Societatea Competentei Si Competitiei

Societatea actuală, societatea competenței si competiției, are nevoie de oameni care să se remarce prin ceea ce știu și ceea ce pot face, oameni care și-au verificat inclinațiile prin exercițiu sistematic și le-au transformat în aptitudini și capacități.

Pentru ca aceste însușiri să se poată dezvolta este necesar un sistem de instruire activ care să-i determine pe școlari să-și însușească cunoștințe prin îmbinarea armonioasă a activităților de învățare dirijată cu munca independentă, prin elaborarea unor sinteze cu caracter interdisciplinar, prin căutarea unor soluții originale și eficiente necesare rezolvării problemelor care se ivesc în viata socială, aflată în continuă schimbare. In aceste condiții este nevoie ca noi, cadrele didactice, să fim capabile să organizăm activitatea educațională, să le exercităm și să le dezvoltăm capacitățile creatoare.

Activizarea predării-învățării presupune folosirea unor metode, tehnici și procedee care îl implică pe școlar în procesul de învățare, urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativității, dezvoltarea interesului pentru învatare, în sensul formării lui ca participant activ în procesul de educare. Astfel este ajutat să ințeleagă lumea în care trăiește și să aplice în diferite situații de viață ceea ce a învățat.

„In locul promovării unei învățări teoretice, abstracte, insuficient racordată la nevoile comunicative ale copilului, noile programe vizează conectarea lui la realitățile cotidiene propriu-zise. S-a mutat accentul de pe memorizare, repetare si învățare de reguli, concepte, etc. pe învățarea procedurală, pe structurarea unor strategii și proceduri proprii de rezolvare de probleme; de exploatare și investigare caracteristice activității educaționale.″

Educația este într-un flux permanent de schimbare. Evoluția  societății este din ce în ce mai alertă, devine tot mai marcată de necesitatea cunoașterii rapide, complete și corecte a realității înconjurătoare, pentru ca luarea deciziilor să fie făcută ferm, oportun și competent.

Acest lucru duce la creșterea volumului de informații ce trebuie analizat, la necesitatea stocării și prelucrării acesteia, deci la necesitatea utilizării calculatorului atât în viața de zi cu zi cât și în procesul instructiv-educativ. Mediile virtuale, tehnologiile digitale nu reprezintă o simplă adăugare în planul de învățământ, ele trebuie să fie integrate deplin „în serviciul educației” la toate nivelurile sistemului școlar. Cadrele didactice  trebuie să fie formate pentru a face față schimbării și inovării. Activitățile educaționale de astăzi trebuie să se desfășoare într-o manieră nouă, modernă.

Învățătorul, cunoscând aspectele psihopedagogice, oferă un cadru științific proiectării și realizării întregii sale activități didactice. Concluzia cu valoare metodică desprinsă din investigarea laturii psihologice a procesului formării reprezentărilor și a noțiunilor educaționale, impune necesitatea utilizării în spirit modern a resurselor didactice, astfel încât școlarul să se transforme din simplu spectator, receptor de informații, în subiect al cunoașterii și acțiunii. El adună senzații și se exprimă fiind în mod continuu în stare activă.

Pentru a atinge obiectivele modernizării învățământului nu se reusește decât printr-o continuă pregatire și perfecționare a cadrului didactic. Perfecționarea nu trebuie să se rezume doar la acumularea empirică de experiență, ci și la implicare în cercetare și luare de atitudini mereu creativ.

Rolul formativ al UTILIZĂRII CALCULATORULUI ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ȘCOLAR ca obiect de învățământ, în activitatea complexă și îndelungată de formare în perioada școlară, constituie principalul temei al preocupărilor de a găsi căile și mijloacele de optimizare a predării-învățării acestei discipline. Situându-se în aceeași sferă de preocupări, prezenta lucrare, propune o modalitate de abordare a unuia din procesele pedagogice fundamentale ce condiționează, direcționează ca obiectiv principal, asimilarea cunoștințelor de utilizare a calculatorului, înțelegerea modului de folosire și formarea reprezentărilor și a noțiunilor specifice.

