Spionajul Feminin In Cel de al Ii Lea Razboi Mondial

CUPRINS

Introducere …………………………………………………… pag. 4;

Cadrul general ……………………………………………….. pag. 4;

SOE (Special Operations Executive) ………………………….. pag. 4;

Istorie…………………………………………………………… pag. 5;

Locații…………………………………………………… ……..pag. 6;

Operațiuni…………………………………………………… ..pag. 6;

Agenții…………………………………………………… ……pag. 12;

Comunicațiile…………………………………………………pag. 13;

Echipamentele…………………………………………………pag. 13;

Transporturile…………………………………………………pag. 14;

Selecționarea și pregătirea agenților de informații femei ……pag. 15;

Agente SOE renumite în spionajul internațional……………….pag. 16;

Concluzii …………………………………………………….. pag. 21;

Bibliografie …………………………………………………… pag. 22.

Introducere:

Ne imaginăm un spion a fi un fel de James Bond. Imagine eronata, Bond era spectaculos, atrăgea atenția. Un spion trebuie să fie șters, să treacă neobservat. Apoi el nu este neaparat un bărbat, un aventurier, sportiv și alcoolic, afemeiat, iubitor de mașini de curse, jucător la cazino,etc. Un spion, și încă unul redutabil, poate fi o femeie.Referatul își propune o prezentare succintă a contribuției aduse de agenții de informații femei la succesul acțiunilor serviciilor de informații ,în special cele britanice, premergător, pe timpul și după cel de al II – lea război mondial și a rolului acestora în efortul general de război.

Cadrul general:

Reducerea drastică a bugetului serviciilor de informații britanice, ca urmare a greutăților economice de la sfârșitul primului război mondial, a generat pierderea unui număr important de membrii determinând și diminuarea capacității lor de acțiune, iar factorul politic nu le-a mai acordat încrederea necesară. În plan intern, contraspionajul a avut foarte puține forțe angajate în direcția controlului acțiunilor subversive desfășurate de partidele și structurile comuniste, iar în planul informațiilor externe, nu au putut fi evaluate corect urmările venirii lui Hitler la putere, în conexiune cu amenințările la adresa Regatului Unit. Serviciul de spionaj a rămas puternic ancorat în problematica Orientului Mijlociu, unde Marea Britanie stăpânea din ce în ce mai greu situația din țările tradițional incluse în sfera sa de influență. „Diminuarea eficienței comunității informative britanice, în perioada de până la începerea celui de al doilea război mondial, s-a datorat și crizei de competență care a apărut la vârful ierarhiei, precum și vulnerabilității serviciului de contraspionaj”.

SOE (Special Operations Executive)

Special Operations Executive (SOE), (numită uneori și „Baker Street Irregulars” după gupul de sprijinitori ai lui Sherlock Holmes), a fost o organizație britanică din timpul celui de-al doilea război mondial. Organizația a fost înființată la inițiativa lui Winston Churchill și Hugh Dalton în iulie 1940. Obiectivele SOE erau declanșarea de opeațiuni de luptă prin alte mijloace decât cele ale războiului clasic. SOE a condus în mod nemijlocit sau a controlat aproximativ 13.000 de oameni. Se estimează că SOE a sprijinit sau aprovizionat aproximatv un milion de operațiuni speciale în întreaga lume.

ISTORIE

Generalul maior Colin Gubbins, șef al SOE

Această organizație a fost formată prin unirea a trei departamente deja existente ale serviciilor secrete: „Secția D”, subsecție a Secret Intelligence Service (SIS, cunoscut și ca MI6) comandată de maiorul Lawrence Grand; un departament al Ministerului de Război cunoscut ca „Military Intelligence Research” (MIR), condus de maiorul J. C. Holland și organizația de propagandă numită „Departamentul EH” (de la Electra House, cartierul său general), condusă de sir Campbell Stuart. Secția de propagandă a fost mai apoi despărțită de SOE pentru a forma Political Warfare Executive.

Misiunea SOE: încurajarea și facilitarea spionajului și spionajului din spatele liniilor inamicului și să servească drept punct central de coordonare a mișcării de rezistență în insulele britanice (Auxiliary Units) în cazul în care Puterile Axei ar fi invadat Regatul Unit. SOE a fost cunoscut și ca „Armata secretă a lui Churchill” sau „Ministerul Războiului Neonorabil” și primise ca sarcină din partea premierului britanic sarcina de a „incendia Europa”.

SOE era subordonat lui Roundell Cecil Palmer, liderul Ministerului Războiului Economic.

Între cele două organizații secrete britanice SOE și SIS a existat o anumită rivalitate, care a făcut cooperarea foarte dificilă.

În vreme ce SIS prefera soluțiilor liniștite pentru culegerea informațiilor și lucrul prin intermediul persoanelor sau autorităților influente, SOE era adepta soluțiilor violente și de multe ori a sprijinit organizațiile antiinstituționale precum partidele comuniste din statele unde aceste erau interzise prin lege. O asemenea abordare a adus de mai multe ori SOE în conflict cu Ministerul de Externe, deși formal SOE era adepta politicii „nici o explozie fără aprobarea Ministerului de Externe”.

Primul șef al serviciului a fost Sir Frank Nelson, un fost șef de firmă comercială din India, parlamentar conservator și consul la Berna. În scurtă vreme, datorită stării proaste a sănătății sale, Nelson a fost înlocuit cu Sir Charles Hambro.

Hambro fusese un prieten apropiat al lui Churchill mai înainte de război și fusese decorat pentru contribuția sa la victoria aliată în primul război mondial. În august 1943 el și-a exprimat dezacordul cu privire la decizia guvernului de a subordona controlul SOE armatei britanice. El considera că acest control va duce la apariția unor probleme de nerezolvat în viitor, iar SOE ar fi trebuit să rămână o organizație independentă. Hambro a afirmat că „nu este bine pentru democrațiile să știe ce fac guvernele lor în timp de război”. Când s-a luat decizia finală pentru coordonarea activităților SOE cu cele ale armatei britanice împotriva părerii sale, Hambro și-a dat demisia.

Ca parte a procesului de strângere a legăturilor dintre Marele Stat Major și SOE, Hambro a fost înlocuit cu fostul său adjunct, generalul maior Colin Gubbins. Gubbins avea o experiență bogată în organizarea luptei de comando și a operațiunilor clandestine. În cadrul SOE el era cunoscut în general cu inițialele „CD”.

SOE a fost dizolvat oficial în 1946 iar cea mai mare parte a activităților sale au fost preluate de MI6. (Se spune că Selborne i-a spus primului ministru Clement Attlee că SOE continuă să controleze o rețea mondială de transmițătoare radio și de agenți. Attlee a răspuns că nu dorește să controleze un Comintern britanic).

