Standarde de Calitate In Contextul Managementului Calitatii Pentru Persoane Varstnice

C U P R I N S

I INTRODUCERE

Cap. 1. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE

Aspecte legislative ale asistenței socială a persoanelor vârstnice

Contextul European

Contextul național din punct de vedere legislative

Cap. 2. ÎMBĂTRANIREA, ASPECTE CONCEPTUAL-TEORETICE

Senectutea și dimensiunile acesteia

Bătrânețea – accepțiuni și controverse

Serviciile standardizte pentru persoanele vârstnice

Asistența socială a persoanelor vârstnice – concepte definitorii

Măsurarea rezultatelor serviciilor sociale

2.6. Managementul calității

2.6.1. Calitatea și managementul calității

2.7. Generalităti privind serviciile sociale cu standarde minime de calitate

2.8. Tipuri de evaluare a serviciilor sociale

Cap. 3. ACREDITAREA SERVICIILOR SOCIALE

3.1. Cadrul legislativ privind servicile sociale și acreditarea lor – evoluție și actualitate

3.2. Serviciile sociale și funcțiile lor

3.3. Furnizorii de servicii sociale

3.4. Metodologia acreditării furnizorilor de servicii sociale

3.5. Considerații critice asupra acreditării serviciilor sociale

3.6. Studii privind evaluarea procesului de acreditare a furnizorilor de

servicii sociale

Cap.4. CERCETAREA

4.1. Cercetarea și metodele

4.1.1. Problema de pornire

4.1.2. Scopul principal

4.1.3. Obiectivele cercetării

4.1.4. Ipotezele cercetării

4.1.5. Aspecte metodologice ale cercetării

4.1.6. Prezentarea rezultatelor cercetării

4.1.6.1. Documentarea

4.1.6.2. Chestionarul

4.1.7. Concluziile cercetării

Biblografie/ Anexe

Introducere

Scopul acestei lucrări este de a analiza schimbarea legislației în vigoare, respectiv compararea lor, cu ce se va îmbunătățit serviciile sociale/mamagementul organizațional în urma implementării noilor reglementări legistlative.

Am ales această temă deoarece consider că serviciile sociale oferite de către furnizori ar trebui să fie într-o dezvoltare continuă în interesul beneficiarilor și nu invers. Persoanele vârstnice au dreptul la servicii de calitate din partea instituțiilor la care apelează. Orice persoană care, se află într-o situație problematică, are dreptul la suport, sprijin și de îngrijire de calitate din partea celor la care apelează într-un cuvânt are dreptul la servicii cu standarde minime de calitate.

I. Asistența socială a persoanelor vârstnice

1.1. Aspecte legislative ale asistenței socială a persoanelor vârstnice.

Reforma din domeniul asistenței sociale se află într-un accelerat proces de implementare care privește și dezvolatrea unei rețele naționale de servicii sociale.

Dezvoltarea cadrului legislativ și instituțional are în vedere alinierea la standardele internaționale, precum și adaptarea sistemului la nevoile și realitățile apărute în societate.

Astfel în România oferirea serviciilor sociale de calitate este în curs de dezvoltare de reorganizare reclasificare, care se constituie de fapt, în partea „activă” a sistemului de asistență socială a căpătat rolul și importanța cuvenită pentru o societate modernă.

Rolul deosebit de important al serviciilor sociale într-o societate în permanentă evoluție este dat de schimbările economice și sociale care au și efecte negative deoarece se pot genera situații de vulnerabilitate sau pot să întărească vulnerabilitatea anumitor persoane. Serviciile sociale permit persoanelor, grupurilor, colectivităților rezolvarea problemelor care apar în adaptarea lor la o societate în evoluție.

Legea nr.17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice -reprezintă legea de bază privind protecția persoanelor vârstnice și care dă dreptul la angajarea unui îngrijitor la domiciliu, sarcină ce revine consiliilor locale.

H.G.nr.886/2000 pentru aprobarea Grilei naționale de evaluare a persoanelor vârstnice.

Ordinul nr. 318/2003 privind organizarea și funcționarea îngrijitorilor la domiciliu.

H.G.nr.541/2005 privind aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare a sistemului de asitență socială pentru persoanele vârstnice în periaoda 2005-2008.

H.G.nr. 197/2006 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu handicap, precum și în domeniul asistenței sociale a persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost și persoanelor victime ale violenței în familie și a finațării acestor programe.

ORD. NR. 383/2005 privind aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile sociale și a fost anulat cu ORD. NR: 2126/2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale.dalității de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori a fost abrogata cu intrarea în vigoare a

ORD. NR.246/2006 privind aprobarea Standardelor minime specifice de calitate pentru serviciile de îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice ulterior a fost abrogată cu:

ORD. NR: 2126/2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale.

Legea 197/2012 privind asigurarea calitătii in domeniul serviciilor sociale

H. G. Nr.118 din 19.02.2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale

ODR. NR. 424/2014 privind aprobarea criteriilor specifice care stau la baza acreditării furnizorilor de servicii sociale

ORD. NR. 67/2015 privind aprobarea Standardelor minimedecalitate privind acreditarea serviciilor sociale acodate persoanelor cu dizabilități.

Legi colaterale:

– Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice

– Legea nr. 416/2001 – Venitul minim garantat – actualizată 2013

1.2. Contextul european

În ultimii ani, la nivel european, a reieșit tot mai clar că una din condițiile esențiale pentru susținerea unei continue dezvoltări democratice este coeziunea socială. Problemele economice din perioadele recente și globalizarea economiei au condus la concluzia necesității implicării tututror actorilor sociali în realizarea bunăstării tututror membrilor societății.

Consiliul Europei definește coeziunea socială drept capacitatea unei societăți de a asigura bunăstarea tuturor membrilor ei, diminuând disparitățile și evitând orice urmă de polarizare.

Statul trebuie să protejeze categoriile vulnerabile aflate în risc de excludere socială. Sistemele de protecție socială trebuie să asigure nu numai măsuri de securitate socială care sunt stabilite pentru a apăra toți membrii societății de anumite riscuri de viață, ci și servicii sociale pentru toți și asistență socială pentru cei care se află în situații particulare de nevoie.

Scopul serviciilor sociale este de a accesibila persoanelor și comunităților să-și soluțiuoneze problemele care apar într-o societate care se dezvoltă, respectiv să învețe și fie capabil să se identifice cauzele care pot genera dezechilibrări sociale și să acționeze în vederea ameliorării condițiilor economice și sociale ale categoriilor țintă .

În Cartea Socială Europeană sunt prevederi referitori la dreptul la servicii sociale, comfirmată de România prin Legea nr. 74 în anul 1999.

Articolul 14 prevede foarte clar dreptul de a beneficia de servicii sociale, părțile angajându-se să:

– să se înfințeze servicii sociale care aplice proceduri sau metode specifice serviciilor sociale și care contribuie la bunăstarea și la dezvoltarea persoanelor și a grupurilor în cadrul comunității, precum și la adaptarea lor la mediul social (paragraful 1)

– stimularea participării societății civile și nu numai la înfințarea serviciilor sociale în comunitate..

Modelul european rețea de servicii sociale sunt afectate inevitabil de factori specifici, cum ar fi: migrația populației, globaliazer, schimbările demografice,sociale și economice.

Asupra serviciilor sociale are impact globalizarea economică, politică și socială. Dezvoltarea competitivității economice a determinat constrângeri financiare asupra cheltuielilor destinate sistemelor de bunăstare socială.

Problemele schimbărilor demografice și sociale au efecte și necesită implicații enorme asupra sistemelor de servicii sociale. Consecințe evidente sunt datorate reducerii ratei natalității și fenomenului accentuat de îmbătrânirea populației. Povocările actuale a sistemelor socială constau în capaciatea de a asisgura servicii de calitate care să răspunde cerințelor și nevoilor populației vârstnice.

Majoritatea serviciilor se acordă informal, de către familie, prieteni, vecini sau voluntatri neplătiți.

• Serviciile sociale pot fi organizate și acordate separat sau pot fi integrate cu alte servicii (servicii de sănătate, de educație, prestații)

• Există diferențe între statele membre în ceea ce privește numărul și tipul beneficiarilor de servicii sociale.

• Serviciile sociale pot fi acordate la domiciuliul persoanei, în centrele de zi,, în centre rezidențiale. Există o tendință generală privind reducerea serviciilor de îngrijire rezidențială

1.3. Contextul național din punct de vedere legislativă

În Romania, în perioada de tranziție au fost dezvoltate în special alocațiile familiale și alte prestații destinate diferitelor categorii de persoane vulnerabile, răspunzând solicitării beneficiarilor orientată preponderent spre transferuri financiare. Serviciile sociale au devenit o prioritate doar în ultimii ani. Inițial, serviciile sociale au fost acordate de organizațiile neguvernamentale care, rămân și în continuare, principalii furnizori.

Odată cu reglementarea serviciilor sociale prin legislația specială adresată copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, continuând apoi cu persoanele dependente de droguri, persoanele victime ale violenței în familie, sistemul de servicii sociale a început să prindă contur, fiind stabilite totodată responsabilitățile statului față de respectarea drepturilor sociale ale cetățenilor.

Prin Legea nr. 292/2011 (inițial Legea nr. 705/2001 și pe urmă Legea 47/2006) privind sistemul național de asistență socială, se pun bazele sistemului național de servicii sociale. Un aspect important al acestui sistem este legat de descentralizarea responsabilității privind serviciile sociale la nivelul autorităților locale.

Procesul de reformă a sistemului de asistență socială în România îmbracă aspecte mult mai complexe și dificil de implementat în perioade scurte de timp, mai ales în domeniul serviciilor sociale.

În domeniul serviciilor sociale, pe parcursul timpului, a fost constituit cadrul legal în funcție de diverse categorii țintă de populație vulnerabilă. Se impune însă, elaborarea unei strategii unice de dezvoltare a serviciilor sociale în vederea realizării unei construcții coerente și unitare de sistem. Numai în aceste condiții, se poate realiza o rețea națională de servicii sociale eficiente și de calitate care să acopere, cel puțin, nevoile de bază a celor mai vulnerabile.

Cum era de așteptat, la nivel local, structurile create pentru a gestiona serviciile sociale, au fost fragmentate după categorii de beneficiari.

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice încercă să regelemeteze domeniul asistenței sociale prin adoparea legilor specifice în acest domeniu.

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, în calitate de coordonator al sistemului de asistență socială încurajează relaționarea inter-instituțională pentru acordarea serviciilor eficient și eficace.

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a dezvoltat o serie de programe de interes național, precum și programe internaționale (Banca Mondială, Matra, etc) în vederea îmbunătățirii acordării serviciilor socialeprin finanțării de proiecte locale sau a altor activități.

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice susține organizațiile non-guvernamentale printr-un program de subvenționare de la bugetul de stat. Dezvoltarea sectorului non-profit este încurajată și prin stabilirea unor condiționalități de parteneriat public-privat pentru accesarea granturilor acordate prin programele internaționale.

II. Îmbătranirea, aspecte conceptual-teoretice

Îmbătrânirea populației nu este un fenomen care să aparțină exclusiv țărilor dezvoltate. Într-un mod diferit, dar la fel de important este afectată cea mai mare parte a populației planetei, de aceea trebuie să luăm în considerare analiza acestui fenomen pornid de la idea efectelor pe care le poate genera din punct de vedere al politicilor sociale vizate .

Bătrânețea nu poate fi definită cu precizie, deoarece acest concept nu are aceeași conotație în toate societățile.

În multe locuri din lume oamenii sunt considerați bătrâni ca urmare a anumitor schimbări în activitatea lor sau în rolul lor social, ca atunci când de exemplu cineva devine bunic, ori când din cauza îmbătrânirii o persoană este constrânsă să îndeplinească sarcini diferite ori să reducă ritmul de lucru.

Potrivit estimărilor furnizate în urma unei cecetări ale ONU (2007) , numărul persoanelor vârstnice din întreaga lume a ajuns, în prezent la peste 500 de milioane de persoane, comparativ cu 200 de milioane de vârstnici existenți la nivel global, în anul 1950. Potrivit aceleași surse, se estimează că în 2025, numărul persoanelor vârstnice va ajunge la 1 miliard, ceea ce va reprezenta 14% din populația planetei (Stanciu, 2008a, pp. 13). Creșterea numărului de persoane peste 60 de ani determină o serie de repercusiuni pe plan economic, politic și social.