În acest sens, partea teoretică a acestei lucrări cuprinde studierea literaturii de specialitate dedicată acestei teme și este prezentată în următoarele capitole :

Cap.1 Valoarea educațională în învățământul școlar – inovație și reformă cu referire la conținutul și componentele educaționale prin obținerea unui raport optim dintre mijlocul de realizare a educației și finalitatea acesteia corespunzatoare acestui secol: formarea individului pentru etapele următoare de educație folosind tehnologiile informației și comunicării.

Cap.2 Abordarea sistematică a metodelor de învățamânt considerând că „Metodele constituie elementul esențial al strategiei didactice, ele reprezentând latura executorie, de punere în acțiune a întregului ansamblu ce caracterizează un curricum dat.″ Astfel, învățătorul trebuie să utilizeze , în manieră modernă metodele clasice dar și strategii noi de provocare și dirijare a gândirii în vedera obținerii unei eficiențe maxime.

În acest fel se recomandă folosirea metodelor activ-participative ( metoda jocurilor, metoda testelor, a lucrului cu harta , instruirea programată), care asigură formarea noțiunilor cu ușurință și cu interes. „Sunt considerate activ-participative toate acele metode care sunt capabile să mobilizeze energiile elevului , să-i concentreze atenția , să-l facă să urmărească cu interes și curiozitate lecția, să-i câștige adeziunea logică și afectivitatea față de cele nou-învățate: care-l îndeamnă să-și pună în joc imaginația, inteligența puterea de anticipare, memoria, etc”.

Cap. 3 Mijloacele de învățământ în învățământul școlar prezintă funcțiile mijloacelor tehnice, mijloacele tehnice de instruire, caracteristicile mijloacelor tehnice, cerințe psihopedagogice în utilizarea mijloacelor de învățare.

Cap.4 Elementele structurale ale curricum-ului. Acest capitol urmărește finalitățile pe care trebuie să le realizeze activitatea de predare–învățare–evaluare. Înțelegerea conceptelor prin definirea obiectivelor pedagogice, stabilirea conținutului, aplicarea metodologiei, asigurarea evaluării activității didactice, educative respective. Învățătorul proiectează lecția bazată pe cele patru operații concrete enumerate anterior. Proiectarea lecției implică organizarea și ordonarea materialului care urmează să fie predat →învățat →evaluat la nivelul corelației dintre învățător și școlar.

Cap.5 Mijloace tehnologice în învățământul școlar și integrarea tehnologiilor didactice moderne. Integrarea metodică a calculatorului în activitatea din învățământul școlar. Utilizarea calculatorului în învățamântul școlar îi oferă elevului posibilitatea de a învăța prin cercetare, prin descoperire, de a interacționa și de a răspunde la diverși stimuli vizuali sau auditivi. Calculatorul oferă un set variat de informații, de întrebări sau probleme, prezentate sub formă sonoră sau vizuală, prin texte, imagini fotografice, imagini video animate, desene sau grafice.

Cap. 6 Căi și mijloace de valorificare a valențelor educative a calculatorului în activitățile cu școlarii. Ipoteza de lucru și obiectivele cercetării. Scopul cercetării. Metode de cercetare.

Cap. 7 Prelucrarea și interpretarea rezultatelor.Concluzii. Anexe

Bibliografie

Cerghit, I., 1980, Metode de învățământ, ediția II-a, Polirom, Iași

Cerghit.I., (coordonator), (1983). Perfectionarea lectiei in scoala moderna, Bucuresti, EDP

Cucoș, C., 1995, Pedagogie și axiologie…, București, Editura Didactică și Pedagogică

Gheorghe, I.(coord),2006, Didactica aplicată a disciplinei. Editura Arves, Craiova

Neacșu,I.,Instruire și învățare, Ed.Științifică, București,1990

Văideanu, G., 1998, Educația la frontiera dintre milenii, București, Editura Politică

Această bibliografie a fost studiată pentru partea teoretică dedicată acestei teme.

CAP. 1 EDUCAȚIA ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

1.1 Valoarea educațională în învățământul școlar – inovație și reformă

Educația în învățământul școlar se realizează prin obținerea unui raport optim dintre mijlocul de realizare a educației și finalitatea acesteia corespunzatoare acestui secol: formarea individului pentru etapele următoare de educație folosind tehnologiile informației și comunicării. Orice opțiune care facilitează o punere în concordanță a celor două componente acționale interne (mijloace și scopuri) dar se armonizează și cu exigențele valorice externe (ale spațiului social, cultural, economic etc.) este în mod inerent o valoare educațională. Valoarea educațională este o rezultantă a cel puțin patru variabile: scop, mijloc,situație, valoare de umanitate. Este o rezultantă reiterabilă, dar la o altă altitudine, care optimizează constant întâlnirea dintre elementele amintite.

