Starchiojdul Intre Traditie Si Modernitate

În capitolul de față ne propunem să aducem în discuție elementele care țin de structura satului pe care îl analizăm în această lucrare. Ținem să amintim că de-a lungul timpului au fost făcute nenumărate cercetări legate de acest sat, care încă păstrează vii, tradițiile, obiceiurile în memoria străbunilor care le-au lăsat moștenire. Importanța acestui sat s-a răspândit rapid, câțiva cercetători fiind interesați, în primul rând, de cele două variante ale legendei care stau la baza întemeierii satului, reușind să realizeze remarcabile lucrări, care au fost concretizate în diferite cărți. Pornind de la analiza celor două variante ale legendei, prezentând reperele geografice și istorice, instituțiile satului, ne propunem să ajungem la descrierea obiceiurilor, tradițiilor, ritualurilor, analizând totodată, diferitele cântece, descântece, colinde care au fost spuse și sunt rostite și în ziua de azi, păstrate din generație în generație. Analiza va continua cu realizarea unor interviuri făcute chiar la fața locului, pe diferite categorii de vârste, care ne vor ajuta să observăm mentalitatea oamenilor de la țară, în special diferențele dintre mentalitatea celor bătrâni și a celor tineri.

În continuare vom prezenta cele două varinate ale legendei, scrise în urma recitărilor unor copii, la școală, în timpul unei serbări.

Una dintre variantele legendei sună astfel:

Că legenda spune:
Au fost doi bătrâni pe lume,
în Bătrâni s-au așezat
și căsuța și-au durat.

Ș-aveau bătrânii șura,
Vite aveau în bătătura,
Aveau dealuri și cu văi,
Iar feciori aveau doar trei.

Pe băiatul cel mai mare
L-au însurat în astă vale
Între dealuri și izvoare
S-a format Chiojdul Mare.

Pe băiatul cel mai mic,
L-au trecut peste Colnic
Și acolo s-a-nstărit
Și-a format Chiojdul Mic.

În pădurea verde, deasă,
Anei îi făcură casă,
De atunci așa îi spune:
Valea Anei frumos nume.

Iar cea de-a doua:

Fost’a de demult

Fost’a prin acest ținut

Doi bătrâni ce-au pus la cale

Să se așeze pe o vale,

Vale-adâncă din străbuni

Valea satului Bătrâni.

Ș-aveau bătrânii șură

Aveau vite-n bătătură

Mai aveau o fată

Și-ncă doi feciori

Mândri de părinții lor.

Și-ntr-o zi la apus de seară

Simții moșu’ c-o să moară

Și-a chemat feciorii lui

Juru’n patu’ lui

Și le-a zis cu stinsu-i glas:

Dragii tatii, eu vă las

Tu, Chiojdule mai mare

Să iei casa și o vale

Lângă vatra părintească

Gospodăria să-ți rodească!

Iară tu, Chiojdule mic

Să iei valea din Colnic!

Chiojdeanca mea frumoasă,

Să trăiești, să ajungi mireasă

Îți mai las la vale tată,

Pământ din a noastră vatră.

Să trăiți îndestulați,

Să vă aveți bine ca frați!

Doar atâta a mai grăit.

Ca-nchis ochii și-a murit.

Așa spune legenda!

Înainte de prezentarea propriu-zisă a satului, vom încerca să analizăm cele două variante de legendă, identificând momentele subiectului, făcând referire la motive, personaje ș.a.

Aceste două variante aparțin genului epic în cadrul literaturii populare, și anume: legenda, care are ca punct de plecare satul tradițional românesc, constituit din elemente precum: portrete de țărani, vite, șură, văi, cadrul natural. Elementele din text care formează satul contemporan sunt: Chiojdul Mare, Chiojdul Mic și Chiojdeanca. După cum bine știm, textul popular este creat de popor, având un caracter anonim, oral, colectiv, iar sentimentele se transmit în mod indirect prin intermediul personajelor, acțiunii și al naratorului. Astfel, în expozițiune apar timpul, spațiul și personajele. Timpul: demult, într-un timp îndelungat; spațiul: valea satului Bătrâni; personaje: doi bătrâni, fata, Chiojdeanca și cei doi feciori: Chiojdul Mare și Chiojdul Mic. Presentimentul morții, la apus de seară (motivul amurgului), constituie intriga narațiunii.

Desfășurarea acțiunii prezintă chemarea fiilor, așezați în jurul patului tatălui, și împărțirea bunurilor, a averii (motivul testamentului). Punctul culminant surprinde urarea tatălui aflat pe patul de moarte adresată tuturor, iar deznodământul este unul tragic, având în prim-plan moartea bătrânului tată.

În cadrul acestei legende, personajele nu sunt bine conturate, doar în cazul bătrânului tată avem câteva elemente de caracterizare indirectă. În text este precizat că bătrânul are o soție și trei copii, o fată și doi feciori. Despre soție nu cunoaștem nimic, știm doar că avea o gospodărie frumoasă alături de soțul ei (Ș-aveau bătrânii șură/Aveau vite-n bătătură/), și mai știm despre fata celor doi că era frumoasă (Chiojdeanca mea frumoasă). Tot prin intermediul prezentării tatălui, aflăm că cei trei copii erau mândri de părinții lor. Bătrânul este cel care dirijează acțiunea, fiind stâpul casei, acel axis mundi, care păstrează echilibrul întregii familii. Cu toate că el va pieri, echilibrul se păstrează prin intermediul bunurilor lăsate moștenire, deoarece copiii vor continua munca tatălui. Observăm suspunerea și iubirea fiilor față de părinți, mai ales în momentul împărțirii bunurilor.

Legenda satului are un caracter inițiatic, deoarece tatăl lasă moștenire fiecărui copil în parte, sfătuindu-i cum să le administreze. Faptul că tatăl este pe patul de moarte constituie un moment de maximă intensitate, fiind momentul maturizării celor trei copii, care acum au datoria de a-și croi propriul drum. Ultimele cuvinte ale tatălui exprimă încrederea pe care acesta o avea față de copii, exprimându-se succint: Să trăiți îndestulați,/ Să vă aveți bine ca frați!

Astfel, comuna Starchiojd este situată în partea de nord-est a județului Prahova, la poalele Carpaților Meridionali. Aflată la aproximativ cincizeci de kilometri de Ploiești și la douăzeci de kilometri de Vălenii de Munte, comuna Starchiojd este o așezare de plai, situată cam la cinci sute metri altitudine, fiind compusă din cinci văi, Chiojd, Brădet, Benia, Valea Anei și Rotarea, având ca surse de apă curgătoare: gârla Brădetului, gârla din Gîrbeasca ce izvorăște din Munții Pleși, cele două unindu-se la intrarea în Valea Anei cu Bătrâneanca, care se varsă în pârâul Bâsca, afluent al râului Buzău. La hotarul de nord al ținutului curge râul Teleajen.

Referitor la etimologia cuvântului starchiojd s-au elaborat mai multe variante: conform lui Florescu-Pântece, star vine din slavă și înseamnă vechi, iar chiojd provine probabil din magh. Kovesd= pietros. Numele așezării poate însemna loc vechi și pietros. O altă interpretare pentru chiojd a fost propusă de Constantin Râpeanu, plecând de la etimonul latin quies= liniște. Preotul Constantin Zbarcea a susținut că chiojd ar putea avea la bază un cuvânt celt, care înseamnă piatră tare.

„După părerea istoricilor, argumentată de descoperiri arheologice, Starchiojdul este centrul unei formațiuni microstatale foarte vechi, de tipul <<țărilor>> din zorii Evului Mediu românesc, dar datând, probabil, dinainte de era creștină (urmele unei cetăți dacice din lemn și piatră au fost găsite în zona satului Rotarea, aparținător comunei Starchiojd). Cea mai veche atestare a localității este din 1418, când numele Starchiojd apare într-un hrisov domnesc prin care Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân, le întărește moșnenilor de aici dreptul de proprietate asupra moșiei Chiojdului.

Datorită poziției sa naturale, de așezare subcarpatică munteană, Starchiojdul a căpătat importanță militară, fiind sat grăniceresc, la poarta intrării în Transilvania. De altfel, a făcut parte până în 1845 din județul Saac, al săcuienilor, unitate administrativ-teritorială atestată încă din 1645. Conform afirmațiilor lui Florescu-Pântece, pe vremea lui Brâncoveanu, județul Saac avea două garnizoane, la Vălenii de Munte și la Starchiojd. La desființarea sa din secolul al XIX-lea, teritoriul Saacului a fost împărțit între județele Prahova și Buzău, Plaiul Teleajenului revenindu-i Prahovei. Așadar, începând din 1845, în urma reformei administrative efectuate de domnitorul Gheorghe Bibescu, Starchiojdul aparține de Prahova.

În continuarea prezentării vom discuta despre instituțiile culturale ale comunei Starchiojd. Prima pe lista noastră este biserica. În cazul acestei comune avem trei parohii.

