Singuratea Caz In Procesul de Consiliere

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………… 2

CAPITOLUL I. SINGURĂTATEA-DELIMITĂRI CONCEPTUALE……………………… 4

I.1 Singurătatea. Perioadă scurtă de timp……………………………………………….. 6

I.2 Singurătatea. Perioadă lungă de timp……………………………………………….. 9

I.3 Tipuri și cauze ale singurătății ………………………………………………………… 11

CAPITOLUL II. SINGURĂTATEA ÎN CELE PATRU ETAPE ALE VIEȚII………….. 18

II.1 Patru perspective ale vieții: Copil – Adolescent – Adult – Bătrân…………. 20

II.2 Importanța comunicării și a relaționării cu cei din jur………………………… 23

CAPITOLUL III. SINGURĂTATEA-CAZ ÎN PROCESUL DE CONSILIERE ……….. 27

CAPITOLUL IV. MICROCERCETARE………………………………………………………………..33

IV.1 Scopul general…………………………………………………………………………….33

IV.2 Obiectivele cercetării……………………………………………………………………..34

IV.3 Ipoteza de lucru…………………………………………………………………………….35

IV.4 Lotul experimental………………………………………………………………………..35

IV.5 Metode și tehnici de cercetare………………………………………………………….37

IV.6 Culegerea și analiza datelor…………………………………………………………….42

IV.7 Concluziile microcercetării………………………………………………………………56

CAPITOLUL V. CONCLUZII GENERALE SI RECOMANDĂRI…………………………….59

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………… 61

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………….62

INTRODUCERE

Lucrarea Singurătatea – Alegere lucidă sau constrângere socială pune în discuție problema singurătății în toate cele patru etape ale vieții: copil, adolescent, adult, bătrân. La un moment dat în viață, fiecare individ se simte singur. Fie că este o stare de moment, fie că persistă o perioadă nedeterminată de timp, părțile negative implicate sunt cu mult mai numeroase decât cele benefice. Abordarea îndetaliata a singurătății poate construi drumul pe care o persoană îl parcurge în viața sa, drum compus din experiențe negative și momente de fericire, împlinire. Singurătatea este, de obicei, o stare trecătoare. Cu toate acestea, ea poate acapara viața oricui, transformând-o într-un mediu necunoscut. Comunicarea, dorința de a lega prietenii, de a cunoaște și a explora micile secrete ale vieții devin de domeniul trecutului, iar neliniștea pune amprenta asupra vieții psihice.

Ce înseamnă, de fapt, să fii singur? Această întrebare desparte oamenii în două categorii. Unii spun că singurătatea poate fi benefică trupului și psihicului uman, deoarece oferă posibilitatea de reculegere, de intracomunicare, de cercetare a binelui interior. Există momente în viață când simțim nevoia să ne distanțăm de mediul înconjurător, să privim și să analizăm ceea ce se întâmplă prin prisma propriei noastre judecăți. Alții spun că singurătatea aduce după sine numai durere și alterarea stării de bine. Faptul că necesitatea de a comunica este înfrânată de experiențele nefavorabile din trecut sau chiar de mediul familiar în care o persoană a fost crescută, este primul semn de atenționare în ceea ce privește schimbarea stilului de viață într-unul sănătos . Singurătatea este, așadar, variabilă ca intensitate și trăire.

Teama de singurătate este caracterizată prin factori precum o proiecție a imaginii de sine negative, cum ar fi: nimeni nu mă vrea în viața sa, nu sunt plăcut(ă) de nimeni. Ea devine mult mai intensă decât sentimentul în sine de solitudine. Orice individ poate resimți nevoia de a comunica cu cineva și a nu avea cu cine, însă situația devine tulburătoare atunci când același individ poate întâmpina teama de a nu avea cu cine comunica. Trăirile care însoțesc acest sentiment pot deveni o obișnuință odată cu trecerea timpului, dar nu o garanție pentru liniștea sau regăsirea personală.

,,Este destul de greu de explicat ce înseamnă a fi singur. Singurătatea este, pe de o parte, o stare a persoanei umane, iar pe de altă parte, ea reprezintă un sentiment sufletesc și moral al acesteia care decurge din starea de a fi singur. Eu descopăr, percep starea mea de singurătate, în primul rând în plan formal-extern, prin absența sau prin pierderea relațiilor, a contactelor mele cu celelalte persoane. În egală măsură, eu mă descopăr însingurat în condițiile limitative ale vieții, atunci când sunt privat de libertate, când sufăr, în cazul unei boli grave, cronice sau incurabile, în preajma morții etc. Această însingurare îmi dă sentimentul că sunt abandonat, că sunt lăsat pradă unui destin crud, ostil, pe care nu-l merit”.

CAPITOLUL I

SINGURĂTATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Singurătatea reliefează starea în care o persoană simte profund lipsa comunicării și a relaționării cu cei din jur. Iubirea se regăsește pe un plan îndepărtat, iar izolarea devine caracteristica principală a necunoscutului. Ea poate reprezenta un rezultat al relațiilor slabe cu ceilalți, al unei povești de dragoste eșuate sau neîmplinite, al unei alegeri total lucide, al depresiei sau unei boli de tip psihic sau fizic, dar și al antipatiei pe care o persoană o poate dezvolta față de ceva sau cineva. Pentru a înțelege mai bine problema din spatele singurătății, putem porni de la două premise: prima, ar fi deslușită de faptul că un om poate fi singur pentru că așa își dorește el, iar a doua, de împrejurările care au condus la starea de solitudine a acestuia. Această stare poate fi resimțită, indiferent că cineva se află în mijlocul unei mulțimi, prin neconcordanța dintre prezentul său și tulburările din trecut. Se produce o înstrăinare profundă, exprimarea nemulțumirilor nu își mai face simțită prezența prin vocea tare, ci prin cea intrapersonală, iar dialogul interior nu mai acordă șansa unui răspuns sau a unei explicații.

Singurătatea este o stare complexă. Câteodată ne-o dorim, dar nu știm să o folosim pentru liniștea interioară, alteori nu vrem să o avem aproape nici măcar de gândurile noastre.

Cu toate acestea, societatea ne împinge către dezvoltare permanentă, iar dezvoltarea înseamnă comunicare, relații interumane, o stare de bine în compania semenilor. Ne naștem în urma unei relații dintre două persoane, iar atașamentul și sentimentul unic existent între mamă și copilul său dezvoltă încă de la început dorința de afecțiune și iubire. Singurătatea are ca element principal teama de abandon, lipsa unui sprijin și a unei susțineri, stagnarea evoluției. Fiecare dintre noi are în interiorul său un suflet de copil care își dorește să fie protejat și iubit, tocmai pentru a putea evolua. Momentul în care acest suflet de copil devine independent și consideră că se poate descurca singur în orice situație, poate marca avantajul de a depăși spaimele interioare fără ajutorul celor apropiați.

Există o strânsă legătură între sănătatea mintală și cea fizică, iar singurătatea poate avea un rol important în relația dintre cele două. Pozitivismul în gândire atrage după sine împliniri și sentimente de bine care pot transforma o persoană în ceea ce aspiră să fie. Trăind cu și printre oameni, dezvoltăm aria comunicării care ne leagă de fiecare experiență pe care urmează să o căpătăm. ,,Numai neliniștea este cea care mă determină să mă întreb cine sunt eu. Neliniștea, ca

stare interioară a persoanei mele, mă poate dizolva, dacă nu reușesc să-mi dau răspunsul consolator la întrebarea care mă frământă, împingându-mă la disperare sau chiar la situația extremă, de negare a propriei persoane, întrucât, neputând să văd cine sunt, nu mă pot înțelege, rămânându-mi străin mie”. Păstrând sensul propriei persoane ca ființă, îndepărtăm prăbușirea inevitabilă în golul singurătății, din care este dificil să ieșim fără ajutor. Prezența în lume, identitatea și aspirațiile proprii pot inconfundabil să pună o barieră între a trăi într-o lume pustie și a construi drumul păcii și al iubirii. Trăind într-un cerc din care uneori nu se vrea, alteori nu se poate ieși, naturalul este înlocuit de o formă abstractă de viață. Stabilirea unor conexiuni cu cei din jur împing problemele personale către ei, formând o legătură puternică prin care devin dependenți unii de ceilalți. Singurătatea este tăișul acestei legături și înnodarea firului vieții.

Singurătatea poate fi privită prin două perspective: prima este reprezentată de starea în care se regăsește cel ce trăiește singur, iar cea de-a doua de dorința de a trăi în mod voit astfel, fără a avea vreun scop anume. Cele două situații atrag după sine consecințe diferite, deoarece meditația este benefică oricui, însă odată ce timpul trece și starea persistă, apar sentimentele caracterizate de durere și tristețe. Există diferite tipuri de singurătate: impusă sau aleasă, de liniște sau zbucium interior, izolare sau libertate. A fi singur nu este același lucru cu a te simți singur. Există persoane înconjurate de familie, de prieteni, de cunoștințe, care se simt neînțeleși și goi pe dinăuntru. Cu toate acestea, singurătatea apare uneori ca o adiere de vânt, ca o scăpare într-un mediu în care gândurile redevin clare și inocente, intracomunicarea devenind prietenul cel mai bun al persoanei în cauză.

I.1. Singurătatea – perioadă scurtă de timp

Singurătatea, ca perioadă scurtă de timp, este deseori înțeleasă ca un moment prielnic în care se poate lucra, învăța, gândi sau odihni fără ca cineva să întrerupă aceste activități. În viața majorității dintre noi au existat cu siguranță clipe în care nu ne-am dorit să ne împărtășim anumite gânduri, clipe mai puțin frumoase sau bucurii nemărginite, vise sau secrete. Din acest punct de vedere, putem găsi o complementaritate între singurătate și beneficiile pe care le atrage după sine, bineînțeles dacă starea nu persistă o perioadă îndelungată de timp. Momente de singurătate pot îmbrățișa creativitatea, aceasta fiind considerată un proces mental care atrage asocieri dintre vechi și noi concepte. Putem dezvolta idei nebănuite și putem deschide uși pe care odată le credeam închise. Fiind creativi, ne putem dezvolta dorința de cunoaștere, putem câștiga noi abilități și ne putem evidenția flexibilitatea, originalitatea și elaborarea.

La un moment dat în viață, orice persoană simte nevoia de reculegere, de a da uitării ce a fost dificil, de a reface puzzle-ul vieții lor prin adăugarea unor piese noi și înlăturarea celor ce au contribuit la suferința lor. În astfel de situații, oamenii simt nevoia de a fi singuri, de a petrece un timp doar cu ei înșiși pentru a putea accepta ce a fost și privi mai departe spre viitor. Multe clipe în care nu este nimeni alături fiindcă așa ne dorim sunt mult mai benefice decât dacă ar fi cineva lângă noi care să ne asigure că totul va fi bine. Și dacă nu va fi, singurătatea în care ne liniștim și gândim pe mai departe este cea care ne oferă pacea acompaniată de sentimente de ușurare și seninătate. Deși neplăcerile rămân ascunse într-un colț de suflet, vor fi înlocuite în timp cu amintiri și experiențe plăcute, unice, memorabile.

Este foarte important ca o persoană să aibă și să petreacă timp cu ea însăși. Să intracomunice, să se înțeleagă pe sine, să se accepte și să își dorească mai mult decât crede că poate.

,,Este din ce în ce mai clar pentru tot mai mulți dintre noi că relațiile interumane răspund unor trebuințe fundamentale. Ele ne satisfac aceste nevoi și ne ajută să fim sănătoși, să ne menținem echilibrul interior, să acționăm, să sperăm, să aspirăm, să credem”.

Singurătatea, ca perioadă scurtă de timp, se regăsește în intracomunicare, adică procesul de comunicare la nivelul sinelui. Felul în care ne vedem pe noi înșine, cum gândim, cum simțim este în strânsă relație cu gradul de singurătate în care ne regăsim. Fiecare persoană simte nevoia de a rămâne un timp doar cu sine, de a dezvolta părerile asupra vieții lui atât interioare, cât și exterioare, de a revizui comportamente și atitudini de care nu e sigur sau nu a fost mândru cândva, de a se cunoaște mai bine înainte de a încerca o apropiere de cei din exterior. Descărcarea emoțională poate distruge nevoia de singurătate, accesând dorința de apropiere de ceilalți. Uneori, chiar și singurătatea pe termen scurt poate dăuna, în condițiile în care o persoană intracomunică, se descoperă din ce în ce mai mult pe sine și realizează că nu este așa cum și-ar fi dorit. Căutarea sinelui este un proces ideal, însă singurătatea poate deveni periculoasă dacă această căutare se întinde pe trepte din ce în ce mai înalte. Adevărata identitate a unui om este reprezentată de ceea ce este. De multe ori, această identitate se află într-un oarecare conflict cu limitele impuse de lumea înconjurătoare.