Locații

Cartierul general al SOE a fost pe Strada Baker nr. 64 (de aici și porecla „Baker Street Irregulars”). Un alt sediu important din Londra a fost „Casa Aston”, unde se desfășurau cercetările în domeniul armamentului și tacticilor. SOE a creat o secție sub acoperire, ISRB (Inter Services Research Bureau), care s-a ocupat de crearea de echipamente utilizate în războiul secret. Numită și „Station IX”, își avea sediul într-un fost hotel. Aici, ISRB producea radiouri, arme, dispozitive și capcane explozive utilizate de agenți SOE sau de trupele speciale. Prima tabără de instruire a SOE a fost Wanborough Manor, Guildford. Agenții care urmau să lupte în spatele liniilor inamice au urmat cursurile de comando la Arisaig, Scoția, după care erau instruiți de specialiști în tehnici de distrugere sau telegrafie și codul Morse în diferite locații din întreaga Anglie. La finalul pregătirii, agenții erau antrenați în tehnici de parașutare (dacă era necesar) pe Aeroportul Ringway din Manchester și în tehnici de securitate la Beaulieu, Hampshire. SOE a avut un număr mare de centre de pregătire, cercetare, producție și administrative. În perioada războiului, circula o glumă care spunea că „SOE” ar fi fost abrevierea de la „Stately 'Omes of England” („Casele Falnice Englezești”) ci referire la numărul mare de proprietăți impozante din toate regiunile țării rechiziționate pentru nevoile războiului.

Operațiuni

Franța Operațiunile SOE din Franța erau conduse de două secții cu sediul în Londra. Secția F se afla sub controlul direct britanic, în vreme ce Secția RF era sub controlul guvernului în exil al Franței Libere condus de Charles de Gaulle. Agenții de origine franceză acționau în special în Secția RF. Mai existau două secții mai mici: Secția EU/P, care se ocupa de comunitatea poloneză din Franța și Secția DF, care era responsabilă cu stabilirea rutelor de evadare. În ultima parte a anului 1942, a fost creată o nouă secție –AMF – la Alger, care era responsabilă cu operațiunile din sudul Franței.

Pe 5 mai 1941, Georges Bégué (1911-1993) a fost primul agent SOE parașutat în Franța ocupată de naziști care a trimis un raport radio și care a întâmpinat pe următorul agent parașutat în Franța. Între prima parașutare a lui Bégué din mai 1941 și august 1944, au fost trimiși în Franța peste 400 de agenți ai Secției F. Printre ei s-au aflat instructori în domeniul armelor și sabotajului, curieri, organizatori de evadări, ofițeri de legătură și operatori radio. RF a trimis un număr aproximativ egal de agenți, iar AMF a trimis aproximatv 600 de agenți (dar nu toți membri ai SOE). EU/P și DF au trimis câteva zeci de agenți fiecare.

În rândul SOE au activat mai multe femei (recrutate în principal pentru serviciul de prim ajutor). Secția F a trimis 39 de agente în Franța, dintre care 13 au căzut la datorie. LaValençay în departamentul Indre a fost inaugurat pe 6 mai 1991 un monument în memoria celor 91 de agenți și 13 agente ale SOE care și-au dat viața în luptele pentru eliberarea Franței.

Petru a sprijini invazia aliată din Franța declanșată pe 6 iunie 1944 (Ziua Z), SOE a parașutat o serie de grupuri formate din trei agenți pentru coordonarea acțiunile deschise de luptă ale rezistenței. În același timp, toate secțiile care acționau în Franța (cu excepția EU/P) au fost trecute sub comanda cartierului general al SOE de la Londra.

Germania

În Germania au fost întreprinse doar câteva operațiuni ale SOE, în principal datorită pericolelor mari și a lipsei sprijinului populației locale. Secțiile austriece și germane ale SOE erau conduse cea mai mare parte a timpului de locotenent-colonelul Ronald Thornley și au fost implicate în special în propaganda antinazistă și sabotajul administrativ (în colaborare cu Political Warfare Executive). După Ziua Z, secția a fost reorganizată și lărgită. Au fost planificate mai multe operațiuni, inclusiv un plan pentru asasinarea lui Adolf Hitler (Operațiunea Foxley), sau un plan pentru simularea existenței unei ample mișcări de rezistență antinazistă în Germania (Operațiunea Periwig). „Operațiunea Foxley” nu a fost declanșată, dar în ceea ce privește „Periwig”, în ciuda restricțiilor impuse de SIS și SHAEF, s-au încercat unele acțiuni. Mai mulți prizonieri de război germani au fost antrenați ca agenți, învățați cum să ia contact cu rezistența antinazistă și să execute sabotaje. Ei au fost parașutați în Germania în speranța că se vor preda singuri autorităților sau vor fi arestați de Gestapo, după care și-ar divulgat misiunile presupuse. Au fost transmise mesaje radio false unor presupuși destinatari germani, iar diferite materiale destinate spionilor, precum cărțile de coduri și aparate de emisie recepție fără fir au fost lăsate în mod intenționat să cadă în mâinile autorităților germane.

Olanda

Secția N a SOE a fost însărcinată cu desfășurarea de operațiuni în Olanda. Secția este vinovată de cele mai mari gafe de securitate ale SOE, ceea ce a permis germanilor să captureze mulți agenți și o mare cantitate de material de sabotaj în timpul a ceea ce naziștii au numit „Englandspiel”. SOE a ignorat absența verificărilor de securitate în cazul transmisiilor radio și nu a luat în seamă avertismentele venite din partea lui Leo Marks, care atrăgea atenția că germanii controlează presupusele rețele olandeze de rezistență.

SOE a reușit să se refacă parțial după acest eșec de proporții prin crearea unor noi rețele, care au continuat să funcționeze până când Olanda a fost eliberată.

Belgia

În Belgia, Secția T a SOE a reușit să pună pe picioare mai multe rețele eficiente, dar la finalul bătăliei din Normandia, forțele blindate britanice au traversat țara în mai puțin de o săptămână, rezistența belgiană neavând timp să întreprindă acțiuni ample de luptă. Belgienii i-au sprijinit pe britanici să ocolească ariergarda germană și să captureze intacte docurile portului Antwerp.

Italia

SOE a apreciat că în cazul Italiei, presupusă ca fiind un stat monolitic fascist fără organizații de opoziție pe care să le poată folosi, eforturile pentru destabilizarea regimului nu pot avea succes, cel puțin până la mijlocul anului 1943, când la arestarea lui Mussolini și ocuparea Siciliei de către Aliații occidentali. SOE nu a întreprins nici o măsură pentru recrutarea de agenți din rândul miilor de prizonierilor de război italieni.