Astfel în loc ca persoanele vârstnice să se bucure de o bătrânețe fericită, lipsită de griji, după o viață dedicată muncii, se zbat să își asigure strictul necesar de la o lună la alta, penuria resurselor materiale, caracterizând, în permanență, viața fiecăruia dintre ei. Nu trebuie uitat faptul că pe lângă starea materială precară a vârstnicilor, aceștia se confruntă și cu alte probleme, cum sunt: abandonul rolurilor sociale active, sănătate deficitară, singurătatea, starea de dependență, și nu în ultimul rând, sentimentul că vârstnicul este, în general, o “povară” pentru societate și nu numai.

De obicei vârstnicii primesc ajutor și suport din partea familiei, însă există multe cazuri în care familia nu are mijloacele necesare pentru a-i ajuta, de aceea, aflându-se în imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă, soluțiile alternative sunt centrele de zi, îngrijirile la domiciliu și instituțiile de îngrijire temporară sau permanentă.

2.1. Senectutea și dimensiunile acesteia

Îmbătrânirea văzută ca un fenomen global al tuturor ființelor vii, este un proces de regres, care deteriorează grupurile, indivizii, populația. Acest concept de îmbătrânire este totodată legat de noțiunea de vârstă. Din păcate toate lucrurile din imediata noastră vecinătate îmbătrânesc și se uzează: animalele, plantele, oamenii. ( M.E.Sorescu, 2005, pag. 5)

Multă vreme senectutea a fost considerată o boală și nu o etapă în programul vieții. Organizația Mondială a Sănătății în anul 1988 a inclus senescența între primele cinci probleme prioritare de sănătate ale populației lângă bolile cardiovasculare, cancer, SIDA și alcoolism.

Senectutea este marcată de încetarea etapei activă și intrarea în perioada de pensionare a individului. Momentul în sine aduce o criză identitară puternică, îndeosebi pentru bărbați de exemplu nu își găsesc rostul lor în viață, deoarece femeile își păstrează în mare parte orientarea domestică și familială.

După cum afirmă autoarea D.Gal ( 2001, pag.87), bătrânețea nu trebuie considerată neapărat ca o anumită vârstă, stare fizică, capacitate sau incapacitate intelectuală, o anumită stare spre înțelepciune sau din contră o anumită dispoziție spre închiderea în sine.

O viziune sau o perspectivă pozitivă asupra senectuții nu semnifică nici că negăm că bătrânul e bătrân, nici a-l prezenta de parcă ar fi tânăr, ci sfidând și depășind atât iluziile cât și deziluziile. (D.Gal, 2001, pag. 13)

Studiile arată faptul că, problema socială nu este urmată neapărat de o criză individuală, respectiv trecerea de la viața activă la pensionare arătând printre altele că mortalitatea și morbiditatea crescută în anii care urmează pensionării reprezintă mai mult un mit, decât o realitate.

Constantin B. (1997) în cartea „Geriatrie”, afirmă că „îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor ființelor vii în determinismul căreia intervin factori endogeni, genetici, proprii fiecărei specii, proces caracterizat în principal prin limitarea capacității de adaptare”. (Constantin B., 1997, pag.21)

Același autor, Constantin B. (1997), recunoaște că individul, în cursul existenței sale, trece printr-o serie de experiențe, adaptări, reorganizări ale modului său de viață, pierderi și de asemenea achiziții de experiențe noi, atingerea identității sale sociale, sentimentul de pierdere a puterii, prestigiului sau eficacității pot să provoace o pierdere a stimei de sine și antrena o regresiune narcisică. Trecerea spre o vârstă mai înaintată poate să reprezinte ocazia unor noi fixări pe poli de interes diferiți de cei ai etapelor prevârstnice. Îmbătrânirea psihologică de obicei are o viteză mai mare la bărbat, urmare a rupturilor mai brutale – retragerea și îndeosebi pierderea rolului social. (Constantin B., 1997, pag.22)

Îmbătrânirea socială este stabilită de „succesiunea de metamorfoze cumulative, ireversibile, cel mai adesea brutale, care privesc rolul în familie, statutul profesional, resursele, relațiile sociale”. Schimbări cum ar putea fi plecarea și căsătoria copiilor, văduvia, dispariția progresivă a rudelor de aceeași vârstă, încetarea activității, reducerea veniturilor, pierderea locuinței, instituționalizarea, pot fi echilibrate (în viziunea unora) de altele de data aceasta pozitive – rolul de bunici, de consilieri în raport cu experiența acumulată. (Constantin B., 1997, pag.22)

În parcursul îmbătrânirii se modifică atât structurile organice – celule, organe, țesuturi sisteme și aparate – cât și, ca o consecință, funcțiile asigurate de integritatea acestora, care la rândul lor asigură funcționarea întregului organism.

În timpul bătrâneții organismul devine mai vulnerabil și mai puțin eficient față de perioada tinereții: oasele scad în dimensiune și densitate, pielea pierde din elasticitate, părul albește și își pierde din rezistență, capacitățile excretoare ale rinichilor scad; gustul, auzul și vedere slăbesc; rigidizarea arterelor și depozitarea grăsimilor pe vasele sanguine fac mai dificilă circulația sângelui; fertilitatea, mai ales cea feminină, se reduce.

Deasemenea este vârsta când apar cele mai multe probleme de sănătate, probleme care, pentru a putea fi combătute necesită medicamente și de aici cheltuirea unei sume importante din veniturile persoanelor vârstnice.

Conform autorilor Muntean A., Sagebiel J., (2007), bătrânețea este considerată o fază a vieții noastre care face parte din natura umană, nu este posibil să fie evitată,și totdată imposibil de negat de fiecare dintre noi. Deși ne este dificil să acceptăm ideea îmbătrânirii și condiția noastră de muritori, din păcate nu vom putea să facem nimic, decât să ne recunoaștem limitele și să ne resemnăm în fața bătrâneții (Muntean,Sagebiel, 2007, pag. 60)

Muntean A., Sagebiel J., (2007) admit că îmbătrânirea este probabil cel mai plurivalent dintre fenomene, ea poate să implice unele schimbări în structurile celulare, în activitățile chimice și în producțiile hormonale, astfel se produc și schimbări de comportament, de funcționare cognitivă, senzori-acustică, precum și de personalitate.

Îmbătrânirea este considerată ireversibilă atunci când este înțeleasă ca un proces care acompaniază în mijloc natural trecerea timpului. (Muntean , Sagebiel, 2007, pag. 61)

Aceeași autori consideră acest proces al îmbătrânirii fiind ca un proces continuu, nu este un fenomen asociat cu anumite stadii ale vieții, afectează persoanele în feluri diferite pe parcursul vieții. Consecințele îmbătrânirii se manifestă mai accentuat în sfera cognitivă, în activitate, în relațiile sociale și afective, în sexualitate, în activitatea creatoare și uneori la nivelul personalității. (Muntean , Sagebiel, 2007, pag. 62)

2.2 Bătrânețea – accepțiuni și controverse

Bucur V. și Maciovan A. în „Tratatul de asistență socială” (Coord. Neamțu G.) arată că diverși autori au încercat să definească bătrânețea stabilindu-i limitele.

Astfel criteriul cronologic a fost intens criticat pentru că poate să existe o îmbătrânire precoce și la fel pot exista persoane în vârstă la care funcțiile cognitive si fizice să fie asemănătoare cu cele ale omului adult. (Bucur, Muntean, apud Neamțu G, 2003).

Aceeași autori readuc în discuție noțiunea de vârstă înaintată care se utilizează pentru perioada din viața omului ce urmează după maturitate și ține până la finele existenței sale, perioadă ce se mai numește și vârsta a treia, perioada de involuție, perioada de bătrânețe sau senescență. (Bucur, Muntean, apud Neamțu G, 2003)

Dictionarul Larousse prezintă și stadiul de presenescenta, ca fiind perioada care corespunde începuturilor îmbătrănirii, intinzându-se între 45 si 65 de ani și variind considerabil de la un individ la altul; ea este considerată o adevarată răspănție a îmbătrănirii, în care involuția organelor nu joacă decât un rol minor. Pe plan psihiatric s-a încercat individualizarea unor stări nevrotice caracteristice menopauzei sau andro-pauzei care nu au specificitate, în schimb s-au dovedit depresii și melancolii de involuție care au o oarecare specificitate și dau o unda pesimistă.

Bătrânețea este considerată de obicei vârsta la care se aduce în discuție problema îngrijirilor. Nevoia de a asigura îngrijiri demne, de calitate, pentru această categorie de vârstă este evidentă și va fi mai clar în viitorul apropiat, atunci când statisticienii evaluează că peste jumătate din populația țării va fi reprezentată de persoanele vârstnice.

(www.amtsibiu.ro/Arhiva/2009/Nr2/SP/Fercala-ro.pdf )

Foarte accentuat se discută în comisia europeană, conform unui Raport al Comisiei Europene (2012) despre îmbătrănirea activă, cei mai mulți consideră faptul că, trebuie să continuie activitatea și după pensionare, (jumatate de normă din pensie și jumătate normă din salar), ținând cont de capacitățile fiecăruia în parte.

Realizarea și asigurarea calității în serviciile sociale necesită atitudine față de muncă, un ansamblu de activități de abordare științifică a demersului, receptivitate față de activitățile practice, deschidere față de cerințele clienților, cunoașterea exactă a acestor cerințe în vederea urmăririi și chiar a anticipării lor.

De asemenea, aceasta presupune o înaltă adaptare din mers la evoluția nevoilor, flexibilitate, inventivitate, spirit creator pentru înnoire și modernizare, care să permită o viziune unitară asupra întregului șir de procese utile pentru a asigura o bună calitate a vieții persoanelor vârstnice.

(www.amtsibiu.ro/Arhiva/2009/Nr2/SP/Fercala-ro.pdf )

Calitatea vieții este un imperativ etic al societății, dar și o responsabilitate a acesteia. Programele de sănătate publică și serviciile sociale reflectă calitatea vieții, îmbunătățirea sănătății fiind dată de îmbunătățirea calității întregii palete bio- psiho-sociale a societății.

Calitatea nu este altceva decât mulțumirea clientului/beneficiarului, conformitatea între ceea ce el așteaptă și ceea ce el primește. (www.amtsibiu.ro/Arhiva/2009/Nr2/SP/Fercala-ro.pdf)

2.3. Serviciile standardizte pentru persoanele vârstnice

Apariția standardelor minime de calitate în cadrul serviciilor sociale pentru vârstnici, este o tema de interes, și de actualitate. Vârstnicii sunt una din categoriile de beneficiari ai asistenței sociale, iar îmbătranirea populației determină o creștere a nevoii de asistență socială a acestei categorii de populație. În serviciile sociale, cel mai important aspect este reprezentat de calitatea serviciilor oferite și nu de cantitate. Acest lucru se poate realiza prin respectarea standardelor de calitate reglementate de “Ordinul nr. 2126 din noiembrie 2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice,persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în sistem integrat și cantine sociale.

Acordarea unor îngrijiri de sănătate de calitate este o preocupare fără îndoială la fel de veche ca și medicina însăși. În epoca modernă, calitatea ocupă un loc central în reglarea sistemelor de sănătate, în introducerea de mecanisme pentru alocarea resurselor și furnizarea serviciilor de sănătate.

Interesul crescut arătat calității serviciilor de sănătate este datorat în mare parte mizelor economice, profesionale, sociologice și în egală măsură celor politice,cu care se confruntă sistemele de sănătate moderne. În contextul restrângerii resurselor financiare și a controlului cheltuielilor pentru sănătate, se impune găsirea celor mai bune servicii cu costurile cele mai bune și în același timp, evitarea efectelor negative ale acestor soluții.

2.4. Asistența socială a persoanelor vârstnice – concepte definitorii

Serviciile sociale reprezintă „ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii calității vieții” (Stanciu, 2008a, pp. 9).

Asistența socială gereontologică reprezintă „procesul propriu-zis prin care personale vârstnice beneficiază de măsuri de protecție socială și de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuințelor lor și a unei bune integrări în societate, cu scopul de a crește calitatea vieții acestora și de a preveni marginalizarea socială” (Stanciu, 2008a, pp. 12).

Acordarea de servicii medicale: consultații și îngrijiri medicale la domiciliu sau în instituții de sănătate publice sau private, consultații și îngrijiri stomatologice, furnizarea de medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale (Gal, 2003, pp. 5).

Managementul calității în general și al serviciilor de sănătate în particular sunt noțiuni relativ recente introduse în literatură și practica medicală și de aceea s-au preluat metode și funcții din managementul financiar: planificarea, organizarea, personalul, conducerea și coordonarea, controlul și evaluarea, îmbunătățirea continuă.

