Sistemul Legislativ al Transilvaniei In Secolul al Xviii Lea

Diverse2

Sistemul Legislativ al Transilvaniei In Secolul al Xviii Lea

Byadmin ianuarie 1, 2024

TEZĂ DE DOCTORAT

Sistemul legislativ al Transilvaniei în secolul al xviii-lea

CUPRINS

Considerații introductive

1. Istoriografia problemei

2. Evoluția constituțională a Adunărilor de Stări în Transilvania până la încorporarea ei în Imperiul Habsburgic

2.1. Concepte fundamentale referitoare la originea și evoluția Adunărilor de Stări în Europa

2.2. Adunările de Stări în Ungaria și Transilvania până în secolul al XVI- lea

2.2.1. Tripartitul lui Werböczy (1517)

2.2.2. Afirmarea Adunării Stărilor ca factor constituțional în epoca Voievodatului autonom al Transilvaniei

2.3. Structura puterii în Transilvania secolelor XVI – XVII. Aprobatae Constitutiones (1653) și Compilatae Constitutiones (1669)

2.3.1 Principele

2.3.2 Dieta Transilvaniei

2.3.3. Activitatea legislativă a Dietei Transilvaniei în perioada Principatului Autonom. Prerogativele jurisdicționale ale Comitatelor

3. De la Principat la provincie habsburgică

3.1. Între centralizare și autonomie. Instituțiile Centrale ale Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

3.1.1 Guvernul Transilvaniei

3.1.2 Cancelaria Aulică a Transilvaniei

3.1.3 Cancelaria Transilvaniei

3.1.4 Dieta Transilvaniei

4. Evoluția constituțională a Transilvaniei în cadrul Imperiului Habsburgic între 1691-1762

4.1. Diploma Leopoldină

4.2. Sancțiunea Pragmatică

4.3. Dieta din 1744 și configurarea noii realități constituționale a Transilvaniei

4.4. Dieta din 1747

4.5 Dieta din 1748

4.6 Dieta din 1751

4.7 Dieta din 1752

4.8 Dieta din 1753-1755

5. Spiritul Luminilor reflectat în gândirea politico-juridică a Vienei

5.1.1 Concepte generale

5.1.2 Biografii intelectuale

5.2. De la idee la acțiune. Cazul Imperiului Habsburgic

5.2.1 Maria Tereza și spiritul iluminist (1740-1780)

5.2.2 Iosif al II-lea și Transilvania

6. Dietele anilor 1790-1792 și recalibrarea constituției

6.1. Dieta din 1790-1791

6.1.1 Contextul politic

6.1.2 Articolele de lege ale Dietei din 1790-1791

6.2 Articolele de lege ale Dietei din 1792

7. Între legea scrisă și dreptul cutumiar. Aspecte privind aplicarea cutumei în Comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea

7.1 Despre obicei în general

7.2 Veacul al XVIII-lea și cotitura juridică

9. Considerații finale

Anexe documentare

Bibliografie

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Demersul nostru vizează să elucideze, evoluția constituției și constituționalismului ardelean, după încorporarea Principatului Transilvaniei în structurile administrative ale Imperiului Habsburgic, având ca limită cronologică finală, prevederile Dietei din 1792. Pentru a putea realiza acest deziderat, ne propunem să urmărim toate acele aspecte care au contribuit decisiv la închegarea realităților constituționale din Principat, urmărind îndeosebi rolul instituțional și legislativ al instituției Dietei, ca for reprezentativ al nobilimii, în relația sa cu suveranul. Doar așa vom putea ajunge să conturăm o prezentare integrată a sistemului legislativ al Transilvaniei, în toate etapele dezvoltării sale politico-instituționale.

Problematica enunțată ne obligă să efectuăm un scurt periplu în istoricul Adunărilor de Stări din Transilvania, pornind de la primele sale mențiuni și până la transformarea țării în provincie Habsburgică la sfârșitul secolului al XVII-lea. Pe de o parte vom avea în vedere, relația instituțională pe care Congregația Generală a Transilvaniei a dezvoltat-o cu regii Ungariei de-a lungul timpului, și pe de alta surprinderea evoluției conceptului de individualitate istorică a Transilvaniei, prin prisma conturării sistemului celor trei națiuni recepte. Pentru a putea nivela calea ce duce la înțelegerea acestora, deci într-o oarecare măsură ca introducere la însăși problematica specifică, ni s-a parut necesar să urmărim mecanismele interne a ceea ce numim sistem legislativ în Transilvania de dinainte de cucerirea habsburgică precum și o analiză detaliată a sistemului juridic post-cucerire. Perspectiva comparatistă a celor două sisteme de gândire care s-au împletit volens nolens de-a lungul veacului este imperioasă pentru cercetarea noastră și are ca finalitate conturarea unei imagini clare asupra obstacolelor care au barat comunicarea dintre centru și provincie.

Demersul nostru este cu atât mai complex și inovator cu cât, pentru a desluși sistemul juridic ardelean, trebuie să efectuăm o incursiune până însăși la începuturile Regatului Sfântului Ștefan, respectiv momentul apariției primelor legi scrise. În acest sens punem aici și problema apariției și dezvoltării statului (mai întâi a Regatului Maghiar, iar mai apoi a Principatului autonom al Transilvaniei) care, în viziunea lui Max Weber, este o entitate ce posedă monopolul asupra folosirii legitime a forței. Tocmai acest principiu al anihilării opoziției armate l-au folosit și habsburgii în momentul abrogării dreptului de ius resistendi. Odată înlăturat, primul pas spre subordonarea nobilimii și a stărilor era îndeplinit.

Dezmembrarea Regatului Ungariei și constituirea Principatului autonom, la mijlocul secolului al XVI-lea, a conturat o nouă etapă în evoluția sistemului constituțional al Transilvaniei. Având suportul legislativ în Tripartitul lui Werbőczy, la care s-au adăugat în a doua parte a veacului al XVII-lea, Constituțiile Aprobate (1653) și Constituțiile Compilate (1669), realitatea instituțională a Principatului și-a găsit forma finală. În cadrul acestei secțiuni, atenția noastră se va îndrepta asupra prerogativelor deținute de cele două instituții fundamentale, angrenate în procesul legislativ, Principele și Dieta, până la cucerirea Habsburgică.

Cucerirea Transilvaniei de către habsburgi a adus treptat schimbări majore în ceea ce privește instituțiile creatoare de drept, iar unele dintre aceste schimbări s-au făcut chiar cu concursul Dietei. Aspectul central, asupra căruia o să stăruim și care în opinia noastră a reprezentat chintesența întregului proces legislativ desfășurat pe parcursul secolului al XVIII-lea, gravitează în jurul articolelor de lege cuprinse în intervalul 1744-1792, cunoscute și sub denumirea de articolele novelare. Prin analiza sistematică a acestora vom încerca să evidențiem modificările care au avut loc în structura constituțională a Principatului până în zorii veacului al XIX-lea. Tocmai din acest motiv am luat hotărârea, la sugestia doamnei Susana Andea, să traduc în limba română, aceste articole de lege, ale căror conținut se află în anexele acestei lucrări. Intenția noastră nu a fost să realizăm o traducere literară a legilor, ci mai degrabă una în spiritul lor, care să poată fi folosit sub forma unui instrumentar juridic, pentru cercetătorii problemei.

Traducerea integrală a articolelor de lege a durat ceva mai bine de doi ani, însumând un vast volum de muncă și o constantă cercetare a legislației și a limbajului juridic specific epocii. Esența tezei și aportul științific adus istoriografiei române este adus în mare parte de această traducere, atât de necesară cercetătorilor secolului al XVIII-lea transilvan, și, de ce nu și a celui următor. Analiza textuală a articolelor de lege emise pe parcursul veacului Luminilor, în cuprinsul celor 8 Diete cu caracter legislativ se vrea a fi un început de parcurs științific și de cercetare aprofundată și temeinică a problemei juridice în Transilvania Habsburgică.

Pornind în analiza noastră de la aceste coordonate fundamentale, dorim să precizăm încă de la început că tematica sistemului legislativ al Transilvaniei va fi privit îndeosebi din acest unghi. Vastitatea materialului documentar cu care ne-am confruntat încă de la debutul demersului nostru ne-a determinat să ne îndreptăm atenția către palierul juridic, a cărui evoluție și subtilități vom încerca să le surprindem în paginile tezei. Atât evoluția instituțiilor centrale cât și a celor locale, cu toate schimbările survenite în cadrul acestora pe parcursul secolului al XVIII-lea, vor fi dezbătute și surprinse, tot din perspectiva noii legislații emise.

La o primă vedere, problematica urmărită este una relativ simplă, fiind abordată de-a lungul timpului în mai toate studiile care aveau ca subiect principal istoria juridică a Transilvaniei, dar și tangențial în cele care priveau istoria sa instituțională, socială, economică, politică, religioasă, locală. Totuși, lucrările care tratează aspectele juridice ale Transilvaniei în secolul al XVIII-lea se limitează în general la prezentarea instituțiilor centrale abilitate să emită acte normative precum și la prezentarea succintă a celor locale însărcinate cu aplicarea și implementarea normelor. Pentru a putea înțelege însă complicatul sistem legislativ ardelean pe parcursul unui secol, în care schimbarea mentalităților, a instituțiilor și a tot ceea ce era vechi și complicat – în speță medieval – devenise prioritate pentru Curtea de la Viena, ar trebui să ne axăm cercetarea pe două linii directoare. În primul rând, spre o analiză generală asupra instituțiilor centrale creatoare de drept precum și a celor locale care aveau misiunea să implementeze legea iar pe de altă parte asupra realizărilor efective, a gradului de receptare și realizare în administrație a acestor norme. De altfel, majoritatea cercetărilor istorice de până acum au scos în evidență tocmai raportul dintre politic și administrație, în perspectiva sa legislativă, pe baza instrucțiunilor, a ordinelor și a dispozițiilor ca și efort de constituționalizare. Nu vom putea identifica niciodată nivelul la care a ajuns administrația și societatea transilvăneană în urma eforturilor centralizatoare ale Vienei pe parcursul secolului dacă nu vom putea monitoriza și gradul de realizare și de implementare a legislației.

Unul dintre scopurile fundamentale ale acestei teze este de a descoperi în ce măsură voința centrală găsea teren propice de manifestare pe teren transilvan din punct de vedere juridic, precum și modul în care normele de drept erau cunoscute, aplicate și respectate de administrația locală. Înțelegerea cu adevărat a noțiunii de sistem legislativ, cu toate implicațiile sale politice, sociale, economice este imperativă și indispensabilă pentru un asemenea studiu. Pentru a ne putea realiza pe deplin obiectivele conturate, avem nevoie să ne însușim trei coordonate fundamentale:

a. viziunea noilor autorități politice asupra modului de funcționare a statului vizând aici factorul legal, instituțional și jurisdicțional, precum și concepția juridică și scopurile finale ale normelor emise de la centru;

b. gradul de implementare al legislației realizat de administrația locală;

c. aplicarea efectivă în timp a textelor de lege deci stabilitatea legislativă.

Realizarea demersurilor prezentate mai sus se bazează pe modul în care vom identifica diversele atribuții ale organelor abilitate cu emiterea actului juridic cu valoare de lege. Problema care apare aici nu este atât multitudinea de instituții cu îndatoriri legiuitoare cât mai ales suprapunerea competențelor acestora. Dorința de a le tranșa favorabil și de a se impune unele în defavoarea celorlalte a creat nu de puține ori confuzii și blocaje la nivelul administrației. Pe de o parte avem organele centrale din capitala Imperiului care doreau și de foarte multe ori reușeau să-și impună proiectele, iar pe de altă parte avem vechile instituții transilvănene în frunte cu Dieta care acționau în direcția conservării și, de ce nu, a întăririi privilegiilor străvechi. Ciocnirea dintre dorința autorităților centrale vieneze care doreau o Transilvanie obedientă și Stările ardelene s-a dovedit a fi în multe rânduri extrem de dură și cu rezultate schimbătoare și imprevizibile. Principatul Transilvaniei, care avea o poziție aparte în cadrul monarhiei ca țară a coroanei și care nu putea fi guvernată de la Viena ca alte țări componente, a fost legat de Imperiul Habsburgic printr-o luptă surdă dintre monarh și stările indigene prin centralizarea și modificarea aparatului administrativ.

Un alt punct care nu poate lipsi dintr-o cercetare de acest gen este o analiză sisare pe teren transilvan din punct de vedere juridic, precum și modul în care normele de drept erau cunoscute, aplicate și respectate de administrația locală. Înțelegerea cu adevărat a noțiunii de sistem legislativ, cu toate implicațiile sale politice, sociale, economice este imperativă și indispensabilă pentru un asemenea studiu. Pentru a ne putea realiza pe deplin obiectivele conturate, avem nevoie să ne însușim trei coordonate fundamentale:

a. viziunea noilor autorități politice asupra modului de funcționare a statului vizând aici factorul legal, instituțional și jurisdicțional, precum și concepția juridică și scopurile finale ale normelor emise de la centru;

b. gradul de implementare al legislației realizat de administrația locală;

c. aplicarea efectivă în timp a textelor de lege deci stabilitatea legislativă.

Realizarea demersurilor prezentate mai sus se bazează pe modul în care vom identifica diversele atribuții ale organelor abilitate cu emiterea actului juridic cu valoare de lege. Problema care apare aici nu este atât multitudinea de instituții cu îndatoriri legiuitoare cât mai ales suprapunerea competențelor acestora. Dorința de a le tranșa favorabil și de a se impune unele în defavoarea celorlalte a creat nu de puține ori confuzii și blocaje la nivelul administrației. Pe de o parte avem organele centrale din capitala Imperiului care doreau și de foarte multe ori reușeau să-și impună proiectele, iar pe de altă parte avem vechile instituții transilvănene în frunte cu Dieta care acționau în direcția conservării și, de ce nu, a întăririi privilegiilor străvechi. Ciocnirea dintre dorința autorităților centrale vieneze care doreau o Transilvanie obedientă și Stările ardelene s-a dovedit a fi în multe rânduri extrem de dură și cu rezultate schimbătoare și imprevizibile. Principatul Transilvaniei, care avea o poziție aparte în cadrul monarhiei ca țară a coroanei și care nu putea fi guvernată de la Viena ca alte țări componente, a fost legat de Imperiul Habsburgic printr-o luptă surdă dintre monarh și stările indigene prin centralizarea și modificarea aparatului administrativ.

Un alt punct care nu poate lipsi dintr-o cercetare de acest gen este o analiză sistematică a ceea ce unii istorici au numit fundamentul însăși al sistemului politic ardelean și anume Constituțiile Transilvaniei: Tripartitul lui Werbőczy, Aprobatae Constitutiones și Compilatae Constitutiones. Toate acestea au fost transpuse în Diploma Leopoldină, act cu valoare constituțională prin care stărilor le erau recunoscute și garantate toate privilegiile străvechi. Tendințele de centralizare exercitate de Viena pe parcursul întregului secol s-au izbit de refuzul categoric al nobilimii maghiare, al sașilor și al secuilor care vedeau în aceste biblii garantarea drepturilor străvechi și menținerea ordinii constituționale. Înverșunarea cu care națiunile Transilvaniei au apărat aceste legiuri au pus în dificultate Curtea de la Viena, autoritățile centrale trebuind să-și folosească toată iscusința și priceperea politică pentru a putea eluda principalele articole. Pentru aceasta, fără a anula constituția transilvană de jure, amputarea ei de facto s-a produs printr-un joc politic abil încă din momentul trecerii provinciei sub administrația Casei de Habsburg. Contradicția dintre prevederile constituției și realitatea politică, determinată de tendințele centralismului plănuite de Viena, și revendicările solicitate de Stările din Transilvania au influențat dezvoltarea politicii interne a provinciei în secolul al XVIII-lea. Alături de analiza legilor scrise ale Transilvaniei, un capitol al acestei teze va fi dedicat și normelor consuetudinare utilizate în activitatea procesuală a Comitatului Cluj pe parcursul secolului al XVIII-lea. În condițiile lichidării Dietei ca factor constituțional această formă nescrisă a dreptului a intervenit tot mai des în rezolvarea spețelor aflate pe ordinea de zi a instanțelor. Posedând o mare capacitate de a se adapta la nevoile practice ale cazuisticii, mențiunile sale în activitatea procesuală a secolului al XVIII-lea devin tot mai prezente.

Un ultim punct pe care vom încerca să-l atingem în lucrarea de față este cel al influenței principalelor curente culturale ale epocii asupra elitei centrale și locale. Mai exact, în ce măsură ideile și reprezentanții iluminismului au influențat modul de gândire, mentalitatea și în general concepțiile factorilor de decizie din Imperiu. Ne vom axa aici cu precădere pe scrierile juridice și cu caracter social la modă care cu siguranță au ajuns în vederile și atenția mai marilor epocii, modificându-le sau cel puțin influențându-le deciziile.

Abordarea din perspectivă istoriografică a unui subiect de acest gen nu este o întreprindere facilă dacă are pretenția de exhaustivitate. De altfel noi nu ne propunem să epuizăm subiectul ci doar să scoatem în evidență, cât mai clar, aspectele referitoare la sistemul politic și legislativ al Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, cu toate implicațiile pe care le-a avut asupra constituției și a dreptului constituțional al Principatului.

CAPITOLUL I

ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Piatra de temelie în ceea ce privește demersurile istoriografice referitoare la autonomia Transilvaniei o pun istoricii interbelici în frunte cu Ioan Lupaș. Studiul intitulat Realități istorice în Voievodatul Transilvaniei prezintă Transilvania ca o individulitate, ca o țară de sine stătătoare în cadrul Regatului Maghiar, marcată de un profund particularism politic, cultural și economic. În argumentațiile domniei sale folosește informații extrase din lucrări aparținând istoriografiei maghiare menite să ofere un plus de autoritate unei teme de altfel foarte sensibile în epocă potrivit cărora Transilvania și Ungaria nu au format niciodată o singură țară, ci două țări deosebite. Cauzele acestei istorice separații în opinia distinsului profesor clujean se regăsesc în deosebirile geografice, etnice, social politice și mai ales religioase care îndreptau Ungaria spre apus iar Transilvania preponderent spre răsărit, datorită mai ales populației majoritare care aparținea bisericii orientale. Izolarea și situarea Transilvaniei la marginea Regatului Maghiar, nevoită să recurgă adesea la propriile ei mijloace în vederea apărării graniței, impunea o organizare autonomă. În aceeași ordine de idei și ca o concluzie, dorința de independență era așa de ridicată în această „țară” încât pe parcursul întregului Ev Mediu ea a fost sprijinul permanent, aproape rezerva sigură a tuturor aspirațiunilor, revoltelor, pretențiunilor și rivalităților îndreptate contra puterii centrale a Regatului Ungar.

Același Ioan Lupaș, în cunoscutul său studiu referitor la Evoluțiunea constituțională a Transilvaniei, realizează o scurtă trecere în revistă a istoriei Transilvaniei din cele mai vechi timpuri până la Unirea de la 1918. Domnia sa înfățișează evoluția constituțională a Transilvaniei împărțind-o în trei etape principale. Prima fază este reprezentată de perioada cuprinsă între apariția statului dac și jumătatea secolului IX, denumită și Faza prenatală a Statului Transilvan. A doua etapă este cea cuprinsă între veacurile IX-XVI respectiv Faza ducatelor și a Voievodatului transilvan. Ultima perioadă este reprezentată de Transilvania aflată sub suzeranitate otomană și cea a Principatului iar ulterior a Marelui Principat sub supremație austriacă.

Ideea de bază care răzbate în a doua parte a studiului este larga autonomie de care se bucura provincia în raport cu Regatul Maghiar. Ioan Lupaș prezintă această perioadă ca fiind epoca de aur a țării în care, cu toate că din punct de vedere politic era inclusă în granițele Ungariei, ea era totuși separată de acesta, în principal datorită organizării voievodale și a sistemului de legi care-i conferea o veritabilă autonomie. Aceste drepturi și libertăți s-au menținut și chiar accentuat în a doua parte a existenței sale și anume în timpul Principatului aflat sub suzeranitate otomană. Noua formulă statală este pur și simplu idealizată de către istoric mai ales datorită marii libertăți de mișcare pe care turcii o îngăduiau principelui și stărilor de a acționa pe plan extern. Din punct de vedere constituțional-politic ridicarea țării la rang de Principat reprezenta un mare pas înainte, suveranul fiind ales de către Dietă și confirmat de sultan în vreme ce în perioada anterioară regele era cel ce numea voievodul.

Ultima perioadă care reprezintă interes pentru noi este cea habsburgică, văzută de istoric ca un mare pas înapoi față de perioada Principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană. Imixtiunile tot mai puternice ale Curții de la Viena care își putea impune supremația doar cu sabia și tunul a făcut ca gloria de odinioară a Principatului să apună, principalele sale instituții fiind transformate în simple unelte aflate în mâna diverșilor factori de decizie imperiali. Hotărârilor dietale altădată înzestrate cu o forță legislativă deosebită li s-a diminuat din importanță, Curtea de la Viena înlăturându-le sau modificându-le în concordanță cu propriile interese. La fel s-a întâmplat și cu noua instituție a guvernatorului: locțiitorul împăratului în provincie, care devine un simplu funcționar superior. Dirijismul austriac s-a manifestat după cum ne informează studiul nu doar pe plan politic ci și economic și mai ales religios unde catolicismul a făcut pași importanți în recâștigarea terenului pierdut în veacul al XVII-lea. Cu toate acestea, spiritul autonom transilvan nu a dispărut ci, din contră, s-a consolidat pe parcursul secolului al XVIII-lea, împotriva habsburgilor coalizându-se într-o alianță fățișă toate cele trei națiuni politice ale țării la care s-au adăugat spre sfârșitul secolului și românii, înșelați în speranțele lor de indiferența habsburgică.

În studiul intitulat Individualitatea istorică a Transilvaniei, Ioan Lupaș reafirmă cu tărie autonomia Voievodatului Transilvaniei, afirmând că deși era oficial încorporată în cadrul Ungariei a păstrat cele mai strânse legături cu Principatele Române, bazându-se mai mult pe cununa de munți a Carpaților decât pe șesul apusean. În prima parte a studiului se insistă asupra relațiilor pe care diverșii voievozi ai Transilvaniei le-au avut cu regii arpadieni iar mai apoi angevini, menționându-se relațiile adeseori tensionate dintre cei doi poli de putere. Lupaș analizează toate elementele de fond care au înclinat balanța influenței în favoarea unuia sau altuia, descriind meșteșugit mecanismele legale folosite de cele două părți pentru dobândirea și exercitarea autorității legislative, administrative și juridice. Un prim punct în exemplificarea celor afirmate mai sus se referă la modalitățile prin care cei doi suverani înțelegeau să poarte această luptă. Astfel, pentru a limita cât mai mult autoritatea voievodului, regele acorda donații familiilor care se distingeau în lupte sau acorda largi privilegii populațiilor colonizate: sașii, secuii, cavalerii teutoni, cu scopul de a-i fideliza și de a-i folosi la nevoie ca factor de presiune. Cu toate acestea, unii voievozi domneau în Transilvania ca niște adevărați suverani, subordonându-și administrația și colectând veniturile țării. Cele două elemente: vistieria și subordonarea funcționarilor inferiori îi confereau voievodului forța și prestigiul politic necesar pentru a se împotrivi la nevoie oricărei tentative regale de limitare sau anulare a autonomiei Transilvaniei.

Al doilea punct asupra căruia merită să zăbovim este cel legat de situația legislativă a țării în perioadă avută în vedere. Din punct de vedere legal, autoritatea care statua în privința administrației și justiției era congregația generală a țării. Puterea reală a acestui parlament regional consta în capacitatea de a adapta hotărârile dietelor generale ungare la specificul local în cazul în care acestea intrau în contradicție cu statutele țării. Dreptul de a promulga legile, acordat stărilor ardelene oferea acestora o veritabilă putere de decizie, putându-le adapta sau modifica, conform împrejurărilor specifice fără a intra însă în contradicție cu legile dietei ungare.

În partea a doua a studiului se prezintă succint perioada Principatului autonom de la întemeierea acestuia, trecând prin anii dominației habsburgice în Transilvania și până la reformele administrative ale împăratului Iosif al II-lea. Dacă istoria politică a Principatului în perioada când se afla sub suzeranitate otomană este prezentată destul de îngăduitor, marșându-se pe ideea de largă autonomie internă de care se bucura țara, în partea dedicată stăpânirii austriece lucrurile stau puțin diferit. Preluarea de către Curtea de la Viena a tuturor inițiativelor de politică externă a privat țara de una din principatele atribute care i-au adus faimă în secol al XVII-lea. În ceea ce privește politica internă, implicarea tot mai pronunțată și violentă a curții imperiale soldată cu restrângerea autonomiei a generat o reacție înverșunată din partea stărilor, care au replicat prin intermediul dietelor și a guvernului. Perioada este văzută ca una neagră în istoria Ardealului din punct de vedere constituțional, marcând ceea ce putem numi începutul sfârșitului pentru conceptul de autonomie administrativă, politică și juridică de care s-au bucurat națiunile de-a lungul timpului.

Problema transilvană și mai ales chestiunile care se leagă de aspectul politico-juridic al țării, reprezintă una din temele fundamentale ale marelui istoric ardelean Ioan Lupaș. Veritabil deschizător de drumuri pentru istoriografia românească a problemei, studiile reputatului istoric sunt tratate cu atenție și cu o deosebită acribie științifică nelăsând loc de interpretare. Din considerente legate de spațiu ne vom limita în continuare la a aminti doar alte câteva lucrări publicate de acesta, care au ca temă centrală problema individualității istorice a Transilvaniei. Prezentele articole au fost publicate în Studii, Conferințe și Comunicări Istorice, volumele II, III și IV, în intervalul 1940-1943, tratând teme care se întind din secolul al XIII-lea până în veacul al XVIII-lea incluzând aici și începuturile dominației habsburgice asupra Transilvaniei.

Un alt mare istoric din perioada interbelică, Ioan Moga, valorifică tema transilvană cu studiul intitulat Voevodatul Transilvaniei. În linii mari argumentația referitoare la autonomia Transilvaniei în cadrul Regatului Maghiar nu diferă prea mult față de cele ale lui Ioan Lupaș, ale cărui cercetări de altfel le continuă. Acel regnum Transilvanum invocat și de Lupaș și care a caracterizat perioada de sfârșit a secolului XIII, reprezintă centrul lucrării și conceptul de bază al demonstrației privitoare la autonomia Ardealului. Tendințele spre suveranitate proprie ale Transilvaniei manifestate nu doar pe parcursul secolului al XIII-lea ci și în veacurile următoare, întăresc în concepția istoricului ideea individualității țării și parcursul pe care aceasta l-a avut în secolele următoare.

Șerban Papacostea în cartea sa Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, consacră un capitol evoluției Transilvaniei pe parcursul secolului al XIII-lea, urmărind geneza noului regim. Trăsăturile caracteristice ale noului sistem de guvernare, remarcă istoricul, aveau să funcționeze în voievodat până la prăbușirea statului maghiar în 1526 iar apoi într-un cadru ușor modificat până în secolul al XVIII-lea. Criza prin care trecea regatul după marea invazie tătaro-mongolă de la 1241 a accelerat procesul de constituire și afirmare socială a nobilimii din Transilvania și a dus în final la transformarea ei în forță politică. Treptat rolul nobilimii devine tot mai important, evoluând de la statutul de stare privilegiată la cel de corp politic asociat la exercițiul puterii publice. Apariția instituției adunării generale a nobililor precum și consacrarea puterii judiciare a acestora va aduce cu sine și tendințele tot mai pronunțat autonomiste ale voievodatului. Instituționalizarea puterii nobiliare în secolul al XIII-lea a dus în final la consolidarea puterii voievodale și a rivalității acesteia cu regalitatea. Tendințele de eliminare a puterii și influenței curții regale în treburile interne ale Transilvaniei s-au menținut și în secolele următoare, accentuându-se în perioada de început a secolului XVI odată cu criza de structură a regatului. Pe fondul unei continue întăriri ale autorității voievodului și a puterii nobiliare transformate treptat în veritabile instituții cu funcții dintre cele mai complexe, influența regelui devine tot mai redusă. De altfel prăbușirea regatului la Mohacs nu a găsit Transilvania descoperită constituțional și politic, ci din contră cu instituții viabile care au putut suplini rapid vidul creat.

Aceleași idei legate de autonomia Transilvaniei în cadrul Regatului Ungar, reies și din cartea profesorului Ioan Aurel Pop, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. În capitolul consacrat autonomiei Voievodatului Transilvaniei, se precizează încă de la început că țara era diferită de Ungaria propriu-zisă prin însăși tradiția sa voievodală liberă, secolul al XIII-lea reprezentând apogeul acestei stări de fapt. În opinia sa, această perioadă de independență a început să fie vizibilă și să se manifeste clar în timpul voievodului Ștefan, care exercita prerogative suverane în ducatul său, donând moșii și confirmând privilegii. Întărirea progresivă a autonomiei Transilvaniei către sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea face să se dezvolte ideea unui stat suveran ieșit de sub tutela regală. Confirmarea acestor tendințe secesioniste se concretizează după cum ne relatează autorul, în denumirea pe care țara o primește chiar de la regele Andrei al III-lea și anume regnum Transilvaniae. Sporirea atribuțiilor voievodale cu o parte din prerogativele regale precum și convocarea pentru prima dată a adunării generale a nobililor țării Transilvaniei diferită de Dieta Ungariei, conferă țării un statut aparte, de independență în raport cu Regatul Ungariei. Perioada de apogeu a Regatului Transilvaniei, s-a derulat după cum ne informează distinsul profesor în primul sfert al veacului XIV, când în fruntea voievodatului se afla Ladislau Kán. Nesocotind autoritatea regală el se comportă ca un adevărat suveran, ocupând târguri, moșii și cetăți ale regelui sau numind episcopi și uzurpând moșii bisericești. O să fie nevoie de aproape douăzeci de ani din care cinci de război civil pentru ca autoritatea regală să fie restabilită în Transilvania. Mergând pe linia directoare a scrierilor lui Lupaș și Moga, Ioan Aurel Pop constată apropierea voievodatului Transilvaniei de celelalte două țări române în contextul Cruciadei Târzii, autonomia țării fiind indisolubil legată de legăturile politice și economice cu acestea în contrapondere cu tendința de slăbire a dependenței politice fsță de Ungaria.

Tema individualității istorice a Transilvaniei în raport cu Regatul Maghiar a fost reluată și de către Cristina Feneșan în lucrarea Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei. Istoricul nu se depărtează foarte mult de linia generală a istoriografiei române prezentând aceeași argumentație pe care Ioan Lupaș, Ioan Moga și Ștefan Pascu o ofereau cu ceva timp în urmă respectiv configurația geografică deosebită care apropia Transilvania mai mult de Moldova și Țara Românească decât de Ungaria; funcția de apărare în fața pericolului otoman care a contribuit la dezvoltarea și organizarea autonomă a voievodatului; vechimea istorică a voievodatului din punct de vedere teritorial-politic pe care regalitatea maghiară nu a putut-o dezrădăcina. În aceste condiții, opinează doamna Feneșan: autonomia recunoscută a voievodatului s-a manifestat sub trei aspecte: administrativ, legislativ și militar. Dacă primele două au fost practic epuizate de argumentațiile convingătoare ale lui Ioan Lupaș, autorul nefăcând altceva decât să reia exemplele și argumentația istoricului interbelic, partea privind organizarea militară distinctă a voievodatului este plusul de valoare adus istoriografiei. Demonstrația convingătoare cu privire la rolul și organizarea armatei în acea perioadă adâncește și întărește și mai mult părerile care susțin că Transilvania era o entitate statală aproape independentă în cadrul Regatului Maghiar. Autonomia administrativă, legislativă și militară au reprezentat principalii piloni de rezistență împotriva încorporării depline a voievodatului în regat și în același timp premisa principală pentru constituirea principatului autonom la mijlocul secolului al XVI. Rapida organizare a stărilor Transilvaniei, conchide istoricul, în vederea organizării noii ordini statale după transformarea Budei în pașalâc, nu putea fi realizată decât dacă exista o tradiție în acest sens. Faptul că principalele instituții consacrate în perioada medievală au dăinuit și în perioada care a urmat nu face decât să întărească această concluzie. Practic ordinea instituțională ar putea explica rezistența stărilor transilvaniei la măsurile înnoitoare introduse de Habsburgi după trecerea țării sub autoritatea Vienei, văzute ca ingerințe intolerabile în tradiția constituțională a țării.

La rândul său, Călin Felezeu, cercetând marea problemă a întemeierii și evoluției Principatului Transilvaniei, a demonstrat că statutul rezervat de Poarta Otomană Principatului Transilvaniei a fost unul deosebit, de largă autonomie și nu s-a bazat doar pe considerente de ordin politico-strategic. Observațiile istoricilor otomani contemporani citați, sunt concludente în această direcție și anume că: Transilvania nu era o țară supusă Ungariei și în consecință nicidecum parte integrantă a Regatului Maghiar. Un punct extrem de important pe care istoricul îl înfățișează, este tocmai statutul politico-juridic al Principatului autonom al Transilvaniei. Otomanii, respectând tradiția voievodatului, nu au considerat principii transilvăneni ca simpli reprezentanți și susținători ai ideii de stat ungar ci din contră evoluția ulterioară anului 1541, a demonstrat că tendințele politice ale Transilvaniei s-au dovedit a fi ostile suzeranității maghiare, plăsmuită și propagată cu mijloacele exclusive ale catolicismului în doctrina mistică despre Sacra coroană.

Tema individualității istorice a Transilvaniei față de Ungaria este îmbrățișată de toată istoriografia românească și nu numai. Am încercat să înfățișăm aici doar câteva din studiile realizate în ultimul secol și care cuprind această temă fie ca subiect în sine sau doar ca un capitol sau două dintr-un volum mai larg. Ideea de la care pornește orice lucrare de istorie a Transilvaniei pe această temă, este că această țară a avut un destin istoric propriu, reprezentând o individualitate în cadrul Regatului Ungariei. Înrădăcinat adânc în mentalul stărilor, conceptul de autonomie va deveni realitate politică odată cu nașterea Principatului în secolul al XVI-lea. Aflată sub suzeranitatea formală a Porții, Transilvania nu a simțit presiunea și amestecul acesteia în treburile interne și externe. De altfel acele ahd-nâme-urile otomane care reglementau relațiile dintre cele două entități, garantau țării: individualitatea, inviolabilitatea, menținerea conducătorilor locali, protecție în caz de agresiune străină, exercitarea liberă a cultului, neamestec în treburile interne, autoguvernare în fața legilor și tradiției locale, deci un întreg arsenal de drepturi și libertăți, de care Transilvania nu s-a bucurat în perioada regilor maghiari.

Născută în perioada Voievodatului și maturizată în timpul Principatului ideea de autonomie a fost referința după care se ghidau stările în viața și în ordinea politică a Transilvaniei. Concretizată și legalizată în actele cu valoare constituțională elaborate pe parcursul secolelor XVI-XVII, ideea de libertate și autonomie a reprezentat o constantă pe întreaga perioadă a principatului, fie că vorbim de perioada suzeranității otomane sau de cea a stăpânirii habsburgice. Încercările celor din urmă de a limita la minim rolul legislativ al instituțiilor transilvane a generat nu de puține ori reacția virulentă a celor trei națiuni, care-și vedeau încălcate în acest fel anticele privilegii.

După cum afirmam la începutul acestei incursiuni istoriografice, partea a doua a lucrării noastre va conține date referitoare la instituțiile Principatului Transilvaniei din secolul al XVIII-lea. Ne vom referi aici atât la organele centrale creatoare de drept cât și la cele locale în mâna cărora cădea sarcina de a implementa deciziile venite de sus. Înțelegerea exactă a problematicii legislative și administrative este o cerință sine qua non pentru tema noastră, fără de care nu am putea reconstitui trecutul Principatului.

Pentru a da impresia că respectă ordinea constituțională consacrată în secolele anterioare, după cucerire, habsburgii au păstrat vechile instituții ale Principatului, sprijinindu-și autoritatea pe puterile politice ale țării. Diploma leopoldină care a ținut loc de constituție a Transilvaniei până la 1848, s-a obținut prin lungi tratative ale stărilor Transilvaniei cu Curtea. Prin cedarea suveranității politice, stările au obținut în schimb întărirea întregului complex de privilegii și prerogative ale celor trei națiuni. Timpul va dovedi că intențiile Vienei erau de fapt cu totul altele, puterea de decizie trecând treptat în mâinile noilor organisme centrale în timp ce autoritatea instituțiilor locale este mult diminuată. Chiar dacă nu le-a desființat niciodată, tendințele centralizatoare dictate de Curte vor leza și știrbi autoritatea jurisdicțională a organelor legislative transilvănene. Reacția vehementă dar târzie a națiunilor reprezentate de instituția Dietei după moartea lui Iosif al II-lea, va duce la anularea principalelor reforme și deci revenirea la ordinea constituțională tradițională. Jocul dus între puterea centrală vieneză și instituțiile locale transilvănene pentru acapararea și exercitarea puterii, va reprezenta o constantă pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, având ca efect final rodarea și aplicarea unui nou sistem legislativ caracterizat de îmbinarea principilor medievale cu cele moderne.

Cercetarea istorică privitoare la problemele din domeniul administrației veacului al XVIII-lea transilvan se află încă într-un stadiu incipient, cu toate progresele care s-au făcut în ultimii douăzeci de ani. Cu toate că în sintezele de istorie a Austriei și Ungariei redactate de-a lungul timpului există literatură privitoare la tema menționată, din păcate aceasta tratează superficial situația administrativă a Transilvaniei, iar dacă o face se referă mai mult la transformările suferite de organismele centrale. În acest context sumbru, sarcina cercetătorilor actuali este de a lămuri pe cât posibil structura și modul de funcționare al instituțiilor și organelor transilvănene pe parcursul secolului luminilor. Înțelegerea exactă a modului de funcționare a acestor organisme într-un mediu aflat într-o permanentă mișcare nu este o întreprindere deloc ușoară și necesită un volum imens de muncă.

De la bun început trebuie amintit că atenția noastră se va concentra asupra istoriografiei românești și a lucrărilor redactate în limbile engleză și franceză. Totuși, creația istoriografică de o certă valoare istorică aparținătoare literaturii științifice germane și maghiare, care cuprind informații relevante studiului nostru vor fi menționate și analizate.

Prima sinteză de istorie a Transilvaniei care conține și detalii despre domeniul administrativ îi aparține lui George Bariț. În lucrarea sa fundamentală, publicată la Sibiu între 1889-1891, Părți alese din istoria Transilvaniei, istoricul ardelean oferă o perspectivă largă asupra noii ordini instaurate în Transilvania după anul 1688. Abundentă în informații, prezintă interes pentru noi mai ales pentru că oferă detalii prețioase despre negocierile purtate între Curte și reprezentanții Principelui Transilvaniei în contextul ofensivei habsburgice în sud-estul Europei, precum și despre evoluția constituțională și administrativă a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, consecință directă a modificărilor politice produse. Un alt plus al acestei sinteze este dat de publicarea pentru prima dată în limba română a textului Diplomei Leopoldine, actul constituțional de maximă importanță, care a dominat viața legislativă a Principatului până la Revoluția de la 1848. Cu toate că nu tratează separat și organizat instituțile apărute după cucerirea habsburgică, informațiile prezentate despre istoricul, organizarea și funcționalitatea lor este extrem de valoroasă.

Prima lucrare de certă valoare privind istoria administrației secolului al XVIII-lea îi aparține lui J. Benkő. Publicată în două volume, autorul ne oferă o perspectivă generală asupra cadrului politic, instituțional și administrativ intracarpatic, reușind sa surprindă constantele dar și modificările produse în organizarea Principatului pe parcursul secolului Luminilor. Dacă din primul volum aflăm informații generale despre organizarea Transilvaniei, volumul al doilea este dedicat întru-totul istoriei administrative, tratându-se pe rând principalele instituții introduse de noua putere. Rând pe rând sunt analizați noii factori de decizie, în ordinea importanței lor, începând cu Cancelaria Aulică, Guberniul, Comisariatul Suprem Provincial și terminând cu Tezaurariatul. Nu sunt neglijate nici reprezentanțele acestor instituții de la nivel local, ale căror menire fundamentală era de a implementa și de a aduce la cunoștința generală diferitele ordine și instrucțiuni primite.

O apariție deosebit de utilă pentru lucrarea noastră o reprezintă colecția de hotărâri dietale publicată la Cluj în anul 1816, editată de Stephanus Halmágyi. Cartea cuprinde rezoluțiile dietei Transilvaniei de la 1744 până la 1792. Analiza acestor decizii în contextul epocii o să ne ajute la identificarea atribuțiilor pe care Dieta Transilvaniei le mai avea în a doua parte a secolului XVIII comparativ cu perioada secolului al XVII-lea, moment în care acest organ juca rolul forului legislativ principal.

Două surse de neocolit privitoare la activitatea și organizarea dietală pentru perioada avută în vedere, sunt reprezentate de Monumenta comitialia regni Transylvaniae, lucrare care tratează rezoluțiile dietale până în anul 1700 și sinteza în trei volume editată la Cluj de Gál L privitoare la activitatea instituției în perioada imediat următoare.

Perioada pozitivismului istoric din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar și din prima decadă a celui următor nu aduce realizări spectaculoase în ceea ce privește istoria administrației, afirmându-se mai degrabă prin lucrări de sinteză în bine cunoscutul stil evenimențial-cronologic, fără o detaliere structurată a problemelor administrative.

Cu totul altfel stau lucrurile în intervalul dintre cele două războaie mondiale când în prim planul istoriografiei românești își fac apariția o serie de istorici de o certă valoare intelectuală, Gheorghe Brătianu sau Ștefan Meteș. De altfel, din punctul de vedere al istoriei administrației, această perioadă este una dintre cele mai fecunde din întreaga istorie a României. Preocupările pentru istoria administrației din Transilvania și vorbim aici nu doar de secolul al XVIII-lea ci și de perioada Evului Mediu, se vor regăsi într-o serie de studii de referință nu doar pentru acea epocă, ci și pentru prezent, când cercetarea istorică face adesea apel la ele.

Unul dintre marii istorici ai periodei interbelice cu preocupări de istoria dreptului este fără îndoială Ștefan Meteș. Dintre studiile publicate în diverse reviste de specialitate am decis să poposim asupra celui care se referă la Scaunele românești de judecată din Transilvania din secolul al XIV-lea și până în cel al XVIII-lea, inclusiv. Practic studiul analizează componența, atribuțiile și jurisdicția scaunelor românești de judecată din Țara Hațegului, Țara Oltului și a Făgărașului, ținutul Beiușului și Maramureșului, iar în cele din urmă vorbește și despre scaunele protopopești. Ideea de la care pornește istoricul este că în perioada Evului Mediu, autonomia juridică a acestor zone cu componență majoritar românească se manifesta pe deplin, fără imixtiuni din partea autorităților centrale, fiecare sat, regiune sau țară organizându-și viața după propriile reguli de drept. Totuși, odată cu trecerea timpului și modificarea ordinii politice a țării, aceste autonomii juridice bazate pe norme de drept cutumiar tind să se restrângă și chiar să dispară din anumite zone. Modificarile în cadrul acestor autonomii locale, s-au accentuat pe parcursul secolului al XVIII-lea, odată cu tendințele uniformizatoare venite din partea autorităților habsburgice. Promovând ca și politică de stat absolutismul și uniformizarea administrativă, noua putere a încercat să substituie străvechiului drept consuetudinar unul bazat pe norme scrise, scopul final fiind să imprime un caracter uniform legii. Concluzia articolului este una sumbră pentru poporul român, deoarece înlocuirea dreptului nescris românesc cu cel scris maghiar sau austriac a aplicat o grea lovitură ființei naționale românești, obligată să renunțe la ultima formă de autonomie.

Fără doar și poate scrisul istoric românesc privitor la tematică instituțională și administrativă ar fi fost mult mai sărac fără studiile realizate în anii patruzeci de Rolf Kutschera și Helmut Klima. După cum însuși Rolf Kutschera ne informează în publicația sa, lucrări de sinteză despre guvernatorii Transilvaniei nu existau la acea vreme cum de altfel nu există nici până în zilele noastre în limba română. Așadar studiile celor doi sunt cu atât mai prețioase cu cât nici un alt istoric nu a acordat atenție subiectului, ele reprezentând din acest punct de vedere singurele borne de referință pentru cercetători.

Atât partea scrisă de Kutschera cât și cea redactată de Klima debutează cu o scurtă introducere în care ne este prezentată instituția guvernului, componența, îndatoririle membrilor săi, modul de funcționare, modificările care au apărut în timp precum și actul legal pe baza căruia aceasta funcționa. După această scurtă trecere în revistă a evoluției instituției pe parcursul secolului XVIII, debutează analiza propriu zisă a guvernatorilor de la primul, în persoana lui Gheorghe Bánffy (1691-1708) și până la Ludovic Folliot de Crenneville al cărui mandat se încheie în 1867.

Pe lângă informațiile legate de activitatea guvernului pe parcursul a aproape două secole, plusul de valoare pe care cele două studii ni-l oferă sunt reprezentate de informațiile privitoare la legăturile pe care această autoritate le avea cu celelalte organe de decizie din Principat și mai ales cu Dieta. Colaborarea dintre cele două instituții, reprezentate și reprezentante ale celor 3 națiuni privilegiate era inevitabil în contextul tendințelor de centralizare tot mai evidente ale Curții de la Viena. De altfel intervențiile prompte ale diverșilor împărați, prin numirea unor guvernatori străini de provincie avea ca scop tocmai boicotarea acestei colaborări instituționale și dinamitarea oricărei tendințe de subminare a autorității imperiale în provincie. Subordonarea guvernului în fața autorităților centrale s-a putut efectua mai ales datorită ambiguității unor prevederi din Diploma Leopoldină, care, permiteau împăratului să aibă ultimul cuvânt în numirea guvernatorului. Conform diplomei, numirea înalților funcționari, inclusiv a șefului guvernului se făcea de către monarh dar numai din rândul transilvănenilor. Articolul care conținea această prevedere era însă anulat un paragraf mai jos unde se stipula că împăratul putea acorda indigenatul străinilor golind astfel de substanță respectiva prevedere . Folosindu-se de această conjunctură favorabilă generată de o scăpare legislativă impardonabilă din partea politicienilor care au negociat diploma, suveranul a putut interveni decisiv ori de câte ori a dorit în viața politică a Principatului. Prin numirea unor străini fideli monarhiei în funcția de guvernator, Curtea a reușit să-și subordoneze pentru o lungă perioadă de timp această instituție fundamentală a Transilvaniei izbutind să-și promoveze eficient proiectele legislative. Nici protestele care aveau loc frecvent în cadrul ședințelor dietale referitor la aceste numiri de străini în respectiva funcție nu au putut modifica această eroare de conținut. Speculată cu abilitate de Curte și regretată profund de „națiuni” această scăpare legislativă a provocat în timp consecințe dintre cele mai nefaste pentru ordinea constituțională a țării, înclinând definitiv balanța puterii dinspre provincie spre centru.

Evoluția instituției Guvernului a cunoscut de-a lungul timpului mai multe modificări de structură, dictate mai ales de interesele pe care Curtea le avea în Transilvania. Garantarea constituției din 1691 se aflase din prima clipă în contradicție cu intenția Curții de la Viena de integrare a Transilvaniei în structurile centralizate ale Imperiului iar Dieta, organ reprezentativ al stărilor a resimțit din plin acest plan. Dacă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, această instituție fundamentală pentru viața și ideea de legalitate a Principatului, a fost convocată cu regularitate de monarhii vienezi mai ales pentru a păstra aparența „constituționalismului”, din a doua jumătate a aceluiași veac lucrările acesteia se opresc brusc pentru aproape 30 de ani. Neconvocarea ei, drept al monarhului va îndepărta și mai mult Transilvania de Viena, „națiunile” recepte considerând acest lucru ca o încălcare grosolană a privilegiilor și a libertăților promise. În tot acest timp activitatea și creația legislativă își va muta centrul de greutate la Viena, unde autoritățile centrale ale Imperiului vor concepe un nou model de dezvoltare pentru provincia carpatică.

Același Rolf Kutschera scrie poate una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze privitoare la cele 2 instituții fundamentale ale Transilvaniei: Dieta și Guvernul. Lucrarea abundă în informații privitoare la originile, prerogativele și procedura de lucru a celor două instituții și chiar dacă anii extremi ai cărții se situează între 1688-1869 aflăm detalii inedite despre evoluția instituțională a dietei pe parcursul Evului Mediu. Analiza detaliată și aprofundată a istoricului sas asupra acestor două instituții pe parcursul secolului al XVIII-lea, clarifică multe aspecte referitoare la rolul lor în angrenajul constituțional al statului stabilit prin Diploma Leopoldină din 1691.

Istoriografia interbelică privitoare la sectorul administrativ și instituțional transilvănean este completată fără dar și poate de unul dintre cei mai mari istorici români: Gheorghe Brătianu. În magistralele sale studii privitoare la adunările de stări din Europa și Țările Române, Brătianu a înțeles că plasarea istorică largă și corectă a acestor instituții în trecutul românesc nu se poate înfăptui decât dintr-o perspectivă comparată. Doar din acest punct de vedere se pot determina trăsăturile comune și cele specifice ale instituției în cadrul statului. Integrarea fenomenului adunărilor de stări din Transilvania și nu numai în contextul general european în care acestea au luat naștere și s-au dezvoltat, reprezintă o necesitate și un punct de referință în orice cercetare istorică. Perspectiva comparatistă utilizată în majoritatea studiilor care privesc istoria instituțiilor europene, aduce o contribuție esențială nu doar scrisului istoric românesc ci și a celui european.

Studiul care are însă cea mai mare relevanță pentru lucrarea noastră este cel referitor la Adunările de stări și românii în Transilvania, deoarece cuprinde o analiză generală a sistemului constituțional transilvănean din Evul Mediu până în Epoca Modernă parcurgând diversele etape ale evoluției sistemului de stări. Cele 61 de pagini ale articolului sunt împărțite în trei subcapitole, fiecare dintre acestea tratând o etapă din evoluția constituțională, politică și instituțională a Transilvaniei.

Dacă istoriografia românească din perioada interbelică a excelat în ceea ce privește redactarea de studii cu teme care priveau domeniul administrativ și instituțional, nu la fel stau lucrurile în perioada imediat următoare sfârșitului celui de-al doilea Război Mondial. Această etapă este caracterizată de o producție istoriografică destul de săracă, chiar foarte săracă raportată la producția științifică anterioară.

Un exemplu elocvent în acest sens ni-l oferă tratatul de istorie a României editat de Academia Republicii Populare Române și în care nu aflăm prea multe detalii referitoare la organizarea administrativă a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Capitolul dedicat compartimentului administrativ și instituțional al Transilvaniei în perioada avută în vedere, a fost tratat în nu mai puțin de patru pagini, de către David Prodan. În linii mari informațiile expuse se referă doar la cele trei instituții centrale, Dieta, Guvernul și Cancelaria Aulică în contextul unor presiuni tot mai puternice venite din partea autorităților centrale vieneze care doreau o supunere totală și o luare în stăpânire a pozițiilor de bază ale puterii politice. Toată argumentația acestei părți din mai sus pomenitul tratat se învârte în jurul diabolizării procedeelor folosite de austrieci, al căror singur scop era de a-și subordona întru-totul provincia ardeleană.

Un studiu care trebuie neapărat menționat dar care de asemenea oferă destul de puține detalii despre istoria instituțională a acestei provincii pe parcursul a secolului al XVIII-lea, este semnat de un colectiv de autori consacrați în problemele generale ale Transilvaniei. Capitolul referitor la dominația regimului habsburgic în Transilvania, redactat de Ștefan Pascu, prezintă toate instituțiile introduse de către austrieci, fără a detalia însă rolul și sarcinile fiecăreia.

Spre sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci se constată o revigorare a interesului către teme care privesc instituțiile și viața administrativă a Transilvaniei în veacul al XVIII-lea. Publicarea unor studii de specialitate referitoare la tematică în diverse reviste de specialitate reaprind interesul pentru un compartiment istoric marginalizat în ultimele două decenii.

Un articol reușit referitor la evoluția instituțională a forului dominal din Transilvania din Evul Mediu până în secolul al XVIII-lea îi aparține lui A. Kiss. Istoricul are marele merit de a revitaliza un domeniu, respectiv istoria administrației locale, despre care oricum se știau destul de puține lucruri fiind evitat cu consecvență de cercetători. Chiar dacă nu lămurește pe deplin întreaga problematică în cele nouă pagini ale comuncării, domnul Kiss stabilește principalele linii directoare, de care viitoarele studii vor trebui să țină cont. Ideea de bază a articolului se învârte în jurul evoluției acestei instituții, a modului în care a apărut, s-a dezvoltat și a decăzut, etapele fiind prezentate gradual și cu suportul unui aparat critic bine structurat. Precizând caracterul și tendințele statului austriac către centralizare, istoricul vede secolul al XVIII-lea ca și amurgul forului dominal respectiv a autorității jurisdicționale a nobilului asupra iobagului. Prin implicarea tot mai activă în problemele care țineau de viața supușilor săi, autoritatea centrală transferă treptat comitatului competențele, mai întâi în privința răufăcătorilor iar apoi din ce în ce mai mult a pricinilor criminale. Procesul de întărire a autorității statale va continua și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a interesului crescut al puterii centrale de a reglementa și reduce autoritatea discreționară a stăpânului de pământ asupra supusului, judecarea cauzelor iobăgești majore intrând treptat în sfera de răspundere a statului. Cu toate acestea către sfârșitul secolului al XVIII-lea deși o bună parte a pricinilor iobăgești se judecau în fața scaunului de judecată filial, deci a comitatului, există încă un număr mare de cauze care se judecau în fața forului dominal. Acest lucru ne duce cu gândul, că procesul de centralizare statală pe care habsburgii l-au derulat pe toată durata secolului nu și-a atins întru-totul scopurile finale, rezistența potentaților locali fiind puternică.

Avram Andea deplânge în unul din studiile sale, referitoare la perspectivele de dezvoltare a istoriei administrației, tocmai tipul de analiză efectuat de istorici și care privește lucrurile fie dintr-un unghi politic fie dintr-unul legislativ raportat la instrucțiuni, ordine și dispoziții ca efort de constituționalizare. Modelul propus de domnia sa este reflectat mai mult în partea pragmatică a lucrurilor respectiv în rezultatele concrete pe care aceste acte normative le-au avut la nivelul administrației și în ce măsură au fost cunoscute și aplicate de autorități. Ca și studiu de caz pentru o istorie a administrației ni se oferă Transilvania cu toate problemele politice care au caracterizat veacul al XVIII-lea respectiv cu eforturile centralizatoare ale habsburgilor care urmăreau unificarea diferitelor structurilor provinciale aflate grade diferite de dezvoltare. În cadrul acestor probleme rolul vital, liantul dintre legislativ și executiv îl ocupă compartimentul administrativ perceput ca principalul motor al dezvoltării, al intermedierii dintre central și local. Intervenția sistematică a statului în viața societății secolului al XVIII-lea dublat de numărul tot mai mare de acte emise de forurile centrale a însemnat sporirea considerabilă a sarcinilor administrației ceea ce a generat și profesionalizarea ei într-un ritm alert. Concluzia studiului ne îndreaptă spre ceea ce noi am afirmat în preambulul acestei incursiuni istoriografice, și anume că nu este important ceea ce se emite ci cum se aplică.

Următorul studiu pe care o să-l prezentăm succint aici se referă la o instituție foarte importantă dar care nu s-a bucurat de o atenție deosebită din partea istoricilor români soarta ei meritând o analiză mai aprofundată în viitor. Studiul domnului Liviu Moldovan se referă la Tabla Regească din Transilvania, instituție fundamentală în angrenajul juridic al țării, menționată documentar pentru prima dată în anul 1542. Din păcate lucrarea prezintă doar un scurt istoric al instituției referindu-se printre altele, la modul de funcționare, componența și modificările care s-au realizat în timp, neintrând în detalii referitoare la activitatea efectivă. În vederea înțelegerii rolului și a modului de lucru al acestui organ juridic o condiție sine qua non ar fi tocmai cunoașterea cel puțin a unei părți din legislația utilizată în cadrul proceselor. În acest fel am putea identifica actele normative utilizate, proveniența lor, legea aplicabilă la un moment dat precum și frecvența cu care aceste norme se modificau. Stabilitatea legislativă a epocii este un alt aspect interesant de urmărit, care alături de cazuistică ne-ar putea elucida câteva dintre aspectele legate de procedură.

Printre atribuțiile juridice ale Tablei regești, ne informează studiul, este cea de for de apel contra sentințelor tribunalelor comitatense, ale Universității săsești și ale scaunelor secuiești, însă și cea de instanță de gradul întâi pentru anumite categorii de procese. Dacă în timpul Principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană, Tabla funcționa doar ocazional, lucrurile se vor modifica în timpul dominației habsburgice, când printr-un rescript din 17 iulie 1735, împăratul Carol al VI-lea a hotărât ca Tabla să funcționeze continuu. Tabla regească va fi desființată în anul 1890 prin legea XXV privitoare la înființarea Curților de Apel.

Contribuția la istoria juridică a Principatului, chiar dacă minimală pe care domnul Liviu Moldovan o aduce istoriografiei este binevenită în contextul unei penurii de studii pe această temă. Tratarea subiectului Tablei regești ca de altfel a oricărei instituții fundamentale a Transilvaniei este vitală pentru înțelegerea întregului angrenaj instituțional și juridic al acestei țări. Doar înțelegând modul de funcționare și importanța fiecărei instituții în parte vom putea să deslușim ițele unui sistem legislativ complicat cum a fost cel transilvănean.

Anii optezeci a secolului trecut au adus în prim planul istoriografiei românești două volume colective de mare cuprindere sub îndrumarea a trei mari istorici ai compartimentului juridic: Vladimir Hanga, Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu. Cele două studii ne ajută să ne conturăm o părere generală asupra organizării instituționale, administrative și juridice a Transilvaniei din Evul Mediu până în zorii modernității. Analiza fiecărei instituții redactată și analizată în ciclicitatea lor istorică, precum și evoluțiile apărute în cadrul acestora, ne oferă o viziune de ansamblu a administrației ardelene de-a lungul timpului. Diferența față de alte sinteze de istoria dreptului întocmite în România în trecut o dă tocmai atenția specială acordată instituțiilor fundamentale ale statului surprinse în evoluția lor istorică. Forțând o comparație cu mai sus citatul Tratat de Istorie a Romîniei redactat în anii '60, informațiile acestui studiu referitoare la situația instituțională și administrativă a Principatului Transilvaniei în perioada secolului XVIII sunt net superioare. Perioada dominației habsburgice este văzută și percepută ca sfârșitul unei ere, rolul instituțiilor istorice ale Transilvaniei fiind preluat de altele noi, mai eficiente.

Cea de-a doua lucrare referitoare la Instituțiile Țărilor Române, are meritul de a organiza pentru prima oară în ordine alfabetică acest arsenal complex de structuri instituționale din Moldova, Transilvania și Țara Românească începând cu primele lor atestări documentare și până în epoca modernă. Dublat de o vastă bibliografie (peste 1700 de titluri), dicționarul reprezintă un îndrumar de neocolit pentru orice istoric al problemei.

Mathias Bernath în cartea sa, Habsburgii și începuturile formării Națiunii Române, publicată la editura Dacia, acordă un spațiu destul de larg fenomenului constituțional al Transilvaniei după încorporarea acesteia în Imperiu. În capitolul referitor la structura politică a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, ne sunt ilustrate rațiunile și calculele politice abile prin care austriecii au reușit să se impună în Principat. Îmbinarea armonioasă a compromisului cu autoritatea s-ar transpune în următorul principiu politic: să stăpânească într-adevăr de re și totuși să nu pară așa, să nu comande niciodată în chip absolut, ci […] să conducă convingând. Ideea care reiese din studiu este că autoritatea imperială vedea situația Ardealului la sfârșitul secolului al XVII-lea drept una provizorie, planurile pe termen lung fiind cu totul altele. De altfel contradicțiile inserate intenționat în noua diplomă – constituție confirmă jocul politic abil promovat de Curte. În opinia distinsului istoric punctul de cotitură care a eliminat pentru totdeauna autonomia Transilvaniei și a transformat constituția acesteia într-o formă fără conținut a fost votul dietei din 1722, prin care a renunțat la dreptul de liberă alegere a principelui. Cunoscută în istorie drept Pragmatica Sancțiune, actul a sustras stărilor cel mai eficient mijloc de acțiune față de împărat.

Pe lângă starea constituțională a țării, Mathias Bernath realizează o scurtă și foarte interesantă incursiune în viața instituțiilor transilvănene, pe care le vede golite treptat de substanță. Exemplul cel mai frecvent pe care-l folosește este cel al dietei, organ care-și pierde succesiv principalele atribute legislative în dauna guvernului sau a puterii centrale. Neconvocarea acesteia între 1761 -1 791, concluzionează istoricul, demonstrează că politica de restrângere a autorității locale promovate de habsburgi cu obstinență timp de mai bine de o jumătate de secol a fost încununată de succes.

Cu toate că în linii mari reputatul istoric nu greșește când afirmă că autonomia provinciei a fost grav afectată de măsurile cu caracter centralizator al Vienei, nu putem fi de acord cu afirmația prin care, constituția devine un fel de formă fără fond iar instituțiile principatului simple unelte în mâinile Curții. De altfel, reacția stărilor convocate în deja celebra dietă de la 1791 – 1792, prin care anulează toate reformele introduse din 1761 este elocventă în acest sens. Principiul constituțional pe care națiunile îl invocă este cel referitor la necesitatea ca un act legislativ să primească acordul dietei și să fie validat de monarh. Pe cale de consecință lipsa sancțiunii dietale asupra actelor emise în acel interval motivează decizia forului de a le declara nule și neconstituționale. Prin această reacție vehementă oferită de o instituție care-și justifica decizia pe o constituție golită de conținut, contrazicem părerea profesorului Bernath. Intuiția politică de care au dat dovadă stările reunite în Dietă prin specularea acestui aspect juridic demonstrează încă o dată că autonomia țării rămânea idealul suprem al acestora, rolul lor nefiind nici pe departe înlăturat de la procesul de luare a deciziilor.

Un alt argument care ne îndreptățește să susținem punctul de vedere prezentat mai sus referitor la autonomia Transilvaniei și a instituțiilor ei în fața centralismului habsburgic, ne este oferit de un studiu privitor la Tabla Continuă. Instituția a luat naștere în anul 1763, ca urmare a reformei justiției inițiate de Maria Tereza. Totuși pe lângă reformarea justiției, Curtea a urmărit, prin înființarea acestei instituții, și limitarea autonomiei comitatelor și scaunelor, reducând astfel libertățile marii nobilimi. Din start ni se spune că Tabla a fost pusă sub autoritatea Guvernului ca de altfel întreaga conducere a comitatului iar din anul 1764, toate atribuțiile administrative și judecătorești au fost încredințate membrilor acesteia. Ca și atribuții, Tabla Continuă judeca pricinile tuturor nobililor din orice stare, civile sau penale cu excepția celor care erau date în competența juzilor supremi ai nobililor precum și cele ale oamenilor liberi dacă erau sancționate cu pedeapsa cu moartea.

Scurta existență a acestui for se datorează ostilității marii nobilimi, care nemulțumită că i s-au atins prerogativele, a demarat toate demersurile în vederea restabilirii vechilor organe administrative și judecătorești. Moartea împăratului Iosif al II-lea și Dieta convocată de succesorul său Leopold al II-lea va pune capăt acestei instituții după nici 30 de ani de activitate iar prin articolul XII al legii provizorii din anul 1791 s-au reînființat adunările generale nobiliare. Din nou se vede reacția promptă a stărilor în momentul în care autoritatea centrală atentează la libertățile garantate de constituție. Mai mult decât atât răspunsul legal nu rămâne fără rezultate ci din contră reușește să anuleze eforturile centralizatoare ale Curții într-o singură sesiune dietală. Puterea stărilor manifestată prin intermediul Dietei Transilvaniei constă tocmai în această capacitate de a specula erorile legislative efectuate de Curte. Ținând cu dinții de prevederile diplomei leopoldine care le garantau imunitate și autonomie, națiunile reușesc fără un prea mare efort să anuleze treizeci de ani de reforme.

Un alt studiu important realizat de un mare istoric al dreptului, Alexandru Herlea are ca și subiect instituția Dietei. Cu toate că nu se referă strict la perioada secolului al XVIII-lea, unele aspecte procedurale pot fi extrapolate și la aria noastra de interes. Articolul ne vorbește în primul rând despre originile acestei instituții, elementele componente precum și aspecte referitoare la alegerea locului de întrunire, convocarea dietelor, obiectul și limba de redactare a rezoluțiilor. Cu toate că pe parcursul secolului luminilor unele componente prezentate mai sus se modifică sau dispar, cunoașterea modului de funcționare al acestei instituții este importantă și pentru perioada anterioară încorporării Transilvaniei în Imperiul Austriac. Articolul domnului Alexandru Herlea aduce din nou în atenția cercetătorilor problema studierii istoriei instituționale a Principatului Transilvaniei. Cu toate acestea, majoritatea studiilor care au ca subiect această temă și mai cu seamă cele referitoare la activitatea dietei apărute până acum se referă doar la acest înveliș exterior, procedural, neintrându-se în profunzimea actului creației legislative. Doar prin cunoașterea deciziilor, hotărârilor, instrucțiunilor care emanau de la acest for vom putea să înțelegem adevăratul rol pe care-l juca în viața politică, economică, juridică și socială a statului.

Noul Tratat de Istorie a României publicat de Academia Română se diferențiază net față de precedentul cel puțin din punctul de vedere al istoriei administrației. Spațiile largi conferite temei, precum și profesionalismul colectivului de istorici care o tratează, fac ca această parte a sintezei, să fie poate și cea mai valoroasă. Dintre istoricii care au participat reconstruirea vieții instituționale a principatului pe parcursul secolului al XVIII-lea, îi enumerăm pe cei mai importanți: Avram Andea, Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu și Șerban Turcuș.

O sinteză de istorie a Transilvaniei realizată de un colectiv de cercetători maghiari, întregește acest tablou istoriografic privitor la instituțiile Transilvaniei în epoca stăpânirii austriece. Această amplă sinteză în trei volume privitoare la evoluția Transilvaniei din vechime și până în 1919, acoperă practic toate sectoarele vieții, de la cea politică până la cea socială și de la cea juridică la cea administrativă. Cât privește aspectele care ne interesează direct, referitoare la structura administrativă a principatului în secolul al XVIII-lea, informațiile se referă mai ales la instituțiile centrale, respectiv la guvern și dietă ca principali factori în angrenajul constituțional al țării. Lucrarea pătimește la capitolul instituții locale pe care le amintește sporadic și neintegrat în ansamblul administrativ și juridic al țării.

O carte care nu poate lipsi din mecanismul de lucru a unui cercetător cu preocupări de istorie a Ardealului, este recent publicata sinteză de Istoria Transilvaniei, redactată de un colectiv de istorici de la Cluj. Coordonată de nume grele ale istoriografiei românești precum: Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, cele trei volume au marele merit de a oferi pentru prima dată, o perspectivă comună asupra istoriei spațiului intracarpatic, realizată de cercetători aparținând celor trei etnii istorice ale Transilvaniei. Partea referitoare la istoria instituțională și juridică a Transilvaniei relevantă pentru studiul nostru, se întinde pe parcursul a două volume, respectiv al II-lea și al III-lea avându-l ca autor pe Anton Dörner. Istoricul analizează în cadrul celor două volume, evoluția instituționlă a Transilvaniei de la 1691 până la 1847, surprinzând într-o primă fază dezbaterile care au dus la elaborarea diplomei leopoldine ca și fundament constituțional al noului angrenaj politic, ca mai apoi să urmărească apariția și evoluția unor noi instituții dar și statutul celor vechi.

Anton Dörner este istoricul cu cele mai recente studii referitoare la istoria administrației ardelene pentru secolul al XVIII-lea. Pe lângă analiza detaliată realizată asupra instituțiilor locale din Transilvania, istoricul clujean pătrunde și descoperă mecanismele de funcționare ale principalelor organe de decizie din Monarhia Habsburgică. Interdependența celor două categorii de instituții, centrale și locale îl determină pe autor să efectueze o cercetare comparată a acestora cu scopul de a clarifica odată pentru totdeauna atribuțiile fiecăreia dintre ele. Plusul de valoare adus istoriografiei românești îl reprezintă punerea în circuit a unor fonduri de arhivă, neexplorate până acum de niciun istoric român. Documentele inedite prelucrate de acesta din arhivele românești dar și în cele de la Budapesta și Viena aruncă o perspectivă nouă asupra istoriei administrative a Ardealului.

O lucrare cu o tematică atât de complexă și vastă cum este cea de față, ar fi fără îndoială incompletă fără utilizarea surselor juridice. Tocmai din acest motiv, unul din principalii piloni ai cercetării noastre se bazează pe aceste instrumente de lucru. Sistemul de drept transilvănean s-a sprijinit în epoca avută în vedere, pe cele trei monumente de drept: Tripartitul lui Werböczy (1517), Aprobatae Constitutiones (1653) și Compilatae Constitutiones (1669).

Publicat în nenumărate ediții latine și maghiare după apariția sa la Viena în 1517, Tripartitul lui Werböczy nu s-a bucurat de același interes din partea istoriografiei române. Lipsa unei traduceri integrale a acestuia în limba română văduvește cercetătorii problemei de o perspectivă extrem de importantă, atât asupra sistemului de drept maghiar cât și a celui transilvănean. Mai mult decât atât, la începutul anilor 2000, un grup de cercetători maghiari și englezi au inițiat un proiect care urmărea să realizeze o primă traducere a Tripartitului în limba engleză, finalizat în 2005, prin publicarea la Budapesta a primei versiuni engleze a acestuia. De altfel, această versiune este cea pe care o și utilizăm în redactarea acestei teze. Considerăm imperios necesară apariția pe viitor a unei versiuni în limba română a Tripartitului lui Werbóczy, sursă de drept indispensabilă cercetătorilor care se preocupă de istoria dreptului transilvănean.

Printre monumentele juridice vitale unei cercetări de istoria dreptului transilvan, se numără sinteza rezoluțiilor dietelor transilvane dintre anii 1540-1653, grupate în anul 1653 în lucrarea Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum. Interesul manifestat de istoriografia română pentru studierea acestor legi emise de forul dietal, s-a concretizat în anul 1997, când un grup de juriști și istorici au publicat traducerea integrală a operei. Pentru istoria constituțională a Transilvaniei în veacurile XVII și XVIII, lucrarea reprezintă o veritabilă gură de oxigen. Ea ne permite familiarizarea cu legislația specifică Transilvaniei precum și înțelegerea mecanismelor politice, juridice și a procedurale din Principat.

Nu același lucru îl putem spune despre cea de-a doua sinteză a legilor Transilvaniei, emise în intervalul 1653 și 1669, adunate în Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae în anul 1669, disponibile exclusiv în limba maghiară. Studiul acestor surse edite de drept, vitale pentru cercetarea noastră, mai ales din perspectiva relațiilor dintre principele Transilvaniei și Stările întrunite în Dietă, îl vom realiza din Corpus Juris Hungarici.

Tot colecția de legi precedentă ne oferă detalii prețioase despre activitatea legislativă a secolului al XVIII-lea, care constituie miezul temei noastre de cercetare. Denumite generic Articolele Novelare, legislația veacului luminilor cuprinde intervalul 1744-1792, perioadă dominată de multiple schimbări în angrenajul instituțional al Transilvaniei.

În final, considerăm că viitoarele cercetări ale istoriografiei române referitoare la aspectul administrativ-juridic, vor trebui să coboare într-o oarecare măsură, de la compartimentul instituțional central la cel local. Lipsa unor studii amănunțite și concludente legate de tema administraței locale, în care accentul să cadă pe atribuțiile clare ale acestor organe, face aproape imposibil demersul de construire a unei istorii complete a Principatului. Acest lucru este cu atât mai necesar pentru perioada pe care o avem în vedere, cu cât sarcinile administrative ale acestor autorități se suprapun peste cele juridice. Cunoașterea temeinică a acestor realități transilvănene, ne va ajuta să înțelegem gradul de coordonare între dorința de schimbare manifestată de la nivel central, cu, nevoile, posibilitățile și aspirațiile venite dinspre compartimentul local.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ A ADUNĂRILOR DE STĂRI ÎN TRANSILVANIA PÂNĂ LA ÎNCORPORAREA ÎN IMPERIUL HABSBURGIC

Structura acestui capitol se va împărți în linii mari pe trei coordonate care vor fi dezbătute după cum urmează: în cadrul primei părți discursul va fi fixat pe ceea ce înseamnă în literatura de specialitate, Dietă, analizând aici etimologia termenului precum și o prezentare a evoluției instituției din Evul Mediu până în zorii modernității concentrându-ne totodată și asupra paralelismelor dintre modul de funcționare a acestui organ în Transilvania cu instituții similare ale Europei Apusene și Central-Răsăritene. Aici vom avea în vedere definițiile, analizele, respectiv istoriografia care s-a ocupat în principal de aceste subiecte încercând să oferim o privire de ansamblu a ceea ce această instituție a reprezentat pentru Europa în general și pentru Transilvania în particular.

A doua parte a demersului nostru va cuprinde o analiză a evoluției constituționale a Adunărilor de Stări din Transilvania, de la origini până la prăbușirea Regatului Medieval al Ungariei, în urma bătălia de la Mohacs din 1526. Vom urmări, procedura de convocare, componența, atribuțiile, mecanismul de luare a deciziilor respectiv rezoluțiile adoptate, prin raportare la Congregația Generală a Regatului Maghiar. Totodată, unul dintre aspectele vizate în cadrul acestei secțiuni este legat de evoluția relațiilor inter-instituționale parcurse de cele două organisme ale puterii politice: Adunarea Stărilor respectiv Regele, până în secolul al XVI-lea.

În cadrul celei de-a treia părți, vom întreprinde o investigație asupra principalelor instituții ale puterii din nou-constituitul Principat al Transilvaniei, având ca repere cronologice perioada 1540-1669. Totodată vom creiona rolul și importanța celor două organisme: Dieta și Principele, în ansamblul constituțional al Transilvaniei.

2.1. Concepte fundamentale referitoare la originea și evoluția Adunărilor de Stări în Europa

Tema originii și evoluției adunărilor de stări nu este nouă în istoriografia universală și românească, de ea ocupându-se istorici consacrați care au oferit o viziune de ansamblu asupra acestui fenomen general european. Adunarea Stărilor a fost o instituție comună tuturor statelor medievale europene, cu atribuții similare sau identice dar care se deosebeau din punctul de vedere al alcătuirii, responsabilităților, al evoluției și al denumirii.

Referitor la originea Adunărilor de Stări s-au afirmat în istoriografie două concepții fundamentale: parlamentarismul și corporatismul. Deoarece cele două teorii au fost dezbătute intens în istoriografia de specialitate, ne vom rezuma doar la o prezentare succintă a fiecăreia.

Concepția parlamentaristă asupra originii adunărilor de stări a fost teoretizată și dezvoltată în mediile elitiste europene, mai ales după publicarea lucrării Spiritul Legilor de către Montesquieu în secolul al XVIII-lea. Ea a fost rapid îmbrățișată atât de savanții francezi cât și de cei englezi și germani, căpătând o mare anvergură ideologică pe parcursul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Ea încearca să dezvolte ideea potrivit căreia Adunările de Stări ar fi funcționat pe aceeași structură și principii ca parlamentele moderne, stabilindu-se astfel o legătură lineară între vechea instituție medievală și urmașa sa modernă. În altă ordine de idei, adepții acestei teorii afirmau că stările au luat ființă din voința suveranului, promovând astfel o concepție strict politică asupra genezei instituției. Motivația fundamentală atribuită monarhilor pentru astfel de acte constitutive, ar fi fost una, eminamente financiară, atribuțiunea fundamentală a noilor instituții fiind votarea impozitelor. Cazul Ungariei medievale este edificator în acest sens. Dobândirea unei anume conștiințe de sine a determinat nobilimea, ca un tot unitar, să participe la guvernarea țării alături de rege, prelați și baroni. Drept urmare, prezența lor în adunările de stări este atestată constant după 1277. Răspândirea ideilor și a concepției parlamentariste în Regatul Sfântului Ștefan, s-a datorat în bună parte activității clericilor, numeroși membri ai acestui ordin studiind dreptul la Universitatea din Bologna.

Apariția pericolului otoman la sfârșitul secolului al XIV-lea, a sporit importanța nobilimii ca factor constituțional, în cadrul regatului și implicit și pe aceea a organului reprezentativ al acesteia, adunarea stărilor. Deși rostul, pe care monarhii unguri îl gândiseră inițial pentru adunarea reprezentativă a nobilimii, ar fi vizat doar prerogativa fiscală, complexitatea problemelor generate de noua amenințare exeternă a sporit constant și treptat competențele instituției. Aceasta a dobândit prerogative din ce în ce mai complexe în ansamblul legislativ al regatului, plasându-se alături de suveran, ca principal factor constituțional.

După un secol XI, extrem de promițător în ceea ce privește activitatea legislativă a primilor regi arpadieni, motivată probabil de acceptarea creștinismului ca religie oficială precum și de încercarea de a oferi o guvernare bazată pe dominația regală, în secolele următoare, lucrurile s-au schimbat, mecanismele de creare a legislației căpătând o mai mare complexitate. Intermitența și inconstanța legislativă s-au datorat în parte și deselor perioade de criză prin care a trecut regatul în primele secole de la întemeiere, care au erodat serios autoritatea dinastiei arpadiene și a permis afirmarea stărilor ca factor politic de necontestat. Un alt motiv al diluării puterii regale, a fost fără doar și poate, politica de expansiune teritorială, promovată până la mijlocul secolului al XIII-lea. Încorporarea unor teritorii mai mult sau mai puțin omogene din punct de vedere politic și social, a complicat și mai mult viața politică a regatului, contribuind la accentuarea crizei. Diversitatea de obiceiuri și practici caracteristice acestor nou integrate teritorii, au sporit diversitatea politică și juridică a unui regat și așa compozit de la întemeierea sa. Inabilitatea suveranilor de a oferi un eșafodaj juridic și instituțional comun a accentuat și mai mult tendințele centrifugale ale provinciilor, cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Un alt moment caracterizat de emulație legislativă, s-a consemnat în prima jumătate a secolului al XIII-lea, când regii au emis charte de privilegii (Bula de Aur-1222 și Andreanum-1224), ca mai apoi momentul legislativ să se stingă din nou în contextul invaziilor tătare din a doua jumătate a veacului.

Către sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor, activitatea legislativă devine din nou alertă, instituindu-se anumite reforme fiscale și administrative, cel mai probabil în contextul apariției pericolului otoman. Tot în acest climat internațional instabil, se afirmă ca factor politic tot mai important, Congregația Generală. Consolidarea de facto a acestui for s-a datorat în principal, incapacității regilor de a-și extinde autoritatea și de a suprima tendințele centrifugale ale aristocrației, care, în circumstanțele apariției primejdiei otomane au forțat o reconfigurare a sistemului politic al regatului. Cooptarea nobilimii și validarea instituției reprezentative a acesteia drept principali actori constituționali, alături de suveran, a avut la bază acuta nevoie de bani, necesară susținerii efortului anti-otoman. Alături de prerogativele legislative care transformau Congregația generală a regatului într-un puternic factor constituțional, dreptul de a alege regele, oferea posibilitatea nobilimii și mai ales a exponenților celor mai influenți ai acesteia să exercite o puternică influență asupra viitorului suveran.

Din punct de vedere juridic, incapacitatea conturării unui sistem coerent, de factură regală, permite acestei instituții să se afirme în viața politică a regatului ca un factor constituțional de necontestat. Legile stabilite cu prilejul întrunirii congregației, se presupuneau a fi rodul parteneriatului dintre stări și suveran, deși în limbajul timpului ele erau denumite decrete. Procedura urmată, stabilea că aceste decizii se negociau, regele înaintând propunerile către adunare, care le dezbătea, modifica, și, după caz completa, ca mai apoi tot suveranului să-i revină autoritatea promulgării legilor Această manieră de luare a deciziilor, s-a consacrat în istoria juridică a Regatului și mai târziu a Principatului Transilvaniei, consacrând dualitatea suveranității legislative, între monarh și stările reunite în Dietă. Contractul rege-stări a pus bazele sistemului constituțional al Regatului Ungariei iar mai apoi al Principatului Transilvaniei pentru următorii 400 de ani.

Cea de-a doua perspectivă referitoare la apariția adunărilor de stări, este așa numita teorie corporatistă, care privește dezvoltarea acestora dintr-un punct de vedere social. Concepția care stă la baza acesteia, leagă apariția noilor instituții, de consecințele naturale, generate de evoluția socială, economică, juridică și politică a unei societăți, pe parcursul unei lungi perioade de timp. Plasează în același timp, politicul în subordinea socialului, și minimizează aportul suveranilor la crearea și dezvoltarea lor. Premisele de la care pornește nu se referă la momentul și data efectivă la care s-au întrunit pentru prima oară stările într-o adunare ci de a oferi o explicație privitoare la momentul în care statul corporativ își dobândește caracterele esențiale și se manifestă în toată plenitudinea sa.

Practic, teoria corporatistă identifică originea adunărilor de stări ca fiind rezultată din acel sfat și ajutor – consilium et auxilium, pe care vasalii erau datori în a-l acorda seniorilor, în virtutea dreptului feudal. Punctul forte al instituției în raport cu autoritatea principelui era dat de poziția de egalitate pe care cele două entități juridice le aveau una față de cealaltă. Deoarece evoluția a fost lentă și de lungă durată, sistemul constituțional s-a rodat corespunzător, instituindu-se astfel un anume balans al celor două puteri. Mecanismul de reglare l-ar reprezenta compromisul, instituit atunci când pretențiile și puterea suveranului ar fi devenit covârșitoare în raport cu cea a stărilor. Participarea la astfel de adunări era expresia unor corpuri privilegiate, de unde și însemnătatea expresiei regim corporatist. În acest sens, se vorbește de prestații de război și prestații fiscale, în măsura în care ele sunt necesare seniorului și care trebuie înțelese și acceptate liber (necesitatea legitimează pretențiile seniorului, îngrădind de fapt libertatea). Totodată, se are în vedere, alaturi de necesitate, mărimea ajutorului: aici are loc impactul decisiv ce scoate în evidență poziția de forță a stărilor teritoriale (poziție care în timp a avut oscilații diverse) și reclama dualismul între suveran și stările teritoriale.

Acest dualism decurge din complementaritatea sferei de drept al principelui și stărilor și care poate fi cu certitudine stabilit, în mod exact, doar printr-un contract. Dacă în dietele imperiale și teritoriale se tratează asupra acestor prestații, pe care suveranul nu le-ar putea obține fără acordul delegaților, aceasta înseamnă că există o sferă juridică proprie doar stărilor, în care suveranul nu poate interveni. De aceasta depinde și înțelegerea distincției ce se impune, de o parte, între poziția constituțională a stărilor teritoriale-imperiale si interpretarea lor în sens parlamentarist și, de altă parte, ideea stărilor sociale și a corporatismului căruia îi apartin.

Pornind de la ideea de contract prin care suzeranul se obliga față de vasal să-l protejeze iar vasalul să vină cu sfat și ajutor ori de câte ori ar fi nevoie sub sancțiunea retragerii feudei, respectiv a dreptului la rezistență, viziunea individualistă s-a transformat cu timpul, permițând categoriilor de drept să se grupeze, să-și afirme solidaritatea, să manifeste comunitatea lor de interese și de aspirații. Evoluția acestui proces a determinat și modificarea relației dintre principe și nou constituitele stări, tot mai conștiente de puterea și importanța lor politică permițându-le să impună gradual o rearanjare a factorilor de putere. Schimbarea condițiilor sociale și politice a modificat și percepția actorilor puterii care vor inaugura un alt sistem prin care stările aflate acum într-o poziție aproape egală cu cea a suveranului, consimt servicii în schimbul garantării și respectării privilegiilor care definesc funcțiile lor respective și le asigură fundamentele. Cu cât coeziunea stărilor era mai mare dominând-o pe cea regală, regimul aluneca spre parlamentarism iar dacă puterea principelui prima în raport cu cea a stărilor spre absolutism regal.

Din acest punct de vedere, istoria statelor europene a evoluat și s-a diferențiat în timp conturându-se matricile de guvernare care în principiu se păstrează și astăzi. În Anglia împrejurările de un caracter special, care deosebesc istoria arhipelagului britanic, au dus la dezvoltarea regimului parlamentar și la echilibrul puterilor în stat, ce îl înfățișează monarhia constituțională. În Franța, deși în unele momente Adunările de Stări au părut a se impune în fața regelui și a-și însuși o parte însemnată de răspundere în conducerea statului, ele n-au putut totuși împiedica progresele și în cele din urmă triumful monarhiei absolute, care a căzut la 1789, atunci când a recurs din nou la ele, dar prea târziu pentru a le mai putea folosi. În Spania, evoluția merge de asemenea de la cea mai mare libertate de atitudine și de spirit față de monarhie, la încălcările absolutismului regesc. În Polonia, regimul dietelor a sfârșit prin a provoca o iremediabilă anarhie, care a culminat la sfârșitul veacului al XVIII-lea, cu părbușirea și dispariția a statului de pe harta Europei.

Secolul al XIII-lea a văzut constituindu-se cam peste tot în Europa instituțiile caracteristice regimului parlamentar și al adunărilor de stări. Evoluția engleză este cea mai cunoscută în literatura de specialitate fiind relativ constantă și concretizată într-un puternic regim parlamentar. Bula de Aur emisă de regele Ungariei Andrei al II-lea în 1222, iar în 1231, dieta de la Worms, consacră privilegiile principilor și obligațiile lor față de majores terrae. În Franța, ideea unei organizări corporative a nobilimii, se poate întrevedea chiar din epoca lui Ludovic cel Sfânt.

Situația Regatului Maghiar până la Mohacs iar mai apoi a Transilvaniei în epoca Principatului autonom a oscilat, alternând perioadele în care stările dețineau puterea reală cu cele în care regii și principii o aveau. Unul dintre elementele principale consacrate în Bula de Aur din 1222, pe lângă articolele care stipulau pentru prima dată că moșia nobilului este scutită de orice impozitare, că nu putea fi arestat fără sentință judecătorească în toată regula, a fost tocmai dreptul de rezistență al nobilimii față de abuzurile regale cu dreptul celor dintâi de a opune rezistență în cazul în care drepturile și privilegiile lor ar fi încălcate. Acest principiu extrem de important în viața constitutională a Ungariei iar mai apoi a Transilvaniei a echilibrat și a îngăduit nobilimii să controleze într-o oarecare măsură eventualele tendințe centralizatoare ale monarhului, garantând un echilibru politic care s-a întins până în zorii Epocii Moderne. Tocmai acest pilon medieval, periculos pentru autoritatea centrală, a fost înlăturat rapid de împăratul Leopold I după încorporarea Ungariei Centrale și a Principatului Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prin textul diplomei leopoldine se abrogă străvechiul ius resistendi, pregătind instaurarea unui regim politic absolutist și despuind stările de un element vital al puterii și influenței lor.

2. 2. Adunările de Stări în Ungaria și Transilvania până în secolul al XVI- lea.

2. 2. 1. Tripartitul lui Werböczy

Peste tot în Europa, în evoluția statului medieval, se afirmă la un moment dat o etapă de conducere corporativă, a unor grupuri privilegiate care alături de suveran exercită puterea. Prezentat drept unul dintre cele mai importante evenimente politice ale secolului al XIV-lea, în Regatul Ungariei, creșterea influenței nobilimii ca și clasă socială a avut ca finalitate constituirea congregațiilor generale fiind formulată dorința, ca aceasta să participe, ca un tot unitar, la guvernarea țării. Drept urmare, începând cu anul 1277, nobilii au fost prezenți în toate congregațiile generale ale Regatului, devenite o constantă în viața constitutională a Ungariei.

Ideologia care pentru mai mult de 4 secole a reprezentat scheletul juridic, istoric și politic al Ungariei și mai târziu al Transilvaniei își avea originea în lucrarea juristului maghiar Ștefan Werbőczy. Bun cunoscător al dreptului roman și canonic dar mai ales al dreptului cutumiar, Werbőczy a fost însărcinat de stările reunite în Dietă cu misiunea de a codifica dreptul maghiar. Lucrarea rezultată, Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti regni Hungariae partiumque adnexarium, a fost prezentată în fața Dietei din 1514 care, după ce i-a adus câteva modificări, a promulgat-o în același an. Werbőczy și-a publicat lucrarea trei ani mai târziu la Viena, în 1517, pe propria cheltuială. Cu toate că nu a primit niciodată aprobarea formală din partea regelui, nefiind ridicat la statutul de lege, Tripartitul a fost investit rapid cu autoritate juridică fiind utilizat pe scară largă în instanțele de judecată de pe întreg teritoriul regatului. Succesul de care se bucura în rândurile nobilimii se datora perceptelor pe care le promova și care fundamentau primatul acesteia în viața politică a regatului. Numeroasele sale reeditări reprezintă dovada vie a autorității și popularității pe care o dobândește în rândurile clasei privilegiate din secolele următoare.

Popularitatea lui Werbőrczy în rândul nobililor decurgea din coerența ideilor sale, care justificau și întăreau sistemul bicefal al puterii politice. El afirma că legile regatului nu rezultă din voința monarhului ci, reprezintă voința comună împărțită între stări și rege, în virtutea unui înțelegeri care datează din timpul primilor suverani. Deși, aspectul potrivit căruia puterea de legiferare era divizată între stări și rege era îndeobște cunoscut în perioada în care Werbőrczy își redacta Tripartitul, foarte multe diete întrunite la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor au rămas fără efect, rolul lor legislativ fiind unul minor. Cu toate acestea, în materie de organizare legislativă au supraviețuit două principii fundamentale care au marcat gândirea juridică și în următoarele secole. Primul se referă la modul de elaborare și promulgare al legilor, înțeles ca un pact necesar între stări și suveran. Al doilea atinge problema comunității politice care alcătuia Congregația Generală, înțeleasă ca adunarea nobililor țării. Odată însă cu ocuparea unei părți a Regatului de către austrieci, după 1526, pactul cunoaște încălcări, suveranii habsburgi încercând să impună legislația prin intermediul decretelor fără a mai face apel la Adunare. Chiar și sub un asediu constant și violent declanșat asupra instituțiilor publice ale Ungariei, principiul dublei suveranități legislative s-a păstrat în linii mari și în secolele următoare, punând piedici constante tendințelor absolutiste ale austriecilor.

Nesatisfăcătoarea activitate legislativă desfășurată până în secolul al XV-lea ar putea avea și o altă explicație. Datorită proeminenței pe care dreptul consuetudinar îl avea în cadrul sistemului legislativ maghiar, orice intruziune legislativă era considerată a fi de prisos și de nedorit. Implementarea unor asemenea norme care ar fi stabilit conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic ar fi cauzat o înțepenire a relațiilor juridice și consecutiv bulversarea lui. De altfel în condițiile vremii, un asemenea proiect ambițios nici n-ar fi avut sorți de izbândă.

Majoritatea statutelor publicate după secolul al XV-lea au avut ca principală preocupare stabilirea unor norme de procedură generală care să uniformizeze într-o oarecare măsură palierul juridic. Procesul s-a accentuat către sfârșitul secolului, când Congregația Generală încearcă și chiar demarează procedurile pentru codificarea obiceiurilor regatului.

Creșterea propriu-zisă a importanței regimului de stări s-a realizat în perioada imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg survenită în 1438. Caracterizată drept o perioadă de criză sau vacanță a puterii, pe fondul unor amenințări interne și externe grave, dieta s-a afirmat ca factor de putere real în viața publică a regatului. Impasul în care se afla regalitatea maghiară, cauzat fie din cauza lipsei suveranului fie datorită incapacității juridice a unui rege-minor, a forțat-o să-și asocieze la guvernare dieta, organul reprezentativ al nobilimii. În cadrul acesteia se conturează încă din acea perioadă două ordine distincte, care-și vor disputa influența decizională în adunarea stărilor. Pe de o parte avem magnații (marea nobilime, baronii, clerul înalt), în timp ce, nobilimea mică și mijlocie., susținătoare a lui Iancu de Hunedoara și mai târziu a regelui Matia Corvinul, alcătuiau cealaltă partidă.

Confruntarea cu otomanii a echilibrat raportul de forțe și a conturat o serie de modificări în politica internă a regatului: creșterea competențelor legislative ale congregației generale, însărcinată cu stabilirea impozitelor extraordinare, precum și creșterea rolului și a influenței nobilimii mijlocii în cadrul acesteia. Întărirea autorității politice a stărilor, pe fondul nevoii tot mai acute de bani a regalității în contextul efortului antiotoman, a reconfigurat sistemul politic și l-a consacrat în forma sa finală.

Revirimentul procesului de centralizare a cunoscut un ultim episod în perioada domniei autoritare a regelui Matia Corvinul (1458-1490). Acesta, deși a reușit să controleze opoziția marii nobilimi, prin reducerea rolului congregației generale și consolidarea poziției Consiliului Regal, nu a reușit să o anihileze definitiv. Împotrivirea acesteia față de politica autoritară a regelui se manifesta cu fiecare ocazie primită. Nevoia de a recruta soldați pentru războaiele purtate împotriva otomanilor și a altor vecini, l-a determinat pe rege să apeleze la organul reprezentativ al stărilor care i-a reamintit de fiecare dată care îi sunt obligațiile constituționale, și raportul pe care ar trebui să-l aibă cu stările.

Moartea regelui Matia în 1490 a înclinat din nou balanța puterii în favoarea oligarhiei. Revenirea în forță a acesteia, dornică să-și reia rolul pierdut, de actor principal al puterii politice, a confirmat o nouă formulă de conducere. Această perioadă, întinsă pe o perioadă de mai bine de 30 de ani, este cunoscută în istoriografie si sub denumirea de epoca domniei baronilor. Instrumentul prin care noul regim nobiliar a reușit să-și consolideze autoritatea, a fost reprezentat de adunarea stărilor generale, organ devenit atotputernic în noul context. În cadrul forului deliberativ se confruntau 2 partide, conturate încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, cel al magnaților și cel al nobilimii mijlocii. Lupta dintre cele două facțiuni rivale, a fost dublată și de personalitatea slabă a regelui Vladislav al II-lea Jagello, care a asistat neputincios la ruina regatului său. Ruperea firavului echilibru politic între monarh și stări, a declanșat o criză politică, care-l v-a pregăti pentru dispariție. Ca o consecință logică a acestui fenomen, existența Regatului Sf. Ștefan se va încheia dramatic în anul 1526, când otomanii conduși de sultanul Soliman, anihilează armata maghiară a regelui Ludovic, în bătălia de la Mohacs.

Influența dominatoare a Tripartitumul-ui lui Werbőrczy s-a afirmat tocmai în această etapă finală din existența regatului Sfântului Ștefan. În condițiile instaurării administrației habsburgice, a dominației otomane și în final a triplei împărțiri a regatului, Tripartitul, care consolida un singur sistem juridic și social în Ungaria, Croația și Transilvania a acționat ca o forță integratoare și unificatoare pentru teritoriile componente ale fostului regat. Mai mult decât atât, conceptele juridice expuse de Werbőrczy, despre primatul obiceiului în fața oricărei alte forme de drept s-a dovedit a fi o excelentă contrapondere pentru tăvălugul legislativ imperial din secolele următoare.

Werbőrczy prin intermediul Tripartitului nu a făcut altceva decât să constate și să justifice rolul nobilimii și a instituției reprezentative a acesteia în viața constituțională a Regatului Ungariei. Pornind de la această realitate, la nivel politic, a fundamentat teoretic concepția constituțională, care pentru câteva secole a guvernat sistemul maghiar și transilvănean, și, care avea la bază principiul unificator al Sfintei Coroane și al unei nobilimi unice, alcătuitoare de țară, precum și al unității catolicismului, ca religie de stat.

Conform schemei de gândire werbőczyene, nobilimea reprezenta națiunea maghiară, iar Sciția teritoriul ancestral de pe care aceasta a plecat. Conform legii sciților, la începuturi toți membrii națiunii erau liberi și egali în drepturi. Situația s-a schimbat în timp, datorită incapacității unora de a mai participa la război, inabilitate ce i-a condamnat la servitude și pe cale de consecință provocând fractura socială dintre țărani și elita nobiliară. Din acest moment argumentația sa se îndreaptă către ideea apartenenței regelui și corpului nobiliar la Sfânta Coroană. Deoarece comunitatea nobiliară deținea în comun sfânta coroană, identitatea monarhului se decidea prin alegerea acestuia de către comunitate și nu prin succesiune ereditară. În republica nobiliară imaginată de Werbőrczy, regele era nici mai mult nici mai puțin decât un simplu reprezentant al nobilimii, cel mult un primus inter pares. Mai mult decât atât, aristocrația nici măcar nu datora supunere monarhului, ci mai degrabă Sfintei Coroane ca întruchipare a regatului și a comunității politice a acestuia. Concluzia care reiese de aici, neagă regelui capacitatea și autoritatea de a crea legislație de unul singur, ci numai cu învoirea întregii națiuni, întrunită legal în congregație. Printr-o subtilă retorică juridică, autorul Tripartitului a elaborat pe de o parte teoria dependenței mutuale dintre rege și nobili, întrupată în doctrina Sfintei Coroane, respectiv dreptul comunității sau al țării (ország) de a alege suveranul și de a participa la guvernare alături de el prin intermediul dietei.

Din punct de vedere juridic însă, realitățile regatului arătau destul de diferit față de situația politică și constituțională prezentată în Tripartit. Teritoriile locuite de popoarele cucerite, au manifestat pe parcursul întregii perioade medievale tendințe de autonomie, bazate pe realități străvechi, întemeiate pe norme de drept consuetudinar, care se opuneau cu tărie uniformizării. Aceste enclave au avut parte de o evoluție juridică specifică, datorată în special autonomiei politico-administrative de care se bucurau.

De această situație privilegiată se bucura și Transilvania, ale cărei obiceiuri juridice au evoluat diferit și și chiar s-au accentuat în timp față de cele ale Ungariei. Poziția marginală, militarizată de graniță, a conferit voievodatului o largă autonomie politică, economică și juridică și i-a permis să-și configureze și să-și rodeze instituțiile pe parcursul Evului Mediu. Ușurința cu care voievodatul ardelean a reușit să se coaguleze într-un principat de sine stătător și să se înarmeze cu instituții complexe o dată cu dezmembrarea regatului Ungariei nu face decât să întărească această ipoteză. Mai mult decât atât, existența mai multor naționalități conlocuitoare, cu obiceiuri și practici diferite, cu instituții locale puternice, a complicat și mai mult procesul de uniformizare, permițând dezvoltarea unor sisteme de drept diferite față de cel al Ungariei. Aceste realități juridice erau cunoscute, și, în același timp recunoscute de factorii de decizie ai epocii, inclusiv de juristul Ștefan Werbőrczy. Tratarea acestor privilegii speciale ale Transilvaniei într-o secțiune diferită din cadrul Tripartitului, vin să probeze acest fapt. Tripartitul menționează de asemenea, și rolul militar de apărători ai granițelor conferit de regalitatea maghiară secuilor, considerați a fi, sciții Transilvaniei.

2. 2. 2. Afirmarea Adunării Stărilor ca factor constituțional în epoca Voievodatului autonom al Transilvaniei

În Transilvania stările reprezentau entitățile sociale privilegiate, națiunile constituite pe criteriul social în cazul nobilimii și etnic-privilegial în cazul sașilor și secuilor. Spre deosebire de Ungaria nobilimea era unitară ca stare, clerul lipsea, iar în națiunea săsească rolul preponderent îl avea patriciatul urban, care în Ungaria juca un rol constituțional nesemnificativ.

Pentru a oferi o perspectivă complexă asupra mecanismului instituțional caracteristic Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, trebuie dezvoltată și înțeleasă ideea de individualitate istorică a Transilvaniei, invocată și apărată cu fiecare ocazie de stările acestei țări, respectiv pe ce argumente de ordin istoric și juridic își rezemau acestea pretențiile și aspirația la un regnum.

Cercetarea cu atenție a formelor specific individuale pe care le-au înregistrat fazele istorice principale în evoluția Transilvaniei ca individualitate constituțional-politică, deosebită de aceea a Regatului Maghiar, este necesară pentru studiul nostru deoarece această concepție s-a perpetuat și s-a dezvoltat atât în perioada Principatului autonom cât și în cea a dominației habsburgice. Pentru a putea demonstra acest complex fenomen, avem nevoie să înțelegem și să investigăm pas cu pas istoria acestei regiuni în toate perioadele istorice pe care le-a traversat, de la apariția Voievodatului, trecând prin epoca Principatului Autonom aflat sub suzeranitate otomană și sfârșind bineînțeles cu încorporarea și evoluția constituțională în cadrul Monarhiei Habsburgice. Din acest unghi, istoricul instituției congregației generale din Transilvania ca principalul for de dezbatere și configurare a identității ardelene, ne poate oferi o viziune introspectivă de mare folos. Poate așa vom fi în măsură să explicăm motivele care au determinat o reacție atât de virulentă a stărilor față de politica centralizatoare a Vienei în secolul al XVIII-lea, prin apelul permanent la străvechile legi și la autonomia țării numită încă din secolul al XIII-lea regnum.

Asumarea de către nobilimea transilvană a rolului de țară legală este legată de consolidarea unui specific legislativ caracterizat nu atât prin existența unor legi diferite de cele ale Regatului Ungariei, cât prin cultivarea consecventă a excepțiilor față de ele. Lămurirea acestui aspect, ne forțează să urmărim evoluția ideei de autonomie invocată de stări de-a lungul timpului și care se bucură de atenția a numărate studii de specialitate, atât în istoriografia română cât și în cea maghiară.

Slăbirea autorității centrale maghiare după invaziile mongole din secolul al XIII-lea, și, mai ales după cea din 1241, a oferit nobililor transilvăneni în particular și stărilor în general, oportunitatea de a-și spori puterea, și, în același timp, condițiile prielnice coagulării într-o congregatio, separată față de cea maghiară. Din moment ce Transilvania oricum se bucura de un statut autonom în cadrul regatului, constituirea unor organe reprezentative proprii corespundea în totalitate cu dezvoltarea unei identități instituționale. Termenul de regnum, aplicat Voievodatului în această perioadă, reflecta autoritatea pe care nobilimea o dobândise prin intermediul congregației. Probabil că acesta era sensul pe care mai târziu Werbőczy îl preia și utilizează în Tripartit pentru Transilvania. Mențiunea pe care o face Tripartitumul referitor la statutul Transilvaniei și Slavoniei în cadrul Regatului Ungariei, se referă la autonomia și privilegiile nobiliare, și, în niciun caz la cel de țari separate pe care acestea l-ar avea. De altfel, în aproape toate cele 18 aliniate ale capitolului trei, se vorbește despre statutul juridic diferit al nobililor din aceste regiuni față de cel al Ungariei propriu-zise, precum și despre regulile de procedură judiciară caracteristice celor două regate.

Stările Transilvaniei s-au întrunit pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIII-lea, sub denumirea de, congregatio generalis nobilium regni Transilvaniae. Asemenea altor regiuni din Europa, din punctul de vedere al componenței sale, adunarea era formată din ordinele privilegiate și era convocată de rege sau voievod, în principal pentru rațiuni care țineau de sfat sau aprobarea unor chestiuni de interes general ( taxe, probleme militare administrație locală și probleme juridice). Aspectele legislative, au fost sporadic discutate în cadrul congregațiilor transilvănene, dreptul de legiferare revenind regelui și congregației generale maghiare.

Cu toate acestea, atingerea unor probleme politice, administrative, juridice și economice importante pentru viața constituțională a voievodatului, a rodat instituția, și, a întărit ideea, că adunarea Transilvaniei era capabilă să dezvolte și să exercite la nevoie, un pronunțat rol legislativ. De altfel, eficacitatea instituțională de după 1540 se datoreză tocmai experienței acumulate de către factorii de decizie în secolele precedente.

Conturarea și evoluția Adunărilor de stări, a cunoscut în Transilvania mai multe etape. Prima dintre acestea s-a petrecut la sfârșitul secolului al XIII-lea, sub domnia regelui Andrei al III-lea. Acesta în încercarea de a rezolva conflictul cu voievodatul Transilvaniei, a încercat să obțină sprijinul nobilimii și a celorlalte stări privilegiate, cărora le-a recunoscut rolul de factor constituțional. Legitimarea acestui demers se putea obține doar prin convocarea unei adunări, la care să participe toată nobilimea voievodatului. Deși, prima congregație generală a nobililor atestată documentar în Transilvania este cea de la Turda din 1288, convocată în numele voievodului Roland Borșa, cea din martie 1291, a atras atenția istoriografiei. Desfășurată la Alba-Iulia, din inițiativa lui Andrei al III-lea, ultimul rege arpadian, în contextul unei puternice crize a Regatului, cei chemați să participe au fost desemnați ca: quod cum nos universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis in partibus Transsyluanis apud Albam Jule pro reformacione status eorundem congregacionem cum iisdem fecissemus de consilio omnium prelatorum, et baronum regni nostri […]. Scopul congregației reiese chiar din textul scrisorii de chemare: pro reformacione status eorundem congregacionem, intențiile regale de reformare și pacificare fiind evidente. Încercarea de câștigare a bunăvoinței participanților la adunare s-a concretizat prin întărirea prealabilă a drepturilor și privilegiilor nobilimii. Destructurarea bastionului transilvănean, consolidat în timpul voievodului Roland Borșa, s-a încheiat însă, printr-un dublu eșec. Pe de o parte, regalitatea maghiară nu a reușit să-și impună autoritatea politică în Transilvania, voievozii manifestând și în continuare tendințe către o autonomie sporită, iar pe de altă parte, a fost legitimată existența unei adunări provinciale a stărilor ardelene.

A doua etapă în evoluția constituțională a adunărilor de stări, este generată de edictele emise de regele Ludovic I (1342-1382). Acesta îi înlătură pe români dintre participanții la aceste congregații, în principal datorită religiei lor schismatice. Declasarea românilor din rândurile privilegiaților a generat mutații în organizarea și funcționarea regimului de stări, conturându-i forma finală menținută vreme de aproape cinci sute de ani. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, macheta instituțională a regimului de stări, i-a cuprins doar pe reprezentanții celor trei națiuni, devenite privilegiate, ungurii, asimilați cu nobilii, sașii respectiv secuii, peste care se suprapunea principiul religiei oficial recunoscute – catolicismul (religio recepta).

A treia și ultima etapă în evoluția constituțională a instituției adunărilor de stări din Transilvania a avut loc în secolul al XV-lea, pe fondul apariției pericolului turcesc și a crizei politice, economice și sociale interne. Instaurarea dictaturii nobiliare în Ungaria, după moartea regelui Sigismund de Luxemburg, în 1437, răscoala țărănească de la Bobâlna, 1437-1438, respectiv invazia otomană care a pustiit Transilvania în 1438, a creat premisele reorganizării instituționale, pe baze noi a voievodatului Transilvaniei. Ungaria cea nouă, nobiliară, s-a dovedit incapabilă să se apere de aceste atacuri, permițând coagularea factorilor de decizie de la nivelul voievodatului. Noua realitate politică și instituțională ardeleană, și-a așezat structura, pe fundamentul nobilimii, a sașilor și a secuilor, după răscoala țărănească din 1437-1438. Cele trei națiuni, așa cum au ajuns să fie cunoscute, și-au unit inițial forțele într-o alianță îndreptată împotriva tuturor dușmanilor regatului (ad resistendum omnibus hoc regnum impugnantibus cuiuscumque conditionis inimici existant ), ca mai apoi să-și extindă confederația printr-un pact mutual de apărare semnat în 1459. În 1467, alianța tripartită a luptat împotriva regelui Matia Corvinul, în celebra revoltă nobiliară transilvăneană. Uniunea celor trei națiuni, numită fraterna unio, și mai târziu unio trium nationum, și-a consolidat puterea și influența în secolul al XVI-lea sub domnia regilor slabi ai dinastiei Jagello.