După colapsul Italiei Fasciste, SOE a ajutat la organizarea unor organizații ale rezistenței în orașele din nordul țării și în Munții Alpi. Rezistența italiană a hărțuit forțele germane în toamna și iarna anului 1944, iar la finalul ofensivei aliate din Italia partizanii au cucerit Genova și alte localități, pe care trupele aliate nu le-au avut în obiectiv.

SOE și-a stabilit o bază la Bari în Italia de sud, din care a condus rețelele de rezistență și agenții din Balcani. Această bază de operațiuni a primit numele de cod „Force 133”.

Iugoslavia

După înfrângerea Iugoslaviei de către forțele Axei din 1941, țara s-a dezintegrat. În Croația exista o puternică mișcare profascistă, ustașii, dar în restul teritoriului au apărut două mișcări de rezistență: cetnicii monarhiști conduși de Draža Mihailović și partizanii iugoslavi procomuniști conduși de Josip Broz Tito.

SOE a sprijinit la început guvernul în exil iugoslav și prin acesta pe cetnici. În scurtă vreme a devenit însă evident că cetnicii sunt mai puțin eficienți decât partizanii comuniști, mai mult chiar, au apărut dovezi că cetnicii au colaborat cu germanii în anumite regiuni în lupta împotriva partizanilor comuniști. După Conferința de la Teheran, SOE și-a redirecționat sprijinul spre partizanii comuniști. Deși relațiile dintre SOE și partizanii comuniști au avut și momente mai tensionate în timpul războiului, numeroși istorici consideră că sprijinul acordat de britanici a fost un factor hotărâtor în menținerea Iugoslaviei comuniste în tabăra statelor neutre în timpul Războiului Rece.

Ungaria

SOE nu a fost capabil să stabilească legături cu opozanții regimului lui Miklós Horthy mai înainte ca acesta să-și alinieze politica cu aceea a Axei. Distanța și lipsa de contacte au împiedicat toate eforturile făcute de SOE în Ungaria până când ungurii au luat ei inițiativa și l-au trimis pe diplomatul László Veress într-o misiune clandestină să ia contactul cu Aliații. SOE i-au facilitat diplomatului reîntoarcerea în țară, oferindu-i și câteva emițătoare radio. Mai înainte ca guvernele aliate să poată cădea de acord asupra condițiilor unei păci cu Ungaria, Ungaria a fost ocupat militar de Germania, iar Veress a fost nevoit să fugă din țară.

Două misiuni „oarbe”, (parașutiști lansați în Ungaria fără stabilirea unor aranjamente preliminare cu ungurii) s-au încheiat cu eșecuri. De asemenea, încercarea lui Basil Davidson, strecurat din Iugoslavia de nord-est, de organizare a unei mișcări de partizani maghiare s-a încheiat la rândul ei cu un eșec.

Grecia

Grecia a fost înfrântă de puterile Axei după ce elenii au luptat cu îndârjire mai multe luni. La sfârșitul anului 1942, SOE a organizat prima operațiune în Grecia în încercarea de întrerupere a căii ferate care era folosită pentru transportul materialelor necesare „Armatei Panzer Africa”. Grupul de comando britanic a luat legătura cu cele două grupări elene de guerilă care acționau în zona vizată – Armata Populară de Eliberare Națională (ELAS) de orientare comunistă și Liga Națională Republicană Greacă (EDES) naționalistă. Cu ajutorul celor două organizații, comandoul SOE au reușit să distrugă parțial viaductul de cale ferată Gorgopotamos pe 14 noiembrie 1942 în timpul „Operațiunii Harling”.

Din păcate. Relațiile dintre cele două grupuri de rezistență și britanici au devenit în scurtă vreme tensionate. EDES a primit cea mai mare parte a ajutorului SOE, dar ELAS a reușit să captureze mult material militar atunci când Italia a semnat armistițiul cu Aliații, iar armata italiană din Grecia s-a dizolvat. ELAS și EDES au devenit părți beligerante într-un război civil în 1943. Mai mulți ofițeri de legătură SOE au fost executați în această perioadă de unități indisciplinate ale ELAS.

Până în cele din urmă, armata britanică a ocupat orașele Atena și Piure după retragerea germanilor și a fost nevoită să ducă lupte de stradă pentru a-i alunga pe insurgenții ELES și pentru a impune un guvern provizoriu condus de premierul interimar Damaskinos. Ultima acțiune a SOE a fost evacuarea mai multor sute de luptători dezarmați EDES în insula Corfu, pentru a nu deveni victimele răzbunării ELAS.

Albania

Albania s-a aflat sub influența Italiei încă din 1923 și a fost ocupată de armata italiană în 1939. În 1943, un mic grup de legătură britanic a intrat în Albania din nord-estul Greciei. Aici, britanicii au descoperit un alt război fratricid, dintre partizanii comuniști ai lui Enver Hoxha și cei republicani ai lui Balli Kombëtar. Cum Kombëtar colaborase într-o anumită perioadă cu ocupantul italian, comuniștii lui Hoxha au primit sprijinul Aliaților. În ciuda avertismentelor unor ofițeri de legătură care atrăgeau atenția asupra faptului că Hoxha este interesat în primul rând de cucerirea puterii după război, aceste avertismente au fost ignorate. Albania nu a reprezentant totuși un factor important în efortul de război împotriva Germaniei.

Cehoslovacia

SOE a trimis mai multe misiuni în Protectoratul Boemiei și Moraviei și în Slovacia. Cea mai faimoasă misiune a fost Operațiunea Anthropoid, asasinarea la Praga a liderului SSReinhard Heydrich. Din 1942 până în 1943, cehoslovacii au avut propria lor „Scoală Specială de Antrenament” (Special Training School) la Chicheley Hall in Buckinghamshire. În 1944, SOE a trimis agenți în sprijinul insurgenților slovaci.

Norvegia

În luna martie a anului 1941, a fost organizat un grup de comando – „Norwegian Independent Company 1” (NOR.I.C.1) – sub comanda căpitanului Martin Linge. Primul raid al companiei a fost Operațiunea Archery, iar cel mai cunoscut a fost sabotajul producție de apă grea norvegiană. Comunicațiile cu Londra au fost îmbunătățite treptat, astfel încât, spre sfârșitul războiului, 64 de operatori radio transmiteau din locații răspândite din toată Norvegia.

Danemarca

Cele mai multe acțiuni ale rezistenței daneze au fost sabotaje ale căilor ferate menite să împiedice mișcarea trupelor spre și dinspre Norvegia. În total, rezistența daneză a efectuat peste 1.000 de operații din 1942 și în continuare. Rezistența daneză a reușit să salveze aproape toți evreii danezi care trebuiau deportați în lagărele de exterminare. Aceasta a fost una dintre cele mai faimoase operațiuni ale rezistenței daneze și este apreciată până în ziua de azi ca cea mai importantă sfidare a naziștilor în timpul războiului.