Viața este compusă din prezența umanității, iar condiția existenței este strâns legată de relațiile de comuniune pe care le stabilim unii cu alții. Singurătatea nu face decât să împiedice dezvoltarea acestor relații prin care devenim de multe ori dependenți și inseparabili. Întotdeauna va exista un moment marcant ce va declanșa starea de solitudine. Starea de tristețe sau apăsare va prelua controlul întregii ființe și multe întrebări legate de viață, de destin, de puterea de a trece peste toate nu vor întârzia să apară. Un scop pierdut poate fi ușor regăsit, în special dacă această stare nu persistă decât o perioadă scurtă de timp. Când tristețea bate la ușă, o putem transforma în arta recunoașterii de sine. Persoanele care aleg să petreacă timp doar cu ele însele sunt acelea care dobândesc curajul de a trata stări de plictiseală și monotonie prin evidențierea fiecărei clipe petrecute doar cu sinele. Odată ce ajung să se cunoască, vor ști ce pot și ce nu pot realiza, ce trebuie să contureze în ce privește comportamentul lor, dar vor experimenta și momente ce poate credeau că nu vor putea duce la bun sfârșit niciodată. O excursie în singurătate, însoțit doar de vreo două cărți, un jurnal și un creion pot fi prietenii ideali pentru o zi împlinită. Totodată, chiar dacă nu este nimeni în jur care să spună o părere sau să se implice, nu trebuie să ne uităm niciodată pe noi. Continuăm să gătim ca și când vom avea musafiri speciali, ne aranjăm și avem grijă de noi din toate punctele de vedere, fiindcă nu se știe niciodată cine ne va observa din întuneric.

,,Omul nu este numai persoană. El este și personaj. Omul este personajul la care se referă ceilalți, în absența lui, după cum, în egală măsură, el este propriul său personaj, atunci când se referă sau când relatează despre cum sau despre ceea ce era el în trecut, în alte împrejurări, diferite de cele actuale. Personajul este persoana care a fost sau care va fi. El readuce persoana din trecut în prezent sau proiectează persoana actuală în viitor”. Respectul de sine și sistemul comportamental dobândesc o înflorire atunci când singurătatea devine un partener în clipele de deznădejde. Oricine are nevoie de câteva momente, ore sau zile în care să își pună ideile în ordine, în care să se regăsească pe sine. Clipe în care să nu ceară sfaturi, să nu i se ofere alternative, să nu fie judecat sau lăudat. Nu întotdeauna compania celor din jur poate fi benefică, tocmai de aceea răgazul de a petrece un timp numai cu sinele devine, la un moment dat, în viață, o reușită în dezvoltarea personală.

Timpul dedicat în întregime gândurilor apăsătoare ajută la reliefarea comportamentelor nedorite, dar și la sintetizarea elementelor importante vieții celui implicat. Persoana oricăruia dintre noi nu este mereu aceeași, ci se poate modifica după diferite aspecte, în funcție de dispoziția apărută în urma unor situații imprevizibile. Interesele se pot schimba din cauza circumstanțelor vieții. De aceea, sensul trebuie mereu urmărit sau găsit.

În mod firesc, pericolele și obstacolele se ocolesc, însă atunci când evitarea lor nu este posibilă, se apelează la momente de singurătate în care o persoană poate conștientiza mult mai bine care este traseul următor. Prin procedeul de a rămâne pentru un timp cu sinele, neliniștea interioară și crizele de ordin sufletesc, moral și spiritual pot găsi mai ușor alinare și rezolvare. ,,Dezvoltarea personală implică deschidere spre experiențe noi, sentimentul de valorizare a potențialului propriu, capacitatea de autoreflexie, percepția schimbărilor de sine pozitive, eficiență, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei”.

€ Singurătatea are și beneficii, deoarece deține cartea supremă a liniștii interioare. Cu ajutorul său, putem gândi limpede, putem trasa o ordine imaginară în sufletul și experiențele noastre, putem vedea mai bine ce avem de făcut în continuare. Ca perioadă scurtă de timp, ea poate însemna o metodă excelentă de regăsire a sinelui și de perfecționare a acestuia.

I.2. Singurătatea – perioadă lungă de timp

Singurătatea, ca perioada lungă de timp, transmite un mesaj îngrijorător, din cauza faptului că nu există un termen exact care să poată încheia acest moment. Efectele negative pun amprenta asupra stărilor precum depresiile, afectarea respectului de sine, coborârea pe plan profesional, pierderea totală a încrederii față de persoanele din jur. Este un obstacol în calea fericirii și a împlinirii, un impediment care pentru o ființă socială poate deveni o problemă gravă, greu de vindecat. Bariera trasă în calea dezvoltării personale și implicit profesionale riscă să devină, în timp, strâns agățată de obișnuință și resemnare. Apare subit atitudinea de evitare.

,,Atitudinea de evitare reprezintă un proces psihologic și moral foarte complex. Ea ține, pe de o parte, de instinctul de conservare, ca trăsătură înnăscută, funciară, a ființei mele, iar pe de altă parte, este legată de nivelul meu de educație, de instruire și cultură, care-mi oferă capacitatea de a evalua situațiile vieții, de a anticipa atitudinile celorlalte persoane față de mine, acțiunile lor posibile, imediate sau îndepărtate”.

Sentimentul de singurătate poate proveni din prudența cu care o persoană tratează experiențele și evenimentele propriei vieți, acțiuni ce au condus poate către eșec sau dezamăgire. Apare dorința de evitare a conflictelor și a stărilor de tensiune care pot modifica relațiile dintre două sau mai multe persoane. Latura morală a unui conflict denotă o schimbare majoră a atitudinii, iar repulsia și dorința de respingere iau locul necesității de a socializa și a evita orice conduită violentă. Astfel, starea de bine rezultată în urma unor mici escapade cu sinele, în care cunoașterea intrapersonală primează, este treptat înlocuită de tristețe, de obișnuința de a sta în singurătate, de a nu comunica, de a nu mai experimenta. Toate aceste elemente conduc către dispariția relațiilor pozitive cu cei din jur, dar și către îndepărtarea dorinței de dezvoltare personală. Calitatea vieții este asigurată de dimensiuni fizice, psihice, sociale, comportamentale, economice și independente. În ceea ce privește dimensiunea socială, accentul este pus pe relațiile interpersonale, deschise către multă comunicare, dar și către diferite roluri. În momentul în care vorbim despre starea de bine, îndepărtăm termenul lung în care o persoană ar înceta să mai aibă hobby-uri, ar înlătura reacțiile emoționale firești, ar uita de cei din jur și nu ar mai dori să creeze relații prin care să funcționeze cognitiv și social. Sănătatea este strâns legată de bunăstarea fizică, socială și mentală. Echilibrul dintre o persoană și mediul în care se află este complementar cu cel dintre dorința de rezolvare a problemelor și cunoașterea de sine. Dacă pentru o persoană singurătatea pe termen lung este ceva normal, înseamnă că acesta își notează gândurile și comportamentul în afara convingerilor exterioare. Relațiile interpersonale și suportul social pot influența în mare parte viața unui om. Ele creează un mediu ce implică gândirea, limbajul și dezvoltarea fizică și psihică optimă. Persoanele care aleg să trăiască în singurătate riscă să devină depresive, să reducă vizibil stima de sine și să înlăture dorința de afecțiune. Comunicând și interacționând, învățăm să trăim în comunitate, să lucrăm împreună cu cei din jurul nostru, să ne ajutăm pe noi înșine, dar și pe cei de lângă noi. Respectul, încrederea, reciprocitatea sunt câțiva factori care construiesc o lume mai bună în care putem descoperi percepții diferite și un suport social de neînlăturat.

Singurătatea pe termen lung poate avea diferite cauze. Printre cele mai cunoscute se numără pierderea unei persoane apropiate (destabilizarea relației, deces). Dacă devine, pe parcurs, o stare permanentă, intervine tendința de retragere într-o carapace de unde se poate observa cu ușurință lumea exterioară, diferitele comportamente sau tipuri de personalitate înconjurătoare. Reflectarea asupra propriei existențe va fi întotdeauna un lucru benefic, însă trecerea îndelungată a timpului în care o persoană se închide în propriul sine poate crea stări de disconfort atât de ordin psihic, cât și fizic. Odată cu încetarea socializării, împărtășirea diverselor opinii și traiul în comun, se sting cu ușurință atât empatia, cât și dorința de a cunoaște în permanență lucruri și oameni noi, cu ajutorul cărora viața capătă un sens demn de urmat. În momentul în care o persoană este retrasă, va fi dificil pentru aceasta să stabilească legături și noi obiective pentru viitor. Cu toții avem momente în care ne dorim să fim singuri pentru câteva clipe, pentru a reuși să punem în ordine gândurile și perspectivele noastre. Important este să depășim aceste momente de necesitate a singurătății cât mai repede, deoarece dacă timpul devine din ce în ce mai îndelungat, vom căpăta o aură a auto-apărării prin care totul din exterior va părea opusul gândirii și al firii noastre.

Odată instalată, singurătatea devine sprijinul necunoscut care va părea a fi necesitatea supremă, însă odată cu trecerea timpului, ea schimbă modul de gândire, comportamentul și evoluția omului pe plan social și personal. Atunci când intervin probleme sau situații necunoscute, singurătatea nu va face decât să aprofundeze gravitatea evenimentelor. Total antitetic este însă ajutorul pe care o persoană îl poate primi de la cineva apropiat, care prin experiență proprie va oferi un suport bazat pe cunoștințe proprii.

,,E vorba de procesul devenirii ca persoană, în care începi să te depărtezi de împlinirea așteptărilor altora, să te asculți pe tine, să te accepți așa cum ești, să ai încredere tot mai mare în organismul tău, să înțelegi cum arată lumea ta interioară și apoi să-ți dai voie să-l înțelegi pe celălalt fără să vii imediat cu o judecată sau o evaluare. Să fii deschis la experiențe noi, să ajungi protagonistul și observatorul procesului vieții tale”. Este foarte important să legăm relații cu cei din jurul nostru, deoarece conștiința morală a celui care dorește să ofere și să facă bine va alina tristețea celui ce a rămas prins în capcana singurătății. Ea reprezintă o dificultate care conduce către crize închise ale vieții, marcând incapacitatea descărcării afective și înlăturarea nevoii de apropiere față de ceilalți indivizi.

I.3. Tipuri și cauze ale singurătății

De obicei, situațiile care declanșează apariția sentimentului singurătății au rădăcini fie în trecut, fie în prezent. Evenimente importante pot spori intensitatea durerii și pot schimba viața unei persoane pentru totdeauna. Singurătatea, prin cele trei tipuri care o caracterizează: fizică, psihică și spirituală, poate declanșa apariția uitării de sine, prin care tot ceea ce ne înconjoară devine o amintire parcă de tot uitată.

Singurătatea fizică nu este resimțită în totalitate la începutul existenței ca om. Odată cu trecerea timpului, ea începe să lase anumite urme în viața oricui, determinând sentimentul unic de goliciune a sufletului. Persoanele vârstnice sunt cele care resimt cel mai mult acest tip de singurătate, deoarece dorințele pe care le-au adunat în trecut suferă acum modificări, planurile se schimbă în totalitate, iar dezorientarea devine în viața lor o normalitate. Ei simt profund singurătatea deoarece lucrurile pe care le făceau și treburile pe care le aveau acum nu mai există, și încep a considera că nu mai au nimic din ce aveau când erau tineri. Astfel, intervine singurătatea fizică, palpabilă, în care nimic din ce era real în trecut nu mai poate fi atins acum, în prezent. Ea poate fi privită și ca un scop de a păstra și construi o lume plină de relații, de a lupta atunci când totul pare pierdut, de a depăși pragul incertitudinii și al necunoașterii.

În unele momente de singurătate fizică, încercăm să depășim totul prin a deschide televizorul, prin jocuri pe calculator sau navigare pe internet, prin a viziona filme la cinematograf sau a întâlni prieteni în diferite localuri. Momentele în care nu reușim să facem aceste lucruri par interminabile și oferă o stare de disconfort care persistă până în momentul restabilirii nevoilor noastre.

Singurătatea psihică, sau altfel numită sufletească, reprezintă un înveliș exterior în care se găsesc informații și evenimente din trecut, prezentul dobândind un scop neclar, acela de a trăi momentul fără a pune preț pe ceea ce se întâmplă. Spontaneitatea idelor dispare, deoarece atunci când dorim să spunem ceva ne amintim din trecut experiențe asemănătoare și tragem concluzia pe care am luat-o atunci, fără a face comparații sau fără a gândi pe moment. Acest tip de singurătate nu este specifică unei anumite categorii de vârstă, însă persoanele vârstnice sunt mai predispuse, deoarece activitatea lor fizică este una mai relaxată decât a celor tineri. Pentru a înțelege și a putea trece peste această singurătate, trebuie ca golul existențial format în suflet să fie înlocuit cu dorințe de înnoire, de acceptare a unor noi experiențe, de înțelegere a vieții ca o continuă și permanentă mișcare și transformare, și în special de adaptare la modificările pe care corpul le poate suferi din punct de vedere biologic și psihologic. În momentul în care se va produce acceptarea, noi energii pozitive vor acapara întreaga ființă și vor acorda speranță și inițiative de reînnoire permanente.

