strategii_sectoriale/strategie_dezvoltare_durabila_noua_ultima_forma.pdf

***Stadiul organizării și finanțării serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, http://www.mmediu.ro/gospodarirea_apelor/cooperare /stadiu_organizare_finantare.pdf

***http://agendaprimarului.eu/primarii/ilfov/tunari/investitii-viitorul-comunei-tunari.html

*** http://www.primariastefanesti.ro/proiecte_realizate_036.htm

*** http://www.comunadascalu.ro/index.php/component/k2/item/73-obiective-turistice

***http://www.primariaafumati.ro/fisiere/pdf/jurnalul-de-afumati-2.pdf

ANEXE

ANEXA 1

Clasificarea bunurilor și serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare și finanțare, conform CAEN

75 Administrație publică și apărare; asistență socială obligatorie

751 Administrație generală

7511 Activități de administrație generală

7512 Administrarea activității organismelor care acționează în domeniul îngrijirii sănătății, învățământului, culturii și al altor activități sociale, cu excepția asistenței sociale obligatorii.

7513 Administrarea și susținerea activităților economice

7514 Activități auxiliare pentru guvern

7515 Administrarea activităților pentru protecția mediului înconjurător

752 Servicii pentru societate

7521 Activități de afaceri externe

7522 Activități de apărare națională

7523 Activități de justiție

7524 Activități de ordine publică

7525 Activități de protecție civilă

753 Activități de protecție socială obligatorie

7531 Activități de protecție socială obligatorie (exclusiv ajutoarele pentru șomaj)

7532 Gestionarea fondului de șomaj

80 Învățământ

801 Învățământ preșcolar și primar

8021 Învățământ gimnazial

8022 Învățământ liceal

8023 Învățământ profesional

8024 Învățământ postliceal

803 Învățământ superior

8031 Învățământ superior

8032 Învățământ postuniversitar și de doctorat

85 Sănătate și asistență socială

851 Activități referitoare la activitatea umană

8511 Activități de asistență spitalicească și sanatorială

8512 Activități de asistență medicală ambulatorie

8513 Activități de asistență stomatologică

8514 Alte activități de asistență medicală

852 Activități veterinare

8520 Activități veterinare

853 Asistență socială

8531 Activități de asistență socială cu cazare

8532 Activități de asistență socială fără cazare

90 Asanarea și îndepărtarea gunoaielor; salubritatea și activități similare

900 Asanarea și îndepărtarea gunoaielor; salubritate și activități similare

9000 Asanarea și îndepărtarea gunoaielor; salubritate și activități similare

91 Activități sociative diverse

911 Activități ale organizațiilor economice și patronale

9111 Activități ale organizațiilor economice și patronale

9112 Activități ale organizațiilor profesionale

912 Activități ale sindicatelor salariaților

9120 Activități ale sindicatelor salariaților

913 Alte activități asociative

9131 Activități ale organizațiilor religioase

9132 Activități ale organizațiilor politice

9133 Alte activități asociative

92 Activități recreative, culturale și sportive

921 Activități cinematografice și video

9211 Producție de filme cinematografice și video

9212 Distribuție de filme cinematografice și video

9213 Proiecte de filme cinematografice

922 Activități de radio și televiziune

9220 Activități de radio și televiziune

923 Activități de spectacole

9231 Activități de artă și spectacole

9232 Activități de gestionare a sălilor de spectacol

9233 Alte activități de spectacole

924 Activități ale agenților de presă

9240 Activități ale agenților de presă

925 Activități ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor și alte activități culturale

9251 Activități ale bibliotecilor și arhivelor

9252 Activități ale muzeelor, conservarea monumentelor și clădirilor istorice

9253 Activități ale grădinilor botanice și zoologice și ale rezervațiilor naturale

926 Activități sportive

9261 Activități ale bazelor sportive

9262 Alte activități sportive

927 Alte activități recreative

9271 Jocuri de noroc

9272 Parcuri de recreații și plaje

9273 Alte activități recreative

93 Alte activități de servicii pentru persoane fizice

930 Alte activități de servicii pentru persoane fizice

9301 Spălarea, curățarea și vopsirea textilelor și blănurilor

9302 Coafura și alte activități de înfrumusețare

9303 Activități de pompe funebre și similare

9304 Activități de întreținere corporală

9305 Alte activități de servicii pentru persoane fizice

94 Activități ale personalului angajat în gospodării personale

950 Activități ale personalului angajat în gospodări personale

9500 Activități ale personalului angajat în gospodării personale

99 Activități ale organizațiilor și organismelor extrateritoriale

990 Activități ale organizațiilor și organismelor extrateritoriale

9900 Activități ale organizațiilor și organismelor extrateritoriale