Prof. Constantin Cucoș face o clasificare orientativă a valorilor educaționale, în funcție de anumite cadre de referință:

• Conținutul la care se referă: – cognitive, artistice, etice, comportamentale etc.;

• Componentele educaționale purtătoare a acestor valori: – conținuturi, finalități, metodologie didactică, forme de instruire, modalități de evaluare etc.;

• Actorii care le promovează cu prioritate: – elevi: conștiinciozitate, perseverență, spirit critic etc.;-profesori: măiestrie didactică, profesionalism, autonomie, comportamet democratic etc.; – factori de decizie: competență profesională și administrativă, spirit democratic, mobilitate educațională, imparțialitate etc.; – și alți actori: părinți, preoți, personal administrativ;

• Gradul lor de extensiune: – individuale; – comunitare și universale prin aspirația spre progres și perfecțiune;

• Direcția de penetrare sau de impunere a valorilor: – de la societate către individ sau de la individ spre societate;

• Funcționalitatea pe care o exercită: valori – scop;

• Validitatea temporală: – fundamentale: valabile în toate perioadele istorice; –

circumstanțiale: operaționale la un moment dat;

• Gradul de concretitudinea valorilor: – abstracte (dreptate, frumos, bine); – concrete.

In cartea sa Educația la frontiera dintre milenii, G.Văideanu precizează că este necesară o schimbare de accent – de la predominanța instrucției la cea a educației propriu – zise, un salt de la informativ la formativ. Este vorba de o schimbare de optică în ceea ce privește sensul educației și al instituțiilor educative. Problematica lumii contemporane nu este o lozincă inventată de UNESCO, ci o realitate în care trăim.Acestei realități, educația tradițională nu-i mai poate face față. Este nevoie de o educație dinamică, formativă, centrată valoric.

CAP. 2 ABORDAREA SISTEMATICĂ A METODEOLOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT

2.1. Delimitări conceptuale

Metodele de învățământ reprezintă modalități sistematice de lucru de care se pot servi profesorii în activitatea de instruire și elevii în aceea de învățare, capabile să conducă spre realizarea obiectivelor pedagogice propuse.

Din perspectiva profesorului, metodele de învățământ duc la organizarea și conducerea unei acțiuni coerente, asidue prin care elevii vor realiza obiectivele pedagogice, arătându-i cum să procedeze, „ce să facă” și „cum să acționeze”. Din perspectiva elevului, metodele de învățământ au menirea de a-l sprijini să parcurgă drumul spre însușirea cunoștințelor, spre dobândirea de noi abilități care îi sporesc valoarea educațională, arătându-i „ce să facă” și „cum să acționeze”. Cadrul didactic trebuie să aleagă pentru folosirea, în diferitele momente ale lecției, a acelor metode care oferă potențialul pedagogic cel mai adecvat față de obiectivele care urmează a fi realizate de școlari și care determină înțelegerea și însușirea explicațiilor.

Metoda de învățământ conține în structura ei o suită de procedee. Acestea sunt ordonate într-o anumită logică. Acțiunea de predare și învățare incorporează operații mentale și fizice. Fiecarei operații îi corespunde un procedeu cu referire la un detaliu, o particularizare sau o componentă a metodei.

De aceea, metoda de învățământ poate fi definită și ca un ansamblu organizat de procedee. A descrie o metodă înseamnă a prezenta această serie de procedee integrate care alcatuiesc un flux unitar. O metodă este eficientă în momentul în care școlarii înțeleg și rețin ceea ce li se prezintă.

Metoda de învățământ conține un număr variabil de procedee care își pot schimba locul în cadrul unei metode fără să afecteze scopul urmărit de lecția prezentată. De aceea, varietatea procedeelor fac metoda mai atractivă, interesantă și eficace în obiectivele urmarite.

Între metodă și procedeu relațiile sunt dinamice: metoda poate deveni ea însăși un procedeu în cadrul altei metode. De asemenea, un procedeu poate fi o metodă la un moment dat. De exemplu, prezentarea desk-top-ului unui PC poate constitui un simplu procedeu în cadrul metodei explicației, descrierii sau conversației euristice. Dar și invers, explicația poate deveni un procedeu în cazul prezentarii desk-topului.