Singurătatea spirituală reprezintă absența contactului cu Spiritul ce se regăsește în fiecare dintre noi. În momentul actual, mediul în care trăim este unul în care se pune mare accent pe valorile materiale, unul în care oamenii au dorințe, ambiții, luptă intens pentru ceea ce își doresc și, uneori, uită de partea spirituală, care stă retrasă și parcă așteaptă puțină atenție. Cu toate acestea, în momente de cumpănă, omul apelează la această zonă, deoarece este singura care îl liniștește și îi oferă speranță pentru ceea ce va urma. Ea reprezintă înțelepciune și adevăr, și se regăsește mereu acolo când o căutăm, deși noi uneori uităm de ea. Spiritualitatea împinge omul către adevărul suprem, iar adevăratele valori precum viața, lumina, iubirea și creația nu pot fi înțelese cu adevărat decât prin întâmpinarea lor în lucrurile cotidiene ale vieții. Orice tip de singurătate ne poate afecta într-un mod dureros, însă ele uneori pot ajunge să fie și o necesitate într-un anumit moment din viață. Poate ajuta la atingerea liniștii demult dorite, la cunoaștere și maturizare, devenind o aspră prietenă care fie va transforma momentul dificil într-o experiență ale cărei învățături nu vor fi uitate niciodată, fie va naște frustrări și decăderi, creând o viață plină de tristețe și amărăciune.

O cauză foarte des întâlnită care declanșează sentimentul de singurătate este reprezentată de pierderea cuiva drag prin moarte. Aceasta lasă un gol foarte mare în sufletul celui din a cărui viață a făcut parte, mai ales dacă cel dintâi a însemnat ceva important în viața celui din urmă. Apar astfel sentimente de inutilitate, și dorința de a ajuta și de a îl putea readuce la viață pe cel drag devine o obsesie care reușește să îl înstrăineze de mediul social înconjurător. Conștientizarea faptului că toate obiceiurile, discuțiile și clipele petrecute alături de cel decedat nu vor mai reapărea niciodată implică dorința de înstrăinare și izolare. ,,Putem vedea în moarte, dincolo de aspectul perisabilului, o concluzie a vieții? Mulți filozofi moraliști au dat un răspuns afirmativ. Moartea celor apropiați este, dincolo de emoție, un îndemn la reflecție, un prilej de întoarcere către noi înșine, care ne îndeamnă să medităm asupra vieții, în general, și asupra propriei vieți, în special”.

O altă cauză este caracterizată de divorț, separare sau eșuarea în a găsi partenerul potrivit de viață. Divorțul atrage după sine sentimentul de singurătate, de eșec pe plan sentimental, personal. În aceste situații, cei care suferă foarte mult sunt chiar copiii, deoarece riscă să se simtă singuri la rândul lor atunci când vor crește. Ei trec printr-o perioada dificilă, total antitetică modului de viață cu care s-au obișnuit. Nu mai văd doi părinți zilnic, ci unul singur. ,,Oamenii, cei mai mulți, nu se mulțumesc cu relații superficiale, ocazionale, instituționale. Ei au nevoie de raporturi stabile, în care să aibă încredere și să se implice deplin. Cele mai profunde relații interpersonale în care se angajează ființele umane sunt prietenia și dragostea”. Se simt pierduți și caută alinare în amintirile pe care le-au strâns cu familia, amintiri menținute vii zi de zi. Cei care își caută un partener de viață devin agitați și consideră că sunt neînțeleși. Se întâmplă deseori să fie întrebați de ce nu își caută pe cineva cu care să își poată întemeia o familie, întrebare care îi transformă în persoane al căror mecanism de apărare devine chiar singurătatea. La fel se întâmplă și în cazul părinților divorțați, sau fără un partener stabil. Ei își cresc copiii cu dificultate și nu mai simt bucurie în fiecare acțiune întreprinsă de aceștia, decât dacă au pe cineva cu care să împărtășească aceste evenimente.

Persoanele în vârstă se simt deseori singure. Deși familia este mereu acolo lângă ei, vârstnicii trec printr-o perioadă dificilă a vieții, perioadă în care primesc vizite mai mult în weekend-uri, zile în care poate nu mai reușesc să facă tot ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă.

Se produce o schimbare care, pentru unii, este declanșatoare a sentimentului de singurătate și lipsa înțelegerii de către cei din jur. Deloc complementară este situația în care mulți tineri aleg să își petreacă timpul singuri, făcând diferite activități precum a se uita la televizor, a sta ore în șir în fața calculatoarelor, devenind astfel o parte importantă a vieții lor. Nu mai pun preț pe socializare, iar mediul exterior nu mai reprezintă o provocare.

Comunicarea rece reprezintă o altă cauza a singurătății. Din nefericire, se pune accentul pe comunicarea prin intermediul internetului, a sms-urilor sau alte rețele de socializare. Eforturile și dorința de a vedea o persoană sunt înlăturate încetul cu încetul de comoditatea de a vorbi la distanță, iar unii oameni găsesc o normalitate în acest fapt, izolandu-se și uitând să mai zâmbească, să comunice și să transmită anumite mesaje în mod personal. Tulburările depresive survenite în urma diferitelor evenimente ce pot avea loc în viața unei persoane induc înlăturarea interesului față de diferitele activități și de consecințele interesante și plăcute ale acestora, modificări vizibile ale fizicului din cauza pierderii energiei și a oboselii interioare și sentimente puternice de vinovăție conduse poate chiar către gânduri suicidare. În momentul în care o persoană consideră că nu este bună de nimic, că tot răul din jur este provocat de ea, că toate experiențele trăite au fost în zadar și că viitorul va fi unul însoțit de amăgire și tristețe, singurătatea va ocupa locul principal prin tendințe negative de îndepărtare și apariția deprimării de durată. O persoană depresivă va alege să stea singură, deoarece toate gândurile se îndreaptă către drumuri în care speranța, energia și comunicarea pornesc separat către ținte necunoscute.

,,A fi singur, a duce o existență singulară și izolată sfârșește prin a te însingura, golindu-te interior. Ajungi să pierzi sensul propriei persoane și pe cel al existenței. Totul devine absurd, de neînțeles. Viața nu mai are nici un sens. În locul elanului vital apare neliniștea, care dezorganizează persoana și existența acesteia”. Privind totul cu pesimism, oamenii care vin în ajutor cu sfaturi sau cu vorbe bune și pozitive nu își mai au locul lângă cel ce a ales să fie singur. El va considera că tot ceea ce i se spune este în zadar, iar lumea în care și-a creat noua existență este de fapt realitatea în care trăiește.

Depresia poate afecta pe oricine, însă este foarte des întâlnită la persoanele ce dețin probleme medicale. Aceștia întâmpină o stare în care atât fizicul, cât și psihicul suferă modificări considerabile, intră în depresie și decid să se îndepărteze de familie și prieteni. Singurătatea acaparează întreaga ființă și conduce la pierderea încrederii în sine și interiorizarea permanentă. Scăderea stimei de sine, îndepărtarea obiectivelor pe termen lung și lipsa propriei valori nu vor face decât să transforme o viață într-un sistem închis din care eliberarea va fi din ce în ce mai dificilă. Persoanele depresive sunt, de obicei, singure deoarece își formează propria lume în care tiparul gândirii nu seamănă deloc cu cel al apropiaților. Există o strânsă legătură între starea depresivă și tendințele negative, complementaritate ce duce către interpretarea eronată a concepției despre sine și despre mediul înconjurător. Aceste simptome conduc, de obicei, la diminuarea activităților și la menținerea unei stări de solitudine, în care sentimentul de reușită sau plăcerea unei conversații cu o altă persoană nu își mai au rostul. Trăim pentru a explora, pentru a comunica și a ne dezvolta personal și profesional. Intercomunicarea are rolul de a împreuna experiențele și cunoștințele și de a culege mai apoi roadele cunoașterii. Iubirea și empatia sunt elementele care dezvoltă orice tip de relație și tot ele împiedică stagnarea pe drumul singurătății. Depresia duce către tăcere, iar tăcerea alimentează singurătatea, sporind spațiul gol al sufletului. Dezechilibrul provocat de traume sau stres continuu depășește faza de indispoziție de moment, transformând pe cei care întâmpină această problemă în persoane singure cu percepții greșite legate de propria viață, dar și de mediul înconjurător. Goliciunea interioară devine un strigăt de ajutor pentru cei din jur, însă singurătatea pune o piedică în calea diagnosticării și a rezolvării problemei. ,,Atât perceperea, cât și interpretarea și memoria evenimentelor pot avea tendințe negative, astfel încât oamenii deprimați sunt mai înclinați să observe informațiile care corespund cu concepția lor negativă, tind să interpreteze orice informație în mod negativ și tind să-și amintească evenimentele negative.

De obicei, evenimentele negative sunt atribuite factorilor stabili, globali și interni și se consideră că au consecințe și implicații de durată în privința stimei față de sine”.

O altă cauză a apariției singurătății este timiditatea. Ea poate fi înțeleasă ca un complex de inferioritate, în care o persoană nu mai are încredere în sine, în forțele proprii, comunică greu și are tendința de a se separa de cei din jur, devenind astfel vulnerabilă. Timiditatea poate apărea ca rezultat al modelelor eronate observate într-o familie. Astfel, imaginea mamei reprezintă feminitate și comportament specific, iar a tatălui masculinitate și tot ce înseamnă ea. Imaginile pe care părinții le transmit copiilor prin propria persoană se întipăresc în mintea lor, formând diferite tipuri de comportament. Aceastea cuprind forme de manifestare pozitive sau negative, cum ar fi și timiditatea.

Timiditatea distruge relațiile sociale. În momentul în care neliniștea ia locul relaxării, subiectele de discuție capătă o nuanță neobișnuită de izolare în sine. Aceasta îndepărtează dorința de a comunica și de a avea în jur oameni cu care să se poată iniția conversații, dobândind o atitudine pasivă și tendința către pesimism. Persoanele timide simt o nesiguranță față de cei din jur și aleg singurătatea ca răspuns al problemei lor pentru a nu intra în conflicte, ci a le rezolva în tăcere. Diferența dintre o persoană timidă și una care nu a întâmpinat această problemă este legată de fluxul vorbirii. Singurătatea în care se simt mult mai în siguranță înlătură tendința de socializare, fapt pentru care este posibil ca cei din jur să își formeze o imagine eronată, alegând înlocuirea simpatiei și a înțelegerii cu un comportament nefast. Relația dintre timiditate și singurătate este una foarte strânsă, din cauza îndepărtării dorinței de comunicare și companie. O persoană timidă crede că dacă se implică într-o discuție cu cineva, părerile îi vor fi respinse și va fi exclusă din acea conversație. Acest lucru duce la înstrăinare și la improbabilitatea de a lega noi prietenii. Alienarea în singurătate poate cauza probleme de ordin psihic și comportamental, iar întreaga experiență anterioară se poate transforma într-un nou început nedorit. Timiditatea poate fi privită și din punct de vedere al unui disconfort determinat de inhibițiile față de relațiile interpersonale, lucru care afectează îndeplinirea scopurilor pe plan personal și profesional. Se manifestă ca o preocupare excesivă a propriilor gânduri, înlăturând realitatea înconjurătoare. Pe plan cognitiv, se formează idei negative despre propria ființă, creând complexul de inferioritate față de ceilalți. Pe plan fiziologic, apar modificări caracterizate de bătăi accelerate ale inimii, transpirație excesivă și senzații de amețeală. Pe plan comportamental, inhibiția condusă de cele mai multe ori de scăderea tonalității și gesticulația redusă derulează imaginea solitară antitetică normalității. Planul afectiv prin care anxietatea, rușinea și stima de sine scăzută conduc comportamentul timidului formează neadaptarea socială și provoacă astfel dorința de închidere în sine, de izolare și înstrăinare. Timiditatea alege singurătatea ca mod de a supraviețui. Dificultatea în a închega prietenii sau relații sociale funcționează pe baza evitării contactului vizual, iar ramura protectoare are ca valoare principală precauția eului fiecărei persoane în parte.

CAPITOLUL II

SINGURĂTATEA ÎN CELE PATRU ETAPE ALE VIEȚII

Omul reprezintă o etapă în ceea ce înseamnă evoluția vieții. Dorește să afle în permanență răspunsuri, să găsească adevăruri, să cunoască cât mai multe despre perioadele prin care trece. Se întreabă de multe ori cine este cu adevărat, unde se află, de ce trece prin anumite experiențe și cum va reuși să le depășească. Răspunsurile pot părea diferite, însă cu siguranță dețin un nucleu asemănător despre cine au fost și cine au ajuns să fie astăzi. Procesul cunoașterii de sine este îndrumat de conștientizarea traseului care urmează să fie parcurs, dar și de trecerea mentală prin trecutul apus. Ne naștem, creștem, murim. Printre aceste trei elemente importante pe care le parcurgem, întâmpinăm acțiuni precum faptul că iubim, urâm, mințim, ne maturizăm, suferim, râdem într-un mod autentic fiecăruia dintre noi. Misiunea generală a omului în viața sa este alcătuită din dezvoltarea sa spirituală și sarcina socială. Astfel, așa cum trupul se schimbă odată cu trecerea timpului, așa sufletul parcurge un traseu dificil în care se formează, întâmpinând atât clipe de fericire supremă, cât și momente de tristețe și durere neimaginabile. La vârsta de 18 ani, se dorește înțelegerea lumii și a propriei persoane, la vârsta de 33 de ani se vrea descoperirea propriului eu, iar la vârsta de 54 ani se intenționează urmărirea sensului vieții.