Prima dintre ele a fost ridicată după anul 1850, ctitor fiind logofătul Stan Cheșca și soția acestuia, Ana (biserica are hramul „Sfânta Treime”). Acest lăcaș este construit din piatră și cărămidă, având acoperișul din tablă. Turlele sunt în număr de trei, și două mici, decorative. Pronaosul bisericii este susținut de doi stâlpi de lemn, înalți de zece metri. Naosul conține strane pentru bărbați, strana arhiepiscopală și strana cântăreților fiind despărțit de altar de o impresionantă catapeteasmă. Pardoseala este de piatră. De-a lungul timpului, biserica a suferit anumite reparații și modificări, efectuate cu ajutorul enoriașilor. Se știe că în anul 1975, oamenii obișnuiau să vină la biserică în port național. De asemenea, două mari personalității ale istoriei frecventau acest lăcaș de cult: Nicolae Iorga și Ferdinand I al României.

În prezent, parohia slujește pentru 380 de familii, iar credincioșii participă activ la buna desfășurare a vieții comunității parohiale, prin participarea la slujbe, dar și cu diferite contribuții.

Cea de-a doua parohie este constituită din două biserici: „Sfântul Nicolae” și „Sfânta Parascheva” .

Primul lăcaș de cult este situat în vechea vatră a satului și datează, după cum menționează și monografia comunei, încă din secolul al XVIII- lea. Florescu-Pântece afirmă că Nicolae Iorga „era foarte atașat de biserică”. Unul dintre aspectele care l-au legat pe Iorga de acest lăcaș de cult a fost pictura, „bizantină pură”, apreciind într-o lucrare de-a sa interiorul ca având o „zugrăveală arhaică plină de pricepere și de poezie naivă”.

Interesant cu privire la istoria acestei biserici este faptul că în partea stângă a naosului este pictat Sfântul Hristofor, un sfânt originar din Grecia. Fiind un preot foarte frumos, care nedorind să atragă atenția femeilor, s-a rugat la Dumnezeu să-i prefacă chipul. Ascultându-i rugăciunea, Dumnezeu i-a dăruit un chip de miel. În anul 1600, sfântul este martirizat din ordinul turcilor. Pictura sfântului fiind foarte veche, a fost identificată cu greu în incinta bisericii și restaurată.

Cea de-a doua biserică, „Sfânta Parascheva”, datează din 1784. Aceasta este de o dimensiune mai mică față de precedenta și fără podoabe costisitoare, având pictată doar catapeteasma. Chiar dacă se află în degradare, nu se permite nimănui să intervină la restaurarea acestui lăcaș, deoarece este trecut pe lista monumentelor istorice ale județului Prahova.

Ultima parohie a comunei Starchiojd este constituită din bisericile satelor, Valea Anei și Rotarea. Biserica din Valea Anei are hramul „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil”, fiind construită din stejar și este în formă de cruce. A doua biserică din satul Rotarea are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, dar nu se poate bucura de foarte multe slujbe, cununii, botezuri, deoarece majoritatea stătenilor tineri s-au mutat la oraș.

În consecință, ceea ce ține de patrimoniul comunei Starchiojd legat de biserică, există numeroase atestări, documente vechi cu privire la vechimea și valoarea istorică a celor trei parohii. Acest lucru denotă importanța și valoarea comunei privitor la păstrarea vechilor tradiții.

O altă instituție culturală a comunei, care joacă un rol important este școala.

„Școala datează cel puțin din secolul al XVII-lea, la 1693 fiind amintit un dascăl Ioan din Bistrița (Moldova) care ține școală în satul Chiojdul cel Bătrân din județul Săcuieni. În 1846, erau două școli, una la Starchiojd și una la Valea Anei, unde învățau și copiii din Rotarea.

Rețeta locală de cerneală, în care copiii înmuiau pana de gâscă pentru a scrie pe tăblițe, era compusă din funingine, coajă de mesteacăn, clei de prun sau cireș, la care se adăuga puțin oțet de prune”.

„La sfârșitul secolului al XIX-lea, în școală se predau noțiuni de gospodărie. De exemplu, planul de învățământ pentru clasa a VI-a din 1883 cuprindea <<noțiuni de creșterea și econimia vitelor, noțiuni de higienă și medicină populară, noțiuni de unelte și construcțiuni practice (coșare, cuptoare, unelte de plugărie, mașini simple)>>. În 1887-1888 se lucrau pălării de paie. Se formase un cerc cultural zonal pentru astfel de preocupări, dar a fost desființat în 1907, de teamă să nu-i îndemne pe țărani la răscoală”

Învățătorii au fost, în general, localnici. În anul 2013, funcționează la Starchiojd o singură unitate școlară cu două clase pregătitoare, nouă clase de învățământ primar, opt clase gimnaziale și cinci clase liceale, cu profil tehnologic.

Referitor la activitățile elevilor din zona, se știe că aceștia participă la evenimentele Căminului Cultural, la echipa de dansuri, la ziua satului, la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie sau a Crăciunului, participând totodată, și la activități care le permit să recunoască și să valorifice importanța tradițiilor locale. Elevii sunt preocupați de păstrarea tradițiilor și a obiceiurilor locale, ei fiind mândri să poarte portul popular specific zonei, fredonând diferite cântece sau colinde la zile de sărbătoare. Pe youtube există diferite filmulețe și interviuri realizate de-a lungul timpului, având ca tematică activitatea elevilor în zile de sărbătoare.

Ceea ce ni se pare destul de interesant și benefic elevilor este faptul că școala se află în strânsă legătură cu biserica, care se implică în educarea acestora, fie prin îndemnul preotului să participe la slujbele importante, fie prin pregătirea corului la diferite sărbători, evenimente.

Pe lângă aceste instituții există o ultimă instituție culturală, care contribuie la buna desfășurare a rânduielilor culturale, păstrătoare a tradițiilor.

„După război, în 1948, s-a înființat un cămin cultural în clădirea școlii din centrul satului. O nouă clădire a fost inaugurată în 1957, după ce, la fel ca în alte state, s-a beneficiat de muncă voluntară și contribuții bănești de la locuitori. În acea perioadă, Căminul cultural a avut formație de dansuri, formație de teatru popular, cor mixt pe patru voci, o miniformație tri-vioară.

De asemenea, pe plan local a funcționat, din anul 1950, o bibliotecă al cărei patrimoniu ajunsese la 9260 de volume în 1990 și un cinematograf sătesc a fost deschis tot din anul 1950”.

„În prezent, la Căminul cultural, în condițiile unei subfinanțări cronice, mai activează permanent doar formația feminină de dansuri, cu două rânduri de costume, cele locale (autentice) și unele de scenă, de Muscel, pe care le îmbracă atunci când li se cere doar divertisment, nu și reprezentare a tradiției locale”.

Muzeul satului din Starchiojd a fost înființat în vara anului 1944, când mai mulți intelectuali ploieșteni s-au refugiat în localitate, din cauza bombardării Ploieștiului. Inițiatorii sunt: istoricul Nicolae I. Simache, profesorul C. M. Râpeanu, învățătoarea Cornelia Ionescu Lungu din Ploiești și învățătoarea locală Elisabeta Gîrbea, ajutați de câțiva elevi. Muzeul cuprindea obiecte precum râșnița manuală de cereale, războiul de țesut, vârtelnița, melița, putinei de bătut lapte, pisălog, teică; acte vechi, foi de zestre, foi de proprietate, cărți vechi, țesături. După schimbarea câtorva locații, în 1968, muzeul a fost instalat în casa Sofiei Cheșca, veche de peste 200 de ani, specifică zonei (Florescu-Pântece, 1992: 70-71).

În 1968, când s-au aniversat 550 de ani de la atestarea documentară a Starchiojdului, s-a reinaugurat muzeul, ca expoziție-muzeu de etnografie locală, în aceeași clădire-monument (Florescu-Pântece, 1992: 87).

Astăzi, Muzeul etnografic este în curs de reamenajare la Școala din Valea Anei.

Spre finalul prezentării, trebuie să amintim că a existat în Starchiojd, societatea locală „Cultul Eroilor”, care organiza comemorări la troița eroilor din fața clopotniței bisericii „Sfântul Nicolae” din centrul satului. În 1948, societatea a fost desființată, dar din 1990 s-au reluat comemorările tradiționale, în ziua Înălțării Domnului (Florescu-Pântece, 1992: 100-101).

Preotul Nicolae Bontu participă anual, p 6 august, alături de preoți din Transilvania, la comemorarea eroilor de război înmormântați la Tabla Buții, printre care sunt și chiojdeni.

În cadrul acestui capitol ne oprim aici cu prezentarea generală a comunei Starchiojd, în care am încercat să aducem în discuție elementele importante care țin de structura acesteia.

În cazul instituțiilor culturale accentul cade pe păstrarea tradițiilor și în special, a valorilor de patrimoniu cultural. Chiojdenii au reușit să le insufle copiilor iubirea față de tradiții, obiceiuri, dorind totodată, să se mândrească cu originea pe care o au.

Și în urma interviurilor luate am observat că sătenii sunt ospitalieri, iar copiii, în special, iubesc să vorbească despre costumele populare pe care le-au primit de la bunici. Aceștia știu să descrie fiecare piesă, mândrindu-se să le poarte în zi de sărbătoare, atunci când recită sau cântă.