Specifice managementului calității serviciilor de sănătate sunt considerate a fi planificarea, controlul și îmbunătățirea serviciilor.

Faptul că sănătatea este o preocupare socială colectivă determină o mai mare transparență și o mai bună informare a unui public a cărui participare financiară directă sau indirectă, la susținerea serviciilor de sănătate este din ce în ce mai crescută.

Aceste presiuni sunt, de altfel, cu atât mai puternice cu cât mediul politic și social este mai democratic, opoziția este efectivă și asociațiile consumatorilor (clienți, pacienți, asigurați) sunt mai influente. Acolo oferta de servicii se desfășoară într-un mediu competitiv, calitatea devine pentru consumatori un element discriminant între furnizorii de servicii medicale.

Asociația Spitalelor din Quebec definește calitatea ca fiind ansamblul caracteristicilor pe care le așteptăm de la un produs, de la o îngrijire sau de la un serviciu. (ASSOCIATION des HOSPITAUX du QUEBEC, 1987). Această perspectivă se caracterizează prin tendința de îmbunătățire continuă a calității și se referă la gradul de excelență al serviciului sau al produsului. Contextul social particular în care se desfășoară serviciile de sănătate exercită o influență sensibilă asupra reprezentărilor prevalente ale calității. Asigurarea sănătății a fost răspândită ca o necesitate pentru toate categoriile de organizații.

Implementarea conceptelor recente trebuie să ia în calcul vechimea foarte mare a practicilor de îngrijiri medicale, mereu sprijinite pe relația singulară îngrijitor –îngrijit. În acest context trebuie să fie puse bazele începuturilor unei revoluții manageriale și culturale în domeniul sănătății. Introducerea demersurilor calității în unitățile sanitare care asigură servicii medicale și de îngrijire necesită o schimbare profundă, inițiată de către conducerea de vârf și responsabilii ierarhici, fie medici sau nu.

Dar această schimbare trebuie pusă în aplicare la toate nivelurile unităților sanitare care asigură servicii medicale și de îngrijire, pentru ca ea să fie eficace și efectivă. Prin urmare, trebuie să fie antrenat întregul personal al unei organizații de sănătate, toți profesioniștii din sănătate și întregul sistem de sănătate românesc, interesat în realizarea unor îngrijiri medicale mai eficace și cu cheltuieli din ce în ce mai reduse, fără a afecta securitatea și siguranța pacienților.

În fața calității sunt egali toți membrii unei organizații sanitare care asigură servicii medicale și îngrijiri, indiferent de funcție, atribuții și răspunderi privind calitatea îngrijirilor medicale, nu numai cei care lucrează la compartimentul asigurarea calității (nucleele de calitate).

Calitatea se adresează tuturor membrilor organizației și fiecăruia în parte. Cât suntem de pregătiți să facem față valului de nevoi în ceea ce privește aceste îngrijiri, inclusiv îngrijirile paliative, destinate pacientului vârstnic? Pentru că avem și în prezent lege, dar nu sunt mijloace. Spitalele românești nu sunt pregătite pentru a acorda îngrijiri specializate, fundațiile și asociațiile neguvernamentale sunt firav reprezentate în acest domeniu, iar serviciile private pentru îngrijiri sunt și ele rare și de ce nu, foarte scumpe.

Se practică în afara granițelor ca infirmiere nespecializate să îngrijească vârstnicii în familie. Modelul în sine – să plătim pe cineva să aibă grijă de bolnavii și vârstnicii noștri – oare este funcțional în România? Poate în viitor. Prezentul este cinic. Cine are grijă de bătrâni? Un adevăr strămoșesc, un proverb spune: “să ai grijă de bătrânii tăi cum vei dori ca urmașii să aibă grijă de tine“, dar acest proverb în prezent este golit de conținut.

Originea acestei situații este mentalitatea de nepăsare față de populația vârstnică, neglijența, lipsa de considerație și disprețul față de persoana vârstnică. Nu este o soluție doar sistemul de tip nursing-home (azil) sau de îngrijire personală la domiciliu (caregiver), fiecare are avantaje și dezavantaje. Persoanele vârstnice, cu problemele lor trebuie integrate în societate.

Calitatea vieții este dată de percepțiile indivizilor asupra situațiilor lor sociale, în contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc și de dependența de propriile trebuințe, standarde și aspirații (OMS,1998).

Autorii Zamfir C. și Vlăsceanu L. (1993/1998) definesc calitatea vieții ca reprezentând „semnificația pentru om a vieții sale, rezultat al evaluării globale, din punct de vedere al persoanei umane, a propriei vieți, fiind un concept evaluativ, fiind rezultanta raportării condițiilor de viață și a activităților care compun viața umană, la necesitățile, valorile, aspirațiile umane”. Acest concept în opinia acestor autori se referă la evaluarea globală a vieții (cât de bună, satisfăcătoare este viața pe care diferitele persoane, grupuri sociale, colectivități o duc)- și la evaluarea diferitelor condiții sau sfere ale vieții. ( Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993/1998, pag. 79)

În lucrarea „Îngrijirea vârstnicului.Studii și modele de bune practici”, coord. D. Gal ( 2012) afirmă că îmbătrânirea activă este descrisă ca fiind un proces de îmbunătățire a calității vieții vârstnicilor prin „optimizarea condițiilor ce permit îngrijirea sănătății, securitatea individuală și socială, participarea social-economică, politică, culturală, educațională și spirituală”. (D.Gal, 2012, pag. 5)

Astfel același autor ilustrează corelativele conceptului „îmbătrânire activă” ca fiind : calitatea vieții, participare, potențial uman, dezvolatre umană. Conceptul ce orientează acțiunile și politicile dedicate îmbătrânirii active este și aceea de a se creea oportunități pentru ca vârstnicii să atingă potențialul de bunăstare și de participare socială. (D.Gal, 2012, pag. 5)

2.5 Măsurarea rezultatelor serviciilor sociale

Măsurile performanței pot fi clasificate în patru cadrane (Friedman, 1997 as cita din Neamțu, 2008, pp. 194), după cum urmează:

Tabelul nr. 1 Abordarea celor patru-cadrane în măsurarea performanței

Cadranul din stânga-sus: Cât de multe servicii am furnizat, arată cât efort a fost investit în furnizarea serviciilor.

Cadranul din dreapt-sus: Cât de bine am furnizat serviciile, arată cât de bine au fost tratați beneficiarii, dacă serviciile au fost oferite la timp.

Cadranul din stânga-jos: Cât de mult am produs, arată câți clienți demonstrează creșterea bunăstării personale.

Cadranul din dreapta-jos: Cât de bune au fost produsele, indică procentul de clienți ce demonstrează îmbunătățirea funcționării lor sociale.

2.6. Managementul calității

2.6.1Calitatea și managementul calității

În cadrul evoluției ce a avut loc pe parcursul acestui secol în gândirea și practica managerială, dimensiunea socială a crescut constant. Locul abordărilor inițiale unilaterale a fost luat progresiv de cele globaliste, integratoare, în care factorului uman i se acordă un rol determinant (Cojocaru, 2006).

Prin calitate se înțelege „orice funcție sau proprietate a unui produs sau serviciu care este indispensabilă pentru a satisface necesitățiile clientului sau care îi conferă aptitudinea de a fi util” (Cananau, 2000, pp. 11).

De asemenea, calitatea este un factor pus în slujba societății civile, pentru că pune pe primul plan nevoile clientului, deci ale consumatorului, ale cetățeanului.

Calitatea poate fi apreciată prin caracteristicile produsului (cu cât produsul este mai bun cu atât calitatea este mai ridicată) și prin lipsa deficiențelor (Nica, 2000).

Cristina Bodi definește calitatea ca fiind „totalitatea caracteristicilor unui produs sau serviciu care are abilitatea de a satisface necesitățiile cunoscute sau viitoare ale beneficiarilor, care îl fac să se distingă de produsele/serviciile similare cu aceeași destinație” (Bodi, 2007, pp. 109).

Conform standarului ISO 9000/2000, calității îi sunt asociate următoarele concepte:

♦ cerințe – nivelul sau așteptarea stabilită, în general, presupusă sau obligatorie;

♦ grad – categorie sau rang acordat diferitelor caracteristici de calitate pentru produse, procese sau sisteme cu același scop funcțional;

♦ capabilitate – abilitatea unei organizații, unui sistem sau proces de a realiza un produs care va satisface cerințele impuse;

♦ satisfacția clienților – percepția clienților asupra măsurii în care cerințele au fost îndeplinite.

Standardul ISO 9000 definește managementul calității ca „ansamblul activitățiilor funcției generale de management, ce determină politica în domeniul calității, obiectivele și responsabilitățile și le implementează prin mijloace ca planificarea, controlul, asigurarea calității și îmbunătățirea calității în cadrul sistemului calității” (Bodi, 2007, pp. 121).

2.7.Generalităti privind serviciile sociale cu standarde minime de calitate

Evaluarea reprezintă un pas important pentru a afla dacă serviciile sociale au fost furnizate conform așteptărilor și dacă și-au atins obiectivele. Astfel de informații aduc o contribuție importantă în luarea deciziilor privind serviciile sociale actuale și/sau programate a fi furnizate.

Conform lui Atkinsson și Broskowski, (1978), prin evaluarea serviciilor sociale înțelegem procesul care facilitează luarea deciziilor rezonabile privind eforturile, eficacitatea, eficiența și adecvarea serviciilor. Evaluarea este bazată pe colectarea și analiza sistematică a datelor, proiectată pentru a fi utilizată în managementul serviciilor sociale. Evaluarea este focalizată pe accesibilitate, acceptabilitate, conștientizare, disponibilitate, comprehensiune, continuitate, integrarea și costul serviciilor (as cited in Neamțu, 2008).

Motivele pentru care serviciile sociale sunt evaluate, au în vedere trei scopuri, și anume:

♦ formularea politicii – evaluarea nevoii unui nou serviciu social și proiectarea acestuia pentru a satisface nevoile beneficiarilor;

♦ executarea politicii – asigurarea că serviciul este realizat în cel mai competent mod de vedere;

♦ responsabilitatea, răspunderea în luarea deciziilor publice – în sensul continuării, modificării sau terminării unui serviciu (Chelimskz, 1989 as cited in Neamțu, 2008, pp. 186).

Conform lui Mățăuan (1999), evaluarea are trei obiective generale, și anume:

♦ furnizarea de informații descriptive despre tipul și cantitatea activităților desfășurate (evaluarea eforturilor);

♦ furnizarea de informații privind gradul de atingere al obiectivelor stabilite (evaluarea eficacității);

♦ furnizarea de informații cu privire la eficacitatea serviciilor oferite în raport cu eforturile depuse (evaluarea eficienței).

Evaluarea are o aplicabilitate practică puternic orientată spre îmbunătățirea calității serviciilor oferite, însă pentru a fi valoroasă, aceasta trebuie concepută ca o parte integrantă a ciclului managerial. Acest lucru presupune implicarea strânsă în ceea ce privește luarea deciziilor manageriale de zi cu zi în organizație, iar rezultatele evaluării trebuie făcute cunoscute și personalului care asigură serviciile.

2.8. Tipuri de evaluare a serviciilor sociale

Evaluarea orientată pe proces: evaluarea măsurii în care serviciile sociale oferite de o organizație sunt în conformitate cu cerințele reglementate, standardele profesionale și așteptările beneficiarilor. Informațiile cerute de evaluarea orientată pe proces urmăresc caracteristiciile socio-demografice ale clienților, utilizarea serviciilor de către clienți, sursele de referință, caracteristicile personalului organizației, date privind rezultatele clienților și satisfacția clienților față de serviciile oferite, dar și cele financiare (Neamțu, 2008, pp. 190). Această abordare este în corcondanță cu teoriile și practicile moderne de asigurare a calității, bazate pe principiul că un proces de calitate va conduce la obținerea unor rezultate de calitate (Mățăuan, 1999, pp. 82).

Evaluarea rezultatelor: apreciază măsura în care un program își realizează obiectivele orientate către rezultate, centrându-se asupra produselor și rezultatelor pentru evaluarea eficacității serviciilor, dar și pentru a înțelege cum au fost generate rezultatele.

Evaluarea impactului: prin acest tip de evaluare se urmărește identificarea efectelor nete ale unui serviciu prin compararea rezultatelor servicului cu o estimare a ceea ce s-ar fi întâmplat în absența acestuia.

Analiza cost-beneficiu și cost-eficacitate: evaluează costul necesar satisfacerii unui singur scop sau obiectiv, putând fi utilizată în identificarea unei alternative mai puțin costisitoare pentru realizarea scopului respectiv (Neamțu, 2008, pp. 190-192).