Ansamblul metodelor de predare și învățare utilizate constituie ceea ce se numește metodologia procesului de învățământ și are loc prin metodologia instruirii, metodologia activității didactice. Metodologia procesului de învățământ studiază funcțiile, locul și clasificarea metodelor care trebuie utilizate în procesul de predare-învățăre. Metodologia folosită trebuie să se racordeze permanent la cerințele actuale ale învățământului.

Funcțiile metodelor. Metodele îndeplinesc funcții cu caracter general și comun și funcții cu caracter particular, specific. Funcțiile cu caracter general sunt:

 funcția cognitivă, de organizare și dirijare a cunoașterii (învățării), de elaborare a unor noi cunoștințe;

 funcția instrumentală (operațională), de intermediar între școlar și disciplina de studiu, între obiective de îndeplinit și rezultate;

 funcția normativă, de a arăta „cum” anume să se procedeze, „cum” să se predea, „cum” să se învețe, astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate în condițiile date; prin intermediul metodei, cadrul didactic stăpânește acțiunea instructivă, o dirijează, o corectează și o reglează continuu;

 funcția motivațională, de stimulare a curiozității, de trezire a interesului și a dorinței de a cunoaște și acționa; de energizare a forțelor intelectuale ale elevilor;

 funcția formativ-educativă, de exersare și dezvoltare a proceselor psihice și motorii, concomitent cu însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor; de influențare și modelare a atitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor, calităților morale etc.

Fiecare metodă deține o funcție specifică, speciala prin care se impune față de alte metode și deține o anumită specificitate. De exemplu, conversația realizează mai multe obiective: descopera cunoștințe noi pe baza datelor deja existente în mintea copiilor; fixează și verifică cunoștințele însușite; dirijează învățarea.

2.2. Clasificare și caracteristici.

Specificul metodelor de instruire pentru învățământul școlar

Diversitatea și varietatea metodelor de învățământ conduce și impune necesitatea clasificării și ordonării lor. În literatura pedagogică sunt cunoscute mai multe clasificari ale metodelor, având la bază criterii diferite:

Criteriul istoric: metode tradiționale, clasice; metode noi sau moderne;

Aria de aplicabilitate, gradul de generalitate: metode generale care se aplică în predarea tuturor disciplinelor; metode particulare sau speciale folosite în predarea anumitor discipline de învățământ sau pe anumite trepte de școlarizare;

Gradul de angajare a elevilor în procesul de învățare: metode pasive; metode active;

Modul de prezentare a cunoștințelor: metode verbale bazate pe cuvânt; metode intuitive bazate pe observarea directă a obiectelor și fenemenelor; metode bazate pe acțiune;

Sarcina didactică îndeplinită preponderent: metode de comunicare și asimilare de noi cu noștințe; metode de repetare și consolidare a cunoștințelor: metode de formare de priceperi și deprinderi; metode de evaluare a rezultatelor învățării;

Tipul de învățare promovat: metode de învățare prin receptare; metode de învățare prin descoperire; metode de învățare prin acțiune practică; metode de învățare prin creație;

Modul de organizare a activității: metode frontale de activitate cu întreaga clasă; metode de învățare în grup; metode de activitate în perechi; metode individuale.

2.3. Metode specifice învățământului școlar

Actualizarea metodologiei didactice este un element fundamental pentru formarea copilului în societatea actuală. Metoda aplicată este cel mai important instrument de cunoaștere a realității, de integrare în societatea acestui secol. Prin aplicarea acestor metode moderne care vizează cunoașterea, formarea personalității, educația, școlarul dezvoltă deprinderi noi de investigare.

În învățământul școlar, în ultimele decenii a crescut interesul pentru metode activ-participative. Acest interes este determinat de orientarea școlii spre noi obiective și conținuturi, spre noi experiențe de cunoaștere, spre noi metode de predare-învățare, de acțiune. Școlarii sunt pregătiți pentru o viață activă și creativă.

Metodele activ-participative determină capacitatea acestora de stimulare a participării active și depline, fizice și psihice, individuale și colective ale preșcolarilor în procesul învățării.