După constituirea uniunii frățești de la Căpâlna, alianța ce avea la bază înțelegerea dintre cele trei națiuni privilegiate a câștigat din ce în ce mai multă putere și autoritate reușind să pună bazele unei reînnoite adunări, Dieta uel Congregatio generalis trium partium. Fraterna unio a constituit fundamentul unui ordin constituțional diferit de cel al regatului, adâncind și mai mult tendințele autonomiste ale Transilvaniei, cu mult înainte ca otomanii să dezmembreze monarhia maghiară.

Etapa finală în consolidarea autorității celor trei națiuni din Transilvania s-a petrecut, așa cum precizam mai sus, sub domnia regilor slabi ai dinastiei jagellone, prin semnarea celui de-al patrulea legământ, în cadrul Dietei de la Turda din 1505. Reîntărirea pactului a adus și crearea unei noi instituții, devenită una dintre cele mai importante piese în ansamblul politic a viitorului principat transilvănean, consiliul celor 43. Problemele interne și externe cu care se confrunta Transilvania în acele vremuri, i-a determinat pe reprezentanții celor trei națiuni, adunate în cadrul dietei, să instituie consiliul, un fel de tribunal de arbitraj compus din 43 de membri (paisprezece pentru fiecare națiune și un delegat al capitlului din Alba Iulia). Acesta avea rolul de a apăra Transilvania de inamicii interni și externi și de a rezolva litigiile apărute între cele trei stări. În această delegație a ordinelor putem identifica germenii acelui consiliu de 22, instituit în 1542, după prăbușirea Regatului Ungariei și crearea statalității transilvănene.

Tendințele de eliminare a puterii și influenței curții regale în treburile interne ale Transilvaniei au reprezentat o constantă în toată istoria voievodatului accentuându-se de la un secol la altul. Pe fondul unei continue întăriri a autorității voievodului și a puterii nobiliare transformate treptat în veritabile instituții fundamentale, cu funcții dintre cele mai complexe, influența regalității devine tot mai redusă. Prăbușirea regatului Ungariei la Mohacs nu a găsit Transilvania descoperită constituțional și politic, ci din contră cu instituții viabile care au putut suplini rapid vidul creat. Perioada 1440-1526, a fost dominată în linii mari, din punct de vedere politic de stări în raportul lor cu autoritatea centrală. Până și a doua parte a domniei lui Matia, considerată a fi de autoritate incontestabilă, a fost marcată, pe fondul nevoii tot mai acute de lichidități, de consultări cu reprezentanții nobilimii și de luarea în comun a unor decizii importante pentru regat. Guvernarea a fost, după expresia lui Ioan Drăgan, mai degrabă constituțională decât absolutistă.

În privința competențelor, Dieta ardeleană a promovat particularismul regional și autonomia provincială, în raport cu deciziile fundamentale ale vieții de stat, care se elaborau în comun de către congregația generală a regatului și suveran. În perioada voievodatului, aceasta deținea, în principal, atribuții judiciare, exercitate prin intermediul scaunului de judecată, prezidat de voievod și vicevoievod și în care, nobilimea își alegea proprii judecători și asesori jurați. Poziția de graniță a Transilvaniei a conferit adunării posibilitatea de a institui măsuri de apărare în cazul invaziilor străine. În aceste probleme putea amenda hotărârile dietei regatului așa cum s-a întâmplat de pildă în 1463, când regele Matia a decretat mobilizarea generală (exercitus generalis) în tot regatul. Scopul era combaterea pericolului otoman, instruindu-i în acest sens, pe cei doi voievozi, Petru Bazini și Ioan de Sfântu Gheorghe, să convoace o congregație generală, îndemnându-i pe transilvăneni să le primească cu supunere. În congregația care s-a desfășurat în 1463, la Mediaș, cele trei națiuni politice, modifică instrucțiunile, optând ca nobilii fără pământ și iobagii cu sânge unguresc (pro custodia Castellorum ad publicam securitatem facientium Castellani, pro Curiis vero praecipuorum Dominorum Magistri Curiae, cum illisve Nobiles impossessionati et Jobbagiones Hungarici sanguini […] domi relinquantur), să rămână în urmă pentru a apăra pământurile și casele nobiliare.

În materie fiscală, putea vota, percepe și asigura repartiția echitabilă a impozitelor și taxelor, posedând din punct de vedere practic o importantă prerogativă constituțională. De altfel, aceasta s-a și manifestat la sfârșitul secolului al XV-lea, mai exact în 1494, când congregația generală a Transilvaniei a refuzat să ratifice majorarea de taxe, impusă de regele Vladislav Jagello, forțându-l pe rege să intervină pe lângă voievodul Bartolomeo Dragfi, pentru calmarea spiritelor.

Adunări ale nobilimii existau și la nivel comitatens, întrunindu-se periodic sub președinția comitelui sau vicecomitelui, pentru rezolvarea unor probleme administrative, fiscale sau militare. La nivel de comitat se întrunea des, scaunul de judecată, care a devenit un organ quasi permanent. Adunarea alegea anual juzii nobiliari, câte patru în comitatele ungurești și doi în Transilvania, și jurații (jurati,assessores).

Îndărătnicia cu care congregația generală a Transilvaniei și ordinele componente ale acesteia sfidau uneori regalitatea, prin promovarea unei agende legislative și administrative proprii, ilustrează o anume dorință de auto-guvernare și de stabilire a propriilor priorități politice și jurisdicționale. Tocmai din această cauză, nașterea Principatului Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVI-lea, nu a reprezentat un joc al hazardului, ci a fost rezultatul unor evoluții politice și instituționale care s-au dezvoltat de-a lungul a mai multor secole.

În concluzie, dacă ar fi să comparăm relația dintre stări și puterea regală în Regatul Ungariei pe parcursul Evului Mediu, putem să afirmăm, că viața politică a fost dominată de ordine. Cu câteva excepții notabile, și enumerăm aici pe Carol Robert de Anjou, Ludovic cel Mare și Matia Corvinul, inițiativa politică și legislativă a aparținut nobilimii. În acest context, a evoluat, și-a consolidat autoritatea și a dobândit un caracter special instituția adunărilor de stări transilvănene. Procesul s-a accentuat extrem de rapid în timpul dinastiei Jagellonilor. Lipsiți de autoritate, ultimii suverani, au consolidat puterea stărilor, facilitându-le accesul la statutul de clasă conducătoare. Nici nu este de mirare că retorica lui Werbőczy proclama superioritatea ordinelor, promovând principiile unei republici nobiliare. Ideile lui Werbőczy au găsit un teren de manifestare fertil în Transilvania, unde au fost rapid preluate și transpuse în realitate. Înclinația naturală înspre republicanism, dezvoltată de-a lungul secolelor, atât de nobilimea transilvană cât și de cea maghiară, a căpătat sens și coerență în pasajele Tripartitului.

Republicanismul nobiliar al lui Werbőczy, nu s-a aplicat doar în cazul Ungariei. Tripartitul a recunoscut atât statutul politic separat al Croației și Slavoniei cât și pe cel al Transilvaniei, la fiecare atașându-i titlul de regnum. În acest fel, Werbőczy a recunoscut Transilvania ca fiind o republică nobiliară, de iure în interiorul Ungariei dar de facto în afara ei. Tripartitul nu a făcut altceva decât să recunoască evoluția istorică a voievodatului din ultimele secole și să-l plaseze pe o altă traiectorie constituțională. Prin retorica sa, a confirmat și întărit puterea reală a stărilor, girând dreptul conferit nobilimii de a alege suveranul. În Principatul Transilvaniei, constituit pe parcursul secolului al XVI-lea, aceste idei vor fi transpuse încet, încet în realitate. Pe de o parte, principiile constituționale pe baza cărora s-a clădit acesta, promovau noțiunea că autoritatea politică decurgea de la ordinele privilegiate. Pe de altă parte, considerau că dreptul de a selecta și alege principele era de asemenea de competența stărilor. Prin această ficțiune juridică, doctrina Sfintei Coroane, ca simbol al comunității politice și al dreptului de alegere al suveranului, a fost adoptat în gândirea și practica constituțională a noului principat.

Angrenajului politic central reprezentat de principe și de mai vechea instituție a dietei, ca principali factori legislativi ai Principatului i se vor suprapune odată cu pătrunderea ideilor protestante dinspre apusul Europei factorul religios, care va definitiva și stabiliza noua ordine constituțională pentru mai bine de 300 de ani. Articolele Dietei de la Turda din 1568 au deschis o nouă etapă în politica religioasă a Transilvaniei prin enunțarea principiului propovăduirii libere și al libertății comunităților de a-și alege curentul teologic la care vor să adere, în spiritual principiului cuius regius eius religio, stabilit de Pacea de la Augsburg. Suprapusă situației politice, realitatea confesională a completat sistemul celor trei națiuni cu cel al religiilor recepte (unul dintre articolele dietale din 1595 nominalizează pentru prima data confesiunile recunoscute de lege respectiv: catolicismul, calvinismul, luteranismul, antitrinitarianismul), ortodoxia având în continuare statutul de religie tolerată. Sistemul legislativ și politic bazat pe cele trei națiuni (ungurii – asimilați în mare măsură cu nobilii, secuii și sașii) și cele patru religii recepte se conturează așadar către sfârșitul secolului al XVI-lea și va rămâne în linii mari neschimbat până la Revoluția de la 1848-1849.

2. 3. Structura puterii în Transilvania secolelor XVI – XVII. Aprobatae Constitutiones (1653) și Compilatae Constitutiones (1669).

2.3.1 Principele.

Dezastrul militar de la Mohacs din 1526 și dispariția de facto a Regatului Sfântului Ștefan a însemnat pentru Transilvania intrarea într-o nouă etapă istorică, iar anul 1541 este considerat a fi începutul constituirii Principatului Autonom aflat sub suzeranitate Otomană. Simultan cu închegarea teritorială au fost așezate bazele instituționale și legislative ale noii entități statale, rolul predominant în această ecuație avându-l așa-numitele diete constituante din 1542-1545 respectiv 1556-1571. Tot atunci s-a reafirmat atât uniunea frățească (fraterna unio) încheiată în 1437, cât și dreptul la rezistență acordat nobilimii prin Bula de Aur din 1222.

Funcția cea mai înaltă în stat era deținută de principe, însă titulatura acestuia a oscilat pe parcursul secolului al XVI-lea, odată cu recunoașterea internațională a principatului. Legitimitatea funcției provenea din vechea instituție a voievodului care s-a transmis după dispariția Regatului Maghiar, în viața constituțională a Transilvaniei. Primul suveran atestat a fost Ioan Sigismund Zápolya care purta titlul de rege al Ungariei, luat în 1559 după moartea mamei sale, regina Isabella. În 1570 după tratatul de la Speyer se consacră denumirea finală a domnitorului care de acum înainte se va numi principe, Princeps Transylvaniae et Partium Regni Hungariae.

Deși voievodul era numit de regele Ungariei din rândurile înaltei aristorcrații a regatului, pentru demnitatea de principe s-a consacrat (după modelul constituțional al Ungariei) regula alegerii acestuia. Dreptul de liberă alegere a principelui revenea țării (országnak), adică dietei. Decizia trebuia să aparțină pe deplin stărilor și să nu fie viciată de imixtiuni din partea pretendenților la tron. Odată instaurat în funcție, suveranului îi era interzisă orice fel de asociere la tron precum și posibilitatea de a ceda sau transmite prerogativele princiare altei persoane. Ideea că mandatul principelui depinde de voința stărilor, manifestat prin dreptul acestora la liberă alegere, instituie un drept absolut de decizie, pe care stările îl aveau în privința candidatului la funcția supremă în stat. Această posibilitate de selecție și învestire în funcția cea mai înaltă, oferea teoretic avantajul excluderii unui principe prea autoritar.

Ritualul alegerii principelui se desfășura în cadrul unei sesiuni ordinare a dietei, în prezența corpurilor privilegiate. Procedura de învestire a monarhului, statornicită la sfârșitul secolului al XVI-lea, prevedea depunerea jurământului în fața stărilor, prin care acesta se angaja să respecte privilegile nobilimii, religiile recepte, națiunile, legile și obiceiurile tuturor națiunilor conlocuitoare, donațiile, cesiunile, privilegiile, promisiunile, hotărârile principilor anteriori, și în general toate aspectele care țin de binele și bunăstarea patriei. Odată prestat, jurământul dobândea statutul de lege fundamentală a guvernării și trebuia respectat întocmai.

Aceeași îndatorire revenea și stărilor, care depuneau jurământul de credință și fidelitate în fața suveranului, cu prilejul aceleași diete – elective, denumită în secolul al XVIII-lea, inaugurală. Cei care, din orice motiv nu ar fi fost prezenți în adunare, în momentul depunerii jurământului, aveau obligația, ca în cel mai scurt timp să o facă. Acesta se putea depune în fața împuterniciților principelui, în orice adunare, iar în cazul orășenilor, chiar și în propria casă. Sancțiunea pentru cei care omiteau să presteze cu bună știință și cu îndărătnicie jurământul de fidelitate, era confiscarea atât a bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Rolul acestui dublu angajament reciproc al principelui și stărilor asigura legitimitatea constituțională a principalelor organe de conducere ale statului, permițându-le să-și desfășoare activitatea în condiții de deplină legalitate. Neonorarea obligațiilor, atrăgea însă, ilegalitatea deciziilor și implicit a întregii guvernări.

Deoarece Transilvania se afla în raport de vasalitate față de Imperiul Otoman, principele trebuia să primească confirmarea sultanului, pentru a putea prelua tronul. Înscăunarea principelui ales se realiza cu pompă și fast, în prezența unui ceauș ca reprezentant al sultanului, în catedrala din Alba Iulia, capitala țării.

Prerogativele constituționale ale suveranului transilvan au fost în mare măsură stabilite în cadrul dietelor constituante, întrunite între 1542 și 1545, dar și ulterior când echilibrul puterii politice a cunoscut mutații. Acestea s-au conturat pe deplin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și au fost codificate succesiv în Constituțiile Aprobate și Compilate.

Din punct de vedere jursidicțional competențele principelui sunt grupate în bisericești și laice. Din prima categorie fac parte: conferirea episcopilor, prepoziturilor și a altora, strângerea veniturilor și foloaselor demnităților bisericești vacante, revizuirea pricinilor religioase, dreptul de a da dispensă în căsătoriile de grad neîngăduit, autorizarea ridicării de lăcașuri sfinte, de a hotărî în pricinile de căsătorie ale celor de religie protestantă.

Atribuțiile laice ale principelui erau de departe mai numeroase și mai diversificate decât cele religioase. Acestuia îi revenea prerogativa de a înnobila respectiv de a numi comiții în funcție. De a prelua și administra moșiile rămase vacante în urma stingerii familiilor de magnați, nobili și a altor oameni cu moșie respectiv de a-i răsplăti pe cei merituoși cu bunurile revenite fiscului. În materie juridică deținea dreptul de a grația persoanele condamnate la moarte și de a îngădui rejudecarea unui nou proces. Convoca, stabilea ordinea de zi, locația dietelor precum și dizolvarea acestora. În chestiuni de politică externă și militare deținea dreptul de a declara război și de a încheia pace; de a chema la oaste; de a porunci ridicarea oștilor; de a trimite și a primi soli. Putea acorda și ridica dreptul de paloș oricărei comunități. De a bate monedă și de a le recunoaște pe cele străine. De asemenea putea reconfirma privilegiile date după obicei și lege, de a spori noile danii, de a acorda scutiri la plata dărilor, precum și prerogativa de a impune noi taxe și vămi. Nu în ultimul rând, numea în funcții slujbașii și magistrații după ce în prealabil le încuviința candidatura.

Articolele rezultate în urma deliberărilor dietale, necesitau de asemenea acordul suveranului pentru învestirea lor cu putere de lege. Promulgarea lor venea o dată cu semnătura și sigiliul principelui, iar neîndeplinirea acestei proceduri echivala cu invalidarea juridică a acestora. Trei dintre exemplarele autentificate în acest mod erau depuse apoi pentru păstrare în arhiva capitlului din Alba Iulia, a conventului din Cluj- Mănăștur și a capitlului din Oradea. Eliberarea exemplarelor autentificate din arhivele celor trei instituții, costa doritorii suma de un florin.

Alături de drepturile prezentate succint în rândurile de mai sus, îndatoririle legale pe care principii Transilvaniei le datorau țarii, se stabileau cu prilejul încoronării acestora. Textul integral al condițiilor și jurămintelor, se regăsește în cuprinsul Constituțiilor Aprobate și a Constituțiilor Compilate, redactate în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Pentru o corectă înțelegere a poziției constituționale a principelui în raport cu instituția dietei, vom exemplifica aici, condițiile stabilite pentru ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi. Considerăm că sarcinile stabilite cu ocazia încoronării ultimului suveran ardelean, reprezintă varianta legislativă finală și completă, consfințită cu doar trei decenii înainte de încorporarea Principatului în Monarhia Habsburgică. În funcție de acestea s-a conturat pe parcursul secolului al XVIII-lea, relația dintre împăratul de la Viena și stările provinciale ale Transilvaniei.

Primul articol garanta și apăra liberul exercițiu al fiecăreia dintre cele 4 religii recepte, proclamându-le egalitatea juridică, în timp ce al doilea, făcea referire la respectarea fără abatere a uniunii celor trei națiuni încheiată în 1437 și întărită succesiv în secolele următoare. Cea de-a treia condiție prevăzută în jurământul lui Apafi garanta păstrarea neatinsă a legăturilor Principatului Transilvania cu Poarta Otomană și obligația principelui de a nu o rupe niciodată, plasând în acest fel interesele țării deasupra celor personale. Legătura dintre Principat și Poarta Otomană va fi anulată după încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, prin articolul unu al dietei din 1744. Următoarele două articole au ca obiect politica externă și stabilesc obligația principelui de a veghea la păstrarea păcii, a relațiilor de bună vecinătate, de a porni război doar după o temeinică și aprofundată chibzuință și după ce a obținut în prealabil aprobarea stărilor nobile ale țării. I se interzice de asemenea să caute aprobarea Porții în prezenta chestiune, fără îngăduința dietei. Restricțiile impuse principelui în materia politicii externe vin după campania nereușită a lui Gheorghe Rakoczy al II-lea, în încercarea sa de a ocupa tronul Poloniei în 1657.

De asemenea i se limitează dreptul de a primi sau a trimite soli fără știrea și aprobarea sfatului precum și de a încheia tratate și alianțe fără consimțământul dietei. Îi este strict interzis să înstrăineze teritoriul țării și să împiedice liberul vot. Este îndatorat să susțină libertatea părerilor, divergența opiniilor și să nu le influențeze prin amenințări sau promisiuni. Să apere privilegiile, legile și obiceiurile străvechi ale națiunilor precum și donațiile făcute de regi și principi. Să aibă grijă de bunul mers al justiției și să respecte hotărârile judecătorești date atât în primă instanță cât și în recurs. Îndatorirea de a recunoaște și a cinsti drepturile funcționarilor prin menținerea acestora în funcțiile ocupate legal. Numirea unui vistier care să se ocupe de colectarea taxelor și impozitelor, cu concursul și aprobarea dietei.

Parteneri în procesul legislativ, Principele și Dieta au conlucrat vreme de aproape 150 de ani la temerarul proiect constituțional, finalizat prin conturarea unui ansamblu legislativ, așezat pe principii și instituții puternice. La baza acestui angrenaj se aflau comitatele, scaunele și districtele, înzestrate cu multiple competențe politice, administrative și juridice. Legislația dietală a manifestat un deosebit interes pentru buna funcționare a acestor unități administrative locale, atribuind comiților și personalului aferent felurite funcțiuni care i-au transformat în actori indispensabili sistemului. Grupată în jurul privilegiilor, protejată de legi și cutume și deținând atribuții extinse în ceea ce privește administrația și justiția locală, nobilimea comitatensă a reprezentat avanpostul rezistenței în fața centralismului austriac al secolului al XVIII-lea. Flexibilitatea sistemului legislativ care oferea poporului o largă libertate de mișcare în ceea ce privește crearea și utilizarea normelor consuetudinare a oferit prilejul perfect de a suplini carențele legislative generate de inactivitatea Dietei în veacul XVIII.

Calculele austriecilor care au mizat pe subordonarea sau chiar desființarea unor instituții centrale pentru a-și putea impune autoritatea în provincie au fost dejucate de îndârjirea și adaptabilitatea celor locale. Veritabile bastioane de rezistență împotriva centralismului habsburgic, comitatele au dat dovadă de o deosebită abilitate juridică, reușind să ocolească și să contrapună inițiativelor vieneze propria memorie legislativă.

2.3.2 Dieta Transilvaniei.

În perioada avută în vedere, Dieta Transilvaniei avea competențe în domeniile legiferării, justiției (mai ales cele de înaltă trădare sau dezonoare dar și în cele de falsificare de monedă, vrăjitorie, bigamie, crimă), administrației, probleme economice (împărțirea și repartizarea dărilor), alegerea funcționarilor superiori, obținerea cetățeniei, exercitând alături de principe conducerea țării. Convocarea acestora se făcea la invitația principelui care stabilea de asemenea atât data cât și locul desfășurării. În principiu adunarea se convoca o data sau de două ori pe an (primăvara și toamna), dezbaterile putând dura, de la o zi până la câteva luni, în funcție de complexitatea chestiunilor abordate.

Sub aspectul componenței la adunare participau: Consiliul guvernamental, alcătuit din consilieri și prelați, Tabla Regească, comiții supremi ai comitatelor și juzii regești supremi ai scaunelor secuiești precum și reprezentanții scaunelor și districtelor săsești, regaliștii (convocați prin scrisori regale), din rândurile magnaților și nobililor, deputații sau reprezentanții comitatelor, scaunelor, orașelor libere regești și târgurilor privilegiate. Costurile mari pe care le implica participarea la adunare a determinat o serie de localități să renunțe la a mai trimite delegați, locul lor fiind luat de regaliști, convocați prin scrisori regale și care susțineau interesele puterii centrale, care-și impunea de cele mai multe ori punctul de vedere.

Dietele se desfășurau conform voinței principelui la data și locul fixat, ședințele fiind conduse de un președinte numit de cele mai multe ori de suveran iar primele chestiuni dezbătute erau așa numitele propositiones regale. Ordinea luării cuvântului era dictată de președinte și se făcea la cerere, prin ridicare de mână. Pentru buna desfășurare a sedințelor, deputații trebuiau să nu divagheze de la tema aflată pe ordinea de zi, putând fi sancționați cu înlăturarea din dietă. După discutarea tuturor problemelor se trecea la vot.

Cât privește influența instituției în cadrul noului stat format, părerile sunt contradictorii. Pe de o parte există istorici care afirmă că organul era unul fără importanță, supus în totalitate puterii centrale care-și impunea voința de fiecare dată, dieta luând doar act, fără a discuta, deliberând doar asupra unor chestiuni de amănunt: fiscale, juridice sau penale. Excepții făceau gravele probleme externe sau o criză internă extraordinara care dădeau prilej unor diete furtunoase. Transilvania nu a cunoscut opoziția înfierbântată a congregațiilor generale din Ungaria Occidentală care-și susțineau cu tărie seria doleanțelor lor, ci, cel mult intrigile de la curte. Pentru a-și exercita puterea fără opreliște, suveranul nu avea decât să fie curtenitor cu dieta și să-și ascundă tendințele absolutiste sub forme constituționale, convocând-o conform legii, o data sau de două ori pe an. Aceste afirmații sunt întărite de opinia contemporană reprezentată de viitorul cancelar al Transilvaniei habsburgice, Nicolae Bethlen cât și de cronicarul Mihail Cserei. Aceștia descriu activitatea dietei din a doua parte a secolului al XVII-lea drept una afectată de corupție, interese meschine, delăsare, în care diversele facțiuni nobiliare se luptau între ele pentru putere, aruncând țara în anarhie. Atât Bethlen cât și Cserei dădeau vina pe neputința principelui Mihai Apafi, considerat mai bun ca popă decât ca principe. Această incapacitate de a gestiona situația s-a concretizat în abuzuri ale nobililor, născându-se astfel monștri de toată minunea, iar patria, rămase deosebit de umilită, s-a întors toată pe jos, ajungând la dezmățul de astăzi.

Desigur că mărturiile contemporane ale memorialiștilor, mai mult sau mai puțin implicați în viața politică a Transilvaniei trebuiesc privite extrem de critic iar pledoariile lor pro sau contra unui personaj sau a unei instituții sunt de cele mai multe ori subiective, trădând unele simpatii sau antipatii. Totuși, ca actori și observatori direcți ai evenimentelor, observațiile lor nu trebuie ocolite ci din contra verificate și confruntate cu celelalte scrieri care descriu acea epocă. Este de netăgăduit faptul că în ultima perioadă a Principatului autonom, pe fondul schimbărilor care aveau loc în toată Europa central-estică, poziția Transilvaniei a fost serios zdruncinată având repercursiuni și asupra instituțiilor care au suferit de asemenea o degradare continua. Mai mult decât atât, politica dezastruoasă a unor principi s-a soldat cu pierderea ținuturilor din vest, importante din punct de vedere strategic și al politicii de aprovizionare cu alimente, poziția politică a țării fiind astfel vizibil slăbită.

Turcii s-au folosit de pozitia privilegiata pe care au dobândit-o în aceste împrejurări și au sporit sarcinile militare și fiscale ale țării după bunul lor plac. Intruziunea Porții în politica internă a principatului prin numirea directă a lui Apafi, făra ca în prealabil acesta să fie ales de către Dietă ca principe, diminuau serios autonomia tării în raport cu Poarta.

Redus teritorial prin cedările care i-au fost impuse în favoarea puterii suzerane, cu potențialul militar defensiv și ofensiv practic desființat, cu tributul mărit în mod excesiv și cu un statut politic degradat, autoritatea princiară a fost grav afectată, oferind posibilitatea apariției unor grupări nobiliare . În fața noii situații create, dieta a aruncat vina pentru dezastrul creat în țară asupra principelui căruia i-a redus prerogativele constituționale. Una dintre aceste măsuri care a afectat prerogativele puterii centrale a fost retragerea dreptului de a face numiri în Consiliu. Retragerea acestei competențe a redus simțitor atribuțiile acestuia în ceea ce privește politica externă.

Prerogativa de administrare a cămării a revenit unui vistier numit în comun de principe și de stări, iar toate hotărârile instituției vor avea putere de lege de atunci înainte chiar și fără aprobarea principelui. Poziția de forță obținută de dietă în raport cu principele, n-a putut fi consolidată și exploatată datorită situației externe extrem de nefavorabile și a implicării Porții în viața politică internă a Principatului. Facțiunile nobiliare constituite n-au permis o coagulare a tuturor forțelor în jurul unui obiectiv comun permițând principilor care vor accede la putere să reconstruiască încet puterea centrală în detrimentul Dietei. Diversitatea de opinii și interese dintre națiunile țării au făcut imposibilă exploatarea unei situații favorabile ivite. De aceste neînțelegeri ale stărilor vor profita și suveranii habsburgi pe întreg parcursul secolului al XVIII-lea.

2.3.3. Activitatea legislativă a Dietei Transilvaniei în perioada Principatului Autonom. Prerogativele jurisdicționale ale Comitatelor.

Începuturile noului stat transilvănean se confundă cu travaliul legislativ al Dietei care încearcă să ofere un cadru instituțional și legislativ cât mai complet. Impresionante ca volum, hotărârile ating toate domeniile vieții sociale și politice conturând în doar câteva decenii sistemul legislativ al Transilvaniei. Printre preocupările forului legislativ, în afara celor politice, tratate mai sus, se regăseau atât aspecte tehnice privitoare la funcționarea instituțională a comitatelor cât și detalii asupra prerogativelor jurisdicționale conferite acestora.

Hotărârile Dietei de la Turda din 1540 sunt elocvente în acest sens, deoarece intenționau să reformeze drepturile și obiceiurile nobilimii din Transilvania. În realitate, s-a stabilit însă ordinea judiciară a comitatului și condițiile de judecare a cauzelor criminale. Astfel, toate cauzele privind hoții, prădătorii, ucigașii, incendiatorii de sate precum și injuriile, bătăile, vătămările corporale săvârșite de iobagi și inițiate la scaunele comitatense se judecau acolo. Tot la scaunul comitatens se judecă și cauzele nobililor sancționate cu amendă peste 12 florini, cu mențiunea că acestea se transmit pentru revizuire la Dietă sau congregația generală a nobililor. Cu reguli de procedură penală și pedepsele aferente se ocupă și dietele următoare din 1542, 1543, 1549, 1550, 1551, 1562 etc. Dieta intervine, coordonează și stabilește în detaliu toate aspectele legate de instituții, funcționarea, procedura de judecată, instanțele competente, infracțiunile și pedepsele, adesea contrazicându-și chiar hotărârile anterioare. Nu există domeniu care să nu fie reglementat și înzestrat cu competențe din cele mai diverse.

Același elan legislativ se constată și pentru secolul al XVII-lea când instituția intervine și normează preocupându-se să creeze un cadru legislativ complex și util care să completeze, să modifice sau să înlăture regulile stabilite anterior. Justiția ocupă în această ecuație un rol central preocupându-se cu deosebire de urmărirea și pedepsirea crimelor, furturilor, tâlhăriilor, deci a diferitelor soiuri de răufăcători. Articolele de lege iau adesea o mare întindere, intrând în detalii, prescriind proceduri, obligații, penalități pentru dregători, pentru juzi, pentru sate în această grea problemă. Se impun prin Dietă nu numai felurite norme juridice, obligativități, dar si controale periodice, comitatele pornind în urmărirea infractorilor prin juzi circulatori, judecând și penalizând pe loc delictele sau obligând la aceasta forurile competente. Activitatea legislativă a Dietei pentru secolul al XVII-lea cuprindea aproape toate domeniile vieții, de la cele de ordin material – infracțiunile expuse mai sus – până la cele care privesc normele de conduită morală manifestate prin încălcarea moralei creștine, blasfemiile, nerespectarea duminicii, sărbătorilor etc.

Înmulțirea infracțiunilor și a infractorilor conduce la o activitate tot mai accentuată a forului legislativ în elaborarea și combaterea fenomenului. Multitudinea de norme și instrucțiuni emise, încearcă să acopere tot palierul jurisdicțional al Comitatului iar prin aspritatea lor să stârpească fărădelegile. Dietele din 1603, 1615, 1619 1623, 1625, 1632, 1641, 1643, 1650, 1652, 1666, 1667, 1670, 1678, 1684, 1692 reclamă înmulțirea fără precedent a infractorilor și precizează detaliat obligațiile și sancțiunile aplicabile oficialilor comitatenși precum și acelora care ar îndrăzni să nu reclame sau să protejeze astfel de nelegiuiri.

Supralegiferarea cauza însă o problemă organelor de anchetă care se vedeau puse în situația de a nu ști ce reglementări să utilizeze în diferitele situații apărute în practică. Pentru a pune capăt dezordinii legislative, prin eliminarea textelor inutile, prin armonizarea celor contradictorii și a regrupării lor metodice, sistematice, s-a luat hotărârea selectării și în final a codificării lor. Sarcina a fost încredințată de către dietă unei comisii formată din 12 membri, buni cunoscători ai dreptului și obiceiurilor (et iurium ac consuetudinum patriarum peritis viris). Lucrarea s-a finalizat în anul 1653 când a și primit aprobarea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657). S-a publicat sub titlul de Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum. Aceeași măsură privind cuprinderea într-un cod a legislației dietale ulterioare anului 1653 s-a materializat 16 ani mai târziu, fiind cunoscută sub numele de Compilatae Constitutiones (1669).

Intensa activitate legislativă care a caracterizat istoria principatului ardelean în secolele XVI și XVII a avut rolul primordial în a crea o bază juridică solidă noului stat, proaspăt desprins din defunctul Regat Maghiar. Rezemându-se pe principiile conturate și rodate de Tripartitul lui Werbőczy, noua legislație dietală vine în întâmpinarea nevoilor politice și mai ales instituționale ale țării, conturând un complex ansamblu de norme și proceduri.

Chiar dacă opiniile și părerile referitoare la puterea și influența Dietei nu concordă, două aspecte fundamentale pot fi desprinse din perioada amintită în acest subcapitol. Pe de o parte dacă e să privim activitatea instituției în prima jumătate a secolului al XVII-lea când principatul a fost condus de Gabriel Bethlen și Gheorghe Rackoczi I, domni puternici și autoritari, activitatea dietală a fost redusă și lipsită de importanță, centrul de greutate gravitând în jurul principelui și a Curții acestuia care avea ultimul cuvânt în ceea ce privește politica internă și externă. Pe de altă parte, influența acesteia creștea simțitor, reușind să se impună în fața autorității princiare ori de câte ori aceasta ezita sau dădea vădite semne de slăbiciune. Dacă ar fi să forțăm o paralelă cu sistemul politic existent astăzi în țările democratice, am putea afirma că cele două organe centrale, Dieta și principele, s-au controlat reciproc nepermițând nici instaurarea unui sistem reprezentativ parlamentar ca cel din Anglia dar nici a unei monarhii absolute caracteristice Franței. Acest echilibru instaurat între cele două instituții, a modelat viață politică a Principatului, definind constituția care ulterior le va crea atâtea neplăceri habsburgilor.

CAPITOLUL III

DE LA PRINCIPAT LA PROVINCIE HABSBURGICĂ

3. 1 Între centralizare și autonomie. Instituțiile Centrale ale Transilvaniei în secolul al XVIII-lea.

Sfârșitul secolului al XVII-lea a adus Transilvaniei o schimbare majoră în ceea ce privește statutul juridic, prin încorporarea ei ca provincie în Imperiul Habsburgic. Eșecul otoman de cucerire a Vienei de la 1683 a generat o contraofensivă generală a imperialilor care împreună cu Polonia și Republica Veneția încheie o alianță numită Liga Sfântă. În decurs de doar câțiva ani, trupele Ligii aflate sub comanda ducelui de Lotaringia au reușit să înainteze adânc în Ungaria, unde au ocupat Buda în 1686, iar în anul următor, în urma bătăliei de la Mohacs, să pătrundă în Ardeal. În acest context, pe 27 octombrie 1687 stările Transilvaniei au fost forțate să semneze acordul de la Blaj, care însemna ocuparea militară a țării. Pe de o parte, convenția îl confirma în funcție pe Mihai Apafi ca principe ales, și pe de alta încorpora țara ca posesiune austriacă în reconstituita coroană a Ungariei.

Moartea principelui Mihai Apafi, la 15 aprilie 1690, a lăsat însă conducerea țării în mâinile fiului său, un tânăr de 14 ani, ales de Dietă încă din 1681 și confirmat ca atare în înțelegerile cu habsburgii. Starea de tensiune existentă în Principat în acele momente, a permis turcilor să încerce o răsturnare a situației și să-și impună pe tron propriul candidat, Emeric Thököly. În fruntea unui contingent turco-tătar, susținut de trupe venite din Țara Românească, acesta a invadat Transilvania, l-a învins pe generalul Heisler în bătălia de la Zărnești, la 21 august 1690, și a fost încoronat ca principe în același an.

Redirecționarea trupelor imperiale conduse de margraful de Baden din zona Serbiei înspre Transilvania, a marcat înfrângerea definitivă a lui Thököly și alungarea acestuia la sfârșitul lunii octombrie. Cu toate acestea, poziția de forță a habsburgilor față de Principatul Transilvaniei s-a mai temperat, politica tunului fiind înlocuită de cartea diplomației. Înfrângerea suferită în toamna anului 1690 și posibilitatea unui război de lungă durată cu Poarta, a îndemnat la o strategie prudentă, de negociere cu actorii politici ai Principatului. Liniștirea stărilor și identificarea unei soluții eficiente de guvernare pentru perioada următoare a condus la negocieri intense cu reprezentanții Principatului.

Primii ani de după instaurarea dominației habsburgice asupra Transilvaniei au reprezentat pentru viața politică din Principat o perioadă de permanente înnoiri instituționale, confirmări de privilegii și statute, dezbateri privind viitorul unor foruri dar mai ales o ciocnire de interese între rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă puterea centrală respectiv cea locală în viața constituțională a țării. După îndelungi dezbateri în care sorții au gravitat atât de o parte cât și de alta, către sfârșitul secolului al XVII-lea se stabilizează forma legală finală, agreată de ambele părți și care se va păstra cu modificări mai mici sau mai mari pe tot parcursul veacului XVIII. Comisia transilvăneană deplasată la Viena sub coordonarea lui Nicolae Bethlen, a purtat discuții cu autoritățile imperiale, rezultatele tratativelor fiind concretizate în așa-zisa Diplomă Leopoldină. Ratificată de împăratul Leopold I la 4 decembrie 1691, actul a jucat rolul de Constituție a Transilvaniei pentru mai bine de 150 de ani. În cele 18 puncte ale sale, Diploma confirma pe de o parte, toate instituțiile Principatului Transilvănean, însă pe de alta aducea introducea și anumite inovații specifice noilor realități politice.

3.1.1 Guvernul Transilvaniei

După instaurarea stăpânirii austriece și promulgarea Diplomei Leopoldine, în Transilvania își face apariția o nouă instituție centrală, Guberniul sau Excelsum Consilium Regium Guberniale, alcătuit din guvernator, ajutat de un consiliu format din 12 membri și ale cărui începuturi datează din anul 1692. Menită a fi o instituție temporară, care să asigure interimatul până la majoratul principelui moștenitor, Mihail Apafi al II-lea, noul organism reprezenta puterea centrală în Principat. Jurământul de credință al membrilor Guvernului a avut loc la Sibiu, în data de 15 martie 1693 cu ocazia Congregației Generale a Principatului. Deși constituțional, rolul de a stabili îndatoririle viitorilor oficiali în frunte cu guvernatorul revenea Dietei, la scurt timp după încorporarea în Imperiu, instrucțiunile acesteia vor fi substituite cu cele imperiale.

Conform condițiilor stabilite, guvernatorul trebuia să fie un bun creștin, să respecte legile patriei, religiile recepte, națiunile conlocuitoare, să dea dovadă de fidelitate față de împărat căruia trebuia să-i trimită regulat informări cu privire la starea țării, să respecte privilegiile orașelor și ale târgurilor privilegiate. De asemenea una dintre sarcinile executive extrem de importante ale forului era aceea de a populariza și transmite organelor inferioare decretele imperiale. Primul guvernator al Transilvaniei a fost contele Gheorghe Bánffy (1693-1708), care de jure a administrat țara alături de principele ales Mihai Apafi al II-lea, până la demisia acestuia din urmă (1696).

În perioada răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), sediul guvernului s-a mutat de la Alba-Iulia la Sibiu, oraș considerat a fi mai sigur și mai protejat, unde și-a desfășurat activitatea sub autoritate militară. Tot în acel context tensionat, mai exact din 1709, organul și-a schimbat denumirea în Deputăția Țării, fiind format din 16 membri, câte patru pentru fiecare națiune. Deputăția era un fel de Consiliu Gubernial lărgit, funcția de președinte revenindu-le consecutiv lui Ștefan Haller (10 august 1709 – 2 mai 1710) și István Wesselényiessel) și eședinte revenindu-le consecutiv lui Ștefan Haller (10 august 1709-de Consiliu Gubernial lărgitcercat introducerea (2 mai 1710 – 31 martie 1713). Doar din 1713 activitatea guberniului a revenit la normal, Dieta întrunindu-se în sesiune pentru a completa locurile vacante inclusiv pe cea de guvernator. Imixtiunile venite dinspre Curte au modificat însă rezultatul votului, deturnând voința stărilor și creând astfel un periculos precedent instituțional. Începea astfel o lungă perioadă de nesocotire a voinței Dietei ale cărei propuneri privind persoana gubernatorului vor fi neglijate sau pur și simplu respinse de împărat.

Prilejul conflictului constituțional s-a ivit așa cum am afirmat anterior, în 1712, pe fondul vacanței scaunului de guvernator. Întrunită în sesiune, Dieta l-a desemnat pe István Wesselényi drept candidat, înaintând în acest sens propunerea împăratului. Decizia acestuia răstoarnă însă calculele Stărilor, prin desemnarea în funcție a lui Sigismund Kornis, un devotat al Casei domnitoare. Reacția Dietei la această încălcare a Constituției nu s-a lăsat așteptată, iar în anul imediat următor, înaintează suveranului un lung memoriu, în care i se cer explicații pentru decizia luată, dar și lămuriri în chestiunea numirii unui nou cancelar provincial. Problema cancelarului a apărut în contextul răscoalei Rackocziene când, confruntat cu acuzația de colaborare cu rebelii curuți, Bethlen a fost arestat și îndepărtat din funcție.

Răspunsul la cele două interpelări a sosit un an mai târziu, la 31 martie 1713. Numirea lui Korniș în funcția de guvernator a fost motivată de Curte prin calitățile excepționale de care acesta dădea dovadă precum și vasta sa experiență în administrație, în timp ce chestiunea numirii unui nou cancelar a primit un răspuns cât se poate de diplomatic. Se argumenta că situația acestuia era încă neclară din cauza procesului aflat pe rol, funcția fiind suspendată până la rezolvarea speței.

Nesocotirea dorinței Stărilor a clarificat atitudinea Vienei în ceea ce privește planurile sale pentru Transilvania, confirmându-se tendințele politice de izolare a instituțiilor tradiționale ardelene. Dorința Vienei era să lege cât mai strâns țara de Imperiu prin exercitarea unei conduceri directe sau prin supravegherea strânsă a tuturor organelor de guvernământ. Miza, reprezentată de persoana guvernatorului, era mult prea mare pentru a o lăsa la decizia Dietei, care, printr-o mutare inspirată, putea domina viața politică și administrativă a provinciei. Desemnarea unui guvernator apropiat și fidel Curții echivala cu impunerea autorității centrale și marginalizarea Dietei în viața constituțională a Principatului. Intruziunile Curții vizau transformarea instituției guvernamentale în singurul centru executiv al Transilvaniei, independent de voința și influența Stărilor.

Situația din 1712 s-a repetat cu același deznodământ și în 1734, când Dieta întrunită la Sebeș îl votează pe același István Wesselényi în funcția de guvernator, împăratul preferându-l de această dată pe Johann Haller. Odată instituit precedentul nevalidării voinței Stărilor în ceea ce privește persoana guvernatorului, practica a dobândit un caracter permanent pe toată durata secolului al XVIII-lea.

Întărirea poziției Vienei în cadrul Guvernului s-a realizat gradual pe parcursul secolului al XVIII-lea, organul fiind încet încet supus autorității imperiale. Odată rezolvată problema numirii guvernatorilor prin ignorarea propunerilor venite din partea Dietei, s-a încercat introducerea a cât mai mulți consilieri catolici în structurile sale. Un succes în acest sens al Curții vieneze s-a petrecut la începutul veacului al XVIII-lea, când episcopul recent înființatei Episcopii Romano-Catolice (1721) figura pe listele instituției. Mai mult decât atât, în ierarhia Guvernului acesta ocupa locul secund, după guvernator și consecutiv un rol deosebit de important în angrenajul instituțional.

Imixtiunile Imperiale în ceea ce privește personalul și funcționarea Guvernului au continuat pe întreaga durată a secolului al XVIII-lea, exercitând un control politic de necontestat

3.1.2 Cancelaria Aulică a Transilvaniei

Pe lângă instituțiile care datau din perioada anterioară instaurării regimului habsburgic și care și-au păstrat intacte toate funcțiunile în cadrul noului regim, în structura instituțională a Transilvaniei și-au făcut apariția încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea alte câteva noi. Rod al tendințelor absolutiste ale împăraților vienezi, care doreau o rapidă și eficientă integrare a noilor provincii în structura Imperiului, crearea și stabilirea atribuțiilor noilor foruri s-a ciocnit de rezistența stărilor ardelene care-și vedeau amenințate pozițiile interne de creerea unor organisme centrale sau locale concurente. Negocierile dintre cele două părți s-au purtat într-un climat nefavorabil imperialilor, angajați în mai multe conflicte militare externe, și astfel obligați să acorde concesii substanțiale stărilor transilvane. În consecință, în cadrul Dietei din 1692, se hotărăște crearea Cancelariei Aulice Transilvane, cu sediul la Viena, independentă de celelalte organe similare din capitala Imperiului și cu o structură administrativă parțial conturată. Instituția devine funcțională abia din 1695, când s-a definitivat osatura ierarhică și organizatorică. În fruntea Cancelariei de la Viena se afla vicecancelarul, care trebuia să intermedieze relația dintre stările provinciei și suveran. În subordinea sa se aflau consilieri aulici, referenți (referendariis), secretari (secretariis) , un registrator (registratore) ce încasa taxele (taxator), un expeditor (expeditore), un protocolist (protocolista), dieci (concipistis), înregistratori și secretari (cancellistis) sau notari jurați și alți funcționari mărunți. Din punct de vedere strict formal, Cancelaria Aulică era doar o reprezentanță a Cancelariei Transilvaniei (dovada constă în faptul că liderul ei purta doar titlul de vicecancelar), iar conform instrucțiunilor Dietei de la Cluj, membrii acesteia erau responsabili în fața Guberniului, Dietei și Cancelariei transilvănene. De asemenea stările își rezervau dreptul de elabora instrucțiuni pe baza cărora urma să funcționeze noua instituție contrar tendințelor centraliste ale habsburgilor care doreau subordonarea completă a acestui organism. Desele deputății ale oficialilor transilvăneni la Viena în primii ani de la instalarea oficială a Cancelariei Aulice aveau ca scop întărirea influenței stărilor prin comunicarea de noi instrucțiuni contrare celor emise de Curte. Tendințele de control efectiv asupra instituției l-au avut în prim-plan pe cancelarul provincial, Nicolae Bethlen, care a utilizat cu deosebită abilitate prevederea legală, care îi acorda conducerea de drept a Cancelariei Aulice în eventualitatea prezenței sale la Viena. Aceasta a și fost de altfel miza pentru care a petrecut mai mulți ani în capitala Imperiului, la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prezența sa acolo era un bun prilej de a le aminti și de a-i atenționa pe funcționarii Cancelariei Aulice, în legătură cu datoria lor de a respecta legile țării și de a nu prejudicia interesele Guvernului și Cancelariei, adevăratele foruri de conducere ale Transilvaniei.

Inițial, tatonările și luptele pentru influență dintre instituțiile centrale transilvănene și Curtea de la Viena, pentru dobândirea controlului asupra Cancelariei Aulice s-au încheiat cu succesul celor dintâi. Reușind să-și impună atât punctul de vedere cât și viziunea asupra modului de funcționare a instituției, transilvănenii opresc pentru un timp elanul centralizator promovat intens de Curtea vieneză. Reacția timidă a împăratului referitor la această situație se datora probabil situației dificile în care se afla Imperiul și care nu-i permitea lui Leopold să întindă coarda și să irite prea mult voința națiunilor, agățate de ideea păstrării autonomiei și întâietății instituțiilor tradiționale. Pe de altă parte, abilitatea politică de care a dat dovadă Nicolae Bethlen în gestionarea situației, a garantat un anume control al Stărilor Transilvaniei asupra instituției mai bine de un deceniu.

Imaginată de Stări ca un organism fără importanță în viața constituțională a Transilvaniei, care nu avea alt rost decât să facă legătura între autoritățile transilvănene și cele de la Viena, cu timpul Cancelaria Aulică devine unul dintre cele mai importante foruri decizionale ale provinciei. Posibilitatea de a subordona instituția intereselor Curții s-a ivit în timpul mișcării Rákócziene, când cancelarul Bethlen a fost arestat sub suspiciunea de colaborare cu insurgenții. Vacantarea scaunului a însemnat de altfel, deplasarea definitivă a centrului de greutate decizională dinspre Transilvania înspre Viena. Unul din mijloacele cele mai eficiente prin care Curtea a reușit să-și subordoneze Cancelaria Aulică a fost promovarea în aproape toate funcțiile cheie a catolicilor. Se estimează că procesul de subordonare al instituției față de puterea centrală s-a finalizat undeva la începutul anilor 1730.

Pacea de la Satu Mare (1711) nu numai că nu a rezolvat problema succesorului, ci a și tranșat-o definitiv în favoarea Vienei, prin tergiversarea vreme de treizeci de ani a numirii unui succesor. În toată această perioadă, influența decizională a administrației centrale a crescut atât de mult încât împărăteasa Maria Tereza a autorizat-o să dea ordine directe Guvernului. Ultima mare modificare instituțională a Cancelariei Aulice s-a petrecut în 1782, când împăratul Iosif al II-lea a unificat-o cu Cancelaria similară a Ungariei, noua autoritate fiind numită Cancellaria regia Hungarico-Transylvanica Aulica, având în componență un cancelar și doi vicecancelari, unul fiind Transilvănean.

Prăbușirea sistemului constituțional impus de Iosif al II-lea, în 1790, a dat prilejul organizării unei Diete furtunoase. Lucrările Comitiei care s-au desfășurat pe parcursul a doi ani, între 1790-1791, reinstituie în drepturi prin intermediul articolului XXI, Cancelaria Aulică a Transilvaniei. Totodată sunt reafirmate prevederile Diplomei Leopoldine care stabileau fără echivoc că desemnarea consilierilor pentru Cancelaria Aulică a Transilvaniei, să se efectueze cu ascultarea Guvernului Regal și să se ia în specială considerare consilierii intimi ai Guvernului cu luarea în calcul a aspectelor legate de națiunile și religiile recepte.

3.1.3 Cancelaria Transilvaniei

Organ de conducere politic, administrativ și juridic al Transilvaniei, ale cărui origini se pierd în epoca voievodală. Este recunoscut și de administrația habsburgică, păstrându-și competențele și chiar plasându-se ierarhic deasupra Cancelariei Aulice de la Viena, fapt inedit în istoria Austriei având în vedere statutul celorlalte provincii. Preeminența acestui for local asupra celui central este dat și de titlurile purtate de conducătorii ei, respectiv cancelar în Transilvania și vicecancelar la Viena. Situația creată prin subordonarea Cancelariei Aulice celei transilvane nu avea cum să fie tolerată de Viena, care după arestarea cancelarului Nicolae Bethlen, acuzat că ar fi simpatizat cu mișcarea rákocziană evită să numească un succesor. Problema va fi redeschisă în perioada tereziană când de altfel se inversează și raportul de forțe, cancelaria ardeleană fiind subordonată celei vieneze.

Importanța Cancelariei era dată de rolul ei în verificarea tuturor actelor politice, fiscale, judecătorești care intrau sau ieșeau din Transilvania, reprezentând un adevărat filtru în calea inovațiilor habsburgice. Eliminarea chestiunilor care puteau vătăma privilegiile provinciei prin confruntarea lor cu prevederile Diplomei Leopoldine și ale străvechilor legi, nemulțumea profund forurile centrale din capitala Imperiului, care-și vedeau politicile centralizatoare diminuate sau respinse întru-totul. Mai mult, prezența activă a lui Nicolae Bethlen, un om politic cu o mare experiență și un bun cunoscător al legislației în fruntea cancelariei, întârzia exagerat de mult planurile de subordonare a provinciei față de Viena. Problemei i-a fost dată o rezolvare pe cât de simplă pe atât de ingenioasă, prin înlăturarea lui Bethlen din funcție și tergiversarea pentru mai multe zeci de ani a problemei succesorului. Această tactică abilă a Curții, de refuz în numirea viitorului cancelar a slăbit pozițiile ardelenilor în relația lor cu puterea centrală, creând un periculos precedent în interpretarea abuzivă a legislației. Specularea oricărui defect în Constituție și care putea lăsa loc de interpretare a legii, a devenit un veritabil mecanism de control și impunere a voinței suverane a împăraților în perioada imediat următoare depunerii cancelarului. Interesați în subordonarea completă a instituțiilor, administrația austriacă a uzitat de toate mijloacele legale care-i erau la îndemână forțând litera și spiritul legii în folosul propriu. Uneori, când situația politică i-o permitea a trecut chiar și peste această barieră a legalității, impunând cu forța anumite prevederi care o favorizau, dar, care i-a atras critici virulente din partea aristocrației dornică de a nu-și pierde privilegiile.

Pe de altă parte, eliminarea Cancelariei provinciale dintre instituțiile cu o foarte mare putere de decizie, avea de asemenea o rațiune foarte precisă. Punte de legătură între autoritățile provinciale și cele centrale, Cancelaria transilvană controla activitatea vicecancelarului de la Viena, contrabalansând astfel eventualele imixtiuni ale împăratului în treburile interne ale țării. Poziția de forță obținută de Stări în momentul înființării acesteia, prin stabilirea sediului cancelariei în Transilvania și doar a oficiului de vicecancelar la Viena, a pus în dificultate autoritățile centrale pentru o bună bucată de vreme. Dieta era conștientă de influența funcției în viața constituțională a provinciei și de rolul pe care acesta l-ar fi putut juca în înclinarea balanței puterii de partea Stărilor. Tergiversarea problemei cancelarului s-a perpetuat până în anul 1742, perioadă în care s-au clarificat și competențele instituției. Prerogativele acesteia au fost diminuate atât de drastic încât corespundeau nivelului unui simplu oficiu de mediere a corespondenței dintre autoritățile centrale și cele locale.

3.1.4 Dieta Transilvaniei.

Dieta sau Comitia Transilvaniei reprezenta organul decizional central al țării pentru probleme de legiferare, justiție și administrație și formează dovada cea mai deplină a unei autonomii de stat reale. Încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic a reconfirmat poziția constituțională pe care aceasta o deținea, menținându-i intacte competențele și structura. Prin articolul X al Diplomei Leopoldine, se întăreau toate funcțiunile și prerogativele acesteia, consacrându-i alături de suveran rolul central în angrenajul politic al țării.

Evoluția sinuoasă străbătută de instituție pe parcursul secolului al XVIII-lea și-a găsit consacrarea finală în lucrările faimoasei Diete din 1791. Moartea împăratului Iosif al II-lea a oferit Stărilor posibilitatea să reafirme rolul constituțional al Dietei în angrenajul legislativ al Transilvaniei și să forțeze editarea unui regulament propriu de funcționare al instituției. Publicarea respectivului cod de procedură a stabilit structura, funcționarea și atribuțiile forului, sintetizând în cuprinsul a doar cinci articole de lege toate reglementările legale scrise și nescrise de până atunci.

Potrivit articolului VII, puterea legislativă aparținea în comun Principelui și Stărilor reunite în Dietă, cu dreptul de a întocmi, modifica, abroga și interpreta legile. Consecutiv, articolul VIII se referă la puterea executivă împărțită de asemenea între Stări și împărat, dar delegată organelor reprezentative provinciale. Autoritatea centrală cunoștea limitări în acest domeniu, fiind abilitată să emită patente și ordonanțe doar în anumite circumstanțe, strict reglementate de legile țării. Monarhul putea apela la posibilitatea legală de intervenție doar atunci când legea era lacunară și nu ar fi putut fi completată decât prin acest tip de acte normative. Această clarificare a fost introdusă special și venea să atragă atenția asupra numărului mult prea mare de edicte și patente imperiale emise în perioada 1765-1790. Interpretarea abuzivă a textelor de lege și modalitatea directă și absolutistă de guvernare au condus în a doua decadă a domniei Mariei Tereza, dar mai ales a lui Iosif al II-lea, la o domnie neconstituțională, contrară principiilor de drept în vigoare. Pe de altă parte, excluderea Dietei din procesul legislativ a oferit un motiv solid Stărilorde a considera respectiva perioadă ca fiind una ilegală și ilegitimă.

În continuare, articolele de lege consacrau procedura de întrunire a Comitiei, aceasta urmând a se ține anual la inițiativa principelui, la data și locul stabilit de către acesta. Convocarea se făcea prin scrisoare regală trimisă de către Guvernul Regal, iar Stările aveau obligația de a se prezenta la adunare sub sancțiunea prevăzută în legile țării.

Informații privind modul și ordinea desfășurării Dietei se regăsesc la punctul XI. Aceasta era formată din Guvernul Regal, Tabla Regească, oficialii supremi ai comitatelor, ai districtelor și scaunelor săsești și secuiești, regaliștii sau oficialii regali invitați să participe la lucrări prin scrisori regale și reprezentând principele, câte doi deputați ai comitatelor și districtelor ungurești, ai scaunelor și districtelor săsești, reprezentanți ai orașelor libere regești și târgurilor precum și ai locurilor taxaliste – reprezentanți ai tuturor corpurilor și ordinelor celor trei națiuni ale Principatului. Pe lângă categoriile enumerate mai sus cu titlu de inovație, în secolul al XVIII-lea, erau reprezentate și capitlurile catolice de la Cluj-Mănăștur și Alba-Iulia, cu câte doi membri fiecare.

Participarea deputaților la lucrările Dietei erau condiționate de îndeplinirea anumitor calități. Regaliștii sunt numiți de către principe după ascultarea Guvernului Regal care îi convoacă prin scrisori speciale, ei trebuind să aibă următoarele caracteristici: să fie fii ai patriei, cu consimțământ, proveniți dintre nobili prestigioși cu destule proprietăți; să dețină caracteristicile prescrise prin lege, experiență, moravuri ireproșabile, drepți în soluționarea chestiunilor; să fie adecvați din toate punctele de vedere pentru discutarea chestiunilor principelui și ale țării.

Deputații trimiși de comitatele și scaunele secuiești trebuiau să dețină următoarele virtuți: să fie nobili posesionați, să aibă cunoștințe în ceea ce privește administrația publică și să fie cât mai diferiți din punct de vedere confesional. Aceleași calități, cu excepția aceleia de a fi nobili, se cereau și sașilor de pe Pământul Regesc.

Odată cu primirea acordului suveran și la mandatul principelui, guvernatorul împreună cu consiliul se ocupau de toate aspectele organizatorice ale Dietei, lucrările acesteia urmând să debuteze cel mai adesea de ziua sfântului rege Ștefan. În scrisoarea de invitație se preciza cel puțin tema principalelor propuneri regale, locația fiind determinată de către principe după consultarea cu Guvernul. Comisarul cu puteri depline era delegatul împăratului, care asista la Dietă și îl reprezenta. Deschiderea oficială a Comitiei se făcea prin citirea rescriptului imperial prin care corpurile și ordinele erau înștiințate asupra propunerilor regale, cât și despre rezoluțiile regale adresate corpurilor și ordinelor. Prerogativa dizolvării Dietei aparținea tot comisarului, la termenul stabilit de către maiestatea sa.

Funcția de președinte era în mod normal deținută de către președintele ordinelor, iar în cazul absenței acestuia, Guvernul Regal trimitea în calitate de președinte pe unul dintre consilierii cei mai distinși. Înainte însă să ocupe poziția, președintele ordinelor avea obligația, conform obiceiului vechi, să se prezinte la ședința Guvernului unde trebuia să prezinte ordinea de zi a congregației dietale. Pe de altă parte, trebuia să asculte propunerile înaintate de Guvern pentru a putea informa cât mai corect ordinele, iar apoi să comunice aceste lucruri la ședința Dietei. În cazul în care guvernatorul ar fi participat la ședințele dietale, funcția de președinte era deținută de către acesta. Prezidarea ședințelor de guvernator conferea în cele mai multe cazuri un mare avantaj puterii centrale. Ca reprezentant al acesteia, președintele stabilea ordinea de zi și modul în care se desfășurau sesiunile, putând să cenzureze anumite păreri sau pur și simplu să ignore părerile anumitor deputați.

În cazul în care participa la sesiunile dietale, Guvernului îi reveneau următoarele competențe: să promoveze interesele principelui și ale ordinelor prin orice fel de sfaturi privitoare la temele Dietei; să se străduiască să echilibreze eventualele diferențe de păreri și voturi apărute între copuri și ordinesă acorde sfaturi, dar nu numai când este invitat la ședința corpurilor și ordinelor, ci și dacă lucrurile și circumstanțele o cer, prin participarea la ședințe alături de acestea. Totodată Guvernului îi era interzisă modificarea sau împiedicarea vreunei decizii luate prin hotărârea corpurilor și ordinelor, indiferent de aportul calitativ sau de contribuția adusă.

Având ca principală atribuțiune constituțională administrarea țării, Guvernul Regal nu era mereu prezent între Stări, însă avea obligația să mențină contactul cu acestea prin intermediul unor delegați. Din partea ordinelor, erau trimiși de obicei, probabil în funcție de temele luate în discuție, doi funcționari superiori sau doi delegați din partea fiecăror comitate, scaune secuiești și săsești, respectiv a locurilor taxliste. Rolul acestora era de a prezenta subiectul și cauzele eventualelor neînțelegeri, explicând și ce parte a ordinelor se opune. Opinia Guvernului în cauza respectivă era transmisă Dietei fie prin intermediul a doi secretari, fie prin anumiți deputați, în funcție de circumstanțe.

Dieta din 1790 reglementează strict atât ordinea dezbaterilor cât și temele legislative dezbătute de deputați. Astfel, temele propuse sunt toate acele chestiuni care țin de binele țării și legislație, care survin din recomandările regale și dorința stărilor, inclusiv soluționarea plângerilor care afectează în general toate ordinele, anumite națiuni sau comunități și persoane în parte. Temele includeau și determinarea cuantumului taxelor, metoda împărțirii și colectării acestora, alegerile și nominalizările pentru anumite funcții diplomatice lăsate în competența ordinelor, acordarea cetățeniei, chestiuni legate de granițele țării și de bunurile fiscale, rezolvarea incidentelor de graniță, dispozițiile privitoare la drepturile de proprietate și drepturile de moștenire aferente bunurilor fiscale, cazurile examinabile și soluționabile prin puterea judiciară a ordinelor în sensul legii. Era strict interzisă oprimarea oricăror indivizi, dreptul de exprimare fiind garantat. În dezbaterea problemelor enumerate anterior, trebuiau respectate anumite reguli, în primul rând respectul tuturor față de constituție și guvernământ precum și față de drepturile, privilegiile și legile fiecărei națiuni în parte. Voturile exprimate se colectau de către protonotari, însă la raportul corpurilor și ordinelor care urma să fie înaintat curții, trebuia atașată și părerea părții sau a părților din opoziție.

Ordinea de zi era de asemenea riguros stabilită. După anunțarea propunerilor regale și a celorlate chestiuni legislative, era de datoria președintelui ordinelor sau a guvernatorului, în ipoteza în care era prezent Guvernul Regal, să indice subiectele discuțiilor. Din aceasta rezultă în mod direct faptul că fără permisiunea prealabilă primită de la președinte, nimeni nu putea pune nimic sub discuție și nici nu putea întrerupe secvența de discuții care a fost definită de către președinte.

Cu toate acestea, în anumite situații bine stabilite, președintele avea obligația de a suspenda ordinea normală a discuțiilor și de a anunța sau de a permite prezentarea imediată a cazurilor aduse în fața sa, dacă acestea erau foarte urgente și nu puteau suferi amânări. Acestea puteau fi: atingerea unor aspecte ale binelui obștesc sau cazuri care vizau oprimarea unor indivizi, dacă amânarea lor putea duce la pericole. Celelalte chestiuni care nu erau urgente se înaintau președintelui în scris, iar acesta determina ordinea lor în secvența discuțiilor, în funcție de subiectele ce trebuiau atinse. În cazul în care președintele omitea din anumite motive sau împiedica preluarea subiectelor înaintate astfel, cel care a făcut sesizarea avea dreptul de a face recurs, prima dată la guvernatorul regal, iar dacă nici așa nu primea soluționare, atunci la comisarul regal.

Dezbaterile în plen erau de asemenea foarte bine reglementate. Până la încheierea completă a discuțiilor asupra unei anumite teme nu puteau fi preluate alte subiecte și nici amestecate între alte probleme aflate sub discuție, cu excepția cazurilor prezentate la paragraful anterior.

Președintele indica anticipat la fiecare ședință temele de discuție abordabile la următoarea întrunire, precum și data viitoarei ședințe. Totodată informa ordinele de locul unde a depus sau va depune documentele mai importante, pentru ca fiecare să se poată informa și pregăti corespunzător pentru următoarele discuții. Programarea ședințelor trebuia stabilită în așa fel încât să existe o perioadă de timp adecvată între abordarea discuției unei chestiuni și depunerea acesteia la oficiul comun.

După expunerea clară a naturii textului aflat în dezbatere, toți deputații prezenți aveau dreptul să-și expună punctul de vedere și să contribuie la discuție. Cel care dorea să își exprime părerea trebuia să se ridice și să facă semn președintelui prin ridicarea mâinii sau să se anunțe în acest sens. Președintele avea obligația să dea cuvântul fiecăruia, în ordinea în care deputații s-au oferit prin procedura descrisă anterior, fără a da altfel de priorități. Pentru a păstra ordinea corectă a discuțiilor, era foarte important ca fiecare clasă și fiecare individ să rămână la locul și pe scaunul desemnat lui.

Cei care luau cuvântul trebuiau să fie succinți și moderați, să nu se extindă în alte teme nelegate de respectiva chestiune și să nu creeze o stare de tensiune prin utilizarea unor cuvinte obscene sau necuviincioase asupra celor de părere opusă. În caz contrar, erau mustrați sever de către președinte, iar dacă acest tip de comportament continua, erau înlăturați definitiv din Dietă sub sancțiunea ruperii scaunului. Este incert dacă pedeapsa ruperii scaunului se aplica întocmai sau deputatul ori deputații turbulenți erau doar înlăturați din Dietă. Din păcate, nici istoriografia românească, nici cea maghiară nu oferă vreun indiciu în acest sens.

Dreptul la cuvânt era garantat iar întreruperea cuvântărilor strict interzisă. În ipoteza că acest lucru se întâmpla, rolul de mediator revenea președintelui, care trebuia să restaureze ordinea, să dojenească persoana aflată în culpă și să o pedepsească în cazul în care comportamentul continua, cu sancțiunea stipulată la punctul anterior. Ședințele dietale erau deschise publicului însă doar în limita locurilor disponibile și cu respectarea unor reguli stricte.

După ce au fost ascultate toate părerile, președintele avea îndatorirea de a rezuma chestiunea. El enumera cauzele pro și contra respectiv argumentele forte, procedând la luarea unei decizii în funcție de majoritatea voturilor. Prima dată votau regaliștii, care includeau Tabla regală și funcționarii superiori, iar apoi trimișii comitatelor, scaunelor secuiești, districtelor maghiare, scaunelor și districtelor săsești, orașelor regale și locurilor taxaliste.

Procedura de autentificare a rezoluțiilor era destul de anevoioasă, protocoalele fiind pregătite la finalul fiecărei congregații de către Deputăția sistematică, ulterior fiind recitite la începutul ședinței următoare, iar dacă se aprobau, președintele ordinelor și protonotarul le autentificau. Întocmirea publicațiilor în conformitate cu hotărârile cădea în sarcina protonotarului scrib, care, după pregătirea lor, le citea în ședință în fața corpurilor și ordinelor. După aprobarea lor, publicațiile trebuiau transcrise și marcate cu sigiliile celor trei națiuni

Dintre toate aspectele prezentate mai sus, în cele ce urmează vom insista doar pe acelea care prezintă o relevanță sporită pentru viața constituțională a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, respectiv funcțiile politice, acelea de legiuitor și cele administrative ale Dietei. Acestea au fost de altfel și principalele zone de conflict dintre puterea centrală și stări și pe care fiecare dintre cei doi centri de putere a încercat fie să-i conserve, în cazul stărilor transilvănene fie să-i dobândească, în cazul Curții de la Viena.

CAPITOLUL IV

EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ A TRANSILVANIEI ÎN CADRUL IMPERIULUI HABSBURGIC ÎNTRE 1691 ȘI 1762

4.1 Diploma Leopoldină.

Structurată în 18 puncte, Diploma confirma toate prevederile constituționale consacrate în perioada Principatului autonom, stabilind locul și rolul Transilvaniei în componența Imperiului Habsburgic. În preambulul acesteia se întărea ficțiunea juridică prin care împăratul Leopold asigura continuitatea de drept a funcției princiare până la majoratul principelui ales, Mihai Apafi al II-lea. În concordanță cu legile Transilvaniei, vârsta legală care garanta exercitarea deplină a prerogativelor suverane era de 20 de ani. În tot acest timp administrarea Principatului era încredințată unui guvern (Guberniul sau Excelsum Consilium Regium Guberniale), format din guvernator și de un consiliu format din 12 membri, organism alcătuit integral din cetățeni ai Transilvaniei. Din rațiuni care țineau de securitatea sa, principele ales a fost transferat la Viena, unde urma să primească o educație conformă cu importanța funcției.

Oportunitatea oferită habsburgilor de a-l înlătura legal pe Mihai Apafi al II-lea, a deschis calea unor inovații instituționale la nivelul aparatului provincial de guvernare. În consecință, în cadrul Dietei din 1692, s-a hotărât crearea unei noi instituții, Cancelaria Aulică a Transilvaniei, cu rolul de a menține o legătură permanentă între organismele provinciale și capitala Imperiului. Cu sediul la Viena, Cancelaria Aulică era independentă de celelalte organe similare din capitala Imperiului și avea o structură administrativă parțial conturată. Instituția a devenit funcțională abia din 1695, odată cu numirea catolicului Samuel Kálnoki în funcția de cancelar, fiind plasată însă sub autoritatea Guberniului, Dietei și Cancelariei transilvănene. Pe de altă parte, succesul Stărilor Transilvaniei consta în faptul că și-au menținut dreptul de a redacta legislația pe baza căreia urma să funcționeze noua instituție. Cu toate acestea, Curtea emitea la rândul ei instrucțiuni pe care le transmitea vicecancelarului Kálnoki, urmărind să subordoneze instituția. Desele deputății ale oficialilor transilvăneni și în special ale cancelarului Nicolae Bethlen la Viena aveau ca scop întărirea influenței dietale prin reînnoirea permanentă a directivelor contrare celor emise de Curte. Membrii Cancelariei Aulice erau atenționați să respecte legile țării și să nu vătămeze interesele Guvernului și Cancelariei provinciale, adevăratele foruri de conducere ale Transilvaniei.

Revenind la prevederile Diplomei Leopoldine, cele 18 articole consolidau statutul juridic și politic autonom al Principatului și pe mai departe. Primul articol interzicea orice fel de schimbare în rândul celor patru religii recepte (reformată-calvină, unitariană, evanghelică-luterană și romano-catolică) și permitea catolicilor să-și ridice pe propriul cost o biserică în Cluj respectiv să o reconstruiască pe cea din Alba-Iulia, aflată în ruină. Confirma de asemenea toate daniile, privilegiile și beneficiile acordate nobilimii din Transilvania și Partium de către regi și principi. Menținea și întărea vechile legiuiri transilvane: Tripartitul lui Werböczy, Aprobatae Constitutiones, Compilatate Constitutiones, cu excepția articolului 9 al Bulei de Aur din 1222, referitor la dreptul la rezistență al nobilimii față de rege. Menținea dreptul municipal al sașilor, respectiv legile și privilegiile vechi ale secuilor. Păstra intacte regulile de procedură judiciară și dreptul de a apela la rege, precum și prevederea care permitea ocuparea tuturor oficiilor administrației publice, ale justiției sau cele economice numai cu indigeni transilvăneni, fără deosebire de religie. De asemenea, donarea moșiilor care reveneau fiscului în urma întreruperii liniei de succesiune sau în urma culpei infidelității, revenea exclusiv cetățenilor țării. Funcția de guvernator, comandant general al oastei transilvane, cancelar, consilier intim, comite suprem, căpitan al secuilor și toate celelalte demnități erau rezervate exclusiv nobililor țării proveniți dintre cele patru religii recepte, după merit. Această prevedere care dorea să introducă o oarecare echitate în reprezentarea religiilor recepte la conducerea statului s-a transformat într-un veritabil monopol catolic.

Toate candidaturile la funcțiile superioare (guvernator, consilier intim, cancelar, protonotar) trebuiau înaintate împăratului pentru confirmare, în timp ce calitatea de vicecomite sau jude nobiliar rămânea la libera alegere a comunităților locale. Cel puțin trei membri ai Consiliului Intim și ai Tablei de Judecată trebuiau să fie catolici. Cancelarul Nicolae Bethlen apreciază că, din cele 18 puncte ale Diplomei Leopoldine, doar aceasta și cea referitoare la reprimirea în țară a părinților iezuiți au fost modificate de habsburgi. Varianta inițială propusă de el și înaintată împăratului pentru confirmare consemna formula tantum (cel mult) trei consilieri catolici, modificată la Viena în saltem (cel puțin). Prin promovarea prioritară a catolicilor în funcțiile cheie din Principat, acest articol a oferit prilejul unor multiple abuzuri din partea puterii centrale, , răsturnând astfel echilibrul religios al forțelor.

Dialogul legislativ dintre suveran și stări se realiza prin intermediul Dietei, instituție politică reprezentativă în istoria Principatului Transilvaniei, reconfirmată prin articolul zece al Diplomei Leopoldine. Aceasta rămânea și pe mai departe principalul for de dezbatere al problemelor publice fundamentale ale țării, stabilindu-se obligativitatea convocării sale anuale. Hotărârile cu caracter legislativ se înaintau ulterior suveranului pentru a fi confirmate și promulgate. Punctul doisprezece stabilea cuantumul contribuției, care prevedea plata unei taxe anuale pe timp de pace de 50.000 de taleri și de 400.000 de mii de florini renani în timp de război.

Conflictele care au marcat istoria Imperiului Habsburgic pe parcursul secolului al XVIII-lea, au sporit în permanență nevoia de bani a acestuia și proporțional și împovărarea provinciilor. Deoarece sarcina stabilirii, împărțirii și colectării sumelor respective revenea ordinelor, întrunite în Congregația Generală, creșterea constantă a cuantumului a generat o amplă dezbatere și a constituit un prilej de nemulțumire. În contextul războiului de succesiune spaniol, Curtea de la Viena l-a însărcinat pe contele Johann Friedrich von Seeau, directorul comisiei camerale din Transilvania, să ceară Dietei suma de 800000 fl., putând să cedeze, în caz de opoziție, până la 750000 și, în caz extraordinar, până la 700000. Această cerere a provocat reacții vehemente din partea Stărilor Transilvaniei, care au cerut să plătească cei 400000 fl. datorați prin lege. În cele din urmă s-a convenit la suma de 600000 fl. dar repartizarea acestei sume a dus la certuri fără sfârșit.

De altfel, problema banilor a reprezentat punctul nevralgic al negocierilor dintre suveran și Stări pe întreg parcursul secolului al XVIII-lea. Pretențiile imperiale în această privință se loveau de opoziția înverșunată a stărilor care utilizau orice mijloace pentru a amâna, ocoli sau refuza plata sumelor cerute. Numeroasele gravamina pe care Dieta le înainta împăratului cu prilejul întrunirii invocau ruina țării, pusă pe seama cererilor financiare exagerate și excesive. Plângerile făceau apel la Diploma Leopoldină și la cuantumul contribuțional stipulat acolo, după care prezentau evoluția reală a plăților de-a lungul timpului, de-a dreptul împovărătoare pentru posibiltățile reale ale țării. Abuzurile armatei staționate în provincie precum și costurile de întreținere a acesteia constituiau de asemenea motive de nemulțumire și iritare. Protocolul dietal din 1737 consemnează mai multe plângeri ale oficialilor comitatenși adresate Guvernului Regal împotriva abuzurilor săvârșite de militarii staționați în provincie.

Problema contribuției Transilvaniei a fost rezolvată de Curte la începutul anilor ’60 ai secolului al XVIII-lea, prin promovarea sistemului de impunere Buccowianum, care stabilea un impozit fix, eliminându-se astfel decizia stărilor și totodată utilitatea convocării Dietei. Ultima ședință a acesteia s-a desfășurat în 1762, moment după care a fost exclusă din rândurile factorilor constituționali ai Principatului pentru aproape 30 de ani.

Punctul treisprezece al Diplomei Leopoldine oferea asigurări că nu se vor introduce taxe noi și că nu vor crește taxele vamale sau treizecimele. Următorul punct confirmă scutirea de orice îndatoriri publice a secuilor, cu excepția celei de a apăra țara pe propria cheltuială. Dijmele arendate de nobili rămâneau acestora, dar arenda revenea fiscului. Se garanta libertatea comerțului, cu respectarea privilegiilor nobiliare. În materie militară, se legitima prezența armatei imperiale în țară cu un comandant german care era obligat să colaboreze cu guvernul și consiliul guvernatorului, dar și cu comandantul oastei țării. Deși era prevăzută expres în Diplomă, militia indigena nu a fost convocată niciodată în secolul al XVIII-lea. Articolul optusprezece garanta scutirea populației de găzduirea și întreținerea oficialilor, care erau obligați să folosească poștalioanele și hanurile în timpul călătoriilor .

Prin prevederile sale, Diploma Leopoldină reconfirma detaliat toate legile, drepturile și privilegiile civile și religioase de care se bucurase până atunci țara. Pactul realizat între dinastia habsburgică și Stările transilvane a consfințit autonomia internă a Transilvaniei, stabilind raporturile economice, politice și juridice și punând bazele guvernării până în 1867.

Unul dintre câștigurile cele mai importante ale noului statut, consacrat și în acest act cu valoare constituțională, a fost, fără îndoială, păstrarea identității politice a Transilvaniei, aceasta fiind încorporată Imperiului în vechile sale hotare ca Principat distinct față de Ungaria. Această continuare a statalității a permis păstrarea instituțiilor și a vechii legislații pre-habsburgice, cu rol în consolidarea unui anumit spirit transilvănean. De altfel, trecerea la noua realitate politică nu părea să modifice prea mult obiceiurile înrădăcinate, ci, din contră, să le consolideze și să le completeze. Negociată cu deosebită abilitate de către Nicolae Bethlen, în cele 18 puncte ale sale Diploma cuprindea aspectele cele mai importante menite să ofere continuitate fostului Principat și să-l păstreze, cel puțin de jure, în afara interferențelor cercurilor de putere de la Viena.

Chemată să exercite prerogativele legislative alături de Principe, Dieta reprezenta, fără urmă de îndoială, cheia de boltă a menținerii unei autonomii reale. Evoluția juridică a Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea a depins aproape exclusiv de statutul pe care această instituție l-a păstrat în raport cu autoritatea centrală. Unul dintre cele mai importante atribute ale suveranității deținute de Dietă era dreptul Stărilor la libera electio a principelui, care garanta puterea lor reală. Această posibilitate de a-și exercita opțiunea în ceea ce privește persoana suveranului împiedica unificarea de facto a Imperiului Habsburgic și integrarea Principatului în structurile administrative ale monarhiei. Din perspectiva Stărilor, monarhia habsburgică nu reprezenta altceva decât un substitut al Imperiului Otoman, un soi de garant al securității, lipsită însă de prerogative în cadrul politicii interne. Continuarea statalității ardelene se realiza prin intermediul principelui ales, Mihai Apafi al II-lea, în virtutea și prin autoritatea contractului sinalagmatic semnat între acesta și Stări. Această concepție Werbőczyană asupra puterii a stat la baza gândirii constituționale a transilvănenilor încă de la începutul veacului al XVI-lea.

Privită din punctul de vedere al habsburgilor, Transilvania nu reprezenta altceva decât o provincie cu un statut ambiguu. Intențiile Vienei de a eluda prevederile Diplomei Leopoldine au devenit extrem de vizibile încă din primii ani ai stăpânirii, când s-au înregistrat tentative repetate de a-l depune pe tânărul principe Mihai Apafi al II-lea. Toate cele trei memorii redactate și trimise împăratului între 1692-1693 de către Stările Transilvaniei , în care îi cereau acestuia confirmarea lui Apafi ca principe, au rămas fără răspuns. De altfel, principele ales a și renunțat la demnitate în 1696, în schimbul unei rente viagere oferită de împăratul Leopold. Anticipând demisia lui Apafi, la Viena s-a constituit o Cancelarie Aulică separată, țara fiind definitiv considerată a fi un corpus separatum, sub autoritatea directă a împăratului și nu sub cea a țărilor care făceau parte din coroana maghiară. În acest nou context instituțional, administrarea țării a ajuns în mâinile guvernului, organismul central creat temporar prin Diploma Leopoldină. Eliminarea din ecuație a lui Mihai Apafi al II-lea și confirmarea guvernului ca principalul organ executiv al țării au reașezat piesele ansamblului legislativ al Transilvaniei, inversând astfel polii de putere.

Prerogativele sporite acordate noilor instituții, menite să asigure controlul imperial asupra țării, au accentuat însă starea generalizată de nemulțumire din rândurile nobilimii, pregătind mișcarea insurecționară de la începutul veacului al XVIII-lea. Paralel cu toate modificările instituționale interne, pacea de la Karlowitz (1699) recunoștea oficial, și în cadrul politic internațional, stăpânirea Transilvaniei de către Habsburgi.

Schimbările structurale intervenite în evoluția țării de la încorporarea acesteia în Monarhia Habsburgică au generat o triplă criză: politică, socială și economică, care s-a manifestat la începutul secolului al XVIII-lea. Cauzată atât de factori interni (scăderea producției agricole), dar mai ales de cei externi (prezența armatelor imperiale pe teritoriul țării și fiscalitatea excesivă generată de întreținerea acesteia), aceasta a creat o stare generalizată de nemulțumire. Pe de o parte, populația era iritată de creșterea permanentă a poverii fiscale, iar Stările protestau față de intruziunile tot mai accentuate ale puterii centrale în viața instituțională a țării. Coroborate, acestea au generat o amplă răscoală anti-habsburgică (1703-1711), condusă de nobilul ungur de stirpe princiară, Francisc Rákóczi al II-lea. Până la mijlocul anului 1704, răscoala s-a generalizat în toată Transilvania, culminând cu alegerea ca principe a lui Rákóczi, în sesiunea Dietei din 27 martie 1707. Înnăbușită de imperiali, pacea s-a încheiat la Satu-Mare în 1711, unde nobililor le era acordată iertarea în schimbul recunoașterii noii autorități.

Compromisul de la Satu Mare nu numai că a legitimat stăpânirea habsburgilor asupra Transilvaniei, dar a și făcut trecerea către următoarea etapă din istoria acesteia, cea a consolidării instituționale. Miza noii perioade gravita în jurul gradului de influență pe care cele două tabere se străduiau să-l dobândească în structurile noii ordini instituționale, iar prima etapă a vizat obținerea controlului asupra Guvernului și Cancelariei. Teoretic, în chestiunea numirii acestor demnitari, Diploma Leopoldină oferea un mic avantaj Stărilor, deoarece articolul șapte conferea Dietei prerogativa selecției candidaților, rolul împăratului limitându-se la confirmarea acestora în funcție (nobis ad confirmandum praesentent).

4. 2. Sancțiunea Pragmatică.

Deși au continuat și după urcarea pe tron a lui Carol al VI-lea (1711-1740), presiunile asupra instituțiilor transilvane au cunoscut un ritm mai puțin accelerat decât în perioada anterioară. Lipsit de moștenitori direcți pe linie masculină, factorii de decizie imperiali au întreprins o serie de demersuri pentru rezolvarea acestei probleme constituționale. Răscoala lui Rákóczi l-a determinat pe împărat să recurgă la o politică împăciuitoare cu Stările, în vederea adoptării de către acestea a Sancțiunii Pragmatice (legea privind succesiunea directă la tronul imperiului), nefiind indicată o acțiune în forță mai ales datorită temerii că s-ar putea ajunge din nou la o revoluție și mai sângeroasă. În consecință, adoptarea Sancțiunii Pragmatice trebuia să fie acceptată benevol de către Stări în toate provinciile habsburgice.

Stările austriece și boeme au acceptat legea încă din 1720, iar cele croate în anul imediat următor. După cum era de așteptat, cele mai dificile negocieri s-au purtat cu Stările Ungariei și Transilvaniei. După îndelungi negocieri cu autoritățile de la Viena, ordinele Transilvaniei au acceptat actul în cadrul Dietei din 1722. Unul dintre cei mai importanți și înfocați avocați pentru adoptarea acesteia a fost chiar guvernatorul Transilvaniei, Sigismund Korniș. Congregația a abrogat dreptul Stărilor de a-și alege principele, statuând totodată moștenirea ereditară a habsburgilor asupra Principatului Transilvaniei. Prin Pragmatica Sancțiune, Stările au extins moștenirea ereditară asupra principatului și pe linia feminină, însă, doar în ipoteza absenței unui moștenitor de sex masculin. Decizia a reprezentat prima mare schimbare în structura legislativă a Principatului Transilvaniei, operată la aproape 30 de ani de la instaurarea dominației habsburgice. Prin acceptarea actului și, implicit, a noii ordini constituționale, s-a legitimat practic dominația habsburgică asupra țării, juridic contestabilă până în acel moment, conform Diplomei Leopoldine.

Opinii din istoriografie plasează însă această istorică hotărâre și pe seama corupției existente în interiorul Dietei. Departe de a constitui un monolit nobiliar, deputații puteau fi ademeniți de Curtea vieneză cu diverse funcții politice și publice în schimbul unui vot favorabil acordat în situații cheie. Un astfel de caz semnalat este cel al lui István Wesselényi, care, după acceptarea Pragmaticei Sancțiuni, dobândește domenii și funcții importante, fiind nominalizat ulterior la demnitatea de guvernator. Atragerea unei părți a nobilimii de partea inițiativelor promovate de habsburgi, în special a celei de confesiune catolică, a avut rolul de a disloca opoziția politică și de a facilita trecerea inițiativelor legislative.

Apelul la diplomație promovat de Carol al VI-lea în chestiunea adoptării Sancțiunii Pragmatice s-a datorat nu dorinței sale de a respecta dreptul provinciilor la o guvernare reprezentativă, ci unei precauții impuse de puterea de opoziție pe care Ungaria și Transilvania o dețineau încă. Această putere percepută se datora faptului că cele două provincii nu erau integrate complet din punct de vedere administrativ în Imperiul Habsburgic.

Pe de altă parte, perpetuarea formală a suzeranității turcești asupra Principatului, constituia un alt un motiv de îngrijorare pentru Curtea de la Viena. O implicare mult prea profundă și directă a acesteia în problemele interne ale Transilvaniei putea escalada situația, forțând o regrupare a Stărilor în jurul Porții. Posibilitatea legală de a apela la această legătură a forțat Viena să recurgă. în perioada imediat următoare răscoalei lui Francisc Rákóczi al II-lea, la o tactică prudentă, de așteptare.

Dincolo de adoptarea legii de succesiune, nicio altă schimbare constituțională majoră nu a mai avut loc în timpul domniei lui Carol al VI-lea. Problemele cauzate de războaie și preocuparea pentru impunerea fiicei sale, Maria Tereza, drept moștenitoare a Imperiului Danubian, l-au ținut departe de problemele provinciilor estice, și de cele ale Transilvaniei în special. Cu toate că au fost votate și adoptate în 1722, articolele care modificau regulile de succesiune ale Imperiului au intrat în vigoare abia în anul 1744, odată cu promulgarea acestora de către Maria Tereza.

4.3 Dieta din 1744 și configurarea noii realități constituționale a Transilvaniei

Încorporarea Principatului Transilvaniei în Imperiului Habsburgic a însemnat totodată și demararea unui amplu proces de centralizare administrativă prin intervenția energică și stăruitoare a Curții Vieneze în treburile interne ale acestuia. Integrarea structurală a țării în angrenajul instituțional al Monarhiei a demarat încă din timpul împăratului Leopold I și a continuat apoi, mai mult sau mai puțin agresiv, și sub succesorii acestuia, Iosif I și Carol al VI-lea. Progresele cele mai semnificative s-au înregistrat însă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când destinul monarhiei a fost preluat de împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) și de fiul acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790). Rațiunea unui astfel de demers era dată de dorința de uniformizare a structurilor instituțional-administrative ale Imperiului dar și de anihilarea particularismelor provinciale care puneau în pericol unitatea monarhiei. Pentru a reuși în programul lor, factorii de decizie de la Viena trebuiau să înlăture în primul rând opoziția Stărilor grupate în jurul Dietei.

După perioada de acalmie juridică caracteristică sfârșitului domniei lui Carol al VI-lea, principiile autoritare de guvernare au cunoscut un reviriment, odată cu accederea pe tron a împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Aceasta a schimbat paradigma guvernării, conferindu-i o puternică orientare absolutistă. Dominată de războaie și confruntată cu opoziția înverșunată a Stărilor din Ungaria și Transilvania, Monarhia necesita implementarea unui amplu program de reforme structurale, care să modernizeze administrația învechită și ineficientă și să crească în același timp posibilitățile de plată ale supușilor. În acest context politic, economic și social, împărăteasa va convoca o serie de Diete, care, prin activitatea lor legislativă, vor statornici ansamblul constituțional al Transilvaniei până la sfârșitul secolului. Rezoluțiile dietale cuprinse în intervalul 1744-1848 sunt cunoscute în istoriografie cu denumirea de articolele novelare (noile articole de lege).

Desfășurată într-o atmosferă socio-politică extrem de tensionată, Dieta din 1744 a jucat un rol extrem de important în evoluția legislativă a Transilvaniei habsburgice în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor. Articolele votate și mai târziu ratificate de împărăteasă au definitivat și consolidat statutul politic și juridic al Transilvaniei în cadrul Monarhiei Habsburgice, proces început o dată cu încorporarea în structurile acesteia. Adoptarea articolelor de lege finale a statornicit în tipare clare și neechivoce relația dintre puterea centrală și instituțiile provinciale în general și cu Dieta în special.

Articolul unu, intitulat: Despre acceptarea domniei Augustei Case Austriece de către principatul Transilvania și despre abrogarea legilor care stabilesc legătura cu Poarta Otomană, debutează cu o schiță istorică a Principatului intracarpatic, întinsă de la perioada în care acesta făcea parte din Coroana Maghiară, până la încorporarea în Imperiu. Subliniază autonomia de care acesta s-a bucurat pe parcursul tuturor perioadelor istorice pe care le-a traversat, respectiv evoluția sa constituțională. Prezintă vasalitatea față de Imperiul Otoman ca un rezultat al adversității vremurilor și ca o măsură provizorie luată în scopul autoconservării statale. În decursul acestei relații de suzeranitate, factorii politici ai Principatului au luat anumite decizii privitoare la legătura turcească și la supunerea datorată acesteia care prejudiciază stăpânirea, domnia și guvernarea Casei de Austria și pe care la această Dietă le abandonează, abrogă și abolesc prin decizie publică.

În continuare sunt enumerate toate articolele de lege care stabileau legăturile Principatului cu Poarta Otomană: articolul 2 al capitolului 1 din partea a IIa a Constituțiilor Aprobate; punctul 5 al condițiilor răposatului principe Gabriel Báthory; în articolul 3, primul paragraf al punctului 2 al acelorași condiții ale lui Gabriel Báthory, precum și punctul 7 de aici; în articolul 4, punctul 13 al condițiilor Ecaterinei de Brandenburg; în articolul 5, punctul 3 al condițiilor lui Gheorghe Rákóczi I; în articolul 6, punctul 3 al condițiilor lui Gheorghe Rákóczi al II-lea; articolul 7 al titlului 1 din partea II, punctul 4 al condițiilor lui Francisc Rákóczi; la titlul 1 din partea II a Constituțiilor Compilate, punctul 3 al condițiilor lui Acațiu Barcsay și formula de jurământ a cetățenilor, cuprinsă aici; în articolul 4, punctul 3 al condițiilor lui Ioan Kemény; punctele 3 și 23 dintre condițiile lui Mihai Apaffy seniorul, împreună cu formula de jurământ regnicolară cuprinsă aici; edictele 44 și 45 din partea V.

Odată ruptă legătura cu Imperiul Otoman pe cale constituțională, din punctul de vedere al dreptului public, s-a realizat și deplina încorporare a Transilvaniei în cadrul Imperiului Habsburgic. Este totuși interesantă întârzierea cu care Viena a inițiat procedurile de abrogare a legilor care stabileau legăturile Transilvaniei cu Poarta. Considerăm că o asemenea poziție politică ar fi fost influențată de prezența a doi factori. Pe de o parte, existența unei opoziții solide din partea Stărilor interesate să stopeze sau cel puțin să reducă influența Curții în treburile interne ale țării și care au amânat succesiv propunerile în acest sens. Pe de altă parte, posibilitatea reizbugnirii unei noi răscoale antihabsburgice și a revenirii lui Francisc Rákóczi al II-lea, cu ajutor francez și otoman, ar fi putut reprezenta de asemenea un alt temei. Probabil că a doua variantă a și fost cea care a mai temperat aspirațiile absolutiste ale Curții, după Pacea de la Satu Mare. Abia decesul lui Rákóczi, survenit în 1735 a liniștit autoritățile Imperiale, anxioase de posibilitatea reîntoarcerii acestuia. Dispariția ultimului pericol la unitatea Monarhiei a permis Habsburgilor să forțeze anularea ultimelor prevederi care stabileau legătura cu Poarta Otomană.

Până în acel moment însă, orice tentativă de alterare a autonomiei politice sau de anulare a unor prevederi fundamentale ale constituției putea, teoretic, determina reorientarea Transilvaniei înspre puterea încă suzerană de jure. Cu toate acestea, incapacitatea politică și militară a Porții de a mai emite pretenții asupra Principatului intracarpatic, coroborată cu decăderea abruptă a autorității dietale i-a motivat pe habsburgi să forțeze înlăturarea legăturilor de dependență dintre cele două.

Articolul doi al Dietei din 1744 abrogă în mod oficial dreptul Stărilor de a mai alege principele, prevăzut în legiuirile Aprobate și Compilate, respectiv: articolul 1 al capitolului 1 din partea II a Constituțiilor Aprobate, împreună cu formula de jurământ a principelui Sigismund Rákóczi; totodată și articolul 2 al aceluiași capitol, la fel împreună cu formula de jurământ al principelui Gabriel Báthory și cu punctele 2 și 4 ale condițiilor ; articolul 3 și punctul 7 al condițiilor principelui Gabriel Bethlen; în articolul 4, punctele 1 și 2 ale condițiilor Ecaterinei de Brandenburg; în articolul 5, punctul 9 privitor la alegerea liberă, introdus de Gheorghe Rákóczi I și al II-lea; în continuare, din articolul 7, punctul 1 dintre condițiile lui Francisc Rákóczi; din articolul 1 al titlului 1 din partea II a Constituțiilor Compilate, punctele 1 și 7 dintre condițiile lui Acațiu Barcsay referitoare la alegerea liberă; asemănător, în al patrulea articol, punctul 7 al condițiilor lui Ioan Kemény și în final tot de aici punctul 7 dintre condițiile lui Mihai Apaffy seniorul.

Deși principiul a fost înlăturat cu mai mult de 20 de ani înainte, prin acceptarea Pragmaticei Sancțiuni, confirmarea oficială venea prin prevederile Dietei din 1744. Ideea că mandatul principelui depindea de voința Stărilor, manifestat prin dreptul acestora la liberă alegere, instituia un drept absolut de decizie, pe care acestea îl aveau în privința candidatului la funcția supremă în stat. Această posibilitate de selecție și învestire în funcția cea mai înaltă oferea teoretic avantajul excluderii unui principe prea autoritar. Eliminarea articolelor de lege care vorbeau de dreptul de alegere al principelui statuează dreptul ereditar al împăraților austrieci asupra Principatului. Prin eliminarea acestei condiții, stările pierd una dintre principalele prerogative legislative care le-a permis să joace un rol activ în viața constituțională a Principatului.

Articolul III al aceleiași Diete vine în completarea celui anterior, instituind dreptul la moștenire și dreptul succesoral al ambelor linii de succesiune ale Casei austriece, dezbătut deja într-o altă secțiune a acestui articol. Odată schimbată legea succesiunii, trebuiau modificate și jurămintele de credință reciproce, o obligație constituțională care data din perioada Principatului autonom. Procedura de învestire a monarhului, statornicită la sfârșitul secolului al XVI-lea, prevedea depunerea jurământului în fața Stărilor, prin care acesta se angaja să respecte privilegile nobilimii, religiile recepte, națiunile, legile și obiceiurile tuturor națiunilor conlocuitoare, donațiile, cesiunile, privilegiile, promisiunile, hotărârile principilor anteriori, și în general toate aspectele care țin de binele și bunăstarea patriei. Odată prestat, jurământul dobândea statutul de lege fundamentală a guvernării și trebuia respectat întocmai.

Aceeași îndatorire revenea și Stărilor, care depuneau jurământul de credință și fidelitate în fața suveranului, cu prilejul aceleași Diete – elective, denumită în secolul al XVIII-lea, inaugurală. Cei care, din orice motiv nu ar fi fost prezenți la adunare în momentul depunerii jurământului, aveau obligația ca în cel mai scurt timp să o facă. Acesta se putea depune în fața împuterniciților principelui în orice adunare, iar în cazul orășenilor, chiar și în propria casă. Sancțiunea pentru cei care omiteau să presteze cu bună știință și cu îndărătnicie jurământul de fidelitate era confiscarea atât a bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Rolul acestui angajament reciproc, al principelui și al stărilor, asigura legitimitatea constituțională a principalelor organe de conducere ale statului, permițându-le să-și desfășoare activitatea în condiții de deplină legalitate. Neonorarea obligațiilor atrăgea însă ilegitimitatea deciziilor și, implicit, a întregii guvernări.

Păstrate formal și în Dieta din 1744, jurămintele reciproce de fidelitate aveau rolul de a întări contractul semnat între monarh și Stări și să perpetueze legal viața constituțională a țării. Prin obligațiile stipulate în aceasta, Stările se asigurau de bunăvoința monarhului, în timp ce acesta din urmă de fidelitatea supușilor săi nobili. Neonorarea contractului de oricare dintre părți transforma guvernarea în una neconstituțională, echivalând cu ilegalitatea tuturor actelor juridice.

Articolul șase întărește drepturile și prerogativele Celor Trei Națiuni și patru religii recepte, confirmă drepturile nobilimii și ale preoților uniți români, în timp ce articolul șapte abrogă prevederile injurioase cuprinse în Constituțiile Aprobate și Compilate, referitoare la Episcopia de rit grecesc din Făgăraș unită cu Roma și la Ordinul Societății lui Iisus, consolidându-le proprietățile și averile existente.

Decizia exluderii iezuiților și a confiscării proprietăților pe care aceștia le dețineau în Transilvania s-a luat în cadrul a mai multor Diete de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor. Conform reglementărilor codificate mai apoi în Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei, ordinul era exclus și proscris pentru totdeauna, iar bunurile și proprietățile aparținătoare, confiscate de fisc. Stărilor le era recomandat să acționeze prompt împotriva oricărei tentative a membrilor acestuia de a intra în Principat, având mandat să-i aresteze și să-i înfățișeze în fața judecătoriei competente. Mai mult decât atât, oricine ar fi îndrăznit să-i readucă înapoi în țară, în mod public sau secret, sfidând legile atât de categorice ale țării, cădea în vina infidelității veșnice.

Izgonirea ordinului iezuit din Transilvania a avut loc pe fondul luptelor inter-confesionale dintre protestanți și catolici de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor. Apogeul crizei a fost atins în 1603, când unitarienii din Cluj s-au revoltat și au distrus Colegiul și biserica iezuiților de pe actuala stradă Kogălniceanu. De altfel Colegiul din Cluj a mai rezistat doar trei ani după care a fost desființat. Exilurile, deposedările și interzicerea membrilor acestuia de a mai activa în Transilvania, au căpătat caracter de lege în Dietele din 1607 și 1610 și s-au păstrat pe întreaga durată a secolului al XVII-lea.

Situația juridică a ordinului nu s-a modificat nici după încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, cu toate că împăratul Leopold I, a întreprins numeroase măsuri de refacere a stării politice a catolicilor. Dintre prioritățile religioase ale imperialilor, iezuiții se aflau în capul listei. Tocmai din acest motiv, misionarii ordinului au intrat în Transilvania o dată cu armata imperială, în 1687, cu sarcina de a administra sacramentele soldaților. Prima misiune iezuită a luat naștere la Sibiu, cu ajutorul generalului Caraffa, ca după trei ani să se înființeze o alta la Brașov. Anii următori au fost extrem de prolifici pentru ordin, care au întemeiat misiuni la: Odorhei (pe pământul secuilor), Făgăraș, Alba-Iulia, Satu-Mare, Sighetu Marmației, Oradea, Târgu Mureș și bineînțeles Cluj. Dieta de la Turda desfășurată între 16 septembrie și 4 octombrie 1693, confirma prezența acestora pe teritoriul Principatului, restituindu-le biserica calvină din interiorul cetății precum și lăcașul de cult din Mănăștur. În aceste condiții, reînființarea Colegiului Iezuit la Cluj în 1713 venea ca o împlinire firească a politicii imperiale.

Deși activitatea misionarilor iezuiți pe teritoriul Transilvaniei a debutat o dată cu ocuparea Principatului de către armatele habsburgice, recunoașterea de jure a ordinului a venit abia în timpul domniei împărătesei Maria Tereza. Evenimentele politico-militare de la începutul secolului al XVIII-lea au determinat Curtea Vieneză să promoveze o politică prudentă, de expectativă în această chestiune. Sensibilitatea pe care Stările protestante din Dietă o manifestau față de problemele religioase, și în special în ceea ce privește catolicismul și avangarda sa iezuită, au făcut ca problema să fie amânată până la începutul deceniului cinci.

Pe de altă parte, articolul șapte al Dietei din 1744 nu a făcut altceva decât să reglementeze din punct de vedere juridic o realitate existentă de facto în Principat. Poziția de forță dobândită de Curtea vieneză după urcarea pe tron a Mariei Tereza, a netezit calea, și i-a permis suveranei să redeschidă problema catolicismului în Transilvania. Conștientă însă de sensibilitatea subiectului în discuție, împărăteasa a mizat pe cartea legalității, înaintând în acest sens propunerile înspre dezbaterea dietală. Consolidarea religiei catolice și repunerea în drepturile de odinioară, prin anularea tuturor îngrădirilor constituționale, a reprezentat planul Habsburgilor de instituire a unei singure religii oficiale de stat. Consecventă în acțiunile sale, Maria Tereza și-a promovat proiectul religios și pe parcursul următoarelor Diete.

Cealaltă piesă a ansamblului confesional, promovată în Transilvania de autoritățile vieneze, încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, era fără doar și poate Biserica românească Unită cu Roma. Încorporarea ultimelor teritorii ale Coroanei Sfântului Ștefan în structurile administrative ale Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, a fixat și coordonatele politicii ecleziastice ale Curții vieneze față de proaspetele cuceriri. Una dintre prioritățile acestei strategii era campania de promovare a catolicismului în rândul rascienilor, valahilor și grecilor, pusă la punct de către arhiepiscopul de Esztergon, Leonard Collonich. Atragerea către catolicism a acestora a fost stimulată prin oferta de drepturi social-politice pe care clerul convertit urma să le primească în urma unirii religioase.

Progresele realizate în Ungaria Superioară au reprezentat punctul de plecare al unei ample campanii ce țintea în esență românii ortodocși din Transilvania. Diploma emisă la 23 august 1692 pentru rutenii uniți, a constituit suportul juridic al primelor acțiuni de unire din spațiul românesc. Diploma imperială acorda clerului rutean unit, privilegii și drepturi egale cu ale clerului romano-catolic. Actul stabilea printre altele obligativitatea parohiilor de a se dota cu, case parohiale și pământ pentru biserică și cimitire. Prevederile se regăsesc și în Diplomele Leopoldine ale unirii românilor, precum și în diplomele privilegiale ale Mariei Tereza, dovadă că au stat la baza politicii ecleziastice imperiale pentru mult timp.

Declarația de unire semnată în anul 1697 de o parte a clerului ortodox din Transilvania, a reprezentat o urmare firească a unei perioade de tatonări, în care interesele de stat ale Imperiului Habsburgic s-au pliat peste prozelitismul Reformei catolice. Unirea era promovată de misionarii iezuiți prin apelul la unitatea primordială a Bisericii, și era condiționată în spirit florentin, de acceptarea a patru puncte dogmatice.

Perioada cuprinsă între 1697 și 1701, a fost una de tatonări și discuții între elitele românești favorabile unirii și autoritățile de la Viena. Temele abordate au vizat: emanciparea social-politică și culturală a clerului, acceptarea înnoirilor în plan dogmatic și ulterior emanciparea întregii națiuni române. Opțiunea finală pentru catolicism a unei părți consistente a clerului românesc, în frunte cu episcopii Teofil și mai apoi Atanasie Anghel, a fost rezultatul unei abile politici confesionale dusă de Habsburgi. În noua orânduire politică, românii au avut posibilitatea de a alege între a rămâne în starea de dinainte sau a aspira la un nou statut economic și chiar politic egal cu al celorlalte națiuni transilvane. Deși Dieta a întreprins numeroase anchete la sfârșitul veacului al XVII-lea, prin care urmărea să stopeze extinderea catolicismului în Transilvania, acestea nu și-au atins obiectivele.

Demersurile în vederea canonizării Bisercii Unite s-au integrat unui proces de instituționalizare promovat de curtea de la Viena în scopul consolidării catolicismului transilvan, al cărui prim episod l-a reprezentat înființarea episcopiei Romano-Catolice prin diploma din 11 decembrie 1715. În același timp s-au purtat discuții în vederea canonizării episcopiei greco-catolice de Făgăraș iar rezolvarea a venit prin diploma emisă în 23 decembrie 1715. Prin textul acesteia, Carol al VI-lea întemeia o nouă episcopie și punea la dispoziția episcopului un venit anual de 3.000 de florini.

Noua Episcopie a fost confirmată de Vatican în 1721, prin Bula Rationi Congruit, document care consolidează din punct de vedere juridic existența Episcopiei Greco-Catolice de Făgăraș. Sediul Episcopiei era stabilit la Făgăraș, iar slujirea se făcea în catedrala construită de Constantin Brâncoveanu, care a fost luată împotriva protestelor ortodoxe și ale soției domnitorului. Episcopia era dotată cu domeniul Gherlei și cu cel al Sâmbetei de Jos, schimbate ulterior de episcopul Inochentie Micu cu cel al Blajului – domeniu incontestabil mai valoros. S-a soluționat în acest fel și problema reședinței episcopale, prin cumpărarea castelului din Blaj, pe care ierarhul la folosit efectiv din mai 1737.

Consolidarea Episcopiei Unite și a proprietăților deținute de aceasta trebuia asemeni Ordinului iezuit din Transilvania să primească aprobarea Stărilor întrunite în Dietă. Validarea juridică și implicit introducerea acestor prevederi în codul legislativ al țării confirma de jure atât noua Biserică precum și modificările statutorii operate de Curtea vieneză pe parcursul secolului al XVIII-lea.

Articolul opt coroborat cu precedentul, vorbește despre retrocedarea nominală a tuturor proprietăților către Colegiul Societății lui Iisus din Cluj. Scoaterea acestora din registrele fiscului s-ar datora numeroaselor cereri pe care acest ordin le-a înaintat organelor competente dar care n-au fost soluționate până în acel moment. Din cuprinsul acestui articol putem lesne detecta reticența manifestată de Stările Transilvaniei referitor la revenirea și repunerea iezuiților în vechile lor drepturi. Refuzurile și amânările succesive ale subiectului de către Dietă, au exasperat probabil Curtea vieneză, care în 1744 s-a hotărât să tranșeze definitiv situația. Deși juridic stabilită, problema retrocedării posesiunilor a continuat și în anii ce au urmat, printr-un șir de procese înregistrate la Tabla Continuă a Comitatului Cluj.