Rezistența daneză a ajutat SOE în activitățile din Suedia neutră. De exemplu, SOE a reușit să obțină mai multe încărcături ale unor nave comerciale din porturile suedeze care transportau rulmenți cu bile. Danezii au fost cei care au experimentat cu succes diferite dispozitive de comunicații securizate.

Polonia

Distanța pe care trebuiau să o parcurgă pe calea aerului un agent sau un transport de aprovizionare a fost principalul obstacol pe care trebuia să-l depășească SOE pentru a ajuta mișcarea de rezistență din Polonia. SOE a ajutat guvernul polonez în exil să trimită agenți și echipamente pentru Armia Krajowa. SOE a avut prea puține contacte, sau nu a avut deloc contacte cu formațiunile procomuniste ale Armia Ludowa.

În timpul Insurecției din Varșovia, au fost trimise mari cantități de arme și muniții în Polonia, cu uriașe costuri din punct de vedere al numărului de piloți aliați și avioane pierduți în luptă.

România

În 1943, a fost parașutată în România o delegație a SOE cu mai multe obiective. Primul ar fi fost acela de a instiga românii la rezistență împotriva ocupației naziste „cu orice costuri” Operațiunea Autonomous). Delegația formată din colonelul Gardyne de Chastelain, căpitanul Silviu Mețianu și Ivor Porter a fost arestată de Jandarmeria Română și ținută prizonieră până pe 23 august 1944. 

Palenstina

Datorită unei cooperări dintre SOE și serviciile de spionaj britanice, un grup de voluntari evrei originari din Palenstina a fost trimis în misiuni în diferite teritorii ocupate de naziști în Europa în perioada 1943 – 1945.

Abisinia

Abisinia a fost scena unora dintre primele acțiuni ale SOE și totodată a unora dintre primele succese. SOE a organizat forțe de rezistență etiopiene, care au luptat de partea împăratului Haile Selassie sub conducerea Orde Wingate. Această forță, numită de Wingate „Forța Gideon”, a provocat pierderi grele forțelor italiene de ocupație și a contribuit prin aceasta al succesul campaniei britanice din Abisinia. Wingate și-a folosit experiența din această perioadă pentru formarea forțelor indiene care au luptat în Burma – Chindits.

Asia de Sud-Est

La începutul anului 1941, SOE a pregătit un plan de acțiune pentru Asia de Sud-Est. Ca și în cazul Europei, după ce Aliații au avut o serie de eșecuri militare, SOE a început să participe la formarea unor grupuri de rezistență locală în teritoriile ocupate de Imperiul Japonez. Unele dintre aceste organizații de rezistență au jucat un rol de primă importanță nu doar în timpul războiului, dar și în perioada postbelică.

3.4 Agenții

Persoane aparținând unei mari varietăți de clase sociale și categorii socio-profesionale au luptat ca agenți SOE în teritoriile ocupate de inamic. În cele mai multe cazuri, principala calitate a agentului era buna cunoaștere a țării în care urma să activeze, în special a limbii, cu atât mai mult în cazul agenților care nu aveau ca limbă maternă limba în statul în care urma să fie infiltrat. Agenții proveniți din familii mixte, cu dublă cetățenie sau poligloții erau candidați foarte căutați de SOE. Aceast fapt a fost valabil în special pentru Franța. Mulți dintre agenții Secției F erau proletari sau, uneori, chiar cu un trecut petrecut în mediile interlope.

În alte cazuri, în special în Balcani, un agent nu avea nevoie de o cunoaștere foarte aprofundată a limbii țării în care avea să lupte, aici grupurile de rezistență fiind în stare de război deschis cu ocupantul și erau mai puțin implicate în activitățile clandestine. Agentul trebuia să dea dovadă de calități diplomatice, combinate cu o disponibilitate pentru aventură și lupta armată. În rândurile agenților SOE au luptat mai mulți ofițeri de carieră, (în special ca perosane de legătură), diplomați și chiar oameni de știință.

Membrii ai forțelor armate din țările ocupate, care evadaseră din prizonierat, fuseseră exilați sau lăsați la vatră au devenit o sursă importantă de agenți, în special în cazul Norvegiei și Olandei. În alte cazuri, (a francezilor loiali lui Charles de Gaulle, dar în special al polonezilor), agenții erau loiali în principal guvenului în exil, iar SOE era considerat mai degrabă un mijloc pentru atingerea scopurilor finale – eliberarea țării de sub ocupația străină. Incapacitatea SOE de control asupra acestui tip de agenți a atras de multe ori nemulțumirea, neîncrederea și chiar conflictul dintre britanici și guvernele în exil care luptau alături de Aliați împotriva Axei.

SOE a angajat numeroși canadieni în rândurile SOE sau MI9, bazându-se pe sprijinul direct al guvernului canadian.

SOE a adoptat o poziție total nouă în lupta clandestină împotriva Axei, ignorând orice convenție socială contemporană. Astfel, SOE a recrutat homosexuali recunoscuți, oameni cu cazier judiciar bogat sau care fuseseră condamnați de tribunalele militare, comuniști, chiar și naționaliști antibritanici. Deși unii dintre acești oameni ar fi putut fi considerați un risc pentru securitate, SOE era pregătit să ignore aproape toate convențiile sociale contemporane în lupta sa împotriva Axei. În ciuda unei asemenea varietăți, care ar putea sugera existența unui anumit risc pentru securitatea operațiunilor clandestine, nu este cunoscut nicun caz în care un agent SOE să fi trecut de bună voie de partea inamicului.

3.5 Comunicațiile

Succesul operațiunilor SOE era puternic dependent de securitatea transmisiunilor radio. Pentru a asigura securitatea transmisiunilor radio era nevoie de aparate radio de bună calitate, proceduri de transmisie clare, sigure și un sistem de cifrare care să nu poată fi spart de inamic.

Primele aparate radio folosite de SOE au fost cele oferite de SIS. Ele erau mari, greu de mascat și cereau o sursă de energie electrică de mare putere. SOE a continuat să cumpere un număr de aparate de mai bună calitate de la polonezii din exil, dar în cele din urmă a fabricat propriile aparate de transmisie. Unele dintre acestea, împreună cu bateriile, cântăreau doar 4 kg, dar existau și aparate mai mari, care însă aveau o rază de emisie de peste 800 km.

Procedurile de operare au fost foarte puțin sigure la început. Operatorii erau obligați să transmită mesaje vocale la intervale fixe de timp. După ce mai mulți operatori au fost arestați sau uciși, procedurile au devenit mai flexibile și mai sigure.