Sunt considerate activ-participative toate acele metode care sunt capabile să mobilizeze energiile școlarului, să-i mărească atenția, să urmărească cu interes și curiozitate lecția. Aceste metode îndeamnă școlarii să-și pună în joc imaginația, înțelegerea, puterea de anticipare, memoria.

Metodele activ-participative pentru școlarii:

să caute, să cerceteze;

să găsească singur cunoștințele pe care urmează să și le însușească;

să afle singur soluții la probleme;

să prelucreze cunoștințele;

să ajungă la reconstruiri și resistematizări de cunoștințe.

Deci, metodele activ-participative pun accentul pe învățarea prin acțiune, pe cu noașterea operațională. Activ-participative sunt și metodele de interacțiune colectivă, de interacțiune între cei care învață; metodele care atrag școlarii la discuții colective facilitând schimbul de informații și idei.

.

Clasificarea si aplicarea metodelor de învățământ

Conform clasificării propuse de I.Cerghit, putem ordona metodele în felul următor:

1. Metode de transmitere și însușire a cunoștințelor:

a) metode de comunicare orală:

expozitive: povestirea, descrierea, explicația, instructajul, etc.

conversative (dialogate):

b) metode de comunicare scrisă (de muncă cu manualul); lectura explicativă, lectura independent..

2. Metode de explorare și descoperire (de învățare prin descoperire dirijată sau nedirijată)

a) metode de explorare directă (nemijlocită) a obiectelor și fenomenelor:

b) metode de explorare indirectă prin intermediul substitutetor realități: demonstrația cu ajutorul imaginilor, graficelor, proiecțiilor fixe și dinamice, a înregistrărilor electronice și magnetice, a modelelor, machetelor etc.

3. Metode bazate pe acțiune:

a) metode de învățare prin acțiune reală: exerciții, algoritmi operaționali,

b) metode de învățare prin acțiune fictivă (simulată): jocuri didactice, învățare dramatizată etc.

La toate acestea se mai poate adăuga o metodă complexă și anume instruirea programată ca și învățarea asistată de calculator. Privite din punctul de vedere al organizării activității, aceste metode pot fi individuale, de grup (echipă) sau colective.

. Sarcina didactică prioritară vizează dobândirea cunoștințelor, formarea deprinderilor, priceperilor și consolidarea, verificarea, evaluarea.

Deci, sarcinile didactice se realizează cu ajutorul metodelor, tehnicilor si procedeelor didactice aplicate. Aplicarea judicioasă a acestor metode duc la reușita activității de predare. Este importantă aplicarea metodelor adecvate pentru fiecare disciplina pentru finalizarea obiectivelor propuse.

CAP. 3 MIJLOACELE DE ÎNVĂȚÂMÂNT ȘCOLAR

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare, care au rolul de a facilita transmiterea și insusirea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Alegerea mijlocului de învățământ potrivit realizării unor obiective educaționale date, ținând cont de anumite particularități de vârstă și individuale, implică cunoașterea mecanismelor interne, psihologice ale tipului de învățare care intervine în momentul folosirii mijloacelor de învățare. Fiecare categorie de mijloace de învățare este o modalitate de transmitere a cunoștințelor, iar stabilirea mijloacelor de învățământ este o operație complexă în cadrul proiectării pedagogice.

De-a lungul istoriei, tehnicile folosite în învățământ au cunoscut următoarele generații:

prima generație: tabla, manuscrisele, obiectele de muzeu;

a doua generație: manuale, texte imprimate, fiind vorba de o acțiune imediată,

prin intermediul unui cod-scris;

a treia generație, sec. XIX- începutul secolului XX, se descoperă utilitatea

mașinilor în procesul de comunicare umană: fotografia, diapozitivul, filmul, TV;

a patra generație are ca obiect, dialogul om mașină;

a cincea generație este constituită din calculatoarele electronice (CE).

Selectarea mijloacelor de învățământ adecvate activității didactice desfășurată în învaățământul preșcolar trebuie să țină cont de anumite particularități de vârstă și individuale conform cu obiectivele educaționale prestabilite. Aceasta presupune găsirea răspunsurilor la următoarele întrebări:

-“La ce tip de învățare recurg elevii în condițiile utilizării unui anumit mijloc de învățământ ?”,

– “Care este raportul optim care ar trebui să se stabilească între concret și abstract în procesul perceperii, înțelegerii și asimilării noului ?”,

– “Care este aportul schematizării în procesul învățării ?”,

– “Cum influențează semnele, simbolurile și imaginile procesele memoriei, fixarea, stocarea și actualizarea / mobilizarea informațiilor ?”.