Viața omului este compusă din trei mari perioade, și anume dezvoltarea trupească, care este determinată de copilărie (0-14 ani), adolescență (14-18 ani) și tinerețe 1 (18-21 ani), dezvoltarea sufletească alcătuită din tinerețe 2 (21-35 ani) și maturitate (35-56 ani) și dezvoltarea spirituală reprezentată de bătrânețe (56 ani-moarte). Firul vieții omenești este guvernat de perioade fără capete cronologice fixe, care diferă de la individ la individ în funcție de condițiile socio-ambientale ale acestuia. Etapele prin care o persoană trece începând cu nașterea sa și terminând cu decesul pot fi denumite astfel: copilăria-dezvoltarea trupului, tinerețea-dezvoltarea sufletească, maturitatea-dezvoltarea eului și bătrânețea-dezvoltare spirituală. În momentul în care nu suportă să afle adevărul, oamenii fie se retrag, fie se comportă inconștient, numai pentru a reuși să treacă peste necunoscut.

Viața, împărțită în patru etape importante care caracterizează copiii, adolescenții, adulții și bătrânii, deschide porți nebănuite prin care trimite cunoștințe vaste reprezentative fiecărei perioade. Acestea fie sunt modelate de fiecare individ în parte, fie sunt greșit interpretate. Ne naștem cu o misiune importantă, iar viața oferă pe parcurs instrumentele necesare îndeplinirii acesteia cu succes. Talentele și calitățile, oamenii din jur și comunicarea sunt elementele cheie în reușita oricui, iar dorința de a le împărtăși pe mai departe conferă vieții mulțumirea deplină.

Din nefericire, fiecare etapă a vieții este diferită de la caz la caz. Voința de a ajunge în punctul cel mai înalt nu coincide mereu cu realitatea finală. Concepțiile sunt diferite, iar viața poate avea o multitudine de înțelesuri și interpretări, așa cum poate avea diferite destinații și orizonturi. Viața înseamnă bucurie, iubire și dăruire. Provocările pe care fie le alegem de bunăvoie, fie suntem nevoiți să le întâmpinăm, au puterea de a ne determina destinul. Nu depinde numai de cum este construit traseul, ci și de oamenii întâlniți și alegerile înțelepte luate sau nu. Câteva momente de singurătate pot avea un succes sigur în luarea unei decizii corecte, iar intracomunicarea nu face decât să întărească relația dintre o persoană și sinele, acordând încredere în propriul eu.

Copiii, adolescenții, adulții, dar și bătrânii ating punctul în care simt nevoia să aleagă singuri, să își pună gândurile și ideile în ordine, să petreacă timp cu ei înșiși. Acest timp este unul constructiv, deoarece a te cunoaște pe ține însuți înseamnă a ști cine ești, ce îți dorești și unde vrei să ajungi. Recunoașterea propriilor sentimente și abilitatea de a le diferenția conduc existența la un alt nivel, un loc în care abilitatea de a alege ce este bun pentru propria persoană și-a îndeplinit scopul. Cunoașterea propriei ființe atrage după sine bunăstarea, iar cea din urmă este alcătuită din mecanisme ce reușesc a guverna gândirea și a o îndrepta către fericire. Singurătatea devine un impediment în construirea împlinirii, deoarece ea este asociată durerii, neliniștii și stimei de sine scăzute. Singurătatea este, totodată, și un fenomen universal, deoarece poate apărea în viața fiecărui om, indiferent că acest lucru se întâmplă în copilărie, tinerețe sau bătrânețe. Lipsa persoanelor din jur se explică prin evenimentele ce conduc la dorința de închidere și izolare în sine, fără excepții de vârstă sau cultură. Aceste sentimente pot apărea înainte sau după nașterea unui copil, după căsătorie sau după un deces, adică pot marca fiecare etapă a vieții unui om, chiar dacă acesta nu s-ar fi gândit niciodată că va trece printr-o situație asemănătoare. Unii filozofi priveau singurătatea ca o esență a vieții, deoarece fiecare persoană se naște singură, trece prin viață singură și moare tot singură. Cu toate acestea, ea îndepărtează bucuria și liniștea interioară, transmițând semnale de durere care pot conduce la afecțiuni grave de ordin fizic sau psihic.

II.1. Patru perspective ale vieții: Copil – Adolescent – Adult – Bătrân

Interacțiunea cu cei din jur a reprezentat dintotdeauna o regulă esențială în viața unui om. Relațiile pe care le întreprindem cu cei din jur sunt necesare, vitale mai bine spus, pentru efectuarea unei dezvoltări normale. ,,Dacă fiecare persoană este unică și irepetabilă, rezultă în mod clar că fiecare experiență este expresia acestei unicități, ea având caracter de originalitate. Având în vedere originalitatea persoanei umane, se poate constata că fiecare individ are un fel unic de a fi; mai exact, se poate spune că fiecare persoană are stilul ei personal, pe care-l vedem în modul de gândire, de acțiune, de conduită”.

Pentru început, suntem copii. Copiii au nevoie de relații stabile cu părinții lor, deoarece existența lor depinde întru totul de acest factor. O bună legătură cu familia este primul pas în împiedicarea unei slabe calități a comunicării și relațiilor interpersonale. Părinții care dăruiesc copiilor tainele unor relații de calitate vor câștiga ființe puternice, însă cei care acordă o minimă importanță creșterii și educării copiilor îi vor transforma în oameni slabi, temători, neîncrezători în propriile forțe. Odată cu trecerea timpului și pe măsură ce copiii cresc, aceștia fie își doresc din ce în ce mai mult să cunoască oameni noi, să socializeze și să își facă prieteni de pretutindeni, ori se izolează din cauza relației din trecut cu părinții. Dacă aceștia l-au dominat amintindu-le mereu numai ce nu au voie să facă, ei vor fi introvertiți și vor dori să trăiască mai mult în singurătate, considerând că și cei din jur vor adopta același comportament față de ei. Dacă părinții folosesc o atitudine echilibrată, care să îl învețe pe copil să se ferească de anumite lucruri, dar să îmbrățișeze pe altele pozitive, atunci ei vor continua și în viitor să își dorească prietenii, în care să lege strânse relații fără a le fi teamă de ele. Cei care se tem de închegarea unor noi relații fac acest lucru din cauza formării unei imagini greșite încă din copilărie, însă ei își doresc înăuntrul lor să comunice și să fie aproape de alte persoane. Această percepție eronată fie îi face timizi, fie exagerat de abuzivi.

În momentul în care devin adolescenți, este important să li se acorde credit și încredere. Adolescentul trebuie să știe că este important să se îndepărteze de singurătate, că timpul este un element mult mai prețios decât altele înconjurătoare, trebuie să se simtă iubit. El își va pune mereu întrebări deoarece ajunge la vârsta la care dorește să afle adevăruri, să știe cine este și ce scop are în această viață. Astfel, el va dori să cunoască oameni noi cu care să se comporte așa cum a fost crescut, prin iubire și dăruire, cărora să le împărtășească secretele vieții perfecte descoperite de el și cărora să le transmită mai departe valori esențiale. În anumite situații, nu adolescenții sunt cei care se plâng de singurătate sau care cer ajutor specialiștilor, ci părinții lor. Aceștia pot considera că fiii lor nu au prieteni, că stau singuri tot timpul și par a nu relaționa cu nimeni din jur, fapt ce îi consumă pe dinăuntru. Un adolescent singur va avea conflicte interioare greu de stins, iar lipsa sprijinului părinților poate avea urmări grave pentru psihicul și starea permanentă a tânărului. Pentru a capta atenția celor din jur, adolescenții se apucă de obicei de practicarea unor obiceiuri nocive vieții lor, cum ar fi fumatul, băutura, violența, stil vestimentar excentric, teribilismul. El simte nevoia de a fi considerat un adult important, care știe ce face și este observat de cei din jur. Pentru a acorda încredere unui adolescent în propriile puteri, este bine să se stabilească o relație apropiată cu acesta, să i se spună că este important și că nu trebuie să se teamă de singurătate. Cât mai multe momente petrecute cu adolescentul îl vor face să se îndepărteze de sentimentul de solitudine, alegând întemeierea relațiilor și mediul care îl înconjoară.

Dacă un copil/ adolescent a crescut într-o familie fără a avea frați sau surori, este probabil ca mai târziu să devină o persoană care stabilește mai greu relații cu cei din jur. Se poate refugia în sine, prin activități pe care le poate întreprinde singur, iar cazul extrem ar apărea în momentul ivirii agresivității față de cei din jur și a respingerii totale față de ei. Totodată, însingurarea ar putea apărea în momentul unul deces, divorț între părinți, mutare etc. Aceste cazuri pot fi recuperate, deoarece timpul în care se produce schimbarea poate fi utilizat ca o autoînțelegere a respectivului eveniment traumatic. Singurătatea implică automat și relația cu sinele. Dificultatea adolescentului de a intra în relații și a forma un cerc de prieteni poate fi observată atât de părinți, cât și de profesorii săi, care au posibilitatea de a cere ajutor pentru el.

Creștem și devenim adulți. Prin singurătate, adultul trăiește o suferință, lipsit de afecțiunea celor din jur, de dorința de a avea un viitor plin de reușite, de comunicarea cu sinele și cu aproapele. Anxietatea, depresiile, insomniile sunt doar câteva consecințe ale acestui sentiment cu care multe persoane ajunse la maturitate se întâlnesc voit sau nu. Momentele în care această stare se resimte cel mai dur pentru cei care nu au aproape o persoană dragă sunt sărbătorile și evenimentele în care familia și apropiații ar fi trebuit să înveselească atmosfera, să degaje iubire și căldură sufletească. Lipsa lor poate aduce suferință și obișnuință de solitudine permanentă, dar dureroasă.

Atingem apogeul numit bătrânețe. Pe măsură ce încep să descopere diferite boli, vârstnicii încep a fi purtați prin spitale, pentru a le fi făcute diferite controale. Ei intră într-o stare de singurătate, încep a nu se mai considera importanți pentru familiile lor, a evita comunicarea considerând-o inutilă, sau mai bine zis, un deranj pentru cei din jur. Singurătatea lor se mărește odată cu slăbiciunea bolii și cu ideea de pieire. Este important ca familia să fie alături de ei, să le arate cât înseamnă de mult prezența lor, să asculte ideile și să acorde credit cuvintelor rostite de aceștia. Ieșirile, plimbările, sărbătorile petrecute împreună, împărtășirea bucuriilor și a momentelor mai dificile nu vor face decât să îi scoată pe cei vârstnici din acea cochilie în care tind să se închidă pentru totdeauna. Izolarea unui bătrân este de puține ori totală. Există, în cele mai multe cazuri, cineva care să aibă grijă de el. Durerea și temerile survenite în urma acestei perioade pot accentua stări de rău și pot apropia gândul de moarte. Înainte de pensionare, profesia pe care o are fiecare adult devine parcă o povară, deoarece intervine gândul dispariției pentru totdeauna al unui loc de muncă în care existau zi de zi evenimente unice, zâmbete, dar și neplăceri și nedumeriri. Acestor persoane le scade subit activitatea, micșorându-se astfel stimularea socială și dorința de a comunica și de a lega în continuare prietenii.

Indiferent de vârstă, oamenii sunt supuși unor încercări peste care unii reușesc să treacă cu bine și să rămână la fel cum erau, alții devin marcați și adoptă izolarea ca strategie de apărare. În orice situație, experiența solitudinii trebuie privită ca posibilitatea de a exprima anumite trăiri pe care, în mod normal, anumite persoane nu le-ar arăta, iar comunicarea cu sinele va ajuta la sporirea încrederii atât în propriile forțe, cât și în mediul extern. Perioada în care singurătatea se poate extinde este variabilă, însă ea poate fi înlăturată prin iubire și dăruire sufletească, cooperare și întrajutorare, înțelegând și empatizand cu problemele celor din jurul nostru. Este esențial să dezvoltăm relația intrapersonală, pentru că doar așa vom fi capabili să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, astfel adoptând strategii de perfecționare a socializării și de reintegrare în mediul exterior.

II.2. Importanța comunicării și a relaționării cu cei din jur

,,Universul relațiilor interumane este unul pe cât de vast, pe atât de miraculos și de captivant. Am fost, suntem și vom fi mereu în legătură cu celălalt, cu semenul și convivul nostru. Așa am putut, putem și vom putea trăi omenește. Că ne-o dorim sau nu, viața noastră este o rețea de relații – simultane și successive – interpersonale”. Ființa umană va fi întotdeauna întâlnită, pe de o parte, cu tendința de a spune ceea ce dorește și gândește și, pe de altă parte, cu sentimentul necesității de conformare la normele și valorile existente. Singurătatea atrage ideea de a nu avea nevoie de nimeni pentru a fi bine și întărește necesitatea omului de a se descurca fără nimeni în orice situație, prin impunerea desăvârșită a personalității. Cu toate acestea, prin singurătate individualismul plasează relațiile interpersonale pe locul doi, devenind un reper fundamental al lumii în care trăim. Relațiile interumane ajută la menținerea unui echilibru interior armonios prin speranță și credință. Există o serie de nevoi specifice oamenilor, des întâlnite în ultima perioadă care ne modelează acțiunile și modul de a gândi.