Articolul nouă vine și confirmă dreptul principelui de a transforma articolele propuse de Dietă în legi propriu-zise, prin consolidarea acestora cu sigiliul și semnătura sa. Deși întruniri ale Dietei s-au ținut aproape anual și până în acel moment, nevalidarea lor de către principe le-a redus la stadiul de ciorne istorice, fără valoare juridică. Articolul menționat reîntărește în textul său acest aspect legal: corpurile vor interpreta articolul în cauză ca și cum ei, în propriul nume, sub forma de articole, orice ar decide, nu o să primească putere legală până nu se primește consolidarea maiestății sale și decizia nu se poate emite doar sub sigiliu și semnătură ci, cel mult, se poate păstra în arhive și registre. Apoi, după primirea aprobării principelui, articolul imprimat trebuie consolidat cu sigiliul și semnătura principelui și trebuie depus la locurile stipulate în cadrul acestuia. Interpretându-l în acest fel, acel articol se va păstra fără a răni în niciun fel puterea suverană a principelui [trad. n.]. Abia după ce primeau aprobarea suverană, se emiteau copii ale actelor normative către comitate, scaune, districte și fisc pentru a putea fi folosite în practica curentă.

Dreptul de opoziție impus de Stările Transilvaniei principelui Mihai Apafi la alegerea sa a fost abrogat prin acest articol 9 al Dietei din 1744. De la această dată și până la 1848 a intrat în vigoare un procedeu de aprobare a hotărârilor dietale foarte strict. Atâta timp cât legile nu erau aprobate de monarh, ele erau numite "documente istorice". Monarhul avea dreptul să le aprobe total sau parțial, să amâne promulgarea (fapt care se întâmpla foarte frecvent) sau pur și simplu să refuze semnarea lor. Deplasarea întregii inițiative legislative din mâinile Stărilor locale în competența suveranului de la Viena a însemnat apusul autonomiei constituționale a Principatului și deplina lui asimilare în structurile birocratice ale Imperiului. Pierderea tuturor prerogativelor jurisdicționale în mai puțin de 50 de ani a transformat Dieta într-o instituție cu un puternic caracter executiv, a cărei existență instituțională nu se mai justifica.

Ineficacitatea Dietei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea este confirmată de absența prevederilor legislative din protocoalele de judecată ale Comitatului Cluj. Procesele dezbătute acolo în perioada 1731-1770 folosesc ca remediu legal, fie legislația dietală anterioară secolului al XVIII-lea fie dreptul consuetudinar, acceptat în practica curentă. Această posibilitate a administrației comitatense de a se adapta la noile realități politice au transformat-o în principala oponentă a centralizării statale promovată de Habsburgi. Maleabilitatea normelor juridice și posibilitatea de a suplini legislația scrisă cu obiceiuri și practici locale au ferit-o mult timp de ingerințele legislative ale Curții, permițându-i să-și continue nestingherit activitatea.

4.4 Dieta din 1747

Deși Dieta s-a mai întrunit și în anul 1745, niciun articol al acesteia nu a fost ridicat la rang de lege de către Maria Tereza. Următoarea adunare cu caracter legislativ care a continuat măsurile de centralizare promovate de imperiali, s-a organizat în 1747. Înlăturarea tuturor obstacolelor politice prin promulgarea unui nou cod legislativ al Transilvaniei, la Dieta din 1744, a deschis Vienei oportunitatea de a forța recunoașterea oficială a controlului asupra Tezaurariatului.

Tezaurariatul, instituție fundamentală a Transilvaniei încă din epoca Principatului Autonom, se afla sub controlul efectiv al Cancelariei Aulice încă din anul 1702, când tezaurarul Ștefan Apor își înaintează demisia. Problema numirii unui nou conducător a fost tergiversată, la fel ca în cazul cancelarului provincial, până în perioada reformelor tereziene. Până în 1724, administrarea oficiului a rămas sub autoritatea comisariatului militar provincial din Transilvania, subordonat Consiliului Aulic de Război, ca mai apoi să fie numit unu comisar cameral până la restaurarea funcției de tezaurar, în 1743. Deși restabilită, domeniul de activitate al tezaurarului a fost diminuat simțitor, activitatea efectivă fiindu-i supervizată de un controlor numit de Curtea de la Viena. Interesul deosebit pe care Habsburgii îl manifestau față de administrarea minelor din Transilvania este vizibil prin intermediul numeroaselor reorganizări instituționale și a numărului mare de instrucțiuni emise. Astfel la 6 noiembrie 1745, printr-un rescript imperial ia naștere Comisia Aulică pentru monetărie și minerit, însărcinată să coordoneze activitatea minieră și monetară din întregului Imperiu. Instrucțiunile din iunie 1746, clarificau și problema conducătorului Direcției miniere din Ardeal, sfera de control a acestuia întinzându-se efectiv peste toate minele din Transilvania. Pentru eficientizarea activității miniere din Transilvania, Curtea înființează pe parcursul anului 1746, direcția monetară și minieră (Tezaurariatul monetar și minier), aflată sub autoritatea Comisiei camerale pentru minerit și monetărie.

Finalizarea structurii organizatorice a Tezaurariatului a adus în dezbaterile imperialilor necesitatea redactării unui cod minier care să statornicească noile realități. Sarcina a revenit Cancelariei Aulice, care a inițiat proiectul în 1746, cu participarea unor experți camerali și provinciali. Odată finalizate lucrările comisiei, rezultatele au fost înaintate de împărăteasa Maria Tereza, Stărilor Transilvaniei pentru dezbatere și legiferare.

Dieta desfășurată în anul 1747 a avut așadar ca teme pe ordinea de zi problemele mineritului din Transilvania, domeniu de real interes pentru Curtea de la Viena. Preambulul legii stabilește domeniile pe care aceasta le va trata, respectiv aplicarea măsurilor necesare pentru promovarea intereselor Trezoreriei imperiale în Principat. Totodată se dorea întărirea drepturilor aristocraților minieri, dar în așa fel încât să nu afecteze legile fundamentale referitoare la interesele individuale sau publice. Sarcina Stărilor era de a discuta și aproba mai sus-amintitul cod minier care urma să reglementeze toate aspectele referitoare la modul de funcționare al minelor din Transilvania.

Cele 14 articole de lege dezbătute au întărit pârghiile juridice, care au permis puterii centrale să-și exercite pe deplin prerogativele asupra chestiunilor mineritului din Transilvania. Articolul unu vorbește despre: Funcționarea oficială a tribunalului minier transilvănean; despre documentele de autorizare solicitabile de la acesta; despre așa-numiții ani liberi; despre angajarea fiilor țării în funcțiile de judecător și despre modul de desemnare al acestora [trad. n.]. Primul paragraf confirmă existența unui tribunal minier, care va fi menținut în forma sa inițială, unde toți minerii și proprietarii de mine vor apela în primă instanță în litigiile legate de minerit.

Paragraful al doilea condiționează orice acțiune de deschidere, exploatare sau restaurare a unor noi mine de autorizațiile primite de la nou instituitul tribunal cu mențiunea că instanța îi va susține în toate demersurile necesare unei exploatări cu venituri mai mari. De altfel creșterea profitului reprezenta unul dintre scopurile fundamentale ale adminsitrației Habsburgice în Transilvania. Reformele pe care domeniul minier le-a cunoscut de-a lungul primilor cincizeci de ani de stăpânire stau mărturie în acest sens.

Alineatul trei instituie o măsură cu un vădit caracter centralist, condiționând domnii pământeni să angajeze în funcțiile de directori minieri doar pe aceia care dețin un document de autorizare emis de tribunalul minier. Oficial precizarea vine să promoveze eficiența în exploatarea minereurilor, de către oameni cu o înaltă calificare profesională. Ultima parte a propoziției trădează însă intențiile reale ale Curții în această chestiune, care dorea pur și simplu urmărea creșterea veniturilor fiscului: et fidelius fisco accedand accedenda.

Controlul efectiv asupra personalului care alcătuia instanța de judecată revenea Vienei printr-un artificiu tehnic întâlnit și în cazul altor instituții transilvănene. Astfel dreptul de a selecta judecătorii pentru aceste funcții revenea Guvernului Regal, care trebuia să nominalizeze trei cetățeni adecvați ai țării, care mai apoi să-i comunice Tezaurarului, pentru ca cel din urmă, intermediat de departamentul aulic desemnat al direcției monetăriei și mineritului, împreună cu Guvernul și Cancelaria Aulică să înainteze numele nominalizaților Majestății sale. Un sistem de nominalizare extrem de complicat, dar care nu lăsa loc de greșeli, cu o selecție riguroasă a viitorilor judecători. Ultimul paragraf al articolului se încheie cu un avertisment adresat transilvănenilor, care în semn de recunoștință pentru acest bine, se vor strădui să gestioneze bine industria mineritului, pentru ca o dată cu trecerea timpului să nu devină necesară angajarea altor funcționari din afara țării.

Nevoia de materii prime necesare mineritului fac obiectul celui de-al doilea articol de lege. Acesta normează că cedarea lemnelor, cherestelei și a altor materii prime se va face la un preț potrivit și moderat de către proprietarii unor asemenea utilități, în scopul completării stocurilor necesare funcționării minelor. Eventualele litigii ivite între vânzători și cumpărători se rezolvau de tribunalul minier împreună cu autoritățile provinciale competente. Părții nemulțumite i se oferea posibilitatea apelului în această chestiune, care se înainta tezaurarului și Guvernului Regal, a căror decizie era definitivă și irevocabilă.

Atât minerii cât și proprietarii de mine posedau anumite drepturi și îndatoriri de pe urma activităților prestate în domeniu conform articolului trei. Astfel proprietarului de mină care exploata aur îi revenea o anumită proporție din cantitatea total extrasă, restul fiind obligat să-l predea la casa cezaro-regească de schimb al aurului, la prețul stabilit de stat. Articolul nouă completează această prevedere prin obligativitatea domnului pământean de a plăti fiscului regal decima pentru acel aur, sub sancțiunea prescrisă de legi pentru delicte.

Muncitorii în mină beneficiau de anumite scutiri și privilegii în privința creșterii animalelor și a contractelor de locațiune încheiate. Articolul consacră dreptul minerilor de a se așeza pe domeniile nobiliare, cu aprobarea domnilor de pământ, nefiind însă încadrați în categoria țăranilor iobagi. Aceștia aveau obligativitatea de a plăti nobilului o taxă anuală de doi florini pentru bunăvoința acestuia, pe lângă decima datorată. Din punct de vedere juridic, minerii erau persoane libere, nesupuse autorității domnului de pământ, putând să părăsească domeniul în orice moment. Casa construită prin propria osteneală putea fi înstrăinată, donată sau lăsată moștenire oricui. Dacă aceasta intra în posesia unui alt miner ea păstra același statut, cumpărătorul având doar obligația de a plăti taxa cuvenită nobilului. Dacă, însă era vândută unui străin, acela avea datoria de a servi domnul de pământ asemănător celorlalți jeleri și de a se supune sarcinilor publice, atât cele aferente propriei persoane, cât și cele aferente vitelor și semănatului.

Articolul patru interzice proprietarilor de mine să ia sub protecție pe iobagii fugiți, dezertorii, delincvenții și vagabonzii ori complicii de orice fel ai acestora. În cazul primei categorii, aceștia trebuie declarați și returnați domnului de pe a cărui moșie au fugit, în caz contrar putând fi revendicați pe cale legală.

Articolul cinci stabilește jurisdicția asupra minerilor și proprietarilor de mine, care cu câteva excepții (abuzul de putere, cazurile penale și cele care nu țin de minerit) se judecau în fața instanțelor ordinare, restul fiind rezolvate exclusiv în fața instanței miniere.

Consecutiv articolul șapte instituie dreptul proprietarilor de mine de a arenda bodegi de la domnii pământeni și de a deține măcelărie.

Următorul acordă dreptul țăranilor iobagi și jelerilor de a presta mineritul însă numai după ce în prealabil au obținut dezlegarea domnului de pământ. În urma învoielii aceștia erau scutiți de sarcinile extraordinare, alături de minerii liberi, însă trebuiau să plătească o taxă anuală de un florin pentru propria lor persoană.

Nevoia acută de bani resimțită de Imperiu pe parcursul secolului al XVIII-lea a conferit spălătorilor de aur dreptul de a-și practica liber meseria, oriunde, oricând și în orice condiții. Brevetele conferite de tribunalul minier le acordau acestora privilegiile și scutirile de care se bucurau proprietarii de mină. Mai mult decât atât, domnilor de pământ le era interzis să-i împiedice pe acești spălători de aur, dacă acțiunile lor nu-i împovărau sau prejudiciau. Asemeni proprietarilor de mină și această categorie de meseriași aveau obligația sub sancțiunile prescrise de lege, să predea aurul găsit la casele de schimb regale, la prețul stabilit de acestea. O altă categorie privilegiată era cea a țiganilor constituiți în asociații, care puteau asemeni celorlalți spălători de aur să practice această îndeletnicire, cu mențiunea că nu aveau dreptul să zăbovească prea mult pe teritoriile domnilor pământeni.

Articolele zece – paisprezece stabilesc sancțiunile pentru încălcarea normelor legale de exploatare a minelor, pedepsele pentru contrabandiști și jurisdicțiile instanțelor de judecată comune sau speciale în aceste probleme. Un loc special între preocupările legiuitorului îl ocupa situația contrabandiștilor de aur prinși asupra faptului. Această categorie de infractori se înfățișa în fața judecătoriilor ordinare de care aparțineau, în timp ce minerii erau anchetați și judecați în fața tribunalului minier. Interesul crescut pentru depistarea unor asemenea fapte, îi aducea denunțătorului, în cazul în care prin mărturia sa se ajungea la prinderea contrabandiștilor, o treime din valoarea aurului confiscat.

Articolele unsprezece și douăsprezece stabilesc pedepse pentru minerii acaparatori de aur, argint și mercur respectiv pentru falsificatorii de bani. Și în aceste cazuri denunțătorul primea o treime din aurul confiscat, în aceleași condiții ca la punctele anterioare.

Pentru a nu vicia activitatea minieră, magistraților altor instanțe le era strict interzisă arestarea personalului minier, fără știrea și aprobarea tribunalului minier.

Ultimul articol al legii tratează problema justițiabililor care au primit o sentință judecătorească în primă instanță din partea tribunalului minier. Acestora le era acordată posibilitatea de a înainta apel și de a obține revizuirea sentinței, în fața Tezaurariatului. Dacă soluția legală emisă de tezaurar nu mulțumea partea sau părțile implicate în proces, exista varianta recursului către împărat prin intermediul direcției aulice a finanțelor și mineritului.

Numeroasele reorganizări ale administrației miniere din Transilvania întreprinse de-a lungul secolului al XVIII-lea, subliniază rolul major pe care aceste activități le jucau în politica imperială. Organizarea meticuloasă a fiecărui aspect instituțional și procedural, urmărea o cât mai bună exploatare și valorificare a resurselor naturale ale provinciei. Subordonarea totală a acestui compartiment administrativ și economic intereselor Vienei a izolat și ulterior a înlăturat total influența Stărilor Transilvaniei. Dieta din 1747 a fost chemată doar să valideze noua realitate instituțională. Pe de o parte, articolele dezbătute și promulgate în anul 1747 au confirmat modificările aduse acestei instituții în prima parte a secolului, iar pe de alta au fundamentat o nouă autoritate judecătorească cu caracter special – Tribunalul minier. Scoaterea categoriei sociale a minerilor de sub jurisdicția organelor de anchetă ordinare, a anticipat procesul de reformare a justiției de la începutul anilor 1760.

4.5 Dieta din 1748

Dintre toate proiectele de lege discutate în cadrul Dietei din 1748, confirmarea regală a venit doar pentru indigenatul contelui Krakovski-Kollowrath, pentru meritele și virtuțile dovedite în sprijinul Majestății sale și a binelui obștesc.

4.6 Dieta din 1751

Dezbaterile Dietei din anul 1751 au adus Principatului o serie de prevederi legale noi, unele dintre ele extrem de importante din perspectiva consolidării religiei catolice în Transilvania. Odată rezolvate problemele constituționale cu caracter politic și fiscal, atenția Vienei s-a îndreptat asupra situației juridice și materiale a Bisericii Catolice din Transilvania. Primii pași în acest sens au fost întreprinși în Dieta din 1744, când prin articolul șapte a fost recunoscută din punctul de vedere al dreptului public, Episcopia Catolică de Alba Iulia, repusă în toate drepturile deținute anterior. Articolul opt al aceleași Congregații a venit în întâmpinarea cererilor înaintate de părinții Colegiului iezuit din Cluj, cărora le-a returnat fostele proprietăți, confiscate în secolul al XVII-lea, abrogând în același timp și articolele vătămătoare la adresa acestora incluse în Constituțiile Aprobate și Constituțiile Compilate.

Reînființată de împăratul Carol al VI-lea în anul 1715, Episcopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia i-au fost donate vaste domenii, aflate până în acel moment în posesia fiscului regal. Din cauză că, plenitudinea drepturilor și deplina proprietate asupra acestor domenii nu erau suficiente din punct de vedere juridic fără acordul Dietei Transilvaniei, propunerea a fost discutată în cadrul sesiunilor acesteia.

Maria Tereza, miza că momentul favorabil surprins la Dieta din 1744, în ceea ce privește factorul religios, va fi continuat și la cea aceea din 1751. Importanța pe care o acorda subiectului se poate intui chiar și din ordinea redactării articolelor de lege. Tocmai din acest motiv, în debutul articolului unu se face o scurtă incursiune istorică în care se prezintă elogios continuitatea proiectelor Casei de Austria în vederea ocrotirii religiei catolice, punctându-se și eforturile împărătesei în acest sens. Conținutul propriu-zis al cererii adresată ordinelor țării se referă la scoaterea din registrele fiscului a acelor parcele donate episcopului catolic de împăratul Carol al VI-lea, prin actul constitutiv. Lipsa de reacție a Stărilor la solicitările imperiale s-a tradus printr-o rezoluție afirmativă.

Insistența manifestată de Curte atât pentru retrocedarea proprietăților iezuite cât și cele ale Episcopiei de Alba-Iulia ar putea avea ca temei, dorința suveranei de a asigura Bisericii Catolice o bază materială solidă, necesară unei viitoare ofensive misionare în Transilvania. Pentru a putea pune în aplicare și a duce la bun sfârșit un asemenea plan, avea nevoie însă de validarea juridică venită din partea Dietei. Probabil că din aceste rațiuni, provenea și miza cererii adresată stărilor, de a legifera posesia deplină asupra respectivelor proprietăți în favoarea Ordinului iezuit. Obținerea acestui statut juridic oferea proprietarului de drept, capacitatea de a dispune, înstrăina sau transmite prin succesiune. Avizul favorabil al Dietei, a reglementat din punct de vedere constituțional statutul Bisericii Catolice din Transilvania, prin radierea tuturor prevederilor legale, care îngrădeau dezvoltarea acesteia. Repunerea în drepturi a Bisericii a deschis calea unei noi ere pentru catolicismul ardelean.

Următoarele patru articole ale Dietei din 1751, fac trecerea către un alt registru tematic, legiferând aspecte care țin de problemele armatei, cu aplecare către problema dezertorilor. S-au elaborat proceduri pentru arestarea, detenția și pedepsirea acestora dar și a celor care nu i-ar declara organelor abilitate cu bună știință. Articolul cinci enumera o listă a persoanelor care nu au dreptul să fie recrutațe ca soldați pentru oaste, precizându-se de la început interdicția încorporării cu forța. Apoi, era strict interzisă recrutarea capului familiei, a singurului fiu, a servitorilor și meșteșugarilor iobagi ai domnilor de pământ, a datornicilor și a celor acuzați de vreo nelegiuire sau a pușcăriașilor. Legea oferea posibilitatea indivizilor ale căror drepturi au fost încălcate în vreun fel, să-și caute dreptatea în primă instanță la oficialitățile militare ale provinciei și în caz excepțional chiar la principe.

Ultimele patru articole de lege întocmite la Dieta din 1751, au avut ca subiect acordarea cetățeniei transilvane unor personalități de vază ale Imperiului, printre care și lui Benök Mihai, secretar al Cancelariei Aulice a Transilvaniei. Deși cetățean nobil al Ungariei, conform Diplomei Leopoldine, acesta nu poseda dreptul de a ocupa vreo funcție în organigrama instituțională a Principatului Transilvaniei.

4.7 Dieta din 1752

Din cele patru articole care alcătuiesc această Dietă, îl vom analiza doar pe primul, celelalte tratând probleme referitoare la indigenatul anumitor personalități, fără interes pentru prezentarea noastră.

Articolele de lege ale Dietelor precedente au modificat fundamental constituția Transilvaniei, fie prin promovarea unor noutăți instituționale, fie prin modificarea paragrafelor care prejudiciau dominația politică a Habsburgilor în Principat. Controlul instaurat asupra principalelor foruri de decizie ardelene dar mai ales asupra Dietei, s-a realizat treptat, în decurs de câteva decenii, prin promovarea unei politici abile dusă de Curtea de la Viena. Transferul competențelor instituționale, de la nivelul local la cel central, poate fi vizibil doar prin analiza sistematică a articolelor dietale ale perioadei. O privire atentă și integrată asupra conținutului articolelor novelare, ne demonstrează că, Stările au renunțat abrupt la politica activă, caracteristică începutului de secol al XVIII-lea, și în acest fel și la avantajul oferit de prevederile Diplomei Leopoldine. Prin promovarea și coordonarea unei politici abile, împărăteasa Maria Tereza a reușit să obțină în zece ani, mai mult decât au reușit predecesorii săi într-o jumătate de secol.

Rezolvarea cu succes a fondului religios printr-o serie consecutive de articole dietale favorabile, a plasat catolicismul într-o poziție de forță în raport cu celelalte religii recepte ale Transilvaniei. Pentru a nu rata momentul favorabil, Maria Tereza a convocat și înaintat propunerile regale Dietei întrunite la Sibiu în 21 august 1752.

În preambulul primului articol se invoca încălcarea drepturilor suverane ale principelui, în ceea ce privește dreptul cetățenilor Transilvaniei, de a părăsi fără acordul acestuia țara, reglementat de Titlul nouă din Partea a III-a a Constituțiilor Compilate. Articolul menționat prevedea libera circulație a persoanelor în străinătate, fie că era vorba de pelerinaje, negoț sau studii. Interesant este că avizul principelui în această chestiune era absolut inutil, de vreme ce petentul putea părăsi țara în cazul unui refuz sau a unei întârzieri nejustificate din partea acestuia. Singura restricție impusă prin uzul continuu, călătorilor, era ca aceștia să nu dăuneze prin acțiunile lor suveranului sau țării. Articolul se încheia cu precizarea că: Această decizie să rămână definitivă și irevocabilă, iar dacă pe viitor cineva va vrea să le abroge, modifice, sau să anuleze aceste decizii, să fie condamnat de Dumnezeu și să-și piardă demnitatea [trad. n] .

Distorsionarea literei și a spiritului legii s-a realizat prin apelul la Constituțiile Aprobate, care de asemenea reglementau procedura obținerii avizelor necesare călătoriei. Articolul unu al titlului al treisprezecelea din Partea a treia a Constituțiilor Aprobate instituia modalități diferite de obținere a aprobărilor pentru negustori și studenți. În cazul alumnilor, analiza preliminară a cererilor se făcea de către oficialii superiori ai comitatelor, scaunelor, districtelor sau orașelor, care erau nevoiți să se informeze temeinic despre petentul sau petenții respectivi. Dacă investigația necesita lămuriri suplimentare, aceștia se puteau adresa congregației sau consiliului orășenesc, care în final avea ultimul cuvânt în emiterea unui salv-conduct.

Pe de altă parte, salv-conductele emise negustorilor pentru desfacerea mărfurilor în țări mai îndepărtate, erau emise de principele Transilvaniei pe baza unor scrisori doveditoare autentice eliberate de la oficialii lor superiori.

Articolul de lege al anului 1752 pe lângă faptul că anula distincția dintre modul de obținere a certificatelor pentru cele două clase, plasându-le în aceeași categorie juridică, atribuia Guvernului Regal decizia de examinare a cererilor. Transferul autorității de reglementare în cazul studenților, de la nivel local în jurisdicția autorităților centrale ale Principatului, a lovit direct în prerogativele constituționale ale comitatelor, scaunelor și districtelor. Apoi, pașapoartele emise de Guvern sau de guvernator, trebuiau înaintate spre aprobare suveranului, alături de o declarație prin care se angajau să viziteze doar țările prietene.

Interesele Curții în problema reglementării mijloacelor de obținere a salv-conductelor, sunt vizibile încă din titlul articolului: Modificarea – cu ajutorul îndurător al Maiestății Sale sfinte – a articolului de la Titlul 9 din Partea a Treia a Constituțiilor Compilate privitor la tinerii care studiază în străinătate [trad. n.]. Acesta face referire directă doar la alumnii care studiază în străinătate și nu la celelalte categorii prezente în titlurile articolelor de lege cuprinse în Constituțiile Aprobate și Compilate. Intențiile reale ale Mariei Tereza în această chestiune erau de a stopa accesul tinerilor ardeleni la studiile oferite de Universitățile protestante din Europa, dăunătoare progresului catolicismului în Principat. Revocarea prerogativei principelui de a selecta și emite avizele necesare acestui tip de deplasări, prin articolului cuprins în Constituțiile Compilate, îngreuna excesiv de mult planurile religioase ale împărătesei. Mai mult decât atât, abrogarea articolului insultător și scandalos la adresa suveranității principelui a deformat în fapt și paragrafele Constituțiilor Aprobate, pe care teoretic legea le restaura, respectiv prerogativele administrației locale de a selecta și emite documentele necesare unei asemenea călătorii. Prin lovitura abil aplicată instituțiilor locale, dominate de Stări, Viena își pregătea de fapt măsurile de reformare ale acesteia în scopul subordonării politicilor sale centraliste.

4.8 Dieta din 1753-1755

Articolele de lege ale Dietelor de la Sibiu desfășurate de-a lungul a trei ani, 1753, 1754 și 1755, au fost ultimele incluse în codul legislativ al Transilvaniei pentru o lungă perioadă de timp. Deși Congregații Generale au mai avut loc până în 1761, rezoluțiile acestora nu au primit sigiliul împărătesc fiind lipsite astfel de eficacitate juridică.

Rezoluțiile strânse și codificate în urma acestor trei Adunări legislative reglementau în principal palierul juridic, dar instituiau și măsuri pentru păstrarea și conservarea documentelor scrise, precum și completări aduse legislației în privința funcționării Tribunalului Minier.

Articolul unu, acordă indigenatul onorabilului Kewenhüller Ioan Iosif din Aichelberg, conte al Sfântului Imperiu Roman pentru merite deosebite și bunăvoință arătată față de Principatul Transilvaniei.

Următorul reglementează modalitatea prin care se poate face apel sau recurs către tronul maiestății sale de la instanțele superioare de judecată din Transilvania. Conținutul acestui articol are o întindere mare și conține detalii interesante despre modul în care justiția funcționa în Transilvania. În debutul său este oferită o explicație cu privire la noțiunea juridică de apel: Apelul este acel remediu legal prin care – pentru a primi un arbitraj mai profesionist după condamnarea sa – partea care a pierdut litigiul își poate înainta cazul și sentința primită de la tribunalele inferioare către curtea de justiție superioară[trad. n.].

Cauzele decise în sesiunile de judecată ale tribunalelor inferioare și ale Tablei Regale, puteau fi înaintate cu apel Guvernului Regal, în conformitate cu dispozițiile legale și obiceiurile recepte ale țării. Făceau excepție de la prezentul articol, infractorii prinși în flagrant delict și cele unde actorului ( reclamantul) îi era permis de către intimat să depună jurământ. Procedura spunea că împreună cu scrisoarea de apel, trebuiau înaintate de către partea nemulțumită de hotărâre, toate documentele probatorii ale cazului. În caz contrar, cazul devenea res judicata și se aplica sentința dată de ultima instanță sesizată.

În cazul justiției comitatense, pricinile judecate în primă instanță la forurile domeniale, erau apelabile la Scaunul Filial care activa pe lângă Scaunul General de Judecată al Comitatului, iar după înființarea Tablelor Continue la acestea. Pe perioada soluționării apelului, executarea sentinței era suspendată de drept. Pe de altă parte, deciziile Scaunului General de Judecată al comitatului se puteau transmite inițial pentru a primi o judecată mai matură, Tablei Regale cu sediul la Târgu Mureș, ca mai apoi partea nemulțumită să poată recura decizia la Guvern.

În sensul Edictului 27 din partea V a Constituțiilor Compilate, soluțiile oferite de autoritățile supreme de guvernare și instanțele superioare de judecată ale Principatului Transilvaniei (Guvernul regal, forul producțional cuprinzând Guvernul regal și Tabla Regală), puteau fi înaintate, fără nicio restricție, ca recurs către împărat, pentru a primi judecata și sentința supremă. Acestea se limitau totuși la materia cauzelor reale, care implicau bunuri mobile și imobile atingând sau depășind suma de trei mii în aur, precum și cauzele personale, cum ar fi crima de lezmajestate, complotul, trădarea patriei, prejudicierea țării sau a păcii publice.

Conform dispozițiilor articolului de lege, pentru faptele penale, împăratul dispunea de dreptul de grațiere, dacă codamnatul înainta recursul în termenul general de trei luni. Intenția de a recura decizia, era transmisă instanței și magistratului însărcinat cu punerea ei în aplicare, în termen de cincisprezece zile de la comunicare cu scopul de a suspenda executarea pedepsei. Depășirea termenului de trei luni în depunerea documentației necesare recursului avea ca efect casarea procedurii și reactivarea sentinței, care se aplica, fără posibilitate de rejudecată.

În procesele care implicau infidelitate și în alte cauze penale, respectiv cele cinci silnicii și omorul cu premeditare, persoana care înaintează apelul rămâne arestată în baza articolului 25 al Titlului I din Partea a IV-a a Constituțiilor Aprobate. Articolul menționează de asemenea obligativitatea plății cheltuielilor de judecată în cazul respingerii recursului de către suveran, fie oficiilor fiscului, fie direct adversarului din proces. Suma era calculată de judecătorul care a instrumentat cazul, pentru toată perioada începând de la prima sentință adusă în caz.

Grija admninistrației habsburgice pentru documentul scris și pentru valoarea juridică și practică a acestuia reies din paragrafele articolului trei. Unul dintre temeiurile legiferării unei asemenea măsuri, era fără dar și poate, dorința de a institui un anumit control asupra instanțelor de judecată, confruntate cu serioase probleme în ceea ce privește validitatea unor acte juridice. Privind lucrurile dintr-o perspectivă strict economică, interesul Vienei era să obțină o cât mai eficientă colectare a taxelor și impozitelor din Principat. Dezideratul se putea materializa însă, doar printr-un sistem riguros de selecție și control al actelor utilizate în activitatea procesuală. Numărul mare al celor care posedau diplome de înnobilare sau pretindeau că le dețin, îi scutea pe aceștia conform legilor, de orice obligație pecuniară față de stat. Tocmai din acest motiv se dorea aprobarea unei proceduri stricte de verificare și autentificare a veridicității documentelor. Descoperirea urgentă a acelor falsuri care confereau calitatea de nobil unor impostori a mobilizat Curtea să ia măsuri urgente în această direcție, iar primul pas a fost să reglementeze statutul documentelor originale și al transcrierilor acestora.

Articolul al treilea instituie obligativitatea transcrierii și autentificării documentelor deteriorate, aflate în custodia arhivelor, comunităților sau a persoanelor fizice, iar aceste transcrieri să aibă aceeași vigoare și putere ca originalele lor. Intențiile reale ale împărătesei devin evidente prin apelul la prevederile Titlului cincisprezece din partea a doua a Tripartitum-ului care statua: Item ultra praenarratas nequitiose confectas literas, sunt etiam aliae literae, quae et si malitiose non sint fulminatae, tamen in judiciis non servantur, neque locum habent: Prout omnes Transumptionales, quae simpliciter et absolute, in locis Capitularibus, aut Conventualibus, sive coram Judicibus Ordinariis Regni a) sunt, vel fuerunt transumptae: Et tales non fine notabili causa, per Constitutionem generalem, extiterunt in irritum revocatae, atque invalidatae b) Nisi forte originales literae, ex quibus scilicet transumptae processerunt, in specie valeant exhiberi. Nam hoc modo, si originalia privilegia rite, bonoque ordine, et modo confecta fuisse dignoscantur; etiam transumpta literarum locum habent. Pe lângă menționarea scrisorilor privilegiale false, textul Tripartitumu-lui exclude din practica judiciară și acele documente necontrafăcute, dar lipsite de valoare juridică, datorită transcripției pe care posesorii lor au făcut-o. Conform legii, orice act transcris, trebuia autentificat obligatoriu de instituțiile abiltate ale Regatului iar Tripartitum-ul desemnează Capitlurile și Conventurile mănăstirești cu această sarcină.

Articolul trei al Dietei întărește toate prevederile expuse în Tripartit, cu mențiunea că documentele a căror autenticitate este îndoielnică, vor fi înaintate pentru analiză, fie corpurilor și ordinelor întrunite în Dietă, fie Tablei Regale. Interesul Curții pentru întărirea juridică a acestui paragraf s-a putut observa câțiva ani mai târziu, mai exact pe 20 octombrie 1769, când s-a emis ordonanța imperială care cerea confirmarea calității de nobil (pro nobilibus dubitati). Urmările acestei ordonanțe în anii imediat următori emiterii ei, s-au tradus printr-o explozie de procese, consemnate de protocoalele judiciare ale Tablei Continue din Comitatul Cluj. Cazurile supuse anchetei, aveau adesea o întindere foarte mare, și testau o gamă largă de documente emise de diverse autorități, care uneori mergeau chiar și până în secolul al XVI-lea.

Intențiile Vienei de a lărgi baza de impozitare în Principatul Transilvaniei va mai cunoaște și alte tentative în perioada următoare. Ca un exemplu în acest sens, Dieta de la Sibiu din 1759 respinge proiectul propus de Maria Tereza la propunerea cancelarului Kaunitz, care dorea condiționarea noilor donații și înnobilări precum și tranzacțiile cu pământuri între persoane private, de plata unui impozit. Inițiativa a revoltat nobilimea prezentă care a perceput-o ca un atac la privilegiile prevăzute în constituțiile țării. Articolul cinci al Dietei respingea categoric propunerea, cu menținea că impozitul nu va fi legat niciodată de pământ.

Articolele patru și cinci completează legea funcționării Tribunalului minier, emisă în 1747, prin obligativitatea angajării unui judecător din națiunea săseasă și înăsprirea pedepselor pentru contrabandiștii de aur și argint. Primele prevederi legate de pedepsirea celor care exportau din țară aurul și argintul în forma sa brută s-au instituit în cadrul Dietelor secolului al XVII-lea, codificate mai apoi în Constituțiile Aprobate. Importanța metalelor pentru economia țării reiese din pedepsele instituite de Dietă pentru nerespectarea prevederilor legii, respectiv, restituirea materiei exportate sau înlocuirea ei cu alta asemănătoare, precum și o amendă de 200 de florini. Republicarea legislației privind contrabanda prin articolul cinci al al anilor 1753-1755, se datora probabil recrudescenței acestui tip de comportament infracțional. Potrivit prevederilor acestuia, persoanele puteau fi arestate chiar și la simpla bănuială că ar fi comis actul de contrabandă sau dacă existau semne grave de suspiciune împotriva lor. Recidiva era pedepsită drastic prin aplicarea unei corecții de până la cincizeci de lovituri de baston, plus plata unei amenzi. Dacă intimații nu dețineau bani necesari pentru a plăti suma impusă drept amendă, trebuiau să plătească florinii ungurești echivalenți prin muncă zilieră în minele de metale sau de sare. Infractorii care nu erau mineri sau aparțineau unor mine private erau supuși jurisdicției nobiliare.

Încorporarea Principatului Transilvaniei în Imperiului Habsburgic a însemnat totodată și demararea unui amplu proces de centralizare administrativă prin intervenția energică și stăruitoare a Curții Vieneze în treburile interne ale acestuia. Integrarea structurală a țării în angrenajul instituțional al Imperiului a demarat încă din timpul împăratului Leopold I și a continuat mai apoi și sub succesorii acestuia, Iosif I, Carol al VI-lea dar mai ales Maria Tereza. Rațiunea unui astfel de demers era dată de dorința de uniformizare a tuturor structurilor instituțional-administrative ale Imperiului dar și de anihilarea particularismelor provinciale care puneau în pericol unitatea monarhiei. Factorii de decizie de la Viena erau convinși că reușita programului stătea în primul rând în înlăturarea opoziției stărilor grupate în jurul Dietei. Slăbiciunea constituțională a Transilvaniei care recunoștea existența celor trei națiuni a fost abil exploatată de Curte în aceste decenii. Strategia recomandată și mai apoi promovată de cancelarul Kaunitz era de divide et impera, considerând că învrăjbirea națiunilor anihila rezistența nobiliară.

Pe de altă parte, poziția strategică a Principatului, ca zonă de graniță, recomanda prezența unei armate permanente, atu care permitea comandantului să exercite o influență politică considerabilă. Nu puține au fost cazurile când generalul împreună cu trupele sale au staționat în apropierea locației de desfășurare a Adunării.

Acest cumul de avantaje i-a permis împărătesei Mariei Tereza să forțeze o serie de inițiative care aveau ca finalitate marginalizarea Dietei ca factor constituțional al Principatului. Subordonarea treptată a tuturor instituțiilor centrale ale Transilvaniei s-au datorat în principal docilității Stărilor, incapabile să se opună cu succes presiunii manifestate de centralismul austriac. Deși Dieta a încetat să mai fie convocată din 1762, situația menținându-se pentru aproape treizeci de ani, nu a însemnat și anihilarea spiritului republican al acesteia. Tensiunea și frustrarea acumulată de Stări în toată această perioadă de guvernare autoritară, va răbufni cu o deosebită violență la Congregațiile Generale convocate după moartea împăratului Iosif al II-lea în 1790. Confruntat cu pericolul unei insurecții nobiliare și presat de situația externă extrem de gravă în care se găsea Imperiul la acea dată, împăratul Leopold al II-lea va reafirma toate drepturile și privilegiile îngrădite de predecesorii săi, redând atât Stărilor cât și instituțiilor Transilvănene vechile libertăți.

Procesul de centralizare statală nu s-a încheiat însă odată cu subordonarea instituțiilor centrale ale Principatului. Reușita programelor centralizatoare și reformatoare ar fi fost cu siguranță inutile în lipsa rezultatelor care să atingă toate palierele societății, mergând de la centru înspre administrația locală.

Importanța administrativă a instituțiilor locale depășea ca importanță chiar rolul legislativ al Dietei înseși. Orice suveran, fie el luminat sau nu trebuia să conducă prin intermediul comitatelor, scaunelor sau districtelor. Guvernul central putea forța introducerea reformelor dar nu deținea aparatul birocratic necesar să le impună. Faptul că puterea centrală își baza într-o oarecare măsură autoritatea pe bunăvoința acestor unități administrative este un fapt demonstrat. Tocmai din acest motiv, ultimele Diete convocate au dezbătut și legiferat câteva aspecte legate de jurisdicția forurilor locale, pregătind parcă proiectele de reformă viitoare. Prima acțiune consistentă de subordonare a administrației publice locale a avut loc în 1763, când s-au luat măsuri de separare a justiției de administrație, prin înființarea Tablelor Continue. Deși reprezenta un progres față de perioadă anterioară printr-un control mai eficace al activității instituționale, progresele erau totuși firave. Atâta timp cât administrația se afla în mâinile nobilimii iar în justiție se utilizau legile și dreptul cutumiar străvechi, șansele de reușită erau egale cu zero. Oricât de eficace ar fi fost sistemul instituțiilor judiciare permanente create de Curte, în Transilvania se depun eforturi mari pentru a le nimici, întrucât ele dau o lovitură reală tradiționalei constituții nobiliare maghiare, constata împăratul Iosif al II-lea în vizita sa în Transilvania și Banat din anul 1773. Co-regentul mai nota în jurnalul său, că în toate comitatele, procesele se tergiversau ani de zile, iar acolo unde Tablele Continue era în funcțiune, ele activau lent și greoi, datorită lipsei de pregătire a noilor angajați și în parte a slabei lor salarizări.

Iosif al II-lea a încercat să remedieze și să restructureze sistemul constituțional al Transilvaniei prin promovarea unor reforme profunde care să radieze sistemul de privilegii al nobilimii și să așeze statul pe o nouă temelie juridică.

Din punctul de vedere al evoluției constituționale a Transilvaniei în prima jumătate de secol de la încorporarea acesteia în Imperiul Habsburgic putem identifica două mari momente. Primul coincide cu emiterea Diplomei Leopoldine la 4 decembrie 1691, momentul politic de vârf în evoluția relațiilor dintre Curtea de la Viena și Stările Transilvaniei. În jurul respectării sau eludării celor 18 puncte ale Diplomei s-au centrat eforturile celor două tabere pe întreg parcursul secolului al XVIII-lea iar miza supremă a reprezentat-o controlul asupra nou înființatelor instituții. Utilizarea abilă a diplomației și a unei politici de recompense prin promovarea în posturile cheie ale Principatului a unor personaje fidele politicii absolutiste, a înclinat balanța puterii pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în favoarea habsburgilor.

Al doilea moment se referă la exploatarea influenței politice dobândită de Viena în raport cu Stările Transilvaniei prin intermediul rezoluțiilor Dietale din intervalul 1744-1755. Poziția de forță dobândită de împărăteasa Maria Tereza i-a permis acesteia să forțeze adoptarea unui nou Cod Legislativ, care pe de o parte elimina prevederile autonomiste iar pe de alta confirma noile realități constituționale.

CAPITOLUL V

SPIRITUL LUMINILOR REFLECTAT ÎN GÂNDIREA POLITICO-JURIDICĂ A VIENEI

5.1.1 Concepte generale

Structura acestui capitol se va împărți pe trei mari teme care vor fi dezbătute după cum urmează: în cadrul primei părți discursul va fi fixat pe ceea ce înseamnă în literatura de specialitate, Iluminism și Despotism Luminat având în vedere definițiile, analizele, respectiv istoriografia care s-a ocupat în principal de aceste subiecte. De ce este necesară o asemenea întreprindere? Pentru că, noile idei asimilate și promovate de către monarhii vienezi își au originea în emulația intelectuală și științifică care a cuprins Europa secolelor XVII și XVIII, idei care au pus bazele lumii moderne. Aceste repercursiuni pe care luminile veacului XVIII le-au avut asupra gândirii politice, sociale și economice a Europei în general și a Imperiului Habsburgic în particular au fost vitale și au marcat un moment de cotitură în ceea ce înseamnă civilizația europeană de azi.

În al doilea rând vom încerca să expunem și să prezentăm scurte biografii intelectuale ale filosofilor, respectiv juriștilor cu rolul cel mai mare și important în conturarea noii linii de gândire impuse în acest sens de către factorii de decizie de la Viena, insistând asupra câtova idei generale de mare impact, dezbătute și aplicate cu mai mult sau mai puțin succes în cadrul programului reformator. Inițiativa noastră de a dezvălui culisele, influențele, respectiv de a explica schimbarea de atitudine survenită în gândirea politico-juridică austriacă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, reprezintă o condiție sine qua non într-o întreprindere de acest gen. Pentru a sesiza schimbarea trebuie cunoscute faptele, modificările, detaliile, însă pentru a înțelege ideea, trebuie mers în profunzimea gândirii umane, în ceea ce se petrece la nivel de sensibilitate personală și colectivă. În mod sigur nu vom epuiza subiectul, de altfel nici nu ne propunem un asemenea țel, ci doar reliefarea unor caracteristici generale care vor duce în final la înțelegerea procedeelor și a mecanismelor de luare a deciziilor. Mai mult decât atât, relevarea unei componente importante cum este cea a educației și a backgroundului cultural pe care elita Imperiului a primit-o în tot acești ani, va dezvălui amploarea noii gândiri și a impactului ei practic asupra structurilor politice, administrative și juridice.

Partea a treia a investigației noastre va aborda într-un plan mai degrabă teoretic, direcțiile imprimate politicii imperiale de către cei doi monarhi reformatori: Maria Tereza și Iosif al II-lea, ca principali exponenți ai absolutismului luminat, amintind aici măsurile cu caracter reformator. Aici, cercetarea va încerca să reliefeze obiectivele fundamentale urmărite de ei, prioritățile de guvernare, proiectele și punctele comune pe care cei doi monarhi le împărtășeau, respectiv momentele de cotitură, care, în final au dus la separarea totală a viziunilor privind administrarea Imperiului. Dezacordurile ivite între cei doi suverani s-au manifestat mai ales după 1765, an în care Iosif devine co-împărat alături de Maria Tereza, și, se implică tot mai mult în ceea ce înseamnă administrarea și modernizarea Imperiului. Radicalismul său vizionar, concentrat în dorința de schimbare masivă și decisivă a structurilor anacronice de la nivelul Imperiului s-a izbit permanent de prudența împărătesei și de a consilierilor săi și în special de cea a lui Kaunitz. Moartea Mariei Tereza în 1780, a lăsat deschis drumul marilor inițiative de reformă gândite și implementate ulterior cu atâta elan de Iosif al II-lea în cei zece ani de domnie solitară efectivă.

Programul acestuia viza mai mult decât modernizarea tuturor structurilor politice, religioase, economice, sociale și administrative ale Imperiului gândite și aplicate de mama sa în cei 40 de ani de domnie. El dorea o reformă profundă, care să modifice din temelii monarhia cu instituțiile ei învechite, folosindu-se în acest sens de logica raționalismului și utilitarismului promovate de gânditorii acelei vremi. Politica sa de schimbări radicale s-a dovedit însă a fi un eșec pe termen scurt deoarece prin bulversarea funcționării structurilor administrative și politice a lovit direct în privilegiile nobiliare. Antipatia și ostilitatea stărilor transilvănene față de politica centralizatoare și autoritară a împăratului au răbufnit la Dieta din 1790 .

Vom începe prin a oferi o analiză a ceea ce istoricii au numit pentru secolul al XVIII-lea, Epoca Luminilor, Aufklärung sau, pe un plan mai larg, Civilizația Luminilor, accentuând desigur rădăcinile ideilor reformiste ale monarhilor vienezi și a întregului aparat de stat din capitala Imperiului. Totodată vom încerca să identificăm principalele surse de inspirație și modelele filosofice respectiv juridice pe care Curtea de la Viena și mai ales împărații luminați le-au avut în vedere atunci când și-au asumat dificila sarcină de modernizare a vastului lor Imperiu Danubian.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, apar tot mai frecvent idei protrivit cărora o reformă fundamentală a statelor europene era nu numai necesară dar și posibilă, schimbări care să vizeze toate compartimentele vieții dar mai ales cele sociale, politice, administrative, juridice și religioase. Această mișcare a ideilor poartă numele de Iluminism. Purtătorii acestor noi idei îmbinau încrederea în mintea și rațiunea umană, inspirată din Revoluția Științifică a secolului al XVII-lea cu încrederea în capacitatea unei critici raționale care să înfrunte autoritatea intelectuală a tradiției, a unui trecut creștin și a unei societăți bazate pe privilegiile anacronice a unor clase sociale. Acești filosofi susțineau că oamenii pot înțelege modul în care funcționează natura și că o pot folosi cu scopul de a-și îmbunătăți atât starea materială cât și cea morală. Raționalitatea universului fizic credeau ei, reprezenta un standard care-i permitea să măsoare și să critice obiceiurile și tradițiile societății. Un asemenea tip de criticism a pătruns rapid și profund în diverse straturi ale societății contemporane cât și în cercurile politice și religioase. Implicațiile unor asemenea idei au avut un impact masiv asupra modului de gândire al societății europene în ansamblul ei proliferându-se idea potrivit căreia oamenii își puteau îmbunătăți viața bazându-se doar pe propriile lor forțe.

Dar, Iluminismul a fost mai puțin un eveniment ci mai mult un set de atitudini care s-au dezvoltat gradual pe parcursul secolului al XVIII-lea. În centrul mișcării trona criticismul care interoga tot mai insistent instituțiile tradiționale, obiceiurile și morala. Mai mult, filosofii Iluminiști explorau toate palierele și aspectele vieții politice, sociale, economice și religioase cu scopul de a răspunde la întrebări și de a găsi soluții și alternative viabile la sistemele de gândire care au predominat până în acel moment. Ei vroiau să încurajeze dezvoltarea economică care aducea cu sine și răspândirea prosperității pentru toate categoriile sociale. Au scris în favoarea unei reforme și au susținut ideea radicală a toleranței religioase. Au fost foarte critici la adresa militarismului care a marcat perioada de mijloc a secolului al XVIII-lea însă au recunoscut că războiul a fost o trăsătură obișnuită a civilizației umane. Acești autori promovau și încurajau îmbunătățirea constantă a vieții umane a condiției umane precum și a moralei. Și cu toate că aceste trăsături au reprezentat dintotdeauna valori ale umanității, existând potențial pentru dezvoltarea lor, abia în secolul XVIII și prin intermediul filosofilor iluminiști s-au perpetuat și au fost adunate pentru a crea un optimism legat de viață. Ideea progresului, însemnând speranța pentru un viitor mai bun, flancată și completată de elementul cheie: rațiunea, a reprezentat cotitura acestui secol luminat.

Este interesant totuși faptul că mulți istorici nu se pot pune de acord referitor la ceea ce a reprezentat iluminismul sau când a debutat din punct de vedere cronologic. Pentru mulți cercetători, mișcarea a apărut din travaliul științific și intelectual al secolului al XVII-lea ca o consecință normală și naturală, și a reprezentat transferul în filosofie, mai redus în politică și gândire socială, a revoluției intelectuale care a avut deja loc în științele fizice iar cele mai proeminente caracteristici au fost, apariția unei opinii publice informate, critice la adresa sistemelor politice clasice. Pentru alții însă, Iluminismul a fost un set de atitudini în al cărui centru a stat criticismul și mai ales contestarea instituțiilor tradiționale, a obiceiurilor juridice și a moralei. Pentru acești istorici, marii gânditori ai mișcării erau, nu atât filosofi și savanți cât popularizatori bine informați, ale căror abilități au constat în simplificarea și publicarea unor mixturi de vești noi. O altă categorie văd Iluminismul ca o perioadă de energie intelectuală contagioasă și o căutare entuziastă a cunoașterii, în timpul căreia inițiatorii mișcării credeau că rolul lor era de a aduce lumină și progres lumii prin aplicarea rațiunii reflecțiilor asupra naturii umane, iar scopul lor principal era de a-și extinde ideile către un public general cunoscător de carte.

Probabil varietatea de interpretări referitor la originea și scopurile mișcării Iluministe, se datorează chiar secolului al XVIII-lea, și mai ales accepțiunilor diferite pe care termenul îl avea în epocă în diferitele părți ale Europei. Dacă mișcarea a luat naștere în Franța și s-a întins cu repeziciune în tot apusul continentului lucrurile stăteau altfel în partea centrală și estică a Europei unde aveau să treacă decenii bune până când aceste concepte să ajungă și să modifice mentalități. Mai mult decât atât, influențele se adaptau pe specificul local și regional al fiecărui stat și provincie, existând diferențe serioase în ceea ce privește recepționarea și interpretarea lor chiar și în regiuni apropiate geografic. Unul dintre cele mai elocvente exemple în această direcție este Imperiul Habsburgic, unde ideile au pătruns pe canale diferite și s-au aplicat diferit, în funcție de statutul provinciei și a gradului de dezvoltare pe care aceasta îl avea.

Luând în considerare punctele de vedere expuse mai sus considerăm că Iluminismul a reprezentat cea mai importantă și profundă emulație intelectuală a lumii vestice cu aplicabilitate în varii domenii și cu un impact ireversibil asupra mediului social, politic, juridic, administrativ și cultural, de la sfârșitul Evului Mediu, reprezentând în același timp piatra de temelie a lumii moderne. Trebuie înțeles atât ca o mișcare intelectuală de anvergură cât și ca o tendință în ceea ce privește schimbările socio-economice, politice și religioase care au avut loc. S-a manifestat atât în Europa cât și pe celălalt mal al Atlanticului, și a debutat după cei mai mulți autori din anii '80 ai veacului XVII și pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Peter Gay unul dintre cei mai importanți cercetători al fenomenului, avea dreptate când afirma că, iluminiștii și-au unit forțele în jurul unui vast și ambițios program format din mai multe componente, cele mai importante fiind: secularizarea, umanitatea, cosmopolitanismul și libertatea, dar mai ales libertatea cu variatele ei forme – eliberarea și înlăturarea puterii arbitrare, libertatea cuvântului, a comerțului, cu alte cuvinte libertatea unui om de a-și hotărî singur soarta (trad n.). În fond, Iluminismul a început și s-a dezvoltat în momentul în care conceptul de rațiune a fost plasat în centrul atenției factorilor de decizie de la nivel european și deci din momentul debutului programelor reformatoare. Accentuarea și aplicarea în treburile publice a conceptului de rațiune în detrimentul tradițiilor, obiceiurilor, superstițiilor și a autorității stărilor provinciale au adus beneficii sociale enorme. Ruptura față un trecut încremenit în realități anacronice era inevitabil să se producă la un moment dat, iar noile idei receptate într-o mai mică sau mai mare măsură de liderii europeni de la acea dată nu a făcut decât să accentueze declinul acestui tip de societate.

Faptul că majoritatea acestor filosofi proveneau din rândurile burgheziei urbane făcea ca mesajul să fie destinat și recepționat cu precădere de statele în care această categorie socială predomina. Pentru regiunile centrale și estice prezența unei nobilimi puternice a îngreunat propagarea noilor idei, mai ales pentru că loveau direct și puternic în privilegiile medievale de care aceasta se bucura și la care nu vroia să renunțe. Poate tocmai din această cauză în zonele periferice ale Europei s-a format și propagat o altă formă de guvernare, pornită, controlată și impusă de la centru, de o elită culturală și politică care avea drept scop declarat reducerea inegalităților dintre diversele categorii sociale, raționalizarea administrației și a finanțelor, toleranța religioasă, reforma justiției și multe altele. Acest mod nou și original de a face politică, inventat ca și concept și promovat în epocă a fost denumit generic Despotism Luminat. Noua concepție politică a fost adoptată în special de liderii Imperiilor Central și Est europene caracterizate în primul rând de lipsa omogenității, pestrițe din punct de vedere social și etnic, marcate de subdezvoltare și profunde inegalități sociale, unde ideile circulau greu. În al doilea rând, proporția redusă de populație știutoare de carte precum și o urbanizare modestă de factură medievală au reprezentat piedici serioase în calea circulației noilor idei despărțind iremediabil cele două Europe. Blocajul informativ și atitudinal se datora însă și autorităților provinciale, controlate de o nobilime în marea ei parte iliterată, refractară la schimbare și cramponată într-o lume imobilă și profund medievală. Reprezentanții celebri ai acestui tip de regim politic, reformatori în adevăratul sens al cuvântului care au făcut carieră în istoriografie prin diverse analize care le-au fost consacrate au fost, Frederic al II-lea al Prusiei, Iosif al II-lea al Austriei și Ecaterina a II-a cea Mare a Rusiei.

Decalajul cultural, economic, social și politic dintre vestul Europei pe de o parte și partea centrală și de est a continentului pe de altă parte erau semnificative la începutul secolului XVIII. Această situație a fragmentat aplicarea unitară a noilor idei, suveranii europeni mulând noile principii de guvernare peste realitățile locale și regionale. Slaba urbanizare precum și economiile bazate în mare parte pe o agricultură de subzistență combinate cu un analfabetism aproape generalizat a determinat apariția în unele monarhii din centrul și estul Europei a mai sus numitului Despotism Luminat, în care conceptele revoluționare ale secolului al XVIII-lea erau prelucrate de către aparatele centrale și concretizate în legi al căror scop declarat era uniformizarea și aducerea pe aceeași treaptă de dezvoltare a tuturor provincilor. În cadrul acestor sisteme de guvernare, deciziile se luau exclusiv în capitale, de un aparat birocratic capabil și foarte bine pregătit fiind implementate vertical, de sus în jos și fără ca cetățenii să contribuie cu ceva la elaborarea lor. De altfel motto-ul despotismului era: Totul pentru popor dar nimic prin popor, însemnând dorința de schimbare și îmbunătățire a soartei oamenilor simpli dar prin decizii la care aceștia nu participau în nici un fel. Derek Beales definește despotismul luminat ca fiind regimul politic în care conducătorul deține sau pretinde dreptul de a emite legi fără aprobarea corpurilor intermediare, în care își exercită acest drept într-un mod extensiv și în acest proces este influențat de ideile iluministe.

Noțiunea de despot luminat a fost rareori utilizată pe parcursul secolului al XVIII-lea iar prima mențiune a celei de Absolutism Luminat datează din 1847. Monarhii luminați erau denumiți în epocă cel mai adesea cu apelativul: iluminat de soartă. În Grecia antică, despotismul însemna puterea absolută pe care stăpânul o avea asupra sclavilor săi și era un regim pe care aceștia îl considerau potrivit monarhiilor orientale, unde conducătorul își trata supușii ca niște sclavi. Concepția asupra termenului nu s-a modificat nici în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când gânditorii îi atribuiau încă o conotație peiorativă. Primul gânditor care își nuanțează părerea asupra termenului este Thomas Hobbes. În accepțiunea acestuia monarhia, despotismul și tirania reprezentau același lucru, deoarece, considera el, oamenii au cedat fără condiții puterea monarhului, din momentul semnării contractului cu acesta. Orice diferență între cele 3 nu este altceva decât retorică, deoarece cei care sunt nemulțumiți de monarhie îi spun tiranie. Încă din secolul al XVI-lea, concepte precum, monarhie absolută, suveranitate și guvernare arbitrară au fost aduse în discuție. Mulți adepți ai teoriei monarhice, considerau că suveranii ar trebui să fie absoluți, deasupra tuturor și să aibă puterea de a modifica și emite legi conform propriei voințe. Această doctrină a fost susținută cu tărie de Puffendorf și de majoritatea teoreticienilor Dreptului Natural și a avut o largă răspândire în spațiul german și italian. În linii mari aceștia afirmau că oamenii au cedat toate sau aproape toate drepturile lor naturale suveranului când au semnat contractul cu el. Concepția acestor gânditori a fost acceptată rapid de regii francezi ai secolului XVII și XVIII și a justificat neconvocarea Stărilor Generale pentru mai bine de 150 de ani, între 1614 și 1789.

5.1.2 Biografii intelectuale

Secolul al XVIII-lea își are gânditorii săi însă ei aprțin cu toții generației de la sfârșitul secolului al XVII-lea, afirma Pierre Chaunu în cartea dedicată civilizației Europei în secolul Luminilor. Cu siguranță că emulația intelectuală a contemporanilor lui Voltaire datora multe generațiilor lui John Locke, Thomas Hobbes și Samuel Puffendorf. În același timp spiritul luminilor nu putea apărea din neant ci doar pe umerii unei construcții solide, din care a pornit iar mai apoi s-a dezvoltat ca un curent în sine. Ideile diriguitoare respectiv fundamentul gândirii iluministe a fost cu siguranță ancorat în exercitarea liberă a gândirii, exprimată de Spinoza în al său Tractatus din 1670. El afirmă că libertatea absolută de a gândi, de a publica, de a se exprima, de a convinge trebuie să fie garantată oricărei entități umane. În concepția acestuia, formă de guvernământ cea mai adecvată umanității ar fi democrația sau guvernarea exercitată de către popor, ca fiind cea mai simplă, cea mai naturală și întemeiată pe rațiune.

Celălalt mare teoretician al secolului XVII, John Locke aduce pentru prima dată în dezbatere ideea unui pact social bilateral între suveran și popor, prin care cele două entități se sprijină una pe alta, dând esență statului și formând un tot unitar. Puterea regelui emană de la națiune iar în ipoteza încălcării flagrante a pactului social de către acesta, poporul are posibilitatea legală și naturală să apeleze la revoltă. Locke consacră ca și formulă politică monarhia reprezentativă, după model englez, urmând ca Rousseau să continue teza și să ofere o consistență sporită acestui tip de gândire, în care cetățeanul nu datorează supunere puterii decât dacă aceasta acționează în conformitate cu legile și nu în conformitate cu legile improvizate, arbitrare și discreționare.

Locke scrie împotriva absolutismului, împotriva așa-zisului drept divin, împotriva lanțurilor făcute de om. Filosofia sa este triumful libertății, deoarece starea de natură, în concepția gânditorului englez, este una a posibilităților, nu a constrângerilor generate de războiul hobbesian. Idealul său politic a fost monarhia constituțională în care libertățile civile, toleranță religioasă și contractul social reprezentau pilonii principali. Practic Locke a așezat structura de rezistență intelectuală în ceea ce privește Iluminismul secolului XVIII, gândirea sa fiind preluată, adaptată și completată ulterior. Rațiunea era pentru el candela lui Dumnezeu, iar asumpțiile sale privind dezvoltarea și aplicarea rațiunii, dreptului natural, libertății religioase i-au influențat profund pe marii filosofi ai secolului XVIII-lea: Diderot, Montesquieu, Rousseau și Voltaire.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, reflecțiile noii generații de teoreticieni privitor la relațiile dintre gândirea politică și stat ia o altă amploare decât până atunci. Dintre filosofii care au marcat gândirea europeană vom face referire aici la doar câțiva dintre ei, cu siguranță cei mai profunzi și care au influențat decisiv practica politică a monarhilor. Primul pe lista noastră este nimeni altul decât François-Marie Arouet sau Voltaire (1694-1778). Fiu de notar din Paris a primit o consistentă educație la Colegiul Iezuiților Ludovic cel Mare, unde a studiat filosofia până în 1711. După publicarea operei Oedipus în 1718, Voltaire capătă o mare faimă literară. Fiind un mare fan al lui John Locke, a învățat engleza pentru a-l putea citi. O vizită în Anglia îl va pune față în față cu structurile de guvernământ britanice, toleranța religioasă, libertatea de expresie și cea a presei, pluralismul politic, liberalismul și comerțul care vor lăsa o amprentă durabilă în gândirea sa ulterioară.

Reîntors în Franța în 1729 scrie Scrisori despre englezi în care prezintă o privire de ansamblu asupra sistemului politic britanic. Cartea a fost condamnată și arsă de autoritățile regale franceze iar Voltaire a fost nevoit să fugă din Franța. Din 1750 până în 1778 îl găsim în Prusia, la curtea regelui, Frederic cel Mare, apoi la Geneva, iar din 1778 din nou la Paris unde și moare în același an.

Voltaire a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez alături de Rousseau, Diderot, Montesquieu și D'alambert. A fost un înfocat avocat al libertății gândirii, toleranței religioase, progresului științific și a reformei judiciare cu care s-a familiarizat în cei trei ani petrecuți în Anglia. Împreună cu Montesquieu a făcut parte din prima generație de intelectuali iluminiști, trasând liniile directoare și bătucind cărarea celei de a doua generații de gânditori. Afirmația unui reputat istoric, oferă o caracterizare completă a ceea ce Voltaire a reprezentat pentru gândirea iluministă și pentru Europa: Voltaire este Locke și Anglia; Voltaire este totodată secolul lui Ludovic al XIV-lea, monarhia administrativă colbertiană animată de un personal (miniștri și intendenți) pătruns de ideile zilei. Este adeptul monarhiei administrative, promotor al rațiunii și a spiritului de ordine și eficacitate. Toate aceste atribute, afirma el, protejează libertatea de gândire împotriva obscurantismului mulțimii, primatul elitei luminate asupra masei ce se află încă pradă unei cunoașteri tradiționale, fanatismului și superstiției. Probabil dintre toți intelectualii filosofi ai secolului, Voltaire a oferit printre cele mai clare principii referitoare la o conducere rațională și mercantilă, introduse ulterior în practică de despoții luminați. Ideile sale au fost preluate și transpuse în realitate de Frederic, Ecaterina și Iosif printr-un vast program de reforme care vizau modificarea profundă și durabilă a statelor pe care aceștia le administrau. Dorința acestor principi de a așeza administrația pe o temelie solidă și modernă în care să dominne ordinea și eficacitatea ca principii fundamentale de guvernare, se datorează fără dar și poate, într-o mare măsură și influenței exercitate de ideile lui Voltaire.

Referitor la ceea ce se numește toleranță religioasă, Voltaire a fost probabil cel mai vocal și vehement apărător al acesteia. El credea că intoleranța religioasă împreună cu absolutismul forma o combinație periculoasă iar astfel de combinații nefericite au putut fi observate de-a lungul istoriei. Desigur că se referea la evenimentele secolului al XVI-lea din Franța unde s-au confruntat catolicii cu hughenoții. Este clar, afirma Voltaire că: orice individ care persecută pe un altul din simplul fapt că nu e de ecord cu el, e un monstru. Dar guvernul, magistrații, principii, cum ar trebui ei să se comporte cu cei care cred în altceva? Dacă sunt străini puternici în mod sigur principele va încheia o alianță cu ei. Francisc I, preacreștinul a încheiat o alianță cu turcii împotriva catolicului Carol Quintul. Francisc al II-lea a dat bani luteranilor germani pentru a-i ajuta în rebeliunea împotriva Habsburgilor. Asta nu l-a oprit însă să-i ardă pe luteranii din propria sa țară. Le-a acordat subsidii în Saxonia din motive politice dar în același timp și din aceleași motive i-a ars în Paris. Și ce s-a întâmplat în final? Persecuțiile formează prozeliți iar în curând Franța a fost invadată de noi protestanți (trad n.).

Pe aceeași linie de gândire se situează Voltaire și când vine vorba de Biserica Catolică și excesele sale: Este bine cunoscut faptul că inchiziția reprezintă o admirabilă invenție care i-a făcut pe papă și călugări mult mai puternici […] dar oare cine este persecutorul? Este acela al cărui mândrie rănită și fanatism furios l-au întărâtat pe principe și magistrat împotriva oamenilor nevinovați, doar pentru că opiniile lor diferă față de alor celorlalți (trad.n.). Libertatea de expresie este ceva sfânt iar gândirea un atribut cu care doar omul este înzestrat, par să sugereze cuvintele de mai sus. Iar dacă ele există în fiecare om și pot aduce binele general al societății, de ce să fie oare inhibate? Anihilarea celor două calități de către o forță tiranică ar reduce omul la statutul de animal și în final omenirea la subdezvoltare. Secolele negre ale Evului Mediu au demonstrat din plin acest lucru iar inegalitățile sociale au transformat Europa într-un continent de sclavi. Atacurile lui Voltaire se îndreaptă atât împotriva principilor ipocriți dar mai ales împotriva Bisericii Catolice, acuzată de cea mai neagră intoleranță față de celelalte culte. Fanatismul care a guvernat aceste relații de-a lungul vremii, apărut doar din imposibilitatea de a-l înțelege pe celălalt și de a realiza că fiecare are dreptul la opinie a cauzat toate acele atrocități. Denunțarea mecanismului monstruos al Inchiziției, al cărui rol a fost de a elimina oponenții, fie ei reali sau imaginari, constituie una din temele preferate ale filosofului. Apelul pe care-l face la toleranță religioasă nu va rămâne fără ecou în epocă, numeroși despoți luminați preluându-l și legiferându-l într-un final.

Atât Voltaire cât și Kant erau de acord că sufletul Iluminismului era dat de problema religiei. Răspândirea toleranței religioase, reducerea influenței clerului și Bisericii, excluderea acestora din unele probleme statale considerate a fi de competența laicilor, controlul studiilor teologice, atacul asupra fanatismului și superstiției, credeau ei, reprezentau esența Iluminismului.

Scrisorile engleze au fost concepute ca o critică la adresa sistemului francez de guvernământ și în particular la adresa bisericii catolice, care de la revocarea Edictului de la Nantes de către Ludovic al XIV-lea a rămas singura biserică oficială din Franța. Tocmai din cauză că Scrisorile Engleze militau pentru ideea de toleranță religioasă, au fost interzise în Franța. Ecoul acestora a avut un mare impact în epocă, filosofii militând neîncetat pentru libertatea gândirii, toleranță religioasă și asupra a ceea ce credeau ei că este necesar, controlul statului asupra activităților bisericii.

Rolul jansenismului și galicanismului care au captat intelectualitatea de la acea vreme, precum și laicizarea, dublată de un progres al gândirii libere au determinat un reflux al confesionalismului. Acomodarea religiei în noul context, a oferit prilejul cercetării tendințelor îndrumate spre raționalizarea religiei, al semnalării circulației ideilor noi pe canalele tradiționale, având ca rezultat pentru Imperiul Habsburgic, Edictul de Toleranță.

O altă personalitate remarcabilă a cărui operă a exercitat o profundă influență asupra teoriei statului și dreptului din secolul Luminilor și până astăzi a fost Charles-Louis de Secondat, Baron de Brède et de Montesquieu (1689-1755). Născut într-o familie înnobilată de către regele Henric al IV-lea, tânărul Montesquieu și-a început studiile la Paris, urmate de cele de la Universitatea din Bordeaux unde și-a luat licența în drept. Din 1716 îl găsim în funcția de președinte-judecător a Parlamentului din Bordeaux, o poziție pe care a menținut-o timp de 11 ani. În 1721 publică Scrisorile Persane, o satiră la adresa societății franceze și a regenței ducelui D' Orleans (1715-1723). Succesul cărții îl propulsează pe Montesquieu la Paris unde în 1728 devine membru al Academiei Franceze. Între 1729-1731 vizitează Anglia unde se familiarizează cu constituția acestei țări, ascultă dezbaterile Parlamentului și studiază sistemul politic britanic. Experiența și informațiile acumulate în acești ani de peregrinări i-au oferit suficient material pentru scrierea următoarelor două cărți. Prima, intitulată Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor (1734), în care afirma că: Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile. A doua și considerată a fi cea mai importantă, cu un impact enorm asupra spiritului epocii, s-a numit Spiritul Legilor (1748). A primit o critică atât de favorabilă încât în doar doi ani a fost publicată în 27 de ediții. Cartea debutează cu o scurtă dezbatere, despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că legea în ansamblul ei este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească. Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, Divinitatea are legile sale, lumea materială și substanțele superioare omului au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizată sub influența ideilor lui John Locke.

Ideea fundamentală promovată de Montesquieu, care a făcut carieră în timp, poartă numele de separarea puterilor și constituie modelul de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi. Ea a oferit o bază teoretică, monarhiei constituționale, parlamentare, în care principiul separării puterilor, acționa ca un mijloc eficient de limitare, controlare și îngrădire a puterii regale. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, fiind vorba de puterile legislativă, executivă și judiciară, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână deoarece ar apărea tirania. Cu toate că acest principiu a fost enunțat pentru prima dată de către John Locke în Două tratate despre guvernare din 1690, detalierea și fundamentarea sa teoretică complexă îi aparține lui Montesquieu. Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și de către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.

În Spiritul legilor, Montesquieu atacă fundamentele monarhiei absolute din Franța, fiind adeptul și susținătorul parlamentelor. Într-o monarhie, spune el, trebuie să existe neapărat o constituție, în care să fie incluse atât legi ale succesiunii la tron cât și corpuri intermediare, parlamente cu care, conducătorul să fie obligat să se consulte în privința adoptării și modificării legislației. Dacă nici unul dintre aceste aspecte nu este respectat atunci forma de guvernământ a statului este despotismul. Totodată el afirmă că despotismul este caracteristic unor state estice de mărimi foarte mari și neomogene, dând exemplu Rusiei. Și-a exprimat admirația pentru constituția engleză și față de echilbrul sau separația puterilor promovat de aceasta.

Cu toate că ideile sale despre separarea puterilor în stat era în total dezacord cu principiile despotismului luminat, cartea nu putea scăpa atenției monarhilor vremii care au acceptat anumite puncte de vedere și chiar au aplicat unele dintre ele. În Rusia unde domnea Ecaterina a II-a s-a promulgat celebrul cod Nakaz care a preluat concepte din gândirea lui Montesquieu și Voltaire, proclamând egalitatea oamenilor în fața legii prcum și abolirea torturii și pedepsei cu moartea.

Se pare că opera lui Montesquieu nu i-a fost străină nici lui Iosif al II-lea, monarhul habsburg fiind imortalizat într-o pictură realizată în 1769 de către pictorul italian Pompeo Botoni, alături de fratele său Leopold și de Spiritul Legilor alături. Este absolut plauzibil ca și Iosif al II-lea să fi preluat unele aspecte ale lucrării lui Montesquieu și să le aplice în folosul ideii sale de centralizare statală. Cu toate că nu era de acord cu imaginea de ansamblu, în contextul special în care se afla Monarhia Habsburgică, separația puterilor s-a dovedit o armă eficientă împotriva autorității stărilor provinciale. Opoziția cea mai înverșunată față de procesul de centralizare statală promovat de Maria Theresa era fără dar și poate în cele două provincii estice ale Imperiului: Ungaria și Transilvania. Aici, nobilimiea deținea o bună parte din atribuțiile legislative, executive, administrative și judecătorești, subminând tentativele reformatoare ale Curții. Despărțirea administrației de palierul juridic se situa în centrul atenției împărătesei de mai mult timp iar tendința era de a-și impune propriile instanțe de judecată care să eficientizeze actul de justiție și să înlăture arbitrariul stărilor din acest compartiment. Modelul propus de Montesquieu privitor la separarea puterilor, putea fi utilizat ca fundament teoretic în cadrul programului de reformare a administrației și justiției din Imperiul Habsburgic, slujind intereselor centralizatoare ale suveranilor.

Spiritul Legilor este fără îndoială una dintre creațiile extraordinare ale culturii europene care au influențat profund gândirea omenească oferind macheta unui alt sistem de guvernare decât cel patentat până atunci. Impactul său deosebit asupra Constituției Americane din 1787 precum și a modelării viitoarelor state europene, îl transformă pe baronul de Montesquieu într-unul dintre cei mai importanți gânditori ai secolului al XVIII-lea, alături de Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Diderot și de italianul Cesare Beccaria.

Alături de Montesquieu îl putem plasa în galeria teoreticienilor dreptului pe italianul Cesare Beccaria, autorul cărții Despre infracțiuni și pedepse. Este fără îndoială una dintre cele mai profunde și complexe analize de drept efectuate vreodată în Europa, ale cărei principii fundamentale rămân la fel de actuale astăzi precum erau și acum 300 de ani. Cesare Beccaria s-a născut la Milano la 15 Martie 1738, fiind primul fiu al unei familii înstărite din Milano. Primește o educație tradițională la Colegiul Farnese din Parma, condus de iezuiți. În 1758 își ia licența în drept la Universitatea din Pavia și continuă să se ocupe de drept. Conceperea reformelor ca o necesitate stringentă îl conduce și la convertirea sa la filosofie, conform celui mai pur spirit al luminilor, ca o capacitate rațională de a interveni în cele mai concrete probleme ale vieții sociale, urmând învățămintele lui Buffon (1707-1788), Condillac (1715-1780), Diderot (1713-1784), D'Alembert, (1717-1783), și mai ales pe teoreticianul contractualismului Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). După un studiu care anunța ideile sale viitoare intitulat Despre dezordinea și remediile propuse asupra monedelor în Statul Milano din 1762, urmează capodopera care-l va consacra pentru totdeauna, Despre infracțiuni și pedepse, scrisă între martie 1763 și începutul lui 1764. Succesul a fost intantaneu, ideile sale traversând Oceanul Atlantic devenenind un element esențial al istoriei SUA.

Soluția lui pentru combaterea infracțiunilor este una extrem de simplă și în același timp viabilă: Vreți să preveniți infracțiunile? Faceți în așa fel încât luminile să însoțească libertatea[…] În fața luminilor răspândite cu dărnicie în cadrul unei națiuni, tace ignoranța calomnioasă și tremură autoritatea căreia îi lipsesc armele rațiunii, iar puternica forță a legilor rămâne neclintită. Ceea ce Beccaria ne transmite prin aceste cuvinte, sintetizează practic întreaga filosofie a secolului al XVIII-lea. Luminile pe care statul trebuie să le difuzeze cu generozitate cetățenilor ar rezolva practic toate problemele, pornind de la cele politice, trecând prin cele administrative, sociale, religioase și încheindu-se cu cele juridice. O societate luminată ar elimina abuzurile, corupția, opresiunea celor slabi și ar crea o societate civilă capabilă să împingă lucrurile înainte, către libertate. Pentru Beccaria prevenția infracțiunilor era mai importantă așadar decât pedepsirea lor, acesta fiind principalul scop al oricărei legislații bune, adică al artei de a conduce oamenii spre maximum de fericire sau spre maximum de nefericire posibile. A fost printre primii care au propus abolirea legilor inumane și mai ales cele care priveau pedeapsa torturii și cea capitală. Considera că trebuie să existe o proporționalitate între infracțiune și pedeapsă, denunțând totodată pedepsele barbare precum și folosirea torturii în cadrul procedurilor judiciare.

Opera lui Beccaria merită însă o cu totul altă abordare, una profundă și analitică care să surprindă toate aspectele gândirii sale. Afirmăm acest lucru pentru că ideile expuse au avut cu siguranță un mare impact asupra secolului al XVIII-lea, influențând și ghidând pașii despoților luminați în vederea realizării reformelor propuse.

Desigur, aproape toți filosofii secolului au scris împotriva abuzurilor corpurilor intermediare ale nobilimii propunând diferite sisteme politice care să limiteze și chiar să anihileze puterea de care acestea se bucurau, însă nici unul nu a oferit un fundament teoretic, solid și bine articulat asemeni lui Beccaria. Înzestrat cu o logică impecabilă transpusă în argumentarea ideilor sale, Beccaria revoluționează știința dreptului, prin diversele perspective pe care le propune în interpretarea normelor juridice. Combinând rațiunea cu utilitatea și umanismul, el oferă factorilor de decizie legislativi, o nouă viziune normativă, vizibilă din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea.

Norma care prevede ce este just și ce este injust, normă ce trebuie să reglementeze atât acțiunile celui neștiutor, cât și pe cele ale cetățeanului filosof, nu este motiv de controverse, ci este un fapt, atunci supușii nu mai depind de tiraniile mărunte a celor mulți – tiranii cu atât mai crude cu cât mai mică este distanța dintre cel ce suferă și cel ce provoacă suferință, tiranii mai funeste decât tirania unui singur individ, având în vedere că despotismul celor mulți nu poate fi corectat decât prin despotismul unui singur individ, iar tirania unui singur despot e direct proporțională nu cu forța, ci cu obstacolele. Aici este introdus pentru prima dată în argumentare conceptul de despotism luminat. Calitățile despotismului luminat apar evidente atunci când există certitudinea dreptului, de aici decurgând importanța capitală pe care o prezintă codificarea acestuia, într-o societate bine guvernată, cetățenii bucurându-se astfel de securitate care va da naștere ulterior spiritului de independență. Nu consideră că despotismul unui singur om este formula perfectă de conducere, însă cu siguranță este cea salvatoare în condițiile tiraniei celor mulți. Așadar despotismul luminat este acea formă de guvernare temporară și salvatoare care nu face altceva decât să anihileze tirania corpurilor intermediare și să grăbească instaurarea unui despotism al legii, egal și corect pentru toți. Totuși, societățile conservatoare aflate la acel stadiu de dezvoltare nu puteau primi luminile dintr-o dată considera el, ci neapărat trebuiau să treacă prin acest stadiu intermediar, de acomodare.

Soluția enunțată mai sus o numește despotism atenuat: Prin urmare, onoarea este unul din principiile fundamentale ale acelor monarhii care prezintă un despotism atenuat, și în cadrul lor ea are valoarea pe care o au revoluțiile în statele despotice, un moment de întoarcere la starea de natură și o amintire, pentru stăpân, a vechii egalități. În acest punct al argumentării Beccaria introduce o judecată normativă care pentru a fi înțeleasă are nevoie de o corectă înțelegere a cuvântului despotism, căruia îi acordă o valență polisemantică. Acest tip de împărțire bipartită a conceptului, conferă originalitate gândirii sale, oferind în același timp și modelul, pe care mai mulți suverani de la acea dată îl vor prelua, și-l vor aplica cu mai mult sau mai puțin succes în cadrul procesului reformator. Astfel, afirmă el, despotismul oamenilor duce la instaurarea tiraniei, arbitrariul celor puternici făcând existența indivizilor precară și momentană, ce va duce în final la anihilarea lor. Este vorba aici de despotism, în adevăratul sens al cuvântului, care sacrifică toate libertățile, îngrădindu-le pentru totdeauna. Cât privește a doua formă, acesta poate fi numită despotismul legilor și este considerat a fi forma ideală de guvernare, asigurând buna orânduială a societății, care elimină arbitrariul și reprezintă o stare de libertate politică extremă. De altfel este ceea ce în limbaj modern se numește domnia legilor, adică statul de drept. Prima situație desemnează așadar tirania ce poate fi înlăturată doar prin revoluție, în timp ce a doua, statul ideal, cu o puternică valoare simbolică. Conștient că stadiul de dezvoltare de la acea dată nu permitea instaurarea imediată a celei de-a doua forme, Beccaria argumentează și teoretizează o a treia, considerată a fi varianta de mijloc. Vom vedea că tocmai aceasta va face carieră în epocă fiind preluată și consolidată în majoritatea statelor europene, inclusiv în Imperiul Habsburgic.

Demn de precizat că este singurul gânditor al epocii care acordă o valență pozitivă termenului despotism ca și putere centrală puternică, capabilă să înfrângă rezistența corpurilor intermediare și să pună în practică reformele. În cadrul acestui despotism luminat atenuat, suveranul este imaginat ca salvatorul celor mulți în detrimentul clasei nobiliare, a cărei putere trebuie anihilată pentru a se putea instaura statul bunăstării. Nu se sfiiește deloc să atace privilegiile nobilimii considerându-le a fi anacronice și de rău augur pentru dezvoltarea armonioasă a statului modern. Logica unui despotism luminat, ca variantă de mijloc între cele două căi prezentate mai sus, i se pare a fi cea mai plauzibilă oferind o argumentație solidă. Astfel, spune el, despotismul unui singur individ contracarează tiraniile mărunte ale celor mulți forțându-le să dispară, punând bazele unor condiții propice pentru instaurarea despotismului legilor. Chiar dacă nu este varianta politică perfectă, este în schimb cea mai realistă. Oricum, acea stare ar fi una temporară, fericirea socială a oamenilor putându-se desăvârși doar în momentul în care s-ar instaura despotismul legilor. Acest despotism al legilor ar avea ca scop precizat, transformarea oamenilor din supuși în cetățeni, capabili să-și determine și să-și construiască viitorul iar statul într-o entitate juridică care să garanteze aceste drepturi. Viziunea sa despre guvernare, vede despotismul unui singur om ca fiind varianta cea mai adecvată epocii, un fel de contrapondere pentru puterea și influența claselor privilegiate. Cu toate acestea, modalitatea absolutistă de guvernare ar reprezenta în viziunea lui Beccaria doar o perioadă tranzitorie. Rolul ei istoric ar urma să se sfârșească odată cu asigurarea de către suveran a tuturor premiselor instaurării unui stat de drept.

Elogiul acestui tip de conducere se materializează în laudele aduse monarhilor habsburgi și a guvernării blânde sub care trăiește autorul, fără de care această carte nu ar fi putut fi scrisă. De altfel, acțiunea de reformare care se înfăptuia în acel moment în Imperiul Habsburgic aplica și unele idei enunțate de el. Lupta de mai târziu a lui Iosif al II-lea cu stările din Transilvania și Ungaria vor avea de asemenea ca bază juridică cartea sa. Spunea Beccaria că aceste principii inovatoare vor displăcea corpurilor intermediare împotriva cărora e îndreptat atacul său și al reformatorilor. Formată din nobili și cler, favorizată de privilegii, conservatoare, refractară la orice schimbare de paradigmă, acest segment intermediar s-a fortificat în jurul propriilor interese, uitând de binele comun, constituind un veritabil impediment al comunicării dintre plebe și monarh. Țărănimea reprezenta de altfel categoria socială în jurul căreia s-a dus una dintre principalele bătălii dintre suveranii habsburgi și stări, atât în Ungaria cât și în Transilvania. Văzută ca principala categorie socială producătoare a părții răsăritene a Imperiului, opusă nobilimii trândave, recalcitrante și complet nefolositoare, aceasta trebuia eliberată din lanțurile servituții, fiind ridicată la statutul de principal aliat al suveranilor în încercărilor lor de modernizare.

Beccaria este exemplul cel mai concret a ceea ce se numește un gânditor umanitar care a recunoscut rolul și capacitatea monarhilor luminați de a face legi și de a concentra cât mai multă putere în propriile mâini. Aceștia reprezentau în accepțiunea sa singura variantă viabilă de modernizare a societății prin capacitatea de a impune mult așteptatele și atât de necesarele reforme. În timp ce ataca despotismul corpurilor intermediare, referindu-se aici la adunările de stări care blocau orice inițiativă luminată venită de sus, el fundamentează teoretic și recomandă ca formulă optimă de guvernare, despotismul luminat sau absolutismul. Travaliul său intelectual nu a rămas nerecompensat, fiind numit în Noiembrie 1768, profesor de drept și economie la Colegiul Palatin din Milano, post creat special pentru el prin intermedierea lui Iosif.

Jean Jacques Rousseau este fără îndoială cel mai utopic gânditor al secolului al XVIII-lea, imaginând o societate care pentru acele timpuri era irealizabilă. Născut la Geneva în 1712, viața lui a fost marcată de un lung șir de peregrinări și deziluzii. În 1742 se mută la Paris unde frecventează cercurile filosofilor. A fost pe rând, tutore, secretar, copist, birjar. În 1755 scrie Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, unde apare și acea expresie celebră: Născut liber, omul este pretutindeni în lanțuri (trad. n.). În perioada care a urmat, Rousseau a continuat să publice în varii publicații, printre care și Enciclopedia. Travaliul său creator ajunge la apogeu în deceniul 7 când publică Noua Eloisă (1761); tratatul său despre educație Emil (1762) și opera care l-a făcut cunoscut pretutindeni, Contractul Social (1762). Alungat din Franța datorită ideilor sale, se refugiază la Geneva unde are aceeași soartă. Din 1767 până în 1776 este aproape permanent în mișcare fiind urmărit și persecutat pentru ideile sale. A murit pe neașteptate în orașul Ermenonville în 1778. Filosofia sa la fel ca a celorlalți contemporani ai săi a avut la bază concepte precum: legea naturală, rațiunea, virtutea umană. El recunoștea rolul civilizației pentru progresul umanității însă credea că proprietatea corupea moral oamenii, învrăjbindu-i. Pentru a preveni aceste defecte el propunea ca soluții educația și reconstruirea din temelii a societății considerând că libertatea individuală ar putea fi păstrată cel mai bine într-o societate bazată pe un contract social. Cu toate că această idee a mai fost dezbătută atât de Thomas Hobbes cât și de John Locke, noutatea ei consta în sacrificarea benevolă a binelui și a drepturilor individuale în favoarea celor colective.

Filosofia lui Rousseau se baza pe ideea de suveranitate a națiunii în care guvernarea servea interesele și nevoile acesteia. El își închipuia o societate în care să primeze legalitatea și egalitatea naturală dintre oameni, iar indivizii care ar trăi într-o astfel de societate să se supună voinței generale. Rousseau credea că societatea l-a corupt pe om iar această filosofie nu a evoluat doar din contextul social al secolului XVIII ci și din experiența sa personală în care straturile inferioare ale societății erau adesea abuzate de cei care se bucurau de privilegii.

Contractul prevedea o societate puternic unită, adică o națiune în care toți factorii divizării feudale ar fi dispărut. El își imagina o națiune în care să nu mai existe nici oropsiți, nici paria și în care să domnească legea și fericirea. Pentru ca acest tip de societate să poată exista, conducătorii națiunii trebuie să coboare la nivelul mulțimilor, să-i cunoască nevoile în vederea exercitării unei conduceri eficiente. Astfel el afirma: guvernământul are mai puțină vigoare și rapiditate ca să impună respectarea legilor, să împiedice vexațiile, să corijeze abuzurile, să prevină comploturile care se pot pune la cale în regiunile îndepărtate[…] poporul nu are respect și cu atât mai puțin dragoste față de conducătorii pe care nu-i vede niciodată și care în ochii săi este nemărginită ca și lumea. Pe de altă parte aceleași legi nu se pot potrivi atâtor provincii diverse, fiecare cu obiceiurile ei deosebite, trăind în climate opuse și neputând suporta aceeași formă de guvernămân. Rousseau afirmă că legile diferite nu fac altceva decât să bulverseze popoarele și să iște tulburări între acestea. În sfârșit, măsurile ce trebuie luate pentru a menține autoritatea generală, căreia atâția funcționari îndepărtați vor să i se sustragă sau să i se substituie și care acaparează toate grijile publice. O critică la adresa regimului de stări și a gradelor multiple de jurisdicție prezente mai ales în statele mari cu o birocrație stufoasă care ruinează poporul reiese din următorul paragraf: Administrația devine cu atât mai dificilă cu cât distanțele se măresc, așa cum o greutate devine cu atât mai grea cu cât este pusă în vârful unei pârghii mai lungi. Ea ajunge din ce în ce mai împovărătoare, pe măsură ce treptele ierarhice se înmulțesc, căci fiecare oraș își are în primul rând administrația sa, plătită de popor; fiecare district și-o are pe a sa, plătită tot de popor; apoi fiecare provincie, apoi marile guvernăminte care trebuie plătite din ce în ce mai scump, pe măsură ce urci pe scara ierarhică, și toate acestea pe seama nefericitului popor! În sfârșit se adaugă și administrația supremă, care strivește totul sub ea. Atâtea poveri îi sleiesc neîncetat pe supuși: departe de a fi mai bine guvernați prin toate aceste corpuri diferite, sunt guvernați mai puțin bine decât dacă ar fi avut peste ei unul singur. Ideile și concepțiile exprimate de Rousseau în Contractul Social, pentru ceea ce trebuie să reprezinte administrația de stat în frunte cu suveranul în viața oamenilor au fost cu siguranță receptate în epocă și au influențat gândirea și rațiunea de a face politică. Promovarea ideii de apropiere între suveran și supuși în care primul trebuie să se confrunte, să vadă, să înțeleagă problemele celor din urmă este o necesitate mai ales în statele mari, cu o birocrație stufoasă. Interacțiunea nu face altceva decât să crească dragostea oamenilor față de conducători care la rândul lor trebuie să se familiarizeze cu problemele cetățenilor și să încerce să le rezolve într-un mod cât mai direct și corect cu putință. Supușii trebuie să știe cine-i administrează iar suveranii pe cine conduc. Legătura creată în acest fel nu ar face altceva decât să întărească și să sporească coeziunea statelor.

Este de netăgăduit faptul că foarte mulți filosofi europeni ai veacului al XVIII-lea credeau că singura șansă de a le fi acceptate și implementate ideile în practică era prin intermediul unor monarhi luminați, singurii capabili să le poată impune înspre folosul general al societății. Deși despotismul în varianata sa antică era detestat și condamnat de societatea vremii, apariția acestuia era uneori tolerată și privită ca un risc inerent într-un regim absolut. În anumite condiții și circumstanțe, sistemul în care monarhul deținea toată puterea legislativă, era privit ca cea mai bună formă de guvernanță politică reprezentând variantă adecvată de implementare a reformelor raționale.

Cei care au adoptat această poziție erau desigur și într-o oarecare măsură influențați de situația politică a vremii dar în același timp și poate în aceeași proporție, de teoriile politice aflate în circulație în acel moment. Este evident că ideile referitoare la despotismul luminat se potriveau perfect peste concepțiile monarhiei absolute promovate un secol mai devreme de tradiția Dreptului Natural reprezentat de filosofii precum Hobbes și Pufendorf. Ei prețuiau idea unui suveran rațional și înțelept care să lucreze pentru binele general exprimat în întărirea statului, legi raționale și omogenizatoare, promovarea bunăstării cetățenilor. Linia lor de gândire a fost continuată și de gânditorii secolului al XVIII-lea, precum Voltaire și Beccaria care vedeau politica ca o știință și credeau că un cod de legi unitar putea și trebuia să fie implementat în fiecare stat. Aceștia nu ezitau în a acorda puterea legislativă deplină unui monarh luminat, considerat a fi un personaj providențial al istoriei.

În altă ordine de idei, existau și filosofi ca Montesquieu și Rousseau care au accentuat ideea diversității oamenilor și a proceselor istorice, privind societatea ca un întreg. Ei considerau că un singur individ nu este capabil să înțeleagă și să administreze o varietate de popoare, complexe și fundamental diferite în dezvoltarea lor istorică, legislativă și juridică. Această concepție dualistă sau chiar tripartită a împărțirii puterii în stat, a adus argumente în sprijinul celei de-a doua teorii care a marcat gândirea juridică a secolului al XVIII-lea, cea a diviziunii puterii în stat. Controlul instituțional reciproc pe care această concepție îl promova era considerat a fi fundamental din mai multe puncte de vedere. În primul rând, prevenea riscul alunecării înspre despotism, prin limitarea legală a puterii de decizie, stabilindu-se în acest sens atribuții clare și precise pentru fiecare piesă a angrenajului constituțional. Apoi, controlul reciproc al puterilor, crea posibilitatea intervenției în caz de încălcare sau de depășire a prerogativelor legale, garantându-se o anume echitate instituțională.

5. 2 De la idee la acțiune. Cazul Imperiului Habsburgic.

5. 2.1 Maria Tereza și spiritul iluminist (1740-1780)

În scurta și succintă prezentare de mai sus, am încercat să identificăm și să prezentăm o listă a principalilor filosofi și a ideilor pe care aceștia le-au transmis contemporanilor prin intermediul lucrărilor redactate și publicate pe parcursul secolului al XVIII-lea. Acestea reprezintă originile gândirii iluministe din Europa în special și din Imperiul Habsburgic în particular. Pe baza textelor prezentate vom putea identifica originile despotismului luminat și liniile directoare pe care acest tip de regim le-a urmat, în vederea conceperii și implementării reformelor, în secolul al XVIII-lea.

Suveranii secolului al XVIII-lea din Europa Centrală și Estică, sunt prezentați aproape unanim de către istoriografie ca fiind pătrunși de ideile iluministe. Prin apelul la aceste noi principii, unii dintre ei reușesc să legitimeze un sistem original de guvernare numit Absolutism Luminat. Printre cele mai cunoscute capete încoronate, alintate de istoriografie cu apelativul de despoți luminați amintim aici pe Frederic al II-lea, regele Prusiei (1740-1786), Ecaterina a II-a, țarina Rusiei (1762-1796) și împăratul habsburg, Iosif al II-lea (1765-1790). Reformele realizate de ei în domenii precum dreptul, economia, administrația, aveau în vedere în primul rând bunăstarea supușilor și în subsidiar dorința de a spori autoritatea centrală a statelor. Pe de altă parte un alt punct de pe agenda acestora era de a limita cât mai mult puterea și influența elitelor tradiționale cu tendințe centrifugale, care nu făceau altceva decât să blocheze reformele și să încerce să mențină cu orice costuri, sistemele politice anacronice. Tentativele lor temerare de a introduce rațiunea în administrație nu au rămas neobservate și necomentate de intelectualii secolului, omagiile la adresa lor vorbind de la sine. Dintre toți, figura lui Frederic al II-lea s-a bucurat de cele mai elogioase caracterizări, Voltaire comparându-l cu figurile reformatorilor clasici, Caesar, Augustus și Cicero și numindu-l Solomon al nordului.

Alături de odele aduse lui Frederic, atât Ecaterina cât și Iosif s-au bucurat de respectul și admirația filosofilor contemporani pentru idealurile lor iluministe puse în slujba statului. Izolată relativ de spațiul cultural european, Ecaterina coresponda intens cu Voltaire și Diderot ale căror principii și sugestii le implementa în programele ei reformatoare. Totuși, în comparație cu programul reformator al lui Frederic și Iosif, cel al Ecaterinei a fost mai limitat, mai adaptat zonei în care se afla și impus de necesitatea stringentă de a păstra fidelitatea boierimii ruse fără de care guvernarea propriu zisă nu putea fi realizată. Cu toate acestea, ideile sale au țintit revizuirea codului penal rus, pe care l-a pus în concordanță cu perceptele iluministe, eliminând tortura și pedeapsa cu moartea. Pe de altă parte, reforma administrativă și politică conferea prerogative sporite puterii centrale, diminiuând-o pe cea locală.

Situarea Imperiului Habsburgic în partea centrală a continentului, a avut ca principal efect o mai mare expunere a acestuia în fața influențelor culturale apusene. Presiunea s-a simțit mai accentuat, după tratatul semnat în 1756 cu regatul Franței, care, a ușurat oarecum penetrarea ideilor iluministe în mediile elitiste vieneze. Prin recrutarea în cele mai înalte demnități ale imperiului a unor oficiali, familiarizați cu ideile iluminismului francez și motivați de zelul realizării unor reforme care să modifice structura puterii de stat, monarhia va intra într-o altă fază a existenței sale, cea reformatoare.

Tot la începutul anilor 50, Voltaire i-a trimis împărătesei mai multe dintre lucrările sale istorice iar în 1752 a primit drept răsplată de la aceasta prentru Secolul lui Ludovic al XIV-lea, un ceas și o tabacheră. Deși, existau legături culturale între exponenții iluminismului francez și suverana de la Viena, este neverosimil să afirmăm că Maria Tereza era o susținătoare a iluminismului francez. Îi considera pe aceștia periculoși și denunța ori de câte ori avea ocazia atât ideile cât și pe persoanele, detestând ideea ca Iosif să-l viziteze pe Voltaire. La fel ca omologii ei europeni, împărăteasa se folosea totuși de aspectele care-i conveneau din operele filosofului iar faptul că acesta elogia secolul lui Ludovic al XIV ca unul de mari realizări politice și culturale nu putea decât să-i convină. Perspectiva unei monarhii centralizate, asemeni celei instituite de Ludovic în Franța, reprezenta un astfel de aspect, urmărit și dorit pentru a fi realizat în imperiu.

Cu toate că aprecia unele aspecte ale discursului iluminist, care legitimau absolutismul ca metodă optimă de guvernare, per ansamblu, împărăteasa s-a asigurat să izoleze monarhia de influențele culturale a Iluminismului francez considerate a fi dăunătoare. Călătorii contemporani erau pur și simplu consternați când li se confiscau cărțile la frontieră, indexul publicațiilor interzise fiind mai numeros decât cel al papei. Anticlericalismul declarat al unor filosofi sau ideea împărțirii puterii de stat cu corpurile intermediare, au contribuit decisiv la cenzurarea acestor materiale pentru o lungă perioadă de timp. Paradoxal, ultima parte a domniei Mariei Tereza a reprezentat apogeul influenței culturale franceze în Imperiu datorită numărului mare de oficiali și nobili bogați contaminați cu noile principii, din jurul suveranei.

Un loc special în această galerie selectă îl ocupa contele (din 1763 prinț) Anton Kaunitz care după o perioadă petrecută la Paris ca ambasador, se întoarce la Viena iar din 1753 conduce politica externă a Imperiului pentru o lungă perioadă de timp. Era cunoscut pentru admirația sa pentru cultura franceză, folosind această limbă în conversații și corespondență. Era familiarizat cu evoluția ideilor și a conceptelor apărute și dezvoltate în Franța pe parcursul secolelor XVII și XVIII, un avid colecționar de cărți franceze fiind printre primii abonați la Enciclopedie și un cititor entuziast a lui Voltaire cu care întreținea o intensă corespondență. Contactul său cu ideile iluministe l-au transformat într-un neobosit promotor al reformelor ecleziastice justificând aceste măsuri inclusiv prin trimiteri la Enciclopedie.

Alături de Kaunitz, în cercul select al înalților demnitari vienezi cu afinități față de Iluminismul francez, îl găsim și pe contele Karl von Zinzendorf. Intrat în cercurile elitiste ale capitalei după anul 1761, Zinzendorf întreține de asemenea o bogată corespondență cu Voltaire despre care vorbește adesea și în întâlnirile desfășurate în casa prințului Esterházy. În 1764 Zinzendorf călătorește la Geneva, unde se întâlnește cu Rousseau și Voltaire.

Legăturile și influențele pe care le-a avut gândirea filosofică franceză asupra factorilor de decizie de la Viena este indiscutabilă într-o epocă în care emulația intelectuală a depășit cu mult granițele Franței, răspândindu-se cu repeziciune atât pe continent cât și în afara lui. Rămâne de văzut însă câte din aceste idei regăsim în programul reformator al monarhilor austrieci și în ce măsură au fost ele transpuse în practică. Contextul politic, social, economic și religios al Imperiului danubian nu permiteau o implementare unitară a reformelor ci ele trebuiau elaborate și adaptate la statutul și gradul de dezvoltare specific fiecărei entități teritoriale. Dacă, partea central-vestică a Imperiului era controlată strict și în directă dependență de Viena, nu același lucru îl putem spune despre partea estică, ancorată în privilegii de clasă de natură medievală și reticentă față de orice inovație venită dinspre capitală. Aici, constituțiile nu permiteau interferențe directe din partea puterii centrale ci doar prin mijlocirea dietelor provinciale, cel mai adesea ostile oricărui proiect de reformă care le-ar fi putut afecta sistemul de privilegii. Negăsiind terenul propice pentru transformări, monarhii, au impus de foarte multe ori schimbarea prin mijloace directe și unilaterale care au provocat însă o opoziție fățișă din partea stărilor. Neconcordanța dintre ideile progresiste fundamentate pe filosofia iluministă și promovate prin excelență din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Curte, cu reticența stărilor adunate în diete provinciale, a dezvăluit o situație tensionată, perpetuată vreme de foarte multe decenii.

Promovarea unei strategii politice centralizatoare din partea Vienei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se datorează într-o bună măsură, concepției generalizate de la nivel european potrivit căreia singura salvare pentru spațiile slab dezvoltate din răsăritul Europei, pentru acele structuri economice și sociale arhaice, nu poate fi decât despotismul. Indârjirea stărilor nobiliare, fixate în menținerea și chiar accentuarea privilegiilor străvechi nu permitea avansul reformelor iar administrațiile centrale rămâneau de foarte multe ori neputincioase în fața acestor monoliți politici. Aceste provincii urmau să fie conduse de o elită adeseori de expresie franceză, cu o cultură și o mentalitate franceză, care s-ar strădui să recâștige timpul pierdut și să forțeze progresul. Respectiva formă de administrare concepută, se adapta cel mai bine în spațiile din est decât în vechile centre dens populate ale Europei Centrale (Boemia, Austria, Bavaria) și mediteraneene, în ținuturile necatolice mai mult decât în cele catolice. Ca și despotismul fiziocraților, regimul preferat de principii luminați este o monarhie absolută, administrativă, asemeni sistemului lui Ludovic al XIV-lea, monarhie care se preocupă de dezvoltarea economică, spre a recupera o întârziere dăunătoare înseși forței statului. Monarhia Habsburgică a fost creditată din acest punct de vedere de istoriografie cu doi monarhi luminați, Maria Tereza și Iosif al II-lea. Vom vedea însă în cele ce urmează că între cei doi împărați deosebirile de viziune în ceea ce privește teoria puterii, administrarea Imperiului, precum și ritmul de implementare a reformelor diferea atât de mult încât în final a dus la o ruptură definitivă.

Ideile Mariei Tereza despre stat și despre importanța politicilor ce trebuiau impuse de la centru erau fără îndoială blocate de un anume conservatorism funcțional dar și de un context politic internațional nefavorabil în care aceasta și-a început domnia. Încercările de restructurare și apoi de sporire a autorității imperiale prin centralizarea procesului de luare a deciziilor respectiv prin reducerea rolului politic și fiscal al stărilor și a organelor reprezentative al acestora de la nivel provincial, s-au izbit de obstacole greu de trecut. Pe lângă opoziția fățișă a stărilor privilegiate din Ungaria și Transilvania care nu acordau nici o concesie autorităților centrale, limitând la minim intervenția acestora în treburile interne ale celor două provincii, moderația Mariei Tereza s-ar putea datora și recunoștinței de care dădea dovadă față de acestea, respectiv pentru ajutorul acordat la începutul domniei. Sprijinul militar și politic oferit suveranei de elita celor două provincii în contextul Războiului de Succesiune și a celui de 7 ani, a generat probabil acea îngăduitoare bunăvoință concretizată în neimplicarea în treburile interne ale acestora, cel puțin în prima parte a domniei sale. Chaunu afirmă că menținerea imperiului a reprezentat o minune și s-a datorat în totalitate Mariei Tereza și a compromisului făcut nobilimii maghiare, susținătoarea necondiționată a tronului în acei ani grei. Ungaria după părerea sa a salvat statul danubian, magnații primind recompensa fidelității lor sub forma unui fel de drept la arhaism. Teritoriul părții ungare continuă el, a constituit un compromis între o frontieră internă de populare și un îndepărtat Ev Mediu în afara gândirii luminilor, prețul plătit fiind însă foarte mare, Ungaria rămânând agricolă și subdezvoltată.

Chiar și fără recunoștința pe care o datora Ungariei, programul politic al împărătesei și al consilierilor ei, a fost unul moderat, caracterizat mai degrabă de ocolirea abilă și legală a Constituțiilor decât de impunerea brutală și unilaterală a reformelor. Această politică a pașilor mărunți avea menirea să consolideze achizițiile teritoriale realizate nu cu mult timp în urmă și să creeze un fel de dinasticism. Neimplicarea în problemele provinciilor fostului Regat Maghiar a creat însă o ruptură în ceea ce privește gradul de dezvoltare al acestora față de cel al provinciilor ereditare, îndreptate spre drumul progresului și al bunăstării. Regatul Ungariei reprezenta o importantă parte a ceea ce poate fi numit sistemul de guvernare al Mariei Tereza. Asta însemna respectarea libertăților și privilegilor acestei părți a monarhiei în timp ce partea germană, a posesiunilor ereditare erau guvernate ferm chiar cu un control autocrat. Dacă ea și-a bazat actele guvernării pe partea apuseană a Imperiului intervenind deseori chiar brutal în aplicarea reformelor, nu același lucru se poate spune și despre reformismul în partea ungară și transilvană. Statutul special de largă autonomie în cadrul Imperiului de care se bucurau aceste provincii lăsa loc de puține imixtiuni din partea centrului. Mai mult decât atât, confesiunea pe care a făcut-o fiului ei Maximilian în 1774, conform căreia, datora existența sa pe tronul strămoșilor națiunii ungare, stărilor de acolo, care i-au arătat doar afecțiune încă de la începutul domniei ei și cel mai mare zel în a executa ordinele, confirmă limitele reformismului ei.

Dezbaterea principală care a avut loc în cei patruzeci de ani de domnie ai împărătesei s-a concentrat în jurul instituțiilor, a rolului și a consecințelor pe care acestea aveau să-l aibă într-o viitoare reorganizare a Imperiului. Problemele financiare au jucat un rol cheie în toate aceste proiecte, încercându-se cu mai mult sau mai puțin succes o rezolvare temeinică pe termen lung. Sistemul unitar fiscal propus de Haugwitz în 1749, nu a rezistat decât până în 1761 iar celelalte inițiative reformatoare ale perioadei elaborate în numele unei eficiențe administrative și fiscale mai importante au fost toate sortite eșecului. Disputele politice care aveau loc la centru între diverse instituții, cu privire la autoritatea asupra unor ramuri de importanță vitală în buna funcționare a Imperiului l-au determinat pe Iosif al II-lea să afirme că, fiecare organ de conducere lupta împotriva celorlalte iar unitatea de control și direcție lipsea cu desăvârșire.