Procesul învățării nu are la bază simpla percepție, ci el presupune activitatea intelectuală efectivă a școlarilor. Prin urmare, mijloacele de învățământ utilizate nu sunt simple materiale intuitive care să fie observate de școlari; ele își îndeplinesc funcția didactică numai dacă sunt utilizate efectiv de aceștia. Altfel spus, eficiența oricărui mijloc de învățământ presupune asigurarea caracterului complementar al predării – învățării.

Cele mai evoluate mijloace tehnice sunt cele din generația a patra și a cincea. Mijloacele tehnice moderne corelează latura pedagogică cu achizițiile noi din domeniul științelor despre educație (exemplu: învățământul programat, programele expert, programele flexibile etc.).

Utilizarea corectă a mijloacelor moderne de învățământ determina:

pregătirea psihopedagogică și metodică a profesorilor;

înlăturarea refuzului, din ignoranță, din partea profesorilor (Nu știu cum să

umblu cu aparatul …);

un program de formare inițială a cadrelor didactice în metodologia utilizării mijloacelor tehnice de instruire; familiarizarea cu ele și învățarea mânuirii lor.

Greșelile frecvente întâlnite la profesori:

greșeli la punerea în funcțiune a aparatelor;

dificultăți în deplasarea atenției, de la utilizarea mijlocului didactic către lecția propriu-zisă;

dificultăți în utilizarea descrierilor, explicațiilor ce însoțesc imaginile proiectate;

suprapunerea expunerii în detaliu cu imaginea vizuală;

profesorii au tendința de a utiliza mijloacele tradiționale.

Scopul utilizării mijloacelor de instruire este de a percepe, înțelege, fixa și consolida cunoștințele.

3.1. Mijloace tehnice de instruire

Mijloacele tehnice de instruire sunt un ansamblu de procedee mecanice, optice, electrice, electronice de înzestrare, păstrare, transmitere a informației.

Funcțiile mijloacelor tehnice sunt:

Funcția de comunicare, prin care profesorul are facilități crescute de transmitere a informației, iar elevii au posibilități numeroase de receptare a informațiilor;

Funcția demonstrativă prin substituirea obiectelor fenomenelor reale prin altele

mai accesibile: imagini, planșe, tablouri, grafice;

Funcția de motivare a învățării, de orientare a intereselor profesionale ale școlarilor. Imaginea audio-vizuală are o încărcătură emoțională și se adresează sensibilității copiilor. Prin cele percepute prin proiecții, copilul devine curios și acționează;

Funcția formativă și estetică determină profesorul la mai multă rigurozitate, sistematizare a informației cu efecte pozitive asupra structurilor cognitive ale elevilor, de percepere și evaluare a esteticului;

Funcția de evaluare a randamentului elevilor, prin:

eliminarea factorilor subiectivi în notare;

eliminarea efectului „hallo”;

Funcția de școlarizare substitutivă, de realizare a învățământului la distanță,

realizată prin angajarea televiziunii și nu numai: calculatorul prin internet.

Caracteristicile mijloacelor tehnice:

Flexibilitatea, adaptabilitatea – prin realizarea nevoilor momentului (foaia de celuloid poate fi ștearsă, completată, reutilizată);

Generalitatea vizează conținuturile ce pot fi vehiculate cu diferite mijloace de instruire (calculatorul are cel mai mare indice de generalitate, comparativ cu orice alt mijloc audio-vizual);

Paralelismul trimite la posibilitatea utilizării simultane a aceluiași mijloc în mai multe scopuri, de mai mulți utilizatori în același timp (calculatorul poate fi utilizat pentru asimilare de cunoștințe, verificare-evaluare, fixare, consolidare etc.);

Accesibilitatea ține de complexitatea mijlocului tehnic. Cu cât mijlocul tehnic este mai complex, cu atât accesul utilizatorilor depinde de folosirea unor programe speciale de instruire pentru cunoașterea și mânuirea aparatelor.