Nevoia de afiliere este reprezentată de greutatea cu care o persoană poate sta la distanță față de o altă persoană, fără a avea un contact cu cei din mediul înconjurător. Omul deține în interiorul său necesitatea de a iniția, păstra și dezvolta relații cu semenii săi, prin stabilirea unei armonii și reliefarea stării pozitive față de cei din jur. Persoanele cu o trebuință de afiliere puternică încearcă, în mare parte, să stabilească în permanență relații de prietenie, iar copiii singuri la părinți au tendința de a își dori apropierea totală față de cei din jur. Cauzele nevoii de afiliere sunt stimularea pozitivă, evaluarea corectă a situației, suportul emoțional, autoevaluarea, solicitarea atenției celuilalt și reducerea anxietății. Această nevoie de afiliere este descoperită în momentul în care o persoană pierde pe cineva drag și simte o durere profundă în suflet, efect declanșat de risipirea momentelor trăite până atunci. Prin afiliere, oricărei persoane îi este asigurat atașamentul, ghidarea prin sfaturi și feedback, dar și stabilirea personală într-un loc sau grup de prieteni foarte bine definit.

Nevoia de siguranță intervine în momentul în care societatea este într-o continuă schimbare, iar oamenii devin expuși modificărilor cotidiene. Întâmpină un sentiment de neputință prin care realizează că nu vor putea face față situației singuri, iar teama aduce dorința și nevoia de siguranță tot mai aproape de idealul lor. Marea majoritate a oamenilor aleg să își găsească preocupări asemănătoare celor din jur, pentru a nu fi singuri, ci în permanență acompaniați și susținuți. Singurătatea poate crea stări de insecuritate, pe când oamenii din jur pot asculta și îndruma, devenind martorii bucuriilor, dar și ai nemulțumirilor. În momentul în care interacționăm cu cineva, ne simțim în siguranță deoarece atât speranțele, cât și convingerile noastre cresc.

Nevoia de recunoaștere reprezintă trebuința fiecărui om de a ști că există pentru cineva, că este iubit și apreciat. Indiferența ocupă un loc total antitetic valorizării personale, deoarece nu permite trecerea și depășirea orizonturilor eului propriu. Atunci când facem un lucru bun, și știm câte sacrificii am traversat pentru îndeplinirea obiectivului, simțim nevoia ca cei din jurul nostru să aprecieze și să recunoască reușita noastră. Totul capătă o valoare mult mai mare dacă meritele sunt remarcate și apreciate.

Nevoia de aprobare socială este strâns legată de nevoile de afiliere și cunoaștere, deoarece dacă o persoană își dorește să fie recunoscută, vrea în același timp să fie și aprobată. Acordul devine astfel un mod esențial de captare a liniștii interioare, deoarece presupune un confort în relația cu cei din jur. Este vorba despre nevoia ca oamenii din mediul înconjurător să aprobe gândurile și comportamentele pe care le adoptăm în situații diferite, lucru ce poate fi dus la bun sfârșit numai prin intermediul relațiilor interumane.

Nevoia de (auto) actualizare presupune, la rândul său, dezvoltarea relațiilor umane. Construind relații cu persoanele din jur, individul își satisface nu numai trebuințele sociale, ci și necesitatea realizării de sine. Omul crește, se dezvoltă, își împlinește posibilitățile și tinde să devină ceea ce poate deveni. Comunicarea vie și sinceră dezvoltă individul în ceea ce este el însuși, și creează relații care pot deveni factorul esențial de autoactualizare.

Nevoia de apreciere pozitivă, sau altfel spus de prețuire, reprezintă o altă trebuință vitală personalității umane. Orice om are nevoie de prețuire, deoarece în acest mod capătă încredere în forțele proprii și va ști că ceea ce face și ceea ce gândește este esențial în viața celui de lângă el. Avem nevoie de închegarea unor relații cu cei din jur, deoarece numai așa atingem momente în care ne putem simți importanți, în care ni se poate recunoaște valoarea personală. Arătând considerație celui de lângă noi va ști că îl apreciem, că îl prețuim și ne pasă de ceea ce spune sau de ceea ce a trăit.

Ascultarea activă este unul din cei mai importanți factori în ceea ce privește rezolvarea unor conflicte, în urma cărora multe persoane aleg să rămână singure din motiv că nu sunt ascultate și nu gasesc înțelegere de nicăieri. Prin ascultarea activă, putem obține de la interlocutor imaginea sinelui în raport cu situația în care se regăsește, putem arăta celui de lângă noi că îl ascultăm și suntem atenți la ceea ce spune, înțelegând problema cu care se confruntă, dar putem totodată încerca o scădere a intensității stării emoționale negative. ,,Relațiile interpersonale transformă și reorganizează semnificațiile, nefiind deci inerte din punct de vedere informațional. In aceeași măsură nu sunt nici oamenii inerți. Faptul că ființele umane se schimbă, se dezvoltă și învață complică experiența reală de viață. Astfel, orice proces de înțelegere a celuilalt va fi o sarcină categoric continuă întrucît noi, la rîndul nostru, ne schimbăm”.

Pentru a înțelege mai bine necesitatea îndepărtării sentimentului de singurătate din viața individului, mă voi raporta la importanța relaționării cu familia și cu cei din jur. Relațiile interpersonale cu părinții au un rol esențial în dezvoltarea armonioasă a copilului, deoarece sunt factori primari care vor declanșa experiențele următoare și le vor conduce către reușite sau eșecuri. Stima de sine este foarte importantă, tocmai de aceea dacă unui copil i se repetă în nenumărate rânduri că nu este apt să conducă anumite situații, acesta va căpăta o nesiguranță care îl va urmări tot restul vieții. Totodată, dacă el va fi comparat mereu cu frații sau cu persoane exterioare familiei, va dezvolta o neîncredere în sine care îl va conduce către tendința de a se închide în sine. Un alt exemplu este cel al copiilor care au fost crescuți fără afecțiune, fără a li se oferi iubire și dăruire. La rândul lor, când se vor afla în aceeași situație cu a familiei lor, vor fi incapabili de a oferi dragoste și de a degaja liniște interioară celor dragi. Relația cu și dintre părinți va fi întotdeauna un model important pentru copii, deoarece ei au tendința de a prelua comportamentele lor și de a le transforma în mod observabil pentru propriul viitor. Relațiile intra-familiale devin repere de valori morale pentru orientarea corectă a unei poziții în sociatate, iar seturile de valori preluate din interior vor prima întotdeauna în fața celor regăsite în exterior.

În ceea ce privește relațiile cu alți adulți, copilul preia atitudinile regăsite, formând modele pe care le urmează îndeaproape. Impactul acestor modele asupra relațiilor interpersonale conturează comportamente adecvate sau nu, iar răspunsurile venite în timp din partea celorlalți pot ajunge o modalitate proprie de socializare sau izolare. Relația dintre o mamă și copilul său se bazează în prim plan pe contactul fizic. Securitatea pe care o adoptă mama în vederea disponibilității și a atenției, respingerea copilului de către mamă cu scopul căutării afectivității și relația anxios-ambivalentă adoptată de mamă în vederea unor răspunsuri imprevizibile pentru copilul său sunt cele trei tipuri de atașament mamă-copil, din care rezultatul este o conduită interactivă între cei doi parteneri.

Relațiile interpersonale se pot desfășura la niveluri diferite. Contactul zero, în care o persoană suportă prezența alteia, dar nu intră în contact și nu dorește să întemeieze o legătură apropiată, presupune existența unor centre de interes comun cum ar fi muzica, filmele etc. . Aceasta este o relație superficială, care nu implică sentimente sau nevoia de a empatiza cu cineva. Urmează apoi afilierea, care este dorința de apropiere de cei din jur. Omul este nevoit să coopereze pentru a putea trăi printre ceilalți, fapt ce denotă dependenața individului de cei din mediul exterior. Contactele sociale sunt benefice și ajută la stăpânirea situațiilor care implică anxietatea, dar și la înlăturarea fricii.

Omul este o ființă socială. El nu poate trăi singur, nu poate funcționa fiind rupt de cei din jurul sau. Tinde să se raporteze mereu la ceilalți, să asculte, să ceară sfaturi, să învețe, să dăruiască. Relațiile interpersonale sunt baza îndepărtării sentimentului de singurătate și reușita unei vieți împlinite. Depind de contextele sociale în care trăiesc oamenii, și primează ca stare de liniște interioară. Ele au un caracter etic, de neînlocuit, deoarece cu ajutorul lor omul poate descoperi ce este binele și ce este răul pentru propria viață, iar valorizarea comportamentului atrage acceptarea sau respingerea elementelor necesare vieții și păcii interioare. Relațiile se dezvoltă în timp. Se câștigă încredere, se acumulează suficiente informații, se observă activitatea emoțională și se dobândește siguranța. Deschiderea către aceste elemente este favorabilă îndepărtării singurătății și conturează apariția prieteniilor și a relațiilor pozitive de lungă durată.

CAPITOLUL III

SINGURĂTATEA – CAZ ÎN PROCESUL DE CONSILIERE

,,Consilierea este un proces intensiv și personal care are ca scop sprijinirea oamenilor în rezolvarea problemelor normale ale acestora, deși noțiunea de normal nu presupune simplitate în mod implicit, problemele normale fiind uneori destul de complicate". Obiectivul principal al procesului de consiliere este acela de a ajuta clienții în adoptarea unor schimbări voluntare în viața lor referitoare la creșterea stimei de sine, la redobândirea încrederii intrapersonale și în atingerea țelurilor proprii. Este important ca el să primească un echilibru complementar stării de bine prin acceptarea de sine, prin relații pozitive cu cei din jur, prin independență, control, sens și scop în viață și, nu în ultimul rând, prin dorința dezvoltării personale. Procesul de consiliere are rolul de a ajuta clientul în ameliorarea emoțiilor negative, în crearea unei mai bune autocunoașteri și, mai ales, în prevenirea apariției unor viitoare acțiuni problematice și implicit menținerea unei stări de bine a sănătății sale mentale. Foarte importante în parcursul unei ședințe de consiliere sunt explorarea și evaluarea simptomelor clientului, deoarece rezolvarea va fi posibilă prin studierea amănunțită a paralelei dintre imaginea actuală a clientului și cea ideală, la care aspiră. ,,Distanțele între ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie pot fi diferite, acest lucru însemnând, de fapt, situarea subiectului într-un sistem de referință rigid. Din acest punct de vedere, consilierea este un proces de flexibilizare a cognițiilor clientului si de sprijinire a acestuia să-și poată schimba sistemul de referință". Cele trei faze ale consilierii: explorarea, evaluarea și intervenția propriu-zisă au rolul de a asigura toate condițiile pentru ca procesul să se deruleze în pași normali, fără ezitări. Terapia de consiliere poate fi benefică persoanelor care doresc să dezvolte diferite strategii de rezolvare a unor situații complicate din viața lor, prin activarea propriei gândiri sau propriilor resurse nedescoperite. Printre tipurile de consiliere existente, cel mai des întâlnite sunt consilierea vocațională, consilierea pentru căsătorie, cuplu sau familie, școlară, informațională. Acest proces interuman pune bazele prevenției tulburărilor comportamentale și emoționale, dar accentuează totodată și importanța rezolvării problemelor de orice tip și implicit dezvoltarea personală prin creșterea stimei de sine. Raportarea individului la singurătate este o problemă esențială în procesul de consiliere.

Există o categorie de persoane care consideră că singurătatea este o normalitate, o alegere personală, prin care doresc să rămână pentru un timp cu sinele, să se descopere comunicând intrapersonal și observând mediul exterior fără a se implica în vreo manieră. Aceștia nu vor avea nevoie de terapie, deoarece se acceptă și își doresc să fie așa cum au decis, considerând totul benefic vieții lor de zi cu zi. Ei aleg când să înceapă separarea și tot ei decid când să continue relațiile cu cei din jur.

Există și o a doua categorie de persoane pentru care singurătatea nu mai este o alegere, ci o impunere a evenimentelor nefericite ce au avut loc în viața lor. Fie că este vorba despre copii, adolescenți, adulți sau persoane vârstnice, sentimentul solitudinii poate provoca răni adânci în suflet, determinând astfel schimbarea totală a viziunilor și a bucuriei de a trăi fiecare moment la intensitatea dorită. Aceste persoane au nevoie de sprijin, de stabilirea unor relații de înțelegere între ele și consilier, de încurajare și direcționare.

În ceea ce privește etapa copilăriei, singurătatea poate pune probleme, indiferent că este instalată pe o perioada scurtă sau lungă de timp. Conjuncturile care pot apărea încă de la început pot expune copiii asupra riscului de a evita deprinderea unor abilități utile pentru viitorul lor, și pot scădea intensitatea dorinței de comunicare și relaționare cu cei din jur. Sentimentul de însingurare la copii poate apărea din cauza factorilor școlari sau extrașcolari, divorțul părinților, decesul unui animal de companie, pierderea unui prieten sau mutarea la o altă școală. Totodată, copiii de grădiniță care sunt ironizați sau batjocoriți au tendința în viitor să se izoleze și să adune gânduri negative față de ceilalți. În procesul de consiliere, primul pas care conduce la analiza problemei unui astfel de copil este observarea cu mare atenție asupra sa. Sunt foarte important de studiat semnele indicatoare ale sentimentului de solitudine, din care pot rezulta însușirile precum anxios, timid, trist, lipsit de stăpânire de sine. Este copilul lipsit de interes față de lucrurile și oamenii din jur? Îi evită pe cei de lângă el? Este respins de partenerii de joacă? Însingurarea este un fenomen recent apărut sau durează de mai mult timp? Este considerat o victimă? Răspunsurile acestor întrebări vor ajuta consilierul să descopere informații despre client, empatizând, oferind atenție și sprijin total. Singurătatea la copii nu poate fi întotdeauna observată, deoarece ei par să aibă prieteni, însă înăuntrul lor se simt singuri.