Centrarea pe probleme economice și instituționale o apropie pe Maria Tereza mai mult de acel stat absolutist, mercantilist caracteristic secolului al XVII și mai ales Franței lui Ludovic al XIV-lea decât de idealurile și concepțiile iluministe. Acea grijă manifestată față de categoriile sociale de la baza piramidei, cărora a încercat în mai multe rânduri să le ușureze situația, nu au pornit neapărat din motive umanitare ci din rațiuni economice clare. O țărănime redusă la incapacitatea de a-și mai plăti taxele și impozitele însemna un stat ruinat, iar presiunile militare externe la care Imperiul era supus în acea perioadă făcea necesară menținerea unei bune capacități de plată din partea acesteia. În acest sens, patenta imperială din 1763 este mai mult decât edificatoare: Nu cumva stăpânii de pământuri să-i încarce pe supușii lor cu mai multe prestații ale robotelor decât cele stabilite de lege și de înaltele hotărâri cezaro-crăiești, iar dacă o vor face din această pricină supușii să depună plângere la tribunale și astfel nobilii prin intermediul avocaților să fie atenționați că sunt pasibili de o binemeritată pedeapsă. Aceleași rațiuni utilitariste au fost urmărite și prin Decretul imperial din 12 Noiembrie 1769, cunoscut sub numele de Certa Puncta care încerca reglementarea raporturilor dintre iobagi și stăpânii lor prin fixarea robotei la 2 zile de muncă cu brațele și o zi cu carul cu boi pe săptămână. Instrucțiunea a rămas fără efect, nobilimea opunându-se vehement.

Conexiunea dintre protecția țăranilor și capacitatea acestora de a-și plăti taxele a fost probabil unul dintre principalele motive pentru care împărăteasa a promovat un bine gândit sistem de reforme sociale și agrare. Unul dintre aspectele principale ale acestor reforme, insistent repetate de către împărăteasă a fost repartiția echitabilă a contribuțiilor, care trebuiau să se perceapă în funcție de lunile bune și lunile rele, respectiv de recolta bună și vreme. Această încercare de raționalizare a obligațiilor avea ca scop îmbunătățirea capacității de plată a țăranilor și așa împovărați excesiv de multiplele taxe și impozite pe care trebuiau să le plătească atât nobilului cât și statului și Bisericii.

Compartimentul juridic a fost de asemenea vizat de Viena iar un amplu proces de reformare a fost demarat la începutul anilor ’60. Schimbările vizau în special desprinderea administrației de justiție și controlarea instituțiilor de la nivel local prin numirea unor funcționari direct de autoritatea centrală. Prin diminuarea rolului deținut până atunci de nobilimea locală în cadrul instituțiilor, se dorea în primul rând înlăturarea abuzurilor din compartimentul juridic și scoaterea supușilor de sub arbitrariul domnilor de pământ. Un prim pas în această direcție s-a petrecut în 1763, când se înființează Tablele Continue. Aceste foruri permiteau teoretic iobagilor să iasă de sub jurisdicția seniorială și să-și caute dreptatea la forurile guberniale și în ultimă instanță chiar la Curtea Vieneză. Prin înființarea acestor instituții se dorea atât limitarea autonomiei comitatelor și scaunelor cât și reducerea libertăților marii nobilimi.

În altă ordine de idei, permanentizarea activității juridice, urmărea fluidizarea actului juridic, prin rezolvarea rapidă și profesionistă a spețelor dezbătute. Celeritatea era asigurată de activitatea celor 24 de asesori, 12 numerari și 12 supranumerari, care reprezentau personalul permanent și calificat al instanțelor. De menționat că în perioada anterioară introducerii Tablelor Continue, protocoalele erau redactate în registre unice, care consemnau atât problemele juridice cât și pe cele administrative și politice. Ca măsură de eficacitate și control a activității procesuale, din 1763 se țin două feluri de protocoale, unul pentru problemele administrative și altul pentru problemele judiciare. Din 1786, protocoalele cuprind și un indicator pentru fiecare lună respectiv un registru de intrare, fiind dezbătute în ședință publică și consemnate în procesul verbal al ședinței.

O altă problemă luată în calcul de autoritățile centrale pentru eficientizarea activității procesuale, a fost aceea a unui sediu permanent, în care organismele locale să-și desfășoare activitatea. Până la înființarea Tablelor Continue activitatea juridică a Scaunelor de Judecată se desfășurau sub formă itinerantă, pe teritoriul diferitelor localități din comitat, district sau scaun. Permanentizarea activității procesuale însoțită de un volum foarte mare de acte rezultate, făcea imposibilă mutarea arhivei odată cu scaunul de judecată iar o clădire destinată exclusiv acestui tip de activități reprezenta un imperativ. Acțiuni de construcție ale unor astfel de locașuri, au debutat din timpul domniei Mariei Tereza (1769), continuate în timpul domniei lui Iosif al II-lea, ca în decurs de 20 de ani de la debutul proiectului, fiecare unitate administrativ-teritorială să fie dotată cu un loc de judecată permanent.

Instrucțiunea citată mai prevede și alte norme de procedură care reglementau în detaliu rolul și competențele fiecărui membru component al Tablei, instituind totodată și sancțiuni pentru membrii completului de judecată care ar lipsi nemotivat de la soroacele de judecată.

O altă instituție ce suferă modificări în această perioadă este cea a Tablei Regești, instituție ce funcționa temporar, însă fundamentală în angrenajul juridic al țării, menționată documentar pentru prima dată în anul 1542. Prin rescriptul imperial din 17 Iulie 1735, împăratul Carol al VI a hotărât ca Tabla să funcționeze continuu. Modificări în funcționare i-au fost aduse și în timpul Mariei Tereza dar mai ales a lui Iosif al II-lea. Printre atribuțiile juridice ale acesteia, cea mai importantă ar fi cea de for de apel contra sentințelor tribunalelor comitatense, ale Universității săsești și ale scaunelor secuiești, însă și cea de instanță de gradul întâi pentru anumite categorii de procese.

O tentativă ingenioasă de a-și apropia și controla nobilimea în încercarea de a centraliza administrația, a fost constituirea unei gărzi personale în 1765 formată din tineri nobili unguri, după modelul patentat de Ludovic al XIV-lea în Franța. Aceștia erau aduși la Viena unde intrau în contact cu noile idei respectiv cu modul de viață monden din capitală, întorcându-se în Ungaria cu o cu totul altă concepție despre viață. Atragerea nobililor la Curte însemna și o tentativă de a-i lega tot mai strâns de tron, de a-i controla, și de a-i face să-și piardă legăturile cu țara natală. Transformarea unei mari părți a nobilimii în curteni a însemnat pe termen lung și deznaționalizarea lor.

Alături de constituirea gărzii maghiare, un alt mijloc prin care împărăteasa Maria Tereza a încercat să-și apropie marea aristocrație maghiară și transilvană a fost atragerea acesteia în capitala Imperiului. Acolo, datorită stilului de viață luxos și a contactului cu noile idei progresiste, s-a încercat o dezrădăcinare a acestora, o îndepărtare de ceea ce însemna stilul de viață al nobilimii mijlocii și mici din provincie. Acapararea magnaților unguri prin titluri și ranguri la Curte i-a distanțat tot mai mult de problemele și interesele țării lor natale lăsând aceste poveri pe seama nobilimii mijlocii și mici. Aceștia din urmă au preluat responsabilitatea luptei, iar controlarea unor importante funcții administrative de la nivel local, îi plasa într-o poziție de forță față de politicile centralizatoare ale habsburgilor.

5. 2.2 Iosif al II-lea și Transilvania

Cu siguranță că împăratul Iosif alături de Frederic al Prusiei și Ecaterina a Rusiei reprezintă idealurile a ceea ce am numit pe parcursul acestui capitol, despoți luminați. Viziunea globală despre modul în care Iosif al II-lea percepea administrarea Imperiului Habsburgic, poate fi sintetizată în propriile sale cuvinte: am făcut din filosofie legislatorul Imperiului meu. Însă bunele sale intenții cu privire la problemele religioase, legale și care vizau reformele sociale pe care le-a implementat cu dorința sinceră de a îmbunătăți soarta supușilor săi s-au lovit în permanență de ostilitatea nobilimii, incitând-o la revoltă către sfârșitul domniei sale.

Iosif a beneficiat de o cultură în mare parte marcată de spiritul școlii dreptului natural și mai ales de teoriile lui Puffendorf în ceea ce privește teoria politică în timp ce educația filosofică i-a fost încredințată unui iezuit, Părintele Frantz, unul dintre cei mai progresiști membri ai acestui ordin, preocupat cu aspecte legate de reforma curriculară de la Universitatea din Viena și un îndârjit dușman al cenzurii. Unul dintre cele mai notabile succese ale sale a fost să ridice cenzura asupra Spiritului Legilor și să permită pătrunderea acestei capodopere a Iluminismului francez între granițele Imperiului.

În îndeplinirea țelurilor lui ca suveran, Iosif se privea pe el însuși ca pe un conducător luminat, cu dragoste pentru popor stabilindu-și prioritățile încă de la începutul domniei sale. El se dorea a fi un monarh care să acționeze drept, să fie imparțial și să se ghideze după principii liberale. După adoptarea Edictului de toleranță care acorda libertatea religioasă celorlalte culte din Imperiu afirma că: am rupt lanțurile care-i legau pe protestanți de secole[…] nimeni de acum încolo nu va mai suferi din cauza credințelor sale și nimeni nu va mai fi obligat pe viitor să acționeze contrar credințelor sale. Toleranța zicea el, este un efect direct al cunoștințelor care acum luminează Europa și care datorează totul filosofiei și oamenilor mari; reprezintă dovada vie a îmbunătățirii minții umane ieșită din mrejele superstiției, și, care din fericire a fost îmbrățișată de monarh (trad. n.).Tributul închinat oamenilor mari, se referă de fapt la filosofi, cei care au pregătit și fundamentat reformele sale. Fără acele lecturi care să-i lumineze mintea și fără vizitele care să-i deschidă sufletul înspre oamenii simpli și problemele lor, Iosif nu ar fi ieșit probabil din galeria monarhilor absoluți, identificați cu statul. Diferența fundamentală făță de Maria Tereza constă tocmi în acest umanism, izvorât din contactul care l-a luat cu oamenii în desele sale peregrinări prin provincii. Toleranța religioasă atât de dragă iluminiștilor a fost adoptată de Iosif imediat după preluarea efectivă a tronului în 1780 și a fost printre singurele legi la care nu a vrut să renunțe pe patul de moarte. Faptul acesta ne demonstrează atitudinea sinceră și dezinteresată pe care o avea față problemele religioase din Imperiul său.

Iosif nu a fost un împărat asemănător lui Frederic al II-lea al Prusiei, cu viziuni proprii expuse în lucrări filosofice ci mai degrabă o fire pragmatică a cărui activitate s-a învârtit în jurul proiectelor de reformare ale Imperiului. Singurele documente detaliate în care apar cu claritate principiile sale diriguitoare și concepția privind administrarea statului au fost: Reveriile (visele), redactate după toate probabilitățile în 1763 apoi Memorandumul din 1765, în care reia practic ideile din Reverii dar le oferă o nuanță mai puțin revoluționară și în cele din urmă Hirtenbrief sau Scrisoarea pastorală, emisă în 1783, un fel de ghid adresat subalternilor săi.

Primul text publicat de Iosif în tinerețe în care se întrevăd foarte clar concepțiile sale despre felul și modul în care Imperiul trebuia guvernat, este cel al Reveriilor. Intransigența și hotărârea de a schimba din temelii sistemul existent până atunci, se conturează încă din debutul documentului, conturându-i două direcții principale: 1. Puterea absolută să fie în măsură să facă tot binele pentru stat, deciziile fiind luate de monarh și:

2. modalitățile de a menține statul fără ajutor străin, adică un sistem fiscal sănătos și o economie solidă.

Introducerea primei idei presupune o măsură cât se poate de revoluționară pentru acele timpuri, Iosif dorind umilirea și împovărarea marii nobilimi pentru că, spune el: nu cred că este foarte productiv în a exista mici regi și supuși măreți[…] cărora interesul și soarta statului să le fie indiferentă. Aversiunea manifestată împotriva aristocrației se datorează în principal imunităților fiscale de care aceasta beneficia și a diverselor privilegii care o plasau în afara jurisdicției imperiale. Obstinația cu care stările provinciale își apărau Constituțiile, impunându-se ca factori de putere în diferite zone intrau în contradicție cu ideile absolutiste și centralizatoare promovate de tânărul moștenitor.

Mergând pe aceeași linie de gândire afirma că, în schimbul protecției și al apărării drepturilor fiecare om datorează respect și loialitate statului, stat reprezentat de monarhul său. Așadar, el nu vede o altă cale de a conduce și administra statul decât monarhia centralizată, în care suveranul apără și reprezintă în același timp toate nevoile de bază ale supusului iar acesta din urmă datorându-i ascultare și respect. Nici o altă putere intermediară nu este tolerată în cadrul acestei ecuații pe cât de simple pe atât de eficace și logice. Justificarea concentrării puterii totale în mâinile suvernului este cât se poate de originală și ingenioasă reproducând din aceste rațiuni întregul pasaj după cum urmează: pentru a putea conduce o mașinărie atât de complexă ca statul, trebuie să existe un singur cap, chiar mediocru dar care valorează mai mult decât 10 capete care nu sunt capabile să se înțeleagă și să ajungă la un punct de vedere comun. Desigur, atacul este îndreptat împotriva adunărilor de stări provinciale, care în opinia lui Iosif, nu fac altceva decât să blocheze fericirea oamenilor, opunându-se inițiativelor luminate venite de sus. La nivel de retorică, viitorul împărat nu propune însă ca formulă de guvernare, monarhia absolută sau despotismul absolut ci una intermediară fundamentată pe argumentația juristului Cesare Beccaria în lucrarea sa despre infracțiuni și pedepse, publicată cu un an anterior și anume cea a despotismului limitat. Trebuie ca provinciile să înțeleagă avantajele instaurării unui despotism limitat, pe care eu îl propun. Intuim că, utilizarea expresiei despotism limitat nu face altceva decât să limiteze și să atenueze impactul psihologic pe care acesta l-ar fi putut avea asupra cititorilor, în realitate vizând implementarea unui regim cu caracter absolut.

Contradicția dintre ceea ce afirmă și ceea ce dorește este cât se poate de vizibilă și grăitoare: doresc să închei o înțelegere cu provinciile, cerându-le să-mi cedeze toată puterea pentru o perioadă de 10 ani, pentru a putea lua măsuri, fără a le consulta, înspre binele lor. Acest despotism instaurat pe o perioadă de zece ani ar fi suficient ca monarhul să-și impună proiectele promovând acea echitate între nobili și ceilalți supuși. Imediat după ce voi reuși să impun un asemenea sistem atenția mea se va concentra asupra nobililor cărora le voi impune o dublă taxă, în așa fel încât povara sarcinilor să cadă în mod egal asupra tuturor supușilor. Discursul său referitor la modalitățile de administrare a Imperiului se pliază perfect peste argumentația lui Beccaria, care afirma că cea mai bună formulă de a conduce un stat dominat de tirania corpurilor intermediare, este cea a despotismului luminat. Totuși, după o anumită perioadă de timp, această variantă de forță majoră va fi înlocuită cu cea a monarhiei constituționale.

Sacrificarea unui anumit segment al populației care s-ar socoti nedreptățită de un asemenea demers politic ar reprezenta în viziunea lui Iosif o pierdere neglijabilă atât timp cât majoritatea populației ar avea de câștigat pe termen lung. Plasarea binelui majorității deasupra intereselor unei anumite categorii sociale este o temă prezentă în scrierile epocii și prezentă atât în operele lui Beccaria cât și ale lui Rousseau și Montesquieu. Echitatea sarcinilor ar atrage după sine, în timp și egalitatea șanselor iar promovarea meritului personal în dobândirea funcțiilor publice ar aduce un incontestabil plus de valoare și eficiență statului. Înlocuirea sistemului de valori bazat pe ascendență cu unul întemeiat pe abilitățile individuale ale fiecărui individ, reprezintă o constantă a programului reformator inițiat de tânărul Iosif și pe parcursul scrierilor sale viitoare. Afirmația: meritul personal este totul, nu-l va părăsi niciodată, urmărind consecvent implementarea acestui principiu, atât în perioada coregenței cât mai ales în timpul domniei solitare.

Credința în capacitatea și potențialul supușilor săi este nelimitată, considerând că o bună parte din geniul acestora s-a pierdut fie datorită lenei, generată de imposibilitatea de a accede la funcții fie datorită opresiunii nobiliare care i-a deturnat de la aptitudinile lor reale privându-i de șansa de a activa într-un domeniu adecvat pregătirii și capacității lor. Ura împotriva privilegiilor izvorâte din naștere îl transformă în cel mai vehement contestatar al acestui sistem nedrept și anacronic, militând pentru desființarea lui. Soluția înaintată este promovarea urgentă a unui sistem bazat pe competențe și pe capacitatea individuală a fiecăruia de a se afirma prin muncă asiduă, însă doar în slujba suveranului și plătit de acesta.

Promovarea structurii bivalente a personalității împăratului, identificat în ipostaza binelui colectiv, respectiv ca parte a singurei posibilități de afirmare în cadrul construcției statale, reprezintă o componentă importantă a discursului său legitimizant, de despot luminat.

În ceea ce privește eficacitatea sistemului identificat de el cu o mașinărie, vine și aici cu soluții extrem de interesante: diminuarea numărului de acte oficiale emise de funcționari nepregătiți și fără inițiativă, care nu fac altceva decât să reproducă total sau parțial aspecte din documente emise în trecut și înlăturarea ineficienților și a leneșilor din aparatul administrativ fără a ține cont de rang sau titlu. Consecințele firești a unei asemenea întreprinderi ar consta în înjumătățirea personalului și oprirea hemoragiei monetare. Și în această chestiune rolul hotărâtor ar reveni unui singur cap, înzestrat cu putere de decizie ajutat însă de un consiliu consultativ. Diminuarea numărului de instituții prin comasare ar aduce un plus de eficacitate si ar reduce drastic birocrația sufocantă, credea Iosif. În loc să le separăm, continuă acesta, ar trebui să le unim.

Cascada ideilor reformatoare cuprinde și compartimentele juridic și militar, ale căror membri ar trebui numiți direct de împărat din supușii cei mai competenți și care au dat dovadă de o conduită ireproșabilă în domeniul lor de activitate. Reforma juridică trebuia în concepția sa, să aibă la bază o legislație uniformă care să garanteze aplicarea unitară a dreptului pe întreg teritoriul Imperiului Habsburgic. Pentru a se realiza acest deziderat, judecătorii trebuiau să cunoască și să interpreteze aceleași norme juridice iar acest lucru nu se putea îndeplini decât în situația unui corpus de legi identic. Având în vedere, mozaicul etnic și privilegial al Imperiului Habsburgic, un astfel de proiect de reformă părea, cel puțin în acel moment, o utopie.

O altă componentă a reformei juridice imaginată de Iosif era legată de separarea administrației de justiție, o condiție esențială împotriva arbitrariului celor puternici. În Transilvania, un prim pas în acest sens s-a realizat prin înființarea Tablelor Continue în 1763, o inițiativă care a zdruncinat autoritatea nobilimii comitatense. Profesionalizarea corpului de judecători în Ardeal, feriți de imixtiunile interesate ale aristocrației, punea o piatră de temelie extrem de importantă înspre apărarea drepturilor celor mulți. Posibilitatea oferită iobagilor de a înainta apel dincolo de jurisdicția comitatensă, subiectivă și direct interesată în păstrarea vechilor obicieuri, a oferit supușilor speranța într-o justiție imparțială și echitabilă. Nemulțumirea nobilimii față de această schimbare majoră, percepută ca o încălcare grosolană a constituției și o imixtiune intolerabilă în treburile interne ale Transilvaniei, s-a manifestat la dieta din 1791, când articolul XXXII reinstituie vechile jurisdicții: toate tribunalele celor trei națiuni ale marelui principat Transilvania, și anume cele civile, ecleziastice, penale, atât cele superioare, cât și cele inferioare, se vor restitui în structura și jurisdicția lor veche, legală și conformă cu diploma. ( trad. n). Diminuarea influenței nobiliare și controlarea instituțiilor de la nivel local, a reprezentat una din principalele direcții de acțiune a Curții vieneze pe parcursul secolului al XVIII-lea. Deși importantă, miza era dificil de atins într-un termen foarte scurt. Lipsa personalului numeros, calificat și suficient de fidel Vienei dar și imposibilitatea salarizării acestuia în contextul unei permanente crize financiare, întărite de rigiditatea sistemului constituțional al Transilvaniei, îngreunau excesiv de mult reformele acestui palier administrativ. Tocmai din acest motiv, destructurarea cvasi-totală a sistemului impus de habsburgi s-a petrecut într-un timp relativ scurt, venit paradoxal la capătul unei perioade de intense acțiuni reformatoare întreprinse de Iosif al II-lea. Cele două diete desfășurate la începutul anilor ’90, într-un climat dificil pentru monarhie, au permis o restitutio in integrum din partea stărilor Transilvaniei și revenirea la vechile instituții și practici constituționale.

Aceeași viziune unificatoare o are și asupra administrării diferitelor provincii, imaginând o singură Cancelarie pentru Austria și Boemia, cu un singur cap bun care să gestioneze lucrurile. Cât privește Ungaria, lucrurile sunt mai complicate deoarece această parte a Imperiului stagnează din toate punctele de vedere, impunându-se măsuri pentru stimularea comerțului, creșterea populației și educația tinerilor. O atenție deosebită trebuie acordată oamenilor în vârstă, încremeniți în ideile lor, cărora trebuie să le demonstrăm că nu vrem să le atacăm privilegiile, cu toate că nu simțim niciun respect pentru ele , ci că acționăm înspre binele și prosperitatea lor. Iosif este convins că problema Ungariei este una deosebit de spinoasă, orice acțiune necugetată ar putea avea implicații extrem de nefaste pentru monarhie. De aceea propune ca măsurile modernizatoare de acolo să fie întreprinse doar atunci când suntem siguri că vom reuși în ceea ce ne propunem. Una dintre soluțiile sale pentru această parte a Imperiului este anihilarea marii nobilimi care s-ar putea realiza prin două metode: fie acordarea de onoruri, prin atragerea acestora la Curte fie prin frică. Dacă prima sugestie va fi folosită de Maria Tereza prin înființarea acelui corp de gardă maghiar în 1765, realizarea celei de-a doua în viziunea moștenitorului s-ar putea realiza prin atragerea de partea monarhiei pe de o parte a nobilimii mici, prin numirea unor membri ai acestora în funcții la nivel local iar pe de altă parte prin susținerea consecventă a iobagilor împotriva tiraniei nobililor. Iosif promovează aici principiul enunțat de Machiavelli și folosit de înaintașii săi habsburgi, divide et impera.

În cazul Transilvaniei, Iosif consideră că problema a fost pusă greșit încă de la început iar privilegiile Principatului trebuiau anihilate încă de la încorporarea acestuia în Imperiu. Consideră ca fiind inacceptabilă situația acestei provincii care dacă consideră că nu-i convine ceva din ceea ce suveranul îi cere, chiar dacă este just, se poate opune. Desigur aici se referă la Dietă, un factor de opoziție în calea inovațiilor habsburgice, instituție înlăturată pentru aproape o jumătate de secol de la exercitarea oricărei forme de control asupra puterii centrale. Inăsprirea controlului autorităților centrale asupra Transilvaniei s-a accentuat odată cu debutul deceniului 7, culminând în perioada domniei împăratului Iosif al II-lea cu ample reforme administrative, religioase, sociale, fiscale și juridice. Practic, programul reformator expus în Reverii și în Memorandumul din 1765 vor fi aplicate odată cu preluarea solitară a puterii în 1780, dovadă că principiile și concepțiile referitoare la restructurarea statului nu s-au schimbat în toți acești ani.

Partea a doua a programului, vizează domeniul fiscal, gândind diferite variante de creștere a veniturilor statului pe care nu le vom detalia aici. Un aspect important al planului se referă desigur la împovărarea și umilirea marilor nobili care prin diferite artificii vor trebui taxați dublu sau chiar triplu față de un om obișnuit. Creșterea veniturilor ar însemna conform raționamentului viitorului împărat, o armată bine înzestrată cu o capacitate sporită de a asigura protecția supușilor și un sistem administrativ consolidat care să acționeze înspre fericirea contribuabililor.

Deși generos în informații și în soluțiile pe care le propune, din lectura documentului desprindem trei coordonate principale: utilitatea supusului, ridicat din starea de ignoranță și supus autorității statului reprezentat de monarh; raționalizarea resurselor și eficacitatea administrației. Toate aceste concepte folosite în argumentarea ideilor se leagă în principal de persoana monarhului, care rezolvă, selectează, impune, gândește soluții pentru Imperiu. Centrarea discursului în jurul rolului său providențial, de legislator și apărător al celor năpăstuiți de soartă, trădează ideile sale absolutiste. Desigur, munca și sudoarea eforturilor civilizatoare vor avea ca finalitate un imperiu modernizat, cu cetățeni activi și interesați de soarta statului în care trăiesc fiind oricând gata să-și dea viața pentru pentru el și suveran. Înlocuirea religiei ca factor uniformizator al Imperiului cu o viziune centralistă axată pe persoana monarhului, ca unic și singur factor de identitate pentru provinciile sale disparate, reprezintă elementul de noutate utilizat de Iosif în guvernarea sa. Viziunea sa este fundamental diferită de cea a împărătesei mame, care vedea religia catolică ca fiind liantul între provinciile Imperiului, acționând în consecință. Chiar dacă nu tratează aspectele religioase în documentul prezentat mai sus, ele se vor regăsi într-o lucrare viitoare, respectiv în memorandumul din 1765.

Reveriile înfățișează viziunile din tinerețe ale lui Iosif, document de mare interes atât pentru biografii acestuia cât și pentru istoricii care se ocupă cu istoria Imperiului Habsburgic. Sunt cu atât mai importante, cu cât identificăm în discurs, concepțiile și așteptările viitorului împărat în ceea ce privește guvernarea imperiului. Deși, probabil prea avangardiste și utopice pentru societatea acelor timpuri și cu siguranță pentru diversitatea etnică și culturală a imperiului pe care-l conducea, ele l-au transformat pe Iosif al II-lea, în despotul luminat prin excelență.

În memorandumul din 1765 când se dezice formal de Reverii, cu siguranță se referă la acele pasaje legate de nobilime, mult prea virulente pentru contemporanii săi. Un rol în această schimbare de atitudine i-a revenit cu siguranță Mariei Tereza și consilierilor ei, îngrijorați de reacția nobilimii maghiare. În celelalte chestiuni nu doar că a păstrat tonul dar chiar și-a accentuat argumentația. Și-a păstrat ideile legate de centralizarea statală și chiar le-a aprofundat, reînnoind critica la risipa de timp și bani a diferitelor paliere ale guvernării, precum și asupra calității și motivației oficialilor). Singura diferență constatată între cele două documente este percepția diferită pe care o are asupra activității cancelarului Kaunitz, inițial acuzat pentru proasta gestiune a afacerilor statului.

Deși în memorandum, Iosif nu mai face nicio mențiune referitoare la aristocrație și la constituțiile provinciale, aparenta modificare de atitudine, este neverosimilă din cel puțin două motive. În primul rând, timpul scurs între redactarea celor 2 documente este foarte scurt, nici 2 ani, perioadă insuficientă pentru o atare schimbare de atitudine. Apoi, atitudinea manifestată față de nobilime pe toată durata vieții sale, denotă o ostilitate înverșunată și constantă față de perpetuarea privilegiilor nobiliare, a constituțiilor provinciale și a exceptării claselor privilegiate de la taxare. În aceeași ordine de idei, refuzul de a fi încoronat ca rege al Ungariei, după moartea împărătesei mame, conturează ideea unui refuz al respectării Constituției și a drepturilor și libertăților care izvorau de acolo. Mai mult decât decât atât, atitudinea sa în fața stărilor din Brabant (1789), cărora le pune în vedere că: Nu am nevoie de încuviințarea voastră ca să fac bine, trădează concepțiile sale din Reverii referitoare la ideea de egalitate și justiție socială.

Între textul Reveriilor și cel al Memorandumului, există similitudini izbitoare în privința concepțiilor privind reformarea, eficientizarea și profesionalizarea administrației. Toate aceste elemente erau definitorii în cadrul eforturilor sale de centralizare statală și trebuiau implementate cu prioritate. Dorința, de a crea un Cabinet cu miniștri responsabili, face de asemenea obiectul gândurilor sale din cele două documente amintite mai sus. Prezența unor miniștri competenți și fideli, care să gestioneze situația finanțelor, armatei, cenzurii, nu ar face altceva decât să propulseze statul către bunăstare.

Ca o concluzie, Iosif promovează în Reverii ideea de unitate și nu de despărțire, de reducere a aparatului birocratic statal și de centralizare a puterii de decizie. Considera că o raționalizare a cheltuielilor și o eficientizare a modului de lucru al personalului ar putea aduce enorme beneficii statului. Totodată despotismul, reprezenta în viziunea lui, singura variantă viabilă pentru administrarea Imperiului și bunăstarea supușilor săi.

Pe lângă Reverii și Memorandum, care în principiu tratează aceleași chestiuni, mai există încă un act de o deosebită valoare pentru biografia intelectuală a împăratului și pentru istoria Imperiului Habsburgic, actul numit Hirtenbrief (scrisoarea pastorală).

La sfârșitul anului 1783, Iosif al II-lea a emis ceea ce în istoriografie poartă numele de Hirtenbrief sau Scrisoarea pastorală, în care își face publice intențiile sale referitoare la viziunea și scopurile guvernării, practic reluând și oficializând toate ideile exprimate în Reverii și Memorandum. Printre temele centrale ale documentului se numără bineînțeles concepțiile iluministe referitoare la slăbirea și eliminarea prejudecăților și superstițiilor medievale pe care împăratul le exprimă prin următoarele cuvinte: Nu am fost mulțumit să ordon doar ci am muncit alături de oamenii mei să dezvolt[…] să remediez situațiile care proveneau din prejudecată și obiceiuri vechi, adânc înrădăcinate, prin intermediul educației și prin confruntarea lor cu rațiunea, cu faptele. Ideea de iluminare prin educație reprezintă și una din temele lui Rousseau care vede acest compartiment drept singura modalitate de a elimina prejudecata și superstiția din viața oamenilor. Faptul că Iosif își însușește acest mijloc de iluminare și îl utilizează în programul său reformator nu face altceva decât să vină în sprijinul teoriilor care-l plasează pe acesta, în galeria monarhilor luminați, atinși de spiritul rațional și umanitar al epocii.

O altă constantă ale cărei origini le putem identifica în scrierile sale trecute este fără îndoială zelul pe care acesta îl promovează în folosul statului și al oamenilor, exprimat prin promovarea binelui general: Am încercat să insuflu fiecărui servitor al statului, dragostea pe care eu o simt față de bunăstarea generală a oamenilor și zelul necesar pentru a o realiza. Din asta derivă, în mod necesar că fiecare dintre noi trebuie să pună deasupra interesului personal, binele majorității. Aceeași concepție unificatoare și nediscriminatorie apare și în problema provinciilor și religiei, văzute ca un întreg și integrate aceluiași sistem de guvernare. Prin paralelele grăitoare între corpul statului și cel uman: dacă o parte a corpului este nesănătoasă, toate suferă iar în această situație, trebuie ca fiecare organ să contribuie la recuperare după putințele proprii, promovează centralizarea Imperiului văzut ca un întreg, ca o structură indisolubilă și omogenă. Totodată unitatea, este intuită aici prin prerogativa legislativă, acordată doar suveranului, în beneficiul provinciilor și desigur fără implicarea corpurilor intermediare. Partea nesănătoasă a organismului reprezintă alteritatea, privilegiile și constituționalismul anumitor zone marginale ale Imperiului, refractare la lumininile ce vin de sus.

Forțând o comparație între viziunea politică a Mariei Tereza și cea a lui Iosif al II-lea, referitor la modul de exercitare al puterii și al priorităților de guvernare vom observa o tot mai pronunțată separare începând cu deceniul 8, când influența lui Iosif și inițiativele lui devin tot mai prezente în viața politică. Aplicarea unui șir de reforme în Imperiu, efectuate la sugestia lui între 1771 și 1776 s-au datorat în mare măsură vizitelor pe care acesta le-a efectuat în câteva provincii ale monarhiei, printre care și Transilvania în 1773. Observarea directă a realităților și familiarizarea cu problemele supușilor l-au transformat profund pe tânărul împărat, i-au ghidat pașii și i-au întărit dorința de a guverna conform propriilor sale viziuni politice. Înnoirile efectuate în această perioadă, deși considerate a fi o piatră de temelie pentru edificiul viitor, nu erau suficiente în accepțiunea lui Iosif. Ele trebuiau să continue și să fie aplicate cu mai multă fermitate decât până atunci. Firea sa nerăbdătoare și perfecționistă îl determina să forțeze tot mai mult schimbarea și să deteste vorbăria inutilă precum și planurile de reformă neaplicate sau nereușite ale împărătesei și ale consilierilor săi.

Conflictul deschis care l-a avut cu cancelarul Kaunitz, principalul sfătuitor al Mariei Tereza l-a îndepărtat și mai mult de viziunea moderată a împărătesei privind politica de reformare a Imperiului.

Abordarea principilor de guvernare a lui Iosif al II-lea se remarcă printr-un centralism pronunțat și prin dorința de a impune soluții unitare tuturor provinciilor Imperiului. Credința sa într-un stil spartan de conducere era dublată de un spirit al secolului XVIII, care întărea încrederea în capacitatea conducătorilor de a încuraja populația și comerțul. El favoriza ideea potrivit căreia, avansarea în funcții a oficialilor să se facă după meritele personale și nu după starea socială din care provenea unul sau altul: tout est au mérite personel. Privea rangul social moștenit, revendicativ de favoruri fiscale, ca o modalitate ușoară de a ajunge în serviciul guvernamental, drept dăunător statului. Pentru Iosif, suveranul era doar purtătorul de cuvânt al statului, o entitate independentă, pe care toți trebuie să-l promoveze. În cadrul organizării guvernamentale, dorea o mână forte la centru, care să controleze o cancelarie unitară și care să unească toate departamentele existente. De asemenea considera că orice conducător trebuie să-și viziteze teritoriile și să vadă problemele, acolo unde se găsesc ele, la locul faptei. În raportul întocmit după vizita în Italia din 17 mai 1775, și-a întemeiat concluziile bazându-se pe inspecția efectuată personal și nu pe citirea unor rapoarte expediate de vreun organ al statului. Vizitele în Banat și Ungaria (1768, 1770), Italia (1769, 1775), Transilvania (1773, 1783 și 1785), Galiția (1773, 1780), Boemia (1771, 1779) au confirmat această tendință a împăratului călător. Fidel principiilor abordate de Rousseau în Contractul Social, considera că un împărat trebuie să-și cunoască provinciile și supușii și nu să guverneze pe baza unor rapoarte întocmite de oficiali cu credibilitate îndoielnică. Totuși, nu condamnă provinciile, ci aruncă vina asupra aparatului central de la Viena și anturajului de la Curte, care s-a obișnuit să discute și să decidă în problemele transilvănene fără o corectă informare asupra acestora. Din această cauză, raportul final inserează între factorii responsabili pentru proasta guvernare a provinciei ceea ce el desemna ca fiind: totala necunoaștere a realităților acestei provincii din partea tuturor consilierilor și referenților Majestății voastre de la Curte.

Într-una din scrisorile adresate marelui duce Pavel al Rusiei, Iosif își expune foarte clar viziunea pe care o are despre rolul monarhului și al cetățeanului respectiv despre modul în care trebuie administrat statul: Este foarte dificil să ai grijă de fericirea indivizilor fără să afectezi întregul corp și aparent sub protecția unor legi și a unui sistem bun, fondat și modelat în concordanță cu spiritul și caracterul națiunii precum și cu poziția geografică a statului, fiecare cetățean ar trebui să găsească o soluție prin care să devină fericit dacă beneficiază de inteligență și este dispus să depună efort în sensul acesta – rolul suveranului în această întreprindere este de apărător al legilor și de scut împotriva violenței, administrând banii care i-au fost întrebuințați de supuși doar cu acest scop [trad. n].

Cât privește domnia propriu zisă a lui Iosif al II-lea, aceasta revendică din toate punctele de vedere apartenența la ceea ce reprezintă despotismul luminat. Legislația promovată de el avea la bază perceptele iluministe de la acea vreme, desigur, aplicate în concordanță cu realitățile existente. În domeniul administrației, Iosif tindea spre o uniformizare a oficiilor la vârf. Comasarea Cancelariilor aulice din zona provinciilor ereditare într-una singură sub conducerea unui cancelar suprem precum și subordonarea cancelariei illirice și transilvane celei maghiare, sunt grăitoare în acest sens.

Aversiunea pe care o avea față de privilegiați și orice fel de imunități, care nu se bazau doar pe merit este bine cunoscută, fiind expusă mai sus. El de altfel a renunțat la dreptul de a fi încoronat ca rege al Ungariei și la jurământul de credință datorat acestei provincii.

Domeniul justiției s-a bucurat de asemenea de atenția monarhului care în cei 10 ani de conducere efectivă a depus nenumărate eforturi de a despărți administrația de justiție. Proces început încă din timpul Mariei Tereza, a fost continuat cu elan de Iosif mai ales prin promulgarea codului civil, a celui penal revizuit care interzicea pedeapsa cu moartea iar dreptul de procedură a fost ordonat.

Piesa de rezistență a întregului esafodaj instituțional iozefin a gravitat în jurul politicii de toleranță religioasă. Prin Patenta Toleranței Religioase emisă la 13 octombrie 1781 se acordau drepturi civile egale tuturor comunităților mai mari de creștini necatolici precum și libertatea cultului. Această liberalizare a cultelor religioase marchează începutul unei noi ere în politica bisericească austriacă care a dus în final la deplina egalitate în drepturi a tuturor comunităților religioase din Imperiu.

Abordarea politică a lui Iosif reflectă o viziune total diferită de cea a împărătesei mame, care de altfel explică desele conflicte pe care le-a avut cu aceasta. Dorința lui Iosif era nu să reformeze, ci să reconfigureze în totalitate sistemul politic al imperiului, iar planurile sale transmise împărătesei în 1773 îl transformau într-un fel de dictator. Maria Tereza era mai mult decât conștientă de intențiile radicale ale tânărului suveran și încerca pe cât posibil să-i tempereze pornirile reformatoare. Credințele lui în libertatea religioasă, în anihilarea celor privilegiați pentru a ocroti bunăstarea majorității, în principiul libertății absolute, ar fi distrus statul dacă ar fi fost puse în practică, îl avertiza ea în Decembrie 1775. De altfel remarca făcută de împărăteasă s-a dovedit a fi cât se poate de reală, experimentul iozefin lung de 10 ani reprezentând un veritabil eșec. Cu câteva excepții toată opera sa reformatoare a fost retrasă de către împărat pe patul de moarte. Ideile sale, cu adevărat avansate pentru acele timpuri, nu au fost dublate și de o receptivitate pe măsură din partea celorlalți factori de decizie, nici de la nivel central, nici de la cel local. În afara unor consilieri apropiați, marcați de asemenea profund de ideile epocii și care i-au susținut elanul reformator, majoritatea miniștrilor erau fie sceptici fie total neîncrezători în program. Opoziția radicală și hotărâtă a stărilor privilegiate din Ungaria și Transilvania care au apărat vehement Constituția, a dus Imperiul în pragul războiului civil. Acesta a fost și motivul, pentru care, noul împărat Leopold al II-lea, hotărăște să renunțe la planul nebunesc al fratelui său, respectiv să redea toate drepturile și privilegiile națiunilor și să renunțe la dreptul de imixtiune în treburile interne ale Ungariei și Transilvaniei.

Două ar fi concluziile pe care le-am putea desprinde din acest subcapitol, referitor la principiile de guvernare promovate de habsburgi în secolul al XVIII-lea. Prima, pentru perioada domniei împărătesei Mariei Tereza iar a doua pentru cea a lui Iosif al II-lea.

Cât privește poziția politică a Mariei Tereza vis-a-vis de promovarea unui program de reforme, care ar fi urmat să modernizeze atât administrația centrală cât și cea locală a imperiului, nu există nici un dubiu. Împărțirea autorității politice, după 1765 cu Iosif al II-lea, sfaturile primite de la Kaunitz în calitate de consilier și prieten precum și tendințele de a se implica cu totul în modernizarea statului, confirmă elanul reformator și măsurile de modernizare ale împărătesei. Totuși, Maria Tereza, cu greu poate fi încadrată în galeria despoților luminați, așa cum o califică istoriografia mai veche sau mai nouă. Cel puțin dacă ar fi să facem o comparație cu filosofia, tenacitatea și dorința de schimbare a fiului ei, Iosif al II-lea, diferența este mai mult decât evidentă. Mai mult decât atât, așa cum dezvăluie în propriul memorialul, aflat în contradicție clară cu perceptele iluminismului, împărăteasa considera că puterea îi vine direct de la Dumnezeu, concepție care o apropie mai mult de suveranii medievali decât de cei luminați. Se considera mama poporului dar în nici un caz nu credea că puterea derivă de la acesta. Ostilitatea față de toleranța religioasă și față de Iluminismul francez erau cronice, îndepărtând-o de ceea ce înseamnă un despot luminat în adevăratul sens al cuvântului.

Vroia să limiteze pretențiile stărilor, însă, era absolut împotriva ideii lui Iosif ca promovarea în funcțiile de conducere să se efectueze după principiul meritului personal și nu după cel al ierarhiei sociale. Concepția ei despre lume era izvorâtă din catolicismul baroc, o încredere neclintită în Dumnezeu conferind suveranei un reazăm sigur în cele mai critice și dramatice împrejurări. Gândirea iluminismului i-a fost și i-a rămas antipatică până la final, în schimb a avut încredere în bărbați precum Haugwitz, Kaunitz, Van Swieten și Sonnenfels, receptivi cu toții la noile idei ale vremii. Respectând granițele istorice ale țării, domnia Mariei Tereza a conferit entității statale un liant puternic, întărind în chip considerabil conștiința de stat. Realizările și cuceririle politice, administrative și culturale din epoca sa au avut efecte benefice pentru toate țările și popoarele Imperiului. Deși, per ansamblu, imperiul a cunoscut o perioadă de vizibilă reformare în timpul domniei Mariei Tereza, scopul acestor înnoiri vizau mai degrabă creșterea capacității de plată a provinciilor decât fericirea supușilor. Viziunea, concepțiile și mijloacele promovate în guvernarea imperiului său, o transformă mai degrabă într-un monarh medieval luminat decât într-un despot luminat de secol XVIII.

Iosif pe de altă parte a fost ceea ce se poate numi despotul luminat prin excelență. Era animat de o dorință arzătoare de a schimba fundamental bazele instituționale ale statului și să-l transforme într-un loc al bunăstării pentru toți cetățenii săi. Numeroasele reforme implementate dar și celelalte rămase doar la stadiul de proiect, vorbesc de la sine de voința și puterea de muncă uluitoare de care împăratul a dat dovadă în doar cei zece ani de domnie solitară. Dorința arzătoare de a schimba imperiul din temelii, fără să se gândească și la eventualele repercusiuni, îl transformă într-un naiv, într-un fel de Rousseau al Imperiului Habsburgic. Privite în ansamblul lor, toate deciziile luate pentru bunăstarea poporului și în special a claselor defavorizate și asuprite au rămas multă vreme în memoria acestora. În Transilvania circulau povești despre Bunul Împărat Iosif chiar și la începutul secolului XX, imaginea acestuia marcând profund imaginarul colectiv țărănesc. Iozefinismul nu s-a sfârșit însă o dată cu moartea împăratului, ci el a marcat, dimpotrivă, în multe privințe concepția despre lume a unei părți mari a păturilor celor mai active din punct de vedere spiritual și ale celor mai interesate din punct de vedere politic din Monarhia Habsburgică până în ultimele momente ale acestui Imperiu. Ideile iozefinismului au marcat, în diferitele lor variante, concepția ulterioară despre stat a înalților funcționari, a ofițerilor, sau chiar a numeroșilor clerici.

CAPITOLUL VI

DIETELE ANILOR 1790-1792 ȘI RECALIBRAREA CONSTITUȚIEI

6.1. Dieta din 1790-1791

6.1.1. Contextul politic

Năruirea sistemului impus de Iosif al II-lea în cei zece ani de domnie (1780-1790), l-a determinat pe fratele și succesorul său, Leopold al II-lea, să convoace Dieta Transilvaniei, după o pauză de aproape 30 de ani. Congregația trebuia să rezolve conflictele apărute între centru și periferie pe parcursul celor câtorva decenii de domnie neconstituțională. Nemulțumirea Stărilor venea din faptul că în toată această perioadă, inițiativa legislativă a venit de la Viena, fără a primi însă sancțiunea constituțională din partea Dietei. Procedura nesocotea legislația Transilvaniei care stabilea prin articolul zece al Diplomei Leopoldine, că Dieta reprezenta forul prim de dezbatere a tuturor chestiunilor publice.

Accentul Congregației Generale din 1790-1791 viza restaurarea vieții constituționale și a legiuirilor Principatului, neîngăduindu-se nicio abatere de la conținutul și spiritul acestora. Principalele texte de lege emise anterior, sunt redactate integral printre articolele dietei, scoțând în evidență încă de la debut, caracterul restaurativ al Adunării. Prima din această listă este bineînțeles Diploma Leopoldină (cu precizarea că toți succesorii maiestății sale au obligația de a o întări la încoronare), a Pragmaticei Sancțiuni, a celor două formule ale jurământului principelui și stărilor ș.a.m.d.

6.1.2 Articolele de lege ale Dietei din 1790-1791

Prefața Dietei face o scurtă incursiune în istoricul relației instituționale, desfășurată între cei doi suverani, Iosif al II-lea și Leopold al II-lea cu Stările Transilvaniei în vederea convocării unei Comiții pentru anul 1790. Bucuria nedisimulată a ordinelor se face simțită încă din primul paragraf: După multă așteptare, acum în anul o mie șapte sute nouăzeci, din providența divină și din bunătatea și îndurarea auguștilor principi, a sosit acea vreme de bucurie mult așteptată în Principat, când le era permis corpurilor și ordinelor să susțină Comiții generale, legale, libere, urmărind obiceiurile strămoșești bazate pe legi fundamentale, anunțând solemn aceste adunări prin documente legale, având posibilitatea cu acele ocazii să discute despre și să aducă decizii privitoare la toate chestiunile lor comune [trad.n.]. Apelul pe care ordinele îl fac la tradiția strămoșească, dorește să reinstituie acea dualitate a puterii, juridic împărțită între principe și Stări dar pierdută în ultimele decenii, prin încălcarea pactului de către cel dintâi. Starea de neliniște și perpetuă agitație resimțită de ordinele Transilvaniei, putea fi înlăturată, în viziunea acestora, doar de manifestarea acelui suprem gest de îngăduință, adică de anunțarea unei Diete generale.

Leopold dă dovadă de tact diplomatic în relația sa cu ordinele prin emiterea și publicarea unei scrisori de garanție, care dorea să liniștească Stările, garantându-le totodată drepturile, privilegiile și libertățile, dar și anunțarea unei Diete. Din punctul de vedere al simbolismului politic, acțiunea a reprezentat primul pas înspre reclădirea încrederii reciproce între cele două entități politice prin intermediul ficțiunii juridice a contractului social (Dând dovadă de cea mai de apreciat dispoziție regală, acesta a făcut apel la corpuri și ordine, ca acestea să încheie cu el legământul permanent al iubirii eterne și al încrederii reciproce). Parafarea înțelegerii a urmat obiceiul străvechi, prin depunerea jurământului de fidelitate din partea stărilor și a celui care confirma păstrarea neatinsă a tuturor legilor, drepturilor și libertăților nobilimii, din partea suveranului.

Odată finalizată partea formală, debuta pasul următor, adică discutarea propunerilor regale, respectiv a dorințelor și plângerilor generale și particulare ale Principatului. Voința Stărilor, după cum prea bine reiese din textul acestui preambul era de a: îndepărtarea insultelor suferite, restaurarea drepturilor noastre și promovarea binelui Principatului.

Articolul unu intitulat: Despre succesiunea ereditară a Sfintei Sale Maiestăți în Marele Principat al Transilvaniei și despre solemnitatea primirii jurământului din partea ordinelor transilvănene[trad. n.], vorbește despre mecanismele juridice statornicite în Pragmatica Sancțiune, care i-au permis lui Leopold al II-lea să preia tronul după moartea fratelui său, în 1790. De asemenea, detaliază procedura amintită anterior a jurămintelor reciproce din partea Stărilor și Principelui, angajați solemn în vederea obținerii binelui comun.

Lecturarea rescriptului asigurator în plenul Dietei în care se garantau drepturile și privilegiile cetățenilor de către comisarul regal plenipotențiar, a fost urmat de jurământul Stărilor, care se depunea în două rânduri conform procedurii. Prima dată se rostea în fața comisarului regal, imediat după citirea rescriptului imperial care deschidea oficial Dieta și a doua oară în ședința publică a ordinelor, în conformitate cu formula de jurământ prescrisă în articolul patru din anul 1744. Jurământul regal intermediat de comisar încheia această etapă . Dialogul legislativ începea după autentificarea jurământului cu sigiliile celor trei națiuni și a Guvernului Regal, respectiv prin expedierea acestuia și a dorințelor și plângerilor Stărilor, la Viena, urmate de răspunsul suveranului.

Articolul al doilea instituie obligativitatea succesorilor Maiestății Sale de a reconfirma de fiecare dată Diploma Leopoldină, documentul de bază încheiat prin voință liberă între împăratul Leopold I și Principatul Transilvaniei. Deși întors simbolic în Coroana Ungariei după mai bine de o sută de ani, textul legii accentuează distincția față de Ungaria, precizând că Principatul nu poate fi repus în vechea sa stare de pe vremea voievozilor sau să fie forțat din nou la încorporare, decât cu insultarea drepturilor și legilor proprii ale acestuia.

Evoluția autonomă a Transilvaniei, după dezmembrarea Regatului Ungariei în secolul al XVI-lea, s-a perpetuat atât pe parcursul secolului al XVII-lea dar și după încorporarea Principatului în Monarhia Habsburgică. Formal reîntoarsă în Coroana Maghiară la sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania își păstra însă statutul separat față de Regat prin perpetuarea propriilor ei legi și instituții, conturate într-o lungă perioadă de timp. Identitatea politică și juridică a ardelenilor, s-a tradus prin refuzul acestora de a anula constituția și de a se supune jurisdicției instituțiilor reprezentative ale Ungariei.

Cu toate acestea, către mijlocul secolului al XVIII-lea, în condițiile ofensivei politicii absolutiste în Principat și a eludării privilegiilor nobiliare, se constată o anume apropiere între elita politică a celor două țări și în special a celei maghiare. Încercările de apropiere în vederea formării unui front comun, care să respingă asaltul normativ al Vienei, a fost sesizat de împărăteasă și sancționat ca atare. Prin urmare, Maria Tereza a ridicat Principatul, prin decretul din 2 noiembrie 1765, la rangul de Mare Principat, precizând că acesta este guvernat de propriile legi și instituții și nu este supus nici unui alt regat. Consolidarea statutului provinciei venea totodată și în întâmpinarea stăruințelor cancelarului Kaunitz, care dorea izolarea politică a Ungariei, reticentă la orice formă de schimbare. Încercările repetate ale reprezentanților maghiari de a include pe noua stemă a Principatului crucea dublă, ca semn al legăturii cu Ungaria, s-au lovit de refuzul lui Kaunitz, responsabil cu problemele heraldicii. Se pare că nici guvernatorul Samuel Bruckental nu era străin de această măsură, interesat direct de ruperea totală a legăturilor pe care le mai avea Ungaria cu Principatul Transilvaniei. De altfel, opinia publică din Principat, și mai ales cea săsească era ostilă unei astfel de inițiative. Interpelat de Maria Tereza, contele Bethlen a mărturisit că foarte puțini transilvăneni doresc alipirea țării la Ungaria.

Situația ia o cu totul altă turnură după accederea pe tron a lui Iosif al II-lea. Reformele promovate de acesta atentează la autonomia Principatului, a cărui Cancelarie Aulică este unificată cu aceea a Ungariei prin rescriptul din 14 august 1782. Noua instituție se numea Cancellaria regia Hungarico-Transylvanica Aulica, ardelenii urmând să primească doar un oficiu de vicecancelar.

Dizolvarea reprezentanței specifice Transilvaniei în capitala Imperiului, într-o instituție comună cu a Ungariei, echivala cu pierderea autonomiei, lucru considerat inacceptabil de Stări. Reacția Dietei din 1790-1791, vine prompt în întâmpinarea acestei probleme constituționale, prin publicarea integrală a Diplomei Leopoldine în textul articolului al doilea. Inițiativa reafirma cu fermitate dorința factorilor politici din Transilvania de a păstra intactă autonomia Principatului, anulând în acest fel toate dispozițiile contrare.

Articolele trei și patru stabilesc ordinea în care Stările și reprezentantul plenipotențiar al maiestății sale, depun jurămintele în cadrul Dietei, probleme dezbătute în pasajele anterioare.

Următorul confirmă textul articolului șase al anului 1744, care stabilea că atât nobilii cât și cetățenii care depun jurământul de supunere în fața principelui, au de asemenea datoria de a depune fiecare și jurământul uniunii. În plus, cei care dețin o demnitate publică au datoria ca pe lângă jurământul prescris mai sus față de principe să presteze și jurământul de uniune. Regula se menține și pentru cei care ajung la vârsta consimțământului și au primit dreptul la prezență și alegere cu ocazia Dietei. Este de fapt o reconfirmare a Uniunii de la Căpâlna din 1437, una dintre piesele fundamentală în istoria constituționalismului ardelean, statornicită succesiv în legislația secolelor XVI-XVIII.

Articolul șase revine, clarifică și stabilește statutul juridic al Principatul Transilvaniei. Se afirmă din nou apartenența Principatului la Coroana Maghiară, cu mențiunea că se răsfrânge doar asupra drepturilor de domnie și moștenire pe care suveranii habsburgi le au asupra ambelor țări. În acest sens se recunoștea autoritatea Dietei de la Bratislava din 1687, care stabilea succesiunea pe linie filială, preluate în conținutul acordului de la Blaj din 1688, extins apoi și pe linia fiicelor prin articolul de lege cu numărul trei din 1744 și corespunzător articolului din 1723. Datorită legilor și reglementărilor proprii, nesupuse niciunui alt regat, guvernarea Transilvaniei va fi exercitată în concordanță cu prevederile constituției proprii și nu în concordanță cu prevederile altor ținuturi moștenite. Individualitatea Transilvaniei era garantată și întărită prin statutul de Mare Principat, primit în 1765 și încorporat în constituția acesteia. Aceste prevederi garantau că drepturile istorice ale țării nu puteau fi limitate și nici insultate în niciun fel de circumstanțe.

Problemele constituționale ale guvernării sunt tratate prin intermediul articolului șapte, Despre puterea legislativă comună a Principelui cu Stările, prin care se recunoaște principiul bicefal al autorității legislative în Principat, reprezentat de Principe și Stări. Potrivit perceptelor constituționale formulate de Ștefan Werböczy în Tripartit și consolidate ulterior prin practică, legile regatului nu rezultau din voința monarhului ci, reprezentau voința comună împărțită între stări și rege. Mai mult decât atât, paragraful trei îi interzice principelui să conceapă legi care să dăuneze privilegiilor și libertăților națiunii maghiare. Pe de altă parte, populus deținea dreptul de inițiativă legislativă în materia binelui comun, pe care avea obligativitatea de a le prezenta ulterior în scris monarhului, pentru promulgare. Sancțiunea princiară, constată Tripartitum-ul la articolul patru, conferea acestora forța legală necesară implementării în practica juridică.

Articolul nu face altceva decât să obțină reconfirmarea dreptului statuat în Tripartit, că dreptul de a elabora, abroga și interpreta legile aparținea în comun Principelui și Stărilor adunate legal în Dietă. Prin acest paragraf s-au pregătit interdicțiile impuse Principelui de la cel următor.

Precizam în introducerea acestui capitol că refacerea contractului dintre Monarh și Stări a făcut un prim pas important, după prestarea jurămintelor reciproce în debutul acestei Diete. A doua etapă a reconcordiei a avut loc însă prin intermediul articolului opt, Despre exercitarea legală a puterii executive, unde ordinele își stabilesc prioritățile în ceea ce privește modalitatea viitoare de guvernare a Transilvaniei. Încă din debutul paragrafului se instituie interdicția, confirmată de împărat, că acesta nu va guverna niciodată Principatul Transilvaniei prin edicte sau așa numitele patente, neacceptate de altfel la niciun tribunal al țării. Problemele veneau ca urmare a domniei lui Iosif al II-lea care a bulversat prin reformele sale tot sistemul constituțional al Transilvaniei, imediat după accederea sa la tron în 1780.

În cei zece ani ai domniei sale, Iosif a inițiat un experiment ghidat fiind de perceptele unui absolutism luminat care a încercat să schimbe structural sistemul de guvernământ al Imperiului. Reformele iosefine au vizat în principal emanciparea țăranilor, taxarea pământului nobiliar, introducerea unor noi coduri civil și penal, reforma administrației locale dar mai ales eradicarea tuturor privilegiilor nobiliare, care în opinia sa frânau dezvoltarea țării. Absolut toate reformele sale au fost introduse prin decrete sau patente, fără concursul stărilor reunite în dietă. Asaltul reformelor iosefine asupra privilegiilor nobilimii a fost dublat de o propagandă care avea ca țintă sistemul legislativ al Transilvaniei și care încerca să demonstreze că dreptul public caracteristic Transilvaniei a fost pervertit de interesele înguste ale unei nobilimii îngrijorate doar de prezervarea propriilor privilegii.

Pe de altă parte, emiterea de ordonanțe și patente nu reprezenta ceva neobișnuit în cadrul sistemului legislativ al Imperiului. În teritoriile Coroanei Maghiare, inclusiv în Transilvania, aplicarea acestui tip de legislație se sprijinea pe două principii. Primul se manifesta prin intermediul plenitudinii puterii, care aparținea monarhului în virtutea mandatului său. Acest precept a fost promovat destul de intens de Habsburgi pe parcursul secolului al XVIII-lea, deoarece permitea suveranului să emită legislație (ius legis ferendae) fără acordul Stărilor întrunite în Dietă. A fost parțial utilizat de Maria Tereza, în a doua parte a domniei sale, și deplin de împăratul Iosif al II-lea începând cu anul 1780.

Al doilea principiu decurgea din dreptul de supervizare pe care monarhul îl deținea, prevăzut în primul articol de lege al anului 1526. Această concepție încredința monarhului prerogativa de a-și toată folosi autoritatea, puterea și priceperea în toate aspectele guvernării, în cheltuirea chibzuită a banului public și în tot ceea ce privește apărarea, libertățile poporului și a celorlate nevoi ale regatului.

Dreptul de supervizare putea fi manifestat într-o gamă destul de largă de probleme, dar mai ales în ceea ce privește administrația și justiția. În această categorie se încadrau de exemplu circularele imperiale. Cele mai importante acte normative emise de suveran și care derivau din acest principiu, erau însă patentele și rescriptele. Primele aveau puterea de a interveni în modificarea și completarea legilor, acolo unde acestea erau deficiente sau nu mai corespundeau nevoilor practice, în timp ce rescriptele (din latinescul rescriptum = a răspunde în scris) sprijineau implementarea legii în practică.

Patentele normau pentru o paletă largă de materii, cu acoperire destul de generală, pornind de la problemele educației, religiei și mergând până la cele agrare. Cele mai notorii astfel de reglementări au fost: Certa Puncta emisă în 1769, care stabilea îndatoririle iobagilor și jelerilor față de nobili; apoi, Ratio Educationis totiusque Rei Litterariae per Regnum Hungariae et Provinciae eidem Adnexas, privind reforma învățământului emis la 22 august 1777; Edictul de Toleranță (1781); Patenta de desființare a dependenței personale (1785) emisă de împăratul Iosif al II-lea în urma răscoalei condusă de Horea, Cloșca și Crișan ș.a.m.d.

Rescriptele pe de altă parte se ocupau mai ales cu aplicarea legii în anumite cauze specifice, mandate juridice, instrucțiuni privind procedura etc.. Rescriptele care se adresau instanțelor de judecată interveneau mai ales pentru a grăbi procesul, de a muta cauzele la o instanță superioară sau de a transfera sentința pe temeiul unui posibil partizanat al judecătorilor.

De altfel articolul dietal nici nu interzicea folosirea patentelor ca instrument de normare, dar îi circumscria aplicabilitatea la un anumit gen de situații, care necesitau o atare soluție. Astfel, prin puterea sa suverană, împăratul nu va modifica exercițiul legislativ determinat sau determinabil prin lege și nu va împiedica executarea sentințelor legale prin ordine judecătorești neconcordante cu legea. Una dintre doleanțele arzătoare ale Dietei era ca suveranul sau reprezentanții acestuia să evite implicarea în actul juridic, prin emiterea de rescripte, care să modifice sau să suspende sentințelor emise de instanțele de judecată, lăsând judecătorii legal desemnați să judece suveran cauzele.

Ca ultime considerații pe seama acestui articol dietal, constatăm utilizarea pentru prima dată a termenilor de putere legislativă și executivă într-un document juridic al Principatului. Legătura cu Spiritul Legilor al lui Montesquieu, cartea care a marcat gândirea juridică a epocii, este evidentă în acest sens. Principiul separării puterilor în stat enunțat de Montesquieu în cuprinsul operei sale, legitima pretențiile Stărilor la o guvernare duală, potrivit textului și spiritului Tripartitumu-lui lui Werbözy. Prin faptul că justifica și confirma așteptările nobilimii referitor la împărțirea puterilor în stat, terminologia juridică impusă de Montesquieu a fost preluată și în textul Dietei din 1790-1791. Noua Biblie a nobilimii maghiare au făcut ca Dieta Transilvaniei desfășurată pe parcursul anului 1792 la Cluj, să se deschidă cu un trio, cântat de cele trei grații, gest simbolic care sugera împărțirea tripartită a puterii și echilibrul constituțional.

Articolul nouă marchează dorința Stărilor de a juca un rol activ în problemele externe care ating sau se extind asupra Transilvaniei, prin negocierile purtate cu ambasadorii străini. Dieta cerea să se ia în considerare și sfaturile oficialilor ardeleni, fie guvernatorul, fie consiliul acestuia, fie membrii Dietei, dacă aceasta este în sesiune, pentru chestiunile externe care privesc hotarele și securitatea Transilvaniei.

Restituirea integrală a drepturilor încălcate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, continuă cu articolul al zecelea, care cere ca Dieta să se țină anual, conform prevederilor punctului similar din Diploma Leopoldină, la data și locul stabilit de către împărat. Convocarea obișnuită a corpurilor și ordinelor, contină articolul, se face prin scrisoare regală trimisă de către Guvernul Regal, deputații fiind obligați a se prezenta la Adunare sub sancțiunea prescrisă de legi. Procedura de desfășurare a Dietei, impunea conform legilor țării, expedierea articolelor discutate în Adunare, împreună cu plângerile (gravamina) generale și particulare ale țării, spre remediere Principelui, în temeiul prevederilor legale care consacră dialogul legislativ. Legile discutate, aprobate și consolidate de suveran se includ în codul legislativ al țării, trebuind să fie aplicate cu exactitate, iar împăratul și succesorii săi se vor asigura de respecatarea acestora.

Articolul unsprezece discută și prezintă în detaliu procedura de desfășurare a Dietei, aspecte discutate într-unul din capitolele precedente.

După finalizarea articolelor dietale care au restaurat și repus în drepturi instituțiile centrale ale Principatului, a venit rândul celor locale, la fel de vitregite de reformele împăraților austrieci. Elanul reformator manifestat de Maria Tereza dar mai ales de fiul acesteia, Iosif al II-lea, a încercat să anihileze și ultimele bastioane ale rezistenței nobiliare, comitatele și districtele. Expunându-și pe deplin ideile în cele două scrieri, prezentate pe larg în capitolul anterior, împăratul Iosif a trecut la acțiune inițiind demersurile pentru deplina reformare politică și administrativă a Imperiului său. Rezolvând problema instituțiilor centrale prin intermediul unor instrucțiuni succesive de funcționare, care fie le-au desființat, comasat sau modificat, atenția împăratului s-a îndreptat către administrația locală, nereformată și ostilă centralismului promovat de Curte.

Problema neconvocării Dietei, a fost rezolvată de Stări în deceniul șapte și opt al secolului al XVIII-lea, prin înlocuirea acesteia cu congregațiile locale specifice fiecărei autonomii administrative. În noul context politic, ostil sistemului de privilegii caracteristic Transilvaniei, congregațiile comitatense și scăunale s-au transformat într-un veritabil instrument de opoziție față de politicile centraliste ale Habsburgilor.

Prin intermediul vicecomitelui și a juzilor nobiliari, Stările au reușit să-și protejeze pentru o lungă perioadă de timp privilegiile și să contracareze cu succes tendințele centralizatoare ale Vienei. Aplicarea discreționară a legii, construită pe principii care favorizau nobilimea, au permis acestora să păstreze un relativ echilibru în raport cu puterea centrală. În această luptă pentru influență, oficialii locali au beneficiat și de concursul congregațiilor comitatense și scăunale, forurile reprezentative ale elitei nobiliare, care ignorau constant instrucțiunile transmise de autoritățile centrale.

Invocând o reorganizare mai rațională a acesteia, pe principii moderne, Iosif lovește succesiv în monolitul nobiliar, ascuns în spatele privilegiilor și a instituțiilor locale. Prin reforma promovată pe parcursul anilor 1783 și 1784, împăratul desființează unitățile administrative tradiționale ale Transilvaniei, întemeind mai întâi zece iar mai apoi unsprezece comitate. Pentru a-și consolida autoritatea asupra noilor instituții, în 13 ianuarie 1786, împăratul suprapune comitatelor un număr de trei districte, conduse de trei comisari. Aceștia au primit prerogativa de a numi în funcție toți slujbașii, inclusiv vicecomitele, instalat până în acel moment în funcție, de plenul congregației comitatense. Ca urmare a modificărilor instituite, noile comitate sunt reduse la statutul de simple agenții administrative ale statului.

Repunerea vechii adminsitrații locale în drepturile anterioare anulului 1784, a reprezentat unul dintre marile dorințe ale Stărilor întrunite în Dietă după moartea împăratului Iosif al II-lea. Pentru a se asigura de succesul demersului, articolul doisprezece a reprodus în detaliu structura organizatorică a comitatelor, scaunelor și districtelor, modul de funcționare și procedura de luare a deciziilor în cadrul acestora. Preambulul, așa cum ne-a obișnuit și la celelate articole analizate, face referire la păstrarea constituției Principatului în sensul legilor și a Diplomei Leopoldine. Totodată conferă unităților administrativ-teritoriale enumerate anterior, dreptul de a-și organiza propriile congregații, în care să discute problemele administrației publice, alegerea funcționarilor și orice alte chestiuni care prin statute, corespund sferei lor jurisdicționale. Din punct de vedere istoric, administrația comitatelor, scaunelor și districtelor, cu excepția celor săsești, era exercitată prin intermediul congregațiilor generale și a congregațiile marchale, fiecare cu o arie distinctă de atribuțiuni.

Articolul de lege aduce cu titlu de noutate, pentru fiecare comitat, district și scaun, înființarea unor prefecturi, ale căror sedii stabile se stabileau ulterior în cadrul congregației marchale. Legea recomandă amplasarea centrală a acestor clădiri, pe cât posibil în apropierea unui post poștal, care să le permită accesul la corespondența cu celelalte instituții și în special cu Guvernul. Aprobarea finală privind amplasamentul acestor prefecturi rămânea la decizia suverană a împăratului intermediată de Guvernul Regal.

Practic, dispoziția dietală instituia construcția unor sedii permanente în care urmau să-și desfășoare activitatea administrațiile comitatense și scăunale. Clădirile urmau să aibă o funcționalitate multiplă, urmând ca acolo să fie deținuți infractorii și să fie depozitată arhiva împreună cu alte echipamente și accesorii aferente administrației publice. Paza acestor locații era asigurată de gardieni, în timp ce personalul administrativ, arhivarul, unul dintre notari și scribii trebuiau să-și desfășoare activitatea permanent acolo. Aceleași dispoziții se aplicau și funcționarilor superiori și adjuncților acestora, care aveau obligativitatea de a fi mereu prezenți în incintă, cu scopul de a prelua publicațiile sau alte comunicate oficiale venite de la Guvern. Din punct de vedere juridic, publicațiile expediate de Guvernul Regal nu sunt adresate funcționarilor individuali ci Adunării comitatului, scaunului sau districtului. Deschiderea corespondenței era lăsată în grija funcționarilor superiori cărora le revine și sarcina de a convoca în caz de nevoie o congregație generală.

Paragraful doi stabilește procedura de convocare și desfășurare ale proaspăt-reînfințatelor congregații generale de la nivel local. Conform legii, întruniri ordinare ale acestora se organizau trimestrial, prin convocarea lor de către oficialul superior iar în cazul vacanței sau a absenței acestuia, prerogativa cădea în sarcina vice-oficialului. Datele de desfășurare ale congregațiilor generale desfășurate în unitățile administrative aflate în imediata vecinătate, erau stabilite de oficialii superiori, în așa fel încât să nu coincidă. Măsura venea să-i protejeze pe de o parte, pe aceia care dețineau proprietăți în mai multe comitate, scaune sau districte, îndrituiți să participe la aceste adunări. Pe de altă parte, dorea să-i sprijine pe proprietarii implicați în diverse litigii juridice, desfășurate de asemenea în mai multe circumscripții.

Funcția de președinte a congregației revenea în mod normal funcționarului superior iar în caz de vacanță, administratorului regesc, desemnat de Guvernul Regal. Pentru motive de sănătate sau alte alte rațiuni justificabile, care împiedică oficialul suprem în a-și exercita prerogativele, acestea pot fi ținute și sub prezidiul vice-oficialului. Practica curentă, stabilea și procedura de desemnare a adjunctului funcționarului superior, care se alegea dintre juzii supremi ai nobililor sau vicecomiți în Comitate, ori dintre vicejuzii regali în secuime, cu vechimea cea mai mare în acea funcție. Participarea la aceste adunări era rezervată doar nobililor posesionați, confirmați în funcție după depunerea jurământului de uniune. Îndatorirea lor fundamentală era de a promova binele obștesc în sensul legilor țării. Prin reglementările instituite se constată abolirea acelor prevederi, promovate de spiritul iluminist, potrivit cărora în ocuparea funcțiilor se promova principiul meritocrației. Repunerea în vechile tipare constituționale, apare în pasajul imediat următor, care interzice clar acelora care nu dețin nicio proprietate să participe la ședințe și cu atât mai puțin să voteze. Procesele verbale ale ședințelor congregației erau întocmite de notari și așezate în arhivă.

Punctul trei discută problema întrunirii și a temelor discutate cu prilejul întrunirii congregațiilor marchale. Acestea luau în dezbatere toate acele chestiuni legate de politica publică sau de cea economică care potrivit legii aparțineau jurisdicțiilor Universităților comitatelor, districtelor și scaunelor și care necesitau acordul sau chibzuirea acestora. Hotărau asupra: alegerii funcționarilor, delegarea deputaților la Dietă împreună cu stabilirea agendei legislative a acestora. Asupra acestor aspecte vom insista într-unul din articolele viitoare care va dezbate problemele juridice. În cazuri de extremă urgență, oficialii superiori puteau emite dispoziții, consemnate în protocoale, care cu ocazia următoarelor congregații vor fi luate în dezbatere și aprobate.

Dezbaterile care aveau loc cu ocazia desfășurării congregațiilor marchale, urmau aceeași procedură ca și cea stabilită pentru Dieta generală, subiectele fiind tratate într-o ordine prestabilită. Primele proiecte incluse pe ordinea de zi erau ordinele regale sau cele ale Guvernului, trimise către comunități pentru a fi discutate sau publicate. Apoi, toate subiectele care interesau cercul în ansamblu precum și chestiunile care atingeau problemele comunităților; plângerile și cererile privaților, dacă sunt de natură să necesite examinare din partea comunității și subiectele judiciare fie prin forma procesului fie pe cale apelului.

Hotărârile și soluțiile găsite cu prilejul acestor ședințe se luau în numele congregației generale, se treceau în protocoale tematice separate (politic, economic sau juridic), se parafau sub sigiliu public de către notar, după care erau înaintate Guvernului. Procedura spunea că dizolvarea legală a acestor congregații se făcea după modelul Dietei generale a Principatului, prin citirea protocolului și semnarea sa de către președinte și notar.

Articolul confirmă câteva reglementări din domeniul arhivării documentelor, luate în anul 1772, prin care toate documentele depuse, trebuiau numerotate cronologic în ordinea șirului continuu al anului curent. Introducerea sistemului de registratură a marcat un prim pas înspre birocratizarea administrației locale, proces continuat ulterior și de Iosif al II-lea în deceniul următor. Deși în 1790 s-a revenit la vechea organizare administrativă anterioară înființării Tablelor Continue, în ceea ce privește practica administrativă, modificările aduse în deceniile anterioare nu au rămas fără efect. Pentru a crea un sistem unitar în sensul uniformizării și permanentizării practicii arhivistice în Principat, instrucțiunile impuse în 1772 se extindeau și asupra registrelor mai vechi.

Moartea lui Iosif al II-lea a însemnat totodată și anularea prevederilor care statuau modul de desemnare în funcție a funcționarilor locali. Paragraful patru al articolului doisprezece al Dietei din 1790-1791, consemnează revenirea la vechile obiceiuri, prin care comunitățile locale dețineau libertatea de a-și alege funcționarii prin vot liber. Prevederea lichida practic imixtiunile administrației centrale în problemele interne ale comitatelor, scaunelor și districtelor, impuse prin legislația iozefină a anilor 1783-1786.

Prin excepție de la regula liberului vot, funcționarii supremi, necesitau validarea regală, pentru a-și putea ocupa posturile. Procedura în acest caz cerea ca trei indivizi adecvați, aleși prin vot majoritar din rândul națiunilor recepte, să fie înaintați spre confirmare maiestății sale prin interemediul Guvernului Regal.

Articolele treisprezece și paisprezece confirmă privilegiilor locale de care se bucură atât națiunea săsească cât și orașele, târgurile și locurile privilegiate din Transilvania. Acestea își vor păstra propria organizare în concordanță atât cu Diploma Leopoldină cât și cu legile și statutele proprii.

Consecutiv, articolul cincisprezece reîntărește prevederile conturate în Constituțiile Aprobate și Diploma Leopoldină care reglementau că ocuparea funcțiilor politice, fiscale și juridice vor fi ocupate doar de cetățenii patriei. Pe parcursul secolului al XVIII-lea Curtea de la Viena, în eforturile sale de a-și impune autoritatea asupra principalelor instituții transilvane, a apelat la diferite strategii, printre care și cea a numirii străinilor în funcțiile cheie ale Principatului. Guvernul a reprezentat una dintre instituțiile în ale cărei organigrame au apărut străini în veacul al XVIII-lea. Deoarece reprezenta una dintre cele mai importante instituții ale Principatului, controlul asupra acestuia a fost disputat de împărat și Stări încă de la înființarea sa.

Eliminarea Dietei ca factor constituțional responsabil cu desemnarea candidaților pentru scaunul de guvernator, l-a propulsat în funcția de președinte al guvernului pe generalul-comandant Adolf Buccow (1762-1764). Deși nu purta titulatura oficială de guvernator, acesta și-a exercitat funcția într-o manieră absolutistă promovând diverse proiecte de reformă în Transilvania ( amintim aici sistemul de impunere, numit Buccowian și înființarea regimentelor de graniță năsăudean). Succesorul său în funcție și continuatorul politicilor absolutiste a fost Andrei Hadik (1764-1767) urmat de irlandezul Carol O’Donell (1767-1770). Dacă primii trei purtau doar titlul de președinți ai guvernului reprezentând din punctul de vedere al dreptului public transilvănean, doar niște administratori interimari ai instituției, aflați la limita legalității, Maria Iosif Auersperg a fost numit de guvernator (1771-1774) de Maria Tereza. Încălcarea grosolană a legilor Transilvaniei s-a petrecut în ianuarie 1771, când împărăteasa însăși i-a acordat acestuia titlul de cetățean al țării, fără învoirea și consimțământul imperativ al Dietei.

Cealaltă instituție centrală în interiorul căreia au fost promovați străini pe parcursul secolului al XVIII-lea, a fost Cancelaria Aulică a Transilvaniei din Viena. Prima prezență cu origini din afara Transilvaniei promovată de către autoritatea habsburgică în rândurile funcționarilor acesteia a fost nobilul austriac Ioan Vaszlai, în 1720 pe postul de consilier aulic ca mai apoi în deceniile următoare Curtea Vieneză să promoveze exclusiv în toate funcțiile de curte, catolici sau venetici.

Articolul al șaisprezecelea statua că nobilii regatului Ungariei se bucurau de cetățenia transilvăneană pe baza reciprocității juridice. Se prezintă ca argumentație supunerea în fața autorității aceluiași rege, utilizarea acelorași legi fundamentale în ceea ce privește nobilimea și legislația comună care provine din autoritatea Sfintei Coroane. Articolul abrogă explicit toate dispozițiile, rezoluțiile și sentințele emise în sens contrar de-a lungul timpului.

Articolele șaptesprezece și optsprezece reafirmă egalitatea în drepturi a nobililor cu conții și baronii, precum și posibilitatea acordată celor dintâi de a ocupa orice funcție publică fără discriminare. Practic se reafirmă principiul instituit în Tripartitum de către Werböczy al acelei, una eademque libertatis exemptionis et immunitatis praerogativa gaudent, reîntărind pactul reciproc. Prevederea cunoaște excepții pentru nobilii cu o singură sesie și armaliștii, care nu pot ocupa funcții care implică socoteli și care potrivit legii revin doar acelora cu proprietăți donate.

Deși idealurile iozefine nu au găsit un teren propice de manifestare în Transilvania, neizbutind să proclame egalitatea supușilor în fața legii și prin aceasta să abolească privilegiile nobiliare, strădaniile de a impune o anumită echitate între clasa nobiliară și cea a civililor își găsește loc în cadrul articolului al nouăsprezecelea. Legea acordă posibilitatea cetățenilor proprietari din orașele libere regale și târgurile privilegiate, precum și acelor cetățeni adecvați ai țării să îndeplinească anumite funcții publice adaptate ordinii civililor. Printre acestea se numără funcțiile inferioare din domeniul administrației publice și din domeniul fiscal cum ar fi cele de secretari. Limitările vin în paragraful imediat următor prin precizarea: însă cu condiția, ca acei indivizi care nu se bucură de privilegii nobile, să nu se angajeze într-o proporție mai mare de o treime pentru a nu insulta clasa nobilimii din națiunile maghiare și secuiești, iar totodată cu condiția ca la angajarea acestora să se respecte egalitatea religiilor stabilită prin lege [trad. n.]. Acest articol deși restrictiv în litera sa, face un pas înainte față de perioadă anterioară. Prin oportunitățile acordate cetățenilor-civili de a ocupa anumite funcții inferioare în administrația locală, a deschis posiblități de emancipare și de accedere pe scara ierarhică și pentru celelalte categorii sociale nenobile, juridic marginalizate până în acel moment. Progresele legislative în această direcție, chiar dacă minore, constată o dezghețare a relațiilor sociale de la nivelul Principatului.

Articolul douăzeci stabilește dreptul ordinelor la alegere și desemnare pentru oficiile cardinale, drept menționat în Diploma Leopoldină.. Acesta a fost unul dintre prevederile constituționale cel mai adesea încălcat de puterea centrală mai ales în ceea ce privește desemnarea guvernatorului țării. Nerespectarea repetată a principiului de către Curte, a reprezentat de altfel unul dintre punctele nevralgice cel mai des disputate în veacul al XVIII-lea și factorul declanșator al conflictului constituțional. Prevăzut ca un mijloc de control al aspirațiilor absolutiste ale Vienei, nominalizarea unor indivizi fideli cauzei transilvane asigura Stările că drepturile, legislația și autonomia țării vor fi protejate și respectate pe mai departe. Pe de altă parte, autoritățile vieneze au folosit această breșă constituțională pentru a-și impune autoritatea în cadrul instituțiilor Principatului. Consolidarea procedurii de învestire a oficialilor în funcții prin intermediul acestui articol dietal, proclama reîntoarcerea la vechile obiceiuri constituționale anterioare secolului al XVIII-lea.

O problemă majoră a transilvănenilor încă de la întemeierea sa a fost cu siguranță Cancelaria Aulică. Proiectată ca o instituție de legătură între forurile ale ardelenilor și cele similare din capitală, Cancelaria Aulică a fost treptat subordonată intereselor Curții, fiind transformată într-un organ executiv al acesteia. Deși constituția statua clar că nominalizările pentru ocuparea funcțiilor în cadrul acesteia intrau în competența Dietei, această prevedere nu a fost respectată niciodată de Viena. Articolul douăzeci și unu al Dietei din 1790-1791, reinstituie acea clauză statuând că, la desemnarea consilierilor pentru Cancelaria Aulică a Transilvaniei, să se ia în specială considerare consilierii intimi ai Guvernului luând în calcul și aspectele legate de națiunile și religiile recepte.

Următorul articol insistă asupra paragrafului Diplomei Leopoldine, care acorda Guvernului Regal autoritatea de a desemna persoanele pe care le consideră potrivite pentru a ocupa anumite funcții publice superioare. Folosirea în textul legii a sintagmei trebuie, cu referire la obligația constituțională a principelui de a se folosi de nominalizările și recomandările Guvernului Regal, scoate la iveală un anumit sentiment de frustrare pe care ordinele l-au dezvoltat de-a lungul timpului în relația lor cu puterea centrală. Eludarea acestei prevederi a reprezentat de altfel o constantă în politica imperială a secolului al XVIII-lea, fiind practicată încă de la începuturile dominației habsburgice asupra Transilvaniei. Reiterarea acestei condiții în prezentul articol de lege dovedește ardoarea cu care Stările își doreau revenirea la o politică de echilibru, constituțională.

Articolul douăzeci și trei confirmă faptul că oficiile poștale cad în administrația Guvernului Regal, cu dreptul exclusiv al cetățenilor Transilvaniei de a ocupa funcțiile.

Articolele douăzeci și patru și douăzeci și cinci tratează aspecte care se referă la denunțurile anonime și false, la modul de pedepsire a denunțătorilor falși, respectiv la interdicția de a concedia un oficial din funcția pe care o îndeplinește doar pe baza unui simplu denunț.

Problemele dezbătute în cadrul următorului articol s-au bucurat de o importanță sporită în istoriografia românească, fiindu-i dedicate mai multe studii de specialitate de-a lungul timpului. El face referire la una dintre cele mai spinoase probleme aflată pe ordinea de zi a autorităților vieneze încă de la cucerirea provinciei, la sfârșitul secolului al XVII-lea cu prelungire în cel următor. Chestiunea țărănească și mai cu seamă cea privitoare la iobagi a cunoscut mai multe tentative de reglementare, debutând cu articolele Dietei din 1714, Certa Puncta emisă de Maria Tereza și sfârșind cu patenta de desființare a iobăgiei emisă de Iosif al II-lea în urma răscoalei țărănești a lui Horea, Cloșca și Crișan, din 1785.

Unul dintre domeniile în care autoritatea legislativă a forului reprezentativ al stărilor din Principatul Ardelean s-a menținut cel mai bine este cel al relațiilor senioriale. Considerată a fi ultima redută a atotputerniciei nobiliare, regimul habsburgic va duce lupte grele pentru ameliorarea situației țăranilor dependenți pe de o parte, din rațiuni care țin de umanitate dar mai ales cu scopul de a le spori acestora capacitatea de plată. Primele încercări de reglementare a problemei țărănești au avut loc în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea care a încercat în mai multe rânduri să limiteze obligațiile iobăgești prin întocmirea unor urbarii. Problema fundamentală cu care se confrunta monarhul, era autoritatea Dietei, orice inovație în domeniu trebuind să treacă prin filtrul vigilent al acesteia.

Chestiunea este așezată pe ordinea de zi a Congregației Generale de la Sebeș din 6 ianuarie 1714, care prin articolul 24, hotărăște uniformizarea obligațiilor iobăgești în tot Principatul. Conform prevederii, iobagii urmau să presteze, fie patru zile de muncă cu brațele, fie 3 zile cu vitele, decizia rămânând la latitudinea seniorului. Insuficient conturată și cu lacune în ceea ce privește aspectele procedurale, dezbaterea a continuat și la Dieta din anul următor. Soluția identificată în planul protecției juridice a iobagului, a plasat protecția acestuia în sarcina oficialilor comitatenși, împuterniciți să acționeze împotriva abuzurilor comise de stăpâni. Articolul este cel puțin bizar, având în vedere că administrația comitatensă era exclusiv alcătuită din nobilii proprietari de pământ, care aveau posibilitatea de a-și instrumenta propriul proces. Pe de altă parte, imposibilitatea juridică a puterii centrale de a interveni legal și de a forța adoptarea unei rezoluții echitabile cauzei, a lăsat chestiunea în suspensie pentru încă cincizeci de ani.

Problema țărănimii a rămas însă în atenția statului, care s-a străduit să identifice soluții juridice care să ocolească tranșarea situației în Dietă. Cum în Transilvania nobilimea nu era impozitată și nici nu se prevedea schimbarea acestei situații, atenția Curții s-a îndreptat către țărani, a căror posibilități de plată puteau fi sporite prin ușurarea sarcinilor domeniale. Cum implicarea directă în treburile interne ale Principatului, ar fi provocat o opoziție generală din partea Stărilor întrunite în Dietă, depășirea situației constituționale trebuia făcută cu mult tact și abilitate politică, prin promovarea unor reforme structurale care să ocolească privirea vigilentă a națiunilor. Baricadată în jurul legilor care garantau autonomia deplină în raport cu autoritatea centrală, Dieta nu tolera nicio imixtiune legislativă externă în acest domeniu, considerate a fi un atentat la însăși privilegiile sale.

Acutizarea problemei în deceniile următoare au convins-o pe împărăteasa Maria Tereza că trebuie să intervină în sprijinul supușilor ei, a căror situație ajunsese la limita suportabilității. Profitând de dispariția Dietei din peisajul constituțional al Principatului, suverana se hotărăște să rezolve problema prin intermediul unei patente imperiale. Emisă în data de 12 Noiembrie 1769, reglementarea este cunoscuă sub numele de Certa Puncta. Legea încerca să reglementeze raporturilor dintre iobagi și stăpânii lor, prin fixarea robotei la 2 zile de muncă cu brațele și o zi cu carul cu boi pe săptămână. Deși s-a încercat implementarea ei prin toate mijloacele posibile, instrucțiunea a rămas în mare parte fără efect, nobilimea depunând eforturi considerabile pentru a o eluda. Subiectul rămânea deschis unor viitoare soluții.

Actul care a stat la baza rezoluției dietale din 1790-1791 a fost patenta de desființare a iobăgiei emisă de împăratul Iosif al II-lea în 1785. În contextul desfășurării răscoalei țărănești a lui Horea, Cloșca și Crișan, Curtea a devenit tot mai convinsă de necesitatea rezolvării definitive a problemei sociale a iobagilor. Situația gravă în care se găsea țărănimea din Transilvania, l-a determinat pe împărat să urgenteze adoptarea unei rezoluții care să rezolve în mod decisiv problema acesteia. De altfel proiectele de reformare ale palierului social au fost promovate de acesta încă de la prima sa vizită Transilvania din 1773. Iosif dorea ca problema să fie rezolvată sub aspectul unei repartiții mai echitabile a taxelor, a reglementării sarcinilor, a îmbunătățirii raporturilor juridice dintre cei doi factori implicați în proces. Patenta prin care se desființa dependența personală a țăranilor iobagi a fost este emisă la 22 august 1785, provocând un puternic ecou atât în lumea țărănească cât și în rândurile elitei nobiliare din Transilvania. Moartea împăratului intervenită în 20 februarie 1790, a redeschis chestiunea țărănească iar articolele Dietei din 1790-1791 au încercat să-i dea o formă finală.

Articolul de lege structurat în nu mai puțin de unsprezece puncte, stabilește în detaliu procedura prin care iobagul (numit de acum înainte colon) își poate obține dreptul de liberă strămutare. Conform primei prevederi, libera migrație a colonului poate avea loc doar în jurul zilei Sfântului Gheorghe, dar acesta trebuie să-și dezvăluie intenția de a pleca încă din anul anterior în preajma sărbătorii Sfântului Mihail și să efectueze semănătura de toamnă, restituindu-se însă semințele și cheltuielile aferente. Apoi, pentru a putea migra, era condiționat atât de găsirea unui alt colon, la fel de adecvat pentru îndeplinirea serviciilor, cât și să completeze o cerere de eliberare în care să precizeze locul în care dorea să se mute.

Paragraful trei condiționează plecarea, de plata tuturor creanțelor bănești, animaliere sau în bovine, față de domnul de pământ. O altă posibilitate de a pleca este acordată prin prevederile punctului patru, taților de familie, dacă numărul acestora crește atât de mult încât casa devine încăpătoare. Eventualele neînțelegeri ivite între colonul care dorește să plece și domnul de pământ se rezolvau la instanțele locale statuează paragraful cinci, în timp ce următorul interzice mutarea pe un alt domeniu pentru colonii care nu posedau scrisoarea de eliberare, sancțiunea fiind de două sute de florini. Pentru casa colonului mutat, domnul de pământ trebuia să plătească acestuia echivalentul valorii estimate legal a clădirii. De asemenea pentru defrișările efectuate cu consimțământul domnului de pământ trebuia acordată o despăgubire bănească, dacă nu a trecut un interval de șapte ani.

Punctul nouă se referă la țiganii care au plecat fără știrea stăpânilor, și care trebuie înapoiați acestora prin grija oficialilor comitatelor, scaunelor și districtelor în timp ce următorul prevede amendă de două sute de florini pentru cei care ar primi servitorii fugiți ai altora. Ultimul punct instituie restricții pentru domnii de pământ, aceștia neputând primi colonii veniți din altă parte decât în perioada sărbătorii Sfântului Gheorghe.

Deși juridic integrat în codul legislativ al Transilvaniei, condițiile articolului XXVI erau practic imposibil de aplicat. Textul unor paragrafe sunt de-a dreptul hilare și probabil că au fost întocmite tocmai ca să blocheze migrația colonilor. Cu toate acestea, acceptarea de către Stările Transilvaniei a principiului impus de patenta imperială din august 1785, a reprezentat un pas înainte, lăsând deschisă posibilitatea unor viitoare reglementări cu caracter social. Stăruința dovedită de noul împărat Leopold al II-lea în problema reglementării situației juridice a colonilor a continuat politica predecesorilor săi, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, importanța subiectului. Conștient însă de sensibilitatea subiectului și de atitudinea Stărilor față de acesta, strategia aleasă de Leopold a fost cea a dialogului, asociindu-și Dieta în dezbaterea proiectului. Pe de altă parte, poziția conservatoare pe care s-a situat Dieta era lesne de intuit încă de la înaintarea propunerii regale, rezultatele finale confirmând această tendință. Cu toate acestea, acceptarea propunerii regale și transformarea inițiativei respective în lege, a dus la statornicirea unui modus vivendi între cei doi factori constituționali.

Articolul douăzeci și șapte a răspuns propunerii împăratului, care dorea întocmirea unui urbariu, printr-o amânare, urmând să rezolve problema prin încredințarea acesteia unei deputății. Aceasta urma să pregătească și să prezinte la următoarea Dietă, un regulament de organizare a arendelor și a dimensiunilor prestațiilor și a serviciilor colonilor. Pentru moment se păstrau prevederile incluse în Certa Puncta, iar în ceea ce privește plata decimei, se păstra dispoziția articolului 2, din Titlul al cincilea a Părții a Treia a Constituțiilor Aprobate. Totodată se stabilea că asupra colonului nu se pot aplica sancțiuni arbitrare, jurisdicția asupra acestuia fiind exercitată fie de scaunul dominal, fie în sensul punctelor de reglementare din anul 1769 dacă era vorba despre o abatere urbarială.

Articolul douăzeci și opt comută amenzile în bani ale colonilor în pedepse corporale, conform unui proiect din 1741, justificat prin dorința de a evita ruinarea țărănimii. Regula se aplica atât infracțiunilor cât și pentru încălcarea dispozițiilor administrației publice. Pedepsele includeau pe lângă corecțiile corporale, detenția, flămânzirea cu pâine și apă, ținându-se cont însă, de considerente privind vârsta, genul, starea impricinaților, gravitatea crimei. Nu se includeau în cuprinsul articolului pricinile civile ale persoanelor private.

Articolul treizeci, De conservatione sylvarum, reglementează situația devastării pădurilor neîmpărțite între posesori, prin încredințarea lor unor proprietari sau comunităților de facto. Ultima parte a articolului încredințează proprietatea exclusivă asupra pădurilor, domnilor de pământ, interzicând țăranilor defrișarea sau smulgerea copacilor din rădăcini sub sancțiunea legilor.

Folosirea exclusivă a lmbii maghiare în chestiunile publice din interiorul Transilvaniei este statuată la articolul treizeci și unu. Se păstrează utilizarea limbii latine în publicațiile Curții, cele Camerale, procesele verbale ale Guvernului, în corespondențele cu comandamentul militar suprem și corespondența externă a Principatului. Această prevedere vine ca răspuns la ordonanța lui Iosif al II-lea, din 11 mai 1784 prin care a impus germana ca limbă oficială de stat.

Problemele cuprinse între articolele treizeci și doi și patruzeci, se referă la refacerea vechilor jurisdicții ale instanțelor de judecată din Transilvania precum și a regulilor de procedură. Încă din primul paragraf aflăm că tribunalele celor trei națiuni ale Marelui Principat al Transilvaniei, superioare și inferioare vor reveni la forma lor veche, legală și conformă cu Diploma Leopoldină.

Conform Diplomei, legiuirile care alcătuiau sistemul constituțional al Transilvaniei erau: Tripartitul lui Werböczy, Constituțiile Aprobate și Constituțiile Compilate, Constituțiile și dreptul municipal al sașilor la care se adăugau și normele consuetudinare specifice fiecărei națiuni în parte. Pe baza legislației cuprinse în aceste coduri și a obiceiului consacrat prin uz îndelungat, se realiza actul de justiție în Principatul Transilvaniei. Instituțiile însărcinate cu împărțirea dreptății erau multiple, majoritatea combinând atribuțiunile politice și administrative cu cele judiciare ( Dieta, Guvernul, Congregațiile Comitatense, Scăunale și Districtuale ș.a.m.d), neaplicându-se principiul separației puterilor în stat.

Organizarea justiției în Transilvania a urmat îndeaproape structura instituțională a administrației, iar la nivelul forurilor locale competențele funcționarilor cumulau sarcini administrative, politice și juridice . Gradele de jurisdicție de la nivelul comitatului, plecând de jos în sus erau: forurile sătești (forum pedaneum), domeniale (forum dominale), Scaunul Parțial de Judecată (Sedes Judiciaria Partialis), Scaunul General de Judecată al comitatului (Sedria Generalis). Instanța la care se puteau apela deciziile Scaunului General de de Judecată era Tabla Regală iar autoritatea supremă în materie judecătorească revenea împăratului. Acesta putea judeca cauzele mai importante și avea dreptul de a grațierea.

În ceea ce privește structura Scaunului General de Judecată al comitatului, acesta era prezidat de comite iar în absența acestuia de vicecomite. Din alcătuirea completului de judecată mai făceau parte cei doi juzi supremi ai nobililor în calitate de judecători și aproximativ doisprezece jurați asesori. Funcțiile acestora, cu excepția comitelui suprem, erau elective, fiind numiți în funcție prin votul nobililor participanți la congregația generală a comitatului. Interesele diferitelor facțiuni nobiliare pentru alegerea unora sau altora denotă o anumită lipsă de independență în judecarea cauzelor.

Funcționarea greoaie a aparatului juridic tradițional, subdimensionat și confruntat cu subiectivitatea și arbitrariul celor care împărțeau dreptatea, dublat de dorința de a despărți administrația de justiție, a determinat Curtea de la Viena să caute soluții pentru reformarea compartimentului juridic.

Un succes parțial al Vienei s-a consumat odată cu înființarea Tablelor Continue în 1763. Prin crearea acestora, Curtea urmărea pe de o parte reformarea justiției, prin așezarea acesteia pe baze moderne dar mai ales limitarea autonomiei comitatelor și scaunelor prin reducerea influenței marii nobilimi. Despărțirea administrației de justiție prin sus-numita reformă a ordonat și eficientizat activitatea oficialilor comitatenși, degrevându-i de aspectele politice și birocratice și deschizând calea profesionalizării. În ceea ce privește componența Tablei, aceasta era diferită de cea a fostelor scaune de judecată în care asesorii erau în număr variabil, cu atribuții ce priveau în special încasarea amenzilor. În noua organizare, asesorii ordinari erau în număr de 12, stabili, erau salariați și în cazul în care se întâmpla să absenteze, erau supliniți de 12 asesori supranumerari zilieri care participau în locul lor la judecată. Permanentizarea oficialilor și mai târziu numirea lor directă privează adunarea comitatensă de atributul cel mai important: controlul asupra personalului Tablei.

Modificările de structură aduse prin înființarea Tablei Continue de Judecată nu au atins însă esența sistemului juridic reprezentat pe mai departe de vechea legislație. Lipsa unui aparat administrativ suficient de numeros aflat la dispoziția Vienei, prin care aceasta să încerce destructurarea complicatului sistem constituțional transilvănean, a facilitat perpetuarea acesteia pe mai departe. Înfășurată și consolidată de o pleiadă de norme și obiceiuri locale, a continuat să se aplice cu o vigoare cel puțin la fel de mare ca în perioada precedentă.

Articolele de lege ale Dietei din 1790-1791 tratează tocmai aceste aspecte modificate de administrația Habsburgică pe parcursul secolului al XVIII-lea. Printre ele, articolul treizeci și trei vorbește despre condițiile de selectare a juraților asesori și canceliștilor în structurile tribunalelor inferioare. Potrivit legii, aceștia trebuie să dețină o bună cunoaștere atât a legilor patriei cât și a procedurii de judecată. Pentru a îndeplini criteriile de mai sus, aspiranții la aceste funcții trebuie să prezinte un atestat prin care să dovedească ca a lucrat într-o cancelarie sau a participat la stagiatură în Transilvania sau Ungaria. De asemenea, viitorul candidat trebuie să demonstreze că are experiență în ceea ce privește tema proceselor judecătorești sau a vizitat constant congregațiile generale, pentru a deveni jurat asesor autorizat. Aspirantului la corpul canceliștilor i se cer să dovedească în mod credibil că a frecventat școala cu rezultate bune, că are moravuri bune care îl fac demn să slujească principele și țara.

Importanța articolului analizat mai sus este dată de mai multe aspecte de fond. În primul rând pentru că instituie câteva criterii minime pe care candidații trebuie să le împlinească pentru a ocupa o funcție în aparatul juridic al administrației locale. Această prevedere reprezintă un veritabil progres față de perioada anterioară reformelor, când nominalizările nu aveau la baza criteriul competenței personale, ci mai degrabă cel al apartenenței la clasa privilegiată. Apoi, din punctul de vedere al pregătirii juridice se încearcă pe de o parte profesionalizarea candidaților prin acele stagii de pregătire la judecătorii din Transilvania sau Ungaria, iar pe de alta să păstreze neatinse legile patriei, păstrate pe mai departe ca fundament al sistemului juridic. Asaltul normativ la care provincia a fost supusă mai ales în deceniul iozefin necesita o abordare diferită asupra acestui tip de probleme.

Articolul treizeci și opt aduce în discuție chestiunea procedurilor penale, lăsată pe seama comisiei delegate cu întocmirea unui astfel de regulament, precum și o prevedere care se referă la interdicția mutilării membrelor. Paragraful stabilește că până la redactarea noilor reglementări se vor respecta legile și practica veche în ceea ce privește justiția penală, cu mențiunea că se interzice mutilarea membrelor, care l-ar priva pe condamnat de posibilitatea procurării celor necesare traiului zilnic. Sancțiunea introdusă și care o înlocuia pe cea veche, era ștampilarea spatelui infractorului prin ardere, pentru a fi observabil pentru judecători în cazul recidivei.

Următoarele zece articole au în centrul preocupărilor, aspecte legate de procedura de judecată, încercându-se elaborarea unui ghid pe care instanțele din Transilvania să-l poată utiliza în practică. Problemele pe care legea le invocă și încearcă să le rezolve, au în vedere soluționarea acelor cauze începute după data de 1 mai 1781, când Iosif al II-lea a introdus noile proceduri judecătorești pentru Transilvania, care deși abrogate prin rescriptul regal din data de 28 ianuarie 1790, continuau să producă efecte juridice. Pentru a nu crea o și mai mare confuzie între justițiabili, legea statua că, pe parcursul noilor regulamente judecătorești toate procedurile întocmite conform instrucțiunilor emise de Iosif al II-lea să rămână în vigoare și să fie acceptate în tribunale.

Pentru a putea înțelege aspectele legate de mecanismul juridic după care se desfășura procesul la instanța comitatensă, vom prezenta în cele ce urmează etapele principale ale acestuia.

Odată întocmite demersurile preliminare prin chemarea în judecată – evocatio respectiv – insinuatio și cu părțile aflate în sala de judecată, procesul propriu-zis era deschis – levata. Textul citațiilor era introdus între scriptele curții iar părțile și avocații lor trebuiau să jure că nu vor utiliza documente false sau că se vor certa. În acest punct al procesului, de obicei dezbaterea se amâna, permițând acuzatului să aducă în apărarea sa documentele necesare sau să cheme garanți. Până la reforma judiciară prin care s-au introdus tablele continue, procesele erau amânate până la următoarele octavale. Era deci, o amânare destul de lungă care se putea prelungi dacă în proces interveneau și alte persoane, cu propriile interese – ingerentes care, de asemenea aveau nevoie de timp ca să-și poată pregăti cazul. Ingerentes puteau interveni în orice etapă a procesului dacă își puteau dovedi interesul, chiar și după pronunțarea verdictului. Procedurile care urmau erau împărțite de obicei în două: Prima, așa numita pars exceptiva sau excepțiile, folosite de obicei de avocatul apărării care încerca să ofere argumente în favoarea abandonării cauzei. Excepțiile erau de obicei încadrate în două categorii: dilatoriae (dilatorii) care urmăreau o amânare a cazului, de exemplu prin recuperarea faptelor sau prin repetarea unei anchete și excepții peremptoriae (peremptorii) care în eventualitatea dovedirii lor aveau ca efect prăbușirea cazului și casarea lui (de exemplu cererea adresată oponentului să-și demonstreze originea nobilă sau că citațiile și ancheta au luat în considerare un nebun sau iresponsabil. Multe dintre acestea erau după spusele lui Werbőczy, exceptiones frivolae, care includeau multe excepții nefondate. Orice greșeală de procedură, putea fi speculată de un avocat bun lucru care genera o sentință provizorie decisiones interlocutoriae sau interlocutoria deliberata.

Odată ce cazul a trecut de faza excepțiilor, a intrat în etapa numită pars allegativa sau litis contestatio. În această etapă erau depuse instrumentele de probă. În cazurile care aveau în dezbatere proprietatea acestea de obicei implicau faptele care priveau o parte sau ambele părți. Era verificată autenticitatea documentelor, care puteau avea și câteva secole.

Cu consimțământu părților, procedurile judiciare puteau fi temporar întrerupte și o anchetă comună – inquisitio communis să fie desfășurată, sub supravegherea unui jude, în localitatea unde s-a întâmplat presupusa faptă. Pentru a se păstra aparența de imparțialitate, ancheta era desfășurată sub supravegherea ambelor părți implicate. Ancheta privea declarațiile unor martori aflați sub jurământ, de obicei consemnându-le declarațiile în detaliu alături de nume și proveniență socială sau statut. Ca o alternativă, curtea putea să dispună revizuirea mărturiei unui martor ocular – oculata revisio. Odată ce rezultatul anchetei era prezentat curții, era posibil ca partea nemulțumită să conteste rezultatele acesteia, pe baza calității martorilor și a valorii declarației acestora, putându-se lua decizia reinterogării martorului.

Odată consemnate anchetele în registrele curții, cazul mergea în următoarea etapă, cea finală, a jurămintelor. În ideea în care jurămintele s-au desfășurat conform planului, câștigătorul cauzei putea cere curții emiterea unei decizii în scris.

Existau de asemenea posibilități de a ataca sentința. Prima dintre acestea era rejudecarea cauzei sau apelul. Rejudecarea cauzei se putea cere în cazul multiplelor erori de procedură sesizate la desfășurarea procesului pe fond sau în legătură cu citațiile. Acuzații nu le primeau adesea sau le primeau cu întârziere ceea ce cauza pierderea procesului și amendarea pentru sfidarea curții. În aceste circumstanțe, acuzatului i se permitea să protesteze împotriva sentinței emise de instanță iar dacă cererea era admisă de către curte, cazul urma să fie rejudecat cu el de față.

Apelul oferea posibilitatea revizuirii sentinței prin remiterea instanței superioare pentru o judecată mai matură. În cazul comitatelor, forul la care se putea face apelul era Tabla Regală. Cauzele primite pentru judecata în apel se discutau strict pe baza actelor de la dosar, neîngăduindu-se adăugarea altora. Odată preluată scrisoarea de apel nu se mai îngăduia rejudecarea cauzei, decizia fiind finală.

Pentru a rezolva problema conflictului de legi existent la sfârșitul domniei lui Iosif al II-lea, Dieta a emis succesiv mai multe articole de lege prin care dorea să clarifice situația proceselor aflate pe rolul instanțelor. Conform articolului patruzeci, cauzele pentru care s-au depus doar cereri de chemare în judecată, neurmate de alte documente, sau care au ajuns cel mult în stadiul excepțiilor simple, erau anulate de drept. Documentele depuse la dosar, urmau să fie returnate părților aflate în litigiu, reclamantul având posibilitatea de a-și redemara procesul anulat în acest fel, în fața forului competent. Circumstanțele prezentate mai sus întrerupeau și termenele de decădere, pentru cauzele pornite în fața forurilor de primă instanță, aflate în stadiul excepțiilor peremptorii, sau care au ajuns în fața instanțelor superioare. Și în această situație cauzele erau casate și returnate părților aflate în litigiu, dacă nu au fost executate.

Articolul următor dezbate problema acelor procese care au ajuns în fața primei instanțe, până la stadiul la care se leagă procesul (litis contestatio) ori care s-au întrerupt la stadiul excepțiilor peremptorii. Remediul stabilit de lege în această chestiune era continuarea proceselor în fața instanțelor competente, de la stadiul la care au fost întrerupte. Pentru litigiile îndosariate în stadiu avansat sau în cel al excepțiilor peremptorii, soluția oferită era examinarea dosarului în fața judecătoriei competente, iar după pronunțarea sentinței nu se excludea posibilitatea rejudecării, în concordanță cu legile recepte ale țării.

Pe lângă dorința de a reveni la starea de normalitate juridică pre-reformistă, scopul acestor reglementări era de a oferi soluții practice care să rezolve într-un mod rezonabil și cât mai puțin costisitor cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată din Transilvania. Ipoteza casării tuturor cauzelor judecate după procedura instituită de Iosif al II-lea, nu numai că ar fi bulversat întru-totul sistemul judiciar dar ar fi gâtuit activitatea instanțelor, și așa supraaglomerate. Soluția logică într-o atare situație era identificarea unei situații de compromis care să ușureze tranziția procedurală.

Articolul patruzeci și doi discută situația cauzelor soluționate la instanțele inferioare, dacă acestea au primit decizii merituoase sau pentru care s-au emis sentințe privitoare la excepțiile peremptorii. În situația în care soluțiile nu le-au fost înmânate litiganților, acestea le erau eliberate de instanțele competente. Dacă însă sentința le-a fost comunicată dar din varii motive nu au depus apel, se putea cere rejudecarea conform legilor țării. În acest sens partea care a pierdut procesul avea libertatea de a anunța, în timpul primei perioade de judecată, fie redeschiderea cazului, fie apelul.