Ceea ce am observat, și ni s-a părut specific zonei, este faptul că primarul, preotul, cadrele didactice și părinții se implică destul de mult atunci când vine vorba de comemorarea a ceva sau sărbătorirea unei zi importante. Aceștia își învață urmașii, colinde, cântece, legende, poezii specifice zonei, pe care la rândul lor să le transmită următoarelor generații. Chiar dacă mulți tineri aleg să urmeze o facultate în marile orașe din țară, cei care rămân sunt determinați să păstreze și să ducă mai departe muncă bătrânilor. Cu toate că societatea a evoluat foarte mult, chiojdenii au încercat să se organizeze după vechea orânduială.

În continuarea lucrării de față vom prezenta obiceiurile, tradițiile, ritualurile, zilele de sărbătoare care încă se mai păstrează la Starchiojd, legându-ne de portul sătenilor, analizând și colindele, cântecele, descântecele existente.

II. CULTURA ȘI OBICEIURILE CHIOJDENILOR

2.1. Locuirea, ocupațiile și portul popular din comuna Starchiojd

În cadrul acestui subcapitol ne vom familiariza cu obiceiurile de la Starchiojd, încercând să pătrundem în această lume a satului tradițional românesc, care luptă să păstreze tradiția intactă. Această dorință a bătrânilor, dar și a celor tineri de a duce mai departe tradiția și de a o transmite din generație în generație se citește pe fața fiecărui chiojdean în parte. Iubirea acestora pentru portul național, specific zonei, dragostea față de animale, dexteritatea cu care reușeșc să săvârșească treburile casnice și onestitatea sunt câteva dintre calitățile sătenilor care ne-au atras atenția și ne-au stârnit interesul pentru a realiza această monografie.

Cu ajutorul câtorva metode inițiate de Marcel Mauss, Strauss sau Van Gennep vom analiza, în cel de-al doilea subcapitol, diferite cântece rostite la ritualuri, colinde sau descântece.

Înainte de a prezenta portul specific zonei vom discuta despre gospodăriile chiojdenilor, dar și despre ocupațiile acestora.

Gospodăria tradițională din Starchiojd face parte din tipul muntenesc subcarpatic al gospodăriilor de crescători de animale și pomicultori. Terenul pe care se află gospodăria Starchiojdului se numește loc de casă, iar curtea, bătătură. Gardurile sunt făcute la 1900 din nuiele fără protecție în partea superioară, apoi din ulucă, neacoperită și din fier, după 1980. Porțile gospodăriei sunt duble și acoperite cu șindrilă, separate pentru om și pentru car. Curțile includ grădini de zarzavaturi și legume și porțiuni cultivate cu cereale. Multe gospodării au și bucătărie de vară, amenajată uneori într-o tindă aflată pe o latură a casei, unde se instalează un cuptor și o mobilă adecvată (masă, scaune, poliță pentru vase etc.).

Conform unor date din Florescu-Pântece „grajdurile de lemn construite pe grinzi de stejar – urșii- sunt așezate deasupra unor bolovani mari îngropați în pământ, spre a le feri de umezeală și putrezire. De obicei, grajdurile sau coșarele au două încăperi între care se lasă un spațiu liber pentru căruță, plug, grapă etc. Partea de deasupra formează podul grajdului, în care se depozitează furajele necesare hrănirii animalelor (boi sau cai). Oile erau adăpostite în <<polată>>, așezată în spatele sau în afara curții. Unele gospodării mai înstărite dispuneau și de magazia de depozitare a butoaielor sau buților de țuică, apoi povarna în incinta căreia se fabrica țuica la cazanul de aramă cu 2-3 țevi; acestora li se adaugă polata de adăpostire a tocitorilor după ce erau golite de borhotul de prune fermentat în timp util. La o distanță mai izolată, tot în cuprinsul curții, se găsește cotețul pentru porci și pentru păsări, făcut din bârne sau din scânduri”.

Alte construcții folosite de chiojdeni, în special de cei care merg la coasă sau la pădure se numesc odăi. După spusele unei sătence, Olimpia Gîrbea, aceștia obișnuiau să: „încărcam coasă, greblă, furcă, tuci, oală, cratiță, mălai, tot-tot-tot-tot-tot, luam în spinare și plecam la pădure, <<pe tise>> și ne duceam acolo și coseam și făceam fânu’ acolo și iarna ne duceam și-l mâncam acolo-n pădure, cu animalele (…) și nu era atuncea șosea, acum e boierie, nici nu poți să concepi ce era atunci față de cum e-acuma. Și ne duceam numa’ pe gârlă, ne duceam în pădure-acolo și iarna mâncam acolo fânu’ cu animalele că n-aveai pe unde să-l aduci acasă. Ne duceam până terminam fânu’ acolo și pe urmă veneam acasă”.

Așa cum înțelegem și din spusele Olimpiei, chiojdenii au trecut prin perioade dificile când vine vorba de adusul fânului acasă pentru a-și hrăni animalele, tocmai de aceea erau obligați să-și încarce spinarea cu cele de trebuință și să urce la pădure cu tot cu animale, pentru a le hrăni acolo pe timpul iernii. Aceștia foloseau odăile pentru a se adăposti pe timpul iernii, construindu-și sobe.

„Odaia se făcea din lemn, care se putea folosi fără restricții, și era prevăzută cu polată pentru animale. <<Le făceau oamenii cum puteau. Nu prea făcea cu cuie pe-atunci. Atunci scobea lemnul așa și băga lemn în lemn, era mai mult mai trainic ca acum>> (Olimpia Gîrbea). Sobele se făceau <<la odaie>> din cărămizi din pământ, potrivite cu ajutorul unui <<tipar>> din lemn: pământul mai clisos, gălbui, se amesteca bine cu nisip, aflat cu ușurință prin partea locului; apoi se modela cărămida cu ajutorul tiparului și se punea să se usuce la soare. Hornul se scotea pe acoperiș. Se făceau paturi din pari bătuți în pământ și uniți cu stinghii din lemn, se punea fân în loc de saltea și o pătură pe deasupra și oamenii locuiau acolo până terminau treburile”.

Se pare că primele locuințe ale chiojdenilor erau asemănătoare odăilor, dar odată cu trecerea timpului acestea erau constituite din două încăperi.

Florescu-Pântece amintește de „<<casa mică>> sau <<odăița>> de locuit și gătit și <<casa mare>>, pentru oaspeți, unde stă <<tronul>> (lada cu rufe), se păstrează lucrurile de valoare și se primesc musafiri. Între cele două încăperi este o sală sau tindă, în care se intră de afară și apoi se pătrunde în cele două camere. Sobă cu plită se instala doar în <<casa mică>>”.

În continuarea prezentării vom cita tot din Florescu-Pântece, care a reușit să realizeze o monografie deosebită a comunei Starchiojd, surprinzând numeroase aspecte legate de specificul acestei zonei. Chiar dacă munca pe care am desfășurat-o pe teren a fost, în mare măsură, similară cu rezultatele obținute de acesta, noi am reușit să obținem informații proaspete legate de obiceiurile tinerilor care, majoritatea își părăsește satul natal, optând pentru o viață la oraș. De aici, dezamăgirea bătrânilor, care consideră că lumea a evoluat cu repeziciune, iar tradiția va fi îndepărtată, poate chiar uitată, din cauza atâtor modernizări. În ciuda acestui fapt, mai există și tineri care doresc să păstreze valorile de patrimoniu cultural intacte.

„Prispa are în partea din față, înspre curte, un pălimar de lemn înalt de cca. 70 cm., fixat între stâlpii care sprijină tavanul în afara camerelor. Stâlpii au, în partea superioară, sub tavan, de o parte și de alta, ornamentații de lemn, diverse crestături sau traforaje florale, care variază de la casă la casă, după gustul gospoarului ori priceperea dulgherului. Podul casei este pardosit cu scânduri strâns încheiate, el constituind un loc de depozitare a știuleților de porumb. La casele de bârne, fumul de la sobă ieșea direct în pod, folosit de gospodari pentru afumatul produselor de carne după tăierea porcilor <<la ignat>>, înainte de sărbătoarea Crăciunului. Tot aici se conservau usturoiul, fasolea, prunele uscate, poamele (din măr), ceapa, care astfel sunt ferite de umezeală sau îngheț”.

Locuințele mai noi sunt cu 3-4 camere, cu mici foișoare și arcade. Varietatea formelor arhitectonice este în strânsă leggătură cu structura terenului și natura materialelor. Noile tipuri de case sunt așezate pe socluri de piatră, cu pivnițe (beciuri) subterane, unele cu verandă (prispă), altele și cu foișor. Localul propriu-zis este construit, în cea mai mare parte, din bârne de lemn, mai rar din cărămidă, și este acoperit cu țiglă sau tablă, șindrila fiind mai rar folosită. Dependințele se învelesc și cu carton asfaltat. O grijă se manifestă în estetica tencuielilor exterioare executate în ciment și aracet, rezistente intemperiilor din zonă. Fațadele curților sunt executate din lemnărie de brad sau stejar (în cele mai multe cazuri) vopsită sau îmbibată cu uleiuri minerale; unele sunt confecționate și din fier, acestea fiind preferate pentru durabilitatea lor”.