Tocmai de aceea, dialogul poate ajuta la identificarea adevărului. Ce înseamnă pentru tine să fii trist? Te simți singur? Când ești singur te simți și trist? Care este lucrul care te-ar face fericit? Aceste întrebări sunt menite observării și evaluării copiilor, caracterizând capacitatea și dorința de dezvoltare. Unii copii sunt izolați și respinși din diverse motive, motive care trebuie cercetate și studiate îndeaproape. Din momentul identificării problemei, copilul poate fi îndrumat în a-și comunica într-un mod clar sentimentele și trăirile, poate observa importanța unui sprijin în momentele în care simte că nu este înțeles de nimeni, astfel el va ști că întotdeauna va exista cineva care îl va asculta și va empatiza cu el și cu sentimentele lui. Alocarea unui timp suficient de ascultare poate ajuta la implementarea unei vieți liniștite, prin metode ca invitarea copilului la un coleg acasă de aceeași vârstă cu el, pentru ca acesta să își dezvolte dorința de a comunica și de a își forma diferite relații de amiciție. Pe măsură ce crește, copilul tinde să depășească originile care i-au asigurat pentru un timp securitatea, devenind practic conștient că intră într-o etapă în care este individual. Dacă a întâmpinat probleme de acomodare cu cei din jur, el va continua să trăiască într-un plan solitar, fără a reuși să se integreze și să se dezvolte pe plan personal și social. Aspectele care descriu și definesc singurătatea nu sunt prezente numai în viața adolescenților și a adulților, ci și în cea a copiilor, tocmai de aceea terapia de consiliere poate derula acțiuni specifice pentru a evita impactul negativ al societății asupra modului de exprimare al copilului.

,,Sistemul familial este mijlocul esențial de formare a comportamentului individului, iar eliberarea de complexele parentale este, se pare, una dintre cele mai dificile responsabilități ale procesului de individuație. În adolescență, individul suportă schimbările pubertății cu foarte mare dificultate, pentru că nu este pregătit să devină parte a comunității adulților". Adolescentul parcurge o evoluție prin care își formează mecanisme de apărare proprii, învățând singur să gestioneze relațiile cu cei din jurul său. Posibilele eșecuri sau evenimente neplăcute din viața familiei unui adolescent pot avea ramificații importante în viitorul acestuia, deoarece rămân întipărite ca amintiri dureroase cu intense semnificații personale. Climatul familial este cu desăvârșire relevant în comportamentul și dezvoltarea personală a unui adolescent, prin gradul de iubire sau intensitatea conflictelor ivite la momentele respective. Într-o familie funcțională, flexibilitatea și receptivitatea sunt elemente esențiale în educarea unui adolescent, granițele sunt clare, iar conflictele care pot apărea sunt mai mult de natură constructivă decât distructivă.

Într-o familie disfuncțională, lipsa comunicării atrage bariere între părinți și adolescenți, bariere care împiedică dezvăluirea dorințelor și a așteptărilor de ambele părți, precum și blocajele din interiorul familiei. Adolescenții se pot izola din cauza factorilor precum abuzul fizic, abuzul psihologic, abuzul sexual sau neglijarea. În aceste cazuri, scopul consilierii și al terapiei de familie este acela de a depăși impasul în care se regăsesc membrii, prin diferite metode și tehnici. Putem vorbi aici despre șase tipuri de terapii care pot balansa situația nedorită și pot implementa starea de bine și de liniște. Terapia sistemică de familie conturează două forțe care sunt menite să asigure funcționalitatea sistemului familial. Aceste două forțe, individualitatea și a fi împreună accentuează faptul că orice familie este alcătuită dintr-un sistem de relații emoționale, complementar sistemului intelectual. Terapia structurală de familie caracterizează familia ca fiind condusă de o serie de reguli care atrag acțiunile dintre membrii unei familii. Terapia strategică de familie pune baza unui sistem deschis, în care schimbul de informații se face deschis, liber, adecvat situației de moment. Terapia experiențială a comunicării intervine ca un proces în care ființa umană trăiește liberă și se transformă, fiind responsabilă de propriul destin și de viitor. Terapia integrativă de familie pune accentul pe integrarea unor componente aparținând modelelor terapeutice într-un model consistent, cu scopul de a sprijini creșterea și dezvoltarea unui individ în climatul familial. Terapia unificării este o metodă de consiliere prin care clientul va înțelege că ceea ce simte, decide și face se întâmplă chiar în acel moment și în acel loc. În cazul în care adolescentul se retrage din relațiile exterioare întemeiate pe parcursul vieții, el tinde să își găsească hobbyuri sau să creeze dependențe care pot fi extrem de nocive și periculoase. Este foarte important ca în ședințele de consiliere, să i se aducă la cunoștință diferența dintre nevoi și dorințe. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul unor chestionare care să evidențieze rolul nevoilor și rolul dorințelor în viața unei persoane, dar și deosebirile dintre ele. Totodată, jocurile pot avea suces în descoperirea semnificației unei dorințe și înțelesul unei nevoi. De exemplu, adolescentul va primi o foaie de hârtie, o va împărți pe jumătate, pe prima jumătate va desena dorințele sale, iar pe cealaltă nevoile. Astfel, el va înțelege că cele două nu au același înțeles și creionând acest lucru, va observa că și pentru el sunt două elemente distincte. Aplicarea terapiei de consiliere pentru cazurile de adolescenți ce întâmpină problema singurătății poate avea rezultate ca ridicarea stimei de sine, stabilitate emoțională și dorința reluării comunicării interpersonale, în scopul clădirii unui climat favorabil clientului”.

Singurătatea este variabilă în funcție de vârstă și de evenimentele anterioare petrecute în viața unei persoane. Astfel, adulții și persoanele vârstnice pot fi conduși de manifestări ce rezultă de fapt simptome dificil de suportat. Teama de singurătate este o problemă, deseori, mai profundă decât singurătatea propriu-zisă. Cea mai des întâlnită cauză care produce această teamă este decesul unui membru foarte drag al familiei: soț, frate, soră, mamă, tată. Când cineva pierde o persoană dragă, cu care a împărțit în viață și bune și rele, intră într-o irealitate a ființei sale din care îi este foarte greu să iasă.

,,Moartea celor apropiați este, dincolo de emoție, un îndemn la reflecție, un prilej de întoarcere către noi înșine, care ne îndeamnă să medităm asupra vieții, în general, și asupra propriei vieți, în special. Arătându-ne limitele vieții, moartea ne obligă să vedem viața".

Scopul terapiei de consiliere este acela de a transpune individul din irealitatea în care a intrat în realitatea care trebuie să își urmeze cursul firesc. Consilierul trebuie să îl ajute pe client să realizeze cu adevărat ideea decesului. Este bine să își actualizeze pierderea, conștientizarea totală a faptului că acel om nu mai există reprezentând un pas uriaș în vindecarea sufletului. O cale foarte bună abordată de consilier ar putea fi susținerea clientului și încurajarea lui în a discuta despre persoana decedată. Unde a avut loc decesul? Cum s-a întâmplat acest eveniment neprevăzut? De la cine a aflat de decesul persoanei în cauza? Unde se afla când a primit această veste? Cum a decurs înmormântarea? Aceste întrebări au rolul de a îl ajuta pe client să vorbească despre deces fără ezitări, punând în evidență circumstanțele în care s-a întâmplat totul. Sunt oameni care simt nevoia de a vorbi despre aceste evenimente de mai multe ori, până să reușească să conștientizeze cu adevărat ce li se întâmplă. Consilierul poate explora împreună cu clientul și observa dacă acesta se duce deseori la mormânt și dacă nu, de ce nu face acest lucru. Totodată, el oferă clientului libertatea de a discuta oricât dorește despre acest subiect. De exemplu, există oameni care simt nevoia să vorbească despre evenimente asemănătoare și primesc răspunsuri negative, cum ar fi sugestii să înceteze în a mai discuta despre asta. Este greșit, deoarece individul simte nevoia de descărcare a emoțiilor și sentimentelor și trebuie lăsat să își exprime opiniile fără a fi întrerupt. Foarte mulți clienți vin la consilier cu dorința de a scăpa imediat de acea durere incomensurabilă. Datoria consilierului este de a îi ajuta să învețe să trăiască cu acea durere, de a îi face să înlăture furia acumulată în urma tragicului eveniment. Consilierul poate urma mai multe direcții în terapia sa, deoarece pentru unii clienți este mai bine să presupună că ideea și amintirea morții se va risipi ușor, iar pentru alții soluția optimă este abordarea problemei în mod direct, cu scopul de a îi face să vorbească despre fricile și presimțirile lor privind propria moarte. O bună consiliere a durerii de orice fel cere, totodată, și suport continuu. Aici, rolul consilierului este de a oferi speranță și perspective de viitor. O bună modalitate pentru a face acest lucru real este participarea la diferite grupuri care și-au pierdut membrii dragi din familie. Totodată, examinarea mecanismelor de apărare pot avea un rol esențial în redarea stării de bine a clientului, deoarece comunicarea se va realiza mult mai ușor în urma captării încrederii în consilier, dar și în propria persoană.

Multe persoane nu doresc să apeleze la consilier deoarece consideră că urmând acest pas, cu siguranță au o problema serioasă, o boală mentală, o slăbiciune. În realitate, ședințele de consiliere înseamnă o mare putere personală, curajul în a confrunta propriile sentimente și descoperirea adevărului despre propria persoană. Terapia poate ajută la exprimarea emoțiilor și a sentimentelor, cunoașterea unor modalități de a merge mai departe și a trece peste orice impas, dobândirea unor soluții și menținerea unei stări de bine atât a sănătății mentale, cât și a celei fizice.

CAPITOLUL IV

MICROCERCETARE

IV.1. Scopul general

Singurătatea poate fi o alegere lucidă sau o constrângere socială. Scopul acestei microcercetari este acela de a trasa o barieră între cele două și de a se centra pe situațiile problematice care duc la izolare și implicit la stagnarea dezvoltării personale. Drama singurătății a luat naștere odată cu omul și se va stinge la fel. Numeroși oameni se confruntă zi de zi cu această problemă. Această microcercetare are scopul de a identifica factorii care duc la nașterea sentimentului înstrăinării și al solitudinii, dar și de a dezvolta intervenții focalizate pe problema fiecărui individ. Preocuparea este legată de fenomenul singurătății ca o constrângere socială, deoarece ea subliniază comportamentele dezadaptative complementare inadaptabilității situațiilor vieții cotidinene. Este vorba despre persoanele afectate în mod direct de acest sentiment al singurătății, ale căror capacitate de relaționare și comunicare sunt scăzute, apar comportamente nedorite și emoții negative ce pot avea urmări traumatizante pentru client.

Prezenta lucrare își propune să tragă un semnal de alarmă în viața celor care se simt singuri, înconjurați de tensiuni și greutăți. Pentru a duce la îndeplinire acest lucru, voi urmări rădăcina problematicii, voi identifica grupul țintă cu care voi lucra, voi descrie comportamentul asociat problematicii, voi găsi antecedentele comportamentelor actuale și voi afla consecințele comportamentelor actuale asociate și determinate de problematică. Esența este aceea de a reduce gândirea negativă și de a îi transforma pe cei solitari care trec printr-o perioadă dificilă continuă în persoane care să reușească să își exprime liber emoțiile și trăirile, dornici de a întemeia relații interpersonale și de a redeveni ce au fost odată.

Dificultățile pot avea rezolvări, iar rezolvările vin din răspunsuri ale trecutului. Tocmai de aceea, scopul general al acestei lucrări este acela de a identifica motivele de bază ale izolării unei persoane și de a găsi soluții ce pot fi aplicate timpuriu în împiedicarea pierderii controlului personal pentru toate cele patru categorii de vârstă: copil, adolescent, adult, bătrân.

IV.2. Obiectivele cercetării

Atingerea scopului general al microcercetării se realizează pe baza obiectivelor stabilite gradat, elemente ce trebuie să răspundă la întrebarea esențială: La ce servesc rezultatele obținute în urma cercetării efectuate? Activitatea de cercetare se bazează îndeaproape pe aceste obiective, deoarece ele însumează rezolvarea problemelor de ordin teoretic sau practic.

Suportul teoretic sintetizat în capitolele anterioare a stat la baza unei microcercetari cu caracter exploratoriu, realizată în cadrul Liceului Teoretic ,,Nichita Stănescu” din Ploiești, cu ajutorul Colegiului Național ,,Jean Monnet" din Ploiești, dar și în interiorul ,,Centrului de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte” Liliești – Băicoi. Această investigație a dus la un semnificativ câștig informațional, vizând aspectele legate de factorii care au condus la izolarea și implementarea singurătății la copii, adolescenți, adulți, dar și persoane vârstnice.