Articolul patruzeci și trei ia în discuție posibilitățile pe care părțile le dețin cu privire la apel. Astfel, pentru cauzele soluționate în primă instanță și apoi trimise în apel la Tabla Regală, care însă nu le-a examinat, și dacă potrivit legilor țării acestea ar trebui judecate în primă instanță la forurile inferioare, neavând posibilitatea de a înainta apel sau niciun alt remediu juridic, atunci Tabla Regală trebuia să se abțină de la rezolvarea lor și să le trimită judecătoriei competente pentru a fi executate. În schimb pentru cauzele apelabile, dar care au oportunitatea de a fi rejudecate prin redeschidere la forul inferior, apelantul poate retrage cauza de la Tabla Regală și să o înainteze instanței inferioare competente.

Consecutiv, articolul patruzeci și patru dezbate de asemenea chestiuni legate de remediul juridic al apelului. Conform legii, cauzele examinate de Tabla Regală în urma apelului, care au primit o rezoluție identică din partea acesteia, cu a instanței de fond, erau trimise spre executarea deciziei. Pentru cauzele care potrivit legii trebuiau judecate în primă instanță la Tabla Regală, partea nemulțumită avea posibilitatea de a cere redeschiderea cazului sau de a înainta apel în prima etapă a judecății.

Articolul patruzeci și cinci oferă soluții acelor cauze care au fost examinate de către Tabla Regală în urma apelului făcut, dar care nu au fost înaintate Guvernului Regal. Astfel, cauzele judecate la Tabla Regală în urma unei cereri de apel, dar care nu au fost apelate la Guvernul Regal, fie pentru că decizia nu a fost comunicată părților, fie pentru că nu a existat suficient timp pentru a-l depune, și dacă nu au drept la apel, ele trebuie retrimise forului inferior pentru a fi executate. Pentru cauzele care trebuiau judecate în primă instanță de Tabla Regală, cu drept de redeschidere, partea nemulțumită avea dreptul, fie de a renunța la apel în prima perioadă de judecată și de a cere redeschiderea cazului, fie de a menține și continua apelul.

Sentințele care au trecut prin toate gradele de jurisdicție și au fost trimise spre executare își păstrau valabilitatea juridică, se decide prin articolul patruzeci și șase. Ca ultimă cale de atac, partea nemulțumită de decizie putea cere rejudecarea cazului, în termenul legal, apelând la îndurare. În cauzele ale căror sentințe nu s-au executat, există posibilitatea recursului la împărat, conform articolului doi al legii din 1754.

Articolul patruzeci și șapte continuă seria reglementărilor aduse procedurii de judecată. Astfel, cauzele suspendate de noile proceduri, ale judecătoriilor octavale, trimise către judecare altor instanțe dar care nu au fost finalizate, trebuie remise părților litigante de la arhivele tablei, pentru ca aceștia să poată redeschide procesul.

Consecutiv, cauzele soluționate definitiv în primă instanță pe baza procedurii vechi înaintate cu apel Tablei Regale dar pentru care nu s-a prezentat scrisoarea de transfer, acordă apelantului dreptul de a prezenta acea scrisoare în cadrul primei perioade de judecată. Dacă în termenele limită prescrise de lege, partea adversă nu dorea să întâmpine apelul, atunci acesta era preluat de Tablă și examinat.

Articolul patruzeci și nouă reinstituie dreptul Dietei de a judeca cauzele de graniță, care conform legilor străvechi cădeau în jurisdicția sa. Acestea, continuă articolul, au fost parțial tratate de alte judecătorii, din simplul fapt că nu s-au mai ținut Diete de mult timp și parțial pentru că s-a introdus noua ordine juridică în Principat. În materia cauzelor decise la judecătoriile neprescrise de lege, prin prezentul articol s-a luat hotărârea păstrării lor. În schimb, cauzele suspendate judecate la aceleași instanțe nelegale să fie deferite de la stadiul la care au rămas, pentru a fi continuate, forurilor competente.

Articolul cincizeci explică modul în care se desfășura succesiunea cauzelor la instanțele de judecată din Transilvania. Hotărârea venea probabil ca urmare a nerespectării ordinii de judecare a proceselor pe fond și de neregulile constatate în transmiterea lor pentru rejudecare sau apel, instanțelor superioare. Paragraful abrogă explicația incorectă adusă articolului patruzeci și cinci al Titlului unu din Partea a patra a Constituțiilor Aprobate privitoare la clasificarea și ordonarea specială a cauzelor, care a dus la numeroase abuzuri. Astfel s-a decis, ca după ce scrisorile de înștiințare privitoare la demararea cauzelor au fost prezentate forului competenet și consemnate în protocol, cauzele trebuiau proclamate de îndată, pentru ca justițiabilii să-și poată pregăti temeinic cazul. Următorul pas era susținerea alegațiilor și disputelor de părțile implicate în proces, inclusiv a excepțiilor dilatorii. În eventualitatea pronunțării unei anumite sentințe, cazul era ordonat în succesiunea cauzelor, în funcție de ordinea sentinței, aspect care trebuia respectat de toate tribunalele. Scrisorile de transfer trebuiau aranjate în succesiunea lor atunci când erau transmise forurilor superioare și tot în această ordine se examinau ulterior.

Articolul cincizeci și unu, instituie responsabilitaea funcționarului public care comite fraudă sau este neglijent în serviciu, în timp ce articolul cincizeci și doi despre situația orfanilor și a tutorilor acestora.

Articolul cincizeci și trei reafirmă egalitatea în drepturi, libertăți și practică a celor patru religii recepte din Transilvania, prin confirmarea articolele șase și șapte ale Dietei din 1744, care au abrogat articolele injurioase la adresa religiei romano-catolice.

Următoarele două au luat în discuție starea fundațiilor religioase, pe care maiestatea sa se obliga să le respecte, respectiv consolidarea drepturilor juridice ale religiilor recepte asupra proprietăților aflate în posesia lor la acel moment.

Articolul cincizeci și șase stabilește că toate cărțile și publicațiile cu caracter religios ale oricărei religii recepte, se pot tipări liber, fără a face obiectul comitetului de revizuire al cărților. Cenzura acestora era încredințată episcopilor și consistoriilor bisericești ale fiecărei religii în parte, cu mențiunea că erau strict interzise atacurile asupra celorlalte religii recepte. Articolul vine ca reacție la politica de cenzură religioasă dusă de împărăteasa Maria Tereza pe parcursul domniei sale. Promovarea de către suverană a catolicismului, considerat a fi liantul unității statale, s-a dus concomitent cu măsurile de îngrădire a răspândirii protestantismului în Tansilvania. Reformele inițiate de Maria Tereza au dus la modificarea relațiilor dintre stat și biserică, prin preluarea acelor atribuții care țineau de învățământ, iar un aspect important în acest sens îl deținea și cenzura cărților religioase, considerate a fi un real pericol în calea generalizării confesiunii catolice. Articolul dietal reafirmă egalitatea religioasă a celor patru religii recepte, într-un spirit de toleranță iozefin, înlăturând în același timp și aspectele care viciau confesiunile protestante.

Articolele 57-60 normează aspecte referitoare la jurisdicția bisericească, pornind de la situația copiilor născuți din părinți de diferite religii; dreptul preoților de a se deplasa liberi în orice locație sau orice biserică pentru a oferi maslul bolnavilor și înmormântarea morților; probleme privind dispensele matrimoniale respectiv libertatea de practică a religiei ortodoxe.

Articolul șaizeci și unu ridică orașele Gherla și Dumbrăveni la statutul de orașe libere regale, în timp ce articolele șaizeci și doi și șaizeci și trei acordă cetățenie următoarelor persoane: Rall Christiani Nepomuk, Thurenfeld Venczel, Iosif Leithner, Francisc Kiebling, Nicolae Winkler, Vitt Vilmos, Ioan Galarati, Fulop, Adam și Andrei Kern, Andrei Etienne și Martin Bosnyak.

Dieta desfășurată la Cluj, de la 21 decembrie 1790 până la 9 august 1791 concretizează travaliul legislativ caracteristic secolului al XVIII-lea prin așezarea definitivă a tiparelor guvernării. Conflictul constituțional centru-provincie purtat pe durata a exact 100 de ani și-a găsit expresia finală în mișcarea de restituire a structurilor instituțional-politice anterioare epocii reformelor. Desfășurată în spiritul unui restitutio in integrum, prevederile acesteia încearcă să reechilibreze raportul de forțe cu puterea centrală, atât de prejudiciat în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Monarhului îi sunt amintite limitele prerogativelor sale constituționale, punându-i-se în vedere că împarte atât autoritatea legislativă cât și cea executivă cu stările provinciale, dreptul de a guverna prin intermediul patentelor fiindu-i strict interzis. Emiterea acestui tip de acte normative fiindu-i rezervat doar în anumite circumstanțe, bine stabilite prin legile țării.

Pe de altă parte, necesitatea promovării unor reforme profunde, atât ale instiuțiilor cât și ale societății în ansamblul ei, a determinat Stările să răspundă solicitărilor imperiale, prin articolul șaizeci și patru. Conform acestui paragraf, Dieta ordona constituirea unor comisii sistematice, delegate din cadrul ordinelor și însărcinate cu găsirea unor soluții care să evite un nou blocaj constituțional pe viitor. Lucrările acestora urmau să se desfășoare pe parcursul unui an de zile iar concluziile discutate în cadrul Dietei următoare.

Punctele stabilite pentru a fi discutate cu ocazia acestei comisii, reprezentau tocmai cauza conflictului constituțional centru-provincie dus pe parcursul unui secol. Dintre acestea amintim: planul conscripției generale prin pregătirea unui sistem fiscal proporțional; propunerea privitoare la cantonarea, amplasarea și aprovizionarea oastei mercenare; principii generale de dezvoltare a comerțului; promovarea industriei; colectarea și revizuirea articolelor promulgate și acceptate de la Dieta din anul 1669 până în prezent; planificarea codului penal; îmbunătățirea procedurilor judecătorești în scopul alinierii la legi și a unor proceduri mai rapide și mai puțin costisitoare; reglementarea funcționării forurilor dominale; educația tineretului ș.a.m.d.

Deși neconcretizate în practică, stabilirea ordinii de zi, a scos la iveală acele probleme fundamentale ale Principatului, de rezolvarea cărora depindea relația Principe-Stări pe viitor. Atât unii cât și ceilalți erau conștienți de faptul că, unitatea Imperiului nu mai putea suporta un nou cutremur iozefin iar din acest motiv, găsirea unui nou modus vivendi care să permită coabitarea pașnică și legală între cele două entități juridice reprezenta un imperativ. Deși s-a desfășurat într-o atmosferă tensionată, Dieta anilor 1790-1791, a adus acea stabilitate juridică, fracturată la jumătatea secolului al XVIII-lea, echilibrând raportul constituțional de forțe.

6. 2. Articolele de lege ale Dietei din 1792

Dieta din 1792 vine ca o continuare a celei din 1790-1791 și în același timp ca o reconfirmare a contractului reparafat cu un an înainte între Principe și Stări. Moartea împăratului Leopold al II-lea, în 1792, a dat prilejul noului suveran, Francisc al II-lea, să-și dovedească bunăvoința față de supușii săi transilvăneni și să confirme legământul constituțional. Conform prevederilor legale stabilite la Dieta precedentă, orice nouă domnie era legată de dublul angajament al Stărilor și Principelui. Protocolul constituțional a fost urmat întocmai, iar prin articolul unu, se confirma succesiunea ereditară a sfintei sale maiestăți în Principatul Transilvaniei conform articolelor de lege ale anului 1744. Următorul pas, devenit deja obicei, era reprezentat de angajamentul reciproc, garantând astfel legitimitatea noului suveran în față țării, și consolidat prin jurămintele stărilor și ale comisarului regal. Textul jurământului depus de împărat avea la bază prevederile Diplomei Leopoldine, pe care jura că le va respecta întocmai.

Articolul al doilea al acestei Diete tratează chestiuni juridice, în materia contractelor, semnate între cetățeni ai Principatului Transilvaniei și locuitori ai ținuturilor ereditare germane. Conform legii, cauza se judeca la tribunalul în raza căruia își avea reședința creditorul, însă numai în situația în care debitorul ardelean ar fi renunțat la jurisdicția propriei judecătorii. Transferul competențelor judiciare de la instanța străină la cea transilvăneană se realiza prin intermediul recunoașterii autorității sentinței emise în acel ținut pe teritoriul Transilvaniei. Decizia de condamnare urma să fie distribuită de Guvernul Regal, autorităților judiciare competente, pentru a fi executată. Prevederea se aplica doar persoanelor care dețineau capacitate juridică, obligațiile minorilor, a celor aflați sub tutelă, curatelă sau putere paternă fiind lovite de nulitate absolută. Pe de altă parte executarea aplicabilă bunurilor imobiliare putea să aibă doar caracter de gaj judiciar, pentru ca terenurile nobile să poată fi răscumpărate oricând, iar terenurile civililor să poată fi răscumpărate în sensul statutelor municipale locale.

Chemarea în fața instanțelor străine se făcea prin intermediul Guvernului Regal care la rândul său transmitea citația mai departe autorităților de la domiciliul impricinatului. Stabilirea termenului de judecată nu putea fi mai mic de o jumătate de an, luând în considerare distanța mare. Acestor măsuri procedurale, împăratul trebuia să se asigure că le va asigura reciprocitatea. Reglementarea consacră debutul unei cooperări inter-instituționale în ceea ce privește transferul de competențe realizat între autoritățile judiciare ale provinciilor Imperiului Habsburgic nemaiîntâlnită până atunci în legiuirile Principatului. Un posibil motiv în acest sens ar fi intensificarea relațiilor economice în interiorul hotarelor imperiului, printr-un schimb accentuat de mărfuri și lichidități. De altfel, transformarea în lege a unei asemenea inițiative putea fi realizată doar de necesitatea practică cerută de realitatea cotidiană. Privită din alt unghi, se poate spune că articolul de lege face primul pas înspre crearea unei legislații statale unitare, urmărită de Curte încă de la începuturile stăpânirii asupra Transilvaniei.

Articolele trei și patru acordă indigenatul lui: Vincent Barko, Ignațiu Ybara de Arce, Rajmund Serdagna, Vimos Oszman, Francisc Veisz, Francisc Muller, Ignațiu Sternegg, Francisc Koch, Ioan Carol Romer, Anton Ioan Volf și lui Iosif Cato.

Săracă în prevederi, Dieta din 1792 încheie practic ciclul legislativ al secolului al XVIII-lea. Analiza integrată a articolelor novelare, realizată pe parcursul acestui capitol ne permite să extragem câteva concluzii referitoare la activitatea dietală desfășurată în urma experimentului iozefin.

Din punct de vedere strict cantitativ, cele două Diete de la începutul anilor 1790, au legiferat mai mult decât toate celelalte Adunări desfășurate pe parcursul secolului al XVIII-lea la un loc. Apoi, putem observa o mare diversitate a problemelor dezbătute, mergând de la drept constituțional și administrativ (Art. 1-25, 31, 61-63, la care se adugă Art. 1, 3 și 4 al Dietei din 1792), prevederi social-politice (Art. 26-28), economice (Art. 29-30), juridice (Art. 32-52 și Art. 2 al Dietei din 1792) la care se adaugă , drept canonic (Art. 53-60), care adunate, reconfirmau în întregime toate privilegiile abrogate sau marginalizate de Habsburgi în cei o sută de ani de stăpânire.

Importante din punctul de vedere al dreptului constituțional, au fost prevederile Dietei din 1790-1791, care au repus Comitia Transilvaniei, principala instituție legiuitoare a țării în vechile ei drepturi. Prin recunoașterea rolului ei legislativ, Curtea de la Viena a relegitimat și reactivat clauzele constituționale încălcate vreme de treizeci de ani. Mai mult decât atât, prin promulgarea articolului care face referire la emiterea de patente, rescripte și ordonanțe, împăratul se angaja solemn că nu le va utiliza decât în situațiile expres reglementate de lege. Prin acest paragraf se inaugura practic, prima interdicție referitoare la utilizarea unui drept suveran, impusă în mod direct de Stări, Principelui, de la încorporarea Principatului în Imperiul Habsburgic. Alături de Dieta țării, articolele de lege reinstituie în vechile lor drepturi toate instituțiile desființate de Habsburgi în perioada reformismului, atât în domeniul administrativ (Congregațiile Generale de la nivel local) cât și juridic ( Scaunele de Judecată), înzestrându-le cu precizări de funcționare extrem de concrete.

Măcinat de un conflict permanent între autoritatea centrală vieneză și cea locală a cărei exponent principal a fost instituția Dietei, ansamblul constituțional al Transilvaniei s-a așezat în tiparele sale finale, odată cu Dietele anilor 1790-1792. Deși opinia generală în istoriografie marginalizează rolul jucat de Dietă în conturarea sistemului legislativ al Transilvaniei pe parcursul secolului al XVIII-lea, minimalizând contribuțiile normative ale acesteia, analiza întreprinsă în aceste pagini combate, credem noi, aceste puncte de vedere.

CAPITOLUL VII

ÎNTRE LEGEA SCRISĂ ȘI DREPTUL CUTUMIAR. ASPECTE PRIVIND APLICAREA CUTUMEI ÎN COMITATUL CLUJ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

7.1. Despre obicei în general

În prima propoziție a Prologului său Werbőczy afirmă că va descrie legile și obiceiurile aprobate – leges et consuetitudines approbatas – ale Ungariei, plasând obiceiul ca una dintre cele două izvoare principale care alcătuiesc dreptul maghiar. Referințele la obicei abundă în această primă parte, având rolul de a oferi o perspectivă generală, integratoare a ceea ce înseamnă acesta pentru dreptul maghiar. Tot în Prolog este oferită și o definiție a obiceiului: obiceiul este un drept făurit prin obișnuință care derivă din practică, socotit lege atunci când legea lipsește sau este deficientă [Trad. n]. Altfel spus, consuetudo sau legea nescrisă, denumită și obiceiul pământului, înseamnă totalitatea normelor juridice, a formelor de drept păstrate și transmise din generație în generație, aplicabile fie în completarea legii scrise, fie independent de aceasta . Reiese de aici că obiceiul este înzestrat cu forță juridică atunci când derivă din aprobarea tacită a poporului și doar după o perioadă în care s-a aplicat continuu sau repetat. Consecutiv, aprobarea tacită a poporului reprezintă acea causa proxima pentru recunoașterea normei nescrise drept lege, ea neputând fi utilizată dintr-o dată ci gradual și doar după o suficient de lungă practică care să-i gireze validitatea juridică. O afirmație lapidară a lui Werbőczy distinge pe de altă parte, consuetudo de lege – tanquam tacitum et expressum, drept tacită și expresă. Cu toate că, atât obiceiul cât și legea scrisă își datorează autoritatea poporului, diferența fundamentală o reprezintă aprobarea tacită în cazul celei dintâi și exprese în cel de-al doilea caz. În aceeași ordine de idei, utilizarea neîntreruptă a normei garantează utilitatea socială a acesteia și îi conferă legalitatea de care are nevoie pentru a se putea impune în jurisprudență, în timp ce legea care emană din voința unei autorități însărcinate special cu o asemenea prerogativă legiuitoare se aplică de îndată și de drept.

Sensul de bază al cuvântului consuetudo utilizat de Werbőczy în Prolog apare cu claritate detaliat și în titlul al 10-lea, intitulat: Ce este obiceiul? / Quid sit consuetudo?. În esență, el reiterează definiția de mai sus, respectiv recunoașterea forței sale juridice prin apelul la practică și utilizare continuă. Totuși pentru ca obiceiul să poată fi considerat un izvor al dreptului trebuie să îndeplinească două cerințe esențiale. În primul rând trebuie să aibă capacitatea de a fi normă de drept deoarece ceva ce nu poate fi transformat în lege printr-un act juridic expres, cu siguranță nu poate deveni lege prin utilizare consuetudinară. Cu alte cuvinte trebuie să fie rațional, iar dacă dacă finalitatea legii omenești este binele public, continuă el, atunci în egală măsură obiceiul care tinde către același scop îi împărtășește raționalitatea[trad.n].

A doua cerință se referă la durată, stabilind un termen de cel puțin 10 ani de practică pentru orice normă înainte ca aceasta să fie introdusă în circuit și înzestrată cu forță juridică. Pentru a-și întări afirmația, Werbőczy utilizează ca exemplu instituția prescripției, derivată din dreptul roman. Astfel obiceiul devine lege la fel cum o persoană ar putea deveni proprietară prin posesie îndelungată. Pe de altă parte, motivul pentru care este necesar să treacă o perioadă suficient de lungă pentru ca norma să fie recunoscută ca lege este ca aceasta să primească acordul tacit al poporului. Pentru îndeplinirea acestei condiții nu este suficientă o singură repetare a actului ci de mai multe.

Principiul timpului, dublat de cel al utilizării repetate rămâne ideal în teorie dar greu de surprins în practică. Werbőczy stabilește termenul general de 10 ani pentru transformarea unei practici în obicei asemeni oricărui jurist care are nevoie de repere și argumentații teoretice. Este greu de crezut că judecătorii unei cauze aflate pe rol îl apreciau în funcție de aceste elemente și că neîndeplinirea lor atrăgea după sine blocarea sau invalidarea unor proceduri. Din contră, imposibilitatea stabilirii datei certe și a momentului în care o acțiune se transformă efectiv în obicei oferă acestuia ambiguitatea și flexibilitatea necesară pentru a justifica adoptarea unei anumite poziții sau a motivării unei sentințe. Din această cauză, obiceiul se prezintă ca o noțiune elastică și suplă, invocat și aplicat în cazul în care problema aflată în litigiu ar avea nevoie de o rezolvare rapidă și eficientă.

Pe lângă definirea și menționarea izvoarelor obiceiului, Werbőczy discută și despre relația acestuia cu legea scrisă, respectiv modalitățile în care cele două pot interacționa. Astfel, consuetudo poate interpreta legea, atunci când textul acesteia este ambiguu și nu-i este surprins spiritul; Pe de altă parte, poate substitui legea când aceasta este deficientă și o poate abroga când aceasta îi este contrară. Cu alte cuvinte, obiceiul este cel mai bun interpret al legii atunci când textul, litera și aplicarea acesteia este îndoielnică. Apoi, un obicei care acționează în absența unei legi sau a unui act normativ neclar sau desuet se constituie într-o imitatio legis, transformându-se în lege. Respectiv, o practică consuetudinară contrară prevederilor unei lex scripta poate avea efect abrogator asupra acesteia. Werbőczy nu numai că nu tratează legea și obiceiul ca două surse independente de drept ci, din contră, ca un întreg capabil să interacționeze și să se completeze la nevoie. Forța și liantul acestui angrenaj juridic este dat de popor, a cărui aprobare expresă sau tacită creează între cele două izvoare o relație de complementaritate menită să ofere sistemului principii suple dar în același timp juste și eficace.

Deși este similar în multe privințe cu dreptul anglo-saxon, trebuie evitată confuzia dintre acesta din urmă și dreptul cutumiar, bazat pe regula precedentului judiciar. Niciunde în argumentația lui Werbőczy nu apare regula utilizării unei sentințe care s-a folosit de norme fie ele scrise sau consuetudinare pentru a rezolva o altă speță. De altfel, acest lucru era practic imposibil de aplicat în condițiile vremii și în lipsa unui aparat birocratic numeros și foarte bine pregătit. Deși ambele sisteme utilizează norme de drept nescris apropiindu-se din această perspectivă, în fond și din punctul de vedere al procedurii sunt diametral opuse. Sistemul bazat pe precedentul judiciar este mai riguros dar în același timp și mai rigid, judecătorii având obligația să utilizeze cauzele soluționate anterior pentru a rezolva altele în cazul în care acestea ar exista. În tot acest timp, dreptul consuetudinar teoretizat de Werbőczy în Tripartit este unul intenționat instabil. El evită în mod deliberat precedentul iar scopul este remediul juridic și găsirea unei soluții cât mai juste pentru fiecare speță judecată.

Ambiguitatea, lipsa legii sau chiar modificarea structurii sociale și a concepției juridice pot face ca norma scrisă să fie completată, modificată sau chiar înlocuită de perceptele consuetudinare. Acest tip de norme, fie ele generale sau locale, au ca izvor de drept credințele și practicile juridice ale comunităților reprezentând voința corpului social în întâmpinarea căruia vine de altfel și ale cărui nevoi și așteptări încearcă să le rezolve. Depășirea oricărui obstacol legislativ sau procedural apărut în practică prin adaptabilitatea și flexibilitatea normei nescrise oferă garanția justeții și a celerității actului de justiție. Este atât de suplă încât chiar și normele de bază ale dreptului scris considerate a fi intangibile pot fi evitate pentru a obține o soluție justă și corectă. Nici nu e de mirare că elementele fundamentale ale constituției maghiare medievale au avut ca principal izvor de drept, obiceiul. Consuetudo regni, ca sursă de drept, dovedea o vitalitate și o adaptabilitate mai mare decât decretul regal promulgat de rege cu acordul stărilor întrunite în Congregații.

Privit din alt unghi, utilizarea cutumei la scară largă este caracteristic statelor în care instituțiile centrale nu sunt pe deplin consolidate iar legislația emisă de un corp legiuitor nu atinge toate palierele vieții sociale și economice. Tomai din acest motiv dreptul cutumiar vine uneori în completarea actelor normative scrise, oferindu-le fluiditate și înțeles, interpretându-le și adaptându-le necesitățiilor locale. Capacitatea obiceiului de a se adapta din mers diferitelor situații ivite în practică, schimbărilor sociale sau de mentalitate inevitabile în evoluția generală a societății, precum și particularismelor locale, îi oferea un vizibil avantaj în fața normelor scrise cu caracter general. Luând în considerare utilitatea principiilor teoretizate și suplețea normelor, nici nu e de mirare că Tripartitul lui Werbőczy s-a transformat în monumentul juridic care a jucat pentru mai mult de trei secole rolul central atât în sistemul constituțional și juridic al Ungariei cât și în cel al Principatului Transilvaniei, modelând și oferind o solidă bază de plecare viitoarei legislații.

7.2 Veacul al XVIII-lea și cotitura juridică

Cele trei monumente ale dreptului transilvan, Tripartitul lui Werbőczy, Aprobatae Constitutiones (1653) și Compilatae Constitutiones (1669) au cunoscut o largă difuzare în sfera juridică a Principatului Transilvaniei atât în secolul al XVII, cât mai ales în cele următoare. Utilizarea masivă a articolelor de lege respectiv a principilor enunțate de acestea în cazuistica secolului al XVIII-lea, dovedește rolul fundamental avut în consolidarea unei identități constituționale a Principatului. Viziunea juridică enunțată în Tripartit referitoare la drept și împărțirea acestuia a rămas piatra de temelie a sistemului constituțional al Ungariei respectiv al Transivaniei până la 1848. Perceptele pe care omul politic și juristul Ștefan Werbőczy le-a introdus în viața publică a Ungariei care mai apoi s-au transmis Transilvaniei, au modelat și au oferit o bază de plecare atât constituțiilor Aprobatae cât și a celor Compilatae precum și a rezoluțiilor dietale ulterioare.

Cucerirea Transilvaniei de către habsburgi la sfârșitul secolului al XVII-lea nu a modificat aparent cu nimic această stare de lucruri, Diploma Leopoldină, recunoștea autonomia deplină a țării în cadrul Imperiului și pe cale de consecință și a legilor ei. O singură prevedere era eliminată și anume dreptul de rezistență al nobilimii (jus resistendi) împotriva monarhului. Acest cadru constituțional permitea principatului Transilvanei să-și perpetueze propriul sistem juridic, cu toate structurile sale instituționale și cu practicile sale anterioare, la care însă evoluția sub noua stăpânire va aduce modificările și adaptările cerute de necesitățile noului stat și de dezvoltarea societății. Garantarea constituției se afla însă de la bun început în contradicție cu intenția Curții de la Viena care vedea situația mai degrabă ca un compromis decât o realitate trainică. Așa se explică presiunea constantă pe care o exercită asupra instituțiilor tradiționale ale Transilvaniei pe întreg parcursul secolului cu scopul creării unei administrații centralizate și uniformizate, care să integreze noua provincie în cadrele instituționale ale monarhiei.

Într-o primă fază rezistența împotriva înnoirilor a fost purtată de stări, întrunite în Dietă care au încercat să paralizeze prin mijloace legale orice încercări de imixtiune din partea Vienei în treburile interne ale Transilvaniei. Odată înfrântă opoziția Dietei, prin îngrădirea atribuțiilor ei legislative fundamentale iar mai apoi pur și simplu prin neconvocare (ultima Dietă a fost chemată să legifereze de către Maria Tereza în 1761), lupta a fost continuată de nobilimea comitatensă prin intermediul instituțiilor locale. Având reazămul în Tripartit, Aprobatae și Compilatae Constitutiones, care rămâneau pe mai departe referințele fundamentale în materie de lege, nobilimea și-a putut continua eforturile de zădărnicire a inovațiilor venite dinspre Curte.

Cu toate acestea, spre mijlocul secolului se constată o anumită încremenire instituțională, o necrozare juridică datorată inactivității legislative a Dietei. Deși principiile de bază ale sistemului juridic rămâneau în picioare, evoluția generală a societății transilvane a făcut ca o parte însemnată din prevederile legislative precedente să cadă în desuetitudine sau pur și simplu să nu se mai poată aplica. Ineficacitatea legislativă a Dietei controlată strict de autoritățile centrale se poate lesne observa printr-o scurtă privire asupra protocoalele juridice ale Comitatului Cluj. Dacă în secolul al XVII-lea activitatea acesteia era vizibilă la toate palierele juridice ale Principatului prin puzderia de norme și instrucțiuni emise, pentru veacul XVIII constatăm o diminuare drastică a procesului legislativ. Protocoalele juridice din anii 1731-1761, 1763, 1765 și 1770 ne oferă imaginea dezolantă a acestei realități, unde se întâlnesc doar cazuri sporadice în care se utilizează Articolele Novelare (denumire dată articolelor dietale promulgate de către împărat începând cu anul 1744), prea puțin pentru ca sistemul să funcționeze adecvat. Marginalizarea Dietei și în final excluderea acesteia ca factor creator de legislație a creat pe fondul implicării tot mai active a puterii centrale în viața Principatului un veritabil vid legislativ. Deși a funcționat ca instituție în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și teoretic putea legifera, în practică activitatea acesteia a fost sever controlată de Curte. În dorința sa de a impune un control cât mai strict asupra tuturor factorilor de decizie de la nivelul provinciei, Viena a eliminat principalul organ capabil să mențină ordinea juridică în Principat.

Teoretic, situația îndemna către singurul remediu legal aflat la dispoziția instanțelor de judecată și anume dreptul cutumiar ale cărui mențiuni devin tot mai prezente în activitatea procesuală a comitatului. În condițiile în care legea fie tăcea fie nu răspundea cerințelor concrete, era logic să se apeleze la comunitatea locală, din ale cărei obiceiuri și practici oricum se considera că derivă. Consecința a fost, că o parte a dreptului consuetudinar, dezvoltat în cadrul comunităților locale din Transilvania, a căpătat caracter de lege prin aprobarea generală din partea comunității. Mențiunile privind utilizarea dreptului consuetudinar în scopul rezolvării unor cauze aflate pe rolul Scaunului General de Judecată cunosc o ușoară creștere în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea față de perioada precedentă. Expresii precum Praxis tam Patriae quam Comitatus id dictat ut, ilyenekben praxis, praxis tam patriae qvam Comitatus, lex et praxis, nec non praxis consuetudinaries roborari, consuetudine ubi scripta lex, sed praxis et consuetudine usitata, usu roborata consuetudines, de jure et consuetudine, novi secundum leges et Praxim Patriae sunt frecvent utilizate în cazuistică contribuind la înfăptuirea justiției în comitatul Cluj. Aceste norme consuetudinare fie vin în completarea legilor scrise, fie rezolvă spețe în mod independent.

Un caz cel puțin interesant în care s-au utilizat cu prioritate reguli nescrise s-a judecat la Scaunul General de Judecată al comitatului Cluj, în anul 1752. În cauză se afla un litigiu între un grup de comercianți din Cluj în calitate de reclamanți (actoris) și pârâta (contra et adversus), în persoana Baronesei Suzana Korda, văduva baronului Gheorghe Vitez. Obiectul procesului îl constituia datoria de 1000 de florini maghiari plus dobânda legală (et legalis ejus interesse) pe care baroneasa i-a împrumutat de la sus-numiții comercianți. Instanța îi fixează termenul de plată la două luni (duos menses), iar în cazul în care nu ar reuși să returneze datoria la timp, o amenință cu confiscarea zestrei (dotalitiei). Tripartitumul-ul teoretizează pentru prima dată instituția juridică a dotalitiei. Conform acestuia, dota reprezenta cadoul oferit de bărbat, soției sale cu ocazia încheierii căsătoriei. Cadoul consta atât în pământ cât și în vite, cu mențiunea că soția nu putea să înstrăineze pământul primit în nicio circumstanță. La moartea văduvei, luând în considerare că aceasta nu se mai recăsătorea, pământul devolua fiilor din căsătorie sau rudei cele mai apropiată din punctul de vedere al consangvinității. Problema care apare aici și face cazul interesant se referă tocmai la dotă, care consta în pământ și era ereditară, iar din acest motiv inalienabilă. Inalienabilitatea provenea din statutul pământului moștenit din generație în generație de către o anumită familie și purta denumirea de aviticitas.

Noțiunea de aviticitas, are înțelesul de strămoș, a tuturor celor care descind dintr-un singur moștenitor. A reprezentat piatra de temelie a sistemului medieval maghiar și transilvănean având la bază proprietatea asupra pământului. Nobilii care descindeau din același avus dețineau printr-o ficțiune juridică drepturi egale asupra pământului moștenit și dobândit, la origine prin donație regală. Această posesie comună avea mai multe implicații juridice decât am fi înclinați acum să credem. Pe lângă drepturile egale de succesiune, între privilegiile de care se bucurau membrii cu drept de succesiune era și cel de veto împotriva unei posibile înstrăinări a acestuia. Acest drept putea fi exercitat de rudele care teoretic puteau obține în cazul morții fără descendenți a posesorului de drept, o parte din moșie. Concluzia care o putem extrage de aici este că de fapt nobilul nu era pe deplin proprietar asupra moșiei sale ci, asupra acesteia dețineau drepturi, chiar dacă indirecte și membrii familiei, care puteau intenta proces în cazul înstrăinării de orice fel.

Cu toate acestea, judecătorii decid să ignore acest aspect și să contrapună legii principiul justeții exprimat prin intermediul normelor nescrise. Conform legilor aflate în vigoare la acea dată, o asemenea soluție juridică era imposibil de luat datorită statutului pe care îl avea pământul nobiliar însă judecătorii decid să facă abstracție de o asemenea prevedere și să contrapună legii scrise perceptele cutumei. Este cel mai clar exemplu de utilizare în activitatea comitatului a regulilor cutumiare, ca norme care urmăresc o soluție corectă din perspectiva dreptului de simț comun. Astfel de cazuri, chiar dacă rare în practică, există, iar principiile legii scrise, considerate a fi de necontestat, sunt răsturnate de prezența acestor puternice norme consuetudinare locale. Deși hotărârile lor erau înfășurate în formule elevate, instanțele care utilizau dreptul consuetudinar rămâneau tributare unei gândiri arhaice a ceea ce dreptul trebuie să fie, fiind foarte flexibili în aplicarea acestuia. În foarte multe cazuri, judecătorii își motivau deciziile pe ideea de echitate și nu neapărat pe aplicarea strictă a legilor.

Un alt caz identificat, în care normele consuetudinare s-au aplicat cu prioritate și au anulat prevederile legii scrise, s-a judecat la Scaunului General de Judecată al Comitatului Alba de Sus pe parcursul anului 1758. Nu se cunosc foarte bine împrejurările cauzei, însă dezbaterea dintre cei doi avocați, avea ca subiect chestiunea procedurii de chemare în judecată. În timp ce procuratorul actorului utilizează ca argument în favoarea chemării în judecată, legile patriei (sensum Edicti Decretalis), cel al intimatului opune prin excepție perceptele continue ale dreptului consuetudinar, aflate în uz în acea instanță de judecată, cu mențiunea că citațiile necorespunzătoare au ca finalitate prăbușirea cazului. Bazându-și alegațiile pe forța dreptului obișnuielnic, avocatul apărării le cere magistraților să nu ia în considerare argumentele părții adverse și să respingă prin excepție speța.

Sentința judecătorilor luată cu majoritate de voturi (pluralitate votorum) a fost în favoarea pârâtului oferind motivarea că împotriva excepțiilor simple nu se poate apela (contra exceptionem simplicem non posse apellari). Acest caz reprezintă o altă dovadă vie a autorității practice pe care normele consuetudinare o aveau în instanțele de judecată din Transilvania. Apelul la aceste norme se făcea de foarte multe ori în contra legilor scrise ale patriei, învechite sau pur și simplu inaplicabile în anumite circumstanțe. Din păcate pentru noi, practica judiciară din acea perioadă, nu oferea și motivarea deciziilor, îngreunând sau făcându-ne pur și simplu imposibilă posibilitatea surprinderii acestor tipuri de cauze.

Cauze similare privind procese legate de proprietatea asupra pământului, în care se utilizează norme consuetudinare aflate în conflict cu legea s-au judecat și în Ungaria. Un caz interesant, care de asemenea zguduie temelia dreptului bazat pe autoritatea Tripartitului, se judecă la începutul secolului al XVIII-lea și se referă la situația juridică a dreptului de moștenire al pământului în cazul în care defunctul nu ar avea moștenitori. Textul Tripartitului ne spune că în această situație pământul devoluează de drept monarhului ca reprezentant al Sfintei Coroane, nelăsând nicio urmă de dubiu sau de interpretare. Cu toate acestea Tabla Regească căreia i s-a prezentat cazul pentru judecare a înlăturat principiul potrivit căruia moșia care a aparținut unui nobil mort fără urmași devoluează Coroanei, justificând că există excepții care derivă din uzanțele locale și a admis pretențiile familiei Tybold, defunctă pe linie masculină, să moștenească pe ramura maternă, chiar dacă acest drept nu a fost conferit prin privilegiu regal. Instanța a considerat în acest caz că dreptul feminin de succesiune s-a concretizat prin acel continuo usu firmata et usu roborata al familiei. Apelul intentat de fiscul regal în această cauză a fost respins în consecință.

Studiul nostru încearcă să introducă în circuitul istoriografiei române problema utilizării dreptului consuetudinar de la nivelul instanțelor de judecată comitatense, avându-se în vedere că până în acest moment singurele discuții reale și detaliate privind acest tip de drept au țintit dreptul consuetudinar românesc. Pentru a putea înțelege pe deplin istoria juridică a Principatului Transilvaniei, trebuie să introducem în discuție și rolul pe care comunitățile locale l-au jucat în completarea și de ce nu chiar crearea unor semi-sisteme de drept. În majoritatea lor, discuțiile istoriografice neglijează acest aspect, insistând pe rolul precumpănitor al instituțiilor centrale în calitatea lor de principale creatoare de drept. Integrarea și înțelegerea mecanismului de luare a deciziilor precum și motivațiile care stăteau în spatele celor care împărțeau dreptatea la nivel local ajută la formularea unei percepții integrate a sistemului constituțional transilvănean.

Creat de convingeri populare și nu de un suveran sau un organ legiuitor, obiceiul subminează pretenția avocaților la cunoașterea privilegiată a dreptului deoarece este maleabil, nestatornic și deosebit de suplu. Deranja într-atât de mult încât în secolul al XVII-lea diferiți erudiți, și menționăm aici pe Thomas Hobbes, afirmau că drept este doar acela care emană de la suveran. Teoria cea mai prezentă printre istoricii dreptului din zilele noastre este că dreptul consuetudinar este creația instanțelor de judecată care prin apelul făcut la aceste norme, le-au impus în sistemul juridic în care funcționau. Acest punct de vedere ar sta în picioare dacă am ști cu certitudine că personalul care alcătuia aceste instanțe era unul erudit, cu solide cunoștințe juridice, lucru care cu câteva excepții este foarte dificil de probat. Din relatările oferite de împăratul Iosif al II-lea în jurnalul său de călătorie prin Transilvania din 1773, aflăm că personalul de la nivel comitatens, inclusiv cel care împărțea dreptatea era si foarte prost platit si cu o pregătire destul de precară. Lipsiți în marea lor majoritate de o pregătire juridică temeinică bazată pe cunoașterea și interpretarea principiilor de drept, judecătorii motivau sentințele prin apelul la experiența comunității bazată pe idea interpretării de simț comun a legii. Adăugând și un volum mult prea mare de muncă pentru posibilitățile administrative ale acestuia, sufocat de numărul mare de cauze, consecințele se deduc relativ ușor. De altfel un argument în acest sens ar fi numărul mare de cauze transmise instanțelor superioare pentru soluționare, prin așa-numita procedură exmissio, amintită în textul Tripartitului, însă aplicabilă doar cauzelor transmise la Curia regală pentru judecare și doar în cazul în care speța era de o mare complexitate. Utilizarea procedurii la scară largă în activitatea procesuală a comitatului Cluj ar putea avea doar două cauze. Prima este slaba pregătire a judecătorilor, obligați să transmită cauzele pentru soluționare instanțelor imediat superioare iar a doua este supraaglomerarea Tablei de Judecată cu procese. Protocoalele abundă cu astfel de exemple de cauze care, datorită complexității lor se desfășoară pe parcursul a mai multor ani, sfârșind prin a fi transmise pentru soluționare instanțelor superioare. Pe de altă parte și instanțele inferioare transmiteau Comitatului cauzele considerate a fi mult prea complicate creându-se un veritabil cerc vicios.

Relația dreptului scris cu cel consuetudinar în procesele înaintate comitatului spre judecare în secolul al XVIII-lea este una destul de spinoasă, neexistând studii care să clarifice pe de-a întregul acest aspect. Ambiguitatea unor texte de lege precum și complexitatea cauzelor dezbătute dădeau uneori veritabile bătăi de cap oficialilor care erau nevoiți de a-și folosi toată priceperea și cunoștințele pentru a găsi soluții favorabile clienților lor. Pe de altă parte inexistența unor norme fixe care să ofere soluții apropiate cauzelor similare necesita o adaptabilitate mai mare a dreptului și o capacitate sporită din partea judecătorilor de a identifica soluții fezabile și juste. Mai mult decât atât, apariția unor circumstanțe noi, imprevizibile puteau complica speța ducând la o tergiversare de chiar câțiva ani a procesului.

CONSIDERAȚII FINALE

La finalul cercetării noastre asupra tematicii sistemului legislativ al Transilvaniei din secolul al XVIII-lea, este necesară o reluare sintetică și aprofundată a principalelor observații și constatări care au reieșit de pe parcursul capitolelor prezentate.

O lucrare care să reflecte adecvat și comprehensiv conceptul de sistem legislativ, trebuie să fie privită din cel puțin două puncte de vedere. Primul dintre acestea se referă la componenta instituțională, extrem de importantă și totodată indispensabilă unui asemenea demers, prin faptul că reflectă sistemul de organizare specific unei entități statale la un moment dat. Pentru Transilvania, în toate cele trei perioade istorice analizate, rolul constant și primordial în această ecuație l-a jucat Congregația Generală, numită mai târziu Dieta sau Comitia. Întrunită pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIII-lea, prerogativele acestei instituții au cunoscut o treptată dezvoltare normativă, ajungând să discute și să hotărască probleme din ce în ce mai complexe. Paralel cu acest proces, asumarea de către nobilimea transilvană a rolului de țară legală este legată cu certitudine de consolidarea unui specific legislativ propriu caracterizat nu atât prin existența unor legi diferite de cele ale Regatului Ungariei, cât prin cultivarea consecventă a excepțiilor față de ele.

Putem afirma că, definitivarea acestui proces de coagulare instituțională și-a cunoscut faza ultimă, după Răscoala de la Bobâlna, respectiv prin încheierea pactului tripartit între cele trei națiuni ale Transilvaniei. Grupate inițial în jurul religiei catolice, uniunea și-a conturat forma definitivă undeva la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor, când religiei catolice i s-au adăugat cele protestante ( calvină, luterană și unitariană). Sistemul celor trei națiuni și patru religii recepte, cu excluderea ortodoxiei, s-a păstrat intact inclusiv în timpul dominației habsburgice, când prin Diploma leopoldină, Transilvaniei îi este recunoscută constituția.

Vigoarea înțelegerii încheiate la Căpâlna, între elita nobiliară, cea a sașilor și a secuilor, transformată ulterior în pilonul principal al constituției Transilvaniei, avea să dainuie până târziu în secolul al XIX-lea. Consolidarea acestei realități constituționale, s-a legitimat în timp, prin reînnoirea constantă a pactului, respectiv prin prezența de drept a celor trei națiuni în Dietă, perceput ca organ reprezentativ.

Dezvoltarea unui specific instituțional autonom și suficient de bine rodat, le-a permis ardelenilor să se regrupeze rapid, după dezastrul militar de la Mohacs (1526), și să pună bazele unui Principat de sine stătător. Noua construcție statală s-a rezemat din punct de vedere legislativ pe pactul Principe-Stări, și pe conceptele teoretizate de juristul Ștefan Werbőczy, în Tripartit. Principiile statuate de Tripartit, au girat și au legitimat definitiv puterea reală a stărilor, conferindu-le prin intermediul Dietei, dreptul de a alege suveranul. Ficțiunea juridică pe baza căreia s-a clădit această realitate constituțională, promova principiul potrivit căruia autoritatea politică decurgea de la ordinele privilegiate, îndrituite să selecteze și să aleagă principele.

Caracterul electiv al funcției princiare, piesă fundamentală a sistemului de drept transilvănean a fost abrogat prin deciziile Dietei din 1744, punând capăt unei lungi și fructuoase perioade de domnie a Stărilor. Integrarea în structurile organizatorice ale Imperiului Habsburgic, a diminuat autoritatea și influența Stărilor grupate în jurul instituției reprezentative a Dietei, prin confiscarea treptată a principalelor atribuții și competențe. Dacă în prima jumătate a secolului, strategia promovată de Curtea Vieneză a fost una bazată pe legalitate, prin utilizarea preponderentă a mijloacelor constituționale, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a instituit o modalitate absolutistă de guvernare, contrară cutumei și legilor Principatului Transilvaniei.

Dualitatea puterii statale, s-a conturat treptat pe parcursul secolelor XVI-XVII, în urma unei perioade extrem de fecunde din punct de vedere legislativ. Cele 296 de Diete desfășurate în acea perioadă, au definitivat constituția, și au stabilit mecanismele procedurale ale dialogului inter-instituțional. Selectarea și gruparea ulterioară a articolelor dietale în cele două monumente de drept ale perioadei, a continuat această tendință și a oferit coerență și predictibilitate sistemului legislativ al țării pentru o bună perioadă de timp. Alături de Tripartit, care rămânea pe mai departe etalonul în materie de drept constituțional și procedură juridică, Constituțiile Aprobate și Constituțiile Compilate, au adaptat, completat și au adus la zi legislația, atât de necesară funcționării în bune condiții a tuturor instituțiilor statului.

De altfel, încorporarea Principatului în Imperiul Habsburgic, așa cum s-a putut observa pe parcursul acestei lucrări, nu a atras inițial schimbări fundamentale în ceea ce privește funcționalitatea instituțională a Dietei. Cu prerogativele păstrate intact și garantate de articolul zece al Diplomei Leopoldine, aceasta a continuat să se întrunească și să dezbată propunerile înaintate de Principe, chiar dacă nu la fel de constant ca până atunci. Problema fundamentală cu care s-a confruntat organismul, în prima parte a secolului al XVIII-lea, era dată însă de eficacitatea juridică a acesteia. Tendințele de preluare a deciziei normative și de control instituțional manifestate de împărații Habsburgi a însemnat totodată și demararea unui amplu proces de centralizare administrativă. Intervenția energică a Curții în treburile interne ale Principatului s-a manifestat în primul rând prin marginalizarea rolului constituțional al Dietei, silită să dezbată doar chestiuni fără importanță legislativă sau secundare. Activitatea acesteia gravita în jurul discuțiilor privitoare la cuantumul dărilor și a încartiruilor militare, care creau numeroase disensiuni între cele trei națiuni constituționale.

În toată această perioadă, țara se confrunta cu o lentă dar sistematică integrare a tuturor structurilor instituționale în angrenajul birocratic al Monarhiei. Deși au demarat încă din timpul împăratului Leopold I, continuând mai mult sau mai puțin insistent, și sub succesorii acestuia, Iosif I și Carol al VI-lea, progresele centralizatoare cele mai semnificative s-au înregistrat însă, în a doua decadă a veacului al XVIII-lea, când destinul monarhiei a fost preluat de împărăteasa Maria Tereza (1740-1780).

Conștientă la acea dată de pericolul pe care îl putea reprezenta trecerea inițiativelor legislative fără consimțământul Stărilor grupate în Dietă, împărăteasa promovează o strategie legislativă diferită de cea a predecesorilor săi. Ea cheamă Stările să confirme și să consfințească prin lege, toate modificările constituționale operate în sistemul legislativ al Principatului de la încorporarea acestuia în Imperiu. Printr-o abilă strategie în care a utilizat atât politica recompenselor cât și cea a presiunilor, Maria Tereza a reușit în intervalul a doar zece ani să încline balanța puterii în favoarea Curții de la Viena.

Dieta din 1744 a avut un rol foarte important în ceea ce privește raporturile juridice ulterioare dintre Curtea de la Viena și instituțiile decizionale reprezentative ale Transilvaniei. Aspectele legislative dezbătute și mai apoi promulgate de suverană modificau atât de profund realitățile constituționale ale Principatului încât istoriografia i-a acordat pe bună dreptate denumirea de noul cod legislativ al Transilvaniei. Printre altele, se validau modificările aduse legilor și constituției, prin hotărâri luate în perioada anterioară, și, ne referim în special la prevederile Sancțiunii Pragmatice. Articolele doi, trei și patru, ridicau la statutul de lege noua ordine juridică, abrogând dreptul Dietei de a mai alege principele și în același timp acceptând succesiunea și pe linie feminină.

Alături de chestiunile politice, Viena s-a interesat și de aspectele religioase, confesiunea catolică situându-se în prim-planul preocupărilor oficialilor Habsburgi. Articolul șapte al aceleași Diete din 1744 abroga astfel articolele cuprinse în Aprobatae Constitutiones și Compilatae Constitutiones, care aduceau atingere religiei romano-catolice, punând capăt statutului de inferioritate pe care aceasta îl avea față de protestantism. În același timp, legea recunoștea și statutul Bisericii greco-catolice și a clerului său, celui din urmă garantându-i-se proprietățile existente și libera exercitare a cultului în toată Transilvania. Un ultim aspect pe care împărăteasa l-a urmărit cu insistență și meticulozitate, era cel al statutului Colegiului Societății lui Iisus. Repunerea acestuia în legalitate prin articolele șapte și opt reprezenta o victorie deosebit de importantă pe care Maria Tereza o dobândea în fața Stărilor, constrânse să confirme și să retrocedeze toate proprietățile confiscate anterior. Importanța ordinului în ochii suveranei, stătea în capacitatea acestuia de a revigora credința catolică în Transilvania și de a schimba treptat paradigma confesională în Principat, printr-un intens prozelitism religios.

Articolele de lege ale Dietei din 1744 scot în evidență cele două aspecte fundamentale care au caracterizat întreaga domnie a Mariei Tereza. Diversitatea etnică și religioasă care caracteriza Monarhia Habsburgică, precum și achizițiile teritoriale rapide pe care Imperiul le-a dobândit în ultima sută de ani, cereau un răspuns rapid la această chestiune, care să omogenizeze și să ofere coeziune unui ansamblu politic eterogen. Planul împărătesei viza pe de o parte, crearea unui dinasticism, menit să adune provinciile în jurul monarhului, perceput ca un adevărat liant între popoarele imperiului. Graba cu care suverana a propus Dietei Transilvaniei, ridicarea Sancțiunii Pragmatice la rang de lege, precum și dreptul de recurs acordat supușilor prin articolul doi al Dietei din 1753-1755 confirmă această ipoteză.

Pe de altă parte, plasarea catolicismului în centrul preocupărilor reformatoare reprezenta mai mult o necesitate politică în condițiile vremii, decât un moft personal. Aflată în plin război pentru succesiune la tron, Maria Tereza era convinsă că, alături de aspectele legate de fidelitatea față de dinastie, religia catolică juca un rol crucial în crearea unei identități comune. Măsurile luate pentru promovarea catolicismului au fost evidente încă de la începutul domniei, și s-au continuat până la decesul său în 1780. Legislația emisă în cadrul următoarelor Diete, confirmă această strategie confesională.

Prin subordonarea totală a instituțiilor centrale ale Transilvaniei, se încheia și prima etapă din domnia Mariei Tereza, cea de consolidare a autorității suverane în raport cu puterea Stărilor provinciale. Drept urmare, împărăteasa a și renunțat la prerogativa legală de a mai convoca Dieta începând cu anul 1762, dând naștere unei lungi perioade de domnie absolutistă. Situația s-a menținut și pe parcursul domniei fiului său Iosif al II-lea, care și-a impus concepțiile iluministe despre modul de guvernare al statului, exclusiv prin edicte și patente.

Ghidat de perceptele sale iluministe și utilitariste, domnia lui Iosif al II-lea s-a diferențiat fundamental de cea a Mariei Tereza din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, măsurile promovate de Iosif veneau exclusiv în întâmpinarea celor nedreptățiți, asupriți de soartă, considerați de acesta, a fi clasa socială cea mai productivă. Prin promovarea unor politici sociale, de emancipare a țărănimii, monarhul izbea tocmai privilegiile constituționale a națiunilor ardelene. Patenta de desființare a iobăgiei din 1785, atenta la temelia constituționalismului transilvan, traduse în acest caz prin destructurarea relațiilor senioriale și plasarea supușilor sub umbrela protectoare a statului luminat. Străduințele lui Iosif se îndreptau mai degrabă, după cum ne relevă textul Reveriilor, către un stat în care să nu existe nobilime și privilegii, și în care deasupra tuturor să domnească doar împăratul și legea. De cealaltă parte, deși nemulțumită de opoziția Stărilor din Transilvania cu privire la reformele sale sociale, Maria Tereza nu cutezat niciodată să pună la îndoială dreptul nobilimii asupra colonilor sau să încerce să abolească servitutea personală. Concepția împărătesei mergea mai degrabă către un consens și o asociere indirectă a nobilimii la guvernare decât înspre o îndepărtare a acesteia. Sprijinul oferit de Stările transilvănene și maghiare în 1741, în contextul Războiului de Succesiune la tronul Imperiului Habsburgic, le-a atras acestora simpatia nedisimulată a tinerei împărătese, păstrată pe parcursul întregii sale vieți.

În al doilea rând, fanatismul religios al Mariei Tereza nu era împărtășit și de Iosif, adeptul mai degrabă a egalității confesionale între cultele prezente pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Prin Edictul de Toleranță din 1781, Iosif al II-lea acorda libertatea religioasă cultelor din Transilvania, printre care și ortodocșilor, deschizând calea emancipării confesionale. În viziunea împăratului singurul liant care trebuia să existe între conducător și popor, trebuia să fie suveranul, în niciun caz biserica, cu atât mai puțin cea catolică. Relația sa directă cu supușii, sudată în vizitele efectuate cu diverse ocazii, în provinciile Imperiului său, l-au convins pe împărat că e nevoie de o restructurare masivă a Monarhiei. Inechitățile sociale pe care le-a constatat, au pus bazele unui amplu program reformator, care a atins toate palierele administrației. În cei zece ani de domnie solitară, Iosif s-a străduit să șteargă orice urmă a privilegiilor feudale, a inegalităților dintre oameni și confesiuni religioase. Entuziasmul său normativ a fost atât de puternic încât în ajunul morții sale Imperiul era în pragul dezmembrării. Deși animat de cele mai curate intenții, gândirea sa politică a luat-o cu mult înaintea epocii în care a trăit, sortindu-i programul reformator eșecului.

Falimentul acestei formule directe și autoritariste de administrare a Imperiului, a redeschis în contextul situației internaționale dificile, calea către restaurarea formulei constituționale, abandonate la începutul deceniului șapte. Decizia de a convoca Dieta în anul 1790 a dat ocazia Stărilor să reafirme și să reîntărească pactul tripartit precum și să reabiliteze vechea ordine instituțională anterioară epocii reformelor. Echilibrarea raportului de forțe cu puterea centrală prin articolele de lege ale anului 1790-1791, a reconfirmat totodată și contractul social dintre puterea suverană și poporul nobil, conceptualizat de Werbőczy și întărit de Montesquieu și Jean Jacques Rousseau.

A doua coordonată fundamentală pe care un asemenea studiu trebuie să o scoată în evidență și să o elucideze este cea de sistem legislativ. Acesta s-ar defini ca fiind, ansamblul de norme juridice, aflate în uz la un moment dat, într-un anume stat. Considerăm că actele normative emise de forurile legiuitoare ale Principatului Transilvaniei, în cazul nostru Dieta și Principele, au reprezentat principalul motor în configurarea noului sistem legislativ al Transilvaniei. Prin validarea schimbărilor care au avut loc atât în structura aparatului central de guvernare cât și a celui local, Principatul Transilvaniei trecea în următoarea fază a dezvoltării sale istorice. Apariția unor noi instituții ca urmare a reformelor și înnoirilor promovate de politica absolutistă imperială, a forțat o modernizare accentuată a structurilor birocratice anacronice ale Transilvaniei. Prin promovarea treptată a principiului meritocrației, noul regim a așezat țara pe o traiectorie bine definită, grăbindu-i dezvoltarea și reducând din decalajele față de celelalte regiuni ale Imperiului.

Scoaterea Dietei din sfera ecuației instituționale a Principatului, a permis factorilor de decizie de la Viena să impună perceptele iluministe modernizatoare printr-un mecanism juridic mult mai simplu și totodată direct: edictele, patentele, rescriptele ș.a.m.d. Abundența acestor tipuri de acte normative, emise într-o perioadă relativ scurtă de timp, de aproape 30 de ani, scoate în evidență dorința factorilor de decizie de la nivel central de a reforma și de a așeza instituțiile Principatului în tipare moderne, pragmatice și eficace. Modificările structurale din domeniul economic, social, juridic, educațional, administrativ au adus un suflu nou, progresist, bazat pe principii de performanță și eficacitate administrativă, rodate succesiv în provinciile occidentale ale Imperiului Habsburgic.

Anihilarea și subordonarea principalelor instituții centrale ale Transilvaniei a permis imperialilor să introducă principiile iluministe de guvernare și în acelașă timp să încerce înlocuirea principiilor de drept ale vechilor legislații. Problema majoră a acestui demers, care de altfel a și încetinit procesul, era lipsa personalui suficient de numeros, de bine pregătit și de loial. Deși Dieta din 1791, confirmă organizarea palierului administrativ prin stabilirea unor sedii fixe ale instituțiilor administrative locale și a unui sistem de poștă rapid și eficient, venind în întâmpinarea propunerilor regale, personalul care ocupa funcțiile executive provenea tot din rândul nobilimii locale, refractară oricărui tip de schimbări juridice și instituționale.

Înlăturarea Dietei din postura de apărătoare a ordinii juridice tradiționale, a deplasat centrul de greutate al luptei împotriva inovațiilor legislative venite dinspre Viena, în sarcina unităților administrativ-teritoriale locale. Fie că vorbim de comitate, scaune sau districte, la nivelul acestora s-a conservat cel mai bine vechea legislație, constatându-se perpetuarea vechilor norme chiar și în anii absolutismului terezian și iozefin. Imposibilitatea demantelării acestor structuri administrative și juridice tradiționale, s-a datorat în parte și capacității reduse de care a dat dovadă statul absolutist în lupta sa cu Stările grupate în jurul acestor veritabile bastioane de rezistență.

Comasarea Cancelariei Aulice a Transilvaniei cu cea a Ungariei, precum și reforma administrativă promovată de împăratului Iosif al II-lea în deceniul nouă al secolului al XVIII-lea, dorea să pună punct șicanelor pe care nobilimea comitatensă le punea în calea centralismului austriac. Sistemul impus de Iosif al II-lea, concentra autoritatea executivă în mâinile Guvernului, responsabil atât cu numirea funcționarilor superiori cât și a celor inferiori. Noutatea măsurii consta în preluarea atribuțiilor congregației comitatense, care până în acel moment deținea prerogativa desemnării vicecomitelui și a celorlalți funcționari, de autoritățile centrale. Prin numirea unor oficiali fideli în posturile cheie, Curtea își putea lesne impune planurile în ceea ce privește guvernarea eficientă a Principatului Transilvaniei. Conceptul reformist impus de Iosif al II-lea nu va supraviețui însă morții sale, survenită subit în februarie 1790. Găsindu-se într-o situație politică deosebit de dificilă, noul împărat, Leopold al II-lea, a găsit de cuviință să domolească elanul reformist promovat de predecesorul său, și să convoace după o pauză de 30 de ani Dieta Transilvaniei.

Lucrările acesteia s-au desfășurat într-o atmosferă extrem de tensionată, pe parcursul anilor 1790 și 1791, națiunile participante vizând un restitutio in integrum a tuturor drepturilor, prerogativelor și privilegiilor eludate sau încălcate de cei 30 de ani de domnii neconstituționale. Compromisul realizat între centru și provincie în ceea ce privește sistemul legislativ al Transilvaniei a avut ca efect recunoașterea pe mai departe a autorității habsburge în Transilvania, sever afectată după domnia lui Iosif al II-lea.

Pe de o parte, refuzul autorităților locale și a instanțelor de judecată de a aplica instrucțiunile venite dinspre puterea centrală, considerate a fi ilegale, coroborate cu incapacitatea acesteia din urmă de a le impune prin edicte sau patente au determinat într-o oarecare măsură, falimentul sistemului absolutist de guvernare în Transilvania. Utilizarea exclusivă a Tripartitului lui Werbőczy, a Constituțiilor Aprobate, a Constituțiilor Compilate și a normelor consuetudinare, în cadrul procedurilor de judecată, confirmă această realitate.

Perpetuarea unui sistem juridic propriu, în condițiile inexistenței unui for legiuitor ar putea părea imposibil de realizat. Mai mult decât atât, evoluția generală a societății, fie ea și lentă, a determinat ca o parte a acestor norme să cadă în desuetitudine sau pur și simplu unele aspecte să nu mai corespundă situațiilor de fapt ivite în practică. În aceste circumstanțe, înlocuirea normelor învechite s-a realizat de către comunitățile locale prin apelul la străvechiul drept consuetudinar. Deși utilizarea acestuia în practică este atestată și pentru perioada secolului al XVII-lea, în paralel cu normele scrise, veacul optsprezece consemnează o ușoară creștere a frecvenței acestuia în practică.

Posibilitatea înlocuirii normelor scrise de aceste practici consuetudinare în activitatea procesuală a instanțelor de judecată de la nivel comitatens din Transilvania, ne inoculează ideea, unui sistem legislativ extrem de adaptabil și suplu. Caracterizat de o combinație între un sistem elevat, bazat pe autoritatea interpretărilor juriștilor și unul arhaic, care deriva din practicile uzuale ale comunităților locale, funcționarea sistemului legislativ al Transilvaniei rămâne încă un domeniu neexplorat de istorici.

ANEXE DOCUMENTARE

9.1 Articolele Novelare ale Transilvaniei din intervalul 1744-1792, traduse în limba română.

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1744

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, regină a Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei; arhiducesă a Austriei, ducesă de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Mantua, Parma și Piacenza, Limburg, Luxemburg, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, principesă a Suabiei și Transilvaniei, marchiză a Sfântului Imperiu Roman, marchiză de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară, comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Ferrete, Kyburg, Goriția, Gradisca, Artois, Namur și comitele secuilor, contesa provinciei Alsacia; stăpâna mărcii Slavoniei, Pordenone, Salina și Mecheln, consoarta principelui de Lotharingia și Bari, mare ducesă a Toscanei.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că noi – pornind din grija și melancolia miloasă și aproape maternă față de agreatul nostru principat ereditar al Transilvaniei și de părțile anexate acestuia –, am anunțat o Dietă pentru fidelii noștri și pentru toate corpurile și ordinele aparținând principatului nostru și celor trei națiuni cuprinse în acesta, o Dietă ce a avut loc în ziua de 21 a lunii august 1743 în orașul liber regal al principatului nostru, Sibiu. Acolo, în fața guvernului și în fața corpurilor și ordinelor menționate, prin intermediul fidelului nostru drag, onoratul domn Czernin Theobald, comite al Sfântului Imperiu Roman, general, locotenent al feldmareșalului, tribun în primul regiment de cavalerie, și locțiitor al prefectului arsenalului din principat, (pe lângă tratarea și altor chestiuni aferente stării generale a acestui principat al nostru și a părților anexate) am aprobat îndurător acele legi comune ale principatului nostru Transilvania și ale părților anexate în acesta, care, în sensul dispozițiilor legii succesiunii la tron, denumită Pragmatica Sancțiune, fiind acceptată și stabilită de către acest principat al nostru și de către teritoriile încorporate în el, permit dreptul moștenirii tronului și dreptul domnirii casei noastre regale austriece asupra principatului Transilvania și asupra părților anexate în acesta, permit dreptul de moștenire arhiducilor austrieci pe ambele linii de succesiune, căzând tot sub incidența acestei legi denumite Pragmatica Sancțiune, precum în toate ținuturile și țările coroanei, tot așa și în principat și în teritoriile încorporate în acesta, asemănător sfântului împărat roman Carol al VI-lea; aprobăm și acele legi care permit în continuare drept de moștenire legală și directă primei fiice moștenitoare în linie a regelui Germaniei, Spaniei, Ungariei și Boemiei. Astfel, noi vom primi jurământ de credință de la acest principat și de la corpurile și ordinele aparținând acestuia și a părților anexate în el. Prin acestea, corpurile și ordinele menționate vor invita, accepta și declara pe maiestosul domn principe Francisc, prinț de Lotharingia și Bari, mare duce de Toscana, drept co-domnitor. Se va depune un jurământ de co-domnire și se vor consolida, pe cale regală, toate drepturile, legile și privilegiile, atât ecleziastice, cât și seculare, ale principatului nostru menționat și ale părților anexate acestuia. Cele trei națiuni se vor uni și se va modifica formularea jurământului cetățenilor locatari în acestea. În continuare, se vor abroga articolele care prejudiciază religia romano-catolică și religia greco-catolică, unite într-adevăr între ele; de asemenea, proprietățile colegiului Societății lui Iisus din Cluj se vor scoate din rândul parcelelor de teren fiscale; la urmă, se cere codificarea și includerea în articole a explicației articolului unic al titlului al 12-lea din partea III a Constituțiilor Aprobate ale Transilvaniei. Pe urmă, după ce în ianuarie anul curent, la Dieta din orașul Sibiu, guvernul împreună cu corpurile și ordinele menționate au aprobat articolele introduse cu voința, votul și acordul tuturor, s-a procedat la următoarele: aceste articole, pe care au fost aplicate semnătura și sigiliul autentic al președinților acestor ordine și a celor trei magiștri protonotari, ne-au fost înaintate cu umilință, aceștia rugând în consens domnia noastră să luăm articolele create pentru a servi solid bunăstarea comună, prosperitatea și continuitatea principatului menționat și a teritoriilor anexate și să acceptăm aceste articole și conținutul acestora, în totalitate și separat, considerându-le a fi corecte, pe plac și agreabile și acordându-le confirmările noastre regale și împărătești, consolidându-le prin puterea noastră regală și împărătească, urmând să le consolidăm îndurător ca și legi fundamentale în acest principat al nostru și în teritoriile anexate acestuia; trebuie apoi ca noi să respectăm aceste articole, în forma lor inclusă în codul legislativ la fel ca și celelalte legi și decizii ale principatului și ale teritoriilor sale, și să impunem respectarea acestora de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este cum urmează:

Prefață

Întreaga lume creștină știe că acest principat Transilvania a acceptat domnia glorioasă și promițătoare de un viitor norocos a sublimei case austriece, prin propria determinare, voluntar, bucuros și cu cea mai adâncă convingere și încredere depusă în îndurarea altruistă și dreptatea acestei domnii; nu numai a acceptat această domnie, ci s-a și străduit cu diligență de la acel moment până în prezent, să își dovedească neîntrerupt loialitatea și supunerea, așa cum se cuvine să se comporte supușii adevărați și onești față de principe. Acestea vor trebui transmise și restului oamenilor. Maiestatea ei sfântă regală domnitoare și principesă ereditară, prin mila ei, ne-a acordat nouă, tuturor corpurilor și ordinelor aparținând celor trei națiuni din Transilvania, bucuria ca, imediat după preluarea domnirii și guvernării asupra țărilor sale strămoșești, în anul 1741, să primească în fața tronului pe trimișii noștri; aceștia, cerând lumină eternă și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru moștenirea maiestății sale, în numele tuturor ordinelor, din supunere datorată maiestății sale, au înaintat documentul autentic privind depunerea jurământului de credință, pe care maiestatea sa l-a acceptat îndurător . Tot așa, cu cea mai mare îndurare, a acceptat înmânarea smerită a cadoului trimis augustului arhiduce moștenitor, ca semn al devotamentului și aprecierii lor, un cadou neînsemnat, dar dăruit cu inimă bună. Astfel, în urma dietei începute în ziua de 21 a lunii august 1743 și continuate acum aici în orașul liber regal Sibiu, am primit puterea de a colaționa, prin permisul regal, articolele dietale cuprinse în acte anterioare și în răspunsul primit și adus înapoi de trimișii menționați. Noi, toate corpurile și ordinele, primim cu drag această milă cu adevărat maternă venită de la maiestatea sa și, pornind atât de la marea importanță a chestiunilor propuse, cât și de la entuziasmul zelos simțit față de maiestatea ei, la porunca sa, cu râvnă neobosită, am întocmit articolul de lege privitor la sfânta sa persoană înainte de toate, precum și la domnirea sa prin succesiune dreaptă și legală și la co-domnirea cu augustul arhiduce. Am trimis aceste articole de lege cu determinare și le-am primit înapoi cu cea mai mare bucurie, toți, cu consens, după retrimiterea lor în ziua de 15 a lunii mai. Rugăm maiestatea sa cu toată inima și sufletul, să accepte cu îndurare aceste articole, agreate de noi toți, precum și cele patru articole (cele care tratează drepturile, legile și privilegiile noastre, armonizarea acestora, articolele care prejudiciază religia romano-catolică, chestiunile proprietăților colegiului Societății lui Iisus din Cluj și explicația titlului 12 din partea III a Constituțiilor Aprobate) întocmite la Dietă și incluse mai jos; rugăm maiestatea sa să le accepte pe acestea, dar să le și aprobe prin puterea ei regală, să le consolideze, să le includă în codul nostru legislativ, să le respecte ea însăși și să impună respectarea acestora de către toți.

ARTICOLUL I

Despre acceptarea domnirii augustei case austriece de către principatul Transilvania și despre abrogarea legilor care stabilesc legătura cu Poarta Otomană

Principatul Transilvania, în urmă cu câteva secole, făcea parte din sfânta coroană a Ungariei, dar și atunci, purtând titlul de parte Transilvană, era o provincie separată având propria jurisdicție și fiind guvernată de voievozi, existând sub anumite legi și statuturi autonome. În urma adversității vremurilor și circumstanțelor, s-a rupt și s-a separat de acel regat, stând apoi sub principi proprii. Odată cu creșterea puterii porții otomane, în scopul autoconservării și în urma necesităților care s-au ivit inevitabil în acele circumstanțe, acest principat a fost nevoit să accepte ocrotirea și patronajul porții otomane, aducând diferite legi și decizii privitoare la legătura turcească și la supunerea datorată acesteia. Tot acest principat, după renunțarea la patronajul și la adeziunea porții otomane, s-a predat voluntar sub domnia gloriosului împărat Leopold; în anul 1687 au urmat tratativele cu serenisimul duce al Lotharingiei, iar în anul 1688 cu generalul Karaffa, iar în 1691 a acceptat diploma cezaro-regală, emisă de același august împărat la adresa acestui principat. Acestea conțineau nu numai renunțarea la legătura cu poarta otomană, ci stipulau clar și alegerea liberă a principelui, de a se supune totodată voluntar și domniei regelui Iosif, care urmează să domnească în calitate de moștenitor legal al părintelui său renumit; a acceptat în mod evident domnirea, guvernarea și dominația acestui împărat măreț și a casei sale austriece mărețe, și a declarat că acele legi, care se opun sau se contrazic cu acest fapt, bineînțeles își pierd efectul, sunt abrogate, abandonate și anulate. Ne-am străduit deja din răsputeri și cu articole precedente, să declarăm acest lucru; până la acest moment nu am avut astfel de putere, dar acum ne putem dovedi și mai mult devotamentul. Pentru abrogarea prin decizie publică a legilor și deciziilor care prejudiciază domnirea, guvernarea și dominația casei austriece menționate, noi, toate corpurile și ordinele celor trei națiuni ale principatului Transilvania, cu voință și acord comun, prin puterea prezentului articol de lege, vom abandona, abroga și aboli toate legile, deciziile și statuturile principatului Transilvania enumerate aici: articolul 2 al capitolului 1 din partea II a Constituțiilor Aprobate; punctul 5 al condițiilor răposatului principe Gabriel Báthory; în articolul 3, primul paragraf al punctului 2 al acelorași condiții ale lui Gabriel Báthory, precum și punctul 7 de aici; în articolul 4, punctul 13 al condițiilor Ecaterinei de Brandenburg; în articolul 5, punctul 3 al condițiilor lui Gheorghe Rákóczi I; în articolul 6, punctul 3 al condițiilor lui Gheorghe Rákóczi al II-lea; articolul 7 al titlului 1 din partea II, punctul 4 al condițiilor lui Francisc Rákóczi; la titlul 1 din partea II a Constituțiilor Compilate, punctul 3 al condițiilor lui Acațiu Barcsay și formula de jurământ a cetățenilor, cuprinsă aici; în articolul 4, punctul 3 al condițiilor lui Ioan Kemény; punctele 3 și 23 dintre condițiile lui Mihai Apaffy seniorul, împreună cu formula de jurământ regnicolară, cuprinsă aici; edictele 44 și 45 din partea V; precum și orice altele, aduse și create, în totalitatea lor precum și separat fiecare, fie ele cuprinse ori necuprinse între legile acestui principat; tot așa și toate acele obiceiuri și practici existente, care sugerează în orice fel legătura cu poarta otomană – vom șterge toate acestea din codul legislativ al Transilvaniei, le declarăm nule, învechite și eliminate și declarăm că ele, fiind deja abrogate voluntar, nu vor mai fi considerate ca fiind consolidate prin diploma sfântă sub denumirea de constituții Approbatae și Compilatae.

ARTICOLUL II

Despre abrogarea dreptului de a alege principele

Din moment ce, după cum am menționat, principatul Transilvania a acceptat voluntar domnia și dominația augustului împărat Leopold, în scopul de a transmite urmașilor noștri stima și supunerea față de dreptul la moștenire a augustei case austriece, prin prezentul nostru articol comun, vom abandona, abroga și aboli toate legile, deciziile și statuturile anterioare ale acestui principat Transilvania, enumerate aici: articolul 1 al capitolului 1 din partea II a Constituțiilor Aprobate, împreună cu formula de jurământ a principelui Sigismund Rákóczi; totodată și articolul 2 al aceluiași capitol, la fel împreună cu formula de jurământ al principelui Gabriel Báthory și cu punctele 2 și 4 ale condițiilor ; articolul 3 și punctul 7 al condițiilor principelui Gabriel Bethlen; în articolul 4, punctele 1 și 2 ale condițiilor Ecaterinei de Brandenburg; în articolul 5, punctul 9 privitor la alegerea liberă, introdus de Gheorghe Rákóczi I și al II-lea; în continuare, din articolul 7, punctul 1 dintre condițiile lui Francisc Rákóczi; din articolul 1 al titlului 1 din partea II a Constituțiilor Compilate, punctele 1 și 7 dintre condițiile lui Acațiu Barcsay referitoare la alegerea liberă; asemănător, în al patrulea articol, punctul 7 al condițiilor lui Ioan Kemény și în final tot de aici punctul 7 dintre condițiile lui Mihai Apaffy seniorul; precum și orice altele, aduse și create, în totalitatea lor precum și separat fiecare, fie ele cuprinse ori necuprinse între legile acestui principat; precum și orice tratative, convenții, diplome și alte instrumente întocmite și publicate la orice moment, care conțin în mod tacit sau în mod explicit susținerea, recomandarea sau continuitatea alegerii libere sau dreptului la alegere; tot așa și toate acele obiceiuri și practici existente, care oferă, permit, definesc și asigură libertatea și dreptul la alegerea principelui sau care sugerează sub orice formă sau sub orice pretext că aduc prejudicii sau se opun în orice fel drepturilor la moștenire ale casei austriece menționate mai sus – considerând că toate acestea prezintă pericol siguranței publice, le vom șterge pe toate din codul legislativ al Transilvaniei, declarându-le nule, nescrise, nestabilite, nediscutate și necreate prin comun acord.

ARTICOLUL III

Despre dreptul la moștenire și dreptul succesoral al ambelor linii de succesiune ale augustei case austriece

Aceste drepturi servesc, pe de o parte, pentru ca posteritatea să rețină mereu cu recunoștință acele neîncetate binefaceri, cu care casa austriacă a copleșit acest principat-bastion al creștinătății în grija sa, iar pe de altă parte, pentru a evidenția îndurarea inexprimabilă a guvernării acestei case. Acestea sunt și un semn al milei deosebite prezentate de către maiestatea sa sfântă, marele împărat Carol al VI-lea, domnul nostru îndurător, față de acest principat de graniță al său, atunci când el a preluat și titlul de principe al Transilvaniei pe lângă celelalte insigne și podoabe ale coroanei sale – un fapt care, pe lângă numeroase alte aspecte, pretinde un omagiu etern simțit pentru el de către supușii lui fideli, ei trebuind să depună mărturia că fericirea și existența lor dreaptă sunt depline doar dacă dreptul la moștenire prin succesiune se extinde și asupra fiicelor, tot conform priorității primului-născut, pentru cazul în care linia de succesori fii se întrerupe în casa austriacă. De aceea, corpurile, prin votul lor unanim, prin decizie voluntară, prin viu grai și prin inimă și suflet, stabilesc extinderea dreptului la moștenire erditară și asupra fiicelor casei austriece, pentru cazul întreruperii liniei împărătești și regale menționate; acest drept la moștenire se aplică în primul rând asupra maiestății sale împărătești și regale Carol al VI-lea, apoi în cazul întreruperii acestei linii, asupra liniei răposatului împărat Iosif, iar apoi în cazul întreruperii acestei linii, asupra succesorilor răposatului împărat Leopold și asupra succesorilor legali ai acestora și asupra arhiducilor austrieci pe ambele genuri, conform regulii priorității primului-născut, pentru că susnumitul domn împărat și rege Carol al VI-lea va deține același drept de moștenire în țările și provinciile sale din interiorul și dinafara Germaniei, precum și în acest principat Transilvania și în teritoriile anexate acestuia, indivizibil și inseparabil. Toate corpurile și ordinele celor trei națiuni din principatul Transilvania, după Dieta acestui principat, anunțată și ținută la 19 februarie 1722 și în perioada de după, în data de 30 martie a aceluiași an, au acceptat aceste aspecte unanim și cu voință comună, pentru ei și pentru succesorii lor, pentru totdeauna; privitor la acestea, ei au pregătit un solemn document înzestrat la puterea și efectul de Pragmatica Sancțiune, și anume lege nemodificabilă de nimeni și nicicum, excluzând pentru totdeauna toate contradicțiile, obiecțiunile, dispensările, scutirile și excepțiile; după ce sacrul împărat, tatăl iubit al augustului rege, la 30 decembrie 1723, a consolidat cele susmenționate, și după promulgarea și acceptarea ceremonială a acestora la Dieta generală a principatului din 24 februarie 1724, ele au fost considerate a fi introduse în codul legislativ. Din acest motiv, acum, prin prezentul articol, vom introduce, consolida și stabili dreptul la moștenire prin succesiune al augustei case austriece și al arhiducilor austrieci din ambele genuri, în felul și modul menționat, împreună cu Pragmatica Sancțiune aferentă, acest drept devenind o lege nemodificabilă; totodată declarăm acest drept ca fiind în armonie cu articolul din anul 1723 al Ungariei și ca fiind un drept drag, corect și acceptat, al cărui conținut literal însoțit de consolidarea împărătească și regală, după cum urmează:

Noi, Carol al VI-lea, prin harul lui Dumnezeu, împărat roman ales, august și etern; rege în Germania, Castilia, Leon, Aragon, cele două Sicilii, Ierusalim, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația, Navarra, Granada, Toledo, Valencia, Galicia, Mallorca, Sevilla, Sardinia, Cordova, Corsica, Murcia, Jaen, Algarbia, Algeria, Gibraltar, Insulele Canare, Indiile, teritoriile continentale și insulele oceanice etc.; arhiducele Austriei, duce de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Luxemburg, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, Atena și Neopatria; principe al Transilvaniei și Suabiei; marchiz al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară; comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Barcelona, Ferrete, Kyburg, Goriția, Roussillon, Ceritania; contele provinciei Alsacia; marchiz de Oristano și conte de Gottsche; stăpânul mărcii Slavoniei, Pordenone, Biscaya, Moulins, Salina, Tripoli și Mecheln:

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că noi – pentru a discuta chestiunile stării generale ale agreatului nostru principat ereditar al Transilvaniei și părțile Ungariei anexate acestuia –, am anunțat o Dietă publică la 19 februarie 1722 în orașul liber regal al principatului nostru, Sibiu, o Dietă la care au s-au strâns guvernul regal și toate corpurile și ordinele celor trei națiuni din principatul nostru și din teritoriile Ungariei anexate acestuia; prin fidelul nostru apreciat Virmont Damian Hugó, conte al Sfântului Imperiu Roman, actual consilier intim, și aulic de război, comandant suprem al infanteriei, tribunul unei legiuni de infanterie, comandantul suprem și generalul major al armatei noastre în principatul menționat și în Valahia cis-alutană, și comisarul regal cu puteri depline delegat la această Dietă, s-a discutat (pe lângă tratarea și altor chestiuni aferente progresului și bunăstării acestui principat al nostru și a teritoriilor anexate în el) intenția noastră bună și grija guvernului patern privitoare la domnirea și moștenirea prin succesiune, aplicabile în acest principat Transilvania și teritoriile Ungariei anexate acestuia, și anume pentru cazul în care s-ar întrerupe succesiunea de gen masculin (rugăm bunul Dumnezeu, ca din mila simțită pentru popoarele creștine, să ne cruțe); pentru acesta, sub regula stabilită de glorioșii noștri înaintași care s-au gândit cu grijă la viitor, pe baza priorității primului-născut și pe baza moștenirii prin prioritatea celor mai apropiate linii succesorale, extindem și transpunem dreptul la moștenire și asupra liniilor feminine ale întregii case austriece, înțelegând acest lucru cu o bucurie deosebită și cu consolarea provenită din această bucurie. În același timp, guvernul nostru regal, corpurile și ordinele fidele menționate, în tema acestei chestiuni s-au pronunțat în următorul fel prezentat mai jos, cu serviabilitate, sinceritate, voluntar, cu acord comun și unanim, cu determinare matură și bine-gândită, cu viu grai și cu inimă și suflet, împreună și separat pe clase, atât în propriul nume, cât și în numele tuturor membrilor și restului principatului și teritoriilor anexate; ei au implorat cu smerenie maiestatea noastră, să considerăm această declarație sau decizie a lor ca fiind corectă, agreabilă și preferabilă, și – prin puterea noastră imperială, regală și de principe – să ne acordăm aprobarea pentru aceasta, să o punem în aplicare și să o consolidăm, apoi să o introducem printre celelalte decizii ale principatului nostru și ale teritoriilor anexate, în calitate de Pragmatica Sancțiune și lege eternă, puternică și valabilă în viitor și întotdeauna și neschimbabilă niciodată de către nimeni și în nici un fel. Conținutul declarației, deci deciziei guvernului, corpurilor și ordinelor menționate și adunate toate în Dietă, semnată cu propria mână și ștampilată cu propriul sigiliu obișnuit de către toți, marcată și cu sigiliile obișnuite ale celor trei națiuni, este cum urmează:

Pentru domnul nostru principe sfânt, puternic și invincibil Carol al VI-lea – prin harul lui Dumnezeu, împărat roman ales, august și etern; rege în Germania, Castilia, Leon, Aragon, cele două Sicilii, Ierusalim, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația, Navarra, Granada, Toledo, Valencia, Galicia, Mahorca, Sevilla, Sardinia, Cordova, Corsica, Murcia, Jaen, Algarbia, Algeria, Gibraltar, insulele canare, Indiile, teritoriile continentale și insulele oceanice etc.; arhiducele Austriei, duce de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Luxemburg, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, Atena și Neopatria; principe al Transilvaniei și Suabiei; marchiz al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară; comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Barcelona, Ferrete, Kyburg, Goriția, Roussillon, Ceritania; contele provinciei Alsacia; marchiz de Oristano și conte de Gottsche; stăpân al mărcii Slavoniei, Pordenone, Biscaya, Moulins, Salina, Tripoli și Mecheln; de la noi, guvernul regal al Transilvaniei și toate celelalte corpuri și ordine fidele aparținând celor trei națiuni din acest principat Transilvania și din teritoriile ungare anexate acestuia, adunate toate solemn la această Dietă a principatului Transilvania:

Prin această scrisoare a noastră, în propriul nume și în numele urmașilor noștri, aducem la amintirea eternă a tuturor celor interesați, orice interes ar avea, faptul că, venind din partea ilustrului și excelentului, Virmont Damian Hugó, conte al Sfântului Imperiu Roman, consilier militar aulic intim, comandant suprem al infanteriei, tribunul unei legiuni de infanterie, comandant suprem și general major al armatei noastre în principatul menționat și în Valahia cis-alutană a maiestății sale, precum și comisar cu puteri depline delegat la această Dietă de către domnul nostru milos maiestatea sa imperială și regală, noi și urmașii noștri primim cu o bucurie și consolare sufletească aparte acea iubire, grijă și melancolie paternă venită de la domnul nostru etern și milos maiestatea sa sfântă imperială și regală, cu care a decis îngăduitor, că va proteja toate țările și provinciile sale încuviințate și încredințate lui prin providența divină, și le va proteja în special de la acele probleme din care în viitor pot apărea lovituri și primejdii invincibile în țările și provinciile menționate, protejându-le conform obiceiurilor strămoșilor, gândindu-se încă din prezent la viitor, astfel cum Dumnezeul atotputernic, după propriul plac, ajută străduințele binefăcătoare în regate și împărații pământești. Urmărind măsurile curajoase luate de strămoșii noștri glorioși care au stabilit legea eternă Pragmatica Sancțiune a priorității primului-născut, de acum s-a hotărât ca în cazul întreruperii liniei de fii, și fiicele să aibă drept la moștenire, tot conform priorității primului-născut. Astfel, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, țările și provinciile care se află deja acum în proprietatea maiestății sale imperiale și regale, precum și viitoare țări și provincii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor face parte se vor înșira sub împărăția sa, se vor putea uni și contopi pentru eternitate prin legături ce nu se pot rupe, oferind protecție comună și reciprocă și o siguranță mai mare prin înspăimântarea în acest fel a inamicilor. Comisarul cu puteri depline, onorabil și măreț, menționat înainte, delegat din partea maiestății sale sfinte, ne-a rostit și ne-a dovedit nouă, celor adunați, acest lucru în întregimea sensului, deschis, onest, cu grai viu și inteligibil, mai clar și mai limpede ca înainte, prezentând și cauze convingătoare. Acesta este un principat ce a fost eliberat repetat de sub jugul greu al turcilor cu nesfârșită străduință, cost și sânge vărsat, și de aceea îi este pe plac și mai tare maiestății sale imperiale și regale. Acesta din urmă îi acordă atât de multă atenție, încât oricine care simte și gândește poate vedea și simți că acest principat cu teritoriile anexate, fiind bastionul cel mai expus furiei dușmanilor jurați ai creștinătății de la care nu mai putea să se protejeze doar din propriile puteri, are foarte mult de câștigat din unirea finală cu celelalte țări și provincii ale maiestății sale precum și din introducerea priorității primului-născut în ambele linii ale genurilor, primind astfel o mare decorațiune și siguranță și avantaje cetățenilor acestuia. De aceea noi, supușii eternului nostru domn maiestatea sa sfântă, și anume guvernul regal menționat și toate corpurile și ordinele ale celor trei națiuni, nu putem șovăi nici o clipă în privința acceptării acestei dispoziții fericite, cu grabă, cu devotament, cu serviabilitate, voluntar și de comun acord; totodată, din dragoste și entuziasm pentru domnul nostru milos și bun, maiestatea sa sfântă și pentru tot restul casei austriece, vom consemna cu supunere, fidelitate și fericire acea moștenire care ni s-a înaintat. Astfel, dacă linia de fii a casei austriece s-ar întrerupe (rugăm bunul Dumnezeu, ca din mila simțită pentru popoarele creștine, să ne cruțe), atunci și linia fiicelor ar urma cu același drept incontestabil, conform aceleiași priorități a primilor-născuți ca și în cazul fiilor, în sensul documentelor emise și prezentate aici nouă în această temă din partea maiestății sale sfinte și din partea strămoșilor săi glorioși, tot așa și moștenirea și domnirea acestui principat și a teritoriilor aferente. Acel document solemn și public, care s-a pregătit pentru a consolida acest fapt și pentru a glorifica supunerea noastră și a întregului principat în acest sens, a fost marcat cu sigiliile celor trei națiuni și cu sigiliul cetățenilor țării adunați la Dietă, servind astfel împăratul și regele august și invincibil, Carol al VI-lea, domnul și principele nostru milos, părintele atent al țărilor și provinciilor sale, precum și succesorii lui pe ambele linii de genuri și urmașii; documentul a fost întocmit conform regulilor celor din urmă și conform legii. Acest document este spre mândria, folosul și necesitatea domnului nostru principe și a însăși patriei, și de aceea l-am inclus ca și articol de lege între celelalte decizii ale principatului. Înmânăm un exemplar al acestui document comisarului regal cu puteri depline delegat la această Dietă, ca și semn al devotamentului nostru, cu cel mai mare respect și supunere; un alt exemplar, ridicat la calitatea de Pragmatica Sancțiune, lege cu efect etern, nemodificabilă de nimeni și nicicum, va fi depus cu cea mai mare grijă spre păstrare în arhivele acestui principat, excluzând pentru totdeauna toate contradicțiile, obiecțiunile, dispensările, scutirile și excepțiile. Bazându-ne pe acea speranță și încredere supusă și aproape filială, că maiestatea sa sfântă imperială și regală, domnul nostru îngăduitor, va transfera cu milă și asupra tuturor moștenitorilor fii și fiice acea îngăduință austriacă și domnire blândă față de supuși, pe care le-a arătat în trecut și pe care le simțim și în prezent, spre consolarea sufletului nostru, motiv pentru care noi vom rămâne supuși și servitori etern devotați, așa cum am semnat în numele nostru și în numele urmașilor noștri și, cu umilință și râvnă pasionată, vom implora repetat de la ceruri domnirea fericită și eternă a urmașilor ambelor linii de genuri ale augustei casei austriece.

Întocmit în orașul liber regal al sașilor, Sibiu, în ziua 30 a lunii martie, în anul Domnului o mie șapte sute douăzeci și doi.

(L.S.) Comitatele (L.S.) Națiunea secuiască (L.S.) Națiunea săsească

Noi, ascultând cu îndurare această cerere a corpurilor și ordinelor formate din trei națiuni și a guvernului regal aparținând principatului nostru Transilvania și teritoriilor din Ungaria anexate acestuia, acceptăm cu plăcere această declarație, adică decizie privitoare la introducerea în principatul Transilvania și în teritoriile sale aferente a noii reguli care spune că în cazul întreruperii liniei de fii, domnirea și moștenirea prin succesiune se va extinde și transfera și asupra generațiilor de fiice ale noastre și ale casei austriece, în modul descris mai sus. Acceptând această decizie, o introducem și o înscriem în prezenta noastră scrisoare, fără nicio omitere, adăugire sau modificare, considerând-o corectă, agreabilă și pe plac, o acceptăm cu plac, cu toate punctele, clauzele și articolele ei, acordăm asupra ei aprobarea noastră miloasă regală și acordul asemănător și, pornind din puterea noastră împărătească, regală și de principe, o aprobăm, o confirmăm, o consolidăm și o punem în vigoare, astfel încât ea, declarația adică decizia, să primească puterea și vigoarea unei Pragmatica Sancțiune și lege eternă, neschimbabilă niciodată de către nimeni și nicicum; permitem totodată, ca această decizie să fie inclusă și enumerată între celelalte decizii publice ale acestui principat și ale teritoriilor aferente, prin metoda obișnuită; prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, acceptăm decizia, o preluăm cu plăcere, o aprobăm, o consolidăm și o punem în vigoare.

Întocmit în orașul nostru liber regal, Viena, în ziua a treizecea a lunii decembrie a anului Domnului o mie șapte sute douăzeci și trei, fiind al treisprezecelea an al domnirii noastre romane, al douăzeci și unulea an al domnirii noastre în Spania și al treisprezecelea an al domnirii noastre în Ungaria și Boemia.

Carol mp B. Ioan Iosif Bornemisza de Kászon

Gheorghe Bálintit

ARTICOLUL IV

Despre succesiunea legitimă a maiestății ei regale, doamna Maria Terezia

Pentru că augustul împărat și rege, gloriosul Carol al VI-lea a fost chemat din domnirea sa pământească spre coroana eternă a nemuririi fără a lăsa în urmă un descendent fiu, și pentru că maiestuoasa și măreața doamnă Maria Terezia nu a considerat nimic mai important și mai prioritar decât asigurarea, ca odată cu decesul tatălui ei drag, însăși ea să păstreze și să mențină neatinse și neprejudiciate toate drepturile, libertățile, privilegiile, legile, atribuțiile, obiceiurile și scutirile, de interes personal și comun, precum și să impună menținerea acestora de către toți alții. De aceea, acum că Ea, maiestatea sfântă regală, prima fată a împăratului menționat, a preluat guvernarea și domnirea țărilor și provinciilor, precum și a acestui principat și teritoriilor aferente, conform dreptului ce îi revine, în conformitate cu cele stipulate și cu dispozițiile în cauză ale legii Pragmatica Sancțiune introduse și permanentizate și în acest principat, ea fiind din toate privințele moștenitoarea, domnitoarea ereditară și legală a tuturor țărilor și provinciilor precum de asemenea și a acestui principat Transilvania și a părților anexate în acesta – noi, și anume toate corpurile și ordinele principatului mult-menționat, cunoscând deja din experiență domnirea îndurătoare și blândă față de supuși a augustei case austriece, la general și individual, am depus cu inexprimabilă bucurie și entuziasm jurământul de credință ce îi revine, cu omagiu, conform formulării anexate la acest articol, considerând că succesiunea prin drept la moștenire a maiestății regale menționate mai sus este dreaptă, legală, îi revine acesteia conform legii Pragmatica Sancțiune menționate mai sus, recunoscând, declarând și implementând acest aspect prin intermediul prezentului articol.

Jurământul de credință depus de către cetățenii țării

Eu, N. N., depun jurământ pe Dumnezeul viu, adevărat și etern, promit și făgăduiesc pe credința mea, că pentru maiestatea sfântă regală, maiestuoasa și măreața domnitoare Maria Terezia, regina Ungariei, Boemiei etc., arhiducesa Austriei și principesa eternă a Transilvaniei, doamna mea, principesa cea mai îngăduitoare, legală și moștenitoare, precum și pentru moștenitorii și succesorii ei legali, eu voi fi, pe toată durata vieții mele, supus devotat, docil, adevărat și sincer, voi fi prieten prietenilor ei și inamic inamicilor ei; împotriva maiestății sale și împotriva moștenitorilor ei, succesorilor ei ori împotriva persoanei, poziției, demnității, respectabilității și împărățiilor lor sfințite, nu voi face nici un rău, nici în secret, dar nici deschis, și nu voi fi sub nici o formă inițiatorul, consilierul sau ajutorul unor astfel de fapte comise de către alții; mai degrabă, dacă iau la cunoștință sau aflu despre astfel de planuri ale altor persoane, sau despre unele străduințe ale altora orientate spre a vătăma maiestatea sa, moștenitorii ei, succesorii ei sau împărățiile ei, atunci fie eu însumi, fie prin terți, în mod direct sau indirect, voi înștiința neîntârziat maiestatea sa și, totodată, încât îmi stă în putere, voi împiedica și voi înlătura aceste feluri de străduințe și alte daune de orice fel; dimpotrivă, cât pot eu de bine, voi promova tot ceea ce este spre binele și folosul maiestății sale sfinte regale, moștenitorilor ei și succesorilor ei; așa să-mi ajute Dumnezeu și așa să dea mântuire sufletului meu!

ARTICOLUL V

Despre co-domnia cu serenisimul prinț de Lotharingia și mare duce de Toscana

Luând în considerare virtuțile remarcabile, cu adevărat regale ale serenisimului domn principe Francisc, duce de Lotharingia și Bari și mare duce de Toscana, partenerul foarte agreat al îndurătoarei noastre domnitoare, maiestatea sa regală, precum și caracteristicile sufletești ale acestuia, mulțimea meritelor sale și acele probleme și trude pe care le-a luat sub sarcină atât în războaie, cât și în pace, punându-si propria viață în pericol mai ales în vederea fericirii națiunii maghiare, și totodată considerând cu omagiu și smerenie victoriile multiple ale premergătorului său, răposatul Carol, duce de Lotharingia, împotriva inamicilor creștinătății, el salvând acest principat și de la supunerea turcească și de la nimicire, și iarăși amintindu-ne și de acele merite ale răposatului împărat Leopold, pentru care suntem recunoscători și pe care nu o să le uităm din moment ce el a adus unele tratative și întăriri spre binele stării generale ale acestui principat chiar și în acele vremuri și circumstanțe, și totodată luând în considerare faptul că, din moment ce Dumnezeu a unit în sfântă căsătorie maiestatea sa regală și maiestatea ei regală menționată, el a devenit participant în problemele și îngrijorările acesteia – din toate aceste considerente: în ziua 2 a lunii octombrie 1742, ordinele acestui principat i-au oferit lui co-domnia asupra principatului Transilvania, prin comun acord, în sensul legilor și deciziilor, depunând jurământul aplicabil în chestiunile acestui principat; iar după ce maiestatea sa regală a enunțat cu grație acceptarea acestei oferte, se așteaptă ca el să depună jurământul conform modelului înaintat către el de către ordine cu acordul maiestății ei regale; co-domnia sa, să dureze cât durează și zilele sale, pe care Dumnezeu să le prelungească cât se poate de mult, spre placul maiestății sale. Iar dacă s-ar întâmpla ca sfânta maiestate regală – pentru care noi dorim cu zel o viață lungă, extinsă în posteritate și fericită –, prin decizia providenței divine, să decedeze ea prima, atunci maiestatea sa regală să guverneze acest principat și teritoriile aferente, prin dreptul la tutelă în calitate de părinte, până când urmașul maiestății ei (căruia îi revine direct moștenirea țărilor și provinciilor) încă este minor. Dacă din pricina întreruperii liniei nu există un astfel de urmaș, ferească Dumnezeu, să se păstreze în întregime și intact dreptul la moștenire directă pentru toți aceia care ar urma conform dispozițiilor legii Pragmatica Sancțiune. În final el, maiestatea sa regală, prin acordul și contribuția adusă de ea, maiestatea ei sfântă regală, și cu puterea investită în el prin co-domnia oferită lui în mod voluntar și unanim, să guverneze chestiunile acestui principat, în conformitatea cu legile acestuia. Totuși, puterile cele mai mari, în special cele descrise la titlurile 4 și 9 ale părții I din Tripartitum, precum și donarea de privilegii și alte drepturi ale suveranității care le revin doar domnitorilor moștenitori, să se păstreze exclusiv în mâinile ei, maiestatea sfântă regală. De altfel, maiestatea sa regală să păstreze toate corpurile și ordinele în legile, drepturile, privilegiile, dispensările, avantajele, obiceiurile și diplomele lor, precum și în deciziile lor miloase regale aduse în chestiunile ecleziastice și seculare. Conform celor spuse, după depunerea jurământului, cu permisiunea maiestății sfinte regale doamna noastră îndurătoare, prin votul nostru comun și unanim, vom recunoaște, declara și respecta această maiestate regală ca fiind co-domnitorul principatului Transilvania și al părților anexate în acesta, sperând cu certitudine, că sub îndurătoarea co-domnire a maiestății sale regale, Țara Transilvaniei se va putea aștepta la prosperitate înmulțită, la fel cum s-a bucurat de prosperitate sub domnirea gloriosului Leopold, bunicul soției maiestății sale.

Formula jurământului depus

Eu, Czernini Theobald, comite al Sfântului Imperiu Roman, în calitate de comisar regal delegat la această Dietă a corpurilor și ordinelor principatului Transilvania din partea maiestății sale regale principesa Transilvaniei, precum și în calitate de comisar cu puteri depline la jurământul ce trebuie depus în fața menționatelor corpuri și ordine de către serenisimul domn principe Francisc, principe-domnitor de Lotharingia și Bari și mare duce de Toscana în privința co-domnirii clarificate mai jos:

În numele și în persoana maiestății sale regale susmenționate, depun jurământ pe Dumnezeul viu și etern, pe maica sa Fecioara Maria și pe toți sfinții, că acest serenisim mare duce, pe care corpurile și ordinele celor trei națiuni ale principatului Transilvania și ale teritoriilor aferente – din reverența specială simțită față de maiestatea sa regală, el fiind partenerul agreat al maiestății ei sfinte regale, precum și față de casa regală a acestuia – l-au invitat în mod voluntar la co-domnia principatului Transilvania și care, după colaborarea și permisiunea maiestății regale domnitoarea moștenitoare a Transilvaniei, a acceptat cu drag și milă această dovadă excepțională a devotamentului și iubirii corpurilor și ordinelor menționate, iar apoi a luat sub sarcină co-domnia oferită lui spre primire; modurile și formele domnirii, împreună cu condițiile incluse și înscrise în articolul precedent, le va respecta fără a le aduce atingere, își va efectua co-domnia conformându-se și acomodându-se acestora. Așa să-mi ajute Dumnezeu.

ARTICOLUL VI

Despre consolidarea privilegiilor corpurilor și ordinelor aparținând celor trei națiuni ale principatului Transilvania și teritoriilor Ungariei anexate acestuia în chestiunile ecleziastice și seculare și despre modificarea articolului privitor la uniuni de sub titlul 1 din partea III a Constituțiilor Aprobate

După ce maiestatea sa sfântă regală și-a început domnirea asupra acestui principat moștenit pe baza succesiunii legale și directe, prin îndurătorul rescript emis la 21 octombrie 1740 și prin cuvântul său regal ne-a asigurat pe noi, corpurile și ordinele celor trei națiuni împreună și separat fiecare, privitor la faptul că va consolida și va păstra cu bunăvoință toate drepturile, legile, privilegiile, imunitățile și avantajele noastre, pe care principatul nostru le-a primit de la iubitul bunic, unchi și părinte al maiestății sale, fie prin intermediul unor diplome, fie prin rezoluții îndurătoare și întăriri alăturate diplomei, atât în chestiunile ecleziastice, cât și în cele seculare; totodată, va implementa toate promisiunile sale miloase, în totalitatea lor și separat fiecare. După acestea, ca răspuns la cererea noastră înaintată prin intermediul trimișilor noștri, a consolidat toate aceste lucruri, printre celelalte rezoluții îndurătoare ale sale, în data de 20 iulie 1742. Cel mai recent, a permis includerea între propunerile regale al următorului segment al hotărârilor în cauză: „Cu toate că nu intenționăm să repunem în vigoare formele anterioare ale legii care începe cu Regele Andrei etc. și ale anumitor alte legi care între timp s-au modificat prin acordul corpurilor noastre, totuși privitor la restul chestiunilor, dorim să garantăm și să asigurăm pe toate corpurile și ordinele devotate aparținând celor trei națiuni ale Transilvaniei noastre dragi, împreună și separat pe fiecare, fără discriminare religioasă, chiar și pe cei greco-catolici care într-adevăr s-au unit cu biserica romană și astfel și ei sunt catolici, precum și pe toți ceilalți locuitori ai acestui principat al nostru, din toate ordinele și rangurile, împreună și separat pe fiecare, privitor la faptul că vom consolida și vom păstra neatinse toate drepturile, legile, privilegiile, imunitățile și avantajele, pe care Transilvania noastră le-a primit de la precursorii maiestuoși susnumiți și anume de la iubitul nostru bunic, unchi și părinte, fie prin intermediul unor diplome, fie prin rezoluții și sancțiuni alăturate scrisorii de credință, atât în chestiunile ecleziastice, cât și în cele seculare.” Noi primim cu respect această aplecare maternă și decidem cu inima recunoscătoare că prezenta dovadă strălucită a acesteia trebuie inclusă în acest articol de lege. Însă în cazul religiei greco-catolice unite cu religia romano-catolică, hotărârile incluse în acel segment al deciziilor regale le vom aplica doar persoanelor cu privilegii ecleziastice și nobile, acestea fiind în aceeași situație ca și restul cetățenilor țării; aceste persoane trebuie considerate ca fiind din acea națiune dintre cele trei națiuni constituționale și consacrate ale principatului, pe teritoriul căreia acestea își au terenurile și domiciliul stabil, așa cum au fost și înainte clasificate, după teritoriu și fără nevoia de a instaura și de a forma o a patra națiune. Aplicarea hotărârii în cauză nu se poate și nu trebuie extinsă și asupra oamenilor de rând și fiilor preoților aleși dintre oamenii de rând, pentru a nu perturba organizarea constituțională a principatului și pentru ca valahii și alte popoare străine nou-venite să nu fie socotite în rândul națiunilor, precum și pentru ca acest lucru să nu insulte vre-una dintre cele trei națiuni sau drepturile, privilegiile, imunitățile și avantajele acestora. În ceea ce privește în continuare unicul articol al titlului 1 din partea III a Constituțiilor Aprobate referitoare la uniuni, la formula jurământului de unificare și la condițiile aferente, corpurile nu intenționau și nici nu intenționează să păstreze acest articol în actuala sa formă, ci deja dinaintea acestei Diete au planificat să ia acea parte a articolului, care se contrazice cu drepturile suverane și să o șteargă dintre articolele precedente privitoare la drepturile suverane; ștergerea lor se declară acum în această parte.

Iar dacă articolele prezintă unele puncte care jignesc religia romano-catolică, atunci decidem abrogarea acestor puncte din cadrul articolelor. Se păstrează în vigoare tot restul acestor articole, și anume cele care permit practicarea liberă a religiilor recepte și îndeamnă susținerea reciprocă a drepturilor și legilor națiunilor recepte. În această privință, se păstrează intacte și acele cereri care au fost înaintate fără a aduce prejudicii altora, pentru că națiunile menționate s-au menținut și s-au susținut până la acest moment în timp întocmai prin intermediul acestei legi. Această instituție a legii fundamentale a fost recunoscută și de către răposatul și gloriosul Leopold, pentru că păstrarea vigorii acestei legi consolidează serviciul regal, chestiunile publice și cetățenii acestui principat, iar astfel, prin puterea acestei legături, se permite conviețuirea tuturora. În locul formulei de jurământ prezentate mai sus, am inserat formularea scrisă mai jos, în sensul căreia toți aceia, care și-au atins vârsta consimțământului sau care și-au câștigat cetățenia patriotă și au drept la vot în chestiunile publice sau care dețin anumite funcții, au datoria de a depune jurământ.