Fiabilitatea, întreținerea poate fi preventivă: cel ce utilizează mijloacele trebuie să respecte anumite operații în punerea în funcțiune.

3.2. Cerințe pedagogice în utilizarea

mijloacelor de învățare

Un mijloc de învățământ este eficient în actul de predare-învățare atunci când îndeplinește urmâtoarele condiții:

 se îmbina cât mai multe mijloace de învățământ, dacă lecția o cere;

 fiecare mijloc de învățământ să fie motivat în alegerea sa;

 mijlocul de învățământ utilizat să fie determinat de:

metodele și formele de activitate didactică utilizate;

metodele de evaluare și de verificare;

profesorul să fie pregătit în domeniu.

 elevul să fie pregătit pentru a utiliza mijloacele audio-vizuale;

 în timpul proiecției, se recomandă momente de conversație, discuții de grup,

jocuri de simulare;

să se pregătească întreaga clasă pentru perceperea materialului audio-video printr-o discuție prealabilă cu elevii;

să se reactualizeze ceea ce este cunoscut deja, formularea unor întrebări la care

să răspundă elevul în momentul proiecției etc.;

să se formuleze de către profesor unele întrebări „de descoperire”, lăsându-se copiilor o zonă de investigare în imaginile prezentate, acordân-se și sprijinul necesar.

Cele mai fososite mijloace didactice în activitățile cu preșcolarii sunt: manualul, caietul special, materiale sonore, calculatorul, planșe.

CAP. 4 ELEMENTE STRUCTURALE ALE CURRICULUM-ULUI: FINALITĂȚI/ OBIECTIVE, CONȚINUTURI, CU REFERIRE

LA CICLUL ȘCOLAR

4.1 Finalitățile educției. Clasificare

Educația (lat. educe, educere – a duce, a conduce), urmărește atingerea anumitor finalități. Termenul de finalitate este o denumire generică. Acest lucru l-a determinat pe I. Nicola să considere finalitățile o categorie integratoare, generală, care se exprimă în practica

educațională sub forma idealului educațional, a scopurilor și obiectivelor educaționale.

Finalitățile educației sunt orientări la nivel educațional pentru realizarea activității de formare-dezvoltare a personalității școlarilor. Aceste finalități devin funcționale numai atunci când se diferențiaza în ideal, scop și obiectivele educaționale.

Idealul educațional conturează viitorul model de personalitate adaptat la condițiile sociale ale unei etape istorice, pe care educația trebuie să-l efectueze în procesul de învățare. Prin idealul educațional se proiectează și se anticipează nevoile sociale obiective ale societății, precum și aspirațiile ei în ceea ce privește desfășurarea finalitatea acțiunii educaționale. Idealul educațional poate fi considerat o „instanță valorică din care iradiază norme, principii,strategii, scopuri și obiective determinate, care direcționează procesul de formare a tinerei generații”.

Scopurile educaționale reprezintă finalități educaționale și cuprind rezultatele ce urmează să se obțină prin acțiunea educațională. Specificul scopurilor educaționale constă în relatarea detaliată și practică a diferitelor situații instructiv-obiective pentru a obține idealul educațional. Ele vizează finalități educaționale particulare specifice disciplinelor, de exemplu: utilizarea calculatorului în învățământul preșcolar. În cazul calculatorului, scopurile educaționale sunt axate pe asimilarea de informații urmărind formarea aptitudinilor, asimilarea de cunoștințe punctuale sau deprinderi cerute de activitatea practică.

Obiectivele sunt finalități educaționale. Ele se realizeazî în intervale scurte de timp, referindu-se la secvențe de lecții sau lecții. Sunt enunțuri care descriu exact rezultatele așteptate la sfârșitul unei secvențe de instruire. Deci, au un caracter anticipativ. Obiectivele educaționale se împart în obiective de ordin cognitiv, obiective de ordin afectiv-emoțional și obiective de ordin comportamental.

Obiectivele educaționale reprezintă ipostaza ˝concretă˝ a finalităților și desemnează schimbările pe care procesul de învățământ le așteaptă prin rezultate concrete, exprimabile, vizibile.