Obiectivul general urmărit a fost culegerea informațiilor care se vor constitui în ipoteze ale unei cercetări ulterioare. Pe lângă aceasta, am urmărit și:

– Identificarea factorilor care conduc la izolarea copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice;

– Surprinderea modului de viață al copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice care se simt singuri;

– Evidențierea trăsăturilor caracteristice copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice care simt că trăiesc în singurătate;

Primul obiectiv, identificarea factorilor care conduc la izolarea copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice, este esențial pentru această microcercetare deoarece există o serie de elemente care determină orice persoană să adopte o necesitate de a trăi în singurătate, de a înceta dorința relaționării și a comunicării cu cei din jur. Este important de studiat acești factori pentru a observa care sunt cauzele interiorizării individului. Cel de-al doilea obiectiv, surprinderea modului de viață al copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice care se simt singuri are rolul de a sublinia comportamentul cu exteriorul al celor ce se simt solitari, modul de exprimare, de gândire și de a trăi. Nu în ultimul rând, cel de-al treilea obiectiv, și anume evidențierea trăsăturilor caracteristice copiilor/ adolescenților/ adulților/ persoanelor vârstnice care simt că trăiesc în singurătate, vine ca o completare a portretului unui individ izolat voit sau nu. Astfel, voi observa diferențele comportamentale dintre un om al cărui scop este acela de a comunica, de a se integra în diferite grupuri și medii, și cel care trăiește cu singurătatea în fiecare clipă, cu fiecare experiență.

IV.3. Ipoteza de lucru

Ipotezele unei microcercetari sunt enunțuri care dețin un caracter de probabilitate despre esență, intercondiționarea și cauzalitatea faptelor, fenomenelor și proceselor socio-umane. Având în vedere caracterul exploratoriu al acestei microcercetari, am formulat următoarele ipoteze:

– I1 Este de așteptat ca experiențele traumatizante din trecut să schimbe modul de gândire al copiilor, conducându-i către tendința de singurătate.

– I2 Este de așteptat ca în urma apariției unei stime de sine scăzute, adolescenții să adopte comportamente de risc ce determină întreruperea relaționării cu cei din jur și scăderea încrederii în sine, adoptând singurătatea ca mediu de viață.

– I3 Dacă persistă sentimentul singurătății, adulții/ persoanele vârstnice vor înceta în a își dori comunicarea și stabilirea relațiilor cu cei din jur, alegând izolarea definitivă.

IV.4. Lotul experimental

Lotul experimental a fost format dintr-un grup de 55 de persoane, dintre care 10 copii de clasa a VII-a cu vârste cuprinse între 13-14 ani (5 fete, 5 băieți), elevi ai Colegiului Național ,,Jean Monnet" din Ploiești, 15 adolescenți de clasa a XII-a cu vârste cuprinse între 17-18 ani (10 fete, 5 băieți), elevi ai „Liceului Teoretic Nichita Stănescu” din Ploiești, 10 adulți cu vârste cuprinse între 30-40 ani (6 femei, 4 bărbați) și 20 persoane vârstnice între 65-80 de ani (10 femei, 10 bărbați), chestionați în interiorul ,,Centrului de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte” Liliești-Băicoi. Am ales toate cele patru categorii de vârstă cu intenția de a observa, la final, diferențe cu privire la trecutul lor, la mediul în care au crescut, la experiențele care au condus către tendința de izolare (acolo unde este cazul), la modul de suportabilitate și percepție asupra vieții. Înainte de aplicarea testelor celor patru grupuri de persoane, acestea au fost îndrumate prin instructajul prealabil asupra cerințelor ce le vor fi propuse, cu scopul de a le capta interesul, de a fi antrenați în participarea responsabilă și pentru a răspunde sincer întrebărilor chestionarelor. Pentru a evita neîncrederea sau reticența, aceștia au fost înștiințați că răspunsurile lor vor fi, în mod garantat, păstrate discret și nu vor fi folosite în exteriorul prezentei cercetări.

Structura lotului cercetării, pe sexe și vârste, va fi prezentată în graficele de mai jos:

IV.5. Metode si tehnici de cercetare

Pentru a atinge obiectivele dorite și a verifica certitudinea ipotezelor cercetării, au fost utilizate următoarele probe psihologice: Scala de auto-acceptare de Emanuel M. Berger, chestionarul Definirea singurătății, chestionarul Tipul de atașament stabilit în copilărie și chestionarul Percepție asupra singurătății. Modele din trecut.

Prezentarea instrumentelor cercetării:

Scala de auto-acceptare de Emanuel M. Berger (anexa 1)

Fiecare persoană are despre sine o părere, are formată o imagine sau un portret mai mult sau mai puțin apropiat realității trăite. Experiențele sociale sunt cele care ne împing către optimizarea capacităților de relaționare. Avem tendința de a cultiva cât mai multe informații și de a ne forma păreri proprii despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru. În funcție de experiențele trăite, dăm naștere unor sentimente față de cei din jur. Singurătatea este într-o strânsă legătură cu modul în care ne percepem pe noi înșine, deoarece emoțiile și trăirile negative intrapersonale pot avea un rol esențial în dorința de a întemeia și dezvolta relații interpersonale.

Psihologul Emanuel Berger a creat o scală a autoacceptarii, cu dorința de a elucida înțelesul exact al cuvântului autoacceptare. În opinia lui, există nouă caracteristici pe care o persoană le poate deține numai atunci când se auto-acceptă. Încrederea în propriile forțe și capacități este factorul esențial în reușita dezvoltării personale. Creând un balans între realitate și conștiința de sine, Emanuel Berger intentează înfățișarea imaginii distorsionate în care supraestimarea este liderul suprem în paralel cu subestimarea, mai exact o percepție greșită a propriei persoane. Folosind întrebările din această scală, oricine se poate analiza pe sine mult mai bine, își poate observa reacțiile și le poate, bineînțeles, îmbunătăți.

Această probă a fost utilizată pe grupul adolescenților, ei acordând un punctaj de la 1 la 5 în funcție de cum au perceput informațiile prezentate. Cu un punct au fost notate ideile pe care adolescenții le-au considerat a fi complet adevărate, cu două puncte au fost marcate cele pe care ei le-au înțeles adevărate în mare parte, trei puncte au primit ideile considerate pe jumătate adevărate, 4 puncte cele în mare parte false, iar 5 puncte au obținut ideile complet false. În ceea ce privește calcularea scorului într-o manieră corectă, s-a adunat valoarea punctelor exceptând itemii 2, 7, 15, 19, 21, 25, 27, 32, deoarece ei au fost calculați astfel: 1=5p, 2=4p, 3=3p, 4=2p, 5=1p.

Chestionarul Definirea singurătății (anexa 2)

Este foarte important de subliniat modul în care singurătatea este percepută și înțeleasă. A fi singur nu este același lucru cu a te simți singur. Există persoane înconjurate de rude, de prieteni, sprijinite întotdeauna, care se simt însă singure și goale în interiorul sufletului. Cu toate acestea, singurătatea apare uneori ca o adiere de vânt, ca o scăpare într-un mediu în care gândurile redevin clare și inocente, intracomunicarea devenind prietenul cel mai bun al persoanei în cauză. Există o serie de persoane pentru care acest sentiment reprezintă unul de liniște interioară, un repaus în care își pot stabili și crea o relație cu sinele mult mai apropiată, o perioadă în care își pot pune gândurile și ideile în ordine, astfel încât să reușească a porni la drum cu mai multă încredere în forțele proprii.

Pe de altă parte, există și persoane care nu se pot împăca deloc cu singurătatea, pentru care emoțiile negative survenite în urma unor evenimente nefericite sau traumatizante își pun amprenta asupra relațiilor cu cei din jur, suferind astfel emoții negative de ordin psihic. Este foarte important de aflat cum definesc aceștia singurătatea și ce părere au despre o viață trăită în izolare și solitudine. Analizând fiecare întrebare și oferind răspunsuri sincere, fiecare dintre cei care au testat acest chestionar își vor întări sau nu opiniile despre sentimentele lor actuale și percepțiile despre viața proprie.

Acest chestionar a fost aplicat pe grupul copiilor. Chestionarul este alcătuit din cinci întrebări, dintre care trei sunt întrebări deschise, iar două conțin câte două variante de răspuns. La întrebările 1, 3 și 4, ei și-au exprimat propriile opinii fără a avea variante dintre care să aleagă, iar la întrebările 2 și 5 au avut posibilitatea de a alege dintre două variante date, iar dacă varianta aleasă a fost una afirmativă, au fost rugați să o și motiveze. Pentru studierea chestionarului, s-a luat fiecare răspuns în parte, s-a analizat și s-au tras concluzii. Prin acest chestionar am dorit să accentuez opiniile subiecților referitoare la singurătate și să evidențiez împrejurările care au condus la apariția acestui sentiment. Exprimarea propriei opinii va caracteriza fiecare subiect în parte, deoarece răspunsurile atrag după sine însușirile potrivite fiecărui copil, și bineînțeles modul lor de percepere asupra sentimentului de singurătate.

Chestionarul Tipul de atașament stabilit în copilărie (anexa 3)

Pentru a înțelege mai bine starea persoanelor care se simt singure, este nevoie să identificăm factorii care au condus la izolarea lor, dar și să surprindem modul de viață actual. Majoritatea celor care se simt singuri trăiesc într-o umbră a trecutului, unde au avut loc experiențe și evenimente traumatizante ce au determinat emoții negative și apariția interiorizării. Rar se întâmplă ca o persoană să aleagă singurătatea ca mod de viață pe o perioadă lungă de timp, fără să fie împinsă din trecut de experiențe dezorientative. Până la vârsta de un an, copiii sunt mici exploratori ai mediului înconjurător. Ei se atașează foarte mult de legătura dintre ei și mamele lor, familie, și mai apoi cei apropiați. Crescând în siguranță și iubire, un copil va deveni adultul cu încredere în sine, cu strategii de adaptare bine puse la punct, cu o bună autocunoaștere și capacitate de relaționare eficientă. În caz contrar, maltratarea de ordin fizic sau psihic va cicatriza copilul pe viață, însușindu-i frică, izolare și comportamente dezadaptative.

Acest chestionar este menit să evidențieze mediul de viață în care au fost crescuți subiecții și implicit evenimentele care au condus la starea de singurătate ivită în timp. Această lista de afirmații a fost utilizată pe grupul adulților și pe cel al persoanelor vârstnice. Chestionarul este alcătuit din 51 de afirmații. Pentru fiecare afirmație, subiectul va trebui să aleagă un număr de la unu la șase prin care să evidențieze în ce măsură este sau nu de acord cu itemul. Astfel, cifra unu înseamnă că nu este deloc de acord, iar cifra șase înseamnă că este total de acord.

De exemplu:

Mă implic ușor în relațiile emoționale.

Dezacord total Acord total

1 2 3 4 5 6 *

Chestionarul Percepție asupra singurătății. Modele din trecut (anexa 4)

Este esențial de descoperit mediul în care cresc copiii, în care se dezvoltă ca persoane și din care pornesc în viață. Copiii care se simt singuri nu au dorința de a crea relații cu cei din jur, ei se simt excluși, triști, înstrăinați. Sentimentul excluderii poate dăuna într-un mod proeminent încrederii în sine, iar experiențele din copilărie sunt factorii care accentuează senzația de singurătate care va continua sau nu și în perioada adultă. Interacțiunea între copiii de aceeași vârstă este benefică asupra dezvoltării psihice armonioase, deoarece ei învață să își împărtășească gândurile și trăirile, iar atunci când vor întâmpina evenimente nefericite, vor fi capabili să povestească și să se descarce emoțional, și nu să strângă informațiile și sentimentele de durere în ei înșiși. Copiii au nevoie de relații stabile cu părinții lor, deoarece existența lor depinde întru totul de acest factor. O bună legătură cu familia este primul pas în împiedicarea unei slabe calități a comunicării și relațiilor interpersonale. Părinții care dăruiesc copiilor tainele unor relații de calitate vor câștiga ființe puternice, însă cei care acordă o minimă importanță creșterii și educării copiilor îi vor transforma în oameni slabi, temători, neîncrezători în propriile forțe. Climatul familial este foarte important în viața unui copil datorită celor trei dimensiuni care îl definesc: Factorul de coagulare în planul afectiv, locul de siguranță și spațiul eterogen pentru învățarea primelor experiențe de socializare. Un mediu familial viciat poate fi periculos pentru educarea și creșterea unui copil, deoarece tinde să transpună defectele părinților în modul de gândire al copilului. Atmosfera familială este încărcată de afectivitate numai dacă aceasta este împărțită în mod egal. Ea poate deschide calea dialogului și a dorinței de întemeiere a relațiilor interpersonale, transformând copilul într-un viitor înțelept al propriei vieți.

Acest chestionar este menit să pună accentul pe experiențele trăite în trecut, atât în mediul școlar, cât și în mediul familial. Mai mulți factori pot avea implicații în declanșarea sentimentului singurătății, cum ar fi conflicte familiale, pierderea unui bun prieten, mutarea școlii sau a locuinței, timiditate, stimă de sine scăzută, dar și respingerea totală de către cei de aceeași vârstă. Astfel, se va crea o legătură între evenimentele care au avut loc în viața subiectului și modul în care percepe el acum sentimentul de singurătate. Chestionarul este alcătuit din 15 întrebări ale căror răspunsuri vor caracteriza fiecare copil din perspectiva emoțiilor în ceea ce privește poziționarea sa actuală în mediul social.