Formula jurământului

Eu, N. N., depun jurământ pe Dumnezeul viu și etern, ca pentru maiestatea sfântă regală, Maria Terezia, regina Ungariei și Boemiei, arhiducesa Austriei, principesa moștenitoare a Transilvaniei, pentru comitele secuilor, pentru regii Ungariei și principii Transilvaniei, precum și pentru moștenitorii și succesorii lor, cât și pentru soțul maiestății ei sfinte regale, serenisimul domn principe Francisc Ștefan, duce de Lotharingia și Bari, mare duce de Toscana și co-domnitor, eu voi fi sincer, drept și devotat, iar dacă aflu, iau la cunoștință sau văd orice fel de preocupare sau uneltire dușmănoasă a unora având scopul de a se opune maiestății sale sfinte, persoanei moștenitorilor și succesorilor ei, serenisimul principe, soțul și co-domnitorul maiestății ei sfinte regale, ori scopul de a se opune drepturilor și domnirii acestora, atunci eu sub nici o formă nu voi ascunde acest fapt, nu îl voi ține secret, ci dimpotrivă, îl voi anunța și dezvălui neîntârziat, voi dori și voi încerca, încât îmi stă în putere, să îl împiedic și să îl înlătur; în continuare, mă angajez să respect toate drepturile, privilegiile, imunitățile, avantajele, legile și constituțiile recepte și aprobate ale celor trei națiuni ale principatului Transilvania, adoptate în comun sau separat, indiferent de naționalitățile sau religiile recepte; nu voi încerca, nici în secret dar nici deschis, să uneltesc sau să sfătuiesc în scopul de a tulbura și de a schimba constituția acestei țări; la Diete sau Comitii, voi susține cu votul și talentul meu toate acele aspecte, care pot servi folosul și binele principelui, binele obștesc, liniștea patriei, punând la o parte interesul meu personal; în mod asemănător, mă voi implica ajutător cu rugămintea și cu votul meu, împotriva oprimării anumitor indivizi, purtându-mă în fața autorităților cu respectul cuvenit sau chiar în fața augustului tron al principelui, cu umilință, fiind în ajutorul chestiunilor drepte ale tuturora, conform dreptății și echității; așa să-mi ajute Dumnezeu!

ARTICOLUL VII

Despre abrogarea articolelor care aduc atingere religiei romano-catolice și ritului grecesc unit într-adevăr cu aceasta

Suntem cu gândul la faptul că nimic nu este mai dezirabil pentru binele țării, decât suprimarea totală a concurenței dintre religii, extirpând în acest fel din rădăcini cauza tuturor inegalităților și reclamațiilor. De aceea am considerat just ca, precum s-a avut grijă în general, prin articolul al șaselea, de cele trei națiuni și de cele patru religii recepte, iar celelalte trei religii, pe lângă religia romano-catolică, sunt complet libere în toate și nu sunt supuse la nicio restricție legală, tot așa, în sensul deciziilor emise până acum, să nu fie pus sub semnul întrebării nici restaurarea episcopiei, capitlului și canoanelor romano-catolice, nici în vremea noastră, dar nici în vremurile viitoare, urmașii noștri să nu dispute acest lucru, pentru că acest aspect a fost decis și introdus prin consimțământul corpurilor și ordinelor. Ordinul preoților Societății lui Iisus, precum și episcopia ritului grecesc din Făgăraș unită într-adevăr cu religia romano-catolică și admisă într-adevăr în aceasta, să trăiască consolidați în proprietățile și averile lor existente, prin ștergerea acelor articole incluse în Constituțiile Aprobate, Constituțiile Compilate sau alte documente, care dispun contrariul, fie la general, fie special și parțial; astfel vom declara nule acele articole care, fără a aduce atingere celorlalte religii, insultă religia romano-catolică, exclud episcopul, interzic îngrijirea și protejarea canoanelor de către arhivele din Alba Iulia și Cluj-Mănăștur, restricționează localizarea bisericilor, colegiilor, mănăstirilor și sediilor într-adevăr existente în țară ale călugărilor doar la anumite locații, interzic libera practică a religiei și se opun în orice fel libertăților bisericii, declarând nule și acele articole care expulzează societatea lui Iisus și care îi declară infideli pe cei care îi protejează pe aceștia. Pe de altă parte, cu privire la celelalte trei religii recepte, pe lângă religia romano-catolică, vom păstra în vigoare pentru totdeauna toate acele legi și articole, care oferă siguranță acestora și care conțin drepturile și privilegiile acestora în chestiunile ecleziastice și seculare. Toate aceste aspecte trebuie luate în considerare în sensul diplomelor și al deciziilor împărătești și regale care le însoțesc.

ARTICOLUL VIII

Scoaterea proprietăților clujene enumerate mai jos ale colegiului societății lui Iisus din rândul parcelelor de teren fiscale

În anii precedenți, părinții colegiului clujean ai societății lui Iisus au înaintat în mod repetat memorii către toate ordinele, pentru a cere ca satele clujene Bács (Baciu), Jegenye (Leghia), Bogártelke (Băgara), Kajántó (Chinteni) și câmpia Tiburczi din comitatul Cluj – pe care le deține într-adevăr – să fie scoase din registrele fiscului prin intermediul unor articole de lege și prin intermediul acordului îngăduitor al maiestății sale sfinte imperiale și regale, așa cum a fost permis în scris și de către răposatul sfânt împărat Carol al VI-lea. De aici, luând în considerare cererea repetată a părinților societății iezuite menționate și ținând seama de faptul că acest ordin și religie a fost deja introdus prin intermediul acestui articol, urmează că totodată și proprietățile menționate trebuie scoase din lista parcelelor de teren fiscale; noi le vom și scoate și le vom șterge și tăia din registrul fiscului. În mod asemănător, tot prin acest articol, vom scoate din lista fiscului și terenurilor fiscale și satul Mănăștur, predat acestui colegiu încă în anul 1693 cu drept de moștenire, și anume acel teren care stă acolo în proprietatea lor incontestabilă, neaducând astfel nicio atingere drepturilor bisericii reformate clujene.

ARTICOLUL IX

Explicația titlului 12 din partea III a Constituțiilor Aprobate

Din propunerea regală se înțelege că, corpurile și ordinele trebuie să aducă o decizie privitoare la articolul menționat, iar dacă acesta conține lucruri care insultă puterea suverană regală, atunci ele trebuie șterse. Noi am frământat bine și repetat acest articol, dar nu am găsit nimic în el, care ar insulta drepturile principelui; singurul lucru diferit era modul de procedare; principii erau fie prezenți la Dietele generale, fie se aflau în apropiere cu scopul de a menține contactul; astfel cum articolele nici atunci nu aveau putere legală fără consolidare, emiterea acestora către comitate, scaune și fisc se putea face doar după aprobarea principelui, pe lângă semnarea și ștampilarea lor de către președinte și protonotar în scopul clarificării, păstrării și autentificării. Din moment ce principele care domnește acum locuiește departe de principat, iar voința și dorințele poporului, sub forma de decizii ale corpurilor, nu pot deveni legi decât prin înștiințarea maiestății sale prin intermediul semnăturii președintelui și protonotarului, iar mai mult, consolidarea miloasă așteptată de la maiestate necesită un anumit timp, astfel corpurile vor interpreta articolul în cauză ca și cum ei, în propriul nume, sub forma de articole, orice ar decide, nu o să primească putere legală până nu se primește consolidarea maiestății sale și decizia nu se poate emite doar sub sigiliu și semnătură ci, cel mult, se poate păstra în arhive și registre. Apoi, după primirea aprobării principelui, articolul imprimat trebuie consolidat cu sigiliul și semnătura principelui și trebuie depus la locurile stipulate în cadrul acestuia. Interpretându-l în acest fel, acel articol se va păstra fără a răni în niciun fel puterea suverană a principelui.

Încheiere

Noi astfel, primind și ascultând cu îndurare cererea smerită a Guvernului regal și a devotatelor corpuri și ordine din ereditarul nostru principat Transilvania și din teritoriile anexate în acesta, am înscris și am introdus în prezenta noastră scrisoare în mod literal toate articolele special indicate și înaintate cu solemnitate cuvenită către noi; le considerăm pe acestea, cu tot cu conținutul lor, în totalitatea lor și separat fiecare, ca fiind corecte, bine primite și pe plac și acordăm pentru ele acordul și aprobarea noastră miloasă regală și împărătească, acceptându-le, confirmându-le îndurător prin puterea noastră regală și împărătească, punându-le în vigoare și consolidându-le ca legi fundamentale pentru toate corpurile, ordinele și restul acestui principat și teritoriilor anexate; introducând aceste articole în codul legislativ, lângă celelalte legi și decizii ale acestui principat și teritoriile anexate, le vom respecta noi înșine și vom impune respectarea lor de către toți ceilalți supuși ai noștri. Prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, acceptăm, aprobăm, permitem, punem în vigoare și consolidăm aceste articole. Întocmit în orașul nostru arhiducal, Viena, în ziua a șaptea a lunii august a anului Domnului o mie șapte sute patruzeci și patru, fiind al patrulea an al domnirii noastre.

Maria Terezia mp C. Ladislau Gyulaffy László L.B. de Ratoht mp

Iosif Kozma de K-Szent-Lelek mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1747

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, împărăteasă romană, regină a Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației și Slavoniei, arhiducesă a Austriei, ducesă de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Mantua, Parma, Piacenza, Limburg, Luxemburg, Gerden, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, Principesă a Suabiei și Transilvaniei, marchiză a Sfântului Imperiu Roman, Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară, comite de Habsburg, Tirol, Flandra, Ferrete, Kyburg, Goriția, Gradisca, Artois, al secuilor, Namur, stăpâna mărcii Slavoniei, a portului Naonis, Salinarum, și Mechleln, ducesă de Lotaringia și Bari, mare ducesă de Toscana.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că acel regulament, conform căruia în acest principat al nostru ar trebui să se procedeze și să se ia măsuri în privința chestiunilor formale și materiale ale mineritului, a fost discutat prima dată cu ocazia Dietei – anunțate pentru acest principat amintit și pentru teritoriile încorporate în acesta, pe ziua de 23 ianuarie anul curent, și aflate în desfășurare în orașul nostru liber regal săsesc Sibiu – de către comisia formată în acest principat al nostru din funcționarii camerali și provinciali, iar apoi tot aici, pe propria cale, de către direcția finanțelor și mineritului, delegată de către noi, împreună cu cancelaria noastră regală și aulică a Transilvaniei; după ce raportul smerit întocmit în această chestiune s-a înaintat către maiestatea noastră și după ce acest raport a câștigat aprobarea noastră, el a fost retrimis către Guvernul regal al principatului nostru amintit și prin această cale către corpurile și ordinele compuse din trei națiuni, care continuă încă Dieta menționată; raportul a fost retrimis cu scopul de a fi formulat într-un articol de lege și de a fi înaintat pentru a primi consolidarea îndurătoare a maiestății noastre. Întocmit prin vot unanim în formula prescrisă, având semnăturile și sigiliile președintelui ordinelor și protonotarilor, documentul a fost înaintat și predat maiestății noastre, rugând umil pe maiestatea noastră, ca articolele menționate și cele cuprinse în acestea, în totalitatea lor și separat fiecare, să le considerăm a fi corecte, agreabile și pe plac, să ne acordăm pentru ele consimțământul nostru regal, prin puterea noastră regală și de principe să le aprobăm și să le punem în vigoare, să le consolidăm ca legi fundamentale etern valabile pentru ordinele și pentru toți urmașii acestui principat și teritoriilor încorporate în el, să le introducem printre celelalte legi și decizii ale acestui principat al nostru și părților anexate, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este după cum urmează:

Bunătatea sfintei sale maiestăți, a îndurătorului nostru principe moștenitor, – o bunătate ce nu poate fi slăvită și preamărită niciodată îndeajuns – nu poate fi dovedită printr-un mod mai fericit decât prin faptul că acesta, cu ocazia Dietei anunțate pentru acest principat și organizată pe 21 august 1743 în orașul liber regal Sibiu, ne-a oferit cu cea mai mare îndurare puterea de a cuprinde în articole legale toate chestiunile ce țin atât de maiestate, de religie, precum și de drepturile și libertățile corpurilor și ordinelor celor trei națiuni în domeniile ecleziastice și seculare, iar apoi ne-a oferit favoarea ca noi să luăm acele articole (întocmite prin votul nostru comun, înaintate pentru a primi consolidarea supremă, lucru care s-a întâmplat în 7 august 1744, apoi acceptate prin acordul nostru comun) și să le introducem în codul nostru, împreună cu chestiunile ce aparțin de maiestate.

Într-un mod asemănător, cu acea bunăvoință maternă, care vine din partea principelui ereditar și care este mai eminentă decât orice demnitate efemeră, maiestatea ia măsurile privitoare la promovarea necesară a intereselor trezoreriei sale în acest principat și la întărirea dreptului aristocraților minieri, în așa fel încât să nu afecteze prin asta legile fundamentale referitoare la interesele individuale sau la interesele publice; din această pricină, maiestatea ne-a încredințat milos planificarea și compunerea regulamentului, adică legilor mineritului în concordanță cu aceste legi fundamentale; pe baza acestor legi ale mineritului, în acest principat Transilvania, chestiunile miniere vor fi tratate și soluționate atât formal, cât și material. De aceea noi, prețuind îndurarea primită de la sfânta sa maiestate, în comun acord și voință am împărțit acest regulament al mineritului în paisprezece articole și l-am înaintat cu supunere în fața suveranei sfinte maiestăți, cerând cu omagiu să accepte binevoitor aceste hotărâri ale noastre, să le consolideze îndurător și nu numai să permită punerea lor în efect și în vigoare ca hotărâri etern valabile, dar și să le respecte milos pe acestea și să impună respectarea lor și de către alții, adică de cei interesați sau de cei ce vor deveni interesați în cauză.

ARTICOLUL I

Despre funcționarea oficială a tribunalului minier transilvănean; despre documentele de autorizare solicitabile de la acesta; despre așa-numiții ani liberi; despre angajarea fiilor țării în funcțiile de judecător și despre modul de desemnare al acestora

Tribunalul mineritului de metale sau așa-numitul tribunal minier, instaurat deja, să se conserve și să își păstreze activitățile în continuare, astfel încât toți minerii și proprietarii de mine, care exploatează minele de aur, argint, minereuri, mercur și sulf etc., să folosească, să considere și să recunoască acest tribunal ca fiind autoritatea de primă instanță pentru ei, iar litigiile legate de minerit și cele care țin în mod direct de minerit să fie discutate și soluționate în primă instanță în fața acestui tribunal.

Acei mineri sau directori de mine, împreună și separat fiecare, care vor să exploateze mine fie deschizând noi mine, fie restaurând pe cele vechi prăbușite (așa-numite), trebuie să ceară în mod necesar documente de autorizare de la acest tribunal minier, pentru ca acesta să le ofere ajutor și să îi susțină în minele ce urmează să fie deschise sau în cele deja deschise, în vederea unei exploatări cu venituri mai mari, în vederea instaurării minelor evitând conflictele și certurile ce se pot ivi ușor dacă exploatarea se face costisitor sau în detrimentul altora, precum și în vederea soluționării litigiilor dintre proprietarii de mine ori părți.

Din acest motiv, în minele deschise sau în minele ce urmează să fie deschise pe teritoriile acestora, domnii pământeni nu au voie să angajeze în funcțiile de director minier pe alții, decât pe aceia care dețin documentul de autorizare emis de la tribunalul mineritului de metale și anume de la tribunalul minier (un document ce se emite fără plată de către acest tribunal, pentru ca domnii pământeni să nu sufere prejudiciu prin refuz); astfel chestiunea mineritului se va promova mai bine prin intermediul celor pricepuți în domeniu, iar retribuțiile către fisc se vor vărsa mai sigur. Iar din moment ce acestea constau din predarea decimei, fierul și alte minereuri inferioare și neprețioase sunt scutite de acest serviciu.

Iar pentru ca proprietarii teritoriilor care au metale și pe care sunt minele, să primească aprobare spre exploatarea minelor, ca răspuns la cererea umilă a acestora, motivată atent de către tezaurarul regal, sfânta sa maiestate va da atenție în special acordării beneficiului denumit ani liberi pentru proprietarii menționați. Mai mult, pentru a-și dovedi și în continuare disponibilitatea maternă față de națiunile transilvane, este de acord, ca ordinele, prin votul lor smerit, să desemneze doi fii ai țării pentru acest tribunal menționat, și anume doi judecători cunoscători ai legilor țării, care vor fi obligați, prin jurământul obișnuit, la respectarea acestor articole și la respectarea legilor țării. Tot în acest scop și în afară de acestea, maiestatea a decis foarte îndurător să se acorde pentru fiecare dintre judecători un salariu anual de 300 de florini renani din trezoreria regală, pentru ca ei să își îndeplinească funcțiile primite mai ușor și mai zelos.

În continuare, modul de desemnare al acestor judecători să fie următorul:

De această primă dată și apoi cu fiecare ocazie când se eliberează funcția în viitor, Guvernul regal, prin dreptul deținut, pentru locul fiecărui dintre acești judecători va nominaliza trei indivizi adecvați și îi va comunica tezaurarului regal, pentru ca cel din urmă, intermediat de departamentul aulic desemnat al direcției finanțelor și mineritului, împreună cu Guvernul intermediat de cancelaria aulică, să înainteze numele nominalizaților direct în fața sfintei sale maiestăți, ea având încrederea miloasă, că fii transilvăneni, în semn de recunoștință pentru acest bine, se vor strădui în viitor ca pentru gestionarea industriei mineritului domestic, nici cu trecerea timpului să nu devină necesară angajarea unor indivizi adecvați de altundeva decât din însăși Transilvania.

ARTICOLUL II

Despre cedarea la preț potrivit și moderat a lemnelor, cherestelelor și altor materiale necesare la exploatarea minieră și despre soluționarea conflictelor

Din moment ce pentru exploatarea minelor de minereuri se necesită păduri, pășuni și ape, fără de care minele nu pot exista și spărgătoarele de piatră sau morile de minereuri nu se pot ridica – acei proprietari care au mine pe terenurile lor, trebuie să cedeze proprietarilor de mine lemnele și cherestelele etc., dacă există, la un preț potrivit și moderat, pentru a completa stocurile necesare la exploatarea minelor. În cazul conflictelor ivite între proprietarii de pământ și de mine, autoritatea minieră împreună cu autoritățile provinciale competente în legile țării, vor examina chestiunea litigioasă și vor hotărî privitor la un preț moderat; la acesta, proprietarul se va conforma fără nicio obiecție, iar dacă privitor la hotărârea adusă, una dintre părți este nemulțumită, atunci decizia va reveni tezaurarului și Guvernului regal. În acele locuri, unde lipsa de păduri este atât de mare, încât proprietarul nu ar putea ceda lemnele necesare pentru minele aflate pe teritoriul său fără a suferi el însuși dezavantaje evidente, atunci acest fapt trebuie constatat fie de către funcționarii locali, fie prin mărturia unor bărbați respectabili, fie prin anchetă la fața locului prin intermediul unor delegați; astfel proprietarul minei își va asigura lemnele necesare fără a împovăra trezoreria și fără a aduce daune proprietarilor.

ARTICOLUL III

Despre modul în care minerii, proprietarii de mine și săpătorii de mine primesc reședințe și locuințe, precum și despre modul de procedare privitor la scutiri, la pășunat sau la taxele anuale plătibile pentru domnii pământeni, în cazul celor care vor să trăiască în case închiriate sau vor să își construiască colibă sau casă

Astfel cum acei domni pământeni care pe propriile terenuri efectuează spălare de aur sau exploatare minieră, după scoaterea spre păstrare a propriei cantități proporționale de aur, au datoria de a preda restul aurului la casa cezaro-regească de schimb al aurului, la prețul stabilit, așa cum reiese din articolul IX – tot așa și toți acei mineri și proprietari de mine, care exploatează astfel de mine deschise sau astfel de mine ce urmează a fi deschise, dar și muncitorii acestora (care pentru propriile nevoi gospodărești țin o vacă sau două vaci, pentru a le putea paște mai ușor pe locurile libere sau pe așa-numitele pășuni comune) au datoria de a locui în satele apropiate de minele și spărgătoarele de piatră (pe care ei le operează); iar dacă cineva dintre ei dorește să locuiască în casă închiriată, atunci să aibă libertatea de a face acest lucru, însă doar cu înștiințarea prealabilă a domnului de pământ și fără a fi dator cu plata vreunor taxe domnului de pământ, ci să predea acea sarcină proprietarului care închiriază casa, cu excepția cazului în care dorește să țină gospodărie separată; dacă vrea să își clădească propria casă sau colibă, atunci va cere de la domnul pământean stabilirea locului de amplasare a clădirii; dacă aceasta nu are anexe, atunci astfel de mineri, proprietari de mină sau săpători de mină să aibă datoria de a plăti anual doi florini pentru domnul pământean în chip de recunoștință pentru bunul pământului, pentru bunul pășunatului și pentru lignație, pentru fiecare parcelă țărănească sau teritoriu de aceleași dimensiuni; dacă există și anexe care vor fi gospodărite, atunci sus-numiții vor trebui să plătească încă doi florini peste decima datorată domnului de pământ. Astfel de gospodari vor plăti și taxa publică pentru vite și semănat, la fel ca ceilalți locuitori ai satului; însă pentru propriile persoane și pentru caii de povară, pe care îi vor paște de asemenea pe pășunile comune, ei vor fi scutiți, la fel ca ceilalți care nu au gospodării, de sarcinile obișnuite și extraordinare. Pentru că aici este vorba despre oameni liberi și străini și nu despre acei oameni liberi contribuabili aparținând uneia dintre națiuni care dețin casă în poalele națiunii lor și dețin gospodării pe propriile terenuri, numărul acestora trebuie adaptat cât se poate la proporțiile satului în care ei stau, pentru ca lipsa evidentă a pășunilor să nu-i afecteze pe țăranii contribuabili în ceea ce privește vitele lor. La fel, în eventualitatea în care vitele acestora dispar din sat prin furt, atunci sătenii au datoria de a compensa daunele asemănător celorlalți locuitori, dacă în cazuri asemănătoare și ceilalți locuitori procedează așa, compensând reciproc daunele. Dar din moment ce s-a considerat cuvenit ca minerii să nu fie obligați la astfel de lucruri, nici sătenii nu vor fi datori de a plăti în calitate de comunitate pentru animale pierdute. În mod contrar, dacă cineva dintre săpătorii de mine, minerii, proprietarii de mine și ceilalți muncitori ai minei dorește să părăsească casa clădită din propriile sârguințe pe locația desemnată pentru el, atunci va avea libertatea de a vinde acea casă fără nici un obstacol la un preț cât mai bun; dacă această casă este cumpărată tot de un muncitor al minelor sau de un proprietar de mine, atunci cel din urmă o va putea poseda sub aceeași taxă ca premergătorul său; dacă această casă este cumpărată de un alt străin, atunci acesta va avea datoria de a servi domnul de pământ asemănător celorlalți jeleri și de a se supune sarcinilor publice, atât celor aferente propriei persoane, cât și celor aferente vitelor și semănatului. Astfel de vânzări trebuie rezolvate și efectuate înainte de mutare, iar dacă nu se găsește cumpărător, atunci acest lucru să nu aducă nici un fel de împovărare satului sau domnului de pământ.

ARTICOLUL IV

Despre restituirea iobagilor fugiți și despre faptul că aceștia nu pot fi luați sub protecție de către nimeni; despre cazul în care aceștia s-au apucat de minerit și au căzut la învoială cu domnii de pământ

Proprietarii de mine nu au voie să ia sub protecție sub nici un fel de pretext pe scamatori, dezertori sau alți delincvenți și vagabonzi, ori complicii de orice fel ai acestora, decât dacă aceștia s-au apucat de minerit fiind utili și necesari trezoreriei și dacă au căzut la învoială cu domnii lor pământeni conform modului definit în următorul articol; cu atât mai puțin pot să ofere refugiu acelor iobagi care au fugit de la domnul pământean, numindu-i mineri sau folosind alte titluri pentru ei. Astfel de oameni trebuie mai degrabă declarați, excluși de la minerit și returnați domnilor pământeni ai acestora; în caz contrar, în sensul legilor, rămâne neatins dreptul de a-i revendica legal.

ARTICOLUL V

Despre jurisdicția tribunalului minier exercitată asupra minerilor, proprietarilor de mine și săpătorilor de mine, cu excepția cazurilor de abuz de putere, cazurilor de infracțiuni și cazurilor care nu țin de minerit

În schimb, în scopul susținerii păcii și înțelegerii reciproce, în eventualitatea în care careva dintre proprietarii de mine, minerii și săpătorii de mine ar comite ceva împotriva iobagilor cuiva sau ar greși față de ei, nici oficialii comitatului și nici domnii pământeni nu trebuie să caute rezolvarea problemei prin violență și prin putere arbitrară (doar dacă vinovatul este prins în flagrant delict, caz în care acesta poate fi prins, dar trebuie predat tribunalului minier în vederea demarării procesului în modul obișnuit), ci făptașul trebuie declarat către tribunalul minier cerând rezolvarea cuvenită a problemei de la acest tribunal; dacă tribunalul omite împărțirea dreptății sau nu o aplică în măsura potrivită, atunci acest lucru trebuie raportat tezaurarului; însă cazurile legate de abuz de putere, cazurile penale și cazurile care nu țin de minerit, cad sub penalizare prin jurisdicția autorităților judecătorești, iar în astfel de cazuri atât aceștia, cât și alții, vor fi supuși în mod comun jurisdicției ordinare.

ARTICOLUL VI

Despre dreptul de a vinde băuturi și de a deține măcelărie

Din moment ce se știe că dreptul de a vinde băuturi revine domnilor pământeni, aceștia au datoria de a se îngriji de cantitatea cuvenită a băuturilor sau de darea în arendă a bodegilor pentru proprietarii de mine; același lucru se aplică și în cazul dreptului de a măcelări.

ARTICOLUL VII

Despre acei țărani sau iobagi care doresc să urmeze mineritul căzând la învoială în prealabil cu domnul lor pământean

Supușii sau iobagii nu trebuie introduși în matricole sau registrele miniere fără consimțământul domnilor lor pământeni și fără prezentarea înțelegerii stabilite în prealabil cu aceștia. Același lucru se aplică și jelerilor adevărați, și anume acelora care dețin sau doresc să dețină terenuri de pământ și beneficii teritoriale; aceștia, asemănător iobagilor, dacă au căzut la o învoială cu domnii lor pământeni, pot fi introduși în matricula minieră, fiind considerați scutiți de sarcinile extraordinare, împreună cu minerii liberi, dar pentru persoana lor vor plăti în chip de taxă un florin pe an. Însă exploatatorii minieri, minerii și muncitorii venetici și străini vor fi scutiți de plata acestui florin unic, față de cele spuse în articolul III de mai sus, pentru ca străinii, a căror muncă este necesară mult în mineritul din Transilvania, să nu se descurajeze de imigrare din cauza acestei sarcini. Pentru animalele și bunurile lor, ei vor plăti impozite la fel ca restul contribuabililor; excepție fac caii de povară, care aparțin esențial exploatării miniere, conform celor spuse mai sus.

ARTICOLUL VIII

Despre spălătorii de aur care doresc să își practice liber meseria; despre asociația țiganilor, privilegiată pentru acest scop – restul țiganilor trebuie excluși din aceasta

Spălătorii de aur, care pot fi oameni de orice statut, își pot practica liber meseria în munți și pe râurile, apele și pâraiele repezi curgătoare care poartă în ele vena galbenă de aur, nu doar în cele trei răstimpuri ale zilei, ci tot timpul cât ei vor; iar domnii teritoriilor, care nu pot fi astfel împovărați și prejudiciați, să nu împiedice spălătorii în nici un fel, ci aceștia, având brevete de la tribunalul minier, să se poată bucura de privilegii și scutiri egale cu cele ale proprietarilor de mine. Dar și ei, la fel ca ceilalți proprietari de mine, trebuie să predea minereul de aur găsit la casele de schimb regale, la prețul stabilit și sub sancțiunea exprimată de legi; excepție fac cei care au privilegii speciale privitoare la spălarea de aur, dar și aceștia au datoria de a face o raportare în fața tribunalului minier și apoi în fața Guvernului regal în prezența tezaurarului.

Țiganilor, care în Transilvania au asociații privilegiate pentru practicarea spălării aurului, le revin aceleași privilegii ca celorlalți spălători de aur, dar pentru ca ei să nu împovăreze domnii pământeni, nu au voie să zăbovească prea mult pe teritoriile acestora, ci doar atât timp cât este necesar pentru spălatul de aur, în caz contrar să fie raportați la tribunalul minier care să îi înfrâneze; restului țiganilor, neincluși în asociațiile menționate, li se interzice negreșit și în general practicarea spălatului aurului.

ARTICOLUL IX

Despre acei domni pământeni care pe propriile terenuri practică spălare de aur sau orice alt minerit de minereuri

Dacă însuși domnul pământean, pe propriul teritoriu, face spălare de aur sau exploatare minieră, atunci el are voie să își rețină o parte proporțională din aurul găsit, însă trebuie să notifice casa cezaro-regală de schimb al aurului despre cantitatea reținută, având obligația de a plăti fiscului regal decima pentru acel aur. În afară de partea reținută pentru nevoile personale ale domnului pământean, surplusul de aur și argint scos din râuri și ape repezi curgătoare sau scos din minereul de aur exploatat din mine, trebuie predat în totalitate casei cezaro-regale de schimb al aurului, la prețul stabilit și sub sancțiunea prescrisă în legi pentru delicte. Același lucru se aplică și celorlalte metale, ca plumbul și mercurul etc.

ARTICOLUL X

Despre contrabandiștii de aur și despre denunțătorii acestora

Contrabandiștii de aur denunțați sau prinși în flagrant delict sau la fața activității interzise ocupându-se cu acest lucru, să fie sancționați în fata judecătoriilor de care aparțin, iar minerii să fie sancționați în fața tribunalului minier în funcție de judecata casei cezaro-regale de schimb al aurului; aurul traficat în acest fel să fie confiscat, o treime din acesta să fie dat denunțătorului la prețul normal de schimb, iar restul să fie luat în bilanț.

ARTICOLUL XI

Despre sancționarea acaparatorilor de aur, argint și mercur, dacă ei sunt mineri

Acaparatorii de aur, argint și mercur, oriunde ar fi iscodiți și găsiți, dacă sunt mineri, să fie duși în fața autorităților competente și anume în fața tribunalului minier și să se procedeze cu ei în sensul și în felul și modul prescris în ordinele cezaro-regale; acolo cazul lor trebuie supus unei examinări și decizii legale pornind din poruncile regale îndurătoare.

ARTICOLUL XII

Despre falsificatorii de bani, dacă și ei sunt mineri

Același lucru trebuie stabilit și respectat și cu privire la falsificatorii de bani; în aceste cazuri, tot așa cum s-a enunțat privitor la contrabanda de aur, o treime din aurul confiscat, la valoarea normală de schimb, trebuie acordată denunțătorului, fără nicio obiecție.

ARTICOLUL XIII

Despre arestarea minerilor și muncitorilor

În vederea îndepărtării neplăcerilor și consecințelor nespus de grave provenite în urma acestora în detrimentul mineritului, s-a hotărât ca, în zonele miniere și pe locurile aferente pe care ei trebuie să le viziteze pentru a efectua muncile mineritului, la fel și pe drumurile pe care ei se duc către mine, minerii și muncitorii să nu fie arestați și ridicați fără știrea prealabilă a tribunalului minier, prin nicio altă jurisdicție și de niciun alt magistrat; această arestare este interzisă și pentru mineri; nu se aduce atingere celor tratate în articolul V de mai sus.

ARTICOLUL XIV

Despre apelul acelora care se simt prejudiciați în fața tribunalului minier; despre faptul ca în general toți minerii și practicanții mineritului trebuie să procedeze în fața acelui tribunal și nu altundeva, cu excepția cazurilor în care dovezile implică privilegii

Astfel cum în general este necesar ca neînțelegerile și litigiile care pot apărea între mineri și persoanele care aparțin direct mineritului să fie discutate și decise în fața tribunalului minier, în mod asemănător este necesar să se determine și ca justițiabilul supus hotărârii acestui tribunal să aibă posibilitatea de a face apel către tezaurariat, astfel încât tribunalul minier să nu poată nega sub nici un pretext acest drept niciunui apelant, ci chiar din contră, la cererea părții apelante, să aibă obligația de a trimite tezaurariatului, fără nicio obiecție și fără așteptarea vreunei scrisori de aprobare, toate documentele litigiului, împreună cu justificarea sentinței adică împreună cu motivele pe baza cărora a decis sentința; iar dacă cineva se consideră prejudiciat de sentința tezauriatului, atunci acesta are libertatea de a face recurs la sfânta sa maiestate prin intermediul direcției aulice a finanțelor și mineritului existentă în ținuturile ereditare. Cazurile în care este necesară prezentarea scrisorilor privilegiale trebuie discutate la Tabla regală și nu altundeva; între timp, să nu se facă abuzuri de putere și cele confiscate să fie înapoiate.

Toate, conform celor prezentate, au fost trimise în fața maiestății sale; iar în alte chestiuni care țin de mineritul domestic se aplică cele prescrise în decretul de minerit al lui Maximilian; acest decret, tradus în limba latină și tipărit, a devenit lege comună; dacă în acesta apar elemente care se opun atât celor enumerate mai sus și compuse în formula legilor comune, cât și celorlalte legi fundamentale ale acestui principat al nostru, atunci se permit corecturile ce vor urma și se vor efectua. În alte aspecte Noi, ascultând îndurător și primind în fața noastră cererea umilă a fidelului Guvern regal amintit anterior și a corpurilor și ordinelor fidele formate din trei națiuni ale principatului Transilvania amintit la început și ale părților încorporate acestuia, am luat articolele prezentate mai sus, înaintate nouă și prezentate în fața noastră cu solemnitatea cuvenită și le-am introdus și le-am înscris literal în prezenta noastră scrisoare; pe acestea, împreună cu conținutul lor, în totalitate și separat fiecare, le-am considerat a fi corecte, agreabile și pe plac atât din privința bunului obștesc, cât și din privința asigurării legilor iubitului nostru principat și din privința folosului trezoreriei noastre; am acordat pentru ele consimțământul și acordul nostru îndurător regal și împărătesc, le-am acceptat milos și pornind din puterea noastră regală și împărătească, le-am confirmat și le-am aprobat, le-am pus în vigoare, le-am consolidat milos ca legi fundamentale pentru acest principat al nostru, pentru ordinele părților anexate în acesta și pentru tot restul acestora; introducându-le în codul legislativ care cuprinde și celelalte legi și decizii ale acestui principat al nostru și părților anexate, le vom respecta noi înșine și vom impune respectarea lor de către toți ceilalți fideli ai noștri. Astfel, prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, le acceptăm, le confirmăm, le aprobăm, le punem în vigoare și le consolidăm. Întocmit în orașul nostru Viena din Austria, în anul Domnului o mie șapte sute patruzeci și șapte, ziua a nouăsprezecea a lunii iunie. Fiind al șaptelea an al domnirii noastre.

Maria Terezia mp C. Ladislau Gyulaffy L.B. de Rátot mp

Sigismund Csató de Delne mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1748

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, împărăteasă romană, regină a Germaniei, Ungariei, Boemiei, etc., arhi-ducesă a Austriei, ducesă a Lotaringiei, și Bari, mare ducesă de Toscana, ducesă de Burgundia, Stiria, Carintia și Carniolia, principesa Transilvaniei, comite de Flandra, Tirol, Goritia, și al secuilor, etc.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor interesați faptul că noi, pornind din grija noastră maternă continuă purtată pentru principatul nostru ereditar și drag Transilvania și pentru părțile anexate în el, am anunțat o Dietă pentru toate corpurile și ordinele fidele ale celor trei națiuni din acest principat și din părțile anexate, în ziua a 20-a a lunii august anul trecut 1748 în orașul liber regal Cluj; cu ocazia Dietei menționate, corpurile și ordinele amintite au compus cu voință și acord comun articolul introdus mai jos, privitor la acordarea cetățeniei principatului Transilvania pentru fidelii noștri cu adevărat iubiți: frații conți onorabili și măreți ai Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Filip și Kajetan Krakovszki-Kollowrath, precum și pentru moștenitorii și succesorii acestora. Pentru a primi consolidarea, corpurile și ordinele ne-au înaintat acest articol, dotat cu semnătura și sigiliul autentic al președintelui și al protonotarilor, în formula legală obișnuită, rugându-ne cu umilință să luăm acest articol compus la Dietă de către corpuri și ordine, să îl acceptăm cu îndurare, să îl aprobăm milos prin puterea noastră regală și de principe, să îl consolidăm, să îl introducem în codul lor legislativ și să impunem respectarea acestuia de către toți pe care îi privește. Conținutul acestui articol este după cum urmează:

Prefață

Printre deciziile aduse la Dieta principatului Transilvania, formulate la cea mai recentă congregație a tuturor corpurilor și ordinelor, dintre care unele trebuie compuse cândva sub formă de articole de lege, cu această ocazie s-a ivit și o chestiune ce ar servi pentru eterna amintire și pentru gloria numelui înscris mai jos; după ce prin comună voință și acord s-a pregătit un articol de lege separat pentru această chestiune, am trimis acest articol în fața maiestății domnitoare principesa noastră moștenitoare pentru a cere de la ea consolidarea, rugând-o cu smerenie să accepte de la noi acest articol compus la Dietă și prin puterea ei regală și de principe să îl confirme, să îl consolideze, să îl introducă în codul nostru legislativ și să impună îndurător respectarea acestuia de către toți pe care îi privește.

ARTICOLUL

Despre cetățenia marilor demnitari și onorabili conți Kollowrath ai Sfântului Imperiu Roman

Din moment ce sfânta maiestate cezaro-regală, principele ereditar al Transilvaniei, pentru gestionarea chestiunilor principatului Transilvania l-a desemnat la curtea maiestății pe marele demnitar și onorabil conte al Sfântului Imperiu Roman, domnul Ferdinand Krakovszki-Kollowrath, având în vedere virtuțile și meritele acestuia – în fața tuturor corpurilor și ordinelor este bine-cunoscută râvna și dreptatea specială a acestui conte menționat, arătate în chestiunile transilvane, precum și diligența acestuia dovedită atât în serviciul oferit principelui, cât și în scopul promovării binelui obștesc. Astfel, pentru a contribui la împodobita amintire a gloriei și luminii sale, el a fost invitat, în mod voluntar și prin propria decizie, pentru a fi parte a comunității nobilimii transilvănene. După enunțarea cerinței și dorinței lor, el a fost cinstit cu cetățenia la care nici nu s-a gândit, o onoare pe care el a acceptat-o cu iubirea reciprocă cuvenită, iar maiestatea regală a confirmat acest lucru prin acordul său suprem, și tot această maiestate regală, pentru meritele acestuia obținute în jurul chestiunilor publice transilvane, l-a considerat demn pentru a-i oferi îndurător extinderea cetățeniei și asupra celor doi frați de sânge ai lui din cadrul familiei sale. Pornind de aici, toate corpurile și ordinele menționate, în congregația și prin votul lor, au acceptat în rândul fiilor adevărați și incontestabili ai principatului pe contele menționat al Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand Krakovszki-Kollowrath, consilierul intim secret al maiestății sfinte împărătești regale, iar prin el, din respectul smerit și deosebit simțit pentru oferta sfintei sale maiestăți, precum și din atenția distinsă acordabilă contelui menționat, au acceptat ca fii ai țării și pe frații de sânge ai acestuia, și anume pe marele demnitar și onorabil conte al Sfântului Imperiu Roman Filip Krakovszki-Kollowrath, fiind și el consilier intim al sfintei sale maiestăți, palatin suprem al Regatului Boemiei, iar la fel și pe contele Sfântului Imperiu Roman Kajetan Krakovszki-Kollowrath, șambelan al maiestății amintite , general, locotenent al feldmareșalului, tribun al unei legiuni de infanterie, precum și pe toți moștenitorii și succesorii direcți ai acestora – toate acestea făcându-se cu scutirea miloasă a acestor conți de la plata taxei aferente acordării cetățeniei, o taxă pe care de altfel cei care primesc cetățenia au datoria să o plătească în suma de o mie în aur; iar după ce baronul Ignat Bornemissza, tezaurarul regal al maiestății regale în principatul Transilvania, în calitate de reprezentant cu puteri depline, în numele lor și pentru izbăvirea sufletelor lor, la ședința ordinelor, a depus solemn jurământul conform formulei de jurământ prezentate în noile articole de lege transilvane ale anului 1744, ei au și fost acceptați, cu încrederea solidă, că susmenționatul conte Ferdinand pe toată durata vieții sale se va strădui cu grijă să promoveze liniștea și binele obștesc ale acestui principat în fața maiestății regale atât prin sfaturile, cât și prin intervențiile sale, iar în mod asemănător și frații acceptați prin intermediul său, și anume domnii conți Filip și Kajetan Krakovszki-Kollowrath, precum și moștenitorii și succesorii acestora, să fie întotdeauna cetățeni utili ai țării, păstrători, promotori și protectori sârguincioși ai drepturilor, privilegiilor și legilor țării.

Încheiere

Noi deci, ascultând și primind în fața noastră cu îndurare cererea tuturor corpurilor și ordinelor fidele ale celor trei națiuni din principatul ereditar Transilvania și din părțile anexate în acesta, am introdus și am înscris în prezenta noastră scrisoare în mod literal articolul prezentat mai sus, înaintat și predat nouă; articolul, cu tot conținutul acestuia, în totalitatea sa și separat fiecare, l-am considerat a fi corect, agreabil și pe plac, am acordat pentru el confirmarea și acordul nostru cordial regal și de principe; am acceptat îndurător acest articol, iar prin puterea noastră regală și de principe, l-am aprobat, l-am pus în vigoare și l-am consolidat milos în favoarea și pentru amintirea eternă a susnumiților conți Kollowrath ai Sfântului Imperiu Roman și a moștenitorilor și succesorilor acestora; am introdus articolul în codul legislativ conținând legile și deciziile acestui principat al nostru și părților anexate, îl vom respecta și vom impune respectarea sa de către alții și de către toți pe care îi privește. Mai mult, prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, îl acceptăm, îl aprobăm, îl punem în vigoare și îl consolidăm. Întocmit în orașul nostru Viena, în Austria, în anul Domnului o mie șapte sute patruzeci și nouă, ziua douăzeci și patru a lunii ianuarie. În al nouălea an al domnirii noastre.

Maria Terezia mp C. Ladislau Gyulaffy L.B. de Rátot mp Iosif Kozma de Kézdi-sz-Lélek mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1751

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, împărăteasă romană, regină a Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei; arhiducesă a Austriei, ducesă de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Mantua, Parma, Piacenza, Limburg, Luxemburg, Geldern, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, principesă a Suabiei și Transilvaniei, marchiză a Sfântului Imperiu Roman, marchiză de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară, comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Ferrete, Kyburg, Goriția, Gradisca, Artois, Namur și al secuilor; stăpâna mărcii Slavoniei, Pordenone, Salina și Mecheln; ducesă de Lotharingia și Bari, mare ducesă de Toscana:

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că noi – pornind din grija și melancolia miloasă și aproape maternă simțită față de agreatul nostru principat ereditar al Transilvaniei și părțile încorporate în acesta –, am anunțat o întrunire a Dietei pentru fidelii noștri și pentru toate corpurile și ordinele aparținând principatului nostru și celor trei națiuni cuprinse în acesta, o Dietă ce s-a ținut în ziua 11 a lunii ianuarie 1751 iar apoi în 1 septembrie, în orașul liber regal al principatului nostru, Sibiu. Printre alte decizii aduse de către corpurile și ordinele menționate cu ocazia celor două Diete menționate, aceste corpuri și ordine s-au ocupat de tema scoaterii din registrele fiscului a parcelelor de teren fiscale aflate în proprietatea episcopului catolic al Transilvaniei, precum și de tema ostașilor dezertori și tema acordării cetățeniei străinilor; în aceste teme, prin intermediul aprobării noastre îndurătoare, corpurile și ordinele au format articolele de mai jos. Dotate cu sigiliul și semnătura autentică a președintelui corpurilor și ordinelor și a celor trei protonotari, aceste articole ne-au fost înaintate cu supunere, cu rugămintea reverențioasă ca maiestatea noastră să luăm articolele împreună cu conținutul lor și, considerându-le a fi, în totalitatea lor și separat fiecare, corecte, agreabile și preferabile, să ne acordăm consimțământul regal pentru ele, să le acceptăm, aprobăm și confirmăm milos prin puterea noastră regală și împărătească, să le consolidăm și să le introducem în codul legislativ, lângă celelalte legi și decizii ale acestui principat și teritoriile aferente, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este următorul:

Prefață

Corpurile și ordinele devotate ale celor trei națiuni din principatul Transilvania și părțile încorporate în acesta, la porunca maiestății sale, au convocat întrunirea Dietei principatului, în 11 ianuarie și 1 septembrie o mie șapte sute cincizeci și unu, în orașul liber regal Sibiu. Aici corpurile și ordinele au tratat cu omagiul datorat de către supuși acele chestiuni ale maiestății sale, pe care ea le-a propus din grija regală și maternă purtată pentru supușii ei în scopul promovării binelui obștesc al principatului și în scopul protecției și păstrării supușilor. S-a dovedit, că dintre deciziile aduse la acea Dietă a principatului de către corpuri și ordine, unele vor trebui incluse ca și articole. Din acest motiv, aceste chestiuni, compuse prin comună voință și comun acord, încheiate la Dietă, cu ajutorul maiestății sale, au fost înaintate nouă, cu rugămintea umilă ca maiestatea sa să accepte în mod îndurător aceste articole, să le introducă în codul legislativ al Transilvaniei, să le aprobe și să le consolideze prin puterea regală împărătească, să le respecte și să impună respectarea lor de către alții și de către toți cei interesați.

ARTICOLUL I

Despre scoaterea din registrele fiscului a parcelelor de teren fiscale aflate în proprietatea episcopului catolic al Transilvaniei

Răposatul sfânt împărat Carol al VI-lea, principele moștenitor al Transilvaniei, domnul nostru cel mai îndurător, din ardoare pentru sfânta lui religie, a restaurat episcopia romano-catolică a Transilvaniei și a stabilit sediul acesteia la Alba Iulia numită acum Alba Carolina, oferindu-i această parte a cetății predate domeniului Alba Iulia în anul 1715 împreună cu anumite teritorii deținute de fiscul regal, sub titlu de fundație nouă. De aceea acum, regina Maria Terezia, augusta și glorioasa domnitoare prezentă, principesa noastră moștenitoare cea mai îndurătoare și inimoasă, dorind să ducă mai departe intențiile iubitului ei tată răposat, în al cincilea an de la începutul domnirii sale (1744), dorește includerea acestei episcopii în articolele legii, cu acordul unanim al ordinelor. Astfel, pentru a dovedi din suflet râvna ei naturală de a promova lucrurile sfinte, o însușire înnăscută în augusta casă austriacă, precum și pentru a se îngriji de drepturile principatului ei, ea se străduiește acum să înzestreze episcopia menționată și cu o parcelă de teren definitivă; de aceea, a cerut intervenția voluntară a ordinelor țării în scopul de a scoate din registrele fiscului acele terenuri, care sunt într-adevăr proprietatea acestui episcop. Dorind să intervină voluntar în această chestiune, ordinele, prin acest articol, prin comun acord, au scos din registrul fiscului terenurile în cauză din Alba Iulia, împreună cu acea parte indicată a cetății servind ca sediul episcopului și ca teren principal, precum și împreună cu proprietățile din Dálya (Daia), Strása (Straja), Táté (Totoi), Sóspatak (Șeușa), Poklos (Pâclișa), Tótfalu (Tăuți), Pojána (Poiana), Gaurán (Văleni), Metesd (Meteș), Felső Gáld (Galda de sus), Diómál (Geomal), Ponor (Ponor), Remete (Remetea), Drombár (Drâmba) și cu proprietățile din satele Csügöd (Ciugud), Marosváradja (Oarda), Sárd (Șard), Igen (Ighiu), Benedek (Benic), Borbánd (Bărăbanț), pe care episcopul răposat Mártonffy Gheorghe le-a deținut conform documentului emis în data de 5 mai 1715 de către jurații Tablei regale și Francisc Iosif Kren, Mihai Váró și Gheorghe Trentsényi, acestea fiind terenuri pe care episcopul transilvănean menționat într-adevăr le deține sub titlul de fundație nouă; scoțându-le din registrul fiscului, ordinele le dau acestor terenuri titlul de fundații noi și declară că ele pot fi donate prin dreptul la moștenire. În afara acestei excepții, se păstrează intacte drepturile fiscului regal și drepturile altora și nu se aduce atingere restului bunurilor, care aparțineau în trecut bunurilor comune și care sunt deținute de către alții prin cesiune provizorie sau în orice alt fel. Cu privire la proprietatea din Drombár (Drâmba), conform acestei legi, aceasta aparținea demult bunului comun al domeniului Alba Iulia și a fost concesionată provizoriu contelui Iosif Bethlen în valoare de două mii de florini maghiari, apoi a fost răscumpărată de către răposatul episcop Gheorghe Mártonffy pentru aceeași sumă, iar cel din urmă, prin testamentul său, a dat această proprietate episcopiei pentru a îi înmulți bunurile, dar acest teren deținut nu este anexat la fundația nouă a episcopiei; de aceea, la cererea umilă a actualului episcop transilvănean respectabilul și marele baron liber Stoica Sigismund și cu ajutorul aprobării ordinelor, maiestatea sa sfântă regală domnitoare, principesa noastră îndurătoare a decis ca această proprietate din Drombár (Drâmba), a cărei valoare totalizată și estimată întrece cu mult valoarea garanției depuse asupra ei, va fi ștearsă din registrele fiscului și va fi anexată și predată la fundația nouă, cu toate accesoriile, beneficiile și permisele sale, în scopul de a servi aprovizionarea și dotarea mitropoliei din Alba Carolina fundată de către maiestatea sa împărătească și regală fericitul Carol al VI-lea, cu condiția ca din veniturile provenite de pe acel teren, episcopia să plătească o sută de florini maghiari anual, reprezentând dobânda pe capitalul cel de două mii de florini maghiari aferenți proprietății și lăsați episcopiei de către răposatul episcop Gheorghe Mártonffy, până la rambursarea capitalului. Restul veniturilor va servi pentru totdeauna necesitățile și aprovizionarea bisericii menționate.

ARTICOLUL II

Despre aceia care primesc și ascund ostași veterani sau noi recruți chemați la datorie și despre acei funcționari și domni de pământ înzestrați cu jurisdicție locală care omit arestarea și predarea acestor dezertori

De acum înainte, dacă cineva primește fie ostași veterani, fie recruți noi care s-au prezentat voluntar la datorie și au fost supuși deja sfântului jurământ, fiind vorba de trădători și dezertori ai steagului, dacă acest cineva îi ascunde la el sau la alții și astfel oferă o posibilitate dezertorului pentru a fugi, atunci după descoperirea realității, el trebuie să predea pe acest dezertor cu toate lucrurile sale, cu hainele și armele aduse cu el la casa lui, iar dacă predarea nu mai este posibilă din pricină că dezertorul a fugit, atunci el, în locul dezertorului, cu îmbrăcăminte și cu arme (chiar și dacă dezertorul a luat cu el aceste lucruri când a fugit), trebuie să predea o altă persoană adecvată sau să plătească 61 de guldeni renani ca și prețul ostașului, hainelor și armelor, iar pentru încălcarea legii, pentru a schimba pedepsele ușoare cu pedepse mai grave, acea persoană mai trebuie să plătească încă 61 guldeni renani dacă el este un nobil, un cetățean sau o persoană liberă, dar dacă el este țăran, atunci va primi pedeapsa corporală de 40 de lovituri tari cu bastonul, pentru a îl cruța de plata numerarului în scopul de a nu sărăci prea mult poporul contribuabil. Predarea ostașului dezertor este în mod asemănător și obligația țăranului. În același fel, și funcționarii, oficialitățile și domnii de pământ care au jurisdicție în comitatul, scaunul, districtul, orașul liber regal, Târgul sau teritoriul unde veteranul sau recrutul dezertor se ascunde, vor cădea sub incidența dispozițiilor și sancțiunilor legale susmenționate, dacă ei știu despre ascunderea acelui dezertor dar omit arestarea și predarea lui. Pentru a nu solicita prea tare provincialii, retrimiterea acestor dezertori se poate face fie la orice post de gardă, fie la stație sau la sălaș, predarea putându-se efectua în mâna oricărui oficial militar din oricare regiment, adică în mâna aceluia pentru care retrimițătorul consideră că îi este mai ușor și mai simplu, iar prin acest fapt al său persoana care efectuează predarea scapă de sub obligațiunea predării.

ARTICOLUL III

Despre cei care primesc astfel de dezertori însă nu știu despre ei că ar fi dezertori

În mod asemănător, dacă cineva a primit un dezertor neștiind că acela este un dezertor, atunci după aflarea întregului adevărat, el trebuie să predea pe acel dezertor cu toate lucrurile sale; însă din pricina faptului că el era neștiutor în ceea ce face, va fi scutit de la pedeapsă pentru daună.

ARTICOLUL IV

Despre predare și despre modul de aplicare a pedepselor menționate și definite anterior asupra acelora care cad de acord cu dezertorul, primindu-l și ascunzându-l

Aplicarea pedepsei definite în articolele anterioare nu se poate efectua prin încălcarea legilor țării ori prin propria voință sau plac al vreunui oficial militar; oficialii militari pot, între timp și pe propriul cost, să investigheze dezertorii și pot solicita în acest sens ajutorul oficialilor provinciali, dar nu pot ancheta provincialii inculpați. De aceea, pentru a se putea respecta voința regală îndurătoare și legile țării privitoare la modul de aplicare a pedepsei ce revine acestei răutăți atât de înrăite, la momentul aplicării acestei pedepse, oficialul militar trebuie să fie satisfăcut cu metoda prestabilită, prin care el cere dezertorul de la acela care l-a primit și îl ascunde, prin intermediul oficialului provincial, arătându-i faptul că este vorba într-adevăr de un ostaș; dacă apoi persoana în cauză predă voluntar dezertorul, atunci, în sensul articolului de mai sus, ostașul va fi restituit și se va plăti doar jumătate din pedeapsa aplicabilă, iar oficialul militar trebuie să se mulțumească cu acest lucru; iar dacă acela care a primit și ascunde dezertorul refuză predarea acestuia și se opune în orice fel, atunci împotriva acestuia trebuie aplicată cea mai scurtă cale de soluționare, și anume acea persoană va fi citată în termen de opt zile de către oficialul ținutului, cu scopul de a aplica pedeapsa prezentată mai sus, aceasta aplicându-se integral asupra rebelului; dacă acesta se opune din nou aplicării pedepsei, atunci el va fi citat la cea mai apropiată și la oricare perioadă de judecată pentru a răspunde pentru fapta sa; dacă cu acea ocazie el se justifică și își justifică fapta, atunci va fi scutit; dacă nu, atunci excluzând orice remediu legal care ar întârzia soluționarea cazului, persoanei în cauză îi va fi aplicată pedeapsa de mai sus, împreună cu pedeapsa aplicabilă pentru faptul că s-a opus. Pentru ca rudelor, din spaimă de moarte, să nu le fie frică și teamă de a raporta dezertorii, dacă raportarea se face de către tați, fii și frați, atunci nu se va aplica pedeapsa cu moartea dezertorului, ci doar pedeapsă militară, fără nici un pericol de moarte.

ARTICOLUL V

Despre cei care nu pot fi recrutați pentru oaste

În continuare, este interzis ca cineva să fie recrutat cu forța pentru a deveni ostaș, este interzis de asemenea să se recruteze pentru oaste tatăl familiei și singurul fiu, fără de care casa părintească ar rămâne goală și nu ar mai servi nici ca și casă contribuabilă, ori să se recruteze servitorii și meșteșugarii iobagi ai domnilor de pământ, ori să se recruteze cei care trăiesc pe pâinea și hainele domnului lor, cei care sunt datori cu vre-o socoteală, înainte să își îndeplinească acea socoteală și să se elibereze de sub ea, ori cei care sunt acuzați cu o nelegiuire. Este la fel de interzis ca recrutorii de noi ostași să dea buzna în închisorile autorităților sau ale domnilor de pământ ridicând și recrutând de acolo deținuții. Din acest motiv, în astfel de cazuri, acele persoane care sunt implicate în cauză fie pornind de la funcțiile lor sau de la drepturile lor, trebuie să informeze oficialul sau ostașul recrutor privitor la aceste interdicții, iar dacă informarea nu dă rezultat, atunci ei trebuie să depună plângere la autorități sau, dacă devine necesar, la comandantul suprem militar al acestui principat sau la adjunctul acestuia, în scopul de a restaura ordinea, putând să recureze chiar și la principe.

ARTICOLUL VI

Acordarea cetățeniei excelenței și ilustrului Maximilian Ulisses conte de Camus Broun al Sfântului Imperiu Roman

Noi, ordinele, am cugetat asupra aptitudinilor binevoitoare ale ilustrului și excelentului demnitar Maximilian Ulisses, conte de Camus Broun al Sfântului Imperiu Roman, consilier actual intim și cameral al sfintei sale maiestăți, prefect suprem al artileriei, tribun al unei legiuni de infanterie și comandant suprem al oștirilor regale în principatul Transilvania, precum și comisar cu puteri depline delegat la această Dietă; el și-a dovedit aceste aptitudini și cu ocazia acestei Diete în calitate de comisar regal, atât față de unii, cât și față de chestiunile comune, prin bunăvoința și imparțialitatea sa; în afară de acestea, ne-am gândit la meritele excepționale dobândite glorios în fața casei austriece și față de marii rivali ai acestei maiestuoase case. Pentru a răsplăti bunăvoința lui cu dispoziția noastră, astfel îndatorând și pe viitor această bunăvoință față de principat, am considerat că este oportun să îi dăruim cetățenia noastră și ne-am hotărât să îl primim în rândul cetățenilor adevărați și incontestabili ai acestei țări, împreună cu copiii deja născuți și cu viitorii lui copii ce s-ar naște din mila lui Dumnezeu, prin invitație solemnă, cu acordul îngăduitor al sfintei sale maiestăți, scutindu-l de taxa aferentă, cu condiția să depună jurământul cu formula prezentată în cele mai recente articole, în speranța certă că și fii excelenței sale vor deveni cetățeni dragi și folositori acestei patrii, păstrători zeloși ai legilor, drepturilor și tuturor privilegiilor și protectorii concetățenilor.

ARTICOLUL VII

Se înscrie în articol de lege acordarea cetățeniei transilvane magnificului Frederic Wilhelm liber baron de Diettherich, cavaler al Sfântului Imperiu Roman, efectuată la Dieta anterioară

Corpurile și ordinele au cugetat asupra magnificului Frederic Wilhelm liber baron de Diettherich, cavaler al Sfântului Imperiu Roman, cugetând în special asupra străduinței sale dovedite cu devotament și persistență timp de mulți ani în chestiunile camerei maiestății sale sfinte, o străduință prin care el și-a câștigat introducerea în rândul baronilor adevărați și incontestabili; el și-a aranjat străduința de a servi bine principele în așa fel, încât să facă dovada că el este și păstrătorul exact al legilor țării. Astfel ordinele, încă la Dieta din 1748 ținută la Cluj, au hotărât prin comun acord să primească pe acest demnitar baron Diettherich Frigyes Vilmos printre cetățenii transilvăneni, împreună cu fii deja născuți, fii ce s-ar naște în viitor din mila lui Dumnezeu, precum și toți moștenitorii și succesorii lui pe linie filială; însă din pricina absenței președintelui ordinelor, care a decedat neașteptat atunci, această hotărâre nu a fost introdusă în articole. Acum în sfârșit ordinele, reînnoindu-și dispoziția, declară primirea lui în rândul cetățenilor adevărați ai țării, prin depunerea jurământului prezentat în cele mai recente articole de lege, scutindu-l de sub taxa acordării cetățeniei, cu încrederea că va fi cetățean drag al patriei și păstrător exact al legilor și privilegiilor.

ARTICOLUL VIII

Acordarea cetățeniei lui Matias Beckers, cavaler de Urbach al Sfântului Imperiu Roman, scutindu-l de sub taxa aferentă

Ordinele cunosc din experiență străduințele și talentul sufletesc al lui Matias Beckers, cavaler de Urbach al Sfântului Imperiu Roman, secretar militar al maiestății sale în această țară, străduințe pe care le-a oferit în mod folositor față de acest principat, de peste douăzeci de ani, atât în chestiunile militare, cât și în cele obștești, pentru premergătorii iubiți ai sfintei sale maiestăți și pentru principele care domnește în prezent, cu cele mai diverse ocazii. Astfel, la umila lui cerință în acest sens și în semnul amabilității simțite pentru el, va fi primit în rândul și în brațele cetățenilor adevărați și incontestabili ai țării, fără taxa aferentă, cu depunerea solemnă a jurământului prezentat în cele mai recente articole de lege, împreună cu copiii săi deja născuți și cu copiii ce s-ar naște în viitor din mila lui Dumnezeu, sperând fără a ne îndoi, că el, fii săi și succesorii săi pe linie filială vor fi cetățeni recunoscători și fideli ai acestei patrii și protectori sârguincioși ai legilor și privilegiilor.

ARTICOLUL IX

Acordarea cetățeniei lui Benök Mihai, secretar al cancelariei aulice a Transilvaniei

După ce maiestatea sa sfântă, în anul 1742, la cererea corpurilor și ordinelor, a stabilit taxa aferentă acordării cetățeniei, Benök Mihai ne-a căutat cu acea cerere umilă, să îl acceptăm ca cetățean scutindu-l de sub taxa aferentă, din moment ce el după naștere este cetățean nobil al Ungariei și își îndeplinește cu devotament și sârguință serviciul la cancelaria aulică a Transilvaniei deja de mai mulți ani. Din cauza faptului că primirea lui a fost amânată, acum la cererea sa umilă reînnoită noi, ordinele, îl primim ca cetățean, pe el și pe moștenitorii lui și pe succesorii pe linie filială, fără taxa acordării cetățeniei, prin depunerea jurământului prezentat în cele mai recente articole de lege, sperând cu certitudine că va fi păstrătorul fidel al legilor și privilegiilor acestei țări și că se va strădui să se facă vrednic în Transilvania și prin faptul că va procura în grabă terenuri sau locuințe.

Pe anul viitor, nimeni nu se va putea primi între cetățeni fără a face plata taxei aferente acordării cetățeniei la Casa Provincială, ceea ce trebuie efectuat la depunerea jurământului de credință. Jurământul de credință se depune personal de către fiecare, cu excepția acelora care nu pot fi prezenți din cauza unor servicii publice sau alte cauze justificabile, ei putând să depună jurământul și prin intermediul altor persoane împuternicite.

Astfel noi, ascultând cererea umilă primită de la corpurile și ordinele principatului Transilvania și teritoriilor încorporate în acesta, am introdus și am înscris în mod literal în această scrisoare a noastră articolele prescrise și înaintate nouă, considerându-le a fi, cu tot conținutul lor, în totalitate și separat fiecare, corecte, pe plac și agreabile; acordăm pentru ele acordul și contribuția noastră regală, le acceptăm cu îndurare, le confirmăm prin puterea noastră regală împărătească, le punem în vigoare și le introducem în codul legislativ lângă celelalte legi comune și decizii ale acestui principat și ale părților anexate în acesta; le vom respecta și vom impune respectarea lor de către alții și de către toți. Prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, acceptăm, confirmăm, aprobăm și consolidăm articolele.

Întocmit în orașul nostru Viena al Austriei, în anul Domnului o mie șapte sute cincizeci și doi, în ziua a treizecea a lunii septembrie, fiind al doisprezecelea an al domnirii noastre.

Maria Terezia mp C. Gyulaffy Ladislau L.B de Rátoth mp

Benök Mihai mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1752

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, împărăteasă romană, regină a Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei etc.; arhiducesă a Austriei, ducesă de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Mantua, Parma, Piacenza, Limburg, Luxemburg, Geldern, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, principesă a Suabiei și Transilvaniei, marchiză a Sfântului Imperiu Roman, marchiză de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară, comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Ferrete, Kyburg, Goriția, Gradisca, Artois, Namur și comitele secuilor; stăpâna mărcii Slavoniei, Pordenone, Salina și Mecheln; ducesă de Lotharingia și Bari, mare ducesă de Toscana.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor interesați faptul că noi – pornind din grija și melancolia maternă simțită pentru agreatul nostru principat ereditar al Transilvaniei și părțile încorporate în acesta, precum și pentru a promova prosperitatea comună a acestora –, am anunțat o întrunire a Dietei pentru toate corpurile și ordinele aparținând principatului nostru și celor trei națiuni cuprinse în acesta, o Dietă ce s-a ținut în ziua 21 a lunii august o mie șapte sute cincizeci și doi, în orașul liber regal al principatului nostru, Sibiu. Printre alte chestiuni publice discutate de către corpurile și ordinele menționate cu ocazia acestei Diete, aceste corpuri și ordine s-au ocupat de modificarea titlului 9 din partea III a Constituțiilor Compilate privitor la tinerii care studiază în străinătate în cazurile în care se constată că acest lucru insultă drepturile principelui domnitor, și s-au ocupat de asemenea și de tratarea articolelor privitoare la acordarea cetățeniei acestui principat anumitor indivizi și anume articolele incluse mai jos, compuse prin votul și acordul nostru comun după rediscutarea și regândirea lor cu ocazia Dietei din anul o mie șapte sute cincizeci și trei. Sub semnătura și ștampila autentică a președintelui ordinelor și protonotarilor, sub formă legală, ei ne-au înaintat aceste chestiuni pentru a primi consolidarea noastră miloasă, rugând cu smerenie pe maiestatea noastră, să luăm articolele împreună cu conținutul lor și, considerându-le a fi, în totalitatea lor și separat fiecare, corecte, agreabile și pe plac, să ne acordăm consimțământul regal pentru ele, să le acceptăm și să le aprobăm milos prin puterea noastră regală și împărătească, să le consolidăm și să le introducem în codul legislativ, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este cum urmează:

Prefață

Din semnele nenumărate, neîntrerupte și succesive ale bunătății maiestății sale, noi am dobândit convingerea totală, că maiestatea sa, de la începutul domniei sale norocoase și binecuvântate, este condusă de cea mai mare amabilitate și bunăvoință atunci când ea se străduiește să servească principatul, binele obștesc și progresul principatului Transilvania și sporirea bunăstării supușilor fideli. Credem că de aici provine și acea hotărâre a ei, de a convoca Dieta tuturor corpurilor și ordinelor celor trei națiuni ale principatului Transilvania și părților anexate în acesta, în data de 21 a lunii august a anului curent 1752 în orașul nostru liber regal Sibiu, hotărând acest lucru după ce a ascultat cu îndurare prezentarea noastră modestă privitoare la Dieta din anul anterior care a tratat atunci starea acestui principat. La această Dietă, după ce toate chestiunile comune propuse au fost tratate în ordine, s-a decis prin comun acord includerea unora dintre aceste chestiuni tratate în articole solemne. Acestea au fost înaintate către maiestatea ei domnitoarea și principesa noastră moștenitoare, pentru a primi consolidarea supremă, implorând-o să își acorde prin puterea sa regală și împărătească confirmarea și consolidarea acestor articole compuse la Dietă, să dispună includerea acestora în codul legislativ, să le respecte și să impună respectarea lor de către alții și de către toți.

ARTICOLUL I

Modificarea – cu ajutorul îndurător al maiestății ei sfinte – a articolului de la titlul 9 din partea III a Constituțiilor Compilate privitor la tinerii care studiază în străinătate

Dorind să asigure starea de pace a acestui principat și să îngrijească sârguincioși binele obștesc, premergătorii noștri au reglementat modul și condițiile plecării în țări externe, prin titlul 14 din partea III a Constituțiilor Aprobate și prin titlul 9 din partea III a Constituțiilor Compilate. Noi am constatat, că în titlul menționat al Constituțiilor Compilate există și unele prevederi care sunt insultătoare și scandaloase la adresa suveranității și dreptului la moștenire al principelui domnitor, pentru că emigrația liberă către ținuturile străine, fie pentru studii, fie cu alte scopuri, a fost permisă fără nicio diferențiere și fără a necesita permisul principilor. Din această pricină, vom păstra integritatea și valabilitatea titlului 14 din partea III a Constituțiilor Aprobate, în schimb vom modifica articolul menționat al Constituțiilor Compilate, prin puterea noastră primită în acest sens de la maiestatea sa sfântă și prin ajutorul maiestății sale sfinte. Și anume vom șterge tot ceea ce este insultător și scandalos la adresa drepturilor suverane și suveranității principelui moștenitor. Astfel, pe baza dispozițiilor emise aici de către maiestatea sa sfântă, aflate în consens cu legile noastre, așa cum s-a și început deja practica, de acum înainte persoanele care doresc să părăsească principatul, în sensul titlului 14 din partea III a Constituțiilor Aprobate, vor trebui să fie examinate luând în calcul circumstanțele, ele trebuind examinate totodată și din privința stării și situației lor, de către anumiți bărbați adecvați delegați de la Guvern cu scopul de a îi examina, ori ei trebuie să arate certificate primite de la superiori atestând talentele lor sau trebuie să se dovedească faptul că emigrarea lor va aduce beneficii binelui obștesc, după care trebuie să primească pașapoarte de la Guvernul regal sau direct de la guvernator, dacă guvernul nu este adunat. Apoi ei trebuie să prezinte acest pașaport la curtea maiestății sale și trebuie să depună actul obligatoriu prin care să jure credință și să garanteze că vor emigra doar către țări prietenoase. Cei care procedează altfel, încalcă dispozițiile legale și vor fi sancționabili. Dorim să enunțăm hotărât, că această emigrare liberă efectuabilă în modul prescris anterior se acordă doar acelora care dețin fondurile necesare pentru acest lucru, fie acestea fonduri proprii ori fonduri primite de la anumiți protectori și nu se aplică acelora care plănuiesc să acopere aceste costuri de la poporul contribuabil, cerșind pomană umblând de la sat la sat (pentru că acest lucru, fiind în mod clar în sarcina contribuabililor, trebuie interzis pentru toate vremurile, orice formă sau pretext ar avea). Până atunci, corpurile și ordinele au încrederea completă că maiestatea sa sfântă, pornind din bunătatea maternă simțită pentru supușii ei fideli și din îndurarea ei prin care și-a emis prezentele sale dispoziții, va acorda între-adevăr aceste libertăți de emigrare pentru acei tineri transilvăneni care, dorind să dobândească cunoștințe și experiențe în științe utile, vor servi astfel binele principelui și țării, acordând această libertate de emigrare către ținuturile prietenoase, în modul prescris, în sensul acestui articol de lege modificat, cerând pașaportul de liberă plecare, prin intermediul Guvernului regal sau guvernatorului, în funcție de circumstanțe și fără discriminare religioasă, în mod îndurător. În afară de articolul menționat și deja modificat, cealaltă parte a Constituțiilor Compilate, cea referitoare la mineritul liber pe propriile terenuri și la comerțul liber al negustorilor, va fi păstrată intactă.

ARTICOLUL II

Acordarea cetățeniei excelenței Ulfeld Corficius Antoniu conte al Sfântului Imperiu Roman și includerea acestui fapt într-un articol de lege

Prezicem o mare răspândire a luminii ce se așterne peste pământul nostru natal și peste binele obștesc, dacă înmulțim numărul cetățenilor noștri cu bărbați care strălucesc datorită vechimii națiunii lor, gloriei premergătorilor lor și propriilor merite dobândite în pace și în război. Astfel ne aducem aminte de meritele excepționale și numeroase ale lui Ulfeld Corficius Antoniu, conte al Sfântului Imperiu Roman, cavaler al ordinului Lânii de aur, consilier actual intim al maiestății sale, ministru consultativ și cancelar aulic principal al maiestății sale, dovedite față de maiestatea sa sfântă și augusta casă austriacă, precum și față de țara noastră Transilvania. Prin acordul și consimțământul maiestății sale, în mod voluntar și din propria decizie, îl invităm pe el să devină concetățeanul nostru și membru al comunității noastre legale transilvane, chiar înainte ca el să se fi gândit la asta, pentru ca numele său și familia sa să stea într-o și mai mare lumină și pentru ca gloria numelui său să se extindă și către această parte mărginașă a Europei creștine. Astfel, îl primim pe Ulfeld Corficius Antoniu în linia cetățenilor adevărați și incontestabili ai principatului, împreună cu succesorii deja născuți și cu fii succesori ce s-ar naște în viitor, declarându-l cetățean odată cu depunerea jurământului prezentat în cele mai recente articole de lege, având încrederea totală, că demnitatea lui și succesorii săi vor deveni cetățeni dragi și folositori ai țării și protectori zeloși și devotați ai legilor, drepturilor și privilegiilor.

ARTICOLUL III

Acordarea cetățeniei marilor demnitari conți ai sacrului Imperiului Roman, răposatul Königsegg și Rottenfels Iosif, Königsegg-Erps Carol Ferdinand și Königsegg-Rottenfels Francisc Hugó

Amintindu-ne cu recunoștință de răposatul mare demnitar Königsegg și Rottenfels Iosif Lothár, conte al Sfântului Imperiu Roman, cavaler al ordinuluii Lânii de aur, consilier intim al maiestății sale, comandant militar suprem, tribun al unui regiment de infanterie, ministru consultativ și fost comandant militar suprem al acestui principat, amintindu-ne în același fel și de străduințele și dreptatea excepțională ale lui Königsegg și Rottenfels Carol Ferdinand dovedite în serviciile sale aduse Transilvaniei, conte al Sfântului Imperiu Roman, domn în Aulendorff și Stauffen din provincia-marcă belgiană-austriacă Boischot și Bigard, conte de Erps, liber baron de Saventhem, Sterrebecke și Nosseghem Quarebbe, stăpân al Heule și Waluvie, cavaler al ordinului Lânii de aur, consilier intim de stat al ambilor maiestăți împărătești și regale, președinte al directoratului imperial și regal monetar și minier, președinte al comisiei aulice din Banat și Illiria și al ducatului austriac din Enns, amintindu-ne totodată și de străduințele sale în scopul promovării binelui obștesc al țării pe lângă beneficiile serviciului său către principe – ei, împreună cu fratele celui din urmă, Königsegg și Rottenfels Francisc Hugó, conte al Sfântului Imperiu Roman, stăpân al Aulendorff și Stauffen, consilier intim de stat al ambelor maiestăți imperiale și regale, au fost invitați în mod voluntar și prin propria decizie să devină cetățeni ai Transilvaniei și membri ai comunității legilor de acolo; maiestatea sa a acceptat și a aprobat și ea această ofertă. Astfel s-a hotărât primirea lor și primirea tuturor fiilor moștenitori și succesori, între cetățenii Transilvaniei, prin depunerea prealabilă a jurământului prescris în noile articolele de lege transilvane ale anului 1744; astfel, considerându-i a fi cetățeni adevărați și incontestabili ai Transilvaniei, introducându-i și declarându-i prin articole de lege, se va naște acea încredere solidă, că ei vor deveni cetățeni dragi și folositori pentru patrie și vor deveni ocrotitori și păstrători fideli ai legilor și privilegiilor.

ARTICOLUL IV

Acordarea cetățeniei transilvane ilustrului Roman Bartenstein Cristofor, baron liber al Sfântului Imperiu Roman, pentru baronul Koch Ignațiu, pentru Augustin Tamaș de Wöber și pentru baronul Toussain

Am luat în considerare meritele excepționale și excelente ale următorilor fideli ai augustei case austriece: baronul liber al Sfântului Imperiu Roman, Bartenstein Cristofor, consilier aulic intim și secretar de stat al maiestății sale sfinte; baronul liber Koch Ignațiu, consilier al maiestății sale și secretar intim; nobilul Augustin Tamaș de Wöber, consilier aulic pe probleme de război; baronul Toussain, consilier aulic al maiestății sale. Pentru ca și urmașii să afle, cât de mult prețuim meritele acestora și câtă silință și respect purtăm pentru cei care au merite față de augusta casă austriacă, dăruim pentru ei și pentru succesorii lor direcți de linie filială dreptul la cetățenia Transilvaniei, cu acordul maiestății sale sfinte; declarăm pentru totdeauna cetățenia lor adevărată și incontestabilă în această țară, prin puterea prezentului articol de lege și prin depunerea jurământului prezentat în articolele din 1744; avem încrederea solidă, că ei vor deveni concetățeni dragi și mereu fideli maiestății sale și că vor păstra bine acele legi și privilegii la care îi facem părtași acum. Îi primim și îi acceptăm deci pe cei menționați în articole sub titlurile lor, scutindu-i de sub plata taxei acordării cetățeniei, fără alte consecințe.

Noi astfel, primind și ascultând cu îndurare cererea smerită a devotatelor corpuri și ordine ale principatului Transilvania și părților anexate în acesta, am înscris și am introdus în prezenta noastră scrisoare în mod literal toate articolele indicate și înaintate cu solemnitate cuvenită către noi; le considerăm pe acestea, cu tot cu conținutul lor, în totalitatea lor și separat fiecare, ca fiind corecte, dragi și pe plac și acordăm pentru ele aprobarea și confirmarea noastră regală, acceptându-le îndurător, confirmându-le prin puterea noastră regală și împărătească, punându-le în vigoare și introducându-le în codul legislativ, lângă celelalte legi și decizii ale acestui principat și teritoriile aferente; le vom respecta noi înșine și vom impune respectarea lor de către toți ceilalți supuși ai noștri. Prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, acceptăm, confirmăm și consolidăm aceste articole. Întocmit în orașul nostru Viena al Austriei, în ziua a douăzeci și opta a lunii septembrie a anului o mie șapte sute cincizeci și trei, fiind al treisprezecelea an al domnirii noastre.

Maria Terezia mp C Gyulaffy Ladislau, L.B. de Rátóth mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANILOR 1753-1755

Noi, Maria Terezia, prin harul lui Dumnezeu, împărăteasă romană, regină a Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei etc.; arhiducesă a Austriei; ducesă de Burgundia, Brabant, Milano, Stiria, Carintia, Carniolia, Mantua, Parma, Piacenza, Limburg, Luxemburg, Geldern, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară; principesă a Suabiei și Transilvaniei; marchiză a Sfântului Imperiu Roman, marchiză de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară; comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Ferrete, Kyburg, Goriția, Gradisca, Artois, Namur și comitele secuilor; stăpâna Slavoniei, Pordenone, Salina și Mecheln; ducesă de Lotharingia și Bari, mare ducesă de Toscana.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că noi – pornind din grija maternă perpetuă și neîncetată simțită pentru agreatul și ereditarul nostru principat al Transilvaniei și părțile cuprinse în acesta –, am permis îndurător anunțarea Dietei publice pentru toate corpurile și ordinele devotate aparținând principatului nostru și celor trei națiuni cuprinse în acesta, o Dietă ce s-a ținut în ziua 21 a lunii august a anilor trecuți 1753, 1754 și 1755, în orașul liber regal al principatului nostru, Sibiu. Corpurile și ordinele menționate s-au adunat în număr mare la data și locul stabilite. Printre alte chestiuni ce servesc binele comun al principatului, discutate și rezolvate cu ocazia acestei Diete menționate, prin intermediul cancelariei aulice regale transilvane, s-au tratat și următoarele chestiuni: acordarea cetățeniei contelui Kewenhüller; apelarea cauzelor și recursul către maiestatea sa; contrabandiștii de metale și litigiile națiunii săsești la tribunalul minier; chestiunea transcrierii documentelor. Articolele întocmite la acele Diete, în forma legală obișnuită, cu ajutorul nostru, prin comună voință și comun acord, marcate cu semnăturile și sigiliile autentice ale președintelui ordinelor și judecătorilor protonotari, ne-au fost înaintate nouă, cu rugămintea umilă cuvenită, ca noi să luăm articolele împreună cu conținutul lor și, considerându-le a fi, în totalitatea lor și separat fiecare, corecte, agreabile și la plac, să ne acordăm consimțământul regal pentru ele, să le aprobăm și să le consolidăm prin puterea noastră împărătească, regală și de principe, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este cum urmează:

Prefață

Noi, toate corpurile și ordinele celor trei națiuni ale principatului ereditar Transilvania și teritoriilor încorporate în acesta, urmărind pașii strămoșilor noștri, cu gândul la serviciul suprem, la justiție, la binele oștesc, la conservarea și gloria țării, după ce ne-am întâlnit la Dieta aprobată de către maiestatea sa sfântă, principesa noastră cea mai îndurătoare, în datele de 21 august anii 1753, 1754, 1755 în orașul liber regal Sibiu, pe lângă celelalte chestiuni tratate la aceste Diete, cu acordul milos al sfintei sale maiestăți, cu vot și acord comun, am adunat anumite articole, întocmindu-le împreună. Luând aceste articole, le-am înaintat cu deplină supunere în fața maiestății sfinte menționate, rugând umil maiestatea să le accepte, să le aprobe prin puterea sa regală împărătească, să le consolideze și să le respecte, impunând totodată respectarea lor de către alții și de către toți.

ARTICOLUL I

Acordarea cetățeniei onorabilului Kewenhüller Ioan Iosif din Aichelberg, conte al Sfântului Imperiu Roman

Avem convingerea că va fi fericită și va înflori mereu acea țară, care se poate baza pe o mulțime de bărbați excepționali, a căror fidelitate nu este trecătoare și vanitoasă, ci este sigură și perpetuă. Astfel nimeni nu se poate îndoi de acea veselie și bucurie de nedescris a corpurilor și a ordinelor, pe care acestea le-au simțit atunci când au reușit – prin invitație sinceră și prin acordul maiestății sale împărătești și regale –, să îl includă între cetățenii transilvăneni pe Kewenhüller Ioan din Metsch-Aichelberg, ministru devotat al maiestății sale principele, conte al Sfântului Imperiu Roman, conte de Ostervic, baron liber al Landscron și Verberg, stăpân al comitatului Hardegg și al domeniilor, Reichesberg, Pruczendorff, Laabendorff, Egerstorff și Nauban, prefectul grajdurilor moștenitor în ducatul Carintia al maiestății sale sfinte, cavaler al ordinului Lânii de aur, consilier intim actual, ministru consultativ al maiestății sale, șambelan principal al maiestății împărătești regale; el și-a dovedit tot mai mult virtutea moștenită de la strămoșii săi, dobândită de aceștia timp de secole în vremuri de pace și de război în lupta nobilă condusă pentru țară și religie, și astfel nu numai că a satisfăcut din toate privințele așteptările cele mai mari ale maiestății sale, dar și-a câștigat în mod miraculos și dragostea și disponibilitatea poporului său. Ca semn al acestei bucurii a noastre și pentru a ridica în slăvi familia demnității sale, care strălucește chiar și în acest colț al creștinătății, am formulat acest articol de lege separat, pentru a dovedi și urmașilor, că l-am acceptat ca cetățean transilvănean pe excelentisimul Kewenhüller Ioan Iosif din Aichelberg, conte al Sfântului Imperiu Roman, împreună cu toți moștenitorii direcți pe linie filială; după ce el, prin intermediul împuternicitului său legal cu puteri depline, a depus solemn jurământul prescris în noile articole de lege transilvane din anul 1744, l-am declarat cetățean adevărat și incontestabil al Transilvaniei, având încrederea certă, că in viitor demnitatea sa și moștenitorii săi vor deveni cetățenii dragi și folositori ai acestei țări și protectorii și păstrătorii sârguincioși și fideli ai tuturor legilor și privilegiilor.

ARTICOLUL II

Despre modul în care se poate face apel sau recurs către tronul maiestății sale de la autoritățile principale de guvernare și de la înaltele instanțe de judecată din Transilvania

Apelul este acel remediu legal prin care – pentru a primi un arbitraj mai profesionist după condamnarea sa – partea care a pierdut litigiul își poate înainta cazul și sentința primită de la tribunalele inferioare către curtea de justiție superioară, cu respectul cuvenit. Pentru a oferi o mai mare siguranță pentru litigioși, noi, toate corpurile și ordinele celor trei națiuni ale principatului Transilvania, am creat prin comun acord și cu ajutorul milos al maiestății sale sfinte posibilitatea acestei proceduri efectuabile la tribunalele inferioare, ținând seama de dispozițiile legale din țară, în sensul propunerii regale îndurătoare primite de către noi la 14 iunie 1754, neschimbând-o în nici un fel. Astfel, atât de la tribunalele inferioare, cât și de la tabla regală transilvană, toate cauzele de litigii (cu excepția delincvenților care sunt prinși în flagrant delict sau a delictelor unde adversarul permite ca reclamantul să depună jurământ), pot fi înaintate către autoritatea de revizuire a Guvernului regal, în conformitate cu dispozițiile legale și cu obiceiurile recepte ale țării, sub formă de scrisoare de apel însoțită cu toate documentele cazului litigios. În sensul rescriptului regal citat mai sus și în sensul articolului 4 al deciziei împărătești și regale emise la 24 mai 1693 și menționate în propunerea de mai sus: de la autoritățile supreme de guvernare și judecătoriile principatului Transilvania și anume de la Guvernul regal al acestuia, ori de la forul producțional cuprinzând Guvernul regal, tabla regală și funcționarii superiori în sensul Edictului 27 din partea V a Constituțiilor Compilate – acele cauze reale, care implică bunuri mobile și imobile atingând sau depășind capitalul de trei mii în aur, precum și acele cauze personale, cum ar fi crima de lezmajestate, complotul, trădarea patriei sau prejudicierea țării sau a păcii publice, trebuie înaintate ca recurs către maiestatea sa, fără nicio restricție, pentru a primi judecata și sentința supremă.

Restul cauzelor reale sau personale nu pot fi înaintate prin apel mai sus de forurile judiciare superioare. Însă pășirea în fața tronului maiestății sale este deschisă pentru toată lumea, nu din dispozițiile legii, ci pe baza permisiunii îndurătoare a regalității. Astfel condamnații care fac recurs, au posibilitatea ca în cincisprezece zile de la primirea sentinței, să îndepărteze sentința de condamnare adusă împotriva lor. Notarul are obligația de a emite sentința finală scrisă cu propria mână, neîntârziat și fără obiecție (pentru să scoaterea scrisorilor de rejudecare și altor scrisori se face de la tribunalele inferioare); pe baza conținutului acesteia trebuie cerută și preluată porunca regală în termen de trei luni cu scopul de a interzice condamnarea și de a înainta recursul. Altfel, dacă trece un sfert de an de la data sentinței, atunci cazul se consideră a fi decis în mod final, iar sentința se va executa fără posibilitate de rejudecată, cu excepția dacă se poate dovedi că întârzierea peste termen a preluării scrisorii de recurs și a propunerii regale nu s-a întâmplat din propria vină.

Conform celor descrise, în sensul propunerii regale îndurătoare, în cauzele care au drept la apel – și anume acele cauze reale care ating sau depășesc suma de trei mii în aur, precum și alte cauze personale cum ar fi crima de lezmajestate, complotul și trădarea patriei –, dacă apelantul omite scoaterea și punerea în aplicare a scrisorii de apel timp de un sfert de an de la ziua apelului, neputând să prezinte nici o probă care să ateste opusul, atunci cazul acestuia se va considera a fi decis în mod final, sentința devenind executabilă fără nicio posibilitate de rejudecată, în sensul propunerii regale îndurătoare emise către corpurile și ordinele celor trei națiuni ale principatului Transilvania la 27 iulie 1752.

În cauzele penale care implică infidelitate și în alte cauze asemănătoare, dacă condamnatul își duce cazul în fața maiestății sale prin cale de apel sau recurs, atunci acesta trebuie să rămână arestat pe baza articolul 25 al titlului 1 din partea IV a Constituțiilor Aprobate și deținut sub strajă sigură sau trebuie să prezinte garanție prin chezășie credibilă, până ce cazul primește sentința supremă conform acestui articol.

Enunțăm decisiv, că dacă condamnatul își duce sentința în fața maiestății sale prin apel sau prin cale de recurs, atunci dacă el pierde cazul, va fi obligat să ramburseze veniturile, costurile și efortul depus între timp (cu excepția fiscului regal, în cazul căruia restituirea se face doar pentru veniturile produse între timp pe eventualele terenuri confiscate); iar dacă cel în cauză, fiind vorba de un caz personal, acționează în afara proprietăților sale, atunci în cazul în care el pierde toate rejudecările, va trebui să deconteze adversarului său toate costurile și efortul, conform calculului conștiincios al judecătorului, pentru toată perioada începând de la prima sentință adusă în caz. În niciunul dintre aceste două cazuri nu se aplică sancțiunea legală prescrisă pentru recursuri, păstrând intacte legile țării referitoare la apeluri. Enunțăm la fel de decisiv, ca excepțiile pretextelor simple, pledoariile meritorii și de fond ale cazului litigios, în special cele care se referă la jurisdicțiile care pot prelua acțiunea judiciară, nu pot avea loc în dezordine și nesistematic, ci acestea trebuie să fie orientate spre folosul cazului; nu se aduce atingere celor trei obiecțiuni folosite pe baza legii și nici arbitrajului, acestea rămânând la locul și în ordinea lor.

În sensul propunerii regale îndurătoare emise în data de 14 iunie 1754, acest articol se extinde asupra apelului și recursului, aplicându-se atât cauzelor fiscului, cât și cauzelor personale.

ARTICOLUL III

Despre cum se salvează documentele originale și transcripțiile legale de la distrugere și despre posibilitatea de a transcrie valabil documentele ori de câte ori este necesar pentru conservare, atât la tabla regală de judecată, cât și la arhivele capitlului și mănăstirilor

Cu vedere la binele obștesc al acestui principat, la comunitățile, familiile și persoanele acestuia, am constatat că ar fi foarte dăunător și primejdios, dacă în prezent, dar în special în viitor, documentele originale și transcripțiile legale se deteriorează și la final se distrug din cauza vechimii și neîngrijirii. Dorind să preîntâmpinăm această problemă, cu ajutorul maiestății sale sfinte am decis în consens, ca toate documentele aflate în arhive, la comunități sau la persoane fizice să se poată transcrie ori de câte ori devine necesară conservarea acestora, iar transcripțiile să aibă mereu aceeași vigoare și putere ca și originalele lor. În sensul titlului 15 din partea II a Tripartitum-ului, din pricina că transcripțiile transcripțiilor simple nu se pot prezenta în fața instanțelor, acele documente care necesită transcriere și emitere, trebuie transcrise în modul obișnuit în întregime precizând pe scurt valoarea și starea lor; dacă aceste documente stau în proprietatea comunităților sau a persoanelor fizice, atunci se necesită proclamarea lor legală la tabla regală, iar dacă ele stau depuse în arhive, atunci se necesită un ordin de solicitare. Persoanele capitlului și ale mănăstirilor, angajate la arhivele comune și la depozitele de documente, trebuie în prealabil să supună documentele aflate în arhivele lor unor examinări stricte și credibile, apoi urmând ca ei să transcrie corect acele documente care s-au dovedit a fi incontestabil adevărate și legale. Acele documente, a căror valabilitate sau legalitate intră sub semnul întrebării, trebuie înaintate spre decizie către corpurile și ordinele nobile ale celor trei națiuni din acest principat, ori către tabla de judecată.

ARTICOLUL IV

Despre funcția judecătorului de naționalitate săsească de la tribunalul minier

În chestiunea jurisdicției tribunalului minier al acestui principat, la Dieta anunțată prin permisiune regală și ținută în 23 ianuarie anul 1747 în orașul liber regal Sibiu, corpurile și ordinele, prin vot unanim, au compus un articol de lege, consolidat la 19 iunie a aceluiași an; în acest prim articol de lege, maiestatea sa a permis îndurător, ca tribunalul minier să fie înmulțit cu alți doi judecători competenți în legile țării, proveniți din cele două națiuni. Apoi s-a stabilit și s-a decis, ca în acest articol să se includă prevederi asemănătoare și privitor la a treia națiune și anume cea săsească, în tema funcțiilor de judecător la tribunalul minier; astfel, în conformitate cu articolul de lege menționat anterior și cu legile țării, să se angajeze persoane competente pentru funcția de judecător și din națiunea săsească, aceste persoane, după depunerea prealabilă a jurământului legal și după plata normală a celor trei sute de guldeni renani, să poată purta și ei această funcție.

ARTICOLUL V

Despre contrabandiștii de aur și de argint

În interesul trezoreriei regale, premergătorii noștri au introdus legi comune împotriva acelora, care încearcă să exporte metale în țări străine sau încearcă să omită plata contribuției ce îi revine fiscului din aceste metale; premergătorii noștri au considerat de aceea că devine necesară introducerea titlului 16 în partea II a Constituțiilor Aprobate. Pentru ca îndrăzneala și abaterile înrăite ale răufăcătorilor să nu se răspândească și mai mult și pentru ca ei să nu poată continua contrabanda semnificativă a aurului și argintului, aceste probleme trebuie prevenite, așa cum se așteaptă în cadrul serviciului datorat domnitorului suveran, ordinii generale și binelui obștesc al țării. Astfel, nu demult, prin intermediul unor articole aduse în acest scop la Dietă, s-a permanentizat tribunalul minier, înzestrând acest tribunal cu puterea de a arbitra, conform celor prescrise, în speranța continuării și promovării cu încredere a mineritului. Ca urmare, dacă contrabandiștii metalelor de aur sau argint sunt mineri, ori muncitori ai autorității mineritului, ori alți țărani care locuiesc pe teritoriile supuse autorității mineritului, atunci ei vor fi supuși jurisdicției tribunalului minier pentru a primi sancțiunea aplicabilă abaterii lor. Aceste persoane pot fi arestate și duse în fața tribunalului nu numai dacă sunt prinși în actul de contrabandă, ci și dacă există semne grave de suspiciune împotriva lor. După ce fapta comisă se dovedește pe cale legală, ei își pierd cazul; sancțiunea lor va cuprinde pierderea aurului sau argintului pe care ei încercau să îl traficheze când au fost prinși sau pierderea aurului sau argintului pe care l-au și traficat deja, plus plata sumei echivalente valorii aurului și argintului furat; pe lângă eliberare, ei nu primesc nicio posibilitate de rejudecare. Iar dacă încearcă să repete contravenția, pe lângă pierderea metalelor furate și plata sumei echivalente, ei vor primi și pedeapsa corporală de până la cincizeci de lovituri cu bastonul. Dacă ei nu dețin aceste fonduri sau dacă sunt ruinați și nu pot plăti acea sumă, atunci vor trebui să plătească florinii ungurești echivalenți prin muncă zilieră în minele de metale sau de sare, primind salariul normal al muncitorilor de acolo, luând în calcul traiul lor. Dacă acești delincvenți aparțin unor domenii sau mine private și nu sunt mineri, atunci să stea la judecată în fața nobilului la sediul acestuia, ori dacă sunt mineri, atunci să stea la judecată în fața tribunalului minier, plătind pentru faptele lor conform sancțiunilor și regulilor prescrise. Dacă această abatere se comite de către un nobil cu reședință și el este prins, atunci să fie arestat și supus fie autorității miniere fie celei a domeniului, în funcție de locația la care s-a comis abaterea; el va fi citat din închisoare și condamnat legal pentru fapta comisă, după care va pierde metalele furate, iar dacă fapta se comite pentru prima dată, el va fi sancționat și cu plata unei sume echivalente valorii metalelor furate. Însă dacă această persoană greșește intenționat și a doua și a treia oară, atunci pe lângă pierderea lucrurilor traficate și plata sumei echivalente acestora, va primi și pedeapsa de a plăti două sute de florini maghiari de fiecare dată, conform legii. Dacă delictul se află în afara locului comiterii, atunci directorul fiscal va cita și va pune sub judecată persoana în cauză în fața autorităților și judecătorilor care au jurisdicție acolo, și în afara unei unice eliberări, cazul litigios va fi discutat și soluționat fără a lua în seamă eventualele excepții și fără nicio posibilitate de remediu legal, aplicând pedeapsa prezentată; în situația în care cazul se pierde, se păstrează totuși dreptul de a face apel la tabla regală sau de a face apel de la tribunalul minier la tezaurariat. În cazul în care aurul sau argintul traficat este găsit la un nobil, oficialul localității să nu aresteze nobilul, ci să confiște metalele, pentru că în sensul articolului 1 al titlului 11 din partea III a Constituțiilor Aprobate, acel nobil are obligația de a numi contrabandistul sau de a își dovedi inocența; în caz asemănător dar fiind vorba de un țăran, dacă acesta nu poate prezenta un pretext just pentru a se proteja, atunci trebuie arestat și sancționat conform celor prescrise. Acei nobili care nu au reședințe, trebuie să ofere garanția că se vor prezenta în fața tribunalului și vor răspunde pentru faptele lor, iar dacă ei sunt condamnați prin lege și nu au terenuri pentru a-și plăti datoria, atunci vor sta în detenție până ce vor plăti, fie material, fie prin suferință; durata detenției va fi determinată de către judecător, el luând în considerare dimensiunile contravenției și calitatea persoanei în cauză, astfel încât să se echivaleze suma ce de fapt ar trebui plătită de către delincvent ca și pedeapsă. În cazul în care acești delincvenți sunt persoane ale bisericii, se păstrează legile canonice, iar directorul fiscal în cadrul jurisdicției va proceda împotriva lor ținând seama de aceste legi; acest lucru nu se poate aplica și asupra preoților valahi neuniți cu biserica, pentru că ei sunt considerați excluși de sub aceste privilegii legislative și canonice. Se cuvine, ca acele persoane care sunt delegate spre conducerea altora, să dea un exemplu bun supușilor prin cinstea lor și prin respectarea legilor; de aceea dacă se constată că contrabandiștii sunt de fapt oficiali ai mineritului, atunci aceste persoane vor fi aduse în judecată de către tribunalul minier sau, dacă este necesar, de către tezaurariat, iar după pierderea cazului în urma unui proces scurt, pe lângă predarea metalelor furate și plata dublului sumei valorii acestora, vor suporta și alte sancțiuni suplimentare, aplicate conform judecății supreme a principelui.

Încheiere

Noi astfel, primind și ascultând cu îndurare cererea smerită a devotatelor corpuri și ordine ale principatului și părților anexate în acesta, am înscris și am introdus în prezenta noastră scrisoare în mod literal toate articolele înaintate către noi; le considerăm pe acestea, cu tot cu conținutul lor, în totalitatea lor și separat fiecare, ca fiind corecte, dragi și pe plac și acordăm pentru ele aprobarea și acceptarea noastră regală, confirmându-le prin puterea noastră regală și împărătească, punându-le în vigoare și consolidându-le; asigurăm corpurile și ordinele că vom respecta toate cele cuprinse în aceste articole și vom impune respectarea lor de către alții. Prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, aprobăm, confirmăm și consolidăm aceste articole. Întocmit în orașul nostru Viena al Austriei, în ziua a noua a lunii august în anul Domnului o mie șapte sute cincizeci și șapte, fiind al șaptesprezecelea an al domnirii noastre.

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1791

Noi, Francisc al II-lea – prin harul lui Dumnezeu, augustul împărat ales al romanilor, rege apostolic în Germania, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația, Slavonia, Galicia, Lodomeria, Rama, Serbia, Cumania și Bulgaria; arhiduce al Austriei; duce de Burgundia, Lotharingia, Stiria, Carintia și Carniolia; mare duce de Toscana; principele Transilvaniei; marchiz în Moravia; duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Geldern, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, Milano, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Osvecinia, Zatoria, Calabria, Bari, Montferrat și Teschen; principe în Suabia și Charleville; comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kyburg, Goriția, Gradisca; comite al secuilor; marchiz al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de Burgau, Luzacia Superioară și Inferioară, Pont-a-Mousson și Nomene; conte de Namur, Provence, Valdemont, Blamont, Zutphen, Sarverda, Salm și Falkenstein; stăpân al mărcii Slavoniei și Mecheln:

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că iubitul nostru părinte, Leopold al II-lea – principe sfânt, împărat roman ales, rege apostolic în Germania, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația și Slavonia, principe moștenitor al Transilvaniei și comite al secuilor – după moartea fratelui său de sânge răposatul împărat Iosif al II-lea care a murit fără a lăsa urmași, a acceptat guvernarea prin drept la moștenire a tuturor țărilor și ținuturilor casei noastre maiestuoase printre care și guvernarea marelui nostru principat Transilvania, făcând acest lucru în sensul noului articol de lege 1744: III și IV și în conformitate cu regulile moștenirii stabilite în Pragmatica Sancțiune acceptată în mod voluntar și liber de către corpurile și ordinele transilvane. Pornind din atenția și grija sa purtată pentru îndrăgitul principat Transilvania, a anunțat o Dietă, ce se va ține pentru toate corpurile și ordinele celor trei națiuni din acest principat și părților anexate acestuia, în ziua a douăsprezecea a lunii decembrie anul o mie șapte sute nouăzeci, în orașul liber regal Cluj. Corpurile și ordinele noastre devotate, adunate acolo, au ținut Dieta încontinuu până în ziua a opta a lunii august a anului o mie șapte sute nouăzeci și unu. Corpurile și ordinele au depus cu mare bucurie și adânc respect jurământul de credință în fața comisarului regal al maiestății sale trimis la această Dietă, și anume domnul Rall Nepomuki Ioan Keresztély, baron liber, cavaler în grad de mare cruce al ordinului sfântului Rupert general, locotenent al feldmareșalului. Apoi, printre alte chestiuni ale principatului, corpurile și ordinele au compus și anumite articole decise prin voință comună și vot unanim, raportând și înaintând umil aceste articole, prin intermediul comisarului regal cu puteri depline amintit anterior, către părintele nostru menționat mai sus, în scopul aprobării și consolidării supreme. Însă înainte ca aceste articole înaintate să se poată consolida, principele sfânt menționat, părintele nostru iubit, prin decizia secretă și nepătrunsă a divinității, în prima zi a lunii martie a anului curent, a fost mutat din viață către țara fericirii eterne prin moarte subită. Atunci prin dreptul la moștenire și la succesiune directă, puterea domnirii asupra Ungariei, Boemiei și celorlalte țări și ținute moștenite ale casei noastre regale, printre care și asupra marelui principat Transilvania și părților încorporate în acesta, a căzut în mâinile noastre. Trimișii corpurilor și ordinelor menționate, primiți în fața tronului regal de către răposatul nostru părinte și fiind astfel prezenți în orașul nostru Viena, în urma acestui eveniment trist și îndoliat, ne-au înaintat nouă, acele articole, pentru a primi aprobarea supremă pentru ele, cerând de la noi consolidarea acestora. Pornind din dispoziția noastră paternă simțită pentru corpurile și ordinele devotate și pentru iubitul principat Transilvania, ca răspuns la cererea acelor trimiși, am luat articolele prezentate, am deliberat matur asupra importanței lor și le-am examinat exact ca și legi fundamentale (respingând unele dintre ele către comisiile regnicolare pentru a fi rediscutate și re-decise); apoi, în ziua a douăzeci și șasea a lunii mai a anul curent, am aprobat îndurător aceste articole și le-am retrimis la corpuri și ordine pentru ca ele să le citească cu viu grai și să le promulge la Congregația Generală, după care să ni le înainteze nouă în modul obișnuit pentru ca noi să le legalizăm și să le marcăm cu semnătura noastră supremă. Corpurile și ordinele au luat la mână din nou aceste articole cu ocazia Congregației Generale organizate în orașul liber regal Cluj la ziua sărbătoririi sfântului rege apostolic Ștefan; acolo le-au acceptat și le-au promulgat, după care le-au dotat cu semnăturile și sigiliile președintelui ordinelor și celor trei judecători protonotari și le-au înaintat reverențios nouă, în ziua treisprezece a lunii octombrie anul curent, implorând umili, să recunoaștem aceste articole ca fiind, cu tot conținutul lor, în totalitate și separat fiecare, corecte, agreabile și pe plac, să le aprobăm și să le consolidăm prin puterea noastră regală și, introducându-le în cartea celorlalte legi comune și decizii ale principatului și teritoriilor aferente, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții.

Conținutul acestor articole este după cum urmează:

Prefață

După multă așteptare, acum în anul o mie șapte sute nouăzeci, din providența divină și din bunătatea și îndurarea auguștilor principi, a sosit acea vreme de bucurie mult așteptată în principat, când le era permis corpurilor și ordinelor să susțină Comiții generale, legale, libere, urmărind obiceiurile strămoșești bazate pe legi fundamentale, anunțând solemn aceste adunări prin documente legale, având posibilitatea cu acele ocazii să discute despre și să aducă decizii privitoare la toate chestiunile lor comune. În anul o mie șapte sute optzeci și unu, răposatul Iosif al II-lea, fostul împărat și august rege, a promis pentru prima oară corpurilor și ordinelor, că de îndată ce vremurile și circumstanțele vor permite acest lucru, va anunța o Dietă generală; pentru a-și consolida această promisiune, în ziua a douăzeci și opta a lunii ianuarie anul o mie șapte sute nouăzeci, a înaintat o propunere către Guvernul regal al principatului, care a și publicat această propunere printr-o circulară, prin care decidea susținerea unei Diete în anul următor, o mie șapte sute nouăzeci și unu. Însă înainte ca augustul împărat și rege să își țină promisiunea, soarta l-a ridicat din această viață efemeră, prea curând, în data de douăzeci a lunii februarie anul curent amintit. Decedând fără a lăsa copii în urmă, domnia sa în toate țările și ținuturile augustei case regale și între acestea și în acest mare principat, a fost preluată de către acum răposatul principe sfânt al Transilvaniei Leopold al II-lea, el fiind fratele de sânge al aceluiași tată și al aceleiași mame ai augustului împărat și rege Iosif al II-lea amintit mai sus, această preluare a domniei efectuându-se în sensul regulilor de moștenire stabilite în Pragmatica Sancțiune acceptată voluntar și liber de corpurile și ordinele transilvănene prin noile articole III și IV din 1744. Acest lucru a îmbunat inima părintească a noului domnitor, să dovedească popoarelor sale și întregii lumi, că el dedică comorile casei sale regale inimii supușilor săi și orientează unica și solida putere de domnie către protejarea legilor. Astfel, odată cu începerea domniei sale glorioase, nu numai că ne-a lăsat o scrisoare regală de garanție prin care ne-a liniștit și ne-a garantat că drepturile, privilegiile și libertățile noastre, comune și individuale, se vor păstra neatinse, dar, ca să ne dovedească acest lucru și prin fapte, ne-a înaintat o propunere pe data de cinci a lunii noiembrie din anul o mie șapte sute nouăzeci, prin care a anunțat o Dietă în orașul liber regal Cluj, în scopul de a se depune jurământul de credință datorat persoanei lui și în scopul de a discuta chestiunile publice ale principatului. Dând dovadă de cea mai de apreciat dispoziție regală, acesta a făcut apel la corpuri și ordine, ca acestea să încheie cu el legământul permanent al iubirii eterne și al încrederii reciproce. La acea Dietă, fiind sărbătoarea cea mai fericită a Transilvaniei renăscute, s-au adunat în mare număr; acolo, am depus cu bucurie și omagiu jurământul de credință în fața comisarului regal cu puteri depline al maiestății sale Leopold al II-lea trimis la această Dietă, și anume în fața domnului Rall Nepomuki Ioan Keresztély, baron liber, cavaler în grad de mare cruce al ordinului Sfântului Rupert și general, locotenent al feldmareșalului; la rândul său domnul comisar având puteri depline, în numele și pe sufletul maiestății sfinte amintite mai sus, a depus jurământ regal privitor la păstrarea și neatingerea legilor, drepturilor și libertăților noastre. Apoi, am luat propunerile regale, precum și dorințele și plângerile generale și particulare ale principatului – le-am discutat, le-am analizat și le-am chibzuit în mod matur; de comun acord și prin vot, am reunit în articole toate acele chestiuni pe care le-am considerat necesare în tema îndepărtării insultelor suferite, restaurării drepturilor noastre și promovării binelui principatului. În prezența noastră umilă, prin intermediul demnitarului comisar regal cu puteri depline, am înaintat aceste articole către augustul împărat și eternul nostru rege acum răposat, cu scopul de a primi pentru acestea consolidarea regală. În același timp, am considerat că se cuvine să trimitem un grup de trimiși solemni la augusta curte, aleși prin acordul suprem regal și prin alegerea noastră unanimă, însărcinând acești trimiși să obțină consolidarea acelor articole, să ofere curții toate clarificările necesare pentru acestea și să rezolve eventualele dificultăți survenite.