Oamenii din Starchiojd iubesc să-și îngrijească locuințele, mai ales la zile de sărbătoare sau atunci când primesc vizite de la rudele de la oraș. Aceștia se îmbracă în portul popular sau se gătesc cu cele mai frumoase haine. Casele sunt curate, împodobite cu flori, iar cozonacii, plăcintele te amețesc cu mirosul lor îmbătător, recent scoase din cuptor. Cam așa arată imaginea perfectă a unei zile de sărbătoare. Am avut și noi norocul să luăm parte la o așa zi, în care rudele unei foste colege de liceu, au venit la Starchiojd, unde au fost primiți cu mare fast. Chiar dacă subiectul principal este munca pe care aceștia o practică în zonă, atmosfera a fost plăcută, date fiind glumele unui vecin apropiat familiei.

Una dintre cele mai importante ocupații în comuna Starchiojd este creșterea animalelor. „Creșterea animalelor a fost desemnată o ocupație de bază întrucât animalele asigurau omului izvorul principal de venituri, acela de pe urma căruia intrau cel mai mulți bani (…) apoi produsele animale: lâna, pieile de vită, untul, brânza, păstrămi, seul, blănurile etc” (Florescu-Pântece, Stelian I., 1992: 35).

Avem date cu privire la recensământul animalelor din 2012, când s-au înregistrat 5287 de ovine și caprine, 4700 de orătănii, 709 de bovine, 491 porcine, 174 de cabaline și 2 măgari. Se pare că animalele reprezintă principala ocupație a chiojdenilor, dar pe lângă aceasta amintim și alte câteva ocupații secundare, cum ar fi: ocupațiile casnice și meșteșugurile (agricultură, păstorit, țesutul, cojocăritul, morăritul, dar și prelucrarea lemnului, ciubăritul, dogăritul, tâmplăria, fierăritul etc.). Chiojdenii sunt oameni pricepuți și îndemânatici, care iubesc să muncească, această calitate fiind moștenită din moși-strămoși. Majoritatea a crescut în spiritul muncii de la țară, hrănindu-se doar cu ceea ce găseau prin bătătură sau ceea ce creșteau.

Totodată, creșterea animalelor constituie o cultură care se întrepătrunde cu activitatea de la odăi, trimiterea animalelor în timpul iernii la adăpostul de iarnă, alături de cultura fânului- baza alimentației animalelor pe timpul iernii (vezi pg. 13). Fiind o ocupație caracterizată de aspect de ordin economic, social, dar și de cunoștințe legate de astronomie, meteorologie, practice tradiționale legate de ciclurile naturii, chiojdenii se ghidează după un anumit calendar ocupațional, care conține diferite credințe și practice magice ce trebuie respectate întocmai. Conform dicționarului de Obiceiuri populare de peste an de Ion Ghinoiu, calendarul popular, după care presupunem că se ghidau și chiojdenii, era un instrument de măsurat timpul și de planificare a întregii activități umane pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile și momente ale zilei, creat de popor și transmis exclusive prin canale folclorice. Acesta indica prin datele sărbătorilor și obiceiurilor, timpul optim pentru arat și semănat, pentru formarea și desfacerea turmelor, pentru urcarea sau coborârea oilor de la pășunile montane, zilele favorabile culegerii plantelor de leac, pentru pețit și logodit, ș.a. Spre exemplu: „când fată o junică prima dată, <<cârpele>> și <<casa vițelului>> se bagă sub podina grajdului și se toarnă o găleată de apă peste ele și un pic de colastră (ca să nu fie luate de vrăjitori, care le-ar putea folosi pentru a strica vaca). Tot la fătarea unei vaci, se mulge colastră și se aruncă pe gârlă, spunându-se: <<Cum crește colastra, așa lapte să curgă din țâțele vacii>>, ca să fie <<lăptoasă>>”.

Despre creșterea animalelor, cât și despre obiceiurile mitico-magice ale sătenilor sunt multe de povestit, chiojdenii fiind oameni superstițioși, cu frică de Dumnezeu totuși. Aceștia cred în diferite descântece când vine vorba despre animalele lor și ar face orice ca acestea să fie bine, fie ele, vaci, ovine etc. Bineînțeles, aici aducem în calcul și faptul că majoritatea trăiește de pe urma animalelor, creșterea lor fiind singura sursă de venit. Ar mai fi multe de povestit și de exemplificat ținând cont de obiceiurile sătenilor în privința animalelor, dar acum nu ne ocupăm de acest aspect, am ținut totuși să amintim, și poate, de ce nu, să stârnim interes.

Așa cum reiese și din titlul subcapitolului, vom vorbi și despre portul popular specific zonei. Cu toate că sătenii sunt oameni muncitori și cu frică de Dumnezeu, singura lor ocupație fiind munca la țară, ei știu să se și distreze, etalându-și minunatele costume, interpretând diferite cântece la sărbători, festivaluri sau cumetrii. În acest caz, vom prezenta pe de o parte portul bărbătesc, pe de altă parte, portul femeiesc. Sătenii se mândresc cu portul lor, mai ales, copiii care le poartă atunci când merg la colindat în zorii Ajunului.

Conform lui Florescu-Pântece, „îmbrăcămintea acestei vechi așezări ar corespunde portului curat românesc, adică (la bărbați) pe cap vara, pălărie neagră de pâslă groasă, cei tineri pun și pălării de paie, lucrate de elevii din școală, iarna căciulă de oaie, poartă cămașă de cânepă, de in sau bumbac, înafară nădragi, încinși cu chimer sau brâu. Nădragii, care mai poartă numele de cioareci și ițari, sunt făcuți din lână albă și lucrați de femeile lor, se încalță cu opinci, iar de sărbători cu cizme, ghete și botini (bocanci). Se îmbracă cu cojoc, mintean și zeghe albă, la brâu poartă mai toți un cuțit”.

Astfel, cămașa bărbătească era confecționată din pânză de in, cânepă sau bumbac, iar gulerul, manșeta mânecilor și pieptul erau împodobite cu râuri. Râurile erau motivele aplicate cu acul peste pânza țesută, de cele mai multe ori reprezentând stilizări. Cămașa de lucru era simplă, fără cusătură sau cu o cusătură foarte sărăcăcioasă. Mâneca putea fi largă sau încrețită la manșetă și încheiată cu un nastura (Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristian Mușa, 2014: 125).

Bunda era făcută aproape la fel ca pieptarul, adică era din blană tăbăcită peste care se aplicau tot felul de modele, iar ceea ce o diferenția de pieptar era modul în care aceasta se încheia- bunda se încheia pe piept (Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristian Mușa, 2014: 125-126).

Izmana era confecționată din bumbac sau cânepă, în funcție de statutul fiecăruia, fără niciun model decorativ, era simplă și se purta pe dedesubtul cioarecilor în special iarna.

Cioarecii se făceau din stofă de lână albă, țesută în patru ițe și bătută la piuă.

Ciorapii erau făcuți cu andreuna din lână de oaie, executați manual, și peste ei oamenii se înfășurau cu obiele tot din lână. Obielele erau niște căpătâie de stofă de lână în care se înfășurau picioarele înainte de a fi băgate în opinci, ghete sau bocanci.

Gluga se făcea din stofă de lână și era purtată de bărbați peste celelalte haine în zilele de lucru. În glugă se transporta mâncarea, iar ciobanii o foloseau ca pelerină de ploaie (Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristian Mușa, 2014: 126-127).

În continuarea prezentării vom discuta despre portul femeiesc, care era constituit din următoarele: cămașă, ie, hondroc de lână, fotă de lână, scurteică de postav, pieptar sau bundă, cojocel, maramă de borangic, bete, brâu, ștergar de borangic.

Ia era făcută din pânză de bumbac, peste care se aplica cu acul motive florale. Mâneca era împodobită cu o frumoasă tablă cu o cusătură înfundată numită altiță. Pe față și pe spatele iei se coseau râuri. Ia era cea mai importantă piesă din portul femeiesc. Sătencele obișnuiesc să poarte ie în preajma sărbătorilor de peste an, mai ales la Paște.

Fota era făcută din urzeală și bătătură de lână neagră, sau urzeală și bătătură de lână roșie. La poale era cusută cu diferite motive florale.

Hondrocul era o fustă lungă și largă până la genunchi, țesută dintr-o singură foaie la război. Era simplă, fără model, de regulă de culoare închisă (Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristian Mușa, 2014: 127-129).

Pentru prezentarea portul popular specific zonei, ne-am folosit de prezentarea făcută de Ioana-Ruxandra Fruntelată și Cristian Mușa în 2014, deoarece noi nu am putut strânge suficiente informații privind acest domeniu. Intervievații noștri nu-și mai aminteau cu exactitate detalii legate de confecționarea pieselor populare. Ceea ce am observat și ni s-a părut extrem de interesant când am participat la o serbare, toți copiii purtau portul popular specific zonei. Considerăm că această zonă, comuna Starchiojd, este un adevărat izvor păstrător de obiceiuri și tradiții, transmise din generație în generație. Așadar, în cel de-al doilea subcapitol, în urma interviurilor luate, vom analiza și interpreta cântecele, descântecele și colindele pe care am reușit să le notăm.