Calități ale obiectivelor:

obiectivele sunt formulate sub formă de enunțuri dacă indică orientarea intențională a procesului de învățământ spre realizarea de performanțe și /sau competențe de

către elev ca subiect al învățării. Exemplu obiectiv pentru efectuarea cercetării utilizării calculatorului în învățământul preșcolar: Dezvoltarea interesului pentru cunoașterea și utilizarea calculatorului.

orice obiectiv vizează o anumită schimbare. Această interpretare corespunde învățării prin schimbarea conduitei cognitive.

Exemplu de obiectiv pentru utilizarea calculatorului în învățământul școlar care determină această schimbare, este: cunoașterea elementelor de limbaj și a componentelor calculatorului, a rolului lor și a modului de funcționare și utilizare a echipamentelor care formează sistemul P.C.

Obiectivele sunt generale atunci când sunt compatibile cu diferite obiecte de învățământ și se realizează în diferite cicluri școlare și specifice care menționează rezultatele așteptate ale învățării la finalul unui an de studiu. Ele urmaresc formarea cunoștințelor elevului de la un an de studiu la altul.

4.2 Proiectarea didactică

Conceptul de proiectare didactică conferă activității instructiv-educative rigurozitate științifică și metodică. Experiența a demonstrat că activitatea didactică devine cu atât mai fructuoasă, cu cât este mai temeinic și mai minuțios pregătită și ține cont de orientările și tendințele actuale ale didacticii moderne reprezentată de:

– pedagogia anticipativă și prospectivă;

– pedagogia obiectivelor;

– sistemul principiilor didactice generale și sistemul principiilor didactice specifice disciplinelor de studiu;

– organizarea instrucției și educației în funcție de achizițiile din teoria învățării;

– elaborarea planurilor calendaristice, a sistemelor de lecții,

– elaborarea planurilor tematice, a proiectelor de activitate didactică;

– aplicarea unor metode didactice moderne și eficiente;

– elaborarea unor instrumente obiective pentru evaluarea randamentului școlar al elevilor ș.a

Având în vedere cele menționate mai sus, se poate afirma că proiectarea activității didactice constituie premisa și condiția necesară pentru realizarea unui demers didactic eficient. Proiectarea didactică este o acțiune continuă, care presupune stabilirea sistemului de relații și dependențe existente între conținutul științific vehiculat, obiectivele operaționale și strategiile de predare, învățare și evaluare.

În proiectarea didactică se pornește de la un conținut fixat prin programele școlare care cuprind obiectivele generale, obiectivele – cadru și obiectivele de referință, care sunt unice la nivel național. Proiectul de lecție este un instrument de lucru și un ghid pentru învățător, oferind o perspectivă de ansamblu asupra lecției, dar în viziunea modernă are un caracter orientativ, având o structură flexibilă și elastică.

În activitățile noastre am preferat ca acest proiect să prevadă unele alternative de acțiune și chiar să ne permită reconsiderarea demersului anticipat atunci când situații neprevăzute au impus schimbarea.

Activitățile proiectate în cadrul experimentului au promovat învățarea prin problematizare, euristică, experimentală, creatoare etc., iar acțiunile de proiectare au fost raportate la: activitatea anterioară secvenței proiectate (activitate care a presupus identificarea aspectelor reușite sau a celor mai puțin reușite, în scopul prefigurării unor demersuri didactice de ameliorare); situația existentă în momentul proiectării (resursele psihologice ale elevilor, cele materiale, caracteristicile mediului de instruire ș.a.); cerințele impuse de programa școlară și de alte acte normative.

Elaborarea unei lecții, „departe de a fi o improvizație de moment, constituie un veritabil act de creație pedagogică, o construcție gândită, proiectată și organizată cu grijă în

toate aspectele ei esențiale și, uneori, chiar în cele de amănunt. În afara unor calități de personalitate, profesorul trebuie să dovedească și o profundă înțelegere a fenomenelor specifice instruirii și educației fundamentată pe o temeinică pregătire didactico-metodică pe o

cultură pedagogică elevată”.

Orice acțiune de proiectare și realizare a unei lecții reprezintă, de fapt, un set de decizii pe care educatorul le ia pentru a pune în corelație elementele prioritare ale activității sale și a găsi varianta optimă în raport cu situația educațională concretă. Schema de principiu a situațiilor asupra cărora profesorul trebuie să delibereze și să decidă ar putea fi constituită din

răspunsurile la câteva întrebări esențiale, răspunsuri care vor contura etapele proiectării didactice.