Cap. III.ACREDITAREA SERVICIILOR SOCIALE

3.1. Cadrul legislativ privind servicile sociale și acreditarea lor – evoluție și actualitate

Domeniul asistenței sociale în ce a ce privește acreditarea servicilor sociale se află în continiuă schimbare și dezvoltare într-un accelerat proces de implementare care privește și dezvolatrea unei rețele naționale de servicii sociale.

Dezvoltarea cadrului legislativ și instituțional are în vedere alinierea la standardele internaționale, precum și adaptarea sistemului la nevoile și realitățile apărute în societate.

Eforturile ultimilor ani s-au concentrat pe elaborarea legislației secundare în scopul aplicării cât mai eficiente a Legii cadru privind sistemul național de asistență socială, iar cea mai importantă reglementare a acestui pachet de acte normative secundare a constat în elaborarea 1. Ordonanței nr. 68/2003, privind serviciile sociale. Astfel, pentru prima dată în România, acest domeniu, care se constituie de fapt, în partea „activă” a sistemului de asistență socială a căpătat rolul și importanța cuvenită pentru o societate modernă.

Rolul deosebit de important al serviciilor sociale într-o societate în permanentă evoluție este dat de schimbările economice și sociale care au și efecte negative deoarece se pot genera situații de vulnerabilitate sau pot să întărească vulnerabilitatea anumitor persoane. Serviciile sociale permit persoanelor, grupurilor, colectivităților rezolvarea problemelor care apar în adaptarea lor la o societate în evoluție. Totodată trebuie s se țină cont și de faptul că serviciile sociale au vocația de a-și lărgi progresiv câmpul de acțiune și de a se diversifica continuu, adaptându-se permanent la evoluția nevoilor individului.

Având în vedere aceste considerente putem observa frecvența modificărilor legislative în ceea ce privește serviciile sociale. În elaborarea acestui act normativ s-au luat în considerare mai multe elemente importante, si anume:

– Rolul statului în dezvoltarea serviciilor sociale

o de a încuraja și organiza punerea în practică a serviciilor sociale

o de a promova participarea societății civile la crearea și menținerea servicilor sociale

– Necesitatea creării de servicii accesibile tuturor, prin

o diversificarea gamei de servicii sociale, astfel încât să acopere cea mai mare parte a categoriilor de beneficiari identificați

o facilitarea accesului persoanelor la serviciile existente

– Dezvoltarea de servicii sociale eficiente și de calitate

Ordonanța nr.68/2003 a prevăzut ca furnizarea serviciilor sociale în Romania să aibă în vedere o serie de principii, cum ar fi:

a) solidaritatea socială

b) unicitatea persoanei

c) libertatea de a alege serviciul social în funcție de nevoia socială

d) egalitate de șanse și nediscriminarea în accesul la servicii sociale și în furnizarea

serviciilor sociale

e) participarea activă a beneficiarilor la întregul proces de furnizare a serviciilor sociale

f) transparență și responsabilitate publică în acordarea serviciilor sociale

g) proximitate în furnizarea serviciilor sociale

h) complementaritate și abordare integrată în furnizarea serviciilor sociale

i) concurență și competitivitate în furnizarea și finanțarea serviciilorsociale

j) confidențiallitate

k) parteneriat între părțile implicate în procesul de furnizare a serviciilor sociale și

beneficiarii acestora

Un alt element major ce s-a dorit a fi îmbunătățit a constat în clarificarea tipologiei serviciilor sociale, corelând-o totodată cu asumarea responsabilității dezvoltării acestora de către autoritățile publice.

De asemenea, a fost eliminată prevederea prin care principalul furnizor de servicii sociale este serviciul public de asistență socială, de acestă dată stipulându-se că acordarea de servicii sociale se face de către furnizorii de servicii sociale, care pot fi persoane fizice sau juridice, publice sau private.

2. Hotărârea Guvernului nr. 1024/ 25.06.2004, fiind abrogată prin Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 68/2003ulterior abrogat prin legea 197 din 2012 privind asigurarea calitatății sericiile sociale, precum și a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale

Acest act normativ a apărut firesc, pentru a reglementa procesul prin care furnizorii de servicii sociale pot fi acreditați, ca o condiției a organizării și acordării de servicii sociale (fapt menționat în Ordonanța Guvernului nr.68/2003).

Ca structură, această hotărâre a conținut Normele metodologice de aplicare a Ordonanței nr.68/2003 precum și metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale.

Ulterior, Normele metodologice au fost abrogate prin legea 197 din 2012 privind asigurarea calității serviciilor sociale.

3. Hotărârea Guvernului nr. 539/9.06.2005, pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asitență socială. Prin această hotărâre (Anexa nr.3) s-au adus modificări Normelor metodologice de aplicare a ordonanței nr. 68/2003, privind serviciile sociale. Aceste modificări sunt în concordanță cu cele aduse de Ordonanța nr. 86/2003, care modifică Ordonanța nr.68/2003, și anume este subliniat încă o dată faptul că acordarea de servicii sociale se face de către furnizorii de servicii sociale, care pot fi persoane fizice sau juridice, publice sau private. De asemenea, se menționează faptul că există posibilitatea externalizării (de către serviciul public de asistență socială) serviciilor sociale, în baza unui contract,.

Nomenclatorul care se contituie în Anexa 1 este un instrument deosebit de util în ceea ce privește clasificarea tipurilor de servicii sociale care pot fi oferite în funcție de categoria de beneficiari, precum și structura de personal necesară implmentării acestor tipuri de servicii sociale.

Anexa 2 conține Regulamentul cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, care trebuie sa aibă la bază criterii specifice, conformcu legislația în vigoare..

Ulterior, această hotărâre a fost și ea modificată, respectiv Anexa 1 și Anexa 2.

4. Hotărârea Guvernului nr. 1007/1 septembrie 2005, privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, a Regulamentului cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, precum și a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr.68/2003 privind serviciile sociale care a fost abrogat prin legea 197/2012 privind asigurarea calității serviciilor sociale.

Modificările aduse de această hotărâre vizează două aspecte: Nomenclatorul instituțiilor de asistență socială și structura orientativă de personal, pe de-o parte și Regulamentul cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială.

a) În primul caz, se observă modificări atât în ceea ce privește structurarea categoriilor de beneficiari, a tipurilor de unități specializate și serviciile sociale acordate, cât și în ceea ce privește structura orientativă de personal. Astfel, în cadrul categoriei de beneficiari „persoane cu handicap” au fost structurate încă trei tipuri de unități specializate cu tipuri de servicii specifice, și anume:

• Centru pilot de servicii comunitare pentru persoanele cu handicap și formare de personal cu următoarele tipuri de servicii sociale specializate: găzduire; îngrijire persoanlă; recuperare; integrare/reintegrare socială; formare/pregătire profesională

• Centru de integrare prin terapie ocupațională (se observă că tipul de serviciu „terapie ocupațională” – existent în vechea reglementare în cadrul centrelor de zi pentru persoanele cu handicap – a fost gândit ca o unitate de sine stătătoare, tocmai în ideea oferirii unor servicii profesionale calitative)

• Centru de servicii de recuperare neuromotorie (de tip ambulatoriu) – care nu apărea în vechea reglemetare

De asemenea se constată apariția, în legislație, a unei noi categorii de beneficiari: persoane fără adăpost, pentru care pot fi organizate următoarele tipuri de unități specializate care să ofere servicii sociale: adăposturi de noapte și centre de găzduire temporară.

În ceea ce privește structura orientativă de personal s-a renunțat la pozițiile de „șef centru” și „coordonator centru”, care se suprapuneau întrucâtva și nu erau conforme cu reglementarile prevăzute în Regulamentul –cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială.

5. Ordinul Ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei nr. 422/9.08.2004, pentru aprobarea standardelor obligatorii de calitate privind serviciile sociale specializate din Romania furnizate în sistem public, privat și parteneriat public – privat, a fost abrogat prin Ord. nr. 383 din 2005, iar ulterior cu Ord. Nr.2126 din 2014 privind standardele minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale.

Acest Ordin a apărut logic, în urma prevederilor Hotărârii Guvernului 1024/2004.

Standardele generale de calitate care trebuie îndeplinite în vederea acreditării au fost construite având la bază respectarea principiilor acceptate la nivel european, referitoare la:

– organizarea și modul de administrae a serviciului social

– drepturi

– etică

– abordare globală, comprehensivă și integrată

– centrarea pe persoană

– participarea beneficiarilor

– parteneriate

– orientarea pe rezultate

– îmbunătățirea continuă a calității

Fiecare principiu este definit și evidențiat prin mai multe standarde al căror număr diferă de la un principiu la altul (între 5 și 11).

Standardele au fost elaborate astfel încât să fie îndeajuns de generale, să promoveze o viziune pluridisciplinară, dar în același timp cuprinzătoare, pentru a permite compararea unui serviciu oferit de către mai mulți furnizori. Furnizorilor de servicii sociale li s-a acordat o perioadă de grație de 12 luni pentru a se putea organiza astfel încât să îndeplinească toate condițiile de acreditare conform standardelor obligatorii de calitate.

Ulterior acest ordin a fost abrogat prin apariția unei noi reglementări (Ordinul nr.383), în anul 2005.

6. Ordinul Ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei nr. 383/ 06.06.2005, pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile sociale și a modalității de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori

Acest ordin vine să aducă îmbunătățiri și completări precedentului ordin. Astfel, se precizează că îndeplinirea standardelor generale de calitate e obligatorie pentru serviciile sociale definite în Ordonanța Guvernului nr.68/2003, adică servicii sociale cu caracter primar și servicii sociale specializate. În altă ordine de idei este stipulată legislativ acum completarea fișei de autoevaluare de către furnizorul de servicii sociale în vederea evaluării îndeplinirii standardelor generale de calitate, de către direcțiile de muncă, solidaritate socială și familie județene.

Datorită faptului că în vechiul ordin numărul standardelor din cadrul fiecărui principiu era uneori prea mare (11) și unele dintre standarde se suprapuneau, în actualul ordin, fiecare principiu este descris în 5 standarde care reflectă fiecare principiu din trei perspective diferite: abordare, desfășurare și rezultate. Aceast Ordin a fost abrogat cu

ORD.NR. 2126/2014, privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale.

În ceea ce urmează vor fi enumerate principalele acte normative în vigoare, referitoare la serviciile sociale. și modificările intervenite ulterior apariției acestora.

Legea nr. 292/2011, asistenței sociale

LEGEA NR. 197/2012, privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale

H.G. NR. 118/2014, normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.197/2012.

ORD. NR.424/2014, privind aprobarea criteriilor specifice care stau la baza acreditarii furnizorilor de servicii sociale

ORD.NR. 2126/2014, privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale

ORD. NR. 67/2015, privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor adulte cu dizabilități

ORD. 31/2015 + ORD. care reglementează standardele minime de calitate în domeniului protecției copilului

3.2. Serviciile sociale și funcțiile lor

Actuala legislație, elaborată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a dorit să realizeze un cadru general de organizare și gestionare a serviciilor sociale adresate tuturor persoanelor aflate în situație de vulnerabilitate.

Una din componentele esențiale ale politicilor sociale destinate asigurării bunăstării tuturor cetățenilor, în special celor care se află într-o situație de vulnerabilitate, este protecția socială. Sistemul național de asistență socială, parte a sistemului de protecție socială, se constituie ca o formă complementară la sistemul contributiv de securitate socială și se concretizează prin două tipuri principale de măsuri și acțiuni, respectiv prestații și servicii sociale .

În prezent funcțiile statului referitoare la serviciile sociale sunt în schimbare. Există tendința de a aduce serviciile sociale cât mai aproape de populație prin transmiterea acestor responsabilități la nivel regional și local.

Prin legea cadru privind sistemul național de asistență socială (actuala Lege nr. 292/2011), precum și prin Ordonanța Guvernului nr.2126/2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale se dezvoltă sau se schimbă sistemul național de asistență socială.

Astfel, prin aceste două acte normative, au fost definite tipurile de servicii, categoriile de beneficiari, furnizorii de servicii sociale, etapele procesului de acordare a serviciilor sociale.

Prin legea cadru a sistemului de asistență sociale este stipulat că serviciile sociale se adresează nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor grupurilor sau comunităților în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate ori dependență, având drept obiectiv creșterea calității vieții și promovarea coeziunii sociale.

Aceeași lege menționează contextele în care se acordă aceste servicii sociale, și anume: în comunitate, la domiciliul beneficiarului sau în instituții specializate, care la rândul lor pot fi de zi sau rezidențiale.