2.2. Analiza și interpretarea descântecelor, cântecelor ritualice și a colindelor chiojdene

În continuarea prezentării comunei Starchiojd, ne vom ocupa de analiza și interpretarea unor descântece, cântece și colinde notate în timpul interviurilor luate pe teren. Partea descântecelor a fost notată cu ajutorul unui elev, clasa a X-a, iar partea ce ține de ritualul de nuntă, botez și înnmormântarea a fost surprinsă în timpul discuțiilor pe care le-am avut cu doamna profesor de limba și literatura română a liceului tehnologic din comună, Maria Stoicescu. Tot dumneaei ne-a dezvăluit care sunt obiceiurile, încă păstrate de flăcăi, copii, în timpul sărbătorilor de peste an.

Bîrdea Cosmin ne-a ajutat cu descifrarea unor descântece care se mai folosesc în satul lor. Elevul de clasa a X-a a „furat” versurile de la bunica lui din dorința de a ne ajuta. A fost foarte amabil și interesat de munca pe care o desfășuram pe teren, motiv pentru care ne-a însoțit.

Astfel, descântecul de aplecate se rostește:

Plecate turcești,

plecate românești de 99 de feluri,

să ieșiți din sgârciul nasului și din fața obrazului,

pe gura să râgâiți,

pe cur să pufuiți

și să vă duceți în munți înalți,

în văi adânci

că acolo vă așteaptă fata lui Crai cu mese întinse și cu flăcări aprinse

și înapoi la X să nu mai veniți.

Cel de deochi:

Păsărică albă,

În codiță neagră,

Sus în cer a zburat,

Jos pe piatră a picat,

Lapte din codiță i-a picat,

Piatra-n patru a crăpat,

Crapă-i ochii cui l-a deocheat pe (numele persoanei).

De o fi (numele persoanei)deocheat de fată mare,

Să-i crape țâțele,

Să-i curgă laptele,

Să-i pice părul.

De o fi deocheat de om,

Să-i crape boașele,

Să-i curgă pișatul.

(numele persoanei) să rămână curat,

Luminat ca Maica Precista din cer lăsat.

O altă variantă a descântecului de deochi:

Fugi deochi dintre ochi,

Din dinți,

Din măsele,

Din vârful obrazului,

Din vârful nasului,

(numele persoanei) să rămână curat,

Luminat ca Maica Precista din cer lăsat,

Ca Domnul Iisus Hristos lăsat,

Că nu-i bolnăvicios.

Păsărică albă, codalbă,

Sus în pene se suia deochiul,

Din inima (numele persoanei) pica,

Fugea,

Cât șade vântul în gard,

Atât să stea deochiul în cap.

„Spre deosebire de obiceiurile de peste an sau cele legate de momente importante din viața individului, descântecul nu are un caracter ocazional și, ca atare, nu implică instituirea unui moment ceremonial care să afecteze comportamentul unei colectivități mai largi sau mai restrânse. Practicarea lui este determinată de situații individuale cu caracter imprevizibil, care depășesc cursul normal al vieții, întrerup sau periclitează realizarea destinului individual, funcția lui fiind aceea de a elimina imprevizibilul, abaterea de la normal, și de a reda vieții cursul ei firesc. De aceea descântecul nu este legat nici de anumite perioade calendaristice și nici de anumite momente importante din viața individului”.

Conform celor enunțate mai sus, descântecele rostite de băbuțele din Starchiojd au legătură cu un anumit individ, de obicei se rostește unei singure persoane. Cea care descântă și cel deocheat sau aplecat stau într-o cameră, retrași, descântecul rostindu-se în liniște. Unele babe folosesc aghiasmă pentru descântecul de deochi, iar pentru cel de aplecate se pune o compresă cu oțet la burtă. Descântecele enunțate mai sus pot fi echivalate cu leacurile băbești în care, cel puțin copiii și bătrânii se încred.

Elevul care ne-a ajutat cu descifrarea acestor descântece ne-a povestit că de fiecare dată când era deocheat sau aplecat bunica lui îl descânta în taină, iar în următoarele cinci minute scăpa de dureri. Puterea descântecelor este pusă sub semnul întrebării, aici ne putem gândi la psihicul fiecărei persoane, cel puțin al celui care este descântat. Chiojdenii sunt oameni simpli, de la țară, cu frică de Dumnezeu, ceea ce putem observa și din versurile descântecelor. În cadrul acestora sunt amintiți: Iisus Hristos și Maica Precista.

„Fiind o practică profesională ezoterică, descântecul se transmite de la o generație la alta în cercuri închise, prin inițiere și deprindere orientată”. În cazul nostru, Bîrdea Cosmin a putut „fura” descântecele de la sursă, deoarece bunica era cea care îi descânta. Chiar dacă, de obicei descântecele sunt rostite de femei, el va putea transimte versurile din generație în generație (viitoarei soții sau copiilor).

Descântecele regăsite sunt practicate de femeile din sat, în special de cele în vârstă, care au nepoți sau strănepoți. Multe dintre ele își învață fetele, dar tot ceea ce contează este să ai leac.

Descântecul poate fi de mai multe feluri: de boală, de dragoste, de apărare a recoltei și a vitelor (vezi pagina 16), iar „privit din perspectivă istorică, ca o realitate a trecutului, și nu a folclorului contemporan, ne oferă documente interesante pentru mentalitatea magică sau superstițioasă, dar și un bogat material poetic tradițional. Referindu-se la calitățile lui artistice, Ov. Papadima inventariază:

<<…o bogăție de invenție verbală adesea uluitoare; asociații surprinzătoare de imagini; descărcări de efecte de o mare intensitate, atât în sensul frecvenței diminutivelor mîngîietoare față de bolnav, cît și în sensul invectivei alternînd cu flatarea, sau al rugăminții alternînd cu blestemul, față de agentul presupus al răului, al suferinței; ființe fabuloase venind cu primejdie sau în ajutor, prin acțiuni desenate epic, în puternice trăsături de negru și alb, ca în basm și în baladă>>”.

A doua parte a analizei din cadrul acestui subcapitol se ocupă de cântecele ritualice. Ne vom opri asupra ritualului de nuntă, botez și înnmormântare, prezentând obiceiurile practicate de chiojdeni. Maria Stoicescu ne-a oferit suficiente informații legate de aceste ritualuri, exemplificând cu aspecte din viața personală.

Conform teoriilor lui Arnold van Gennep, riturile de trecere capătă contur în cadrul comunității tradiționale, astfel orice acțiune ritualică pregătește individul sau grupul pentru a cunoaște o altă stare, diferită calitativ sau simbolic.

Riturile au efecte diferite în rândul indivizilor sau grupului în funcție de felul lor, fie ceremonial de nuntă, botez sau înmormântare. Fiecare dintre aceste au un anumit impact în viața individului, îl pregătește pentru o nouă etapă a vieții, maturizându-l. În cazul riturilor de trecere vorbim despre un anumit ceremonial care trebuie respectat, un set de reguli, impunerea unor limite, participarea anumitor indivizi și situația finală.

Astfel, „limita este la nivel simbolic echivalentă oricărei situații de criză, pe care individul/ grupul o va face acceptabilă și culturalizată prin acțiuni de separare (purificare, probe, asceză, recluziune) de vechea stare – rituri preliminare –, apoi scenariul se continuă prin gesturi, saluturi, schimb de cadouri și veșminte, performate ritualic în cadrul perioadei de prag, a <<stadiului la limită>>, la trecerea efectivă – rituri liminare –, pentru ca în final individul/ grupul să fie protejat în urma acțiunilor ceremoniale, magico-religioase prin îndeplinirea <<riturilor de agregare la lumea nouă>> – rituri postliminare”.

Vom expune obiceiurile practicate în cadrul ceremonialului de nuntă, așa cum și le-a reamintit Maria Stoicescu.

Înainte de cununia civilă și cea religioasă, are loc pețirea. Viitorul mire merge la casa alesei sale însoțit de părinți, ducând în mână câte un cadou pentru cei doi socri. Odată ajunși, sunt așezați la masa pregătită de familia gazdă. În urma discuțiilor, membrii celor două familii se pun de acord în legătură cu: data nunții, pregătirile care se vor face, zestre, unde vor sta cei doi miri, ș.a. Maria Stoicescu a ținut să afirme că un obicei care nu se mai păstrează este organizarea cununiei civile și a celei religioase în aceeași zi. Tinerii din sat separă cele două cununii, organizându-le la intervale îndelungate de timp, fie din cauza banilor, fie din motive personale.

Cununia civilă are loc dimineața, după care cei doi miri merg la casele lor pentru a se găti de nuntă. Mireasa nu trebuie văzută înainte de cununia religioasă. Atunci când mirele vine împreună cu nașii acasă la aceasta, ea se ascunde, altcineva fiind îmbrăcat în rochie albă. Înainte de a-și căuta aleasa, mirele are de trecut câteva obstacole, spre exemplu: soacra mică leagă porțile, de cele mai multe ori, mirele trebuie să sară gardul. Identificăm astfel, probele de trecere întâlnite în cadrul basmului.

Printre cântecele specifice acestui ceremonial vom aminti tradiționalul Ia-ți mireasă ziua bună! Se cântă atunci când mireasa stă în fața oglinzii și este machiată, coafată, înconjurată de mamă, tată, frați, surori, prieteni, fiind un moment de maximă intensitate, un moment al despărțirii miresei de tot ceea ce a cunoscut până atunci ca fiind propriul mediu.