Însă înainte ca aceste articole să poată primi consolidarea supremă, s-a întâmplat că augustul stăpân menționat mai sus, prin decizia secretă și nepătrunsă a divinității, în prima zi a lunii martie a anului curent, a fost mutat din această lume de umbre către țara fericirii eterne, lăsând în urma sa nesfârșită lamentare pentru poporul său supus. Ca urmare, prin dreptul moștenirii și succesiunii directe, în toate țările și ținuturile, printre care și în acest mare principat, puterea domniei a fost transferată în mod norocos în mâinile augustului domnitor glorios actual, și anume Francisc al II-lea, împărat roman ales, rege apostolic al Ungariei, principe ereditar al Transilvaniei și comite al secuilor. Maiestatea Sa sfântă menționată anterior a primit și a ascultat cu îndurare cererile și explicațiile trimișilor noștri, a supus articolele, care au fost înaintate către el, unei cercetări amănunțite și a consolidat unele dintre ele prin propunerea sa trimisă către noi în data de douăzeci și șase mai a anului curent, retrimițându-le pentru a fi incluse în articole conform practicii obișnuite. Cu ocazia acestei congregații generale, organizate pe ziua sărbătoririi sfântului rege apostolic Ștefan, am primit respectuos această propunere regală, am supus-o unor discuții mature, acceptând cu mare bucurie și supunere iobăgească unele articole dintre cele consolidate, prezentate mai jos, acestea fiind întocmite ca legi fundamentale și fiind considerate utile și avantajoase pentru statornicirea principelui, solidificarea drepturilor țării și promovării binelui obștesc. Am implorat apoi cu umilință pe Maiestatea Sa, Regele, să recunoască aceste articole și conținutul lor, împreună și fiecare separat, ca fiind corecte, acceptabile și preferabile, iar prin puterea sa regală să le aprobe, să le consolideze și să le includă în codul nostru legislativ, respectându-le el însuși și impunând respectarea lor de către toți.

ARTICOLUL I

Despre succesiunea ereditară a sfintei Sale Maiestăți în marele principat al Transilvaniei și despre solemnitatea primirii jurământului din partea ordinelor transilvănene

Răposatul august împărat Iosif al II-lea, regele moștenitor al Ungariei și principele Transilvaniei a trecut din viața pământească fără a lăsa în urma sa copii; în urma morții sale, puterea domniei în țările și provinciile ereditare, printre care și în marele principat al Transilvaniei și în părțile anexate acestuia, a trecut legal în mâinile sfântului principe Leopold al II-lea, el fiind fratele de sânge al aceluiași tată și al aceleiași mame a precursorului său menționat mai sus, urmându-l direct pe acesta în sensul acelor reguli de moștenire, care au fost acceptate și de acest principat prin libera voință și decizie a corpurilor și ordinelor sale, conformându-se articolului 2 din anul 1723 al Ungariei și cuprinzând aceste reguli în Pragmatica Sancțiune declarată ca lege eternă prin articolele 3 și 4 din anul 1744. Apoi, această maiestate sfântă, rege legal al Ungariei, s-a încoronat prin ceremonie solemnă în calitate de rege al Ungariei. Prin intermediul scrisorii sale de garanție trimise către Guvernul regal al principatului cu ocazia preluării guvernării, precum și prin intermediul propunerilor sale regale aduse de comisarul și împuternicitul său regal cu puteri depline trimis la Dietă, și anume domnul baron Rall Christiani Nepomuk Ioan, cavaler în grad de mare cruce al ordinului sfântului Rupert și general, locotenent al feldmareșalului, el a consolat și a liniștit corpurile și ordinele principatului Transilvania garantându-i că intenționează să păstreze legile neatinse și dorește să se lege de națiunile avute sub grija sa prin legământul iubirii, promițând totodată că va asculta îndurător toate acele dorințe exprimate de către ordine, care sunt necesare și favorabile binelui, prosperării și conservării principatului și nu va omite nimic despre care crede că ar servi acest principat și ar împodobi corpurile și ordinele acestuia, dovedindu-și dispoziția serviabilă la adresa promovării binelui obștesc. În continuare, nu va neglija nicio obligație ce îi revine unui principe bun. Va păstra pe toți, împreună și individual, în toate acele drepturi, legi, privilegii și atribuții, în general și în special neschimbate, care au fost prescrise acestui mare principat prin sacra Diplomă Leopoldină și prin rezoluțiile și ordinele suverane bazate pe acesta. Va efectua totodată și toate cele promise, în totalitatea lor și fiecare separat. După primirea jurământului de credință din partea ordinelor, el a consolidat garantarea regală tuturor acestor lucruri în fața corpurilor și ordinelor, prin rescriptul asigurator trimis către acestea în 3 decembrie 1790, precum și prin credința depusă în numele și pe sufletul său de către comisarul și împuternicitul menționat. Pe de altă parte, și corpurile și ordinele și-au depus cu mare bucurie și adânc respect jurământul de credință, atât în prealabil prin intermediul trimișilor lor în fața comisarului regal menționat, cât și repetat la ședința lor publică, în conformitate cu formula de jurământ prescrisă în articolul 4 din anul 1744; documentul constatând acest fapt, semnat și ștampilat de către anumite persoane, de către Guvernul regal, de către cele trei națiuni și de către anumiți semnatari, a fost înaintat către noi împreună cu raportul umil al ordinelor, prin intermediul comisarului regal. În 28 februarie anul trecut, sfânta Sa Maiestate a acceptat toate acestea, iar în sensul raportului trimis de către ordine, el va asculta cu îndurare toate dorințele primite în fața lui, hotărând asupra acestora cu bunăvoința paternă pe care o simte pentru principat. La final, și-a acordat consimțământul și pentru acea cerere umilă a ordinelor, trimisă odată cu documentul jurământului, prin care se cere ca din anul următor, emiterea acestor documente constatatoare ale jurămintelor să se facă fără enumerarea la începutul documentului a tuturor membrilor Guvernului regal și a restului elementelor corpurilor, precum și fără depunerea sigiliului Guvernului, însă tot cu solemnitatea obișnuită cuvenită și altor documente emise la Diete. Pentru toate acestea, precum și pentru a comemora etern îndurarea excepțională arătată de către Maiestatea Sa față de acest principat, introducem solemn în acest articol rescriptul asigurator și jurământul regal al sfintei Sale Maiestăți, însoțite de documentul care atestă depunerea jurământului de credință de către corpuri.

Rescriptul asigurator al sfintei sale maiestăți și documentul jurământului supușilor, sunt după cum urmează:

Leopold al II-lea, august împărat roman ales, rege al Germaniei, Ungariei și Boemiei, arhiduce al Austriei, duce de Burgundia și Lotharingia, principe al Transilvaniei, comite al secuilor etc. etc.

Supuși ai noștri, demnitari, respectabili, stimați, măreți, generoși, onorabili, merituoși, nobili, sârguincioși, înțelepți și precauți, agreați sincer și pe bună dreptate! Providența divină a preferat ca în ziua a 20-a a lunii februarie a anului curent să îl ridice din această viață efemeră pe iubitul nostru frate, domnul Iosif al II-lea, sfântul principe, împărat roman, rege apostolic al Germaniei, Ungariei și Boemiei, arhiduce al Austriei, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor.

În acest eveniment cu adevărat trist care ne-a umplut cu durere sinceră, providența divină ne-a dat acea chemare, ca noi să luăm în mâinile noastre și guvernarea tuturor țărilor și ținuturilor ereditare ale augustei noastre case printre care și guvernarea acestui mare principat Transilvania și să ne îngrijim de bunăstarea popoarelor supuse nouă. Am anunțat despre acest lucru Guvernul regal, iar la 14 martie anul curent, menținând devotamentul, obligațiile și instrucțiunile deja impuse, am consolidat și am promis o garanție oferită tuturor corpurilor, ordinelor, comitatelor și scaunelor celor trei națiuni consacrate, conform căreia le vom păstra neatinse toate drepturile, privilegiile, libertățile și excepțiile lor, pe care nu le vom restrânge în nici un fel. Am considerat că se cuvine, ca pentru voi, fidelii noștri și corpurile și ordinele adunate ale marelui principat Transilvania, să vă și declarăm toate aceste lucruri, asigurându-vă pe voi și pe toți supușii noștri de toate rangurile și ordinele, prin cuvântul nostru regal, că nu vom omite nicio obligație a bunului principe, ci dimpotrivă, din dispoziția simțită pentru agreatul nostru principat ereditar și pentru corpurile și ordinele devotate, vom consolida și păstra neatinse, în general și în special, toate drepturile, legile, privilegiile, excepțiile și atribuțiile tuturora, acestea fiind primite și câștigate de principatul Transilvania din partea răposatului sfânt principe Leopold I, împărat roman, rege al Germaniei, Ungariei și Boemiei, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor, prin intermediul decretului său și prin intermediul ulterioarelor sale decizii și porunci, ele fiind consolidate și de către precursorii noștri glorioși. Vom îndeplini toate cele promise îngăduitor, în totalitatea lor și separat fiecare. Cu privire la altele etc. Întocmit la Viena, orașul nostru arhiducal, în ziua a treia a lunii decembrie, anul Domnului o mie șapte sute nouăzeci, fiind primul an al domnirii noastre romane și al domnirii noastre în țările moștenite. Întocmit de Leopold cu propria mână, contele Majláth Iosif cu propria mână, Semsey Andrei cu propira mână, prin mandatul maiestății sale sfinte regale împărătești și apostolice.

Formula jurământului regal depus are următorul conținut

„Eu, baron liber Rall Christiani Nepomuk Ioan, în calitate de comisar regal cu puteri depline delegat la această Dietă a Transilvaniei prin mandat special al sfintei sale maiestăți, cel mai august și măreț domn, Leopold al II-lea, împărat ales roman, rege apostolic al Germaniei, Ungariei și Boemiei, arhiduce al Austriei, mare principe al Transilvaniei, comite al secuilor etc. etc., pe sufletul susnumitei sfinte maiestăți, jur pe Dumnezeul viu și pe maica sa Fecioara Maria și pe toți sfinții, că susnumita maiestate sfântă va păstra în mod legal, sfânt și neschimbat toate drepturile, privilegiile, imunitățile și atribuțiile tuturor corpurilor și ordinelor celor trei națiuni recepte ale marelui principat Transilvania, indiferent de statutul lor, pentru toți împreună și fiecăruia în parte, în general și în special, în sensul rescriptului regal asigurator oferite lor în mod îndurător; pe acestea nicidecum nu le va diminua și nu va omite nici o obligație ce îi revine. Așa să-mi ajute Dumnezeu și toți sfinții acestuia.”

Noi, corpurile și ordinele celor trei națiuni ale marelui principat Transilvania și ale părților Ungariei anexate în acesta, reprezentând întregul principat, cuprinzând Guvernul regal, tabla regală, oficialii supremi, regaliștii, precum și trimișii comitatelor, scaunelor secuiești, scaunelor și districtelor săsești și ale locurilor taxaliste, adunându-ne și prezentându-ne la această Dietă anunțată prin porunca maiestății sale împărătești regale prima dată pe data de 30 august iar apoi pe 12 decembrie 1790 în orașul liber regal Cluj cu scopul prestării jurământului de credință și discutării chestiunilor comune, informăm toată lumea prezentă și venită, pentru ca să se țină minte pentru totdeauna:

În 20 februarie anul curent, providența divină l-a scos din această viață trecătoare pe sfântul domn principe, Iosif al II-lea, împărat roman, rege apostolic în Germania, Ungaria, Dalmația, Croația, Slavonia, Galicia și Lodomeria, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor, fără ca acesta să lase copii în urmă. Ca urmare – în sensul legii eterne a moștenirii, consolidate în articolele 3 și 4 din 1744 și stabilite anterior prin liberă decizie de către principe și corpuri în cadrul legii Pragmatica Sancțiune acceptate de către marele principat Transilvania la Dieta din 1722, în consens cu articolul 2 din 1723 al Ungariei – în locul maiestății sale, în toate țările și provinciile printre care și în acest principat Transilvania cu teritoriile reîncorporate, succesorul regal a devenit sfânta maiestate împărătească și regală domnul Leopold al II-lea, rege legal al Ungariei, el urmând direct după el în vârstă și fiind fratele său de sânge de la același tată și aceeași mamă. El a acceptat guvernarea ce îi revine și i se însărcinează prin lege în cadrul țărilor și ținuturilor moștenite printre care și în cadrul acestui mare principat cu teritoriilor reîncorporate, acceptând cu scopul de a se îngriji de bunăstarea și fericirea popoarelor supuse lui. În scopul depunerii jurământului de credință și discutării altor chestiuni comune, a anunțat o Dietă în orașul liber regal Cluj, prima dată pe 30 august, apoi extinzând data pe 12 decembrie anul curent, iar printr-o altă propunere regală îndurătoare datată la 5 noiembrie anul curent, ne-a decretat să depunem jurământul de credință cuvenit pentru maiestatea sa împărătească regală susmenționată, domnul nostru cel mai îndurător, principele nostru și augusta lui casă, mai exact în fața demnitarului baron liber Rall Christiani Nepomuk Ioan, cavaler în grad de mare cruce al ordinului Sfântului Rupert și general, locotenent al feldmareșalului, acum servind în calitate de comisar regal cu puteri depline trimis la această Dietă – toate cu scopul de a confirma și solidifica această moștenire și succesiune adevărată și reală. Deși ne dorim cu cea mai mare ardoare să ne dovedim cât mai repede supunerea iobăgească față de sfântul principe și să ne unim cu el cât mai strâns prin sfântul legământ, totuși nu putem uita acele subaprecieri nefericite ale legilor noastre, care au avut loc atât altă dată, cât mai ales în timpul celei mai recente guvernări; pentru siguranța noastră și a generației noastre dragi, înainte să depunem solemn jurământul de credință, am considerat că este necesar să declarăm în fața excelentului comisar regal, prin intermediul trimișilor și cu respectul cuvenit, că noi, prin devotamentul nostru moștenit de la strămoși, suntem totuși dispuși și pregătiți să depunem jurământul de credință pentru sfântul principe, pentru că ne îndeamnă speranța și încrederea, că maiestatea sa sfântă va consolida, va impune respectarea și va păstra toate legile, constituțiile, regulamentele municipale, decretele, drepturile și libertățile acestui principat aplicabile atât în general întregului principat, celor trei națiuni ale acestuia și celor patru religii recepte, cât și separat pentru indivizi, asigurând totodată în prealabil corpurile și ordinele, că va remedia deja cu ocazia acestei Diete toate nedreptățile și insultele survenite în pofida Diplomei Leopoldine, repunând pe urmă constituția acestui principat în starea veche legală. După acestea, nici noi nu vom întârzia și cu acordul corpurilor vom întocmi toate dorințele și schimbările noastre aduse asupra celor cuprinse în Diploma Leopoldină, înaintând imediat noul document spre a primi consolidarea supremă și obținând prin acesta o reînnoire a Diplomei Leopoldine, care pe urmă se va putea re-emite de fiecare dată când un succesor principe al augustei case ajunge să fie încoronat ca și rege al Ungariei. Se așteaptă ca jurământul regal să conțină menționat în mod separat și explicit și Transilvania împreună cu propriile sale legi și cu drepturile și libertățile celor trei națiuni cuprinse și celor patru religii recepte în principat, pentru că așa se cere atât în constituția prezentului principat, cât și în constituția strămoșească a coroanei maghiare, precum și în tratativele încheiate cu Ungaria după separarea de la aceasta, și anume articolele 2 și 8 din acordul de la Praga încheiat în anul 1595 între Rudolf regele Ungariei și Sigismund Báthory principele Transilvaniei, iar la fel și în declarațiile, pactele și convențiile stabilite, și anume tratatul cu Karaffa datat la 9 mai 1688 – care sunt toate acceptate de divinul Leopold I în din data de 17 iunie a aceluiași an, precum și în preamblul Diplomei Leopoldine și în instrucțiunile guvernatorului din data de 29 aprilie 1693. În sensul acestora, acest principat s-a restabilit în starea sa anterioară, s-a reîntors sub coroana Ungariei și a acceptat succesiunea augustei case austriece, așa cum spune și articolul 18 al decretelor din 1741 ale Ungariei. În acest sens și cu aceste dorințe, ne-am oferit disponibilitatea de a ne depune jurământul de credință. Apoi din moment ce națiunea trebuie legată de principele său prin legământ reciproc, print intermediul unui alt grup de trimiși, am enunțat dorința justă a ordinelor privitoare la acest legământ. Dorința a fost prezentată de către comitatele și scaunele adunate cu o ocazie separată în fața ordinelor Ungariei, enunțând ca pentru a primi garanția așteptată, Transilvania să fie și ea inclusă specific în diploma inaugurală și în jurământul regal. Această cerință nu a putut fi satisfăcută. De aceea rugăm sfânta sa maiestate, ca în acest caz special, în cadrul sfântului jurământ depus pentru el de către de excelentul comisar regal, să își consolideze totodată și garanția regală, iar pentru viitor, să garanteze păstrarea legilor, drepturilor și libertăților Transilvaniei în sensul Diplomei Leopoldine și în sensul ordinelor regale subsecvente, acest lucru efectuându-se atât prin includerea unei mențiuni speciale în jurământul inaugural de încoronare regală, cât și prin reconsolidarea și reemiterea Diplomei Leopoldine de fiecare dată când se încoronează un nou succesor, în forma sa reînnoită conform dorinței juste a ordinelor.

După ce am anunțat acestea, am primit de la excelența sa excelentul comisar regal, un răspuns scris spunând că: intenția miloasă a sfintei sale maiestăți este să asculte toate dorințele juste ale ordinelor și să nu omită dintre acestea nimic ce ar putea servi spre împodobirea și prosperarea acestui mare principat; scrisoarea de garanție a maiestății sale, ce urmează să fie citită înainte de depunerea jurământului de credință, nu numai că ne satisface așteptările, dar le și întrece; apoi prin intermediul unui alt grup de trimiși, excelența sa excelentul comisar regal a declarat și faptul că după ce ne depunem noi jurământul de credință, el va depune, în numele sfintei sale maiestăți, jurământul sfânt privitor la păstrarea integrității legilor (astfel cum acest excelent comisar regal, în numele maiestății, după depunerea jurământului nostru de credință, a și depus în fața noastră acest jurământ promis, sub formula prezentată în cadrul unui articol special al acestei Diete). După aceea, excelentul comisar regal menționat a prezentat și a citit cu grai viu în fața noastră rescriptul de garanție regală datată la 3 decembrie anul curent; prin puterea acestei scrisori, sfânta sa maiestate ne garantează prin cuvântul său regal, că nu va omite nici o obligațiune ce îi revine unui principe bun și ne va păstra pe toți, împreună și individual pe fiecare, în toate acele drepturi, legi, privilegii și atribuții, în general și în special neschimbate, care au fost prescrise acestui mare principat prin sacra Diplomă Leopoldină și prin rezoluțiile și ordinele miloase bazate pe aceasta; tot așa, își va îndeplini toate cele promise îngăduitor, în totalitatea lor și separat fiecare.

Ca urmare și noi, bazându-ne pe îngăduitoarele promisiuni regale și pe declarațiile proprii făcute, am depus jurământul de credință obișnuit, cu cea mai mare bucurie și cu inima exaltată, prin ceremonie solemnă și cu omagiu, conform formulei prescrise în noul articol 4 al anului 1744 și prezentate nouă de către execlența sa excelentul comisar regal cu puteri depline, semnând fiecare.

(L.S.) Guvernul regal (L.S.) Națiunea secuiască

(L.S.) Națiunea maghiară (L.S.) Națiunea săsească

Emitem prezentul document atestator al depunerii jurământului nostru de credință, îl consolidăm cu sigiliile Guvernului regal și celor trei națiuni ale acestui principat, cu semnătura noastră, precum și cu pecețile unora, cu scopul de a fi înaintat în fața sfintei maiestăți împărătești regale domnul nostru cel mai îndurător, în semnul și dovada omagiului și supunerii noastre eterne. Întocmit în orașul nostru liber regal Cluj, în ziua a douăzeci și treia a lunii decembrie anul o mie șapte sute nouăzeci, fiind a treia zi a congregației noastre generale. Întocmit de contele guvernator Gheorghe Bánffy cu propria mână, contele Kemény Farkas cu propria mână, magistrul protonotar și președintele ordinelor Francisc Csernátoni cu propria mână, magistrul protonotar Ioan Nagy-Ajtai Cserei cu propria mână, magistrul protonotar Ladislau Sarkadi Türi cu propria mână.

ARTICOLUL II

Pentru ca succesorii maiestății sale să reconfirme de fiecare dată Diploma Leopoldină

Diploma Leopoldină îngăduitoare din anul 1691 este un document de bază care conține acordul încheiat prin liberă voință între fostul și răposatul Leopold I și principatul Transilvania; aceasta, împreună cu toate drepturile, atribuțiile, privilegiile, obiceiurile acceptate, statutele municipale, legile separate și alte articole de lege create ulterior sau creabile în viitor ale acestui principat, consolidate de către diploma menționată, trebuie păstrate neatinse în întregimea lor. Din moment ce, sub răposatul Leopold I, Transilvania s-a întors în coroana Ungariei, nu se poate ca ea să fie repusă sub starea ei veche existentă pe vremea voievozilor sau să fie forțată din nou la încorporare, insultând astfel drepturile și legile proprii ale acesteia; în contrariu, această Diplomă Leopoldină a ajuns acum să fie inclusă aici în întregimea ei; iar așa cum sfânta sa maiestate a consolidat îngăduitor această Diplomă împreună cu toate drepturile, privilegiile, libertățile și atribuțiile cuprinse în ea, cu cele încă existente, neabrogate, dar și cu cele noi sau nemodificate ulterior prin alte legi – tot așa și toți succesorii maiestății sale vor trebui să consolideze această scrisoare pentru Transilvania, de fiecare dată înainte să se depună jurămintele de credință.

Confirmarea Diplomei Leopoldine din anul 1691 sună astfel

Noi, Francisc, prin harul lui Dumnezeu, rege apostolic în Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația, Slavonia, Galicia, Lodomeria, Rama, Serbia, Cumania și Bulgaria; arhiduce al Austriei; duce de Burgundia, Lotharingia, Stiria, Carintia și Carniolia; mare duce de Toscana; mare principe al Transilvaniei; marchiz în Moravia; duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Geldern, Württemberg, Silezia Superioară și Inferioară, Milano, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Osvecinia, Zatoria, Calabria, Bari, Montferrat și Teschen; principe în Suabia și Charleville; comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kyburg, Goriția, Gradisca; comite al secuilor; marchiz al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de Burgau, Luzacia Superioară și Inferioară, Pont-a-Mousson și Nomene; conte de Namur, Provence, Valdemont, Blamont, Zutphen, Sarverda, Salm și Falkenstein; stăpân al mărcii Slavonia și Mecheln. Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor celor interesați faptul că în data de douăzeci februarie anul o mie șapte sute nouăzeci, providența divină, prin decizia sa nepătrunsă, l-a chemat pe împăratul Iosif din această viață efemeră și domnire temporară către coroana nemuririi și fericirii eterne, împăratul Iosif fiind cel mai glorios și cel mai măreț principe până la stingerea vieții sale, a fost împărat ales roman, rege ereditar al Ungariei și principe de Transilvania, unchiul nostru iubit, fiind al doilea cu acest nume, nelăsând în urma sa copii. În urma morții și decesului acestuia, în toate țările și ținuturile printre care și în marele principat Transilvania și în părțile Ungariei anexate acestuia, puterea domnirii a căzut în mâinile sfântului principe Leopold al II-lea, acest lucru întâmplându-se în sensul acelor reguli de moștenire, care au fost stabilite prin Pragmatica Sancțiune, acceptate liber și voluntar și de către corpuri și ordine, aceste reguli conformându-se la articolele din anul o mie șapte sute douăzeci și trei ale Ungariei, fiind consolidate ca legi eterne prin noile articole 3 și 4 din anul 1744 ale Transilvaniei. Leopold al II-lea a fost în mod asemănător, împărat ales roman, regele apostolic ereditar al Ungariei și principe al Transilvaniei și părintele nostru, sfințită să-i fie amintirea. Iar apoi, când în prima zi a lunii martie anul curent, și părintele nostru iubit menționat mai sus a fost chemat din această viață către o țară mai fericită și glorie eternă, pe baza dreptului la moștenire și succesiune directă, domnirea a căzut legal în mâinile noastre. După Dieta anunțată de către dragul nostru părinte susmenționat în scopul depunerii jurământului de credință obligatoriu de către corpuri și ordine și în scopul discutării diferitelor chestiuni publice, ținute în orașul nostru liber regal Cluj în data de douăsprezece decembrie o mie șapte sute nouăzeci și ținută încontinuu până la nouă august o mie șapte sute nouăzeci și unu, corpurile și ordinele devotate ale marelui principat Transilvania, și-au înaintat cererile către părintele nostru acum răposat, pentru a primi consolidarea regală pentru acestea. Mai târziu, după plecarea tristă și neașteptată a acestuia din viață și după ce noi am acceptat guvernarea tuturor țărilor și ținuturilor moștenite printre care și guvernarea marelui principat Transilvania, corpurile și ordinele, prin intermediul trimișilor primiți în fața tronului regal cu permisul milos al părintelui nostru, și-au înaintat articolele și le-au prezentat prin cancelaria aulică regală a Transilvaniei cu scopul de a primi consolidarea regală a acestora. Prin aceste articole, ei implorau cu smerenie, ca în favoarea unei mai mari puteri și siguranțe ale legilor lor, în locul acelei diplome de garanție regală care se citește de obicei înaintea depunerii jurământului supușilor în tema respectării Diplomei Leopoldine, să consolidăm mai bine însăși diploma regală miloasă a răposatului glorios Leopold I emisă la 4 decembrie 1691, cerând ca această diplomă să fie tot așa consolidată și emisă o noua diplomă și de către succesori, de fiecare dată când urmează să se depună jurământul supușilor.

Conținutul acelei Diplome este cum urmează:

Noi, Leopold, prin harul lui Dumnezeu, august împărat roman ales, rege în Germania, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația etc., arhiduce al Austriei, duce de Burgundia, Brabant, Stiria, Carintia, Carniolia, Luxemburg, Silezia Superioară și Inferioară, Württemberg și Teschen, principe al Suabiei, marchiz al Sfântului Imperiu Roman, marchiz de Burgau, Moravia, Luzacia Superioară și Inferioară, comite de Habsburg, Tirol, Pfyrd, Kyburg și Goriția, comitele ținutului Alsacia, stăpân al mărcii Slavoniei, Pordenone și Salins etc.: adresăm mila noastră împărătească și regală și toate cele bune tuturor ordinelor principatului Transilvania, tuturor fidelilor cu adevărat iubiți, măreți, domni generoși, viteji, nobili, înțelepți și precauți, precum și tuturor celorlalți interesați, fie ei ecleziastici sau söeculari! Înțelegem milos toate cele exprimate öetaliat în fața noastră de către trimisul Transilvaniei, fidelul nostru drag Nicolae Bethlen, cerând consolidarea mult-doritului document întocmit la 28 iunie 1686, care cere implorând de la noi cu respectul și devotamentul cuvenit următoarele: păstrarea religiilor recepte, legilor și obiceiurilor țării, împreună cu privilegiile, demnitățile și funcțiile; ușurarea greutății taxei militare și întreținerii de iarnă a ostașilor; repunerea ținutului în starea sa anterioară de înflorire; alte chestiuni care servesc binele obștesc. Noi, dată fiind funcția noastră regală suverană – din care cu ajutorul Domnului de obicei provine multă prosperare bucuroasă chiar și în vremuri de adversitate –, considerăm că este obligația noastră de a avea mare grijă sufletească de cel mai scump ținut, Transilvania, anexat la Ungaria noastră nobilă de secole. Sfârșindu-se deja celelalte operațiuni militare orientate împotriva inamicului comun al creștinătății, marchizul Ludovic de Baden și-a trimis amabilitatea sub forma unei oaste, în scopul de a suspenda intruziunile cele mai înrăite ale lui Tököli și ale răsculaților lui, ale turcilor și ale tătarilor, având acea speranță solidă, că astfel, așa cum regii domnesc și decid asupra dreptății în numele dreptății, vor veni în ajutorul provinciei cu putere protectoare, servită cu binecuvântare divină de armele noastre împărătești și de oștile transilvănene, ducând în așa fel intențiile noastre regale către un succes norocos. Pe baza jurământului de credință înmânat, nu pot exista îndoieli privitoare la faptul că dorința nemuririi – simțită atât de întreaga casă, cât și de cei care prin protecția regală au primit în grija lor guvernarea provinciei – îi va îndemna pe aceștia: să transpună și asupra urmașilor acel devotament de care au dat dovada mereu în mod lăudabil, de fiecare dată, din toată puterea lor și prin fapte (un devotament într-adevăr prețuit); să se străduiască din toată puterea, ca inamicii să nu tulbure prin tâlhării, jafuri, foc și fiare acest ținut încoronat cu munți; să nu tulbure cu intrigi militare și cu instigări maligne aceste națiuni unite în suflet din strămoși, ca pe urmă acestea să cadă sub jugul și mai grav al barbarilor; să nu permită nimicirea acestei națiuni, care servește ca și bastion al întregii creștinătăți.

În ceea ce privește consolidarea acelei diplome, care este necesară pentru a trata succesiunea lui Mihai Apaffi în principat:

Legile (despre care ordinele nobile cred că trebuie păstrate ferm) nu îl consideră pe susnumitul adolescent în vârstă de paisprezece ani ca fiind apt pentru guvernare înainte de a atinge vârsta de douăzeci de ani. Din acest motiv am considerat, că în aceste vremuri, tulburate și de către infidelitatea lui Tököly, nu ar folosi nici intereselor Transilvaniei, nici binelui obștesc, dacă aceste legi s-ar încălca și dacă s-ar aduce niște reînnoiri în acest sens. Astfel, minorul va fi încredințat acelor consilieri intimi care guvernează ținutul și va fi instruit până la vârsta adolescenței, religios, în virtuțile cuvenite care stau cu vederea la succesiune, așteptând manifestarea acelor talente sufletești care se vor dezvolta și vor apărea în el, ocrotind totodată mila împărătească și regală orientată spre binele patriei. Pentru ca nu cumva între timp ordinele Transilvaniei să aibă ocazia de a se îndoi sau de a prezice anumite lucruri care s-ar opune chiar și în cea mai mică măsură intențiilor noastre părintești, am considerat corect să garantăm cuvântul nostru regal și credința noastră curată în fața tuturor corpurilor și ordinelor devotate, precum și în fața succesorilor acestora, despre care avem încrederea, că se vor păstra și ei în devotament complet față de coroana regală; în scopul acestei garanții am dat următoarele articole:

În primul rând: nu se vor face nici un fel de schimbări în religiile recepte acolo, în biserici, școli, parohii sau prin introducerea altor preoți și persoane bisericești. Nu are valabilitate nicio contradicție adusă împotriva acestui fapt, fie de către anumite ordine seculare, fie de către anumite ordine ecleziastice. Astfel catolicii pot să construiască pe propriul cost o biserică în Cluj, orașul central al creștinătății noastre la momentul de față, fără a insulta alte religii, și pot să reconstruiască acea mică biserică din Alba Iulia, care a fost ridicată de mult de către Kristofor Báthori și care stă acum în ruine, iar tot catolicii, dacă sunt puțini și nou-veniți, pot să își practice religia oriunde în privat, ori dacă sunt mulți, pot să o practice public, putând să clădească biserici cu aceleași drepturi de care se bucură și celelalte religii consacrate în Transilvania în cazurile în care într-o anumită locație ei sunt majoritari.

În al doilea rând: consolidăm pentru corpurile devotate toate acele danii, cesiuni, privilegii, diplome-armaliste, titluri, funcții, demnități, dijme, bunuri și parcele de pământ, care s-au primit de la regii Ungariei sau, după separarea Transilvaniei de Ungaria, de la principii Transilvaniei, pe teritoriul Transilvaniei, pe teritoriile Ungariei anexate Transilvaniei, în secuime și în Debrecen, la adresa unor proprietari, orașe, comunități, organe, biserici, parohii ale oricăror religii recepte sau școli, indiferent dacă aceste bunuri aparțineau în trecut de vre-o biserică, mănăstire sau capitlu; astfel nici noi și nici alte persoane de ordine seculară sau ecleziastică nu au voie să tulbure pe nimeni prin acțiuni sau procese litigioase pe propriile terenuri ale celor din urmă. Și anume toată lumea va continua să dețină tot ceea ce deține și are la momentul de față în proprietate, conform celor primite de la regi și principi, cu excepția cazurilor în care anumiți principi și-au retras ei înșiși bunurile donate.

În al treilea rând: proclamăm că legile acestei țări și anume legile Approbate, legile Compilate, decretul Tripartitum al lui Werbőczi, fără articolul nouă din decretul regelui Andrei ce a fost șters la ultima Dietă de la Bratislava, constituțiile locale, dreptul separat al națiunii săsești, vor rămâne în efect și neatinse toate; însă din moment ce în privința religiilor, legilor și privilegiilor nici ordinele nu sunt în consens între ele însăși, iar catolicii consideră că sunt nedreptățiți prin anterioarele articole 1 și 2, iar în articolul trei sașii solicită o mai mare garanție a vechilor lor privilegii, obiceiuri și practicarea acestora – astfel considerăm că este în interesul ordinelor, ca acestea să se străduiască să rezolve pe cale amiabilă și prin aprobarea noastră împărătească și regală toate acele greutăți ce survin între ele în privința celor trei articole menționate; dacă acest lucru nu s-ar reuși, atunci va fi sarcina noastră să decidem prin funcția noastră împărătească și regală tot ceea ce considerăm just și drept, după ascultarea părților și după înțelegerea părerilor în acest sens ale consilierilor noștri transilvăneni.

În al patrulea rând: ordonăm ca, Consiliul privat al Guvernului regal, Dieta, regulile și libertatea de a alege, tablele de judecată, magiștrii protonotari și asesorii, precum și autoritatea instanțelor inferioare, să păstreze neatins obiceiul consacrat în ceea ce privește ordinea și practica obișnuită a justiției, un obicei despre care noi considerăm că nu aduce atingere puterii suverane (toate acestea să se păstreze astfel încât în chestiunile mai importante dreptul de a face recurs la rege să rămână întreg). După clarificarea prealabilă primită de la devotatele ordine, în chestiunile economice ale veniturilor regale și cele fiscale, vom menține de asemenea unele reguli și metode, prin care comisiile camerale sau altele să nu împovăreze prea mult pe nimeni dintre nobili, cetățeni sau proprietari.

În al cincilea rând: în toate oficiile, atât în cele ale administrației publice, cât și cele ale justiției sau cele economice, se vor angaja cetățeni transilvăneni, maghiari, secui și sași, indiferent de religia lor; iar de fiecare dată când astfel de funcții și oficii se eliberează, străinii sau persoanele pe care ei le consideră a fi străini și inadecvați, nu vor avea prioritate asupra acestora; pe lângă acestea, rămâne intact acel drept al nostru, de a face propuneri în tema acordării sau neacordării unor cetățenii, cu consimțământul lor.

În al șaselea rând: suntem dispuși să folosim parcelele de teren ce îi revin fiscului în urma întreruperii liniei de succesiune sau în urma culpei infidelității, în scopul de a răsplăti cetățenii meritoși ai Transilvaniei, indiferent de religia lor, fie ei maghiari, secui sau sași. Acele parcele de teren ale proprietarilor, care au fost ocupate de la inamici prin armele noastre, vor fi redate vechilor proprietari sau succesorilor acestora doar pe baza îndurării noastre regale; în acest scop, pentru acest caz special, prin procură regală vom mandata oricare dintre tribunale sau un comandant militar din Transilvania pentru ca aceștia să examineze documentele și să decidă asupra a ceea ce este just.

În al șaptelea rând: Directorul Suprem, numit mai demult voievod sau locțiitorul acestuia, va fi ales din rândul cetățenilor, nobililor și aristocraților transilvăneni, fie aceștia catolici sau de o altă religie receptă, cu condiția ca aceștia să se distingă prin devotament și merite personale. Același lucru se aplică și funcțiilor de comandant general al oastei transilvane, cancelar suprem, consilieri intimi, comiți supremi, căpitani ai secuilor, magiștri protonotari și alte demnități obișnuite. Și pe toate acestea,

În al optulea rând, le permitem îndurător cu acea modificare, ca de fiecare dată când se ocupă o funcție de guvernator, comandant al oastei transilvane, cancelar, consilier intim și protonotar, persoanele desemnate pentru aceste funcții să ne fie prezentate nouă pentru ca noi să ne acordăm consimțământul, în scopul de a păstra liniștea stării diferitelor națiuni, de a înlătura intrigile periculoase și ocupările ilegale ale funcțiilor, precum și în scopul de a înrădăcina în inima tuturora acea dorință comună de a se strădui împreună pentru binele obștesc, ceea ce este și cel mai mare scop al guvernării. În privința tuturor celorlalte funcții, precum funcția de juzi regești la sași și secui, jude nobiliar, vicecomite în comitate, judecători, consuli, și alte funcții asemănătoare din orașe și târguri, îndeplinite în mod obișnuit prin libera alegere a comunităților, să se păstreze și pe viitor aceleași libertăți și obiceiuri; însă ca în cazul anterior, și pentru fiecare dintre aceste funcții trebuie să se ceară consimțământul nostru.

În al nouălea rând: am avut părerea miloasă, că ajută mult binele obștesc dacă cel puțin trei membri dintre cei doisprezece ai consiliului intim sunt catolici și dacă și la tabla de judecată cu doisprezece membri, are trei catolici între ei, restul fiind de alte religii. Și anume, conform legilor recepte, în consiliul intim să fie prezent din națiunea săsească și judele regal al Sibiului, iar dintre magiștrii protonotari, unul să fie catolic, însă dintre cei actuali, toți să rămână în funcție.

În al zecelea rând: anunțarea Dietei anuale organizate pentru discutarea chestiunilor publice, pentru scopuri judiciare, pentru ascultarea propunerilor regale, precum și anunțarea ținerii judecăților la octave, va fi dată în sarcina guvernatorului și consiliului intim, reținându-ne dreptul la consimțământ regal în toate chestiunile decise în acest fel.

În al unsprezecelea rând: Directorul Suprem să dețină puterea, statutul și privilegiul ce i se cuvine; să fie mereu prezent în provincie; atât în privința chestiunilor ecleziastice, cât și în cele seculare, să stea sub jurământ solemn care să îl oblige la respectarea legilor; atât pentru el, cât și pentru toți membrii consiliului intim și tabla de judecată, vom oferi îndurător un salariu adecvat din veniturile trezoreriei regale și fiscului. Dacă binele obștesc și starea liniștită a națiunilor locatare necesită modificarea anuală a acestuia, atunci ordinele pot să își acorde votul liber pentru alegerea cât mai rapidă a altuia, chestiunea fiind înaintabilă și nouă pentru aprobare.

În al doisprezecelea rând: în vreme de pace (Dumnezeul păcii să ne apropie cât mai mult de aceasta), ne vom mulțumi cu o taxă de cincizeci de mii de taleri, iar în vreme de război contra Ungariei și Transilvaniei, cu o taxă de patru sute de mii de florini renani, care includ și serviciile în natură; metoda împărțirii și colectării va fi sarcina ordinelor și oficialilor provinciali, ei trebuind să efectueze acest lucru în mod nepărtinitor, conform unor proporții cinstite; restul ce va fi necesar peste sumele menționate pentru protecția țării fie în timp de război, fie pe vreme de pace, vor fi scoase din bunurile regale și ale fiscului, din minele de sare și minereuri, din treizecimi, din decima săsească, din arenda decimei din comitate și din alte venituri ale noastre – procedăm astfel pornind din dragostea noastră pentru ordinele devotate, precum și în scopul înlesnirii poporului la general.

În al treisprezecelea rând: nu vom introduce dări și nici alte tipuri de taxe neobișnuite la noi și nu vom mări taxele vamale sau treizecimile.

În al patrusprezecelea rând: secuii, această națiune războinică, va fi complet scutită, așa cum a fost și până acum, de sub sarcina întreținerii de iarnă și de vară a ostașilor, de sub dijme și de sub serviciile aferente terenurilor pe care le dețin ca urmare a răscoalei. Dar vor avea și în continuare obligația de a efectua servicii militare pe propriul cost în vederea ocrotirii țării, aici însă nefiind incluși țăranii sau iobagii secui.

În al cincisprezecelea rând: permitem, ca traficul sau comerțul să fie la fel de libere din toate aspectele, precum erau pe vremea principilor, vrând îndurător, ca în această privință să se respecte în continuare privilegiile și prerogativele nobililor.

În al șaisprezecelea rând: domnii de pământ pot păstra zeciuielile, chiar și pe cele care de obicei se răscumpărau cu arenda, însă reținând aceste arende pentru trezorerie.

În al șaptesprezecelea rând: nu vom îngreuna ținutul cu garnizoane excesive și inutile, garnizoane ce se formează parțial din ostași indigeni și se întreține din trezoreria noastră. Cu toate acestea, în pozițiția de comandant, vom desemna oameni germani, care vor colabora, în toate chestiunile militare, cu guvernatorul, cu consiliul țării și cu comandantul oastei transilvane, dar care nu se vor implica în alte chestiuni care țin de țară sau de Guvern.

În al optsprezecelea rând: de pe națiunea săsească și de pe poporul sărac, vom ridica următoarele greutăți: alimentarea gratuită, devenită obicei, a călătorilor abuzivi de peste tot, de orice fel și de orice statut; împrumutarea pentru transport a cailor și altor animale de povară; abuzurile la sălașe și lucruri asemănătoare – lucruri comise până acum de către călători mai ales la adresa națiunii săsești; recomandăm și poruncim îndurător, ca sfatul țării să amplaseze posturi poștale prin anunțarea prealabilă a curții noastre regale, iar stăpânii de pământuri și orașele să amplaseze hanuri pentru primirea cordială a călătorilor și hrănirea acestora la un cost și preț adecvat.

Astfel noi, dorind să ne îndeplinim obligațiile îndurătoare provenite din funcția regală, am luat sub grija noastră fericirea fidelilor noștri, binele obștesc, liniștea generală, răspândirea creștinătății, adică întreaga scumpă Transilvanie, care cu ajutorul lui Dumnezeu nu mai poate fi complicată în labirintul minotaurului – de aceea am primit și am examinat articolele și punctele menționate anterior și am decis că ele servesc onoarea, liniștea și binele tuturor corpurilor, ordinelor, cetățenilor și întregii comunități creștine; astfel le-am aprobat cu toate părțile și capitolele lor și le-am ridicat la vigoarea legilor eterne, promițând prin prezenta noastră scrisoare, pe cuvântul nostru regal și pe credința noastră și a augustei noastre case, că le vom respecta și vom impune respectarea lor în mod ferm și neclintit, fiind dispuși să oferim celui mai devotat popor al nostru binefaceri din ce în ce mai mari. Întocmit în orașul nostru Viena, în ziua a patra a lunii decembrie, în anul o mie șase sute nouăzeci și unu după nașterea Domnului, fiind anul treizeci și patru al domnirii noastre în Imperiul Roman, anul treizeci și șapte al domnirii noastre în Ungaria și anul treizeci și șase al domnirii noastre în Boemia. Întocmit cu propria mână de către Leopold, contele Strattmann T. A. Henrik, Verdenburg Ștefan Andrei, prin mandatul maiestății sale sfinte împărătești și regale. Noi deci, la dorința menționată a tuturor corpurilor și ordinelor principatului Transilvania și teritoriilor Ungariei anexate acestuia, prin dispoziția miloasă a inimii noastre și prin voința noastră serviabilă părintească, am considerat că documentul solemn inclus aici mai sus și conținutul acestuia, întrucât acestea nu se vor modifica legal ulterior prin acordul comun al principelui și ordinelor, sunt toate împreună și separat fiecare corecte, agreabile și pe placul nostru; le-am acordat de aceea aprobarea și consimțământul îndurător pentru document, l-am confirmat și l-am consolidat, promițând și garantând tuturor corpurilor și ordinelor, pe cuvântul nostru regal și împărătesc și pe credința noastră și a augustei noastre case, că vom păstra și vom impune păstrarea, în mod ferm și neatins, a tuturor legilor, drepturilor, libertăților, imunităților, avantajelor, privilegiilor și obiceiurilor aprobate, tuturor corpurilor și ordinelor celor trei națiuni și patru religii recepte ale marelui nostru principat Transilvania, primite prin solemna Diplomă Leopoldină inclusă mai sus și în sensul legilor create de atunci și care vor fi create în viitor la Dietă. Aprobăm, confirmăm, consolidăm și acceptăm toate acestea prin puterea prezentei diplome a noastre, ceea ce va trebui reconsolidat în viitor și de către toți succesorii noștri, de fiecare dată înainte să se depună jurământul de credință al supușilor.

ARTICOLUL III

Cum trebuie să se depună jurământul de către succesorii maiestății sale sfinte, în Transilvania

Astfel cum maiestatea sa, prin rescriptul său asigurator emis la 3 decembrie 1790, a asigurat corpurile și ordinele acestui principat privitor la faptul că va păstra neatinse toate drepturile, legile, privilegiile și dispensările acestora câștigate prin solemna Diplomă Leopoldină și prin hotărârile și decretele succesive acesteia, consolidându-și această rezoluție miloasă și prin intermediul comisarului său regal cu puteri depline care după depunerea jurământului de credință din partea corpurilor și ordinelor, a depus și el jurământ sfânt de credință în numele și pe sufletul maiestății sale – tot așa și succesorii maiestății sale, regii Ungariei, în viitor, conform formulei de jurământ prezentate în primul articol, vor reconsolida în același mod toate acestea.

ARTICOLUL IV

Despre jurământul supușilor, ce trebuie depus de către ordinele Transilvaniei

Corpurile și ordinele ereditarului principat al Transilvaniei vor depune jurământul de credință datorat moștenitorilor și succesorilor legali ai maiestății sale sfinte, adică regilor Ungariei care vor ajunge la guvernare în sensul regulilor de succesiune directă stabilite în articolul 3 din anul 1744 aplicabil în principatul Transilvania, ele depunând acest jurământ în modul obișnuit, conform formulei anexate la articolul 4 din 1744, iar documentul atestator al depunerii jurământului îl vor înainta nouă, marcat cu semnătura anumitora și cu sigiliul obișnuit al celor trei națiuni și al anumiților semnatari.

ARTICOLUL V

Despre depunerea și păstrarea, conform legii aplicabile, a jurământului privitor la uniunea celor trei națiuni și al celor patru religii recepte ale acestui principat

În conformitate cu articolul șase din anul 1744, se stabilește din nou, că nobilii și cetățenii – care vor depune jurământul supunerii lor în fața principelui – cu ocazia depunerii jurământului, au de asemenea datoria de a depune fiecare și jurământul uniunii, conform formulei cuprinse în articolul menționat mai înainte, iar în cazul acelora care au fost angajați în anumite oficii publice, jurământul lor trebuie să conțină și o încheiere cuprinzând jurământul de uniune, așa cum se obișnuia și până acum. La fel și cei care nu sunt oficiali, dar au atins vârsta consimțământului și au primit dreptul la prezență și alegere cu ocazia Dietei sau altor congregații, precum și aceia care obțin cetățenie printre ordine sau vreun oraș, sunt datori cu depunerea jurământului de uniune la momentul primirii lor, fiind obligați – în sensul noului articol de lege cu numărul 6 din 1744 și sub sancțiunea prescrisă de legi – să respecte ferm și neclintit condițiile uniunii, cuprinse în articolul 1 al titlului 1 din partea III a Constituțiilor Aprobate, întrucât nu au fost modificate prin noul articol al anului 1744 citat anterior.

ARTICOLUL VI

Despre relația Transilvaniei cu Ungaria și despre constituția acestui mare principat, o constituție proprie și nesupusă nici unui alt regat

În sensul propunerii sfintei sale maiestăți, datate la 7 mai anul trecut, acesta a recunoscut îndurător faptul că Transilvania – prin puterea declarației solemne depuse în data de 9 mai 1688 răposatului împărat și rege maghiar, divinul Leopold I și acceptate de către acesta prin diploma sa, emisă la 17 iunie 1688 apoi iarăși la 4 decembrie 1691 – a cugetat asupra protecției mari părintești oferite de către maiestatea sa și i-a acceptat ca și principe pe susnumitul împărat și pe succesorii acestuia, ei fiind și regii legali ai Ungariei; pe lângă acestea, Transilvania a recunoscut corespunzător legilor Ungariei, succesiunea prin moștenire a casei austriece, prima dată pe linie filială conform articolelor 2 și 3 ale dietei de la Bratislava în anul 1687 conform conținutului declarației din 1688, iar apoi extins și pe linia fiicelor prin noul articol de lege cu numărul 3 din 1744 și corespunzător articolului din 1723 al Ungariei. În urma acestora, prin puterea acestor legi și acorduri, din moment ce Transilvania aparține coroanei Ungariei, maiestatea sa sfântă și succesorii lui proveniți din augusta casă austriacă în calitate de regi ai Ungariei, vor ține Transilvania sub putere prin aceleași drepturi de domnire și moștenire ca și pe Ungaria. Pentru că are o constituție proprie, legi și reglementări legale proprii, nesupuse nici unui alt regat, Transilvania nu va fi guvernată în sensul regulilor altor ținuturi moștenite. Legământul unificării tuturor țărilor și ținuturilor, în sensul Pragmaticei Sancțiuni și în consens cu articolul 3 din anul 1744, rămâne nedivizat și nedezlegabil doar în privința posedării colective și ajutării reciproce ale acestora. În ceea ce privește diploma regală cu tema titlului de mare principat, sfânta sa maiestate declară îndurător că acest titlu trebuie înțeles în sensul legal aferent propriei constituții a marelui principat și nu va duce niciodată la limitarea sau insultarea drepturilor principatului Transilvania, acesta fiind autonom și independent de alte regate.

ARTICOLUL VII

Despre puterea legislativă comună a principelui și ordinelor

Sfânta sa maiestate recunoaște cu îndurare că puterea elaborării, abrogării și interpretarea autentică a legilor în cadrul marelui principat Transilvania este comună, fiind împărțită între principe și corpurile și ordinele adunate legal la Dietă, enunțând de asemenea, că va menține neatins acest drept al ordinelor, și așa cum l-a moștenit de la răposatul Leopold I, îl va transfera la rândul său auguștilor săi succesori fără a-i aduce modificări.

ARTICOLUL VIII

Despre exercitarea legală a puterii executive

Maiestatea sa sfântă asigură corpurile și ordinele privitor la faptul că niciodată nu va guverna acest principat Transilvania și părțile încorporate prin edicte sau așa-numite patente, care de altfel nu se pot accepta la niciun tribunal al țării. Emiterea patentelor se rezervă doar pentru cazurile în care proclamarea efectivă în anumite teme de altfel legale este posibilă doar așa. Astfel, prin puterea sa regală, el nu va modifica exercițiul legislativ determinat sau determinabil prin lege și nu va împiedica executarea sentințelor legale prin porunci judecătorești neconcordante cu legea și nu va permite împiedicarea acestora de către alții; totodată nu va modifica sau suspenda sentințele legale ale forurilor judiciare prin porunci judecătorești trimise de sus. Judecătorii competenți desemnați legal vor fi cei care vor judeca, în sensul legilor create sau creabile în viitor și în sensul constituției țării atestate prin documente, iar puterea executivă va fi exercitată de către maiestatea sa și succesorii săi, în sensul legilor.

ARTICOLUL IX

Despre chestiunile externe privitoare la Transilvania și despre faptul că la ambasade și în funcțiile de delegați către țara Valahă și Moldova trebuie angajați și transilvăneni

Urmând exemplul precursorilor răposați, sfânta sa maiestate își va rezerva în continuare drepturile de suveranitate în chestiunea încheierii păcii, trimiterii de delegați și instruirii delegaților. În scopul de a-și dovedi și în această privință îndurarea și bunătatea sa cu care și-a luat sub protejare națiunea transilvană, a declarat că în cazul intrării în discuții cu străinii în chestiuni care ating sau se extind și asupra Transilvaniei, în funcție de caracterul chestiunii, va lua în considerare și recomandările guvernatorului regal și consilierilor transilvăneni, ori în cazul în care Dieta este reunită, în funcție de circumstanțe, va asculta cu îndurare și dorințele și propunerile corpurilor și ordinelor transilvane, iar după încheierea păcii va anunța ordinele despre condițiile acestei păci prin intermediul Guvernul Regal. În continuare, cu ocazia desemnării trimișilor (o sarcină ce îi revine doar lui) precum și în desemnarea delegaților către țara Valahă și Moldova, va lua în calcul și pe transilvănenii adecvați acestei funcții, iar cu ocazia desemnării delegaților către țara Valahă și Moldova, va acorda prioritate cetățenilor acestui ținut.

ARTICOLUL X

Despre faptul că Dieta trebuie ținută anual

În sensul legilor țării și punctului 10 din Diploma Leopoldină, Dieta trebuie ținută anual, la data și locul stabilite de către sfânta sa maiestate în funcție de circumstanțe; la adunări, corpurile și ordinele trebuie convocate în modul obișnuit prin scrisoare regală trimisă de către Guvernul Regal, iar acestea au obligația de a se prezenta la Dietă sub condiția sancțiunii existente în legi. Cu ocazia fiecărei Diete, conform dispozițiilor propriilor legi existente și scrisorilor regale de garanție, trebuie tratate și trebuie înaintate cu libertate legală spre remediere către maiestatea sa toate propunerile regale și pe lângă acestea și alte chestiuni, precum și plângerile pe care ordinele doresc să le discute. Legile stabilite cu ocazia Dietei și consolidate prin putere regală conform articolului 9 din 1744, trebuie exercitate cu exactitate, iar maiestatea sa și succesorii lui vor avea grijă de exercitarea acestora.

ARTICOLUL XI

Despre modul și ordinea desfășurării Dietei

La propunerea îndurătoare a sfintei sale maiestăți, corpurile și ordinele au considerat cuvenit să definească și să stabilească prin articole de lege modalitatea discutării chestiunilor la Dieta, pentru ca aceasta să decurgă corect, adecvat legilor fundamentale și practicilor aferente, urmând ca ele să se mențină și pe viitor în mod potrivit – după cum urmează:

În primul rând: despre elementele componente ale Dietei

Dieta normală este formată din: Guvernul Regesc; Tabla Regească; funcționarii superiori ai comitatelor, districtelor și scaunelor; oficialii regali; deputații comitatelor, districtelor maghiare, scaunelor secuiești, scaunelor și districtelor săsești, orașelor libere regale și târgurilor, locurilor taxaliste – reprezentanți ai tuturor corpurilor și ordinelor ale celor trei națiuni ale principatului.

Regaliștii sunt numiți de către principe după ascultarea Guvernului Regal care îi convoacă prin scrisori speciale, ei trebuind să aibă următoarele caracteristici: să fie fii ai patriei, cu consimțământ, proveniți dintre nobili prestigioși cu destule proprietăți; să dețină caracteristicile prescrise prin lege, experiență, moravuri ireproșabile, drepți în soluționarea chestiunilor, distingându-se în acestea; să fie adecvați din toate punctele de vedere pentru discutarea chestiunilor principelui și ale țării.

Caracteristicile așteptate de la trimișii care urmează să fie aleși din comitate și scaune secuiești: să fie nobili proprietari și să dețină cunoștințele necesare în administrație publică. În ceea ce privește numărul trimișilor, se menține în continuare practica urmată și în trecut, și anume ca din fiecare comitat, scaun secuiesc precum și scaun săsesc să se aleagă câte doi, pentru a lua în calcul competențele și diferențele de religie.

Întrucât circumstanțele vremurilor și stărilor o permit, odată cu primirea acordului suveran și la mandatul principelui, guvernatorul cu consiliul vor organiza Dieta de ziua sfântului rege Ștefan; în scrisoarea de invitație se va preciza cel puțin tema principalelor propuneri regale; locația va fi determinată de către principe după consultarea cu Guvernul, trimițând acolo comisarul cu puteri depline delegat pentru a-l reprezenta; prin intermediul celui din urmă, el deschide adunarea generală și înștiințează corpurile și ordinele atât despre propunerile regale care au fost deja divulgate de către Guvernul Regal (cu acestea trebuie începute discuțiile la Dietă), cât și despre rezoluțiile regale adresate corpurilor și ordinelor și prezentabile de către acestea la ședința deschisă a ordinelor; comisarul va dizolva Dieta la termenul stabilit de către maiestatea sa.

La Dieta, funcția de președinte este în mod normal deținută de către președintele ordinelor, iar în cazul absenței acestuia, Guvernul Regal va trimite în calitate de președinte pe unul dintre consilierii distinși care, înainte să ocupe poziția de președinte la ședința ordinelor, are obligația, conform obiceiului vechi, să se prezinte la ședința Guvernului, să prezinte Guvernului ordinea de zi a congregației dietale, să asculte ceea ce dorește să prezinte consiliul amintit în circumstanțele de față pentru informarea sa orientativă sau pentru ca acesta să înștiințeze ordinele, iar apoi să comunice aceste lucruri la ședința Dietei; protonotarii vor fi judecătorii. Însă odată ce Guvernul intră printre ordine, funcția de președinte va fi deținută de către guvernator.

Odată ce Guvernul se prezintă printre ordine, funcției acestuia îi revin următoarele chestiuni:

promovează interesul principelui și ordinelor prin acordarea de sfaturi privitoare la temele Dietei;

se străduiește să echilibreze eventualele diferențe de păreri și voturi apărute între copuri și ordine;

în toate chestiunile importante și semnificative, cum ar fi formarea unui articol de lege, întocmirea celor înaintabile maiestății sale, expedierea unor delegați către comisarul regal sau alte chestiuni din sfera administrării publice sau administrării justiției – acordă sfaturi, dar nu numai când este invitat la ședința corpurilor și ordinelor, ci și dacă lucrurile și circumstanțele o cer, va intra între corpuri și ordine și își va îndeplini obligațiile; cu toate acestea, contribuția sau contradicția adusă de acesta nu are puterea de a modifica sau de a împiedica hotărârea corpurilor și ordinelor;

Guvernul Regal fiind ocupat cu diferitele probleme și chestiuni ale administrației publice, nu stă mereu între corpuri și ordine, dar din moment ce nici nu se prezintă între acestea, va ține contactul cu ele prin intermediul unor trimiși; acești trimiși expediați din partea corpurilor și ordinelor cuprind doi funcționari superiori, doi oficiali regali și câte doi delegați din partea fiecăror comitate, scaune secuiești și săsești și locuri taxliste – ei trebuind să prezinte subiectul și cauzele neînțelegerii, explicând și care parte a ordinelor se opune, la care Guvernul își va trimite părerea la rândul său către corpuri și ordine, fie prin doi secretari, ori prin acești deputați, în funcție de circumstanțe.

În al doilea rând: despre temele Dietei și despre modalitatea alegerilor

Temele Dietei sunt toate acele chestiuni care țin de binele obștesc și legislație, care survin din recomandările regale și dorința ordinelor, inclusiv soluționarea plângerilor care afectează în general toate ordinele, anumite națiuni sau comunități în parte sau persoane individuale, întrucât acestea aparțin subiectelor tratabile la Dietă; temele includ și determinarea cuantumului taxelor, metoda împărțirii și colectării taxelor, alegerile și desemnările pentru anumite funcții diplomatice efectuabile de către ordine, acordarea cetățeniilor, chestiunea granițelor țării și bunurilor fiscale, rezolvarea în acest sens a incidentelor de graniță, dispozițiile privitoare la drepturile de proprietate și drepturile de moștenire aferente bunurilor fiscale și veniturilor, cazurile examinabile și soluționabile prin puterea judiciară a ordinelor în sensul legii – toate acestea, precum și alte teme prevăzute prin lege de către Dietă, sunt determinate prin votul majoritar al unora, în sensul articolului 25 din decretul 2 al lui Vladislav al II-lea și așa cum a fost practicat de atunci timp de secole; aceste voturi se colectează de obicei de către protonotari, însă la raportul corpurilor și ordinelor înaintabil curții trebuie atașată și părerea părții din opoziție. Din moment ce corpurile și ordinele celor trei națiuni sunt legate între ele prin legământul strâns al unității, în discutarea chestiunilor Dietei această unitate presupune în mod hotărât următoarele:

constituția și forma de guvernământ trebuie să fie respectate de către toți;

națiunile trebuie să își respecte reciproc drepturile, privilegiile și legile separate aprobate, indiferent de religie și persoană, chiar mai mult decât atât, să împiedice oprimarea oricăror indivizi.

În al treilea rând: despre modul preluării și discutării chestiunilor la Diete

După anunțarea și preluarea propunerilor regale, este datoria președintelui ordinelor, sau a guvernatorului regal, dacă este prezent Guvernul Regal, să indice subiectele discuțiilor; din aceasta rezultă în mod direct faptul că fără permisiunea prealabilă primită de la președinte, nimeni nu poate pune nimic sub discuție și nu poate întrerupe secvența de discuții care a fost definită de către președinte.

Cu toate acestea, președintele are obligația de a devia de la secvența discuțiilor și de a prezenta sau de a permite prezentarea imediată a chestiunilor aduse în fața sa, care sunt foarte urgente și importante din pricina că ating aspecte ale binelui obștesc sau implică oprimarea unor indivizi, și a căror amânare poate duce la pericole; de altfel, alte chestiuni care nu sunt urgente, se înaintează președintelui în scris, iar cel din urmă va determina ordinea acelora în secvența discuțiilor, în funcție de subiectele ce vor trebui atinse. În cazul în care președintele din anumite cauze omite sau împiedică preluarea chestiunilor înaintate astfel către el, atunci cel care a înaintat chestiunea va avea dreptul de a face recurs prima dată la guvernatorul regal, iar dacă nici așa nu primește soluționare, atunci la comisarul regal.

Până ce discuțiile asupra unei anumite teme nu se încheie complet, alte teme nu pot fi preluate și nici amestecate în tema aflată sub discuție, cu excepția cazului prezentat la secțiunea anterioară.

Președintele va indica anticipat la fiecare ședință temele de discuție abordabile la următoarea ședință precum și data următoarei congregații, informând ordinele și depunând chestiunile și documentele mai importante la oficiul comun pentru ca toată lumea să se poată informa privitor la importanța lucrurilor și să aibă destul timp pentru a se pregăti pentru următoarea discuție; de aceea este obligația președintelui de a planifica zilele în așa fel încât să existe o perioadă de timp adecvată între abordarea discuției unei chestiuni și depunerea acesteia la oficiu, în funcție de temele în cauză.

După expirarea termenului stipulat și după ce președintele a anunțat tema, prima dată se determină în mod clar și hotărât natura chestiunii în cauză.

După determinarea clară a naturii chestiunii, toată lumea are dreptul de a-și spune cuvântul și de a contribui la discuție. Acest lucru trebuie să se facă astfel: cel care dorește să își exprime părerea, trebuie să se ridice și să facă semn președintelui ridicându-și mâna sau să se anunțe în acest sens; apoi președintele va avea obligația să dea cuvântul fiecăruia, în ordinea în care aceștia s-au oferit prin procedura descrisă anterior, fără a da altfel de priorități; se vede clar de aici, că pentru a păstra ordinea corectă a discuțiilor, este foarte important ca fiecare clasă și fiecare individ al corpurilor și ordinelor să rămână la locul și pe scaunul desemnat lui, pentru că altfel ordinea discuțiilor nu se poate menține într-o astfel de mulțime de oameni, iar menținerea acesteia este foarte importantă.

Cei care iau cuvântul trebuie să se străduiască să fie succinți și moderați și să nu se extindă în alte teme nelegate de chestiunea de față și să nu enerveze cu cuvintele lor pe cei care sunt de părere opusă; în caz contrar aceștia vor fi avertizați sever de către președinte pentru ca ei să păstreze ordinea, toată lumea trebuind să se supună, sub sancțiunea ruperii scaunului.

Dacă cineva vorbește, se interzice întreruperea lui și a cuvântării sale și se interzice deranjarea acestuia sau crearea de zgomot; dacă acest lucru se întâmplă, președintele trebuie să restaureze ordinea, să dojenească pe persoana în culpă și să o pedepsească cu sancțiunea stipulată la punctul anterior.

După ce, prin intermediul măsurilor prezentate, toată lumea reușește să se familiarizeze îndeaproape cu chestiunea, atât din capul locului cât și pe parcursul sesiunii, președintele va avea grijă ca discuțiile să nu se prelungească prin repetarea inutilă a acelorași teme.

După ce fiecare persoană care a ridicat mâna a spus ce avea de spus și după ce toate acestea au fost ascultate, discuțiile terminându-se astfel cum s-a descris anterior, președintele va rezuma chestiunea; va enumera din nou cauzele pro și contra și argumentele forte, procedând la luarea unei decizii în funcție de majoritatea voturilor.

În privința voturilor trebuie păstrată următoarea ordine: se întreabă și își dau votul prima dată regaliștii, care includ Tabla regală și funcționarii superiori, iar apoi trimișii comitatelor, scaunelor secuiești, districtelor maghiare, scaunelor și districtelor săsești, orașelor regale și locurilor taxaliste.

Protocoalele întocmite astfel conform hotărârilor, după pregătirea lor la finalul fiecărei congregații de către Deputăția sistematică (în care să fie prezent protonotarul ca scrib), vor fi recitite la începutul ședinței următoare, iar dacă se aprobă, atunci președintele ordinelor și protonotarul scrib le autentifică.

Întocmirea publicațiilor în conformitate cu hotărârile va fi sarcina protonotarului scrib; acesta, după pregătirea acestor publicații, le va citi în ședință, în fața corpurilor și ordinelor; după aprobarea lor, publicațiile trebuie transcrise și marcate cu sigiliile celor trei națiuni.

Sigiliile celor trei națiuni se află în custodii astfel: comitele suprem al comitatului Alba de Jos are sigiliul națiunii maghiare, judele regal suprem al scaunului Odorhei are sigiliul națiunii secuiești, consulul provincial are sigiliul națiunii săsești.

Ordinea în care se discută problemele este următoarea:

Se discută propunerile regale, împreună cu eventualele plângeri și dorințe aferente ale ordinelor;

Se discută plângerile și dorințele întregii provincii

Se discută plângerile și dorințele națiunilor în parte

Se discută plângerile și dorințele comitatelor, scaunelor, districtelor și comunităților

Se discută plângerile și dorințele anumitor indivizi, dacă tema prejudiciului este de o natură care să țină de corpuri și ordine, în loc să țină mai mult de atribuțiile diverselor autorități guvernante sau ale vre-unei autorități juridice. Însă dacă între timp sosește o propunere regală sau un comunicat din partea comisarului regal, atunci aceste lucruri vor primi prioritate în fiecare caz, în sensul normei prescrise mai sus.

Cauzele juridice sau procesuale care trebuie judecate de către Dietă, vor fi discutate în sesiuni juridice separate, organizate direct pentru acest scop.

Din moment ce anumite propuneri regale și alte chestiuni ce survin la Diete sunt câteodată de o importanță mai ridicată și trebuie examinate mai în detaliu, iar clasificarea și colaționarea anumitor plângeri și cereri cuprinse în instrucțiunile speciale ale anumitor autorități juridice este de o natură care nu permite preluarea și rezolvarea acestora la Dieta în cadrul ședințelor corpurilor și ordinelor sau cel puțin ar prelua prea mult timp, de aceea pentru a înlesni sarcina Dietei, imediat la momentul ivirii unor astfel de chestiuni, corpurile și ordinele vor desemna delegații sau deputății care să discute chestiunile primite în sarcină exact în modul în care se tratează chestiunile și la Dietă și care să fie compuse din funcționari superiori, oficiali regali și trimiși ai celor trei națiuni, ai orașelor libere regale și ai locurilor taxaliste. Trebuie menționat aici, că în chestiunile importante sau în chestiunile care ating întreaga națiune sau anumite drepturi fundamentale, trimișii desemnați pentru aceste delegații au libertatea de a cere sfatul națiunilor de care aparțin pentru a-și înlesni propriile sarcini. Deputățiile sistematice, odată cu terminarea sarcinilor, vor prezenta președintelui ordinelor lucrarea completată, citită cu voce tare, stabilită și clarificată, împreună cu eventualele păreri contrare, iar președintele ordinelor va înainta această lucrare în fața corpurilor și ordinelor pentru a fi discutată, în modul prezentat mai sus.

Nu este necesar să se ia măsuri privitoare la ceremonie, la ordinea șederii și la alte accesorii nesemnificative ale Dietei; privitor la acestea, se va urmări practica continuă devenită deja aproape lege. Cu toate acestea, locația Dietei trebuie dotată cu obstacole pentru ca doar membrii Dietei să ocupe locuri acolo, ceilalți trebuind să se poziționeze în afara acelor spații, spre ascultarea în liniște a discuțiilor.

ARTICOLUL XII

Despre autoritățile comunităților, comitatelor, scaunelor și districtelor națiunii maghiare și secuiești și despre congregațiile acestora, precum și despre modul și felul discutării chestiunilor publice aferente acestora

Pentru a aplica acele garanții ale sfintei sale maiestăți, care se referă la păstrarea constituției acestui principat în sensul legilor și Diplomei Leopoldine se declară prin puterea acestui articol, că toate comitatele, scaunele secuiești, districtele acestora și autoritățile și comunitățile acestora vor ține toate congregațiile obișnuite și toate discuțiile privitoare la administrația publică, la alegerea funcționarilor, la casieriile lor domestice și la alte chestiuni comune, conform sferei lor jurisdicționale și diplomelor deținute; totodată la propunerea sfintei sale maiestăți, în ceea ce privește administrarea publică a acestora, se decide menținerea următoarelor metode și reguli conforme cu legea:

În fiecare comitat, district și scaun secuiesc, să se instaureze prefecturi de comitat, respectiv prefecturi de scaun; locațiile finale ale acestora vor trebui stabilite în cadrul congregației marchale care urmează; cu toate acestea, trebuie să se ia în considerare faptul că prefecturile ar trebui localizate cât se poate de mult la centru, iar dacă acolo nu există post poștal, atunci ele să nu cadă departe de astfel de posturi poștale, iar la final, să se folosească în acest scop sălașele militare sau alte clădiri publice, luând în considerare convenabilitatea spațiilor de târg și alte circumstanțe anticipate sau cu relevanță. Locațiile astfel stabilite ale prefecturilor de comitat și de scaun trebuie prezentate Guvernului Regal cu scopul de a fi înaintate pentru a obține aprobarea suverană pentru ele; între timp, se vor menține actualele locații. În aceste clădiri publice se vor păstra deținuții și aici se amplasează arhivele împreună cu alte echipamente și accesorii aferente administrației publice; din acest motiv, gardianul și haiducii trebuie să fie mereu prezenți acolo, la fel și arhivarul sau unul dintre notari și scribii trebuie să lucreze acolo, iar și funcționarii superiori sau adjuncții acestora trebuie să fie prezenți pentru a prelua publicațiile sau alte comunicate oficiale trimise acolo de Guvern; în cazul unor absențe justificate, ei trebuie să ia măsuri pentru ca publicațiile menționate să fie primite fără întârziere. Aceste publicații și dispoziții ale Guvernului Regal niciodată să nu fie adresate funcționarilor, ci adunării comitatului, scaunului sau districtului. Ele se deschid totuși de către funcționarul superior sau de către adjunctul acestuia, iar dacă subiectul acestora nu este de o natură încât să se necesite convocarea unei congregații generale, atunci acesta trebuie să se ocupe și de rezolvarea lor. Însă, dacă subiectul este de o natură care să necesite organizarea unei congregații generale și dacă este urgent, atunci această congregație trebuie anunțată neîntârziat de către funcționarul superior sau adjunctul acestuia; alte subiecte ale căror amânare nu duce la probleme și consecințe dăunătoare, vor fi tratate la congregația generală ce s-ar ține în mod normal.

Congregațiile Generale ordinare se țin de patru ori pe an adică trimestrial, iar cele extraordinare se țin de câte ori o cer circumstanțele și necesitățile, iar ele nu pot fi anunțate de oricine, ci doar de către oficialul superior sau adjunctul acestuia dacă postul este vacant sau dacă el este absent. Oficialii superiori ai comitatelor și scaunelor aflate în vecinătate trebuie să stabilească datele în consens, iar congregațiile trebuie anunțate astfel încât datele lor să nu coincidă în mai multe comitate sau districte districte, în favoarea acelora care au proprietăți și litigii în mai multe comitate sau cercuri diferite. În mod normal, președintele acestor congregații marchale este oficialul superior, iar dacă această funcție este vacantă, atunci administratorul regesc, desemnat de către guvernatorul regal. Dacă aceștia sunt împiedicați din motive de sănătate sau alte motive justificabile, congregațiile generale publicate de către ei pot fi ținute și sub prezidarea adjunctului funcționarului superior. În sensul practicii existente, adjunctul funcționarului superior va fi acea persoană dintre juzii supremi ai nobililor sau vicecomiții ori dintre vicejuzii regali în secuime, care are cea mai mare vechime în acea funcție; dacă mai mulți sunt egali din această privință în funcția dată, atunci se va lua în calcul vechimea generală. La aceste congregații, funcția de scrib va fi îndeplinită de către notari. În final, membrii congregației vor fi toți nobilii proprietari din acel comitat, dictrict sau scaun, care, prin jurământul de supunere și jurământul de uniune depus, au obligația de a promova binele obștesc în sensul legilor țării; de aici urmează, că cei care în acel comitat, district sau scaun nu dețin nicio proprietate, nu pot participa la ședință și cu atât mai puțin pot avea drept de vot acolo. În continuare, la fel ca jurații asesori, restul nobililor au de asemenea obligația de a servi gratuit binele în cercurile lor conform dispozițiilor legii, precum și de a îndeplini fără amânare și cu exactitate toate lucrurile însărcinate asupra lor de către oficialii superiori ai acelui comitat, scaun sau district, sub sancțiunea stabilită prin lege. Asupra congregațiilor nu se pot impune taxe și nu se pot pretinde gratuit servicii în produse agricole, ci pentru acestea trebuie acordată întotdeauna și imediat prețul de piață.

Temele congregațiilor marchale sunt: în afara alegerii funcționarilor, delegării deputaților la Dietă, instruirii acestora și chestiunilor legislative, despre care se va vorbi altundeva cu ocazia discutării cauzelor juridice –, subiectele congregațiilor sunt toate acele chestiuni legate de politica publică sau de cea economică, care în sensul legilor aparțin jurisdicției universităților comitatelor, districtelor și scaunelor și care necesită acordul sau consfătuirea acestora; în acele chestiuni ale căror tratare și soluționare cade în sarcina oficialilor pentru că așa dictează natura funcției, dispozițiile legii și deciziile comunității, oficialii superiori sau inferiori pot acționa și în afara congregațiilor generale și pot emite tot ceea ce trebuie emis, dar vor avea obligația de a întocmi protocoale exacte pentru toate acele publicații care se fac pe baza dispozițiilor Guvernului regal sau pe baza deciziilor comitatelor; iar cu ocazia următoarelor congregații generale ei trebuie să prezinte publicului aceste protocoale ale chestiunilor tratate în afara congregației, cu scopul ca acestea să fie luate la cunoștință și să fie aprobate.

Privitor la discuțiile care au loc la Congregațiile Generale, trebuie urmărită aceeași procedură ca și cea stipulată pentru Dietă, subiectele trebuind abordate în următoarea ordine:

ordinele regale sau cele ale Guvernului, trimise către comunități spre a fi discutate sau publicate;

toate subiectele ce interesează cercul în ansamblu;

chestiunile ce ating comunitățile incluse;

plângerile și cererile privaților, dacă aceste plângeri și cereri sunt de o natură încât să necesite examinare și hotărâre din partea comunității;

subiectele pur judiciale, care ajung în fața congregației fie sub formă de proces, fie prin apel.

Hotărârile și soluționările se emit în numele congregației generale sub sigiliu public, prin publicare de către notar. Despre întregul șir al acestor congregații, atât privitor la chestiunile politice, cât și la cele judiciare, trebuie întocmite protocoale exacte și separate; congregația nu se dizolvă până când protocolul nu se citește cu viu grai, nu se aprobă și nu se semnează de către președinte și notar; apoi rapoartele cuprinzând deciziile, împreună cu protocoalele, se înaintează către Guvernul Regal. În continuare, toate documentele depuse trebuie notate cu un număr cronologic în cadrul șirului continuu al anului curent, iar și documentele de mai înainte ale arhivelor publice trebuie introduse ordonat în registre, dacă acest lucru încă nu s-a efectuat. Pentru ca gestionarea să devină permanentă și uniformă atât pentru emiterile de documente, cât și pentru introducerea acestora în registre, comitatele și scaunele să se străduiască să aplice regulile de gestionare stabilite în anul 1772, iar dacă au anumite mențiuni privitoare la acestea, atunci să le prezinte la următoarea congregație marchală în fața comisiei delegate pentru tratarea temelor administrației publice prin intermediul Guvernului Regal. Oficialii comitatelor și scaunelor să acționeze fiecare conformându-se la instrucțiile primite și să realizeze administrația publică în conformitate cu legile, cu ordinele Guvernului și cu hotărârile comunității aduse la congregațiile marchale, întrucât și acestea coincid cu legile și cu dispozițiile Guvernului regal. În ceea ce privește alegerea funcționarilor în comitate, în districtele maghiare și în scaunele secuiești, aceste comunități vor menține practicarea legală a alegerilor libere prin vot. În cazul funcțiilor care necesită consolidare regală, trei indivizi adecvați aleși prin vot majoritar din religiile recepte se vor înainta prin intermediul Guvernului regal către sfânta sa maiestate pentru a primi decizia și confirmarea supremă. În comitate și în districtele maghiare, cu ocazia alegerilor, oficialii superiori vor avea obligația de a recomanda comunității, pentru fiecare funcție în parte, câte trei indivizi din toate religiile recepte acolo, care să dețină caracteristicile cerute de legi și să fie adecvați pentru funcții. Cu toate acestea, în cazul în care indivizii recomandați nu sunt adecvați, comunitatea va avea în continuare dreptul de a respinge votul și să contrazică desemnarea acestor indivizi; se păstrează și în secuime acea modalitate de vot, conform căreia votul se efectuează și fără această recomandare a candidaților, practicată de obicei.

ARTICOLUL XIII

Despre păstrarea jurisdicțiilor și libertăților legale ale națiunii săsești, atât în întregimea națiunii cât și în scaune, orașe și târguri

Prin acordul îndurător al maiestății sale, națiunea săsească în întregimea ei precum și comunitățile, scaunele și districtele libere, orașele libere regale și târgurile privilegiate, se vor păstra în starea lor legală și în concordanță cu Diploma Leopoldină, atât în alegerea magistraților, ceea ce le revine lor prin lege, cât și în privința administrației publice și legislației civile și economice.

ARTICOLUL XIV

Despre restaurarea și menținerea jurisdicției și libertăților legale anterioare ale orașelor, târgurilor și locurilor privilegiate aparținând națiunilor maghiare și secuiești și despre dreptul de prezență și vot al comunității privilegiate Vlăhița la Dietă

Prin puterea prezentului articol de lege se consolidează de asemenea și jurisdicția și libertățile legale ale orașelor libere regale, târgurilor, comunităților libere, comunităților nobile și ale comunităților privilegiate aparținând națiunilor maghiare și secuiești, în starea lor legală, iar în mod special se restituie dreptul la vot și la prezență la Diete al comunei secuiești privilegiate Vlăhița, un drept de care s-a bucurat și înainte la fel ca restul locurilor taxaliste.

ARTICOLUL XV

Despre faptul că la oficiile publice trebuie angajați cetățeni ai patriei

În conformitate cu articolul 1 al titlului 42 din partea III a Constituțiilor Aprobate și cu punctul 5 al sacrei Diplome Leopoldine, prin prezentul articol corpurile și ordinele reîntăresc prevederea privitoare la faptul că la oficiile publice, precum și la cele politice, fiscale și la oficiile juridice alții nu vor fi angajați, decât cetățenii aparținând celor trei națiuni recepte legal și deținând caracteristicile cerute de lege.

ARTICOLUL XVI

În ceea ce privește drepturile nobililor: nobilii regatului Ungariei și principatului Transilvania se bucură reciproc și egal de aceleași drepturi de cetățenie

Din moment ce principatul Transilvania este supus puterii aceluiași rege ca și Ungaria și se folosește de aceleași legi fundamentale în ceea ce privește nobilimea, astfel și dreptul de a deveni nobil provine din legislația aceleiași sfinte coroane. Astfel privitor la statutul și libertatea nobililor se va urmări în continuare acea reciprocitate, conform căreia nobilii Ungariei aici în Transilvania, precum și nobilii Transilvaniei în Ungaria, se enumeră împreună ca membri adevărați ai acelorași privilegii nobile ale coroanei, fără niciun impediment în acest sens. Dispozițiile, rezoluțiile și sentințele emise în sens opus acestora se declară a fi fără validitate, prin puterea acestui articol.

ARTICOLUL XVII

Despre faptul că nobilii au același drept și libertate la ocuparea funcțiilor publice ca și conții și baronii; despre excluderea formării unei ordini separate

În sensul legilor fundamentale ale țării, și anume în sensul articolului 11 din anul 1351 al regelui Ungariei Ludovic I și în sensul paragrafului 1 al articolului 2 și paragrafului 7 a articolului 9 din partea I a Tripartitum-ului, toți magnații, aristocrații și nobilii se bucură de aceleași privilegii ale libertății și nici un magnat nu poate avea libertăți mai mari precum nici un nobil nu poate avea libertăți mai mici decât acestea; pornind de aici, în scopul de a împiedica în viitor abuzurile care insultă această egalitate a privilegiilor nobilimii, în conexiune cu punctele 7 și 8 ale propunerilor regale, corpurile și ordinele hotărăsc prin puterea prezentului articol:

În primul rând: în privința drepturilor și libertăților nobilimii, titlurile de conte și baron nu pot crea inegalități și nu pot duce la diferențe între conți și nobili care să insulte legile comune, ele neputând să formeze vre-o ordine separată în marele principat Transilvania;

În al doilea rând: în privința dobândirii oricăror funcții sau oficii, nu titlul se ia în considerare, ci calitățile necesare prescrise de lege, iar nobilii vor fi angajați la oficiile publice, egal pe baza meritelor și talentelor proprii, fără neglijarea celor merituoși, fie că ei poartă titluri de conte sau baron, fie că nu;

În al treilea rând: în ordinea serviciilor și la Diete, trebuie apreciată vechimea în funcție și echivalența în rang, titlurile de conte sau baron neputând să confere prioritate, ci dimpotrivă, nobilii să fie promovați și la poziția de președinte în mod egal cu conții și baronii, luând în calcul vechimea în funcție.

ARTICOLUL XVIII

Privitor la faptul că în privința îndeplinirii diferitelor funcții, nobilii cu o singură sesie și armaliștii sunt egali cu nobilii care dețin proprietăți donate, precum și privitor la faptul că pentru a îndeplini funcții mai înalte este necesară apartenența la clasa proprietarilor

La propunerea îndurătoare a sfintei sale maiestăți, prin puterea prezentului articol se declară, că în urma egalității libertăților și privilegiilor nobilimii, bazate pe legile fundamentale și anume pe titlurile 2 și 9 ale Decretului Tripartit, partea I, în privința dobândirii oricăror funcții publice, nobililor cu o singură sesie și armaliștilor le revin aceleași drepturi și libertăți ca și nobililor care dețin proprietăți donate, cu condiția ca ei să dețină caracteristicile necesare prescrise prin lege pentru îndeplinirea funcției în cauză. Însă – din moment ce atât legile clare ale țării, cât și siguranța serviciilor suverane și publice solicită, ca funcțiile principale care implică socoteli, să fie îndeplinite doar de persoane care au reședințe și destule proprietăți –, acei nobili cu proprietăți donate, armaliștii și nobili cu o singură sesie care nu dețin proprietăți, pot spera doar la acele funcții ale administrației publice care nu implică socoteli și pentru care legea nu cere ca cel care le ocupă să fie proprietar.

ARTICOLUL XIX

Despre competența clasei civile de a ocupa oficii publice; despre modul în care persoanele civile și alți cetățeni pot deveni nobili; despre drepturile civile ale nobilimii care trăiește printre civili

Nu se opune legilor țării, ca cetățenii proprietari din orașele libere regale și târgurile privilegiate, precum și cetățenii adecvați ai țării – chiar dacă ei nu se bucură de privilegii de nobili – să poată îndeplini orice funcții publice aparținând ordinii civililor, iar în afara competenței națiunii săsești de a îndeplini funcții de consilieri ai Guvernului, în sensul propunerii sfintei sale maiestăți, ei pot îndeplini și funcții inferioare atât în domeniul administrației publice, cât și în domeniul fiscal, putând să dobândească funcții de până la oficii de secretari, în vederea ca ei să servească bine țara și să se distingă prin merite și la funcții mai înalte, însă cu condiția, ca acei indivizi care nu se bucură de privilegii nobile, să nu se angajeze într-o proporție mai mare de o treime pentru a nu insulta clasa nobilimii din națiunile maghiare și secuiești, iar totodată cu condiția ca la angajarea acestora să se respecte egalitatea religiilor stabilită prin lege. Mai mult, așa cum a fost în trecut, și în viitor se menține posibilitatea ca persoanele civile și cetățenii, pe baza meritelor lor dobândite prin servicii publice și mai ales militare, după ascultarea Guvernului Regal, să câștige titlul de nobil; totodată, dacă prin căsătorie, donație regală sau moștenire ei obțin terenuri nobile și ca urmare se stabilesc în reședințe în comitate sau în scaune secuiești, atunci să poată obține și funcții mai înalte cuvenite nobilimii; dispozițiile punctului 2 al articolului 1 din titlul 81 a părții a III- a din Constituțiile Aprobate spun că nobilii și cetățenii se bucură de aceleași drepturi civile și aceste drepturi li se acordă fără a li se impune nicio taxă civilă de cetățenie. Însă astfel cum s-a dovedit din conținutul a mai multor diplome nobiliare publicate la această Dietă, frazeologia acestor scrisori a fost oarecum modificată în ultimii ani și în publicații, limbajul vechi și legal al curiilor s-a schimbat astfel încât nu se mai menționează mijlocirea consilierilor – rugăm sfânta sa maiestate să asculte cu îndurare dorința ordinelor și din această privință și să ordone ca în aceste publicații să se păstreze și pe viitor limbajul vechi și legal al curiei.

ARTICOLUL XX

Despre dreptul ordinelor la alegere și la desemnare pentru oficiile regale cardinale, drept menționat în Diploma Leopoldină

Sfânta sa maiestate a recunoscut îndurător acel drept la alegere liberă, care le revine ordinelor privitor la îndeplinirea oficiilor principale naționale, în sensul Diplomei divinului împărat Leopold I și în sensul acelor legi care s-au bazat pe aceste constituții și care s-au stabilit permanent prin practică după decizia comună a principelui și a ordinelor; astfel maiestatea sa a permis, ca de fiecare dată când un astfel de oficiu amintit în Diplomă se eliberează, Guvernul Regal, pornind din obligațiile funcției sale, va anunța imediat acest lucru maiestății sale, pentru ca ordinele țării, cu permisiunea supremă a celui din urmă și cu ocazia următoarei Diete, să poată proceda la alegeri. Prin intermediul alegerilor și prin votul liber al ordinelor, se vor alege prin vot majoritar trei indivizi dintre cetățenii țării și din fiecare religie receptă, ei fiind adecvați pentru a îndeplini funcția pentru care sunt aleși în sensul articolelor 15, 17, 18 și 19 ale acestei Diete a anului curent 1791; apoi identitățile lor trebuie înaintate către curtea maiestății pentru a primi regala numire.

La rândul ei, și curtea maiestății sale să acorde atenție cuvenită acestei alegeri, luând în considerare îndurător atât aspectul religiilor recepte, cât și cel al diferitelor națiuni. Fără a primi desemnări premergătoare, maiestatea sa să nu umple oficiile golite amintite în prezenta diplomă, iar în cazul în care se donează astfel de oficii, în scrisorile publicabile în forma legală obișnuită și veche, precum și în formula jurământului, să se menționeze de fiecare dată dreptul la liberă alegere a ordinelor.

ARTICOLUL XXI

Despre faptul că alegerea consilierilor aulici se face din rândul consilierilor Guvernului

Sfânta sa maiestate cade de acord îndurător, ca la desemnarea consilierilor pentru Cancelaria aulică a Transilvaniei cu ascultarea Guvernului Regal, să se ia în specială considerare consilierii intimi ai Guvernului luând în calcul și aspectele legate de națiunile și religiile recepte.

ARTICOLUL XXII

Despre oficiile care se vor ocupa pe baza alegerii și desemnării efectuate de Guvernul Regal

Prin puterea consolidată în diploma divinului împărat Leopold I și în sensul dispozițiilor ce au urmat ulterior acestei diplome, părerea Guvernului Regal trebuie ascultată nu numai la desemnarea persoanelor pentru oficii (prin votul ordinelor), ci și la desemnarea comiților supremi și altor funcții aristocratice și excelente, caz în care se ia în vedere și votul majoritar al consilierilor; astfel, la numirea acestor persoane pentru asemenea funcții, sfânta sa maiestate trebuie să se folosească de nominalizările și recomandările Guvernului Regal și, ținând seama de egalitatea menționată în articolele precedente, să nu facă diferențiere între conți, baroni și nobili, ci să acorde atenție meritelor indivizilor și majorității voturilor.

Iar în ceea ce privește nominalizările efectuabile de către Guvernul Regal, să se permanentizeze acea practică deja existentă, conform căreia Guvernul Regal să preia desemnarea și acelor organe sau autorități de guvernare inferioare, în cazul cărora a survenit vacantarea oficiilor, înaintând apoi nominalizările și recomandările Guvernului Regal către curtea maiestății; în cazul ambelor nominalizări venite din partea Guvernului Regal, Guvernul trebuie să nominalizeze câte trei persoane – adecvate pentru îndeplinirea după vot a funcției în cauză – din fiecare religie care deține astfel de persoane între membrii săi, înaintând apoi nominalizații către sfânta sa maiestate. În continuare, în cazul donării unor funcții inferioare și minore, acestea fiind ocupate de obicei prin desemnare de către guvernator, Guvernul și alți superiori fără recomandări prealabile trimise către curtea maiestății, trebuie de asemenea respectată această egalitate.

ARTICOLUL XXIII

Despre faptul că oficiile poștale depind de administrarea Guvernului Regal

Maiestatea sa sfântă, în vederea completării punctului 18 din sacra Diplomă Leopoldină și a deciziilor regale subsecvente acesteia, a permis îndurător, ca oficiile poștale aflate înăuntrul granițelor principatului Transilvania și teritoriilor aferente să depindă de Guvernul Regal atât în tema desemnării cetățenilor pentru funcțiile poștale, cât și în tema administrării chestiunilor oficiale, vărsând veniturile către Tezaurariatul Regal.

ARTICOLUL XXIV

Despre denunțările anonime și false

Sfânta sa maiestate trebuie să informeze pe cei interesați despre denunțările secrete și despre sesizările care aduc prejudicii stării generale, făcând acest lucru prin intermediul Guvernului Regal; trebuie totodată să asculte pe cei acuzați în modul prescris de lege, pentru ca cei acuzați pe nedrept să se poată apăra și pentru ca denunțătorii falși să fie tratați prin lege și sancționați în mod adecvat; sesizările și denunțările anonime nu trebuie preluate nici la curtea maiestății și nici la alte autorități de guvernare.

ARTICOLUL XXV

Despre faptul că oficialiii angajați în serviciile publice nu pot fi concediați din oficiile lor fără a fi audiați

Sfânta sa maiestate regală consideră că este drept, echitabil și în natura serviciilor, ca nimeni să nu poată fi concediat din funcție doar pe baza unei denunțări simple; astfel nimeni nu poate fi dat afară din funcția îndeplinită, înainte ca acuzațiile să fie prezentate oficialului denunțat, pentru ca cel din urmă să aibă ocazia de a oferi clarificări.

ARTICOLUL XXVI

Despre abrogarea dependenței personale eterne a iobagilor și despre relocarea liberă permisă acestora sub anumite condiții

Deși constrângerea și legarea eternă a colonilor se bazează pe legi, pentru ca domnii de pământ să își dovedească tot mai mult disponibilitatea la adresa acestora, la propunerea îndurătoare a sfintei sale maiestăți, prin puterea prezentului articol, corpurile și ordinele declară, prin acordul milos al maiestății sale și prin propria voință și decizie liberă, că denumirea de iobagi împreună cu constrângerea și dependența personală eternă aferentă este înlăturată; iar pentru a preveni acele poveri care ar proveni din migrările nelimitate și dezordonate în detrimentul trezoreriilor comune și domnilor de pământ, dar și însuși colonilor, în privința migrației libere a acestora se stabilesc următoarele reguli:

În primul rând: libera migrație poate avea loc doar în jurul zilei Sfântului Gheorghe; colonul care plănuiește să se mute, trebuie să dezvăluie această intenție a sa în jurul zilei Sfântului Mihai în anul precedent mutării și să efectueze semănatul de toamnă restituindu-i-se semințele și cheltuielile aferente; dacă ar omite acest lucru, atunci ar avea obligația de a restitui daunele suferite atât fondului contribuțional cât și stăpânului de pământ.

În al doilea rând: înainte ca, colonul să migreze, are obligația de a lăsa în urmă un alt colon în locul său, unul care să fie adecvat pentru îndeplinirea acelor servicii pe care primul colon le îndeplinea în favoarea domnului de pământ și trezoreriei; în afară de acestea, colonul trebuie să ceară domnului său de pământ o scrisoare care să arate că i s-a acordat libertatea de a se muta, iar domnul de pământ nu poate refuza această cerere fără o cauză dreaptă; la urmă, colonul din motive fiscale trebuie să numească acel loc în care dorește să se mute.

În al treilea rând: plecarea colonului este interzisă până nu își plătește toate datoriile rămase și rezolvabile în comitat sau la judecătorie, adică datorii față de domnul de pământ, fie în numerar, fie în bovine, produse agricole sau muncă, neputând să se mute în alt sat până ce nu plătește restanțele de taxe și alte costuri aferente atribuite lui.

În al patrulea rând: dacă pe un anumit lot, tații de familie se înmulțesc astfel încât casa devine neîncăpătoare și lotul nu mai este destul de mare pentru a îi susține, atunci tații de familie care doresc să plece și să își schimbe domiciliul, după îndeplinirea condițiilor amintite anterior, pot să se mute în mod liber, dar în aceste cazuri se exclud hotărât toate vicleniile, înșelăciunile și pretextele, pe baza cărora tații de familie rămași s-ar ruina atât de tare și s-ar împuțina atât de mult, încât să devină incapabili de a mai lucra pământul cultivabil, de a servi domnii, de a plăti taxele și de a suporta alte sarcini publice.

În al cincilea rând: dacă între domnul de pământ și colonul care dorește să se mute survin neînțelegeri din pricina că nu se îndeplinesc condițiile de migrație stabilite prin acest articol, atunci va fi sarcina oficialilor comitatelor, scaunelor și districtelor să examineze neîntârziat aceste neînțelegeri și să aducă decizii drepte și echitabile în sensul dispozițiilor acestui articol; dacă dorințele celui care dorește să se mute se dovedesc a fi lipsite de bază, atunci acesta va fi constrâns să repare daunele sau să se supună și să se liniștească; iar dacă domnul de pământ este cel care interzice libera relocare a colonului chiar și după îndeplinirea condițiilor prezentate anterior, atunci va fi sarcina oficialilor locali de a acorda colonului scrisoarea care îl îndreptățește la relocare.

În al șaselea rând: fără scrisoarea eliberatoare primită de la domnii de pământ sau de la funcționarii comitatelor, scaunelor și districtelor, se interzice primirea colonului care aparține altcuiva, sancțiunea pentru acest lucru fiind de două sute de florini maghiari; această sumă se ridică prin proces judiciar conform articolelor de lege, fără posibilitatea de apel, iar această procedură trebuie respectată pretutindeni în comitate, districte și scaune secuiești în același fel.

În acel caz în care locuitorii și comunitățile săsești sunt cei care primesc și nu predau colonul relocat fără a îndeplini condițiile și fără a deține scrisoarea de eliberare, atunci domnul de pământ prin intermediul oficialilor săi, să îi viziteze prima dată pe oficialii acestor comunități iar dacă nu primește soluționare de la aceștia, atunci să apeleze la Guvernul Regal, acesta având obligația de a afla dreptatea, iar apoi să dispună prin administrare publică repunerea colonilor la locurile lor și executarea sancțiunilor conform articolelor de lege; sub aceeași sancțiune, nici domnii de pământ nu au voie să permită, ca acei coloni ai lor, care sunt supuși unor sarcini publice și care sunt deținători ai unor gospodării separate, să își schimbe domiciliile și să se alăture altor coloni sub titlul de jeler (sau în limbajul comun lipitor) cu scopul de a se sustrage de sub plata taxelor sau de a evita sarcinile publice; de aceea acești domni de pământ vor fi obligați să acorde loturi separate și complet dotate pentru astfel de coloni.

În al șaptelea rând: pentru acel colon care se mută cu acordul domnului de pământ, domnul de pământ rebuie să restituie în numerar valoarea estimată legal a acelor clădiri ale colonului, despre care se poate dovedi că au fost procurate pe banii colonului, iar dacă el nu dorește să facă această restituire, atunci clădirile construite pe acel pământ pot fi vândute și altora. În privința altor reparații, acestea trebuie restituite pe baza unor estimări juste; în ceea ce privește defrișările efectuate pe fânețe sau holde, cheltuielile trebuie restituite doar dacă colonul a efectuat defrișarea cu știrea și permisul domnului și dacă încă nu au trecut șapte ani de când acesta culege folosul și fructele acelor defrișări, pentru că în acest caz câștigul muncii depuse a fost egalat foarte bine de uzufructul pe șapte ani. Pornind de aici, dacă defrișarea de păduri s-a făcut fără permisul domnului de pământ, atunci – din pricina că tăierea pădurilor este în detrimentul domnului de pământ –, cel care a efectuat defrișarea nu are nimic de revendicat, ci dimpotrivă, el va fi cel care este dator de a restitui acele daune pe care le-a cauzat prin defrișarea pădurilor fără permisul domnului. Astfel cum domnul de pământ va avea obligația de a oferi contravaloarea pentru bunurile realizate prin munca colonului care se mută, tot așa și colonul are obligația de a se îngriji de toate clădirile și reparațiile, astfel încât să nu apară stricăciuni în acestea din cauza neglijenței sale, pentru că în caz contrar, înainte să se mute, va trebui să restituie domnului de pământ valoarea estimată a stricăciunilor. Astfel

În al optulea rând: odată cu începerea migrațiilor, trebuie estimate în mod just toate reparațiile și stricăciunile, pentru ca la momentul în care colonul dorește să se mute, situația reparațiilor și stricăciunilor să fie clară. Colonul nu va trebui să restituie nimic pentru acele stricăciuni, care au apărut din pricina vremurilor nefavorabile și nu din pricina neglijenței sale, iar tot așa domnului de pământ va acorda contravalorea doar pentru valoarea estimată a acelor lucruri create, care există la momentul mutării colonului și pentru starea în care acestea se află la acel moment.

În al nouălea rând: din moment ce până acum restrângerea țiganilor la domicilii permanente nu a fost posibilă nici prin severitatea administrației publice și nici prin străduințele domnilor de pământ, chiar dimpotrivă, majoritatea lor și astăzi hoinăresc ca vagabonzi furând și jefuind, de aceea se decide: acei țigani care s-au mutat sau se mută fără permisiunea domnului de pământ, să fie restituiți la domnii lor de către funcționarii comitatelor și scaunelor, iar acei domni să repare moravurile țiganilor și cu încetul să îi constrângă la munci agricole, meserii și domicilii permanente, dreptul la eliberare și la liberă relocare extinzându-se doar asupra țiganilor care s-au stabilit și care lucrează în gospodării agricole.

În al zecelea rând: pentru a împiedica fuga servitorilor și pentru a preveni problemele ce ar surveni din acea eventualitate, se hotărăște, ca cel care primește servitorul altcuiva fără ca acesta să dețină scrisoarea atestatoare a eliberării, nedorind să îl restituie domnului anterior nici după solicitare legală, să fie sancționat cu o amendă de două sute de florini maghiari achitabili după procedura legală și fără posibilitatea de apel.

În al unsprezecelea rând: astfel cum vremea migrațiilor colonilor este restrânsă strict la ziua Sfântului Gheorghe, tot așa nici domnii de pământ nu au permisiunea de a elibera sau de a primi coloni pe loturi în alte zile, ci doar dacă se știe în prealabil de la ziua Sfântului Mihai a anului trecut, că acel colon se va muta. Iar dacă domnii de pământ își eliberează colonii fără un motiv just sau suficient atunci în acest caz oficialii comitatelor, scaunelor și districtelor, după primirea plângerii în acest sens, vor decide asupra cauzelor și motivelor declanșatoare ale mutării, iar dacă constată că pricina mutării a fost nedreaptă, atunci vor trebui să îi ajute pe acești coloni, pornind din natura funcției lor.

ARTICOLUL XXVII

Despre comisia care trebuie să pregătească planul unei reglementări urbariale la următoarea Dietă; despre dimensiunile prestațiilor și serviciilor colonilor; despre modul de predepsire al colonilor

Ca răspuns la acea propunere a sfintei sale maiestăți, conform căreia prin acordul ordinelor trebuie stabilit un anumit urbariu definitiv și conform căreia pedepsele corporale arbitrare trebuie înlăturate, s-a desemnat în acest scop o comisie separată, însărcinată cu pregătirea și prezentarea la următoarea Dietă a unui regulament de organizare a arendelor și dimensiunilor prestațiilor și serviciilor colonilor; s-a decis totodată, că în ceea ce privește dimensiunea prestațiilor și serviciilor colonilor, se păstrează practica existentă în sensul punctelor reglementare din anul 1769, iar în ceea ce privește în special plata decimei, se păstrează dispoziția articolului 2 al titlului 5 din partea III a Constituțiilor Aprobate. Apoi se decide, că nu se pot aplica sancțiuni arbitrare de nici un fel asupra colonilor, ci toate sancțiunile trebuie determinate fie prin sentința scaunului dominal, fie în sensul punctelor de reglementare din anul 1769 dacă este vorba de o abatere urbarială, după ascultarea prealabilă a colonului, părțile menținându-și dreptul de a recura la Guvernul Regal.

ARTICOLUL XXVIII

Despre faptul că în cazul țăranilor amenzile în bani se comută în pedepse corporale

Pentru a împiedica ruinarea țărănimii prin amenzi în bani, ordinele stabilesc hotărârea, votată și înaintată curții maiestății în anul 1741, că atât în comitate, scaune secuiești și districtele maghiare, cât și în cadrul națiunii săsești și în alte orașe și târguri, amenzile în bani ce pot fi impuse țărănimii prin decizia legilor în vigoare fie pentru delictele criminale, fie pentru încălcarea dispozițiilor administrării publice, trebuie schimbate cu pedepse corporale, care includ de asemenea și detenția și flămânzirea cu pâine și apă, aceste pedepse aplicându-se ținând cont de vârsta, genul, starea culpabililor, de gravitatea crimei, precum și de persoana vinovaților, iar în aceste cazuri menționate nu se permite răsplata cu bani; nu se includ aici comunitățile, restituirea daunelor și cheltuielilor și nici alte sancțiuni aplicate legal în cauzele civile ale proprietarilor.

ARTICOLUL XXIX

Despre radierea vămilor și altor taxe colectate de la nobili în anumite orașe și târguri; despre împiedicarea acelor abuzuri care s-au ivit în tema târgurilor săptămânale și naționale în contra dispozițiilor edictelor 14 și 15 din partea V a Constituțiilor Compilate

S-a constatat, că în anumite orașe și târguri, spre insultarea nobililor, se obișnuiește de mult timp, ca aceștia să fie supuși plății unor vămi și taxe, iar pe lângă acest lucru, ordinele au primit diferite plângeri privitoare la faptul că există anumite abuzuri la adresa cumpărărilor și vânzărilor libere și la adresa târgurilor săptămânale și naționale ale orașelor, și anume abuzuri care stau în contra conținutului edictelor 14 și 15 din partea V a Constituțiilor Compilate. De aceea ordinele, cu acordul îndurător al maiestății sale, au impus ca autoritățile și oficialii acestor locații să se țină strict de dispozițiile legii citate și să nu ceară de la nobili vămi și taxe nelegale, ei aflându-se sub sancțiunea prescrisă prin articolul de lege, care va fi aplicată de fiecare dată și de câte ori este necesar prin acțiunea fiscală demarată de către administratorul cazului.

ARTICOLUL XXX

Despre conservarea pădurilor

Până să poată fi stabilite întru totul cele ce urmează despre conservarea pădurilor, s-a stabilit în momentul devastării acestora că, dacă vreunul dintre coproprietarii sau vreuna dintre comunitățile care dețin păduri, sub pretextul că acestea sunt în proces, sau se consideră că hotarele sunt în litigiu, fie fiindcă sunt deținute în comun de mai mulți coposesori, se presupune că le devastează, adevărata situație fiind dezvăluită de la început, anumite păduri comune prin rechiziții sau procese ale unuia sau altuia dintre coproprietari, fiind aduse pe cale legală la stadiul de proces comun, fiind blocate oricare impedimente, să fie subdivizate prin tergiversări, iar soarta individuală a acestora să fie încredințată oricăruia dintre coproprietari sau conform legii să fie încredințată comunității de facto, însă până când va reveni în grija oficialilor din comitat să realizeze vreo diviziune, să le ferească pe acelea de devastarea din partea uneia sau altei părți.

Dacă într-adevăr ar avea loc devastări în astfel de păduri, fie că ar exista o temere anticipată acolo unde există un diferend teritorial între părți, atunci, până la decizia judecătorească privind litigiul, pădurile trebuie să fie încredințate unui depozitar al celeilalte părți prin jurisdicția care privește rechiziția. Totuși prin utilizarea controlată a lemnelor prin aceeași jurisdicție pentru rechiziție, acestea ar trebui să fie încredințate în păstrarea celeilalte părți. Uzul moderat al lemnelor este stabilit de aceeași jurisdicție, atât în această privință, cât și în ceea ce privește restul de pădure rămas intact în situația expusă pentru necesitățile domestice sau inevitabile. Cei care încalcă acest articol să fie pedepsiți prin autoritatea acestuia de tot atâtea ori cu pedeapsa comună de 200 de florini ungurești.

În ceea ce privește țăranii: proprietatea pădurilor se aplică doar stăpânilor de pământ (care totuși sunt constrânși să se arate binevoitori în ceea ce privește utilizarea lemnului și a pășunilor de către țărani conform prevederilor Certa Puncta din data de 12 noiembrie 1769); prin autoritatea acestui articol se decide că în general peste tot pădurile sunt menținute în grija și la dispoziția stăpânilor de pământ, și nu îi este permis niciunui țăran, nici măcar cu înștiințare prealabilă sau cu voia stăpânului de pământ, să taie lemne sau să smulgă copacii din rădăcini. Dacă, în orice loc, fără a obține acordul prealabil al stăpânului de pământ, țăranii încearcă să devasteze pădurile, dumbrăvile sau desișurile, se va proceda fără omisiuni împotriva acestora, conform legii.