Ordonanța Guvernului nr.2126/2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit sistemul de protecție a copilului și altor categorii de persoane adulte aflate în dificultate, precum și pentru serviciile acordate în comunitate, serviciilor acordate în sistem integrat și cantinelor sociale aduce o clasificare acurată în ceea ce privește serviciile sociale.

Pe lângă definirea și clasificarea serviciilor sociale, această ordonanță stabilește cine sunt furnizorii de servicii sociale, care este personalul care acordă servicii sociale, care sunt beneficiarii de servicii sociale și care este procedura de acordare a serviciilor sociale.

Prin urmare, serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii calității vieții.

Serviciile sociale sunt clasificate în două mari categorii, ambele având un caracter proactiv:

A. servicii sociale cu caracter primar

B. servicii sociale specializate:

În cadrul serviciilor sociale specializate putem vorbi de serviciile de îngrijire social-medicală, care pot fi de natură socială, medicală, sau de natura serviciilor conexe.

A. Serviciile sociale cu caracter primar sunt serviciile sociale care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situatii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.

Serviciile sociale primare pot reprezentă:

• activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup;

• activități de informare despre drepturi și obligații;

• măsuri și acțiuni de constientizare si sensibilizare sociala;

• măsuri și acțiuni de urgentă in vederea reducerii efectelor situatiilor de criza;

• măsuri și acțiuni de sprijin în vederea menținerii în comunitate a persoanelor în dificultate;

• activități și servicii de consiliere;

• măsuri și activități de organizare și dezvoltare comunitară în plan social pentru încurajarea participării și solidaritații sociale;

• orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.

Aceste servicii sociale cu caracter primar îndeplinesc următoarele funcții:

 evidențierea, diagnosticarea și evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale și de grup;

 informarea asupra situațiilor de risc social, precum și asupra drepturilor sociale ale persoanei;

 identificarea persoanelor și familiilor aflate în situații de risc, în vederea realizării de acțiuni și măsuri cu caracter preventiv;

 furnizarea de măsuri de urgență în vederea înlăturării situației de dificultate in care se poate găsi o familie sau o persoană la un moment dat;

 sensibilizare asupra necesităților sociale existente sau latente și asupra resurselor umane, materiale și financiare necesare satisfacerii lor;

 dezvoltarea de programe cu caracter comunitar, în scopul promovarii sociale a indivizilor și colectivităților;

 prevenirea oricărei forme de dependență prin acțiuni de identificare, ajutor, susținere, informare, consiliere;

 asigurarea transferului și monitorizării beneficiarului, atunci când situația acestuia o cere, spre serviciile sociale specializate;

 gestionarea activă a procedurilor de conlucrare cu celelalte servicii, cum ar fi cele educaționale, medicale, de locuire, ocupare și altele asemenea;

 consiliere pentru persoanele și familiile care adopta copii sau care au minori in plasament ori încredințare;

 consiliere pentru tinerii care părăsesc instituțiile pentru protecția copilului.

B. Serviciile sociale specilizate sunt serviciile sociale care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depățirea unei situații de nevoie socială.

În cadrul serviciilor sociale specilizate putem vorbi de următoarele tipuri de servicii:

• recuperare și reabilitare;

• suport și asistență pentru familiile și copiii aflați în dificultate;

• educație informală extracurriculară pentru copii și adulți, în funcție de nevoia fiecărei categorii;

• asistență și suport pentru persoanele vârstnice, inclusiv pentru persoanele vârstnice dependente;

• asistenta și suport pentru beneficiari;

• sprijin și orientare pentru integrarea, readaptarea și reeducarea profesională;

• îngrijire social-medicală pentru persoanele aflate în dificultate, inclusiv paleative pentru persoanele aflate în fazele terminale ale unor boli;

• mediere socială;

• consiliere în cadru institutionalizat, în centre de informare și consiliere;

• orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială.

Serviciile de îngrijire social-medicală, ca subtip al serviciilor sociale specilizate, reprezintă un complex de activități care se acordă în cadrul unui sistem social și medical integrat și au drept scop principal menținerea autonomiei persoanei, precum și prevenirea agravării situației de dependența. La rândul lor, aceste servicii sunt:

o de natura socială, și anume:

– servicii de baza;

– servicii de suport;

– servicii de reabilitare si adaptare a ambientului;

o de natura medicală – reprezentate de activități complexe de diagnostic, tratament, îngrijiri și altele asemenea, recomandate și realizate în conformitate cu tipurile de afecțiuni pe care le prezintă beneficiarii de servicii sociale;

o de natura serviciilor conexe, interdisciplinare pot fi servicii de recuperare si reabilitare, kinetoterapie, fizioterapie, terapie ocupationala, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie, si altele asemenea.

Serviciile sociale, ca servicii specializate îndeplinesc o serie de funcții:

 găzduire, îngrijire, recuperare, reabilitare și reinserție socială și profesională a persoanelor cu handicap, bolnavilor cronici, persoanelor dependente de consum de alcool sau de droguri, persoanelor victime ale violenței în familie sau ale traficului de persoane;

 găzduire, îngrijire, recuperare, reabilitare și reinserție socială a persoanelor vârstnice aflate într-o situație de nevoie socială;

 suport și asistență pentru copiii și familiile în dificultate;

 găzduire și educație specială pentru copiii sau tinerii cu handicap ori care prezintă dificultăți de adaptare, altele decât cele din învâțămăntul special organizat pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe;

 găzduire în sistem protejat, pe perioada determinată, a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului;

 inserție socială și profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului;

 găzduire pe perioada determinată a persoanelor fără adăpost;

 asistența și suport pentru asigurarea unei vieți autonome și active persoanelor de vțrsta a treia, precum și servicii de îngrijire acordate vârstnicilor aflați într-o situație de dependență;

 furnizare de măsuri de suport pentru integrarea în muncă, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare;

 furnizare de măsuri de readaptare și de reorientare profesională stabilite prin legislația în vigoare;

 primire și îngrijire în situații de urgență, cu sau fără găzduire, acordarea de sprijin ori acompaniament social, adaptarea la o viața activă sau inserția socială și profesională a persoanelor ori familiilor în dificultate sau în situații de risc;

 consiliere juridică;

 informare, consiliere, sprijin și tratament specializat.

Aceste funcții sunt completate și extinse cu funcțiile derivate din serviciile sociale prestate de către instituțiile abilitate prin legi speciale.

Pentru acordarea serviciilor sociale, pentru finalitatea lor este nevoie de personal de specilitate. Aceasta este o condiție pentru dezvoltarea și profesionalizarea serviciilor sociale. Cadrul legislativ actual oferă o imagine a personalului de specialitate implicat în acordarea serviciilor sociale, în centrul acestora aflându-se asistentul social.

De asemenea, este reglementata și procedura de acordare a serviciilor sociale astfel încât însăși rațiunea existenței serviciilor sociale să poată fi afirmată.

Deoarece am vorbit despre serviciile sociale și funcțiile acestora se impune a descrie în câteva cuvinte și noțiunea de beneficiar al serviciilor sociale.

În termeni generali, beneficiarii serviciilor sociale sunt:

• persoane și familii aflate în dificultate sau risc;

• grupuri sociale în situatii de dificultate sau risc, generatoare de marginalizare sau excluziune socială;

• comunitatea care are nevoie de sensibilizare, prevenire și combatere a situațiilor de dificultate sau risc.

Principalele categorii identificate de beneficiari de servicii sociale sunt:

o copiii și familia

o persoanele vârstnice

o persoanele cu handicap

o persoanele dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substante toxice

o persoanele care au părăsit penitenciarele

o familiile monoparentale

o persoanele afectate de violenta în familie

o victimele traficului de ființe umane

o persoanele infectate sau bolnave HIV/SIDA

o persoanele fără venituri sau cu venituri mici

o imigranții

o persoanele fără adapost

o bolnavii cronici, persoanele care suferă de boli incurabile

o alte persoane aflate în situații de nevoie socială.

3.3. Furnizorii de servicii sociale

Respectând un demers logic, după definirea serviciilor sociale și a beneficiarilor, pentru a ajunge la acreditarea furnizorilor de servicii sociale se impune a aborda noțiunea de furnizor de servicii sociale.

Acordarea de servicii sociale se face de către furnizorii de servicii sociale care pot fi persoane fizice sau juridice, publice ori private, eliminându-se astfel prevederea prin care principalul furnizor de servicii sociale este serviciul public de asistență socială.

1. Furnizorii publici de servicii sociale pot fi:

a) serviciul public de asistenta sociala la nivel judetean si local;

b) alte servicii publice specializate la nivel judetean sau local;

c) institutiile publice care au constituite compartimente de asistenta socială.

Serviciul public de asistenta socială, organizat la nivel local, are responsabilitatea creării, menținerii și dezvoltării serviciilor sociale cu caracter primar, în funcție de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de susținere a funcționalității sociale a persoanei in mediul propriu de viață, familial și comunitar.

Serviciul public de asistență socială, organizat la nivel judetean, are responsabilitatea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale specializate, în funcție de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar de a menține functionalitatea socială a persoanei, urmărind reinserția în mediul propriu de viața, familial și comunitar.

2. Furnizorii privați de servicii sociale pot fi:

a) asociațiile și fundațiile, cultele religioase și orice alte forme organizate ale societății civile;

b) persoane fizice autorizate în condițiile legii;

c) filialele și sucursalele asociațiilor și fundațiilor internaționale recunoscute în conformitate cu legislația în vigoare;

d) organizațiile internaționale de profil.

Furnizorii de servicii sociale pot organiza și acorda servicii sociale numai dacă sunt acreditați în condițiile legii.

3.4. Metodologia acreditării furnizorilor de servicii sociale

Acreditarea furnizorilor de servicii sociale apare ca un proces firesc care este menit să garanteze calitatea serviciilor oferite. Pentru a se produce acest fapt este însă nevoie de mult profesionalism, atât din partea furnizorilor de servicii sociale, cât și din partea evaluatorilor. Altfel, acest proces riscă să fie unul de rutină, superficial, fără să atingă standarde superioare care să permită oferirea unor servicii sociale profesioniste.

Dezvoltarea și modernizarea serviciilor sociale nu se poate realiza decât conștientizând necesitatea structurării serviciilor, planificarea lor, finalitatea acestora. Din acest punct de vedere acreditarea ar trebui să reprezinte un ajutor, o direcționare pozitivă, un sprijin pentru furnizorii de servicii sociale. Oricum procesul prin care trebuie să treacă pentru a fi acreditați, îi va fi făcut pe furnizorii de servicii sociale să gândească care este rolul lor, care e finalitatea serviciilor pe care le oferă, cum pot fi puse în practica strategiile pe care le au. Tocmai de aceea, consider ca întreg procesul acreditării, cu tot ce înseamnă el, mai mult decât întocmirea unui dosar, este, sau ar trebui sa fie o munca comună, un sprijin reciproc al evaluatorilor și al celor care sunt evaluați. Aceasta presupune, evident, o bună pregatire teoretică, de specialitate, dar și experienta practică, pentru ca acreditarea să nu devină un act formal, care în final nu va aduce o creștere calitativă a serviciilor sociale.

Așadar, acordarea serviciilor sociale se poate realiza, conform legii, doar de către furnizorii de servicii sociale acreditați.

La început în 2005, acreditarea furnizorilor de servicii sociale se realizeaza de către Ministerul Muncii, Solidaritații Sociale și Familiei prin Direcțiiile de Muncă, Solidaritate Socială si Familie județene. În momentul de față Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice: Compartiment acreditare, Compartiment standardizare

Acreditarea se acorda gratuit, la cererea furnizorului.

Pentru a putea fi acreditati, furnizorii de servicii sociale, trebuie sa depună o cerere, însoțită de toate actele solicitate, la Compartimentul acreditare .

Pentru a putea fi acreditat, furnizorul de servicii sociale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie constituit în condițiile legii

b) să existe prevederi specifice în actul de înființare privind acordarea de servicii sociale;

c) scopurile și obiectivele urmărite să respecte principiile fundamentale ale drepturilor omului, legislația românească și internațională;

d) durata de funcționare, conform actului de înființare, să îi permita dezvoltarea serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

e) să aiba posibilitatea de a susține material sau să demonstreze capacitatea de a atrage resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicita acreditarea;

f) să dispună de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii sociale pentru care solicita acreditarea;

g) să respecte sau să demonstreze că poate respecta standardele de calitate existente pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;

h) să acorde servicii sociale pe baza unor criterii de selecție nediscriminatorii și în baza planului individualizat de asistență și îngrijire;

i) să fi elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului și a satisfactiei beneficiarului.