După cununia religioasă, se joacă hora miresei. Alte obiceiuri care trebuie amintite și care se păstrează în Starchiojd sunt: aruncatul buchetului pentru fetele nemăritate, scoaterea voalului și punerea baticului de către nașă, simbol al femeii măritate. Baticul simbolizează trecerea miresei în rândul femeilor. Așadar, „căsătoria reprezintă, în primul rând, o schimbare a statutului relațiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relații de familie sau de grup la alte relații familiale și la alte relații de grup, cu implicații în comportamentul protagoniștilor, care suportă, ei însuși, schimbări fundamentale. Natura socială a <<actului>> este amplificată de faptul că antrenează simultan doi indivizi care participă, cu roluri diferențiate, la același ceremonial. Scopul ultim este de natură biologică, dar cadrul care îl condiționează este social; căsătoria asigură cadrul social îndeplinirii funcției biologice fundamentale a speciei: perpetuarea. Această funcție biologică este reinterpretată însă pe plan social: perpetuarea neamului (în sens de familie) înseamnă perpetuarea numelui”. Un alt obicei care trebuie amintit este scoaterea mirilor la biserică la o săptămână de la nuntă.

Dacă tot am reamintit mai sus de perpetuarea neamului, în continuare vom prezenta obiceiurile practicate de chiojdeni în cadrul unui botez.

„Nașterea este, din punct de vedere biologic și social, un început (…). La nivelul gândirii folclorice, nașterea reprezintă însă o trecere <<din lumea neagră în lumea albă>> (…)”.

Venirea unui copil pe lume reprezintă o bucurie pentru orice familie. Dacă părinții sunt proaspăt însurăței cu atât mai bine, vor avea timp și pentru alții. Etapele acestui ceremonial identificate în cadrul comunității prezentate sunt:

Lăuzia, care durează 40 de zile, timp în care mămica nu are voie să părăsească gospodăria, nici să iasă cu nou-născutul pe drum.

La opt zile după naștere se face apa copilului- această apă este sfințită la biserică în timpul slujbei de duminică și se spală pruncul cu ea.

Botezul- slujba de la biserică. Atunci când pruncul este botezat, el începe să plângă, iar mama trebuie să iasă din biserică ca să nu-i audă țipetele. Nașii devin părinții spirituali ai copilului. Tradiția face ca ei să-i ofere acestuia, pe lângă sfaturi și susținere morală, bunuri materiale, tot felul de lucruri: îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, bani.

La un an după botez, dacă este băiat, se taie moțul și are loc o mică petrecere. Dacă este fată, la șase săptămâni. Un obicei este ca micuțul să aleagă trei obiecte de pe o tavă. Ceea ce va alege îl va călăuzi în viață, spre exemplu: dacă alege o foarfecă, va deveni frizer; dacă alege un pix, îi va plăcea cartea etc.

Cursul vieții unui om atrage după sine și moartea acestuia. Spre finalul acestui subcapitol ne vom axa pe obiceiurile ceremonialului de înmormântare identificate, expunând și câteva superstiții legate de acesta. „Întregul complex al obiceiurilor de înmormântare reprezintă ceremonializarea unui eveniment biologic inevitabil, cu implicații sociale profunde, care antrenează un întreg sistem de concepte, credințe și atitudini, ca elemente de motivație sau structură. Moartea este resimțită mai întîi, pe planul realității cotidiene, ca o despărțire definitivă a defunctului de familie și de o colectivitate mai largă, structurată pe criterii de rudenie, vecinătate și generație. (…) Marea despărțire nu reprezintă însă, în concepția tradițională, o încheiere definitivă a destinului individului, dincolo de care nu mai există nimic și nu se mai continuă nici o legătură cu lumea viilor, ci o trecere ireversibilă, din lumea aceasta în lumea <<de dincolo>>, care poate fi ea însăși dereglată, cu urmări nocive pentru colectivitate”.

În cadrul satul Starchiojd, atunci când o persoană moare, în afara gătirii propriu-zise a mortului, se pune o cană cu apă la capul acestuia, după trei zile se ia și se păstrează 40 de zile, pentru ca sufletul celui adormit să vină să bea. Se zice că sufletul mortul se va întoarce acasă timp de 40 de zile. Cu o seară înainte de înmormântare are loc un ritual religios: se citesc stâlpii, citirea a patru evanghelii.

Superstițioși, chiojdenii care au pisici în gospodărie, le închid timp de trei zile, deoarece, dacă o pisică neagră va trece peste sub masa pe care este așezat mortul, aceasta îi va lua sufletul.

Până la judecata sufletului, timp de 40 de zile, se tămâie mortul și se cară apă la două case vecine. Pomenirea celui mort, parastasul, se face la 3, 9 zile, la 3, 6, 9 săptămâni, la 1 an, iar apoi din an în an până la 7 ani. Familia mortului pregătește merinde și împarte în numele sufletului celui adormit. Mai sus, observă prezența unor cifre cu valoare magică: 3, 9.

Un alt obicei este ca la capul mortului să se așeze un ghiveci cu o floare, care va fi dat de pomană femeii care va duce târna. Târna este încărcată cu cât mai multe feluri de mâncare, care vor fi date de pomană celei care o duce până la biserică, apoi la poarta cimitirului. După sfințire, merindele din târnă pot fi luate, târna fiind înapoiată familiei.

Maria Stoicescu ne-a povestit o întâmplare chiar de la începutul anului, legată de superstiții. Se spune că dacă cineva moare, iar mâinile nu-i stau împreunate pe piept, va lua după el multă lume. Doamna Stoicescu ne-a povestit că la începutul anului a murit un vecin, care a făcut infarct chiar pe drumul spre casă. Mâinile acestui nu au stat împreunate pe piept, fiind o dificultate prinderea lor, iar de atunci și până acum au murit cel puțin 20 de persoane în sat.

Un alt obicei este acela de a da ceva de pomană dacă visezi persoana care a murit recent în familie. Cântecele acestui ceremonial sunt cele rostite de preotul care ține slujba de înmormântare.

Ultima parte a acestui subcapitol este dedicată obiceiurilor de iarnă, în special. Vom prezenta atât colindele chiojdenilor cât și obiceiurile după care aceștia se ghidează.

Clasate cronologic, acestea sunt:

30 noiembrie- în seara sărbătorii Sfântului Andrei se pune grâu la încolțit pentru a-l folosi la colindat.

6 decembrie- după seara Sfântului Nicolae începe derularea obiceiurilor de iarnă.

Începând cu 7 decembrie se merge cu Steaua. Acest obicei nu are o dată fixă, timp de două săptămâni se merge oricând pe la casele oamenilor. Copiii primesc bănuți.

23 – 24 decembrie- în seara dinaintea Ajunului, dar și în dimineața de Ajun se merge cu Bună dimineața: ( Bună dimineața la Moș Ajun,

Și mâine cu bine la Moș Crăciun,

Am venit și noi o dată,

La un an cu sănătate,

Și la anul iar venim,

Sănătoși să vă găsim,

Moș Crăciun e cam bătrân,

Bagă la copii în sân:

Mere, pere, nuci, covrigi,

Cât-un gologan de cinci,

La anul și la mulți ani!!)

Copiii nu primesc bani, dar primesc dulciuri, de obicei gogoși calde, fructe etc.

Se face pauză de câteva zile.

31 decembrie- în dimineața acestei zi se merge cu plugușorul sau plugul mic. De regulă, grupul este format din 3-4 copii, dintre care unul este biciar. Biciul este confecționat chiar de membrii grupului, împletind mai multe frânghii.

„Plugușorul este un ritual străvechi, moștenit probabil de la romani. Urme ale lui se regăsesc în folclorul popoarelor romanice, în timp ce la slavi este inexistent. În forme ample a fost conservat doar la noi. Este răspândit în Moldova, Muntenia, Oltenia și dispărut în Transilvania; în zonele de nord ale Olteniei a fost reintrodus probabil pe cale livrească. Caracterul prin excelență agrar al obiceiului este marcat prin recuzită (plug, buhai, bice, tălăngi), gesturi (prima brazdă ca act magic, pocnetul bicelor, sunetul tălăngilor) și poezie (descriere a muncilor agrare, legate de cultivarea grâului,de la alegerea locului pentru arat până la facerea colacului)”.

Plugul mare, este format din bărbații tineri ai satului, care se îmbracă în animale sălbatice: – ursul (pot fi unul, doi sau trei urși într-o ceată, fiecare îndeplinind un anumit rol, dar ceată este condusă de un singur urs – leaderul cetei) și animale domestice: capra, braza, folosindu-se blănuri de oaie, berbeci. Pe lângă aceste deghizări, avem și personaje umane: moșul, baba, mireasa (în cadrul plugului din Starchiojd nu apare ginerele), țiganul și țiganca, preotul.

Acest obicei este păgân, a fost preluat, iar scopul era de a proteja gospodăriile oamenilor. Instrumentele folosite: goarna, biciul, tălăngile, au rolul de a alunga spiritele rele prin zgomotele pe care le produc. Uratul plugul simbolizează vestirea noului an, care se dorește a fi mai îmbelșugat, favorabil familiei pe care tinerii o urează.

Structura plugul din Starchiojd păstrează structura unui basm. Avem: situație inițială, mediană și finală.