ARTICOLUL XXXI

Despre faptul că între granițele principatului Transilvania chestiunile publice se discută în limba maghiară

Utilizarea limbii maghiare a fost obișnuită și înainte; cu consimțământul îndurător al sfintei sale maiestăți, acest lucru se va menține și pe viitor în cadrul națiunilor maghiare și secuiești, precum și la toate autoritățile guvernante, oficii și tribunale.

Limba latină se va folosi în publicațiile curții, în publicațiile camerale, în procesele-verbale ale Guvernului și în corespondențele cu comandamentele militare supreme sau în corespondența externă a principatului.

ARTICOLUL XXXII

Despre forurile de judecată, la general

Cu permisiunea miloasă a sfintei sale maiestăți, toate tribunalele celor trei națiuni ale marelui principat Transilvania, și anume cele civile, ecleziastice, penale, atât cele superioare, cât și cele inferioare, se vor restitui în structura și jurisdicția lor veche, legală și conformă cu diploma. Tot ceea ce privește regulile discutării chestiunilor juridice, jurisdicția judecătoriilor și numărul judecătorilor privitor în mod special la anumite tribunale, se înaintează comisiei desemnate pentru tratarea temelor legislației, precum și viitoarelor Diete, iar între timp toate tribunalele și jurisdicția oferită vor rămâne în starea lor adecvată, conformă dispozițiilor legilor și noilor articole.

ARTICOLUL XXXIII

Despre alegerea juraților asesori și canceliștilor

Pe de o parte, jurații asesori pot fi prezenți atât la tribunalele inferioare, cât și la cele superioare ale comitatelor, scaunelor secuiești și districtelor și își pot acorda votul decisiv în soluționarea chestiunilor existente; pe de altă parte, jurisdicția și soluționarea legală a litigiilor, pe lângă conștiința și nepărtinirea dreaptă a judecătorilor, depinde și de competența și experiența acestora în legi și proceduri legale. Din aceste motive s-a decis, ca pe viitor între jurați nu se include nimeni, înainte ca acesta să dovedească prin scrisoare constatatoare autentică, faptul că deja a lucrat la vreo cancelarie sau a participat la stagiatură în Transilvania sau Ungaria, precum și că are experiență în tema proceselor judecătorești sau a vizitat sârguincios congregațiile, pentru a deveni merituos în îndeplinirea funcției de jurat asesor autorizat. În mod asemănător, nici în corpul canceliștilor nu poate fi inclus nimeni, înainte ca acesta să își divulge locul nașterii și domiciliul și înainte să dovedească credibil faptul că a frecventat școala cu rezultate bune, că are moravuri bune și deține toate acele caracteristici care îl fac să merite să servească principele său și țara sa. Această decizie se înțelege pentru cazul ambelor cancelarii provinciale.

ARTICOLUL XXXIV

Despre chestiunile matrimoniale discutate la forurile laice și despre statutul legal al copiilor născuți din căsătorii încheiate după divorțuri pronunțate la forurile laice

Litigiile și cauzele matrimoniale privitoare la acele chestiuni care, în sensul dispozițiilor răposatului Iosif al II-lea, sunt înaintate către forurile seculare, pot fi înaintate forurilor ecleziastice ale religiilor recepte; în ceea ce privește sentințele aduse la tribunalele laice în astfel de cazuri, precum și în ceea ce privește copii născuți din căsătorii încheiate după divorțuri pronunțate la forurile laice, se decide prin consimțământul milos al sfintei sale maiestăți, că sentințele forurilor laice aduse în litigiile matrimoniale își vor păstra mereu vigoarea indiferent de religie, iar copii născuți din căsătorii încheiate după divorțuri pronunțate de foruri laice, trebuie considerați a fi copii legitimi.

ARTICOLUL XXXV

Despre emiterea noilor scrisori atestatoare de noi donații la adresa acelora care le-au pierdut în urma răscoalei valahilor sau în urma invadării țării de către turci

Pentru aceia, care în urma răscoalei valahilor din 1784 ori în urma invadării țării de către turci și-au pierdut scrisorile atestatoare, sfânta sa maiestate este dispus să redea aceste scrisori atestatoare din cărțile regale, din documentele juridice, din capitluri, din arhivele forurilor judiciare, dar și pe baza unor clarificări prin mărturii, în sensul diferitelor legi ale țării și în sensul decretelor vechilor regi, în special în sensul articolului 2 al titlului 13 din partea IV a Constituțiilor Aprobate, nu numai redând aceste scrisori existente anterior, dar și dotând aceste persoane cu noi donații concordante cu conținutul scrisorilor pierdute, prin puterea sa regală îndurătoare, fără nicio taxă achitabilă.

ARTICOLUL XXXVI

Despre forul judecătoresc al grecilor

Titlul 52 din partea III a Constituțiilor Aprobate stabilește modul în care și grecii trebuie să răspundă în fața legii, fie ei proprietari ori fără proprietate; astfel de anul viitor, chestiunile grecilor vor fi tratate conform dispozițiilor acestei legi, fără a aduce atingere privilegiilor acestora câștigate în sensul legii.

ARTICOLUL XXXVII

Despre biletele la ordin

În urma creșterii comerțului, acele bilete la ordin care au fost emise de către cineva în scopuri comerciale, vor avea efect și asupra obligațiilor personale, însă alte bilete la ordin, emise din orice alte scopuri, vor avea doar efectul normal a biletelor de obligațiune. În tema datoriilor bazate pe bilete la ordin, pretendenții să își ducă litigiile în fața acelui magistrat ordinar la care aparține datornicul; cei care deschid un proces litigios împotriva acelora care au emis bilete la ordin în scopuri comerciale, vor primi dreptate în funcție de conținutul biletului în cauză, iar cei care deschid un proces litigios împotriva altora, vor primi dreptate în sensul legilor țării.

ARTICOLUL XXXVIII

Despre procedurile penale și despre interzicerea mutilării membrelor

Cu acordul sfintei sale maiestăți se decide, că până ce comisia delegată nu va pregăti regulamente specifice privitoare la cauzele penale și până ce aceste regulamente nu se stabilesc în întreaga țară, în examinarea și pedepsirea crimelor toate forurile juridice vor respecta legile țării și practica veche. Dar din moment ce este cert, că mutilarea practicată până acum nu servește în nici un fel la ameliorarea vieții, ci dimpotrivă, tocmai privează posibilitatea de a procura necesitățile supraviețuirii, astfel se hotărăște prin vot comun interzicerea mutilării membrelor și în continuare se permite doar ștampilarea pielii spatelui criminalilor prin ardere, pentru ca acest lucru să fie observabil de către judecători în cazul în care crima se repetă, însă și acest lucru se poate face doar în cazul unor crime severe sau furturi repetate, atunci când nu mai există nicio speranța că viața și moravurile infractorului s-ar ameliora.

ARTICOLUL XXXIX

Despre legalitatea actelor judiciare care au intervenit pe parcursul noii ordini juridice

Rescriptul regal emis la 28 ianuarie 1790 a abrogat procedurile judecătorești introduse la 1 mai 1781. Astfel, pentru a evita acele chestiuni importante, care pot interveni în jurul cazurilor tratate conform noilor procedurilor abrogate, cu acordul milos al sfintei sale maiestăți și prin comun acord, ordinele au hotărât, ca pe parcursul noilor proceduri judecătorești toate sentințele, interogările de martori, scrisorile de mărturie, învoielile, protestele, revocările și alte lucruri create fie în forma veche, fie în cea nouă, să rămână în vigoare cu privință la forma lor și să fie acceptabile la tribunale; mai mult, și pornirea de procese litigioase în sensul noii proceduri judecătorești trebuie recunoscută ca fiind valabilă cu privire la prescripția termenelor de decădere.

ARTICOLUL XL

Despre acele cauze în care părțile încă nu au dat răspunsuri meritorii

Corpurile și ordinele nu s-au atins de acea dispoziție a Guvernului regal, conform căreia acele cauze existente la forurile de judecată, care au fost pornite la instaurarea noii proceduri judiciare dar care au fost întrerupte până la sfârșitul lunii aprilie 1790, trebuie transferate către forurile la jurisdicția cărora aparțin în sensul legilor țării. Astfel cu acordul îndurător al maiestății sale, spre informarea mai detaliată a judecătorilor și părților aflate în litigiu, corpurile și ordinele au hotărât prin comun acord, ca acele cauze juridice pentru care s-au depus doar cereri de chemare în judecată și nu au mai urmat alte documente, ori dacă au mai urmat documente, dar cazul a rămas în stadiul simplelor excepții și nu a atins nici un stadiu avansat – aceste cauze sau procese să fie anulate iar documentele și actele să fie returnate părților aflate în litigiu, reclamantul păstrându-și dreptul de a-și redemara procesul anulat în acest fel, în fața forului competent, în sensul procedurii litigioase anterioare; totodată, în sensul articolului anterior, aceste porniri de procese litigioase își păstrează de asemenea efectul prin întreruperea termenului de decădere. Aici se includ și acele cauze judiciare, care existau în fața forurilor de primă instanță în stadiul excepțiilor, ori în stadiul examinării întrebărilor intermediare cu omiterea citațiilor sau excepțiilor peremptorii, sau care au ajuns în fața tribunalelor superioare, fie că au și ajuns să fie deja examinate sau nu; la fel și aceste cauze vor fi anulate și returnate părților aflate în litigiu, dacă încă nu au fost executate.

ARTICOLUL XLI

Despre acele cauze care în fața forurilor de primă instanță au atins doar stadiul în care se leagă procesul (litis contestatio), ori care s-au întrerupt odată cu depunerea excepțiilor peremptorii, ori care au fost îndosariate la stadiul avansat

Acele litigii, care au avansat până la legarea procesului (litis contestatio) în urma răspunsului merituos dat de către pârât, ori care s-au întrerupt la stadiul excepțiilor peremptorii – vor fi continuate în fața forului competent începând de la acel stadiu la care au fost întrerupte. Acele litigii, care au fost îndosariate în stadiu avansat sau în stadiul excepțiilor peremptorii, trebuie examinate din dosar în fața judecătoriei competente, și după sentință nu se exclude posibilitatea rejudecării, care poate avea loc în sensul legilor țării.

ARTICOLUL XLII

Despre cauzele decise la instanțele inferioare

Acele cauze care au primit decizii merituoase la forurile inferioare sau pentru care s-au adus sentințe privitoare la excepțiile peremptorii, dacă încă nu au fost înmânate, atunci să fie comunicate părților prin intermediul forurilor competente; atât în aceste cazuri, cât și în cele în care comunicarea sentinței s-a întâmplat deja, dar din cauza lipsei de timp, apelul încă nu a fost înaintat, precum și în acele cazuri în care apelul a fost înaintat, dar din cauza lipsei de timp părțile aflate în litigiu nu au depus apelul și în scris, ori au depus deja apelul în scris, dar într-adevăr nu au înaintat cazul în fața forurilor de apel – deci în toate aceste cazuri, dacă rejudecarea poate avea loc conform legilor țării, atunci partea care a pierdut procesul are libertatea de a anunța, în timpul primei perioade de judecată, fie redeschiderea cazului, fie apelul; apoi această rejudecată va fi comunicată părții adverse în aceeași perioadă de judecată, iar aceasta din urmă va avea obligația de a lua măsurile legale necesare până la termenul stabilit prin lege, pentru că altfel efectul sentinței anterioare se reînnoiește.

ARTICOLUL XLIII

Despre cauzele aflate în apel la Tabla regală

Cauzele care au fost decise merituos la forurile inferioare, fiind apoi într-adevăr înaintate în apel către forurile superioare unde încă nu au fost examinate, dacă conform legii țării acestea trebuie judecate în primă instanță la forurile inferioare și nu au posibilitatea de a înainta apel sau nici un alt remediu juridic pentru ele, atunci Tabla regală să nu le examineze, ci să le retrimită forurilor competente pentru a fi executate. Iar în acele cauze, care au posibilitatea de apel în sensul legilor țării, dar care au și posibilitatea de a fi rejudecate prin redeschidere la forul inferior, partea care face apelul are libertatea de a scoate cazul de la Tabla regală cu ocazia primei perioade de judecată și să o ducă în fața forului inferior pentru a îi aplica rejudecarea simplă prin redeschidere; după ce acest lucru s-a întâmplat, el are obligația de a comunica acest lucru către partea adversă. În caz contrar Tabla regală va examina aceste cauze în a doua perioadă de judecată, iar dacă natura cazului o permite, nu va interzice posibilitatea de apel către consiliul Guvernului, chiar dacă Tabla regală de fapt ar aproba decizia făcută de judecătoria inferioară. Acele cauze care în sensul legilor țării trebuie judecate în primă instanță de către judecătorii Tablei regale trebuie într-adevăr examinate de către Tabla regeală, după sentință menținându-se și posibilitatea de redeschidere a cazului.

ARTICOLUL XLIV

Despre cauzele examinate și trimise spre executare de către Tabla regală în urma apelului făcut

Cauzele examinate de către Tabla regală în urma apelului făcut, mai exact acele cauze care după această examinare nu mai au drept la un nou apel pentru că decizia Tablei regale a coincis cu decizia judecătoriei inferioare, vor fi trimise spre executarea deciziei. Dacă executarea deciziei încă nu a avut loc, ori dacă a fost împiedicată și dacă în sensul legilor țării cazul trebuie judecat în primă instanță la judecătoriile inferioare dar se permite și înaintarea lor cu apel la consiliul Guvernului, atunci după ce în cursul primei perioade de judecată partea nemulțumită îi comunică în prealabil părții adverse faptul că va depune apel la consiliul Guvernului, în această situație, cazul trebuie retrimis la Tabla regală pentru a fi remis de acolo către forul revizuitor. Pentru acele cauze care în sensul legii trebuie judecate în primă instanță la forul Tablei regale, partea nemulțumită are libertatea de a cere redeschiderea cazului sau de a înainta apel pentru acesta în prima etapă a judecății; după ce partea adversă a fost informată în acest sens și în același termen de timp, cauza trebuie retrimisă la Tabla regală pentru a fi rediscutată sau trimisă către forul revizuitor, în cadrul rejudecării prin redeschiderea cazului; partea care a redeschis cazul trebuie să demareze acest lucru cu ocazia celei de-a doua perioade de judecată, pentru că în caz contrar nu i se va mai acorda acest drept.

ARTICOLUL XLV

Despre cauzele care au fost examinate de către Tabla regală în urma apelului făcut, dar care încă nu au fost înaintate în fața Guvernului regal

Cauzele examinate la Tabla Regală în urma apelului făcut, și anume cauzele care încă nu au fost înaintate în fața Guvernului Regal pentru că decizia încă nu a fost comunicată părților, ori pentru că apelul încă nu a fost depus, ori pentru că apelul a fost deja depus dar nu a existat destul timp pentru a înainta cazul în fața Guvernului regal, dacă aceste cauze în sensul legii țării trebuie examinate în primă instanță de către forul inferior și dacă nu au drept la apel, atunci ele trebuie retrimise la forul inferior pentru ca deciziile să fie executate. Iar acele cauze care în sensul legii au drept de apel, dacă s-a pornit un apel pentru ele, vor fi înaintate în fața Guvernului Regal chiar dacă deciziile au coincis. Pentru acele cauze care în sensul legii trebuie tratate în prima instanță de către forul Tablei regale, care au dreptul de a fi redeschise, partea nemulțumită are libertatea fie de a renunța la apel în prima perioadă de judecată și de a cere redeschiderea cazului, fie de a menține apelul, iar după ce îi comunică acest lucru și părții adverse în aceeași perioadă de judecată, el va avea obligația de a demara rejudecarea sau apelul în cauză în cea de-a doua perioadă de judecată.

ARTICOLUL XLVI

Despre cauzele examinate și încheiate spre a fi executate în mod definitiv

Își vor păstra valabilitatea, sentințele aduse și trimise spre executare în acele cauze, care au trecut prin toate gradele de jurisdicție și care au fost încheiate din privința excepțiilor peremptoriale și decisive pe baza răspunsurilor părților; în astfel de cauze, partea nemulțumită are dreptul de a cere redeschiderea cazului, în termenul stipulat de legi, apelând la îndurare. Același lucru se înțelege și pentru cauzele trimise spre executare în urma sentinței pronunțate în lipsă, aceste cauze păstrându-și, de asemenea, dreptul la redeschidere doar prin îndurare. În alte cauze, care nu s-au încheiat în mod final prin executarea sentinței, conform articolului 2 din anul 1754, se păstrează dreptul de a se face recurs sau apel la augustul tron. La final, pentru acele cauze încheiate prin executare, pentru care în sensul noii ordini juridice apelul a fost refuzat doar pentru că două foruri distincte au luat aceeași decizie, dar care în sensul legii țării au drept la apel, se păstrează dreptul la apel.

ARTICOLUL XLVII

Despre acele cauze ale judecătoriilor octavale și ale Tablelor, care pe timpul instaurării noii ordini judiciare erau suspendate la Tabla regală

Cauzele judecătoriilor octavale și alte cauze demarate conform procedurilor vechi, care trebuie judecate în prima instanță de către Tabla regală a căror continuare în fața Tablei regale nu a fost permisă în sensul noii proceduri, din cauză că, fie chestiunea reclamantului nu a fost încă decisă, fie că decizia în acest sens încă nu a fost anunțată, iar în urma acestui fapt reclamanții au fost trimiși la tablele districtuale sau la forurile inferioare – dacă aceste cauze nu au fost încă redeschise și încheiate conform noii proceduri, atunci ele trebuie emise părților litigante de la arhivele tablei, pentru ca cele din urmă să poată continua procesul de acolo de unde s-a întrerupt.

ARTICOLUL XLVIII

Despre cauzele care au fost dezbătute conform procedurii vechi și pentru care s-a înaintat apel către Tabla regală sau către Guvernul regal, dar pentru care nu s-au emis scrisorile de transfer

În acele cauze care au fost demarate și decise la foruri de primă instanță conform procedurii vechi și pentru care apoi s-a procedat la apel și transfer către Tabla regală dar nu s-a prezentat pentru ele scrisoarea de transfer, părțile care înaintează apel pot prezenta această scrisoare în fața Tablei regale pentru a fi examinată pe durata primei perioade de judecată, iar dacă în termenele limită stipulate de lege, partea adversă nu întâmpină apelul nedorind să mai continue, atunci Tabla regală va examina cazul. Se înțeleg aceleași lucruri și pentru cauzele înaintate cu apel de la forumul tabular către forul revizuitor, pentru care scrisorile de transfer încă nu au fost prezentate în fața Guvernului regal.

ARTICOLUL XLIX

Despre cauzele de graniță, care în sensul legilor țării trebuie judecate de Dietă, dar care au fost tratate de către alte judecătorii, parțial pentru că nu s-au ținut Diete și parțial pentru că prin anumite ordine ele au fost trimise către alte judecătorii

În privința acelor cauze de graniță, care în sensul legilor țării trebuie judecate de Dietă, dar care au fost tratate de către alte judecătorii parțial pentru că nu s-au mai ținut Diete de mult timp și parțial pentru că s-au emis noi ordine și s-a introdus noua ordine judiciară – cu ajutorul sfintei sale maiestăți și prin comun acord, corpurile au hotărât să se mențină și așa valabilitatea acelor decizii și executări care au avut loc la judecătoriile neprescrise de lege; în schimb cauzele suspendate, din stadiul în care au fost întrerupte, să fie continuate de către forurile competente; dispozițiile articolului 40 al acestei Diete vor rămâne neatinse și cu privire la acele cauze de graniță, în cadrul cărora încă nu s-a examinat chestiunea legării procesului litigios și chestiunea excepțiilor peremptorii.

ARTICOLUL L

Despre succesiunea cauzelor

S-a abrogat explicația incorectă a articolului 45 al titlului 1 din partea IV a Constituțiilor Aprobate privitoare la clasificarea și ordonarea specială a cauzelor, pentru că această explicație incorectă a dus la abuzuri. Astfel, cu acordul sfintei sale maiestăți s-a hotărât, ca după ce scrisorile de înștiințare privitoare la demararea cauzelor au fost prezentate forului competent, înaintate și consemnate în protocol (și anume după cea de-a opta sau cea de-a cincisprezecea zi stabilită ca termen de la data chemării în judecată sau citării, în cele trei zile dinaintea perioadei de judecată), cauzele trebuie preluate și proclamate imediat; apoi aceste procese trebuie continuate până când părțile își termină disputele și alegațiile și își susțin excepțiile dilatorii. Dacă o anumită cauză, în funcție de natura acestuia, ajunge în stadiul stabilirii deciziilor și sentințelor la cel de-al doilea sau la cel de-al patrulea termen (termene ce trebuie respectate de către părți, altfel vor fi excluși din judecată), atunci acel caz va fi ordonat în succesiunea cauzelor, în funcție de ordinea sentinței, iar judecătoriile trebuie să respecte această succesiune conform articolului menționat anterior al Constituțiilor Aprobate. Scrisorile de transfer trebuie aranjate în succesiunea lor atunci când ele sunt prezentate în fața forurilor superioare, ele trebuind examinate conform ordinii în care au fost prezentate.

ARTICOLUL LI

Despre modul în care se ocupă parcelele de teren ale funcționarilor fiscali aflați sub socoteală

Dacă bunurile mobile ale funcționarilor fiscali datori cu anumite socoteli nu ating valoarea sumei aflate sub socoteală, atunci se pot atinge și bunurile imobile ale acestuia sau prima dată bunurile achiziționate dacă ele există, ori în lipsa acestora sau dacă nici acestea nu ating valoarea sumei aflate sub socoteală, atunci se pot atinge și bunurile avitice. Cu toate aceste, pentru a evita ocaziile de chemări în judecată și ruinarea moștenitorilor legitimi, se hotărăște: până la valoarea sumei în cauză, de la funcționarul fiscal dator cu socoteli, se pot retrage bunuri achiziționate cu drept de moștenire, însă bunurile avitice, cu drept de moștenire nu pot fi confiscate, ci pot fi doar sechestrate și vândute sub titlu de gaj; iar dacă fie funcționarul fiscal dator cu socoteli, fie moștenitorii acestuia plătesc suma în cauză, atunci parcelele de teren sechestrate trebuie într-adevăr înmânate acestora. Dacă cineva nu vrea să returneze aceste parcele de teren, atunci el trebuie condamnat cu pedeapsa prescrisă de lege pentru cei care rețin gajul.

Același lucru se subînțelege și pentru acele parcele de teren ale funcționarului fiscal dator cu socoteli, care au fost sechestrate și înstrăinate anterior, chiar și cu drept de moștenire.

ARTICOLUL LII

Despre orfani și tutorii acestora

Deși în legile țării, în special în partea I a Tripartitumului, există dispoziții benefice privitoare la tutela orfanilor care necesită grija altora, la genul, obligațiile și responsabilitățile tutorilor, precum și la retragerea tutelei de la tutorii dubioși și răufăcători, din pricina că nu există astfel de mijloace sigure și definitive cu care s-ar putea pune în efect grija legilor adresată către avantajul copiilor aflați sub tutelă și siguranța tutorilor, de aceea, cu contribuția miloasă a sfintei sale maiestăți, corpurile și ordinele, având sub privire diferitele proveniențe și stări ale orfanilor, au adus următoarele decizii în completarea legilor:

În primul rând: dacă domiciliul și bunurile proprii ale orfanilor nobili se află în comitate, scaune secuiești și districte, atunci privitor la persoana lor și la bunurile gestionabile de către tutorii sau îngrijitorii desemnați în mod normal, în mod legal ori prin testament, supravegherea va fi însărcinată în special oficialilor cercuali superiori, sub inspecția absolută a Guvernului regal, enunțând că dacă orfanii suferă pagube din cauza neglijenței sau, mai mult, greșelii lor, atunci acești oficialilor cercuali superiori au datoria de a răspunde în fața Guvernului regal și de a compensa daunele. În alte privințe, cu ocazia îndeplinirii funcțiilor conform acestei părți, oficialilor cercuali superiori trebuie să respecte următoarele reguli:

În al doilea rând: trebuie să mențină o ordine între vice-oficialii subordonați direct lor, astfel încât dacă în cercurile administrate de ei, copiii unor nobili sau proprietari ajung să fie orfani, atunci ei să afle acest lucru neîntârziat, iar apoi să comunice acest lucru Guvernului regal, de la caz la caz.

În al treilea rând: dacă orfanii nu mai au nici un părinte și bunurile lor se găsesc în același comitat, district maghiar sau scaun secuiesc, atunci oficialilor cercuali superiori trebuie să se îngrijească de numirea unui tutore adecvat dintre acele rude din partea tatălui sau mamei, cărora le revine această obligație prin legătura de sânge, cu condiția ca acest lucru să nu fie împiedicat de vre-o excepție legală. Dacă nu există rude adecvate, tutorul se desemnează din rândul străinilor, fără întârziere. Excepția este dacă părinții orfanilor s-au îngrijit prin testamentul lor de numirea pentru copii lor a unui tutore care nu poate cădea sub nicio excepție legală, caz în care acest tutor desemnat prin testament va fi cel căruia i se va încredința educarea orfanilor în mod potrivit și corespunzător stării și bogăției lor, pentru că această educație este cea mai permanentă și cea mai sigură moștenire a acestora; acest tutore va fi obligat prin puterea legii în acest sens.

În al patrulea rând: va fi obligația oficialilor superiori să se îngrijească sârguincioși ca toată averea mobilă și imobilă a orfanilor, precum și debitele active și pasive și certificatele acestora, după decesul părinților, să fie înregistrate neîntârziat într-un registru unificat de către doi nobili adecvați, aleși cu acordul rudelor și supuși unui jurământ de credință și confidențialitate, în prezența uneia dintre cele mai apropiate rude; în privința certificatelor, acești nobili trebuie să se îngrijească să nu le răsfoiască și să nu le citească, dacă inventarul acestora deja există, ori dacă nu există, dar totuși conținutul lor este înscris pe verso – astfel, în primul caz se întocmește doar perechea registrului deja existent, iar în al doilea caz se întocmește doar un registru nou și exact pe baza inscripțiilor de pe verso. Bunurile mobile inutile și expuse deteriorării trebuie scoase la licitație și transformate în acest fel în numerar; restul bunurilor mobile, a căror păstrare se consideră a fi necesară, cuvenită și sigură, trebuie înmânate tutorelui împreună cu numerarul și bunurile imobile. În mod asemănător și certificatele, marcate cu sigiliul personalelor regale care au întocmit registrul, trebuie înmânate tutorelui; dacă unele dintre acestea sunt necesare pentru continuarea cauzelor aflate în curs implicând orfanii, atunci și acestea trebuie depuse în dosarul respectiv, în prezența a doi oameni regali numiți din partea oficialilor superiori, deschizând sigiliile și atașând scrisoarea semnată de către tutore; apoi tutorele poate prelua și aceste certificate, după care certificatele trebuie ștampilate din nou. La urmă o copie autentică atât a inventarului bunurilor mobile și imobile, cât și a registrului certificatelor va fi depusă sub sigiliu la arhiva comitatului, scaunului secuiesc sau districtului maghiar, un alt exemplar al acestora va fi înmânat tutorelui, iar un al treilea exemplar trebuie înaintat la Guvernul Regal.

În al cincilea rând: dacă bunurile orfanilor se extind în mai multe comitate, scaune secuiești sau districte, atunci funcționarul acelei districte în care au trăit părinții orfanilor sau în care ei au decedat, va comunica detaliat și neîntârziat Guvernului regal starea orfanilor, pentru ca Guvernul regal la rândul său să ia măsurile necesare, va să zică în cazul în care nu există un tutore desemnat prin testament sau dacă există dar nu poate fi însărcinat cu tutela în sensul titlului 119 din partea I a Tripartitum, atunci Guvernul regal trebuie să desemneze în primul rând tutorele legal dintre cele mai apropiate rude, ori în lipsa rudelor, trebuie să se îngrijească de un tutore adecvat ales din rândul străinilor, care apoi trebuie însărcinat atât cu îngrijirea personală a orfanilor, cât și cu preluarea bunurilor și certificatelor acestora conform secțiunii din al patrulea rând, după întocmirea inventarului și registrului acestora în consens cu funcționarii superiori ai acelor districte în care se găsesc bunurile orfanilor.

În al șaselea rând: tutorii să încredințeze administrarea bunurilor orfanilor unor asemenea funcționari și gospodari, a căror sârguință persistentă este bine-cunoscută și în fața cărora orfanii sunt asigurați. De la aceștia se va cere socoteala anual, dar nu de către însuși tutorii, ci de către contabili adecvați numiți de către tutori în acest scop din comitatul, scaunul sau districtul maghiar respectiv.

În al șaptelea rând: în afară de tutorii naturali, și anume tatăl și mama, despre care va fi vorba mai încolo, toți ceilalți tutori, atât cei desemnați prin testament, cât și cei desemnați dintre rude sau din rândul străinilor, vor avea datoria, sub sancțiunea prescrisă de lege, de a da socoteală anuală despre activitățile lor, privitoare la orfani și privitoare la contabil. Dacă bunurile orfanilor se găsesc în același comitat, scaun sau district maghiar, atunci socoteala se face în fața unor persoane de încredere și adecvate desemnate de către comunitatea districtei respective, iar dacă bunurile sunt supuse unor jurisdicții diferite, atunci socoteala se dă în fața acelor contabili, care au fost desemnați de către comunitatea acelei districte în care se află partea principală sau majoritatea bunurilor orfanilor, cu acordul comun al oficialilor superiori. Cu ocazia acestor socoteli, însuși oficialii superiori, ori dacă ei nu au timp atunci cei mai apropiați funcționari ai lor, ori cel puțin procurorii comitatelor, scaunelor sau districtelor maghiare, vor fi prezenți de fiecare dată și se vor îngriji de drepturile orfanilor, pentru ca dacă în chestiunea bunurilor aflate pe alte teritorii se necesită anumite clarificări, atunci ei să se poată consfătui cu publicul teritoriilor respective.

În al optulea rând: exactorii se vor pronunța cu ocazia următoarei congregații generale privitor la rezultatele socotelilor anuale, pentru ca starea orfanilor să devină cunoscută în comunitate și cea din urmă, să ia măsurile necesare, precum și pentru ca să se suplimenteze și să se corecteze eventualele lipsuri sau greșeli survenite; mai mult, dacă fie oficialul suprem sau vice-oficialul prezent în reprezentanța tutorelui sau orfanilor, fie procurorul consideră că munca efectuată de exactori este în detrimentul lor, atunci la dorința părții nemulțumite întreaga socoteală trebuie prezentată comunității în scopul de a fi examinată mai detaliat. Apoi la fiecare sfârșit de an, toate socotelile tutorilor din toate districtele trebuie înaintate către Guvernul Regal, fără excepție, pentru a fi examinate și rezolvate. Guvernul Regal, prin intermediul autorităților judiciare respective, va acorda tutorelui care a dat socoteala o scrisoare de dezlegare conformă calității socotelii date. Pentru ca orfanii, după ieșirea de sub tutelă, să poată afla despre calitatea activităților tutorilor lor, întreg procesul de socoteală trebuie păstrat în arhivele comitatului, scaunului secuiesc sau districtului maghiar respectiv.

În al nouălea rând: din moment ce tutorii nu se pot îngriji de averile orfane fără eforturi depuse și fără neglijarea propriilor probleme, precum și pentru că fiecare muncitor își merită răsplata – de aceea o șesime a veniturilor anuale provenite din averile orfane, cu excepția dobânzilor pe capitalul depozitat, îi revine tutorilor; în schimb, tutorii să se străduiască sârguincioși să înmulțească venitul anual adus de averile orfane.

În al zecelea rând: dacă orfanii sau alte persoane aflate sub tutelă ating vremea legală la care ei pot fi eliberați și ajung să fie capabili de a se îngriji personal de chestiunile lor, atunci oficialii superiori vor avea obligația de a comunica acest lucru la cea mai apropiată congregație a comitatului, scaunului secuiesc sau districtului maghiar respectiv. Nici nu se pune îndoiala, că în fața comunităților districtelor fiecare persoană care aparține acolo este bine cunoscută și că aceste comunități vor aduce decizii juste și legale privitor la aceste persoane; de aceea, dacă publicul consideră că persoanele aflate sub tutelă sunt într-adevăr adecvate pentru a se îngriji de propriile treburi, atunci acestea vor fi eliberate imediat de sub tutelă, bunurile acestora de toate felurile fiind introduse într-un registru care va fi comparat cu registrul predat anterior tutorelui; tutorele va avea obligația de a da socoteala generală privitoare la întreaga perioadă de tutelă și de a răspunde pentru daunele cauzate de neglijența sau proasta și greșita sa administrare, în sensul titlului 123 din partea I a Tripartitum-lui. Celui care iasă de sub tutelă, trebuie să i se înmâneze și certificatele înscrise anterior în condici și întocmite despre socotelile anuale, depuse acum în arhive, așa cum a fost menționat. La final, trebuie acordată o scrisoare atestatoare pentru toate lucrurile înmânate celor care iasă de sub tutelă, un exemplar al acestei scrisori rămânând la cel din urmă, un alt exemplar la fostul tutore, iar un al treilea exemplar trebuie depus la arhivele comitatului, scaunului secuiesc sau districtului maghiar, pentru ca în cazul în care una dintre părți pierde exemplarul său, atunci să îl poată reprimi în caz de nevoie.

În al unsprezecelea rând: din moment ce părinții sunt mânați de un instinct natural în promovarea fericirii copiilor, tații și mamele, dacă dețin caracteristicile prescrise de lege, nu pot fi private de tutela personală a copiilor lor și de administrarea bunurilor lor; mai mult, părinții nu pot fi obligați să dea socoteală severă de tutelă, însă fără a aduce atingere legământului natural existent între părinți și copiii lor. De aceea, dacă după decesul unuia dintre părinți, celălalt părinte rămas în viață deține caracteristicile necesare, atunci oficialii superiori vor depune orfanii privați de tată sau de mamă în tutela părintelui supraviețuitor, luând în calcul totuși și dispozițiile titlurilor 119 și 120 din partea I a Tripartitum-lui privitoare la tutorii desemnați prin testament. În cazul în care un astfel de tată-tutore natural sau o astfel de mamă-tutore naturală se căsătorește și pentru a două oară, se va urmări conținutul titlului 113 din partea I al aceluiași Tripartitum-lui. Însă oficialii superiori și Guvernul Regal, a căror sarcină este de a îngriji și de a proteja bine copiii aflați sub tutelă și orfanii, trebuie să aibă grijă, ca educarea cuvenită a orfanilor și gestionarea averii orfane să fie efectuate în mod adecvat și sub tutela naturală a părinților; în cazul în care educarea este neglijată, bunurile sunt deteriorate sau înstrăinate, ori veniturile sunt risipite, autoritățile publice vor trebui să intervină pentru a asigura o creștere mai bună a orfanilor și o îngrijire mai bună a bunurilor.

În al doisprezecelea rând: îngrijirea orfanilor de rang civil va fi responsabilitatea primilor funcționari ai locației respective. Este sarcina și obligația acestora de a efectua inventarul tuturor bunurilor orfanilor, de a desemna tutorii care vor da socoteală, de a supraveghea creșterea și educarea orfanilor, precum și de a se îngriji ca atunci când vine vremea, orfanii să fie angajați pentru a învăța o meserie ori să atingă modul de viață potrivit stării și capacităților lor, iar la final de a se conforma legilor prescrise pentru orfanii nobili, dacă regulamentele legislative ale locației și circumstanțele existente permit acest lucru.

În al treisprezecelea rând: îngrijirea orfanilor de rang țărănesc va fi responsabilitatea domnilor lor, care se vor îngriji de numirea pentru orfani a unor tutori care vor da socoteală, având grijă, ca orfanii să nu sufere daune în averile care se iau în inventar și se dau în sarcina tutorilor.

ARTICOLUL LIII

Despre egalitatea în drepturi, libertăți și liberă practică a celor patru religii recepte din Transilvania

Prin puterea legilor țării consolidate prin Diploma Leopoldină (după ce articolele 6 și 7 ale noilor legi din anul 1744 au abrogat deja acele articole care insultau religia romano-catolică), cele patru religii recepte vor rămâne în continuare în egalitatea drepturilor și libertăților și liberei practici; dispozițiile emise împotriva acestui fapt nu au efect.

ARTICOLUL LIV

Despre tratarea fundațiilor conform intenției fondatorilor

Sfânta sa maiestate le asigură îndurător pe religii, că fundațiile pioase vor fi tratate conform intenției și dorinței fondatorilor și nu vor fi amestecate cu fundațiile altor religii; se păstrează dreptul ce îi revine maiestății regale de a supraveghea aceste fundații.

ARTICOLUL LV

Despre păstrarea stării actuale a acelor biserici, turnuri, clopote și terenuri interne de parohii, care au fost luate înaintea întocmirii Diplomei Leopoldine și despre acordarea despăgubirilor deja promise și atribuite anumitor religii

Pentru exercitarea armoniei eterne a dragostei și încrederii frățești și pentru permanentizarea păcii generale a țării, cu acordul milos al maiestății sale și de comun acord, ordinele au hotărât, ca bisericile, turnurile, clopotele și terenurile interne ale parohiilor să rămână în mâinile acelor religii de care aparțin la momentul actual, hotărând totodată să se plătească pentru anumite religii acele despăgubiri care le-au fost deja promise sau atribuite, dar care încă nu le-au fost predate, declarând totodată, că în contra dispozițiilor articolului 7 al titlului 1 din partea I a Constituțiilor Aprobate, nicio religie receptă nu va mai avea voie niciodată în viitor să ia și să ocupe bisericile, turnurile sau terenurile parohiilor altor religii sub nici un motiv, iar bisericile și patronii fiecărei dintre cele patru religii vor avea libertatea de a clădi biserici, turnuri și școli oriunde și anume în orașele libere regale, în orașele-cetăți, în târguri, în posesiuni, în sate și în orice alte locuri, fără nicio piedică; astfel prin puterea prezentului articol, ordinele bisericești se asigură privitor la faptul că nimeni nu îi va deranja în utilizarea bisericilor, turnurilor, clopotelor, țintirimurilor, gimnaziilor și colegiilor avute în prezent sub proprietatea lor sau care urmează să fie clădite în viitor în mod liber.

ARTICOLUL LVI

Despre tipărirea liberă a cărților religioase

Cărțile religioase ale oricărei religii recepte, fie acestea simbolice sau teologice, se pot tipări fără ca religiile să se influențeze între ele și una pe cealaltă, iar astfel de cărți nu fac obiectul examinării comitetului de revizuire al cărților, ci supravegherea acestora va fi sarcina episcopilor, respectiv a consistoriilor bisericești ale religiilor în parte, însă cu acea condiție definitivă, ca cei interesați să aibă serioasa responsabilitate de a nu permite includerea în cărți a unor expresii înțepătoare sau batjocoritoare la adresa vre-unei alte religii recepte, cu scopul înjosirii acesteia.

ARTICOLUL LVII

Despre copii născuți din căsătorii mixte

Cu ajutorul milos al sfintei sale maiestăți și prin comun acord, corpurile și ordinele au hotărât, ca în cazul copiilor născuți din părinți de diferite religii sau din căsătorii mixte, să se urmărească genul părinților, și anume fiii să fie crescuți și botezați în religia tatălui iar fetele în religia mamei; orice contracte încheiate în alt fel nu vor avea validitate.

ARTICOLUL LVIII

Despre faptul că preoții se pot deplasa liberi la orice locație sau orice biserică pentru a oferi maslul bolnavilor aparținând religiei lor și pentru a înmormânta morții

Preoții oricărei dintre cele patru religii recepte vor avea libertatea de a merge și de a vizita orice locație, și anume orașe libere, orașe-cetăți, târguri, sate, cătune, curți ale domnilor de pământ de orice religie, spitale militare, închisori și în fața criminalilor, pentru a putea, fără nicio piedică și fără a se implica în oficiile preoților altor religii, să consoleze bolnavii și să îi pregătească de moarte, ori să ofere maslul celor condamnați, potrivit religiilor acestora, ori să înmormânteze morții.

ARTICOLUL LIX

Despre dispensele matrimoniale

Sfânta sa maiestate înlătură pentru întotdeauna necesitatea de a se depune cereri de scutire pentru gradele de rudenie, și anume pentru gradul al treilea și gradul al patrulea, care sunt permise în doctrinele celor de religie reformată, religia de la Augsburg și religia unitariană; romano-catolicii își vor păstra în acest sens practicile existente.

ARTICOLUL LX

Despre libera practică a religiei grecilor, ea fiind neunificată

Religia greacă neunificată orientală, care în sensul legilor acestui ținut aparținea până acum în rândul religiilor tolerate, prin puterea prezentului articol se consolidează în ceea ce privește practicarea ei liberă, astfel încât toți adepții acestei religii să depindă de episcopul religiei lor, care urmează să fie numit de către sfânta sa maiestate; având în vedere statutul lor, aceștia trebuie tratați asemănător cu restul locatarilor și nu trebuie încărcați cu mai multe sarcini publice și cu mai multe servicii decât alții. Se păstrează intacte acele drepturi ale maiestății regale, care îi revin în chestiunile preoțimii, bisericii, fundațiilor și educației tineretului.

ARTICOLUL LXI

Despre faptul că comunitățile Szamosújvár (Gherla) și Ebesfalva (Dumbrăveni) se introduc în rândul orașelor libere regale și locurilor taxaliste

La propunerea îndurătoare a sfintei sale maiestăți și la cererea zeloasă a comunităților armene Szamosújvár (Gherla) și Ebesfalva (Dumbrăveni), luând în considerare și devotamentul acestora față de curtea maiestății, activitățile lor în promovarea cu succes a comerțului public, precum și așezarea lor stabilă în această țară timp de mulți ani lungi, corpurile și ordinele au considerat cuvenit să acorde acestor comunități titlul de orașe și să le preia în rândul orașelor libere regale ale națiunii maghiare, acordându-le drept de vot și de prezență la Dieta între locurile taxaliste după orașul Alba-Iulia, fără ca în urma includerii lor, ele să poată figura ca și corpuri politice separate de cele trei națiuni sau fără să poată forma astfel de corpuri; ci, din toate privințele să fie considerate la fel ca și restul orașelor libere regale ale națiunii maghiare și să susțină sarcini egale cu acestea, să se bucure de drepturi egale cu acestea și să se acomodeze la legile comune și la dispozițiile titlului 81 din partea III a Constituțiilor Aprobate, iar în locul acelei scrisori privilegiale pe care au primit-o înainte ca să dobândească dreptul de cetățean, să ceară de la sfânta sa maiestate o nouă scrisoare privilegială, corespunzătoare conținutului acestui articol de lege.

ARTICOLUL LXII

Baronului liber Rall Christiani Nepomuk Ioan, precum și lui Thurenfeld Venczel și Antal, li se acordă cetățeniile

Corpurile și ordinele au cugetat asupra meritelor dovedite în jurul marelui principat Transilvania de către baronul liber Rall Nepomuk Ioan, general-locotenent al trupelor de câmp și cavaler în grad de mare cruce al ordinului sfântului Rupert; el și-a câștigat aceste merite prin serviciile sale oferite acestui principat deseori, cu diferite ocazii și de mult timp. Ca semn de recunoștință pentru serviciile și caracteristicile lăudabile ale acestuia, cu care a câștigat inima cetățenilor prin promovarea binelui obștesc – acest baron liber Rall Christian Nepomuk Ioan, precum și moștenitorii și succesorii lui direcți, cu acordul milos al sfintei sale maiestăți, se primesc în rândul cetățenilor și fraților și concetățenilor acestui mare principat, cu depunerea jurământului obișnuit, fără a plăti taxa aferentă, având încrederea completă, că ei vor fi cetățeni recunoscători și utili ai țării și vor păstra cu fidelitate legile acesteia; în același fel, pentru ca ordinele și corpurile să își dovedească și mai mult dispoziția recunoscătoare față de acest baron, se acordă cetățenie totodată și lui Thurenfeld Venczel și Antal și tuturor moștenitorilor și succesorilor direcți ai acestora, dintre cei doi menționați cel din urmă fiind căpitan în regimentul de infanterie nobilă Reisk, iar primul fiind maior în regimentul de infanterie nobilă cunoscut sub numele de regimentul al doilea secuiesc, ei doi fiind rudele acestui baron liber Rall Christiani Nepomuk Ioan.

ARTICOLUL LXIII

Se acordă cetățenie lui Iosif Leithner, Francisc Kiebling, Nicolae Winkler, Vitt Vilmos, Ioan Galarati, Fülöp și Adam și Andrei Kern, Andrei Etienne, d'Andoy Coelestin, Martin Bosnyák

Din moment ce corpurile și ordinele cunosc serviciile, meritele și caracteristicile lui Iosif Leithner, Francisc Kiebling, Nicolae Winkler, Vitt Vilmos, Ioan Galarati, Fülöp și Adam și Andrei Kern, Andrei Etienne, d'Andoy Coelestin și Martin Bosnyák, pentru recunoașterea acestor servicii și caractere lăudabile, cu care aceste persoane s-au străduit să promoveze binele obștesc și folosul proprietarilor și cu care au prezentat un model bun în fața celorlalți cetățeni ai țării câștigând aprecierea acestora – de aceea corpurile și ordinele, cu acordul milos al sfintei sale maiestăți, îi primesc printre cetățeni pe Iosif Leithner, Francisc Kiebling, Nicolae Winkler, Vitt Vilmos, Ioan Galarati, Fülöp și Adam și Andrei Kern, Andrei Etienne, d'Andoy Coelestin și Martin Bosnyák, împreună cu moștenitorii și succesorii lor direcți, cu depunerea jurământului obișnuit, fără plata taxei aferente, sperând, că ei vor deveni cetățeni recunoscători și folositori ai țării și că vor păstra cu fidelitate legile acesteia.

ARTICOLUL LXIV

Despre comisiile sistematice de codificare juridică, delegate din cadrul ordinelor

Recomandările regale îndurătoare, precum și dorințele și plângerile corpurilor și ordinelor acestui mare principat, conțin în principal subiecte de discuții care necesită activități sistematice și prelungite în timp; de aceea sfânta sa maiestate cade milos de acord, ca pentru subiectele enumerate mai jos, însărcinate comisiilor sistematice de codificare juridică, tratabile și prelucrabile până la Dieta anului viitor, vor fi desemnate următoarele persoane, și anume:

Pentru comisia administrației publice:

În poziția de președinte: contele și guvernatorul regal Gheorghe Bánffi, contele Ludovic Teleki, Ștefan Koszta, Mihai Fronius, contele Ladislau Tholdalagi, contele Samuil Gyulai juniorul, Cserei Farkas, Szentpáli Elek, Mihai Sándor, Ștefan Széplaki, Adam Bardócz, Carol Ábel, Ioan Frank, Sigismund Szathmári.

La care se vor trata următoarele subiecte:

Propunerea privitoare la administrația publică.

Planul conscripției naționale.

Pentru comisia fiscală și militară:

În poziția de președinte: contele Alexandru Bethlen, Ioan Gál, contele Gabriel Haller, contele Ștefan Mikes, contele Ioan Nemes, contele Teleki Domokos, contele Ladislau Bethlen, Cserei Elek, Daniel Straussenburg, Mihai Kenderesi Mihály, Francisc Kozma, Francisc Hatfaludi, Francisc Török, Mihai Mátis, Pálffi Elek, Iosif Szeli, Daniel Kováts, Tobias Mauks.

Ei vor trata:

Pregătirea unui sistem fiscal proporțional.

Propunerea privitoare la cantonarea, amplasarea și aprovizionarea oastei mercenare.

Planul recrutării noilor recruți.

Pentru comisia urbarială

În poziția de președinte: contele Kemény Farkas, baronul Simion Kemény, baronul Jósika Antal, contele Daniel Wass, baronul Gheorghe Szentkereszti, Ioan Sándor, Laurențiu Mara, Alexandru Túri, Gheorghe Jósa, Pelei Imre, Francisc Gyárfás, Iosif Drauth, Abraham Csóka.

Ei vor prelucra un plan urbarial, cinstit și potrivit stării marelui principat Transilvania.

Pentru comisia camerei și mineritului

În poziția de președinte: baronul Bánffi Farkas, Iosif Szegedi, baronul Samuil Kemény, contele Ioan Mikes, contele Grigore Bethlen, contele Ștefan Lázár, baronul Iosif Thoroczkai, baronul Martin Seeberg, Francisc Kiebling, Ioasim Bedaeus, Ludovic Máriaffi, Andrei Kökösi, Francisc Fekete, Francisc Apor, Iosif Gedő, Francisc Ballok, Daniel Gombos, Ioan Tartler, Ladislau Gyulla.

Care, cu colaborarea personalului tezaurariatului, vor pregăti:

Propunerea privitoare la simplificarea administrării camerei și la instruirea tezaurariatului și funcționarilor subordonați acesteia.

Tratarea chestiunii legate de zeciuieli în trezoreriile comitatelor Solnocul de Mijloc și Crasna.

Registrul bunurilor fiscale curate, predate la sau schimbate cu armata de la graniță.

Cum s-ar putea înlătura greutățile aferente transportării sării pe căruțe și pe vapoare și cum s-ar putea promova transportarea sării, fără însărcinarea erariumului camerei, înlesnind astfel și sarcina contribuabililor?

Să ofere păreri privitoare la: stabilirea unor principii legate de tricesime și de vamă, care să servească în avantajul comerțului; îndepărtarea piedicilor comerțului larg; ridicarea fabricilor; promovarea industriei; practicarea meșteșugurilor; construirea și întreținerea drumurilor publice și canalelor pentru a servi transportarea între ținuturile moștenite; planificarea fondului monetar necesar pentru aceste lucruri. Să trateze dorințele ordinelor privitoare la: rezolvarea chestiunilor de minerit și chestiunilor duse în fața tribunalului minier; înlăturarea greutăților și plângerilor care împiedică o mai bună prelucrare a minelor.

Pentru comisia legislației:

În poziția de președinte: contele Paul Bethlen, contele Francisc Tholdalagi, Ioan Cserei, Ladislau Türi, baronul Ladislav Bánffi, contele Mihai Teleki, Samuil Balia, Iosif Gál, Mihai Kandó, Iosif Thuri, Francisc Horváth, Simény Elek, David Dindár, Ladislau Sombori, Ioan Endes, Mihai Huttern, Ladislau Kászoni, Samuil Filep.

Ei vor discuta subiectele:

Colectarea și revizuirea articolelor promulgate și acceptate la Dieta din anul 1669 încoace.

Pregătirea unei păreri privitoare la instruirea directorului Cauzelor Publice și procurorilor chestiunilor comune.

Explicarea sancțiunilor aplicabile cauzelor de infidelitate și de abuz de putere.

Moștenirea comună a bunurilor mobile între soți și transmiterea către moștenitori și succesori legali a bunurilor imobile în cazul în care nu există soție și copii.

Modul de împărțire aplicabil pentru frați și surori care trăiesc pe averi indivize.

Planificarea conscripției, organizării, gestionării și completării articolelor depuse la capitlul din Alba-Iulia și la mănăstirea din Mănăștur denumită după Fecioara Maria.

Planificarea codului penal, privitor la stabilirea sancțiunilor juste exacte aplicabile delictelor și privitor la împiedicarea furturilor de bovine.

Îmbunătățirea procedurii judecătorești aliniind-o la legi, în scopul introducerii unei proceduri mai rapide și mai puțin costisitoare.

Prelucrarea unei jurisdicții rapide pentru tratarea în special a datoriilor în chestiunile legate de faliment și gaj.

Împiedicarea risipirii și înstrăinării bunurilor avitice.

Reglementarea forurilor dominale.

Pregătirea unei păreri privitoare la tribunalele și procedurile judecătorești ale minerilor de sare și marinarilor.

Pentru comisia bisericii:

În poziția de președinte: contele Ioan Eszterházi, David Székely, Mihai Soterius, baronul Iosif Nalátzi, baronul Nicolae Vesselényi, contele Iosif Haller, canonicul Ștefan Fangh, Ladislau Szentpáli, Samuil Sárosi, Mihai Földvári, Iosif Ketheli, Andrei Pálffi, Gheorghe Simény, Andrei Haunenheim, Carol Steinburg, Mihai Berthleff, Moise Bartha.

Se vor trata:

Creanțele existente în legătură cu bisericile, școlile, tipografiile, spitalele, terenurile parohiilor și alte bunuri ale bisericii ce au fost luate în cadrul religiilor recepte, precum și creanțele existente în legătură cu pătrimile și zeciuielile ocupate de la data promulgării Diplomei Leopoldine și alte creanțe legate de fundații.

Aprovizionarea adecvată a preoților oricărei religii.

Pregătirea unei propuneri privitoare la promovarea culturii poporului valah neștiutor.

Pentru comisia educației

În poziția de președinte: contele Adam Teleki, contele Ioan Eszterházi, canonicul Iosif Mártonffi, baronul Anton Jósika, baronul Vesselényi Farkas, contele Iosif Haller, baronul Samuil Kemény, contele Ladislau Tholdalagi, baronul Josintzi Sándor, Gheorghe Aranka, Francisc Fekete, Samuil Sárosi, Cserei Elek, Frederic Rosenfeld, Ioan Tartler, Ioan Bertalan, Iosif Cserei, Iosif Kováts, Mihai Szathmári, Martin Balla, Iosif Pákei, Andrei Sontag.

Ei vor trata: modul creșterii și educării tineretului de ambele genuri; desemnarea mijloacelor necesare pentru practicarea artelor frumoase, cultivarea limbilor necesare și instaurarea unei societăți științifice.

Aceste comisii își vor ține congregațiile la Cluj, cu excepția comisiei legislației, care se va aduna la sediul Tablei regești în orașul liber regal Târgu-Mureș.

Cu permisia miloasă a sfintei sale maiestăți, toate documentele necesare la efectuarea activităților acestor comisii, vor fi eliberate de la arhivele autorităților de guvernare, după raportarea acestui lucru la guvernatorul regal al marelui principat. Tot guvernatorul regal va fi cel care supraveghează activitățile acestor comisii formate din nouă persoane dintre cele alese pentru acest scop. Din moment ce anumite subiecte sunt de o natură care presupune că ele aparțin competenței a două sau trei comisii, în astfel de cazuri președinții respectivi vor discuta în prealabil între ei și vor putea ține congregații împreună în acest fel.

Încheiere

Noi astfel, ascultând cu îndurare și primind cu agreare implorarea smerită a fidelilor noștri și anume a corpurilor și ordinelor celor trei națiuni aparținând marelui principat moștenit al nostru Transilvania și părților cuprinse în acesta, includem în prezenta noastră scrisoare în mod literal articolele scrise mai sus, înaintate și prezentate nouă în forma lor legală; pe aceste articole și conținutul acestora, în totalitatea lor și separat fiecare, le considerăm a fi corecte, agreabile și la placul nostru, acordăm pentru ele permisiunea și consimțământul nostru împărătesc, regal și de principe, le acceptăm îndurător, le confirmăm și le aprobăm prin puterea noastră împărătească, regală și de principe, le consolidăm și le ridicăm la puterea de legi fundamentale pentru ei și pentru succesorii lor în cadrul acestui principat și părțile anexate, le introducem în colecția celorlalte legi comune și decizii ale acestui principat și teritoriile aferente, apoi le vom păstra noi înșine și vom impune respectarea lor și de către toți ceilalți fideli ai noștri; prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, acceptăm, suntem de acord, aprobăm, consolidăm și punem în vigoare aceste articole. Întocmit în Austria, în orașul principelui nostru Viena, în a douăzeci și opta zi a lunii noiembrie anul Domnului o mie șapte sute nouăzeci și doi, fiind primul an al domnirii noastre în țările romane și în țările noastre moștenite.

(L.S.) Francisc mp Contele Samuil Teleki mp

Francisc Redly mp

ARTICOLE DE LEGE ALE ANULUI 1792

Noi, Francisc al II-lea, prin harul lui Dumnezeu, august împărăt roman ales, rege apostolic în Germania, Ungaria, Boemia, Dalmația, Croația, Slavonia, Galiția, Lodomeria, Rama, Serbia, Cumania și Bulgaria, arhi-duce al Austriei, duce al Burgundiei, Lotaringiei, Stiriei, Carintiei și Carnioliei; mare duce de Toscana, ducele Lotharinghiei, Bari, Burgundiei, Stiria, Carintia, de Carniolia, mare principe al Transilvaniei, marchiz al Moraviei; duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Geldern, Wurttemberg, al Sileziei Superioare și Inferioare, Milan, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Osvecina, Zatoria, Calabria, Bari, Montferrat și Teschen, principele Suabiei și de Charleville, comite de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kiburg, Goriția, Gradisca, și al secuilor; marchizul sfântului Imperiu Roman, Burgau, Luzacia Superioară și Inferioară, de Pont-a-Mousson, Nomene, conte de Namur, provinciei Valdemont, Blamont, Zutphen, Sarverda, Salm, Falkenstein, stăpân al mărcii Slavonia și Mecheln.

Prin această scrisoare a noastră, aducem la amintirea și la cunoștința tuturor interesați faptul că Noi, după moartea părintelui nostru iubit, răposatul Leopold al II-lea, sfânt principe, împărat roman ales, rege apostolic al Germaniei, Ungariei, Cehiei, Dalmației, Croației și Slavoniei, principe ereditar al Transilvaniei și comite al secuilor, conform ordinii de succesiune stabilite în Pragmatica Sancțiune conform articolelor 3 și 4 din noile articole de lege ale anului 1744 acceptate voluntar și liber de către toate corpurile și ordinele transilvane, am întreprins pe drept de moștenire domnirea asupra tuturor țărilor și ținuturilor ereditare ale augustei case austriece printre care și asupra marelui principat Transilvania, iar din grija și atenția părintească adresată iubitului nostru principat Transilvania, pentru toate corpurile și ordinele ale celor trei națiuni aparținând acestui principat și părților anexate, am anunțat o Dietă în ziua a douăzecea a lunii august a anului o mie șapte sute nouăzeci și doi în orașul liber regal Cluj; corpurile și ordinele fidele adunate acolo ținând ședința până în ziua a douăzeci și doua a lunii octombrie anul menționat, au depus jurământul de credință, cu serviabilitate și omagiu, în prezența iubitului fidel comisarul nostru regal cu puteri depline trimis la Dieta în cauză și anume onorabilul și mărețul conte Iosif Mitrovszki, general al artileriei și comandant suprem al armatei aflate în Transilvania, iar apoi, printre alte chestiuni comune ale principatului nostru menționat, au compus și anumite articole decise prin comun acord și voturi, pe care le-au înaintat nouă, în data de 18 octombrie 1792, prin intermediul numitului nostru comisar regal cu puteri depline, însoțite de raportul lor umil, cu scopul de a primi pentru ele aprobarea și consolidarea supremă. Pe lângă acestea, printr-un alt raport umil tot al corpurilor și ordinelor, datat la 13 octombrie 1792, au cerut modificarea anumitor articole înaintate nouă încă din Dieta anului 1791 și consolidate îndurător de către noi în anul 1792, care au fost omise dintre celelalte articole consolidate și predate spre a primi semnătura și autentificarea noastră supremă. Pornind din bunăvoința părintească simțită pentru corpurile și ordinele noastre fidele și pentru întregul principat iubit Transilvania, am contribuit îngăduitor la cererile corpurilor și ordinelor adresate nouă umil în vederea consolidării și modificării articolelor menționate, am luat articolele menționate și înaintate nouă și le-am supus unor considerații mature adecvate legilor fundamentale ținând seama de importanța chestiunii, iar din predispoziția noastră orientată către promovarea fericirii și binelui obștesc al acestui principat, am retrimis unele dintre articole către corpurile și ordinele amintite și către deputățiile regnicolare pentru a fi regândite, iar restul le-am acceptat îndurător și le-am retrimis în ziua cea de-a noua a lunii octombrie 1794 către corpuri și ordine cu scopul de a fi citite cu voce tare și luate la cunoștință în cadrul congregației generale, după care să ni le înainteze în forma obișnuită pentru a primi pentru ele autentificarea și semnătura noastră supremă. În final, la Dieta anunțată pe ziua a 11-a a lunii noiembrie 1794 în orașul liber regal Cluj, corpurile și ordinele amintite au acceptat și au promulgat articolele menționate și consolidate de către noi, iar în prima zi a lunii aprilie anul curent 1795, le-au înaintat nouă, dotate cu semnăturile președintelui ordinelor și protonotarului, cu acea cerere smerită, ca noi să luăm acele articole împreună cu întregul lor conținut și să le considerăm a fi, în totalitatea lor și separat fiecare, corecte, agreabile și la plac, iar prin puterea noastră regală să le confirmăm, să le consolidăm, să le introducem în codul legislativ al legilor publice și deciziilor acestui principat al nostru și părțile anexate, să le respectăm noi înșine și să impunem respectarea lor de către alții și de către toți. Conținutul acestor articole este după cum urmează:

Prefață

După ce înțelepciunea dumnezeiască nepătrunsă a ales să îl cheme din această viață muritoare către eterna coroană a gloriei nemuririi pe răposatul principe sfânt maiestatea sa Leopold al II-lea, împărat roman, rege al Germaniei, Ungariei, Boemiei și principe ereditar al Transilvaniei – domnul nostru sfântul principe Francisc al II-lea, prin harul lui Dumnezeu împărat roman ales etern august, rege apostolic al Germaniei, Ungariei și Boemiei, principe ereditar al Transilvaniei și comite al secuilor, el fiind fiul prim născut al răposatului împărat august Leopold al II-lea amintit mai sus, a preluat din fericire domnirea asupra tuturor țărilor și ținuturilor moștenite ale casei regale austriece, printre care și domnirea asupra acestui mare principat Transilvania și părților ungare anexate acestuia, pe baza ordinii de succesiune firești și directe în sensul Pragmaticii Sancțiuni, acceptată voluntar și liber de către corpurile și ordinele acestui mare principat Transilvania în concordanță cu articolele de lege din anul 1723 ale Ungariei și apoi stabilită și consolidată ca lege eternă în articolele III și IV ale anului 1744. Deja la începutul domnirii sale promițătoare de un viitor fericit, primul gând patern și pansiv pe care l-a avut era să ne asigure și să ne liniștească pe noi adică pe toate corpurile și ordinele fidele, adresând în acest sens o scrisoare regală miloasă către Guvernul regal al acestui principat, arătând bunele intenții îndurătoare ale sale cu privire la noi, precum și intențiile sale de a păstra drepturile, privilegiile și libertățile noastre. Tot așa, pentru a dovedi și mai mult îndurarea sa regală și pentru a-și arăta bunăvoința paternă, prin scrisoarea sa regală miloasă emisă din ziua de 28 iunie 1792, a anunțat, pentru toate corpurile și ordinele ale celor trei națiuni din acest mare principat și părțile anexate, o Dietă ce s-ar ține în modul obișnuit, în ziua a douăzecea a lunii august anul o mie șapte sute nouăzeci și doi în orașul liber regal Cluj, în vederea depunerii jurământului de credință adresat sfintei sale maiestăți, în vederea includerii în codul legislativ a acelor articole de lege care au fost înaintate din Dieta precedentă spre a primi pentru ele consolidarea supremă regală și care au fost consolidate de către maiestatea sfântă amintită anterior, în vederea instruirii și organizării adecvate a deputățiilor sistematice, precum și în vederea discutării altor chestiuni publice. La această Dietă, la care noi ne-am adunat în mare număr, maiestatea susmenționată – în semn de întărire și punere în efect a articolului trimis spre a primi consolidarea regală și înapoiat cu consolidarea îndurătoare a sfintei sale maiestăți, prin care sfânta sa maiestate a dat dovada că el nu dorește să își cârmuiască poporul supus altcumva decât prin credință și legi –, cu ocazia Dietei, înaintea depunerii jurământului nostru de supunere, în vederea asigurării și întăririi constituției noastre, în locul scrisorii normale de garanție regală, prin intermediul comisarului său regal cu puteri depline contele Iosif Mitrovszki, general al artileriei, comandant suprem al armatei din Transilvania și colonel proprietar al unui regiment de infanterie, ne-a înmânat nouă, corpurilor și ordinelor fidele, o scrisoare de credință îndurătoare prin care a consolidat sfânta Diplomă Leopoldină emisă în 4 decembrie 1691 de către răposatul rege ungar Leopold I. Noi am acceptat această scrisoare cu cea mai mare bucurie sufletească, aceasta reprezentând tratatul de bază dintre principatul Transilvania și răposatul rege ungar Leopold I și moștenitorii săi proveniți din augusta casă austriacă și fiind regi ungari. Apoi, în prezența comisarului regal cu puteri depline menționat anterior, am depus jurământul de credință datorat sfintei sale maiestăți, iar apoi, pe de altă parte, prin intermediul comisarului cu puteri depline menționat, în numele și pentru mântuirea sufletească a sfintei maiestăți regale amintite, s-a depus jurământul regal privitor la păstrarea cuvenită, sfântă și neatinsă a drepturilor, legilor, imunităților și privilegiilor noastre. Pe urmă, printre alte chestiuni publice discutate la acea Dietă, prin vot comun, am formulat și anumite articole pe care, din data de 8 octombrie 1792, însoțite de raportul nostru umil, prin intermediul comisarului regal cu puteri depline menționat, le-am înaintat pentru a primi pentru ele consolidarea supremă și aprobarea regală; la acestea am anexat și anumite articole din anul 1791, și anume pe cele pe care, după primirea lor din partea corpurilor și ordinelor care le-au înaintat umil pe 13 octombrie 1792, sfânta sa maiestate a acceptat să le modifice și să le consolideze îndurător la cererea noastră, în sensul conținutului scrisorii datate la 9 octombrie 1794, și pe care noi le-am acceptat cu bucurie. Astfel am rugat cu smerenie pe sfânta sa maiestate, să considere aceste articole ca fiind corecte, agreabile și pe plac, iar prin puterea sa regală și de principe să le consolideze, să le aprobe, să le includă în codul nostru legislativ, să le respecte însuși el ca sfântă maiestate, și să impună respectarea lor de către alții și de către toți.

ARTICOLUL I

Despre succesiunea ereditară a sfintei sale maiestăți în principatul Transilvania; despre depunerea jurământului omagial din partea ordinelor și despre depunerea jurământului sfintei sale maiestăți prin intermediul comisarului său regal cu puteri depline; despre includerea în articole a scrisorii regale îndurătoare de credință care consolidează sfânta Diplomă Leopoldină a regelui maghiar Leopold I

După ce răposatul împărat Leopold al II-lea, rege ereditar al Ungariei și principe al Transilvaniei, la nemărginita îndoliere a popoarelor sale supuse, s-a mutat din rândul celor vii, ca urmare a morții sale, domnirea glorioasă asupra tuturor țărilor și ținuturilor moștenite ale casei regale, printre care și domnirea asupra marelui principat Transilvania și teritoriilor ungare anexate acestuia, a trecut legal în mâinile augustului domn principe Francisc, rege al Ungariei, fiind primul care urmează ca fiu prim născut al răposatului împărat și rege Leopold al II-lea amintit mai sus, preluând astfel domnirea pe baza orânduirii moștenirii firești și directe și pe baza dreptului la moștenire, în sensul Pragmaticii Sancțiuni, acceptată voluntar și liber de către corpurile și ordinele acestui principat Transilvania în concordanță cu articolele de lege din anul 1723 ale Ungariei și apoi stabilită și pusă în vigoare ca lege eternă în articolele III și IV ale anului 1744. După ce această sfântă maiestate a fost încoronată cu solemnitatea obișnuită ca rege al Ungariei, la începutul domnirii sale glorioase, prin scrisoarea sa miloasă adresată Guvernului regal, nu doar a asigurat și a liniștit în prealabil corpurile și ordinele ale celor trei națiuni din acest principat Transilvania privitor la bunele intenții ale sale și privitor la păstrarea drepturilor, privilegiilor și libertăților acestora, dar mai mult, la Dietă, înaintea depunerii jurământului de credință, prin intermediul comisarului său regal cu puteri depline contele Iosif Mitrovszki, general al artileriei, comandant suprem al armatei din Transilvania și colonel proprietar al unui regiment de infanterie, în locul scrisorii regale de credință obișnuite, a predat corpurilor și ordinelor o scrisoare de credință care consolidează acea Diplomă Leopoldină a regelui ungar Leopold I emisă în anul 1691, prin care se asigura păstrarea drepturilor și constituției principatului Transilvania. Corpurile și ordinele au acceptat cu cea mai mare bucurie sufletească această scrisoare, ea reprezentând tratatul de bază dintre principatul Transilvania și răposatul august rege ungar Leopold I și moștenitorii săi proveniți din augusta casă austriacă și fiind regi ungari; după depunerea prealabilă a jurământului de supunere a corpurilor și ordinelor, această scrisoare a fost consolidată și cu jurământul regal depus, spre mântuirea sufletului sfintei maiestăți, prin intermediul comisarului regal cu puteri depline amintit anterior. Iar pentru a merita această îndurare părintească a sfintei sale maiestăți prin dovada fidelității permanente și recunoștinței eterne ale acestora, ele, în prezența comisarului regal cu puteri depline susmenționat, au depus jurământul de credință cu cea mai mare serviabilitate și bucurie sufletească, în conformitate cu formula cuprinsă în articolul IV din 1744 și prezentată lor de către comisarul regal cu puteri depline. Iar și comisarul regal cu puteri depline, amintit de atâtea ori, în numele și pentru mântuirea sufletului maiestății sale, a enunțat jurământul regal, în sensul și cu conținutul sfintei Diplome Leopoldine, reconsolidată milos de această dată de către maiestatea sa în vederea păstrării neatinse a legilor, drepturilor, libertăților și imunităților acestui principat. Despre depunerea acestui jurământ de supunere, s-a pregătit un document, autentic, dotat cu semnăturile și cu sigiliile proprii ale membrilor prezenți la Dietă, întărit în afară de acestea și cu sigiliile celor trei națiuni, însoțit de raportul umil al ordinelor și înaintat apoi în fața maiestății sale. Moștenirea domnirii sfintei sale maiestăți asupra marelui principat ereditar Transilvania și asupra părților ungare anexate în acesta, o domnire ce promite un viitor foarte fericit, împreună cu jurământul regal depus, precum și împreună cu acest document întocmit despre îndeplinirea depunerii jurământului de supunere din partea corpurilor și ordinelor – au fost toate introduse în prezentul articol, pentru eterna amintire a îndurării dovedite de către rege la adresa acestui principat și pentru dovada încrederii și iubirii reciproce dintre ordine și sfânta sa maiestate. Scrisoarea de credință care consolidează maiestuoasa Diplomă Leopoldină emisă în anul 1691 de către fostul rege ungar Leopold I în scopul asigurării drepturilor și legilor principatului Transilvania, este deja introdusă în al doilea articol al anului 1791; conținutul formulei jurământului regal depus este după cum urmează:

Eu, Iosif Mitrovszki, în calitate de comisar regal cu puteri depline delegat îndurător la această Dietă a Transilvaniei, la porunca specială a sfintei sale maiestăți, domnul meu măreț Francisc al II-lea, împărat ales roman, rege apostolic al Germaniei, Ungariei, Boemiei, arhiduce al Austriei, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor etc. etc., jur pe mântuirea sufletului sfintei sale maiestăți susmenționate, pe Dumnezeul viu și pe maica sa sfântă Fecioara Maria și pe toți sfinții, că maiestatea sa sfântă amintită mai sus, în sensul îndurătorului rescript asigurator regal emis pentru corpurile și ordinele tuturor celor trei națiuni recepte ale acestui principat Transilvania, va păstra cuvenite, sfinte și neatinse toate drepturile, privilegiile, imunitățile și avantajele tuturora și fiecăruia în parte indiferent de statut, fie acestea comune ori speciale și nu le va diminua nicicum, iar mai mult, nu va omite nici o funcție ce îi revine unui bun principe; așa să-mi ajute Dumnezei și toți sfinții lui.

Cuvintele documentului jurământului omagial sunt după cum urmează:

Noi, toate corpurile și ordinele celor trei națiuni ale marelui principat Transilvania și părților ungare anexate acestuia, care la porunca maiestății sale cezaro-regale, domnul nostru Francisc al II-lea, împărat roman, primul rege apostolic pe acest nume al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei, Galiciei și Lodomeriei, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor, fiind chemați ne-am adunat la prezenta Dietă anunțată pe ziua sărbătorii sfântului rege apostolic Ștefan în anul o mie șapte sute nouăzeci și doi, și anume pe ziua a douăzecea a lunii august, în orașul liber regal Cluj, în vederea depunerii jurământului de supunere și discutării altor chestiuni publice, aducem la amintirea eternă a tuturora, celor existenți și celor viitori, că după ce răposatul august și sfânt principe, domnul nostru Leopold al II-lea, împărat roman, rege apostolic al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei, Galiciei și Lodomeriei, mare principe al Transilvaniei și comite al secuilor, părintele și premergătorul amintit cu drag și mult iubit al sfintei maiestăți actuale, la nesfârșita și marea tristețe a popoarelor sale, a decedat din această viață în data de 1 martie anul curent o mie șapte sute nouăzeci și doi, atunci maiestatea cezaro-regală amintită, ca rege ungar, și-a început domnirea asupra tuturor țărilor și ținuturilor moștenite ale casei regale, printre care și domnirea asupra marelui principat Transilvania și teritoriilor anexate acestuia, preluând această domnire legal, pe baza orânduirii moștenirii firești și directe în sensul Pragmaticii Sancțiuni, acceptată voluntar și liber de către corpurile și ordinele acestui mare principat Transilvania în concordanță cu articolele de lege din anul o mie șapte sute douăzeci și trei ale Ungariei și apoi stabilită și consolidată ca lege eternă în articolele trei și patru ale anului o mie șapte sute patruzeci și patru; la începutul domnirii sale promițătoare de un viitor fericit, sfânta sa maiestate a adresat rescriptul regal Guvernului regal, prin care ne-a asigurat și ne-a liniștit în prealabil pe noi, toate corpurile și ordinele fidele ale marelui principat Transilvania, privitor la disponibilitatea sa față de noi și privitor la păstrarea drepturilor, privilegiilor și libertăților noastre; cu toate acestea, pentru a-și dovedi și mai mult îndurarea sa regală, pentru a-și arăta bunăvoința paternă față de întregul nostru principat Transilvania și pentru a ne lega pe toți de el cu legământul strâns al încrederii reciproce, prin puterea rescriptului emis și adresat nouă la data de douăzeci și opt a lunii iunie o mie șapte sute nouăzeci și doi, a anunțat pentru cele trei națiuni ale marelui principat Transilvania și ale teritoriilor anexate acestuia, o Dietă ce s-ar ține în modul obișnuit, pe ziua sărbătorii sfântului rege apostolic Ștefan în anul o mie șapte sute nouăzeci și doi, și anume pe ziua a douăzecea a lunii august, în orașul liber regal Cluj, pe de o parte în vederea depunerii jurământului de supunere în prezența onorabilului conte Iosif Mitrovszki, general al artileriei, comandant suprem al armatei din Transilvania el fiind comisarul regal delegat cu puteri depline, dar și în vederea discutării altor chestiuni publice. Comisarul regal cu puteri depline menționat, în ședința ținută în data de douăzeci și trei august în cadrul Dietei noastre, înainte de toate ne-a prezentat rescriptul regal emis privitor la ținerea acestei Diete, după care, înaintea depunerii jurământului de supunere, a dispus citirea cu voce tare și a predat acea scrisoare regală îndurătoare, care s-a trimis în locul scrisorii regale obișnuite, cu scopul de a consolida maiestuoasa Diplomă Leopoldină emisă în anul 1691 de către răposatul rege ungar Leopold I pentru a asigura drepturile și legile principatului Transilvania; noi am acceptat această scrisoare, cu cea mai mare bucurie sufletească și prin comun acord, aceasta reprezentând tratatul de bază dintre principatul Transilvania și răposatul august rege ungar Leopold I și moștenitorii săi fiind regi ungari; după depunerea prealabilă a jurământului nostru de credință, această scrisoare a fost consolidată și cu jurământul regal depus, spre mântuirea sufletului sfintei maiestăți, prin intermediul comisarului regal cu puteri depline amintit anterior, în scopul de a ne asigura pe noi și pe urmașii noștri dragi; iar pentru a merita această îndurare părintească a maiestății sale prin dovada fidelității cuvenite și recunoștinței eterne ale noastre, noi am depus jurământul de credință cu cea mai mare serviabilitate și bucurie sufletească și cu solemnitatea obișnuită, în conformitate cu formula de jurământ prescrisă în noul articol de lege cu numărul patru din anul o mie șapte sute patruzeci și patru, predată nouă de către onorabilul comisar regal, și am semnat cu toții:

[…]

Acest document al nostru atestând depunerea jurământului nostru de credință, dotat cu sigiliile celor trei națiuni ale acestui principat și consolidat cu semnătura manuală și aplicarea sigiliilor tuturora dintre noi, l-am întocmit pentru a fi înaintat către sfânta sa maiestate împărătească și regală domnul nostru cel mai îndurător, în semn de etern omagiu venit din partea noastră ca supuși – în orașul liber regal Cluj, în a douăzeci și treia zi a lunii august anul o mie șapte sute nouăzeci și doi, fiind a doua zi a Dietei noastre.

(L.S.) Națiunea maghiară (L.S.) Națiunea secuiască

(L.S.) Națiunea săsească

Guvernator, contele Gheorghe Bánffy, mp

Președintele ordinelor, c. Farkas Kemény, mp

Magistru protonotar, Francisc Csernátoni, mp

Magistru protonotar, Ioan Cserei, mp

Magistru protonotar, Ladislau Turi, mp

ARTICOLUL II

Despre aplicarea sentințelor venite din partea judecătoriilor ținuturilor ereditare germane, aduse împotriva acelor locuitori transilvăneni care în acele ținuturi au împrumutat bani în numerar sau au cumpărat articole și alte lucruri pe credit și care, în scris sau în persoană, se supun voluntar jurisdicției acelor judecătorii

În sensul legilor țării, contractul creează lege pentru părțile contractante, iar obligațiile legale ar fi zadarnice dacă ele nu s-ar aplica în mod adecvat; în afară de acestea, tot așa și dreptatea și circulația reciprocă existente între ținuturile moștenite, care nu pot exista fără asigurarea creditelor, cere, ca acele contracte care au fost încheiate legal să aibă credibilitate și să se asigure aplicarea lor prin puterea judecătorească – de aceea, corpurile și ordinele, la propunerea îndurătoare făcută în acest sens de sfânta sa maiestate, au hotărât, ca aceia, care cu ocazia vreunui împrumut, au renunțat la propria judecătorie și în mod voluntar și explicit au recunoscut o judecătorie străină, precum și aceia, care au intrat în societăți comerciale cu comercianți care aparțin unor judecătorii ale comerțului existente în ținuturile moștenite, vor avea datoria de a fi supuși legii în fața autorității judecătoriei desemnate de către ei în obligații. Împotriva celor obligați în acest fel, în sensul obiectului contractului și în sensul competenței, autoritățile judiciare ale acestui mare principat Transilvania și părților anexate au datoria de a executa sentințele aduse de către autoritățile ținuturilor moștenite, transferate la Guvernul regal al Transilvaniei și trimise de acolo în modul cuvenit către autoritățile judiciare competente.

Cu toate acestea, astfel cum pe de o parte se acordă grijă pentru asigurarea creditorilor, tot așa pe de altă parte, în vederea evitării înșelătoriilor, privitor la executarea sentințelor acestor autorități externe, se hotărăște:

1. Acestea vor avea efect doar asupra acelor obligații, care au în vedere persoane deținând capacitatea juridică de a acționa acceptând obligația; prin urmare, obligațiile minorilor sau celor aflați sub tutelă, curatelă sau putere paternă niciodată nu vor avea așa o valabilitate; iar dacă se întâmplă să se încerce aplicarea unei sentințe pe baza unor astfel de obligații și în fața judecătorului executor se află nevalabilitatea obligației în cauză, atunci acesta să abandoneze imediat aplicarea sentinței; pentru luarea măsurilor ulterioare, judecătorul executor să notifice Guvernul regal. Iar dacă însuși datornicul prezintă excepția nulității, atunci el are datoria de a dovedi acest fapt în fața acelei judecătorii la care s-a supus în scris sau în persoană conform celor spuse mai sus.

2. În sensul legilor patriei noastre, dreptul terților trebuie să-și păstreze mereu integritatea; iar dacă acesta, împreună cu baza juridică, este anunțată de către pretendentul terț la momentul executării, atunci partea care a câștigat cazul și partea străină care efectuează executarea (cu aplicarea prealabilă a executării), în fața judecătorului executor, trebuie să ofere garanție reală și trebuie să își asume obligația de a oferi satisfacție în cazul în care în fața judecătoriilor legale ale acestui mare principat se dovedește prioritatea legii străine, fie din pricina că obligația s-a creat mai devreme, fie din cauza ipotecării, fie din natura cazului.

3. Executarea aplicabilă bunurilor imobiliare să aibă doar caracter de gaj judiciar, astfel încât terenurile nobile să poată fi răscumpărate oricând, iar terenurile civililor să poată fi răscumpărate în sensul statutelor municipale locale.

4. Să existe și posibilitatea remedierii legale prin respingere, dacă respingătorul poate dovedi greșeala materială sau personală în fața judecătorului executor.

5. Pentru ca legarea procesului să fie cunoscută și în mod întâmplător nimeni să nu sufere pagube în averea sa fiind chemat în judecată în fața unei judecătorii străine pe baza unor obligații plătite sau deja compensate – chemările în judecată în fața judecătoriilor competente ale ținuturilor ereditare să fie anunțate Guvernului regal al Transilvaniei printr-o adresă trimisă de către acele judecătorii competente, cu stabilirea unui termen adecvat ce nu poate fi mai scurt de jumătate de an ținând cont de distanța acestui principat; la rândul său, Guvernul regal să înștiințeze neîntârziat datornicul în mod adecvat, prin intermediul oficialităților acelor comitate, districte, scaune secuiești și săsești, orașe libere regale sau târguri, în care datornicul locuiește; cei care au procedat pentru efectuarea acestui lucru, să emită scrisori de dovadă care să ateste efectuarea chemării în judecată.

În schimb, maiestatea sa sfântă să binevoiască îndurător să ia măsuri ca în cazurile asemănătoare, atunci când străini se supun în scris sau în persoană autorităților transilvane, în privința executării sentințelor aduse împotriva acestora, să se asigure reciprocitatea. În alte chestiuni, altele decât cele menționate, să se păstreze integritatea dispozițiilor articolului 43 din 1791.

ARTICOLUL III

Acordarea cetățeniei baronului Vincent Barkó, general al cavaleriei

Ordinele, luând în seamă serviciul îndelungat al baronului Vincent Barkó, general al cavaleriei și colonel proprietar al unui regiment de infanterie ușoară, serviciu pe care el l-a îndeplinit de-a lungul numeroșilor ani în diferite campanii pentru premergătorii glorioși ai sfintei sale maiestăți, în marea cinste a numelui său, luând în seamă și acele merite excepționale pe care le-a dovedit în regimentul care îi poartă numele, în special în favoarea avansării tinerilor nobili transilvăneni – l-au acceptat pe acesta și pe toți moștenitorii pe linie filială ai acestuia, în rândul fiilor adevărați ai acestui principat, cu acordul îndurător al sfintei sale maiestăți, prin depunerea jurământului inclus în noile articole de lege, având încrederea că atât el, cât și succesorii lui vor fi cetățeni folositori ai patriei și protectori fideli ai legilor și privilegiilor.

ARTICOLUL IV

Acordarea cetățeniei contelui Ignațiu Ybara de Arce, baronului Rajmund Serdagna al Sfântului Imperiu Roman, baronului Vilmos Ozmán de Laye, baronului Francisc Veisz, lui Francisc Müller, lui Ignațiu Sternegg, lui Iosif Francisc Köch, lui Ioan Carol Römer, lui Anton Ioan Volf și lui Iosif Cato

Corpurile și ordinele au luat în considerare meritele și caracteristicile contelui Ignațiu Ybara de Arce, baronului Rajmund Serdagna al Sfântului Imperiu Roman, baronului Vilmos Ozmán de Laye, baronului Francisc Veisz, ale lui Francisc Müller, ale lui Ignațiu Sternegg, ale lui Iosif Francisc Köch, ale lui Ioan Carol Römer, ale lui Anton Ioan Volf și cele ale lui Iosif Cato; în semn de recunoștință pentru serviciile și talentele lăudabile ale acestora, cu care au dat un exemplu bun în promovarea atât a intereselor comune, cât și a celor private și cu care au câștigat inima cetățenilor, corpurile și ordinele, cu acordul îndurător al sfintei sale maiestăți, acordă cetățenie acestora, și anume contelui Ignațiu Ybara de Arce, baronului Rajmund Serdagna al Sfântului Imperiu Roman, baronului Vilmos Ozmán de Laye, baronului Francisc Veisz, lui Francisc Müller, lui Ignațiu Sternegg, lui Iosif Francisc Köch, lui Ioan Carol Römer, lui Anton Ioan Volf și lui Iosif Cato, precum și moștenitorilor și succesorilor descendenți direcți ai acestora, prin depunerea jurământului obișnuit, mai exact cu plata taxei cetățeniei în cazul baronului Rajmund Serdagna și fără plata acestei taxe în cazul celorlalți; corpurile și ordinele speră, că ei vor deveni cetățeni agreați și folositori și păstrători fideli ai legilor țării.

Concluzie

Astfel noi, ascultând cu îndurare și primind favorabil cerința smerită a corpurilor și ordinelor fidele ale celor trei națiuni din marele nostru principat moștenit Transilvania și părților anexate în acesta, am luat aceste articole date în fața noastră și înaintate nouă în forma legală în modul descris anterior, le-am introdus și le-am înscris literal în prezenta noastră scrisoare, considerându-le a fi, cu tot conținutul lor, în totalitate și separat fiecare, corecte, agreabile și la plac, am acordat pentru ele aprobarea și consimțământul nostru cordial cezaro-regal și de principe, am acceptat îndurător aceste articole și prin puterea noastră cezaro-regală și de principe, le-am aprobat, le-am confirmat și le-am consolidat, le-am pus îndurător în vigoare ca lege fundamentală în acest principat și în părțile anexate, pentru ele și pentru tot restul, le-am introdus în codul legislativ al acestui principat al nostru și părților anexate, lângă celelalte legi comune și decizii existente, le vom respecta noi înșine și vom impune respectarea lor de către toți fidelii noștri. Astfel, prin puterea și confirmarea prezentei noastre scrisori, le acceptăm, le aprobăm, le confirmăm, le punem în vigoare și le consolidăm. Întocmit în orașul arhiducal, Viena, în Austria, în anul Domnului o mie șapte sute nouăzeci și doi, în a șaisprezecea zi a lunii noiembrie, fiind al patrulea an al domnirii noastre în Imperiul Roman și în ținuturile noastre moștenite.

Francisc, mp Contele Samuil Teleki, mp

Francisc Redly, mp

BIBLIOGRAFIE

Instrumente de lucru. Dicționare.

Degré, Alajos, A Négyeskonyv perjogi anyaga, Budapesta , 1935.

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator Miller, D., București, 2000.

Guțu, George, Dicționar latin-român, București, 1983.

Halmágyi, Stephani de Étfalva, Index Novellarium Articulorum, Diaetalium ab anno 1744 usque annum 1792, Cluj, 1816.

Magyar Törvénykezési Szótár. Felsőbb engedelem mellett, Pesta, 1837.

Renner, Karl, The institutions of private law and their social functions, London, 1949.

Sachelarie, Ovid, Stoicescu, Nicolae, Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, București, 1988.

Suciu, Coriolan, Dicționar Istoric al Localităților din Transilvania, 2 vol., București, 1968.

Voltaire, Philosophical Dictionary, tradus și editat de Theodore Besterman, London, 1972.

Izvoare.

Izvoare inedite.

Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, Registrele Tablei Continue, Protocol Judiciar, II/B, 170/1770.

SJANC, Fond Prefectura Județului Cluj, Protocoale cu procese verbale din Ședințele Scaunului General de Judecată, Protocollum Generale, II/A, 126/ 1731-1761.

SJANC, Fond Prefectura Județului Cluj, Registrele Tablei Continue, Protocol Judiciar, II/B, 164/1765.

SJANC, Fond 4, Comitatul Alba de Sus, 128/II/104/1758.

SJANC, Fond 363, Familia Josika de Vlaha, 19/1758.

Biblioteca Academiei Române Filiala Cluj, Dieta din 1791, Ms. M.S.,17/3.

Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Mss. R. 1027-1028, Alpha et Omega als der…und das ende alter Göttlich.

Biblioteca Academiei Române Filiala Cluj, Ms. Lat 290, Protocollum Diaetale pro anno 1737.

Biblioteca Academiei Române Filiala Cluj, Ms. Lat. 298, Makro Franciscus, Jus Transylvaniae Practicum, 1797.

Izvoare edite.

2.2.1 Izvoare documentare.

Bozac, Ileana, Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser Josephs II. Durch Siebenbügen im Jahre 1773, vol I-II, Cluj-Napoca, 2006, (2007), 2011.

Corpus Juris Hungarici, Magyar törvénytár, 1540-1848 évi Erdélyi törvények, ed. Kolosváry S. Óváry K., Budapest, 1900.

Decreta Regni Mediaevalis Hungariae: The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, 1490–1526, eds. János M. Bak, Péter Banyó, Martyn Rady, Budapest and Idyllwild, CA, 2012.

Documente privind Istoria României, C. Transilvania, vol. IV, (1341-1350), București, 1955.

Documente privitóre la istoria românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. 1 (1199-1345), Bucuresci, 1887.

Emperor Joseph II’s Instructions to all his Government Officials on the Principles of Fulfiling their duty (December 13, 1783) în “From Absolutism to Napoleon”, 1648-1815, edited by William Hagen, volume 2, German History in Documents and Images, German Historical Institute, Washington, DC (www.germanhistorydocs.ghi-dc.org).

Gál, L., Az erdélyi diaeták végzéseinek nyomdokái és a compilata constitutio után költ articulusok kivonatja, 3 vol., Cluj, 1837-1838.

Herlea, Alexandru, Șotropa, Valeriu, Pop, Romul, Nasta, Iuliu, Floca, Ioan N., (ed) Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), Cluj – Napoca, 1997.

Kelemen, Emericus, Institutiones Juris Hungarici Privati, vol I-III, Budae, 1818.

Letters of Joseph II, în "The Pamphleteer", London, XIX, 1822.

Lupaș, Ioan, Documente istorice transilvane, volumul I (1599-1699), Cluj, 1940.

Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae. Erdélyi országgyűlési emlékek, ed. Szilági Sándor, 21 vol., Budapest, 1876-1898.

Pascu, Ștefan, Hanga, Vladimir, Crestomație pentru studiul istoriei Statului și Dreptului RPR, vol. III (Feudalismul II), București, 1963.

Werbőczy, Stephen, The Customary law of the Renowned Kingdom of Hungary in Three Parts 1517, eds & trans. János M. Bak, Péter Banyó and Martyn Rady (=DRMH 5), Budapest & Idyllwild, CA, 2005.

Werbocz, Stephano, Decretum Tripartitum Juris Consuetudinarii Inclity Regni Hungariae, Agriae, 1776.

2.2.2. Izvoare narative

1. Bethlen, Nicolae, Descrierea vieții sale de către el însuși, Cluj-Napoca, 2004.

2. Cserei, Mihály, Históriája 1662-1711, Pesta, 1852.

3. Istoriografie.

3.1. Lucrări generale.

Istoria României, Transilvania, vol I, Cluj-Napoca, 1997.

Barițiu, George, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889.

Bariț, George, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, ediția a doua, coordonatori, academician Ștefan Pascu și profesor doctor. Florin Salvan, Brașov, 1993.

Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în secolul luminilor, București, 1986.

Academia Română, Istoria Romîniei, vol. III, coord. Constantinescu-Iași, P., Condurachi, E., Daicoviciu, C., București, 1964.

Daicoviciu, Constantin, Pascu, Ștefan, Cheresteșiu, Victor, Imreh, Ștefan, Neamțu, Alexandru, Morariu, Tiberiu., coord., Din Istoria Transilvaniei I, Ediția a II-a,:, vol. I, București, 1961.

Evans, R.J.W., Austria, Hungary, and the Habsburgs Central Europe c. 1683-1867, New York, 2006.

Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Hanga, Vladimir, Ceterchi, Ioan, coord., București, 1980.

Academia Română, Istoria romanilor, vol VI. Romanii intre Europa Clasica și Europa Luminilor(1711-1821), Paul Cernovodeanu si Nicolae Edroiu,, coord., Bucuresti, 2002.

Istoria României. Compendiu, coord., Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 2007.

Király, Béla K., Hungary in the late eighteenth Century. The decline of Enlightened Despotism, New York, 1969.

Kishlansky, Mark, Geary, Patrick, O'Brien, Patricia., Civilization in the West, 2-nd Edition, New York, 1995.

Köpeczi, B., ed. gen., Makkai, L., Mócsy, A., Szász, Z., ed., History of Transylvania, vol. II, coord., New York, 2002.

Lukinich, Imre, D. PH, A History of Hungary in Biographical Sketches, Budapest, 1937.

Makkai, László, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946.

Marczali, Henrik, Magyarország története II. József korában, ediția a doua, 2 vol, Budapesta, 1885–1888.

Merriman, John, A History of Modern Europe, from Renaissance to the Present, New York, 1996.

Noble, Thomas F. X., Strauss, Barry S., coord., Western Civilization: The Continuing Experiment, 2-nd ed., New York, 1995.

Pál, Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei Medievale 895-1526, Cluj-Napoca, 2006.

Papacostea, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993.

Pop, Ioan Aurel, Nägler, Thomas, Magyari András, Istoria Transilvaniei, 3 vol, Cluj-Napoca, 2003-2008.

Pop, Ioan-Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV, Cluj-Napoca, 2003.

Prodan, David, Transilvania și iar Transilvania, București, 2002.

Sălăgean, Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, Cluj-Napoca, 2003.

Seton-Watson, R.W. A History of the Romanians from roman times to the completion of Unity, Hamden, 1963.

Wangermann, E., The Austrian Achievement, 1700-1800, London, 1973.

Zöllner, Erich, Istoria Austriei, vol I-II, București, 1997.

3.2. Lucrări speciale.

Andea, Avram, Opțiuni pentru o istorie a administrației, în Sub Semnul lui Clio. Omagiu Academicianului Ștefan Pascu, Cluj, 1974.

Bak, Janos, Crown and Estates, în: „The New Cambridge Medieval History”, vol 7, ed. Christopher Allmand, Cambridge, 1998.

Beales, Derek, Enlightenment and Reform in Eighteen – Century Europe, New-York, 2005.

Beales, Derek, The false Joseph, în "Historical Journal", 18, 1975.

Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, 2007.

Beer, A., Fiedler, J.von., Joseph II. Und Graf Ludwig Cobenzl: Ihr Briefwechsel, vol II, Viena, 1901.

Benkő, Joszef, Transsilvania, sive magnus Transsilvaniae principatus, olim Dacia. Mediterranea dictus orbi mondum satis cognitus, Claudiopolis, 2 vol, 1833.

Bichicean, Gheorghe, Congregațiile generale în Transilvania voievodală, București, 2008.

Idem, Concepții cu privire la originea adunărilor de stări. Parlamentarismul, corporatismul doctrinal și regimul corporativ, în "Annales Universitatis Apulensis", Series Historica, nr. 9/1, 2005.

Brătianu, Gheorghe, Sfatul domnesc și adunarea stărilor în țările românești în cadrul istoriei generale. I. Liniile generale ale problemei, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii istorice, seria III, XXVIII (1946).

Idem, Sfatul domnesc și adunarea stărilor . II. Consiliul feudal și adunarea stărilor în țările Europei apusene, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii istorice, seria III, XXVIII (1946).

Idem, Sfatul domnesc și adunarea stărilor. III. Adunările de stări în țările Europei centrale, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii istorice, seria III,, XXIX (1947).

Idem,, Adunările de stări în Europa și în Țările Române în Evul Mediu, București, 1996.

Idem, Les assemblées d' états en Europe orientale au Moyen Âge et l' influence du régime politique byzantin, ap. "Actes du sixième congrès international d' études byzantines" (Paris 1948), I (1950).

Bulgaru, Maria, Gândirea Iluministă în Moldova: Opinii și Realități, Chișinău, 2001.

Bunea, Augustin, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 pănă la 1764, Blaș, 1902.

Cassier, Ernst, La philosophie des Lumiers, Paris, 1966.

Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2000.

Idem, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Ediția a 2-a, Cluj-Napoca, 2008.

Câmpeanu, Remus, Varga, Attila, Dörner, Anton, În pragul Europei. Instituțiile Transilvaniei în epoca prereformistă, Cluj-Napoca, 2008.

Chindriș, Ioan, Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001.

Clokie, H. McDowall, The origin and the nature of Constitutional Government, London, 1936.

Dan, Mihail P., Un stegar al luptei antiotomane Iancu de Hunedoara, București, 1974.

Davis, W.W. Joseph II: An Imperial Reformer for the Austrian Netherlands, Hague, 1974.

Dinulescu, Constanțiu, Ipostaze ale gândirii politice și diplomatice din Europa premodernă (secolule XVI-XVIII), Târgoviște, 2012.

Dörner, Anton, Reformismul austriac și administrația din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2009.

Idem, Administrația habsburgică a Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (I), în "Buletin informativ al Asociației Istoricilor din Transilvania și Banat", 2, 1994, nr.14.

Idem, Administrația habsburgică a Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (II), în "Buletin informativ al Asociației Istoricilor din Transilvania și Banat", 2, 1994, nr.15, p. 198-205.

Idem, Administrația Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în "Revista Bistriței", 9, 1995.

Idem, Instituțiile centrale ale Transilvaniei în epoca reformismului iosefin, în: Studii de istorie medievală și premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, Avram Andea, editor, Cluj-Napoca, 2003.

Idem, Reformismul austriac și administrația din Transilvania în sec. al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2009.

Drăgan, Ioan, Nobilimea românească din Transilvania 1440-1514, București, 2000.

Dukes, Paul., ed, Russia under Catherine the Great, vol. II., Newtonville, 1977.

Dunn, John, Locke, New York, 1984.

Duțu, Alexandru, Iluminismul sud-est european, Reconsiderarea unei probleme de istorie culturală, în: "Revista de Istorie", 28, 1975, nr. 7.

Eckhardt, Sándor, A francia forradalom eszméi Magyarországon, Budapesta, 1924.

Eckhart, Ferenc, Jog-es alkotmánytörténet, în Bálint Hóman (ed), A magyar történetirás új újtai, Budapesta, 1931.

Elekes, Lajos, Essays de centralisation de l΄État hongrois dans le seconde moitié du XV – e siécle, Budapesta, 1960.

Fehér, Andreea, Sensibilitate și identitate în izvoarele narative maghiare din secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2012.

Felezeu, Călin, Statutul Principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca, 1996.

Feneșan, Cristina, Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei, București, 1997.

Fodor, Romulus Gelu, Constitutional thought and institutions in Medieval Transylvania, în: Martyn Rady și Alexandru Simon, Government and law in medieval Moldavia, Transylvania and Walachia, London, 2013.

Idem, Între legea scrisă și dreptul cutumiar. Aspecte privind aplicarea legii în comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea, în “Marisia Studii și Materiale” XXXII-XXXIII, Târgu-Mureș, 2013.

Gay, Peter, The Enlightenment: An interpretation: The rise of modern paganism, New York, 1977.

Ghișe, Dumitru, Teodor, Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972.

Göllner, Carl, Die ersten Jahrzente unter Habsburggischer Herrschaft 1711-1740, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, ed. C. Göllner, București, 1979.

Gray, Robert W. B., Land Reform and the Hungarian Peasantry c. 1700-1848, teză de doctorat nepublicată, London UCL, 2009.

Herlea, Alexandru, Dieta Transilvaniei în epoca autonomiei (sec. XVI-XVII), în "Studii de drept românesc", 9, nr. 3-4, București, 1997.

Ibbetson, David, Custom in the Tripartitum, în: „Custom and Law in Central Europe”, Editată de Martyn Rady, Cambridge, 2003.

Iluminismul, vol. II, Antologie, Studiu introductiv și note bibliografice de Romul Munteanu, București, 1971.

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria, volumul I-iŭ Până la mișcarea lui Horea (1784), București, 1915.

Israel, Jonathan I., Democratic Enlightenment (Philosophy, Revolution and Human Rights 1750-1790), New York, 2011.

Îndrumător în Arhivele Statului Județul Cluj, coord. Al. Matei, vol. I, București, 1979.

Jakó, Sigismund, Instrucțiuni arhivistice ale oficiilor din Transilvania, în "Revista Arhivelor", I/1958, nr. 1.

Idem, Despre numirea voievozilor Transilvaniei, în "Acta Musei Napocensis", 26-30, II, Cluj-Napoca, 1994.

Kiss, A., Forul dominal din Transilvania, în: "Revista Arhivelor", 12, nr. 2, 1969.

Klima, Helmut, Guvernatorii Transilvaniei (1774-1867), în "Anuarul Institutului de Istorie Națională", IX, 1943-1944, Sibiu, 1944.

Kutschera, Rolf, Landtag und Gubernium in Siebenbürgen, 1688-1869, Köln, Viena, 1985.

Idem, Guvernatorii Transilvaniei 1691-1774, publicat în "Anuarul Institului de Istorie Națională Cluj-Sibiu", vol. IX, 1943.

Locke, John, Al doilea tratat despre guvernământul civil, București, 2011.

Lousse, E., Les origines des assemblées d΄Etats, Revuehistorique du droit français et étranger, 4-e série, XIV, 1935.

Love, Ronald S., The Enlightenment, Westport, 2008.

Lupaș, Ioan, „Suveranitate”transilvană, moldovană și munteană în veacul al XVII-lea, în idem, Studii, Conferințe și Comunicări Istorice, vol IV, Cluj, 1943.

Idem, Fazele istorice în evoluțiunea constituțională a Transilvaniei, în "Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie", X, 1945, Sibiu.

Idem, Individualitatea istorică a Transilvaniei, în: idem, Studii, Conferințe și Comunicări Istorice, Vol. I, București, 1927.

Idem, Mitul „Sacrei Coroane” și problema transilvană, în: idem, Studii, Conferințe și Comunicări Istorice , vol. III, Cluj, 1941.

Idem, Österreich Über Alles. Marele Principat al Transilvaniei potrivnic alipirii la Regatul Ungar. Emigrațiuni în masă peste Carpați în cursul veacului XVIII, în: idem, “Ioan Lupaș (1880-1967) Scrieri Alese, Studii Privind Istoria Modernă”, vol II, București, 2007.

Idem, Realități istorice în Voevodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, în "Anuarul Institutului de Istorie Națională", VII, 1936-1938, București, 1939.

Idem, Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgic în Transilvania, în "Analele Academiei Române". Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom XXV, București, 1943.

Idem, Voevodatul Transilvaniei în seolele XII-XIII, în: idem, Studii, Conferințe și Comunicări Istorice, Vol. II, Cluj, 1940.

Meteș, Ștefan, Din istoria dreptului românesc din Transilvania, în "Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice", 1935-1936, Sec. III, Tom XVII.

Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului, în: În Spirtiul Europei Moderne Administrația și confesiunile din Transilvania în perioada reformismului terezian și iozefin (1740-1790).

Idem, Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004.

Moldovan, Liviu, Tabla Regească din Transilvania, în "Revista Arhivelor", anul 52, vol. XXXVII, nr.2, 1975.

Montesquieu, Despre Spiritul Legilor, București, 1964.

Moore, J., A View of Society and Manners in France, Switzerland and Germany, vol. II, London, 1779.

Müller, Georg, Die Türkenherrschaft in Siebenbürgen. Verfassungsrechtliches Verhältniss Siebenbürgens zur Pforte 1541-1688, Sibiu, 1923.

Idem, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941.

Idem, Die Sächsische Nationsuniversität in Siebenbürgen. Ihre verfassungs und verwaltungsrechtliche Entwicklung. 1224-1876, în “Archiv des Vereins fürSiebebürgische Landeskunde”, vol. XLIV/1928, Tom 2 și 3;

Mureșan, Camil, Iancu de Hunedoara, ed. a II-a, București, 1968.

Nussbächer, Gernot, Die „Sächsische Nationsuniversität” in Siebenbürgen, în Aus Urkundem und Chroniken, vol. IV, Brașov, 1994;

Pascu, Ștefan, Bobâlna, București, 1963.

Idem, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, Cluj-Napoca, 1971-1989.

Peter, László, The Hungarian Diaetalis Tractatus and the Imperial Constitutional Systems: A Comparison, în "Central Europe", 6, 2008.

Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol I, București, 1986.

Idem, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, Vol I-II, București, 1967.

Idem, Problema Iobăgiei în Transilvania 1700-1848, București, 1989.

Idem, Supplex Libellus Valachorum, București, 1967.

Protopopescu, Lucia, Contribuții la Istoria Învățământului din Transilvania 1774-1805, București, 1966.

Radosav, Doru, Arătarea împăratului. Intrările imperiale în Transilvania și Banat, sec XVIII-XIX. Discurs și prezentare, Cluj-Napoca, 2002.

Rady, Martyn, Customary law in Hungary: Courts, Texts and the Tripartitum, manuscris nepublicat.

Idem, The Prologue to Werbőczy’s Tripartitum and its Sources, în: "The English Historical Review", 121, no 490, 2006.

Răduțiu, Aurel, Reorganizarea politico-administrativă a Transilvaniei la 1784. Constituirea comitatului Turda, în „Răscoala lui Horea (1784). Studii și interpretări istorice”, Cluj-Napoca, 1984.

Rousseau, Jean Jacques, Contractul Social, București, 1957.

Idem, Discourse on the origins of Inequality, Indianapolis, 1992.

Idem, Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, București, 1958.

Rus, Vasile, Operarii In Vinea Domini Misionarii Iezuiți în Transilvania, Banat și Partium (1579-1715), vol I, Tablouri istorice și spirituale, Cluj – Napoca, 2007.

Sălăgean, Tudor, Regnum Transilvanum: The Transylvanian congregatio nobilium and its role as a legal community at the end of the thirteenth century, în: Martyn Rady și Alexandru Simon, „Government and law in medieval Moldavia, Transylvania and Walachia”, London, 2013.

Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania și urmările lor în viața socială, Sibiu, 2000.

Someșfălean, Livia, Tabla Continuă, în "Revista Arhivelor", 1, nr. 1-2, Cluj-Napoca, 1995.

Stephenson, Carl, Medieval institutions (Selected Essays), Ithaca, New York, 1954.

Szabo, Franz A. J., Kaunitz and Enlightened absolutism 1753-1780, Ottawa, 1994.

Szijárto, István M., A diéta. A magyar rendek és az országgyuűlés 1708-1792, Budapesta, 2005.

Teodor, Pompiliu, Interferențe Iluministe Europene, Cluj-Napoca, 1984.

The Enlightenment and the romanian society, edited by Pompiliu Teodor, Cluj- Napoca, 1980.

Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg Kormányzat Erdélyben. 1690-1740, Budapesta, 1988.

Idem, Erdély Központy Kormányzata 1540-1690, Budapesta, 1980.

Tuck, R.F., Natural Rights Theories: Their origins and Developement, Cambridge, 1979.

Varga, Endre, Veres, Miklós, Birósági Levéltárak 1526–1869, Budapesta, 1989.

Voivode and Regnum: Transylvania’s Place in the Medieval Kingdom of Hungary, în (ed) László Péter, „Historians and History of Transylvania”, Boulder & New York, 1992.

Weber, Max, Politica, o vocație și o profesie, București, 1992.

Withers, Charles. W. J., Placing the Enlightenment, Chicago, 2007.

Zieglauer, Ferdinand v., Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen zur Zeit Josefs II. Und Leopold II, Viena, 1881.