La fel ca și în cazul primelor aparate de transmisie, primele cifruri ale SOE au fost cele oferite de SIS. Leo Marks, criptograful-șef al SOE, a fost responsabil pentru dezvoltarea unui nou set de coduri superior din punct de vedere al securității. În cele din urmă, SOE a pus la punct un sistem de cifrare, a cărui cheie era imprimată pe batiste de mătase.

3.6 Echipamentele

Un pistol Welrod 9 mm folosit de agenții SOE, expus la War Museum în London

SOE a fost obligat să dezvolte o gamă largă de echipamente pentru lupta clandestină a agenților. Printre produsele dezvoltate de „Secția IX” a fost o biciletă cu motor miniaturală pliabilă pentru dotarea parașutiștilor, un pistol cu amortizor și o serie de submersibile miniaturale. În Țara Galilor a fost înființată o unitate de testare („Secția a IX a”), („Welbike”) unde au fost testate submersibilele. La sfârșitul anului 1944, aceste submersibile au fost transportate în Australia pentru a fi testate în condiții tropicale.

Un agent SOE care lucra clandestin în teritoriul inamic avea nevoie de haine, documente confecționate astfel încât să nu trezească suspiciuni. SOE a avut o serie de ateliere pentru fabricarea îmbrăcămintei și pentru falsificarea documentelor de identitate, a cartelelor de alimente, sau a altor produse precum țigaretele.

Deși SOE se folosea de o serie de arme letale precum carabina De Lisle sau Sten, oficialii serviciului au considerat că agenții nu trebuie să beneficieze de cursuri intensive de folosire a acestora. În cazul partizanilor din Iugoslavia, SOE a trimis luptătorilor din rezistență arme capturate de la germani sau italieni. Astfel de arme au fost disponibile în cantități mari, în special după capitularea Italiei, iar partizanii puteau să facă ușor rost de muniție din depozitele inamicilor.

SOE a dezvoltat o serie largă de dispozitive explozive pentru ducerea la îndeplinire a sabotajelor. Astfel de dispozitive explozive erau folosite nu numai de agenții din clandestinitate, dar și de unitățile de comando. Au fost concepute și metode și materiale de sabotaj mai subtile, precum lubrificatorii „îmbogățiți” cu materiale care provocau griparea pieselor mecanice în mișcare, dispozitive incendiare disimulate în obiecte banale ș.a.m.d.

Unele dintre cele mai iscusite concepute dispozitive au fost stilouri explozive, cu suficientă putere să ucidă purtătorul lui, puști ascunse în țevi, șobolani explozivi sau mine terestre cu forme de balegă de vacă. În cazul unor operațiuni speciale sau pentru folosirea în situații de urgență, SOE a fabricat mici pumnale care puteau fi ascunse în tocul pantofului sau sub reverul hainei. Ținând cont de posibilitatea ca agenții să fie arestați de Gestapo și știindu-se metodele dure prin care acesta încerca să obțină informații de la prizonieri, SOE a produs pastile otrăvite în formă de nasturi sau medicamente.

3.7 Transporturile

SOE a trebuit să se concentreze în exclusivitate pe transportul aerian și maritim pentru deplasarea oamenilor, materialelor și echipamentelor într-o Europă controlată aproape în exclusivitate de puterile Axei.

Arthur Travers Harris, („Bomber Harris”), coordonatorul-șef al Comenduirii bombardierelor, avea rețineri în a permite aparatelor din subordinea sa să fie folosite pentru nevoile SOE, dar opiniile sale nu au fost luate în seamă, și până în aprilie 1942, SOE beneficiase de serviciile escadrilelor 138 și 191 care operau de pe aeroportul „RAF Tempsford”. Avioanele decolate de pe acest aeroport au parașutat deasupra teritoriului inamic numeroși agenți, echipamente și provizii. Unele avioane ușoare, precum cele de model „Westland Lysander”, au fost utilizate pentru transportul agenților de la sau de pe piste de aterizare improvizate pe teritoriul inamic.

Comandanții Marinei Regale britanice au avut de asemenea rețineri în a permite folosirea submarinelor sau vaselor torpiloare rapide pentru deplasarea agenților SOE. În schimb, SOE a folosit de multe ori vase civile precum cele pescărești sau caice, pentru ca mai târziu să construiască chiar o mică flotă de asemenea ambarcațiuni, care opera din Alger,Insulele Shetland sau Ceylon.

Selecționarea și pregătirea agenților de informații femei

La evoluția pozitivă a acțiunilor desfășurate de serviciile de informații britanice, au contribuit, în mare măsură și agenții de informații femei, care au reprezentat un procent important din personalul MI-5 și MI-6, atât în cadrul personalului din centrală, cât și din cel operativ. Din cele 46 de femei agenți de informații, 41 au fost infiltrate în teritoriile ocupate de Germania nazistă. Cele mai multe au acționat în Franța, unde secția F a trimis 39 agenți femei, 14 dintre ele căzând la datorie.

Femeile candidate pentru a devenii agenți SOE, erau recrutate în cadrul unui interviu, într-o cameră de hotel dotată cu un birou, două scaune și un bec. Ele trebuiau să cunoască foarte bine limba țării unde urmau să fie infiltrate, la fel de bine ca un nativ. Pentru Franța, de regulă, erau alese persoane care aveau un părinte de origine franceză și care își petrecuseră vacanțele în Franța, sau lucraseră pentru perioade mai îndelungate în Franța. Candidatele au fost anunțate că aveau șanse de 50% să supraviețuiască și au fost lăsate, preț de o zi, să se gândească înainte să ia o decizie.

În general, persoanele recrutate acopereau o paletă largă de ocupații și meserii, din toate sferele de activitate. Generalul Charles de Gaulle a cerut să nu fie recrutați cetățeni de origine franceză, insistând asupra faptului că serviciul britanic trebuia să aibă controlul asupra agenților și a misiunilor ce le fuseseră încredințate. Astfel, cele mai multe dintre persoanele selectate au fost cetățeni britanici.

Tabăra de pregătire a fost stabilită într-o casă de țară, izolată, astfel încât femeile recrutate să nu aibă nici cel mai mic contact cu lumea exterioară. Acolo li s-au predat cursuri de comando, însușindu-și toate informațiile despre arme și explozibili, au fost inițiate în cursuri de supraviețuire, urmate de cursuri de parașutism. Cele care au trecut cu brio toate aceste examene, au suportat ore întregi de interogatorii, sub presiune maximă, în susținerea poveștilor lor de acoperire și tăinuire a informațiilor. Apoi au fost pregătite în utilizarea codului Morse și redactarea de mesaje codate. Au fost familiarizate, în detaliu, cum trebuiau să acționeze în teritoriile unde urmau să fie infiltrate, cu regulamentele impuse de către naziști. Au primit îmbrăcăminte continentală, le-au inoculat amintiri recente din viața politică, socială și personală din respectivele țări, le-au plasat resturi de bilete, scrisori și suveniruri. Le-au dat informații cu privire la cardurile de raționalizare a hranei, dacă au fost emise lunar sau săptămânal, orele de stare de asediu, de ce acte ar putea avea nevoie un agent pentru a se deplasa, chiar și informații cu privire la cele mai noi tendințe în moda timpului.