În introducere se rostește: Munți înalți și luminoși,

Bine v-am găsit sănătoși,

În seara de Vasile Sfântul,

Mi-a luat căciula vântul,

Și-a adus-o până la dumneavoastră

În poartă (…).

Pe lângă orația propriu-zisă, situația mediană este dată de refrenul: Ciucurei și viorei.

De cele mai multe ori, orațiile sunt satirice, ironizează anumite defecte ale sătenilor, obiceiuri, cum ar fi: lenea, fumatul. Maria Stoicescu ne-a dezvăluit că tinerii de azi își construiesc orațiile pe baza noile trenduri: politică, mașini.

Ultima parte a Plugului mare sau a Mascaților se cântă astfel:

De urat, am mai ura,

Dar ne e c-om însera,

Pe la casa dumneavoastră

Departe de casa noastră.

Că noi mai avem a trece

Ș-un pârău cu apă rece,

Unde stau lei paralei,

Toți cu gurile căscate

Și cu burțile lăsate,

Gata, gata să ne apuce pe la spate.

Ciucurei și viorei.

Versurile care încheie orația tinerilor sugerează dificultatea drumul de întoarcere. Acesta este un drum al inițierii, al dobândirii curajului și al depășirii unor obstacole, care îl pregătesc pe tânăr pentru problemele din noul an.

La această dată, copiii de gimnaziu, nu mai mari, merg cu Florile dalbe. Se spune că merg la colindat, dar până la ora 18:00 maxim, înainte de venirea mascaților.

Sunt bucuroși să meargă pe la casele oamenilor, urând:

Sus la poarta raiului,

Florile dalbe, flori de măr

Șade Maica Domnului,

Florile dalbe, flori de măr

c-un Fiuț micuț în brațe

Florile dalbe, flori de măr

Și Fiuțul tot plângea

Florile dalbe, flori de măr

Taci, Fiuțe, nu mai plânge,

Florile dalbe, flori de măr

Că m-oi duce, ț-oi aduce

Florile dalbe, flori de măr

Două mere, două pere,

Florile dalbe, flori de măr,

Ș-un buchet de micșunele,

Florile dalbe, flori de măr

Și cheița de la rai,

Florile dalbe, flori de măr

Ca s-ajungi Tu mare crai,

Florile dalbe, flori de măr.

1 ianuarie- în dimineața de Sfânt Vasile, copiii mici și cei din clasele primare merg cu Sorcova sau cu Grâușorul. Conform dicționarului de Obiceiuri populare de peste an, sărbătoarea S.V. deschide generația sfinților tineri (→ Dragobete,→ Sântoaderii, → Sângiorzul). El însuși este considerat un fecior holtei, împărat al iubirilor care joacă și cântă, stă călare pe poloboc și chefuiește. De aceea, și oamenii trebuie, în ziua lui de celebrare, să fie bine dispuși, să petreacă și să veselească. Copiii sunt bucuroși să-și colinde vecinii, urându-le toate cele bune în noul an.

În ziua de Sfânt Vasile, unii copii merg cu Grâușorul la biserică.

Ei recită Grâușorul și urează credincioșilor un an nou fericit:

Grâușor verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă,

Noi plecăm la altă casă

Și la anul când venim,

Sănătoși să vă găsim,

Toți cu fețe luminate

Și cu mesele bogate

La mulți ani cu sănătate!

Copiii se mândresc fiecare cu grâușorul pe care l-am crescut, iar credincioșii, după ce sunt colindați, pun, după posibilități, bănuți în grâul fiecărui copil. Această zi reprezintă o adevărată sărbătoare pentru săteni. Se organizează hore, sătenii se vizitează, iar gospodinele pregătesc delicatese.

6 ianuarie- Boboteaza. Sătenii cântă colinde religioase doar în cadrul slujbei. Fiind „…ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creștin de celebrarea Botezului Domnului, dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor, de forțele malefice. (…), B. Cuprinde motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local, se colindă; se fac și se prind farmecele și descântecele, se află ursitul; se sorocește vremea și belșugul holdelor în noul an; se deschide cerul și vorbesc animalele”, credincioșii merg la biserică pentru a lua apă sfințită, care se folosește la sfințirea, purificarea gospodăriilor, animalelor.

După finalizarea obiceiurilor de iarnă, urmează sărbătorile primăverii.

9 martie- sărbătoarea celor 40 de mucenici. Sătenii își curăță gospodăriile, grădinile, se ard resturile rămase în urma zăpezii. Se obișnuiește să se aprindă un foc cât mai mare, peste care se sare (toți membrii familiei trebuie să sară). Simbolistica acestui foc are în prim plan, purificarea, protejarea gospodăriilor.

Sărbătoarea Învierii Domnului- chiojdenii se pregătesc atât spiritual cât și material. Prin post și rugăciune își curăță sufletele. Merg la spovedanie, se împărtășeșc, dar își curăță și casele, gospodăriile, gătindu-le pentru marea sărbătoare. Sătenii interpretează cântări bisericești specifice sărbătorii Învierii.

Printre superstițiile legate de această zonă, Maria Stoicescu amintește de sărbătoarea Rusaliilor, despre care legenda spune că sunt întruchipările unor fete frumoase, năluci. Un elev al doamnei, care obișnuia să urce cu oile familiei la munte, a povestit cum a văzut locul în care au stat sau au jucat hora aceste năluci, pârjolindu-se. Iarba din centru era pârlită, dar pe margini creștea din ce în ce mai grasă. O regulă a acestei superstiții este să nu le răspunzi acestor fete în caz contrar, vei rămâne mutilat.

O altă superstiție amintește de pietrele Sfântului Petru. Este considerată o sărbătoare păgână, pe care localnicii o păstrează, pietrele fiind echivalente cu grindina. Dacă grindina lovește satul, se crede că este o pedeapsă a sfântului din cauză că nu au mers la biserică sau au muncit în zi de sărbătoare.

O ultimă sărbătoare amintită este sărbătoarea Sfântului Dumitru, care încheie calendarul agrar. Nu există niciun obicei legat de această sărbătoare de care să-și amintească doamna Stoicescu.

Legat de obiceiurile chiojdenilor putem aminti de organizarea unor clăci sau șezători, în

cadrul familiei sau între vecini, cu scopul de a se ajuta reciproc la diferite treburi, cum ar fi: la cules de porumb, la strâns de fân, la curățat de porumb etc. Familia gazdă pregătea masa pentru toți membrii. De regulă, se fierbea porumb vechi cu zahăr și nucă sau se frământau gogoși.

Un obicei contemporan al comunei Starchiojd este organizarea unui festival, numit Zilele Starchiojdului, care datează de 3 ani. A fost organizat în diferite perioade: iunie, septembrie, octombrie, după care s-a renunțat la idee, primăria nemaiputând suporta cheltuielile (Maria Stoicescu).

Așadar, conform celor expuse mai sus, putem afirma că satul Starchiojd poate fi încadrat în rândul comunităților cu bogate valori de patrimoniu cultural. Chiojdenii sunt cei care se străduiesc să păstreze vie tradiția, valorificând adevăratele bogății ale satului lor. Interesul pentru obiceiuri, tradiții, port popular a fost transmis din generație în generație în cadrul familiei cu ajutorul bisericii, școlii. În continuarea lucrării vom analiza interviurile realizate pe teren, identificând, comparând valorile morale și simbolice ale chiojdenilor.

III. VALORI MORALE ȘI SIMBOLICE ÎN DIALOGURILE CU CHIOJDENII

Ultimul capitol din cadrul acestei lucrări care și-a propus să evidențieze dorința sătenilor din Starchiojd de a păstra vii, tradițiile moștenite, se axează pe realizarea unor interviuri făcute chiar la fața locului, pe diferite categorii de vârste, care ne vor ajuta să observăm mentalitatea oamenilor de la țară, în special diferențele dintre mentalitatea celor bătrâni și a celor tineri. În urma cercetărilor făcute pe teren și a dialogurilor cu chiojdenii, ne-am decis să realizăm trei interviuri cu un set de 15-16 întrebări fiecare, care să fie adresate sătencelor, care ne-au ajutat cu informații legate de sat.

Interviurile au fost date spre completare:

Oanei Bărbuceanu, 23 de ani, fostă colegă de liceu, din cadrul Colegiului Național „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte;

Mariei Stoicescu, 40 de ani, profesor de limba și literatura română la liceul tehnologic din Starchiojd;

Interviu- Maria Cîrstea

Care este vârsta dumneavoastră?

Câteva aspecte care vă caracterizează.

Descrieți succint familia din care proveniți.

Vă mândriți cu satul dumneavoastră? De ce? (povestiți ce anume vă leagă de sat, ce amintiri plăcute aveți?)

Cu ce se poate mândri familia dumneavoastră? Descrieți acest aspect (câte hectare de pământ aveți, obiecte moștenite?)

Descrieți succint valorile de patrimoniu cultural cu care vă mândriți atunci când vine vorba de satul Starchiojd.

Ce vă leagă ce mai mult de comuna Starchiojd?

Ce ați moștenit de la bunici legat de tradiții, obiceiuri, meșteșuguri? Ce v-a marcat cel mai mult existența?

Aveți vreun obiect moștenit de la bunici? Vorbiți despre el.

Descrieți cea mai frumoasă amintire care vă leagă de satul Starchiojd.