Verificarea exactitătii situatiei prezentate de către furnizor, precum și a condițiilor stipulate de actul normative se realizează de către inspectori din cadrul Agenției Județeană de Plăți și Inspecția Socială Cluj-Napoca.

Certificatul de acreditare provizoriu se eliberează după depunerea cererii în termen de 30 de zile, evaluarea pe teren se realizează în decurs de un an de la primirea Certificatului. Furnizorii sunt acredițai pentru o perioada nedeterminată sau, după caz, pe perioada de furnizare a serviciilor sociale, serviciile sociale se licențiează pentru o perioadă de 5 ani.

Acreditarea poate fi suspendata sau retrasa cu respectarea unor proceduri specifice.

Orice proces de acreditare în domeniul serviciilor sociale trebuie ăa se bazeze pe criterii clare reglementate.

Aplicabilitatea practică a standardelor are o deosebită importanță pentru stabilirea calității serviciilor. Odată stabilite, standardele oferă posibilitatea de a cunoaște stadiul în care se află un anume serviciu social și cum se pot utiliza mai bine resursele de care dispune un furnizor pentru a acorda servicii de calitate. Standardele asigură totodată, respectarea dreptului fiecărui beneficiar de a primi servicii la același nivel de calitate, pe întreg teritoriul țării. Standardele garantează nivelul de calitate al fiecărui serviciu.

În cadrul procesului de acreditare respectarea standardelor de calitate este una din condițiile esențiale, iar analiza îndeplinirii acestora este parte a raportului de evaluare. Standardele care trebuie îndeplinite în vederea acreditării au fost reglementate prin Ordinul nr. 2126/2014 al Ministrului Muncii, Familiei, Prestaților Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Ansamblu de cerințe și condiții ce sunt indeplinite de către furnizorii de servicii pentru interesul supeirior al beneficiarilor de a acorda servicii de calitate.

Principiile calității servicilor sociale: -acordarea de servicii, beneficiarul are relație cu furnizorul, participarea beneficiarului, parteneriate pubic –privat și nu numai, dezvoltare contiunuă a resurselor umane.

Calitatea serviciilor sociale se efectuază prin evaluarea servicilor cu standardele minime de calitate conform legistlației in vigoare.

Standardele minime de calitate au fost ordonate după următoarele module:

M I. Accesarea serviciciului

M II. Evaluare și planificare

M III.Activități servicii

M IV. Mediul de viață

M V. Drepturi și Etică

M VI. Management și Resurse Umane

Utilizarea standardelor permite orientarea utilizatorilor de servicii și a celor care le furnizează asupra cadrului privind asteptarile profesionale și cerințele specifice (transparență, modalități de abordare a unui domeniu). Totodată, fac posibilă evaluarea și definesc cadrul de calificare profesională, fiind bazate pe principiul cuantificării (măsurare, evaluare). Ele încurajează inițiativele profesionale, susțin inovațiile și dezvoltarea de soluții practice acceptate

prin consens (inovație, orientare spre practică). Nu în ultimul rând, standardele garantează practicile anti-discriminative, echitabile și consecvente.

Așadar acreditarea furnizorilor de servicii sociale este un proces complex, care determină implicit perfecționarea și profesionalizarea serviciilor sociale oferite.

3.5. Considerații critice asupra acreditării serviciilor sociale

Acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul de servicii sociale își demonstrează propria capacitate funcțională, organizațională și administrativă în acordarea serviciilor sociale, cu condiția respectării standardelor de calitate în vigoare, iar statul recunoaște competența acestuia de a acorda servicii siociale.

Acreditarea, în general, reprezintă aprecierea pe care o face un organism exterior instituției, cu scopul de a garanta calitatea serviciului prestat de acea instituție. Această apreciere este conformarea instituției unui ansamblu de criterii explicite și mai ales cunoscute de cele două părți. Deci, acreditarea nu se rezumă la un „verdict”.

În ceea ce privește acreditarea se poate totuși remarca existența unor ambiguități de ordin semantic, conceptual și de mediu.

Astfel, din punct de vedere semantic, cuvântul acreditare se poate spune că are aceeași rădăcină din latină.

 în franceză cuvântul „accrediter” este utilizat pentru persoane fizice și semnifică „a da autoritatea necesară pentru a face ceva în calitate de …” (Le Petit Robert, 1970);

 în engleză „to accredit” privește de asemenea o persoană „a acredita pe cineva…” (The concise Oxford dictionary, 1958). Există totuși și o conotație suplimentară mai mult ca adjectiv „accredited” ce se poate raporta totodată și la o organizație. Spre exemplu o instituție pentru protecția persoanelor vârstnice „accredited” este o instituție recunoscută de stat. (Harrap’s shorter, 1993).

În ceea ce privește ambiguitatea conceptuală, acreditarea se poate utiliza având la bază mai multe obiective, care uneori se pot îndepărta de idee originală:

 verificarea conformității standardelor de calitate și securitate (acreditarea în Statele Unite);

 stimularea de a intra într-un demers de îmbunătățire a calității (Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie);

 autorizarea de a furniza îngrijiri sau condiția de a realiza contracte cu un organism financiar (programul federal medical al Statelor Unite, Guvernul Cataloniei);

 reglementarea furnizării de îngrijiri: este procesul prin care sistemul de acreditare francez dorește ca rezultatele acreditării să fie utilizate de către managerii Agențiilor regionale spitalicești (destinatarii acestor rezultate) pentru a reduce paturile sau instituțiile excedentare, sau să refuze finanțarea acestora.

Cu toate că s-a încercat introducere în România, a unui sistem de dezvoltarea a serviciilor sociale prin care să se garanteze calitatea acestuia, este totuși evident că diferitele acte normative, elaborate de diferite autorități prin care s-a promovat sistemul de acreditare, licențiere, standarde minime de calitate.

În situația actuală se impune adoptarea unor soluții viabile pentru a putea clădi un sistem de servicii sociale calitative.

3.6. Studii privind evaluarea procesului de acreditare a furnizorilor de servicii sociale

Ulterior intrării în vigoare a legislației privind acreditarea serviciilor sociale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a realizat 2 studii (pentru anul 2006 și pentru anul 2008) privind procesul de acreditare. În acest scop a fost elaborat un chestionar comprehensiv, care să permită culegerea de informații cantitative și calitative din sistemul de acreditare din România a fuurnizorilor de servicii sociale, public și privați. Întrebările din cadrul chestionarului au fost grupate pe două secțiuni, și anume întrebări referitoare la procesul de acreditare și întrebări legate de evaluarea calității serviciilor sociale.

În urma ultimului studiu efectuat (cuprinzând date până la sfârșitul anului 2008) se dorește realizearea unei analize detaliate a modalității de implementare a legislației privind sistemul de acreditare și va consta în inventarierea numărului de furnizori de servicii sociale acreditați, precum și în identificarea disfuncționalității sistemului.

Din această perspectivă cercetarea care constituie obiectul lucrării de față este congruentă cu obiectivele ministerului și vine să completeze cu date specifice, de la nivel local această analiză.

În continuare vom prezenta rezultatele obținute la nivel național , la nivelul anului 2006 în urma acestui studiu. Am extras doar informații relevante pentru studiul de față, mai exact cele cu referire la serviciile publice de asistență socială.

Astfel din centralizarea datelor la nivel național a reieșit faptul că la data de 1 mai 2006 erau acreditate un număr de 61 de servicii publice de asistență socială. Pentru a ne face o imagine de ansamblu trebuie precizat faptul că în România există aproximativ 3000 de autorități locale.

Datele referiotare la județul Cluj arată că la 1 mai 2006 nu era acreditat nici un serviciu public de asistență socială.

Cercetarea ministerul care cuprinde informații la nivelul anului 2008 nu a fost încă centralizată, dar din datele existente la nivel județean s-a identiificat faptul că la 31 decembrie 2008 erau acreditate un număr de 6 servicii publice de asistență socială.

Comparând datele din 2006 cu cele din 2008 și raportându-le la numărul de unități administrativ teritoriale existente la nivelul județului Cluj, și anume 81, putem afirma că situația este mai mult decât nesatisfăcătoare.

IV. CERCETAREA

4.1. Cercetarea și metodele

4.1.1. Problema de pornire

Tema propusă pentru cercetare a fost generată de identificarea faptului că, s-a schimbat legislația privind acreditarea serviciilor sociale din data de 02 decembrie 2015, serviciile sociale furnizate de către unitățile administrativ teritoriale, respectiv primăriile din și toți furnizorii sociali, au obligația să reacrediteze.

Faptul că furnizorii publici și privați de servicii sociale, respectiv serviciile publice de asistență socială-SPAS/compartimentele de asistență socială de la nivel local au obligația să reacrediteze generează o serie de probleme:

schimbarea legistlației afectează funcționarea internă la standardele de calitate impuse, a serviciului public/compartimentului de asistență socială din cadrul consiliului local/primăriei

afectează funcționarea serviciului public de asistență socială de la nivel județean

încetinește/stopează dezvoltarea serviciilor sociale

blochează accesul la surse de finanțare nerambursabile

riscă să funcționeze contrar prevederilor legale

afectează sistemul de asistență socială la nivel național, pe termen lung

4.1.2. Scopul principal

Scopul cercetării a constat în analizarea și înțelegerea schimbărilor legistlative pentru care furnizorii publici și privați de servicii sociale, respectiv SPAS-urile/compartimentele de asistență socială de la nivel local, au obligația să se reacrediteze conform legislației în vigoare și în același timp identificarea unor soluții pentru a facilita reacreditarea.

4.1.3. Obiectivele cercetării

„Un obiectiv este o stare imaginată, viitoare, selectată și dorită conștient, care poate fi obținută printr-o secvență de activități” (Cojocaru, Șt., 2006). În stabilirea obiectivelor am utilizat metoda de verificare SMART, prin urmare, obiectivul este specific – problema la care se referă este exprimată clar; este măsurabil – rezultatele vor fi cuantificate prin indicatori cantitativi și calitativi; este tangibil – poate fi operaționalizat în activități realizabile; este realist – se referă la o problemă reală; este încadrat temporal – este indicată obținerea unor rezultate într-o perioadă de timp determinată.

Obiectiv general

Obiectivul general al cercetării constă în determinarea serviciilor publice/privați de asistentă socială (SPAS)/compartimentelor de asistență socială organizate la nivel local să se reacrediteze conform legislației în vigoare.

Obiectiv specific

Obiectivele specifice ale cercetării constau în:

analizarea schimbărilor legistlative care au apărut în ceea ce privește reacreditarea serviciilor sociale

identificarea stadiului de pregătire a dosarului de reacreditării serviciilor sociale

furnizate de către unitățile administrativ teritoriale (UAT)/primăriile și de către furnizori privați din județul Cluj.

4.1.4. Ipotezele cercetării

În cercetarea inițiată am pornit de la următoarele ipoteze:

insuficiența/lipsa personalului de specialitate influențează negativ procesul de reacreditare a serviciilor sociale

schimările legistlative ajută reorganizarea planului strategic pentru fiecare serviciu în parte

Cercetarea s-a desfășurat în județul Cluj, în perioada martie –aprilie 2015.

4.1.5. Aspecte metodologice ale cercetării

Lot de cercetare: lucrătorii sociali/asistenții sociali din cadrul unităților administrativ teritoriali și privați (74) care se pregătesc dosarul de reacreditate ca furnizor de servicii sociale

Metodele și instrumentelele de culegere a datelor:

documentarea – prin care am analizat schimbarea lestlației cea ce privește acreditarea serviciilor sociale;

chestionarul – pentru obținerea de informații referitoare la reacreditarea serviciilor sociale

Pentru prezentul studiu am efectuat o cercetare cantitativă, iar prezentarea datelor va fi una descriptivă.

4.1.6. Prezentarea rezultatelor cercetării

4.1.6.1. Documentarea

Această etapă a constat în studierea legistlației în vigoare în ceea ce privește reacreditarea serviciilor sociale furnizate de către furnizorii de servicii sociale.

Rezultatul a constat în identificarea obligativității reacreditări furnizorilor și a serviciilor sociale acordate. Prin urmare am decis aplicarea unui chestionar lucrătorilor sociali/asistenților sociali.

Astfel, am identificat faptul că, la data de 31 decembrie 2015, toți furnizorii de servicii sociale au obligativitatea de a solicita acreditarea respectiv reacreditarea serviciilor sociale furnizate.