Programul de antrenament era de 18 ore pe zi. Celulele de agenți, erau formate dintr-un organizator, un curier și un operator radio. Organizatorul era conducătorul și coordonatorul celulei și avea sarcina să identifice posibile ținte pentru sabotaj. Curierii erau cei care țineau legătura cu celelalte celule, iar pentru această funcție erau pregătite, de regulă, femeile agent. În fiecare seară, au primit ordinele în mesaje codate cu caracter personal, transmise imediat după știrile de la Serviciul BBC francez.

Agente SOE renumite în spionajului internațional

Josephine Baker – dansatoare, actriță și cântăreață de culoare, a părăsit SUA pentru a scăpa de atitudinile rasiste și și-a servit țara adoptivă, Anglia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A făcut parte din Rezistența Franceză, infiltrându-se în rândurile forțelor ocupante, ascunzând în casa sa refugiați și obținând vize și pașapoarte pentru ei. A lucrat ca asistentă în cadrul Crucii Rosii și a devenit sublocotenent în armata britanică. A fost prima englezoaică ce a primit o importantă distincție militară franceză, Croix de Guerre.

2 . Amy Elizabeth Thorpe – nume de cod Cynthia. "Prostituata" care "a schimbat cursul razboiului"

…Probabil ca nimeni nu ar fi putut bănui că tânăra Amy Elisabeth Thorpe (1910-1963),născută în Georgetown (Guyana), care își încredințase părinții că vrea să se călugărească, va deveni una dintre cele mai eficiente spioane ale celui de al doilea război mondial. Și mai puțin se putea bănui că aceasta e fiica a unei familii onorabile, apartinând înaltei societăți britanice și mediului diplomatic, își va îndeplini misiunile informative în slujba SOE, folosind în primul rând "arma sexului".

Pentru început, cea care a purtat numele de cod "Cynthia",devenită soția unui diplomat britanic, acționează la Washington, reușind să-l determine pe Alberto Lais, atașatul pentru Marina al Ambasadei Italiei, a cărui amantă devenise să-i transmită codurile marinei italiene. Astfel, ea dă posibilitatea autorităților să preîntâmpine scufundarea navelor aflate în porturile italiene.

Convingându-se de capacitățile de spioană ale lui Amy, SOE britanic îi incredinteaza o nouă misiune: aflarea codurilor secrete ale flotei de care dispunea guvernul progerman de la Vichy. Mizând iarăși pe farmecele sale, agenta engleză reușește să intre in relații foarte "apropiate" cu Charles Brousse, atașat al Ambasadei Franței la Washington. De data aceasta, Amy face apel la sentimentele patriotice ale lui Charles, convingându-l că este de datoria lui să saboteze guvernul colaboraționist și să sprijine forțele rezistenței franceze. Brousse se inrolează în aceste forțe și se căsătorește cu Amy.

Ultima parte a vietii, până la moartea sa în 1963, Amy și-o petrece la castelul înconjurat de vii, de la poalele Muntilor Pirinei, al familiei nobile a soțului ei.

S-a spus despre Amy că a actionat, pur si simplu, ca o prostituată, dar nu trebuie pierdut din vedere ca acțiunile spioanei "Cynthia" au adus mari servicii cauzei antifasciste și, potrivit unuia dintre biografii sai, "au schimbat cursul razboiului".

3. Sonia Olschanezky – nume de cod Tania. Născută în 1923, în Germania, într-o familie de evrei ruși. Se mută cu familia în Franța pentru a scăpa de atitudinile antisemite și se alătură Rezistenței Franceze, gruparea Juggler. Responsabilități: transmiterea de mesaje și instrucțiuni de la o grupare de rezistență la alta și participarea la acțiuni de sabotaj. A fost prinsă de nemți și dusă în lagărul Natzweiler-Struthof unde a fost omorată prin injectie cu fenol. Avea 21 de ani.

4. Prințesa Noor-un-nisa Inayat Khan, cunoscută și sub numele de Nora Baker sau Madeleine, s-a născut la Kremlin în 1914, tatăl ei fiind descendent direct al familiei regale indiene. Familia a părăsit Rusia, după Revoluția Bolșevică, mutându-se la Londra și apoi în Franța, pentru a fugi înapoi la Londra după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. La scurt timp după, Noor Inayat Khan s-a înrolat în divizia feminină a forțelor aeriene britanice, Women’s Auxiliary Air Forces (WAAF), pentru ca, un an mai târziu, să fie recrutată de serviciile de informații britanice în divizia F (Franța), devenind prima femeie operator radio trimisă în partea ocupată a Franței, pentru a asista mișcarea de rezistență franceză. Cariera ei a fost însă scurtă, fiind prinsă de Gestapo trei luni și jumătate mai târziu, în urma trădării unui agent dublu. Într-un final, după câteva luni de detenție în diferite închisori din Germania, Nora Baker a fost dusă în lagărul de concentrare de la Dachau și executată pe data 12 septembrie 1944, la vârsta de 30 de ani. În 1949 i s-a acordat postum cea mai importantă distincție civilă britanică, George Cross, iar numele ei e trecut pe zidul memorialului de la Runnymede (Surrey, U.K.) dedicat celor 20 456 de bărbați și femei din aviația britanică ce au dispărut fără urma în operațiunile din timpul războiului.

5. Printesa Stephanie Julianne von Hohenlohe – membră a familiei princiare germane prin căsătorie și, deși evreică, prietenă apropiată și sfătuitoare a lui Adolf Hitler. A fost un spion remarcabil lucrând inițial pentru Germania nazistă. Frumoasă, bogată, extrem de bine educată si de familie bună, s-a infiltrat cu ușurință în înalta societate britanică unde s-a învârtit în cercuri de înalți demnitari și figuri regale. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fuge în SUA unde este racolată de serviciul secret american devenind agent secret al aliaților și ajutându-i să realizeze un profil al Fuhrer-ului. După atacul de la Pearl Harbor este arestată de FBI pentru a fi eliberată la finalul razboiului. Moare în 1972 la Geneva.

6. Violette Szabo – nume de cod Louise. S-a născut în Franța în 1921. Mama sa era franțuzoaică și tatăl englez. Se căsătorește cu un ofițer francez de origine maghiară, Etienne Szabo. A fost racolată și antrenată de SOE fiind parașutată de către englezi pe teroriul francez în 1944 unde s-a ocupat de reorganizarea mișcării de rezistență. A participat la sabotarea drumurilor și a podurilor de cale ferată utiliate de germani. A fost capturată de Gestapo și executată în februarie 1945. În 1947 a primit post-mortem distincția Croix du Guerre din partea guvernului francez iar în 1973, Medaille de la Resistance.