Povestiți despre contribuția pe care ați avut-o pentru valorificarea satului la nivel cultural.

Ați învățat vreun meșteșug de la bunica dumneavoastră? Exemplificați.

Ce obiceiuri, tradiții sunt încă respectate în familia dumneavoastră (de Crăciun, Revelion, Paște, ș.a.)?

Descrieți ritualul care se practică în familia dumneavoastră la diferite ceremoniale, cum ar fi: nuntă, botez, înmormântare. Argumentați obiceiurile practicate pentru fiecare ritual.

Dacă ar fi să alegeți între viața de la țară și cea de la oraș, pe care ați alege-o? Motivați răspunsul dat.

Interviu- Maria Stoicescu

Care este vârsta dumneavoastră?

Descrieți succint familia din care proveniți.

Câteva aspecte legate de viața de familie (obiceiurile de zi cu zi, felurile de mâncare preferate, treburile gospodărești, relația cu familia etc.)

Ce studii aveți? Ce meserie practicați?

Ce vă leagă ce mai mult de comuna Starchiojd?

Descrieți succint de ce vă mândriți cu satul dumneavoastră.

Prezentați câteva valori de patrimoniu cultural care valorifică satul Starchiojd.

Cu ce se poate mândri familia dumneavoastră? Descrieți acest aspect (obiecte moștenite, pământ, obiceiuri practicate).

Ce ați moștenit de la bunici legat de tradiții, obiceiuri, meșteșuguri? Ce v-a marcat cel mai mult existența?

Descrieți o întâmplare care v-a marcat viața personală sau profesională legată de învățămintele bunicilor.

Aveți vreun obiect moștenit de la bunici? Vorbiți despre el.

Descrieți cea mai frumoasă amintire care vă leagă de satul Starchiojd.

Ce obiceiuri, tradiții sunt încă respectate în familia dumneavoastră (de Crăciun, Revelion, Paște, ș.a.)?

Obișnuiți să purtați portul popular la diferite evenimente? Descrieți succint.

Dacă ar fi să alegeți între viața de la țară și cea de la oraș, pe care ați alege-o? Motivați răspunsul dat.

Interviu- Oana Bărbuceanu

Care este vârsta dumneavoastră?

23 de ani.

Descrieți succint familia din care proveniți.

Familia din care provin este o familie modestă, este o familie de oameni muncitori, care întotdeauna au apreciat bunul simț și respectul față de oameni.

Ce studii aveți?

Am urmat Facultatea de Litere, în prezent sunt la master, an terminal.

Ce meserie practicați?

Ținând cont că eu încă nu mi-am terminat studiile nu pot spune că practic o anumită meserie, timpul nu îmi permite să pot ajunge și la cursuri și să mai și lucrez pe deasupra. Însă am ales să lucrez în asigurări, deoarece programul îmi permite să am timp și de studii și de ce nu, pot câștiga și ceva bani în plus.

Vă mândriți cu satul dumneavoastră? De ce? (povestiți ce anume vă leagă de sat, ce amintiri plăcute aveți?)

Pot spune că da, mă mândresc. Oamenii sunt primitori și se bucură de vizitatori. Peisajele minunate și aerul curat sunt lucrurile care mă atrag cel mai mult în acest loc.

Ce jocuri practicați cu prietenii în copilărie? Descrieți două dintre ele.

Sunt foarte multe jocuri și nici nu știu dacă mi le pot aminti acum pe toate. Însă, țin minte că acestea erau cea mai mare bucurie a copilăriei. Abia așteptam să-mi termin treburile cu părinții în gospodărie ca să pot ieși pe stradă cu ceilalți copii ca să ne distrăm. În acel moment uitam de toată oboseala și de toate supările acumulate de-a lungul zilei. Dacă ar fi să mă gândesc aveam jocuri precum: Carolina . Toți copiii formau un cerc, iar un altul avea sarcina de a merge în jurul cercului până se termina cântecul. Atunci el trebuia să aleagă pe unul dintre membrii cercului pentru a face din nou același lucru ca el. Ce ne mai distram! Doar eram copii până la urmă. Cred că îmi amintesc și câteva versuri:

O cunosc pe Carolina,/ e o fată din Carpați/ Are ochii ca și marea/ și-i frumoasă ca o stea… Alte jocuri…: Flori, fete și băieți, Pititea, Țările și altele.

Povestiți o întâmplare amuzantă care vă leagă de bunici.

O întâmplare amuzantă? Ce-aș putea să zic….. Doar țin minte că îmi plăcea mult să merg la tătaie și să mănânc mămăligă caldă cu brânză de capră. Doamne, ce bună era! Nu știu, dar a lui mi se părea cea mai specială. Acum fiind mare, mereu mă amuz pe tema asta când mă gândesc.

Care sunt principalele treburi gospodărești pe care le desfășurați?

Principalele treburi gospodărești ar fi cele legate de creșterea animalelor, de agricultură.

Cu ce se poate mândri familia dumneavoastră? Descrieți acest aspect (câte hectare de pământ aveți, obiecte moștenite?)

Fiind o familie relativ modestă, familia mea nu se poate mândri cu atâta avere. Însă ceea ce avem este suficient pentru a putea avea o mică gospodărie pentru întreținerea proprie.

Descrieți succint valorile de patrimoniu cultural cu care vă mândriți atunci când vine vorba de satul Starchiojd.

Se spune că localitatea este cea mai veche așezare din Prahova. De asemenea, localitatea are și o frumoasă legendă legată de întemeierea ei. Cu privire la modul de formare a acestei vechi așezări românești, există și o legendă, și anume: cu sute de ani în urmă, pe vatra actualei așezări Bătrâni, ar fi existat doi moșnegi, care aveau doi băieți și două fete. Se spune că datorită împrejurimilor întinse, ei și-ar fi ridicat aici casă, punând astfel stăpânire pe pământ. Prin urmare, și-au făcut gospodăria lor pe Valea Chiojdului, cel mare creând satul Chiojdu Mare, iar cel mic, satul Chiojdul Mic. Fiicei Ana, părinții i-au dat în stăpânire moșia care astăzi poartă numele de Valea Anei, adică satul actual, iar pe o alta au înzestrat-o cu satul (comuna de azi) numit Chiojdeanca.

Povestiți un moment din copilărie care v-a marcat.

Ținând cont că îmi place foarte mult natura, cred că plimbările prin pădurile din împrejurimi mi-au plăcut cel mai mult. Când eram mică mereu plecam cu tatăl meu și astfel vedeam mereu lucruri noi, cum ar fi: animale sălbatice, căprioare, lupi sau păsări, privighetori etc.

Obișnuiți sau obișnuiați să mergeți la colindat îmbrăcată în port popular?

Când eram mică, da, mergeam! Țin minte că am moștenit portul popular de la bunica mea, care la rându-i îl avea de la bunica ei. Eram foarte mândră atunci când îl îmbrăcam, îl păstrez și acum în amintirea bunicii, dar nu-l mai pot purta, deoarece a rămas mic.

Descrieți obiceiul pe care îl practicați înainte de a merge la colindat. De unde ați moștenit acest lucru?

Obiceiul de a merge la colindat l-am moștenit de la bunica, care avea darul de a broda iile fetelor din sat. Obișnuiam să mă trezesc dimineața, bunica îmi punea un bănuț de argint într-o cană cu apă, cu care mă spălam pe față. Aceasta mă ajuta să mă îmbrac în costumul popular, brodat cu floricele, îmi prindea bata în jurul taliei, după care mă binecuvânta, făcându-mi o curce în frunte din mir. Îmi luam grâușorul, mai repetam până la poartă cântecul pe care îl învățasem de la bunica și plecam alături de ceilalți copii, străbătând străzile vecine.

Ce meșteșug, practică magică sau alte obiceiuri ați învățat de la bunici? Cum le folosiți?

Tot bunica „m-a învățat” un descântec de aplecate, pe care nu-l voi scrie, pentru că odată dezvăluit, îți pierzi leacul (așa spunea bunica, trebuie furat). Tot ea m-a învățat să brodez diferite modele pe ie, iar toate obiceiurile care trebuie respectate la diferite evenimente le-am notat de mică pe un carnețel. Momentan, mă folosesc doar de descântec, destul de rar.

Ce obiceiuri, tradiții sunt încă respectate în familia dumneavoastră (de Crăciun, Revelion, Paște, ș.a.)?

În cazul acestor sărbători, în primul rând, în familia mea se ține post, mergem la împărtășit, apoi ne ocupăm de treburile casnice: curățenie, gătit. În preajma sărbătorilor de iarnă așteptăm colindătorii, deoarece este semn rău să nu-i primești. De Paște, mergem la biserică pentru luminarea sufletului. Pe lângă aceste obiceiuri, de Revelion obișnuim să avem masa bogată, pentru ca Noul An să ne prindă înstăriți.

V-ar plăcea să rămâneți în sat? De ce da? De ce nu?

Este frumos în sat, dar din păcate, tinerilor ca mine nu le oferă multe oportunități de angajare. Așa că din punctul este de vedere nu aș rămâne, dar în rest, pot spune că este o așezare liniștită, cu oameni civilizați. Reprezintă un loc minunat pentru a te retrage la bătrânețe, fiind un loc cu aer curat.