La data de 20 mai 2015 un fost acreditati108 de furnizori de servicii sociale și 160 de servicii sociale din jud. Cluj. Anexa 1

4.1.6.2. Chestionarul

Chestionarul a fost aplicat lucrătorilor sociali/asistenților sociali din unitatile administrative teritoriale/primării/privați care au informații cu privire la schimbările legistlative în ceea ce privește acreditarea serviciile sociale. Chestionarul conține 14 itemi, întrebări închise și întrebări deschise.

Chestionarul a fot difuzat către 74 de furnizorilor publici, la acesta răspunzând un număr de 38 primării/furnizori de servicii, adică un procent de 50 %. Lista cu primăriile/furnizori de servicii privați respondente este prezentată în ANEXA nr.2. Considerăm că această proporție poate reflecta probleme existente în unitățile de asistență sociale din județul Cluj. Oricum non-răspunsul din partea celorlalte poate denota o lipsă a interesului față de reacreditarea serviciilor sociale; prin urmare, rezultatele obținute în urma studiului nostru vor putea fi extrapolate și la unitățile unitățile de asistență sociale non-respondente.

Astfel cercetarea noastră se bazează pe un număr de 38 de subiecți.

Itemii chestionarului au urmărit identificarea modului de organizare a serviciilor sociale la nivel local, identificarea numărului de personal și a pregătirii profesionale a acestuia, identificarea nivelului de cunoaștere a legislației privind reacreditarea și a consecințelor negative pe care le implică lipsa ei, identificarea motivelor pentru care serviciile sociale nu pregătesc acreditarea și identificarea unor soluții care ar putea facilita reacreditarea.

Chestionarul este prezentat în ANEXA nr. 3.

În continuare vom prezenta și ilustra grafic rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului.

Forma de organizare a serviciilor de asistență socială la nivel local

Răspunsurile au evidențiat faptul că doar 7 unități administrative teritoriale au constituit, prin hotărâre a consiliului local, Serviciul public de asistență socială/compartiment de asistență socială. Restul de 31 unități administrative teritoriale nu au organizat într-un cadru legal serviciile de asistență socială la nivel local.

Acesată realitate constituie un impediment în acreditarea serviciilor sociale, întrucât, în conformitate cu Ordonanța nr. 68/2003, cu modificările și completările ulterioare se precizează că se acreditează serviciul public de asistență socială organizat la nivel local și compartimentele de asistență socială constituite în cadrul instituțiilor publice.

Personal angajat cu competențe în domeniul asistenței sociale

Fiecare unitate administrativ teritoriale are personal angajat care lucrează în domeniul asistenței sociale, însă doar 28 dintre acestea dispun de personal calificat (studii superioare sau studii medii), restul de 10 având personal care lucrează efectiv în asistența socială, însă neavând calificare în acest domeniu.

Privit din punct de vedere legal acest aspect contravine legislației, care prevede că serviciile sociale sunt furnizate de către asistentul sociai, iar serviciile sociale cu caracter primar (care fac obiectul de activitate al servicilor sociale organizate la nivel local) pot fi furnizate și de către personal care a dobândit competențe în procesul de formare și perfecționare continuă.

Această informație este redată în graficul 4.1.

Fig. 4.1. Personalul din domeniul asistenței sociale din cadrul unități administrative teritoriale

Numărul de personal și calificările profesionale ale acestuia

În unități administrative teritoriale studiate lucrează un număr de 47 de persoane cu atribuții în asistență socială.

Acestea au, fie studii superioare în asistență socială (49 persoane, 68%), fie studii medii, fie nu au nici un fel de calificare în asistența socială (18 persoane 32%). Din numărul total de personal angajat un număr de 12 persoane au absolvit studii superioare, însă în alt domeniu, cum ar fi:

administrație publică (3 persoane)

științe economice (3 persoane)

științe juridice și administrație publică (2 persoane)

institutul politehnic (1 persoană)

management turistic și comercial (1 persoană)

drept (1 persoană)

științe politice (1 persoană)

Privită sub alt aspect, problema personalului cu atribuții în domeniul asistenței sociale poate fi prezentată astfel:

un număr de 27 de unități administrative teritoriale au doar un singur angajat

un număr de 6 unități administrative teritoritoriale au 2 angajați

un număr de 3 unități administrative teritoriale au 3 angajați

o unități administrative teritoriale are 4 angajați

o unități administrative teritoriale are 5 angajați

Ilustrarea aspectelor referitoare la personal este redată în graficele 4.2., 4.3.

Fig. 4.2. Proporția personalului de specialitate

Fig. 4.3. Număr de personal angajat în cadrul unități administrative teritoriale

Informare despre obligativitatea reacreditării

Toți subiecții chestionați au răspuns afirmativ la întrebarea care se referea la informarea privind necesitatea acreditării serviciilor sociale.

Sursa informării

Respondenții au indicat mai multe surse de informare despre obligativitatea reacreditării serviciilor sociale, sursa principală de informare fiind Agenția Județenă, Plăți șo Inspecția socială (34 de răspunsuri în acest sens).

Alte instituții care identificate ca fiind sursa de informare au fost:

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (10 răspunsuri)

Consiliul Județean (3 răspunsuri)

Instituția Prefectului(1 răspuns)

Autoritatea de Sănătate Publică(1 răspuns)

Cunoașterea prevederilor legale referitoare la reacreditarea serviciilor sociale

În ceea ce privește cunoașterea legislației specifice un număr de 22 respondenți au identificat reglementările legale prvind acreditarea, un număr de 7 subiecți au afirmat că nu cunosc aceste reglementări, iar un număr de 9 subiecți nu au oferit nici un răspuns la această întrebare. (vezi graficul 4.4.)

Fig. 4.4. Cunoașterea legislației specifice

Identificarea motivelor posibilul risc de ne- reacreditării

Această întrebare a oferit o gamă variată de răspunsuri, majoritatea însă reclamând lipsa de personal. (vezi figura 4.5.)

Fig. 4.5. Motivele ne-reacreditării

Dacă dorim să reprezentăm grafic proporția acestor motive vom urmări figura 4.6. Vom observa că proporția cea mai mare (32%) este reprezentată de lipsa personalului/personalul insuficient. Un alt motiv reprezentativ din punct de vedere statistic este și lipsa autorizațiilor/avizelor (15%). Trei dintre subiecții respondenți nu au furnizat nici un fel de informație la această întrebare.

Fig. 4.6. Procentajul motivelor ne-acreditării

Consecințele negative ale ne-reacreditării

Din punct de vedere al identificării consecințelor negative ale ne-acreditării cei care au completat chestionarul au răspuns, 24 dintre ei, că aceasta le blochează accesul la surse de finanțare în domeniul social. Alte consecințe negative identificate sunt: funcționarea contrar prevederilor legale, imposibilitatea încheierii unor parteneriate viabile, imposibilitatea de a furniza servicii sociale specializate, furnizarea de servicii sociale sub standardele de calitate și încetinirea procesului de soluționare a cazurilor de asistență socială, așa cum este prezentat în figura 4.7. Dintre cei chestionați, 8 nu au oferit nici un răspuns, iar unul a menționat că nu știe care sunt consecințele negative ale ne-acreditării.

A fost identificat, de către cei mai mulți, faptul că acreditarea, respectiv îndeplinirea unor standarde generale de calitate le permite să dezvolte serviciile sociale pe plan local, prin accesarea de fonduri structurale și încheierea de parteneriate viabile.

Fig. 4.7. consecințele ne-reacreditării

Intenția de reacreditare a serviciilor sociale

În privința intenției de reacreditare rezultatele nu sunt deloc promițătoare, dar reflectă problemele existente la nivel local. Astfel, doar 6 unități administrative teritoriale au menționat explicit că intenționează să solicite reacreditarea serviciilor sociale în anul 2015, iar una în 2016, în timp ce 7 UAT nu știu când o vor face și 4 dintre acestea nu au răspuns la această întrebare. Totuși, 12 dintre UAT au menționat că vor solicita reacreditarea cât de repede posibil, însă nu au definit această perioadă de timp. Restul răspunsurilor condiționează reacreditarea de obținerea avizelor și autorizațiilor, de existența fondurilor pentru înființarea serviciului public de asistență socială și de angajarea de personal.

Din analiza răspunsurilor putem spune că aproximativ 19 unități administrative teritoriale intenționează să solicite acreditarea în perioada următoare de timp.

Aceste aspecte sunt expuse în figura 4.8., împreună cu numărul răspunsurilor pentru fiecare opțiune.

Fig.4.8. intenția de reacreditare

Intenția de a accesa fonduri structurale

Unitățile administrativ teritoriale doresc să acceseze fonduri structurale, 21 dintre ele răspunzând afirmativ la întrebarea referitoare la acest aspect; 15 dintre UAT nu știu dacă vor accesa finanțări nerambrusabile, iar 2 unități administrative teritori au răspuns negativ la intenția de accesare a fondurilor.

Privind critic aceste răspunsuri putem afirma că există intenția de a dezvolta domeniul social la nivel local, peste 50% din respondenți intenționând să acceseze fonduri nerambursabile.

Pentru a avea o imagine a acestui aspect vom urmări graficul 4.9.

Fig. 4.9. intenția de a accesa fonduri structurale

Necesitatea instruirii în domeniul reacreditării serviciilor sociale

La această întrebare toți subiecții au răspuns afirmativ.

Astfel există o congruență între restul întrebărilor (5,6,7,9) și necesitatea de instruire /consiliere pentru întocmirea dosarului privind solicitarea acreditării serviciilor sociale.

Soluții pentru facilitarea acreditării serviciilor sociale

În vederea obținerii reacreditării au fost identificate următoarele soluții, reprezentate în figura 4.10.

Ponderea cea mai mare o are și de această dată personalul care trebuie angajat.

Un alt aspect important se referă la informarea primarilor/conducătorilor instituțiilor publice locale privind importanța procesului reacreditării și a aspectelor legate de asistența socială în comunitatea locală.

Fig. 4.10 soluții pentru reacreditare

Pentru a vizualiza procentajul acestor răspunsuri vom urmări grafiul 4.11.

Se evidențiază, din nou, problema personalului, mai exact a lipsei acestuia și a nevoiii de angajare (25%). De asemenea respondenții reclamă organizarea unor întâlniri cu primarii/conducerea instituțiilor publice locale pentru a sublinia importanța reacreditării și a asistenței sociale la nivel local (14%). Un aspect la fel de important este și nevoia de instruire/consiliere în domeniul acreditării (16%).

Am realizat acest grafic întrucât evidențiază/confirmă ipotezele cercetării.

Fig.4.11. soluții pentru acreditare (exprimate în procente)

4.1.7. Concluziile cercetării

Studiul de față este justificat de evidența faptului că serviciile publice de asistență socială de la nivel local (primării) funcționează, însă nu au demarat nici un process pentru reacreditare. Acest fapt are consecințe atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

`Toate sursele de finanțare în domeniul social prevăd obligativitatea acreditării serviciilor sociale, ca și o condiție de eligibilitate. Neaccesarea acestora determină blocarea dezvoltării serviciilor sociale la nivel local cu toate consecințele ce pot decurge de aici.

Studiile efectuate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vîrstnice, precum și datele statistice existente la nivel județean arată faptul că serviciile publice de asistență socială/compartimentele de asistență socială de la nivelul primăriilor sunt considerate servicii costisitoare cu acreditate. Probleme majore sociale și nu furnizori de servicii sociale de calitate cu creșterea inserției sociale asta însemnând creșterea bunăstării sociale.

Astfel, la 31 decembrie 2015, la nivelul județului Cluj ar fi bine să fie depuse solicitările pentru reacreditate serviciile sociale furnizate de către unități administrative teritori .

Rezultatele obținute confirmă ipotezele formulate, și anume:

a) la nivelul unități administrative teritoriale personalul este insuficient și în unele cazuri nespecializat în domeniul asistenței sociale; aceasta influențează procesul de reacreditare prin neîndeplinirea condițiilor referitoare la personalul de specialitate;

b) 2. schimările legislative ajută la reorganizarea planului strategic pentru fiecare serviciu în parte și acoperira nevoilor comunității prin accesarea de fonduri structural.

Corelând răspunsul la întrebările chestionarului observăm că:

Numărul persoanelor calificate angajate se intercondiționează cu motivele ne-reacreditării serviciilor sociale (întrebările 3,4 și 9);

Există un număr de aproximativ 19 unităti administrative teritoriale care au identificat ca și consecință negativă a ne-reacreditării imposibilitatea accesării fondurilor structurale și prin urmare vor solicita acreditarea în următoarea perioadă de timp, tocmai pentru a putea avea acces la aceste fonduri (întrebările10,11 și 12);

Răspunsurile privind nevoia de consiliere și instruire în vederea întocmirii dosarului de reacreditare sunt congruente; este reclamată nevoia imperioasă de a beneficia de îndrumare și consiliere din partea specialiștilor (întrebările 7, 9, 13 și 14).