7. Krystyna Skarbek – nume de cod Pauline. Născută în 1908, în Polonia, Krystyna provenea dintr-o familie înstărită, tatăl fiind un aristocrat catolic iar mama sa o evreică bogată. După invadarea Poloniei, Krystyna s-a alăturat rezistenței poloneze luând parte la acțiuni de sabotare pe teritoriul Poloniei și adunând informații despre mișcările trupelor germane pe care le-a furnizat serviciilor de informații britanice. A fugit în Marea Britanie unde a intrat în SOE primind în 1941 numele de Christine Granville, fiind delegată în divizia F și trimisă să activeze în Franta. A fost declarată erou de război primind din partea englezilor distincția George Cross și din partea francezilor, Croix du Guerre. În 1952 a fost omorâtă prin înjunghiere de Dennis Muldowney, un bărbat căruia îi refuzase avansurile.

8. Virginia Hall – nume de cod Marie, Philomene, Germaine, Diane, Camille, socotită "Cea mai mare spioana a Americii"

Considerata chiar de Gestapo "cea mai periculoasa dintre spioanele Aliatilor", iar de unul dintre biografii sai "cea mai mare spioana a Americii", Virginia Hall (1906-1982) a facut parte si din randurile Office of Strategic Services – OSS -, agentia de informatii a SUA, corespondentul SOE, cu care a colaborat direct. OSS este considerat predecesorul CIA. Activitatea prodigioasa ca spioana a Virginiei reiese si din faptul ca a fost una dintre agentele care au purtat cele mai numeroasele nume de cod: "Marie Monin", "Germaine", "Diane", "Camille", "Artemis".

Nascuta in Baltimore (Maryland), Virginia are posibilitatea sa urmeze prestigioase institutii de invatamant din Franta, Germania, Austria. Este admisa in corpul consular al SUA. In Turcia, in 1932, sufera un accident de vanatoare pierzandu-si un picior, ceea ce o obliga sa poarte proteza, si demisioneaza din Departamentul de Stat al SUA.

Virginia se inroleaza in SOE si, in ciuda infirmitatii sale, este parasutata in Franta, unde se distinge prin organizarea Rezistentei si unde asigura securitatea parasutistilor din trupele Aliate timp de 15 luni. Ulterior, ea actioneaza in Spania.

Pentru meritele sale pe "frontul secret" al celui de al doilea Razboi Mondial, Virginiei i se acorda inalta decoratie Ordinul Imperiului Britanic, iar, in SUA, primeste Ordinul "Distinguished Service Cross", fiind singura civila distinsa cu aceasta decoratie in timpul celui de al doilea Razboi Mondial. Dupa razboi, activeaza in cadrul CIA.

Directorul Muzeului International al Spionajului, Peter Earnest, spunea, cu ocazia deschiderii unei expozitii consacrate Virginiei Hall: "I-as inscrie numele in Pantheonul femeilor care s-au distins in spionaj". A murit în 1982 la vârsta de 76 de ani.

MARE SPIOANĂ BUCUREȘTEANCĂ- Vera Atkins

Cea mai importantă femeie-spion din al doilea război mondial a fost Vera Atkins. Jan Fleming, și el spion, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine. Au lucrat împreună pentru SOE. A spus despre ea: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” S-a inspirat de altfel din personalitatea ei pentru pentru a contura figura lui Moneypenny, șefa superagentului majestatii sale, teribilul 007. În anii ’40, Vera Atkins a fost personajul cheie al Serviciului Operații Speciale britanic, SOE (“Special Operations Executive”). Rolul ei a fost să organizeze rezistența pe teritoriul ocupat de nemți, să pună la cale acte de terorism și sabotaj împotriva mașinăriei de război germane. Oamenii ei ea au aruncat în aer poduri și trenuri, au cules informații. Atkins a parașutat oameni, muniție și armament, stații de emisie recepție, a pregătit ziua H. a debarcării în Normandia. De ea sunt legate multe operații de anvergură în acei ani: de la mașina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea rețelei Maquis, condusă de Jean Moulin, în Franța, la extragerea a mii de evrei din Europa lui Hitler. Vera Atkins era evreică, născută în România, la București, în 1908. Numele ei adevărat era Maria Vera Rosenberg; “Atkins” fiind numele de fată al mamei. Tatal ei, Max Rosenberg, era om de afaceri, bancher, născut în Germania. A încercat o afacere în Africa de sud, a dat faliment, după care a venit în România unde norocul i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ‘30 îl consilia pe regele Carol al doilea în chestiuni financiare. Mama ei, era din Rusia, refugiată la București din cauza pogromurilor. Vera a primit o excelentă educație, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică și a frecventează lumea bună bucureșteană. Așa îl cunoaște, în 1931, pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată și după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondență. De la el ea avea informații de primă mîna despre atmosfera și intrigile din cercurile înalte de la Berlin și Moscova. În 1934 se mută la Londra –iși ia numele “Atkins”, și începe cu adevărat cariera de superspion. A revenit la București de cîteva ori în legătură cu misiunile ei. Unul dintre colaboratorii la SOE a fost și Gardyne de Chastelain. Ne amintim “Operațiunea Autonomous” organizată de SOE. De Chastelain a fost parașutat cu alți doi agenți britanici în Romania, în decembrie 1943. A fost capturat de oamenii lui Eugen Cristescu, șeful SSI – subiectul unui episod “București strict secret”. Pierderile făceau parte din logica inexorabilă a acestui joc extrem de periculos.

Vera Atkins s-a retras după mai bine de zece ani “din serviciu activ”, în 1947, undeva într-un sat din Anglia, la W., pentru tot restul vieții. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, la moartea ei. O discreție absolută i-a înconjurnt trecutul și adevarata față. Puțini au știut cine este cu adevărat. Nu i-a placut prim planul. A refuzat să dea interviuri, să fie personaj în cărți de istorie sau în filme. Totuși, în 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fără să intre în detalii asupra meritelor ei reale. A fost o recunoaștere tîrzie a aportului ei important, din anii 40, la eliberarea Frantei. Abia dupa moartea ei, cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, de William Stevenson, dezvăluie cine a fost cu adevărat. Un editor ar trebui s-o traducă pentru publicul romanesc.

Importante contribuții, la succesul acțiunilor serviciilor de informații britanice, l-au mai adus: Constance Babington-Smith (cea care a descoperit, pe materialele foto, baza de rachete germane de la Peenemunde), Cristine Granville, Odette Samson, Violette Szabo, Nora Baker. Activitatea acestora a ridicat eficacitatea acțiunilor întreprinse de englezi în teritoriile ocupate de Germania. Începând cu 1942, Violette Szabo și Odette Samson au acționat în Franța, sprijinind forțele rezistenței franceze. Au fost capturate, în 1943, ca rezultat al trădării unor agenți dublii. Violette Szabo a fost executată de Gestapo, iar Odette Samson a supraviețuit războiului. Ambele au fost decorate cu George Cross.

Krystyna Skarbek, sub numele său de acoperire – Christine Granville, a desfășurat acțiuni de curier de informații pe teritoriile Ungariei și Poloniei. A fost trimisă, apoi, în sudul Franței pentru a ajuta la coordonarea rezistenței, înaintea invaziei trupelor aliate. A murit în anul 1952, într-un hotel din Londra, fiind ucisă, cu o lovitură de cuțit, de către un amant gelos.

Dorothy Baden-Powell a activat în Secțiunea Scandinavă a SOE, fiind responsabilă de infiltrarea de agenți sabotori în Norvegia ocupată și de chestionarea acestora la întoarcerea din misiune. După încheierea războiului și-a dedicat viața publicării experiențelor trăite în operațiunile conduse și coordonate de SOE.

Hannah Szenes a fost parașutată de către SOE în Iugoslavia, pentru a ajuta la salvarea evreilor din Ungaria. În martie 1944, Hannah Szenes a fost arestată la granița cu Ungaria, închisă și torturată, dar a refuzat să dezvăluie detalii despre misiunea ei. În cele din urmă a fost judecată și executată prin împușcare.

Concluzii

Curajul, inteligența și atașamentul pentru cauza înfrângerii Germaniei Naziste, au determinat multe femei să se înroleze în SOE și să desfășoare misiuni importante. Delicatețea și farmecul lor au învins de cele mai multe ori, dar au fost și numeroase cazuri când au căzut în mâinile inamicului împreună cu membrii rețelelor respective, trădate sau demascate întâmplător. Când ne gândim la lumea spionajului ne apar în minte imagini ale unor bărbați puternici, galanți, copii fidele ale lui James Bond. Și totuși, de-a lungul timpului, guvernele nu s-au ferit să racoleze femei pentru operațiuni periculoase. Un motiv bun este acela că unei femei i se pot deschide uși ascunse pentru un bărbat. Într-un mediu dominat de bărbați, aceasta își poate folosi puterea de seducție pentru a obține ceea ce vrea iar în contextul unei societăți în care femeia joacă, în primul rând, un rol domestic (cum era cazul în perioadele ce le-au făcut faimoase pe femeile agent prezentate anterior) e mai puțin probabil ca aceasta să fie suspectată.

Misiunile executate, modul de acțiune, întâmplările prin care au trecut, rămân peste timp lecții învățate pentru serviciile de informații moderne și o sursă bogată pentru literatura beletristică de profil.

Privind în prezent putem observa schimbarea mentalității serviciilor cu profil din cadrul structurilor militare speciale (Special Forces – SEAL, Rangers, SAS, U.S.Marines etc.) care oficial au aprobat participarea și înrolrarea cu condiția să treacă testele medicale, psihologice și fizice. Consider că a fost luată o decizie justă în acest sens date fiind tipurile de conflicte actuale.

Bibliografie

M.R.D. Foot, The Special Operations Executive 1940-1946 (Pimlico 1999 );

M.R.D. Foot. SOE in France (orig. 1966, Government Official Histories, pub Frank Cass revised edition 2000, further edition 2004 );

William Mackenzie. The Secret History of SOE – Special Operations Executive 1940-1945, BPR Publications, 2000;

David Stafford, Secret Agent – The True Story of the Special Operations Executive (BBC Worldwide Ltd, 2000);

Frederic Boyce & Douglas Everett. SOE – the Scientific Secrets (Sutton Publishing 2003);

Denis Rigden SOE Syllabus: Lessons in Ungentlemanly Warfare World War II (Secret History Files, National Archives 2001 );

Para-Military Training in Scotland During World War 2 (Land, Sea & Islands Centre, Arisaig 2001);

Ian Valentine, Station 43: Audley End House and SOE's Polish Section, Sutton Publishing 2006;

Gerald Steinacher Passive grumbling, rather than resisting. The Special Operations Executive (SOE) in Austria 1940-1945. First results of a research on the newly released Austrian SOE files of the Public Record Office Kew, in: International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol. 15, number 2 summer 2002, p. 211-221;

Stuart Allan, Commando Country;

Mărturii ale foștilor agenți SOE

Leo Marks. Between Silk and Cyanide: A Codemaker's Story 1941-1945 (Harper Collins 1998 );

Andre Hue. The Next Moon (Viking 2004 , Penguin 2005 ) Foreword MRD Foot;

F. Spencer Chapman. The Jungle is Neutral (Chatto and Windus 1949);

Arthur Christie. Mission Scapula SOE in the Far East ;

Fitzroy Maclean. Eastern Approaches (Jonathan Cape 1949, Penguin 1991 );

William Stanley Moss. Ill Met by Moonlight (Harrap 1950);

Patrick Howarth. Undercover (Routledge, Kegan Paul 1980 , Phoenix Press 2000 );

David Smiley. Albanian Assignment (Sphere Books Ltd. 1984 );

David Howarth. The Shetland Bus. (Thomas Nelson and Sons Ltd 1950);

Bichham Sweet-Escott. Baker Street Irregular. London: Methuen & Co. Ltd., 1965;

Basil Davidson. Special Operations Europe: Scenes from the Anti-Nazi War. Irwin Pub, 1980;

Patrick Leigh Fermor. The 11th Day (Archangel Films 2006);

BINNEY, Marcus, „The women who lived for danger: the women agents of SOE in the second world war”, Hodder and Stoughton, London, 2002;

HELM, Sarah, „A life in secrets: Vera Atkins and the missing agents of WWII”, Brown Little, London, 2005;

IVANOV, Lucian-Marius, „Lumea reală: spionaj și spioni”, Editura AFT, Sibiu, 2013;

KATZ, Yossi „A voice called: stories of jewish heroism”, Gefen Publishing House, Ltd, Jerusalem, 2010;

SHULSKY, Abram and SCHMITT, Gary, “Războiul tăcut. introducere ÎN lumea secretelor”, traducere de Laura-Florina Draghici, Cristina Dogaru, Maria-Adelina Negoita și Irina-Ionela Bondar, Editura Polirom, Iași, 2008;

TĂNASE, Stelian, „Vera Atkins, marele spion. Ever green”, http://www.stelian-tanase.ro/, București, 2012;

URECHE, Marian și BRATU, Doru, „Istoria Serviciilor Secrete”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004;

Notă: Lucrarea a fost încărcată electronic pe site-ul RegieLive.ro