Vom puncta concluziile principale desprinse în urma acestei cercetări:

Este nevoie de angajarea de personal de specialitate în număr suficient

Este importantă informarea factorilor de decizie de la nivel local (primar/secretar/consiliu local) privind domeniul asistenței sociale și reacreditarea serviciilor sociale

Este necesară organizarea într-un cadru legal a serviciilor de asistență socială de la nivel local (serviciu public de asistență socială/compartiment de asistență socială)

Este reclamată nevoia de consiliere/instruire de către specialiști în vederea întocmirii dosarului de reacreditare a serviciilor sociale

Este obligatorie obținerea avizelor/autorizațiilor necesare

E preferabil ca metodologia de acreditare să fie simplificată

Limitele și constrângerile cercetării

Nu se poate afirma că acest studiu a cuprins toți subiecții identificați inițial. Lipsa resursei de timp a determinat continuarea studiului doar cu 50% din numărul total de posibili subiecți, respectiv cei care au furnizat informațiile solicitate prin chestionar. Întrebările chestionarului ar putea fi îmbunătățite. (ex. ce se așteaptă de la proiectele pe fondurile structurale?, ce proiecte se doresc a fi dezvoltate?, există o statistică privind nevoile sociale la nivel local? )

De asemenea acest studiu cantitativ ar fi putut fi urmat de o cercetare calitativă, care să detalieze anumite aspecte, facilitând astfel înțelegerea în profunzime a aspectului cercetat.

Concluziile desprinse în urma cercetării efectuate constituie punctul de pornire al intervenției efectuate.

Subiectul cercetării din lucrarea de față este unul care mă preocupă în mod special: reacreditarea serviciilor sociale și calitatea în furnizarea serviciilor sociale. Nu putem vorbi de calitate fără respectarea unor standarde minime de calitate. Și nu putem vorbi de calitate dacă cei care sunt în contact direct cu beneficiarii, cei care au responsabilitatea creării, menținerii și dezvoltării serviciilor sociale cu caracter primar, în funcție de nevoile identificate, cu scopul prioritar de a susține funcționalitatea socială a persoanei în mediul propriu de viață, familial și comunitar, dacă aceștia (serviciile publice de asistență socială/compartimentele cu atribuții în asistența socială) nu există constituți într-o formă legală, nu sunt recunoscuți în comunitate, nu dispun de personal suficient și care să dețină competențe în domeniul asistenței sociale.

Ca punct de reper am utilizat datele statistice de la nivel județean și rezultatele studiilor efectuate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, articole și legislația în domeniu. Trebuie să precizez că studiile asupra acreditării serviciilor sociale sunt destul de reduse, aceasta însemnînd o provocare pentru cercetare.

Cercetarea, desfășurată în perioada februarie – martie 2009, care reprezintă tema prezentei lucrări a urmărit să precizeze cauzele pentru care furnizorii publici de servicii sociale nu se acreditează, să identifice soluții care să faciliteze acreditarea acestora și nu în ultimul rând, în funcție de rezultatele obținute să faciliteze intervenția socială.

În demersul inițiat am pornit de la ipotezele următoare:

insuficiența/lipsa personalului de specialitate influențează negativ procesul de acreditare a serviciilor sociale

conducerea primăriei/consiliul local influentează negativ procesul de acreditare a serviciilor sociale

Subiecții cercetării au fost un număr de 38 de lucrători sociali/asistenți sociali din unitățile administrative teritoriale de la nivel local, unități care nu sunt acreditate pentru furnizarea serviciilor sociale.

Analiza datelor obținute a validat ipotezele formulate inițial, respingându-se posibilele ipoteze nule.

Subiecții cercetării au reclamat insuficiența personalului în raport cu volumul și complexitatea atribuțiilor. Peste 70% din respondenți au menționat că în instituțiile unde ăși desfășoară activitatea sunt singurii angajați în domeniul asistenței sociale. Studiul a relevant faptul că există și în acest moment persoane care lucrează efectiv în asistență socială, fără să dețină competențe specifice acestui domeniu. Din punct de vedere al conducerii instituției , conform datelor obținute nu există susținere suficientă, identificându-se cazuri în care înființarea serviciului public de asistență socială a fost blocat de către Consiliul local.

În ceea ce privește soluțiile care să faciliteze acreditarea serviciilor sociale s-au identificat câteva direcții justificate și în mare parte viabile, cele mai importante vizând:

angajare de personal de specialitate în număr suficient

informarea factorilor de decizie de la nivel local (primar/secretar/consiliu local) privind domeniul asistenței sociale și acreditarea serviciilor sociale

nevoia de consiliere/instruire de către specialiști în vederea întocmirii dosarului de acreditare a serviciilor sociale

Un aspect care poate să constituie o problemă de natură a bloca acreditarea este reprezentat de lipsa autorizațiilor și avizelor necesare. În acest sens factorii de decizie de la nivel local trebuie conștientizați și începute demersurile pentru obținerea acestora. De asemenea s-a menționat și aspectul necesității simplificării procedurii de acreditare.

În funcție de rezultatele obținute am planificat și am realizat intervenția socială. Obiectivele acesteia s-au pliat pe nevoile reclamate de către subiecți, astfel:

Organizarea unor sesiuni de instruire cu lucrătorii sociali/asistenții sociali angajați ai unităților administrativ teritoriale care nu sunt acreditate pentru serviciile sociale pe care le furnizează

Organizarea unor întâlniri cu primarii și secretarii unităților administrativ teritoriale

Propuneri de modificări legislative/simplificare a metodologiei de acreditare înaintate Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale

Primul obiectiv a fost implementat în cursul lunii mai 2009 și și-a atins scopul, rezultatele putând fi cuantificate la sfârșitul anului 2009, constând în numărul de servicii publice de asistență socială care vor fi solicitat acreditarea.

Următoarele două obiective urmează a fi implementate în perioada următoare.

O intervenție personalizată, care reprezintă un câștig pentru comunitatea locală a constat în consilierea de specialitate a unei unități adiministrativ teritoriale (Primăria Municipiului Gherla) în vederea înființării serviciului public de asistență socială. Astfel, prin Hotărârea Consiliului local a fost aprobată organigrama care include acest serviciu cu două componente: prestații sociale și servicii sociale.

Este o realitate de necontestat faptul că acreditarea serviciilor sociale este un garant al calității serviciilor sociale și o premisă a dezvoltării și specializării acestora.

BIBLIOGRAFIE:

1. Baets, W., Venugopal, V., An IT Architecture to Support Organisational Transformation, John Wiley & Sons, 1998

2. Bahrami, H., Knowledge Management and Organizational Design, ButterworthHeinemann, 1996 (articol republicat)

3. Bogdan, C. (1997) „Geriatrie”, București, Editura medicală

4. Braham, B.J.,Creating a Learning Organisation, Crisp Publications Inc., 1995

5. Bucur V. și Maciovan A. în „Tratat de asistență socială” (Coord. Neamțu G.), Iași, Polirom, 2003

6. Filip, F.G., Dragomirescu, H. (2001) – Sisteme de asistare inteligentă a activității manageriale. In “Sistemul informațional managerial al organizației” (O. Nicolescu – coord.), Editura Economică, București : 237-254

7. Gal D. , 2001, „Vine o zi… Eseuri pe teme gerontologice ”, Presa Universitară Clujeană

8. Gal D. (coord)., 2012, „Îngrijirea vârstnicului.Studii și modele de bune practici”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012

9. Jensen, M.C., Meckling, W.H., Specific and General Knowledge, and Organizational Structure, publicat în Bahrami, H., Knowledge Management and Organizational Design, Butterworth-Heinemann, 1996

10. Muntean Ana, Sagebiel Juliane , „Practici în Asistența socială”, Editura Polirom, Iași, 2007

11. Sorescu, M., E., (2005), „Asistența socială a persoanelor vârstnice” – curs universitar, Craiova.

12. Sofia Chirică, PSIHOLOGIE ORGANIZAȚIONALĂ. MODELE DE DIAGNOZĂ ȘIINTERVENȚIE. Casa de Editura și Consultanță Studiul Organizarii, Cluj-Napoca, 1996

13. (www.cnpv.ro/pdf/analize2013/studiu_servicii_rezidentiale.pdf)

14. Stewart, J., Managing Change Through Training and Development, Kogan Page, London, 1996

15. Zamfir C.,Vlăsceanu L. (1998) „Dicționarul de Sociologie”, Editura Babel, București

16. (www.amtsibiu.ro/Arhiva/2009/Nr2/SP/Fercala-ro.pdf )

17. (https://ro.scribd.com/doc/32752145/Politici-Sociale-Si-Asistenta…)

18. Ordinul nr.246 din 27 martie 2006 privind aprobarea Standardelor minime specifice de calitate pentru serviciile de ingrijire la domiciliu pentru persoanele varstnice si pentru centrele rezidentiale pentru persoanele varstnice

19. Hotărârea Guvernului nr.886 din 5 octombrie 2000 pentru aprobarea Grilei nationale de evaluare a nevoilor persoanelor

varstnice

20. Legea nr.17 din 6 martie 2000 Legea nr.17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, republicata

Băjenaru, Cristina (f.a.). Rolul administrației publice locale în furnizarea bunăstării sociale,

București, ICCV.

Buzducea, Doru (2009). Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici

locale, Iași, Editura Polirom

Buzducea, Doru (2005). Aspecte contemporane în asistența socială, Iași, Editura Polirom

Cojocaru, Ștefan.(2006). Proiectul de intervenție în asistența socială, Iași, Editura Polirom

Guvernul României (2006). H.G. nr. 1826/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de

dezvoltare a serviciilor sociale

Guvernul României (1999). H.G. nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene

revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996

Guvernul României (2006). Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială

Guvernul României (2003). H.G. nr. 90/2003 pentru aprobarea regulamentului-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială

Guvernul României. (2003). Ordonanța nr. 68 privind serviciile sociale

Hayes, J.; Shaw, C.D. (1995). Implementing accreditation system, Open University Press

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale;

Direcția Programe Incluziune Socială. (2009) Raport național

Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale (2006, 2008). Cercetare privind stadiul actual de dezvoltare a

sistemului de servicii sociale din românia”, proiect

PHARE 2004 RO 0108.02 – „Construcția instituțională a

serviciilor sociale în România”

Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale (2008). Manual pentru implementarea politicilor sociale adresat

personalului de specialitate, București

Direcția de Muncă și Protecție Socială Cluj, (2008) Raport statistic anual

Direcția de Muncă și Protecție Socială Cluj (2008, 2009) Baza de date privind furnizorii de

servicii sociale acreditați

www.mmuncii.ro

Băjenaru, Cristina (f.a.). Rolul administrației publice locale în furnizarea bunăstării sociale,

București, ICCV.

Buzducea, Doru (2009). Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practici

locale, Iași, Editura Polirom

Buzducea, Doru (2005). Aspecte contemporane în asistența socială, Iași, Editura Polirom

Cojocaru, Ștefan.(2006). Proiectul de intervenție în asistența socială, Iași, Editura Polirom

Guvernul României (2006). H.G. nr. 1826/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de

dezvoltare a serviciilor sociale

Guvernul României (1999). H.G. nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene

revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996

Guvernul României (2011). Legea nr. 292/2011 privind sistemul național de asistență socială

Guvernul României (2006). Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială

Guvernul României (2003). H.G. nr. 90/2003 pentru aprobarea regulamentului-cadru de

organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială

Guvernul României. (2003). Ordonanța nr. 68 privind serviciile sociale

Hayes, J.; Shaw, C.D. (1995). Implementing accreditation system, Open University Press

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale;

Direcția Programe Incluziune Socială. (2009) Raport național

Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale (2006, 2008). Cercetare privind stadiul actual de dezvoltare a

sistemului de servicii sociale din românia”, proiect

PHARE 2004 RO 0108.02 – „Construcția instituțională a

serviciilor sociale în România”

Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale (2008). Manual pentru implementarea politicilor sociale adresat

personalului de specialitate, București

Direcția de Muncă și Protecție Socială Cluj, (2008) Raport statistic anual

Direcția de Muncă și Protecție Socială Cluj (2008, 2009) Baza de date privind furnizorii de

servicii sociale acreditați

www.mmuncii.ro