Copiii vor răspunde fiecărei întrebări într-un mod sincer, iar la final se va analiza fiecare răspuns în parte, trăgând concluziile necesare. Acestea din urmă sunt esențiale studiului asupra singurătății, deoarece reprezintă consecințele evenimentelor din trecut. Fără trecut nu ar exista prezent, și nimeni nu ar aspira la viitor. Tocmai de aceea, prezentul este uneori manipulat de experiențele trecutului, acțiuni ce trebuie descoperite și cercetate pentru îndeplinirea obiectivului de conștientizare și îndreptare a problemelor.

IV.6. Culegerea și analiza datelor

Ipoteza 1: Este de așteptat ca experiențele din trecut să schimbe modul de gândire al copiilor, conducându-i către tendința de singurătate.

Pentru verificarea acestei ipoteze, au fost folosite instrumentele :

• Chestionarul Percepție asupra singurătății. Modele din trecut;

• Metoda convorbirii și a interviului;

În urma aplicării acestui instrument, se constată faptul că din 15 copii, un număr majoritar de 9 au amintiri dureroase legate de trecut, trăind experiențe care își pun și în ziua de astăzi amprenta aspura modului de a socializa și a se comporta. Răspunzând la întrebările prezente în chestionar, am descoperit că cei 9 copii își caracterizează familia ca fiind: părinți( așa cum este normal să aibă fiecare copil), oameni cu care se întâlnesc rar din cauza timpului alocat serviciului, membrii cu care stau în casă, dar și persoane care nu s-au jucat niciodată cu ei, care nu pleacă în plimbări, care vorbesc la telefon mereu, având în permanență alte ocupații. De exemplu, unul dintre copii în vârstă de 14 ani caracterizează relația dintre el și familia lui ca fiind una străină, deoarece ei pleacă la servici de dimineață și vin seară târziu, iar în momentul în care se reunesc toți el este trimis la teme și forțat să doarmă, fără a comunica unii cu ceilalți, fără a-și împărtăși bunele și relele din ziua respectivă. Astfel, el și-a creat o proprie lume în care se simte singur, și consideră că dacă familia nu dorește să fie aproape de el, nimeni nu va face acest lucru. Acesta este motivul pentru care el se simte trist la școală, considerând școala un loc în care doar își amintește că nu are pe nimeni alături de el cu adevărat. El susține că dacă ar putea da timpul înapoi, și-ar ruga părinții să stea mai mult împreună cu el, deoarece își dorește să fie aproape de ei și să simtă afecțiune și iubire necondiționată. Au fost momente în viața lui când s-a simțit singur, momente care se repetă și în prezent. De exemplu, la sfârșitul anului când se împart premiile pe clasă și familia este alături de fiecare elev, la el nu vine nimeni, deși în fiecare an este premiant. Se simte singur, izolat chiar și de cei apropiați, iar din acest motiv nici el nu încearcă să mai lege prietenii sau să creeze relații cu colegii sau cu cei apropiați. Un alt copil din cei chestionați definește singurătatea ca fiind o durere mare din sufletul unui om. Din nefericire, el își asociază familia cu această durere, deoarece tatăl i-a decedat iar mama lui s-a închis în sine, uitând parcă de existența sa. El se simte singur deoarece a trecut prin multe greutăți și crede că mama lui ar fi trebuit să îi fie alături, în schimb ea încearcă să își găsească tot felul de ocupații pentru a uita, însă copilul nu se regăsește printre ocupațiile sale. Nu îi mai place să lege prietenii, și vine la școală numai cu scopul de a învăța. În rest, stă izolat la rândul sau, și nu își dorește să participe la concursuri, excursii cu restul colegilor.

Alți patru subiecți, dintre care un băiat și trei fete, au dat răspunsuri oarecum asemănătoare. Ei consideră că singurătatea este sentimentul care nu se desparte de ei, sentiment care îi caracterizează ca persoane. Deși comunică cu cei din jur(mai puțin decât ceilalți colegi), ei simt o apăsare și o tendință de izolare a sinelui. Cu privire la experiențele din trecut, toți cei patru au spus sub forme diferite că relația dintre ei și părinții lor a fost dintotdeauna rece, doi dintre ei fiind crescuți de bunici din cauza faptului că părinții lucrează în străinătate. Toți cei patru susțin că dacă ar putea da timpul înapoi și-ar dori că familia să petreacă timp cu ei, și să nu îi abandoneze, deoarece sentimentul de singurătate transformă orice zi frumoasă într-una obișnuită, știind că așa cum s-au simțit ieri se vor simți și mâine. Am descoperit printre cei chestionați și un caz în care copilul susține că a avut alături de el mereu familia, însă el se simte singur înăuntrul sau. În momentul în care a mărturisit că acest sentiment a apărut atunci când a murit cățelul pe care îl avea ca animal de companie de când era mic, am descoperit o altă latură a sentimentului de singurătate, aceea când toată lumea este alături de tine însă tu te simți singur, deoarece îți lipsește și știi că nu vei mai vedea acel ceva ce te-a făcut fericit încă de mic. Ceilalți doi subiecți trăiesc un sentiment de singurătate, însă se înțeleg unul pe celălalt deoarece au un motiv comun: schimbarea locuinței. Familiile lor au decis să se mute, astfel ei pierzând obiceiul de a ieși și a se plimba pe lângă bloc cu prietenii de acolo. Unul dintre ei privește singurătatea ca o decizie luată de părinți fără a îl consulta și pe el. El nu își dorește să lege prietenii la școală, deoarece consideră că prietenii săi sunt cei de la fosta locuință, și faptul că nu îi mai poate vedea că înainte îl determină să se închidă în sine și să tragă un semnal de alarmă părinților. Celălalt copil susține că la școală simte un sentiment foarte mare de tristețe, deoarece observă prieteniile care s-au legat și își amintește mereu de clipele frumoase petrecute cu amicii de la bloc. El consideră că familia ar trebui să îi fie aproape în aceste momente, însă decizia pe care au luat-o brusc l-a făcut să creadă că pentru ei el nu reprezintă decât un alt membru al familiei. Restul de 6 copii chestionați sunt de părere că familia reprezintă totul pentru ei, urmată de prietenii lor. Ei văd școală ca un loc în care pot rade, glumi cu colegii, un loc în care își pot face alți prieteni decât cei pe care îi au deja. În afară de un copil care a susținut că cea mai neplăcută experiență din trecut a fost aceea că și-a pierdut bunicul, toți ceilalți au amintiri frumoase cu familia, și spun că nu au avut momente în care s-au simțit singuri, tocmai de aceea pentru ei singurătatea este o povară. Ei știu să trăiască împreună cu cei dragi, și nu s-ar vedea vreodată fără ei în preajma lor.

Am folosit pe lângă chestionar și metoda convorbirii și a interviului, deoarece am dorit ca fiecare subiect să dezvolte stările și sentimentele pe care le are, cu intenția de a observa dacă trecutul și experiențele întâmplate pe parcurs au avut legătură cu starea actuală a fiecărui copil. Da, există legături profunde, deoarece fiecare dintre cei 9 copii care trăiesc stări diferite de singurătate fac acest lucru din cauza unor evenimente din trecut care i-au marcat. Ei nu au reușit să treacă peste, poate nici nu au fost ajutați, însă cu certitudine se izolează în ei înșiși, refuzând a cunoaște oameni noi și explora lucruri ce urmează să fie întâmpinate. Aceștia sunt factorii care confirmă ipoteza numărul 2, conform căreia este de așteptat ca experiențele din trecut să schimbe modul de gândire al copiilor, conducându-i către tendința de singurătate.

Trăsături pe care copiii le acordă familiei / singurătății

Tabel nr. 1

Grafic nr. 1

Ipoteza 2: Este de așteptat ca în urma apariției unei stime de sine scăzute, adolescenții să adopte comportamente de risc ce determină întreruperea relaționării cu cei din jur și scăderea încrederii în sine, adoptând singurătatea ca mediu de viață.

Pentru verificarea acestei ipoteze, au fost folosite instrumentele :

Scala de auto-acceptare de Emanuel M. Berger;

Chestionarul Percepție asupra singurătății;

După ce au fost calculate punctajele și a fost posibilă încadrarea lor în cele trei categorii de scoruri: 1) scoruri mici, însemnând 0-110; 2) scoruri medii reprezentate de 111-150 și 3) scoruri ridicate, însemnând 151-180, rezultatele primului instrument au fost transformate în procente și ilustrate în graficul următor:

Procentajul obținut la scala de auto-acceptare

Grafic nr. 2

În urma aplicării acestui prim instrument, am constatat faptul că majoritatea adolescenților chestionați (8 din 15) au obținut un scor mai mic, scor situat între 79 și 110. Acest lucru reliefează faptul că au o stimă de sine scăzută, și totodată un nivel de auto-acceptare minor. Scorul poate fi interpretat ca însușirea unor păreri negative despre sine, adolescenții considerând cu tărie că nu doar ei gândesc acest lucru, ci și cei din jurul lor. Aceste informații pun baza unei posibile îndepărtări față de familie și cei apropiați, iar focalizarea asupra dorinței de izolare este principala expunere a problemei pe care o întâmpină. Punctajele mici acordate de ei la itemi precum 3, 5, 6, 8, 11, 13, 14, 16, 26, 31, 34, 35, formează despre ei o imagine în care principalele caracteristici sunt lipsa încrederiii în ceea ce pot face ei înșiși, timiditatea exagerată, lipsa dorinței de a se bucura atunci când reușesc să ducă la bun sfârșit o misiune, frica de a vorbi în public și de a nu deveni amuzamentul celor din jur, dar și părerea continuă cum că ceilalți critică acțiunile sau vorbele lor. Stima lor de sine scăzută are ca urmări posibile dorința de izolare, de îmbrățișare a singurătății, pentru a se îndepărta de percepția celor din jur. De obicei, aceste persoane se pot ascunde în spatele unei măști, uitând să mai trăiască așa cum doresc, ci comportându-se după modul în care cred că ar fi acceptați de ceilalți. Subiecții chestionați nu tind a cunoaște oameni noi și a intra în diverse cercuri, deoarece gândesc că aceștia îi vor marginaliza și vor pune o etichetă greșită asupra lor. Observăm că stima de sine are un rol esențial în viața unui adolescent, deoarece ea este un factor major care decide stilul de viață abordat de fiecare în parte, care contureză dorința de a sta singur sau de a fi în permanență înconjurat de cei apropiați, ori de a lega relații și de a comunica. Scorul mic pe care l-au obținut majoritatea adolescenților ridică un semn de întrebare în ceea ce privește tendința către izolare și singurătate, deoarece o stimă de sine scăzută determină abandonul dorinței de a modela relații interpersonale. Închiderea în sine va ajusta în timp o deformare de raționament a cărei baza teoretică va fi normalitatea de a trăi în singurătate și, totodată, de îndepărtare a tot ceea ce înseamnă mediu social. Am constatat astfel că mulți adolescenți trăiesc cu teama și cu neîncrederea în propria persoană, crezând că sunt diferiți față de colegi și că nu vor putea fi niciodată ca ei. Problema scăderii stimei de sine și implicit adoptarea singurătății ca stil de viață afectează percepția adolescenților, formând un mod nesănătos de a gândi că ei sunt inferiori celorlalți și cel mai bun lucru pe care îl pot face este să stea singuri pentru a nu crea dificultăți nimănui. Până nu va avea loc acceptarea de sine, relațiile cu cei din jur se vor regăsi pe un plan îndepărtat.

În ceea ce privește scorul mediu, situat între 112 și 140 (4 adolescenți din 15), este unul care subliniază schimbarea adolescentului de la caz la caz. Acceptarea de sine se modifică în funcție de evenimentele din viața subiecților, deoarece este posibil ca ei să se confrunte cu o situație neobișnuită pe care astăzi să o accepte cu ușurință, iar mâine să o trateze total antitetic. Se observă astfel că stima de sine urcă și coboară în funcție de experiențe, stagnând la un nivel mediu. Adolescenții cu o stimă de sine instabilă pot întâmpina dorința de a fi singuri, însă nu este o decizie pe termen lung. În funcție de ceea ce trăiesc, ei pot decide să se izoleze pentru o perioadă scurtă de timp, însă aceste momente în solitudine vor fi menite în a studia cu atenție problema întâmpinată și a lua o decizie. Elevii chestionați care au obținut aceste punctaje au de obicei rezultate bune la învățătură, ei nu își fixează standarde prea înalte pe care să le atingă, însă luptă pentru a fi cât mai sus.

Scorurile mari obținute de 3 adolescenți din 15 (scor situat între 151-160) caracterizează îndeaproape nivelul înalt al stimei de sine pe care o dețin. Ei au încredere deplină în propriile forțe, sunt înconjurați de oameni și sunt dornici de a întemeia relații noi mereu. Sunt stăpâni pe sine și știu că ceea ce fac este bine. Sunt elevi cu rezultate excelente la învățătură, foarte sociabili, apreciați într-un mod evident atât de profesorii de la clasă, cât și de colegi. Se implică în toate concursurile organizate de școală, olimpiade, competiții, și au tendința de a participa la orice eveniment creat. Cu siguranță acești adolescenți situează singurătatea pe un plan foarte îndepărtat, aproape invizibil. Ei sunt persoane care nu pot trăi singure, deoarece scopul lor în viață este de a crea cât mai multe relații interpersonale și de a se implica în totalitate în mediul social. Studiind îndeaproape cele trei categorii de scoruri obținute de către adolescenți, am constatat faptul că cei cu rezultate slabe și medii dețin o stimă de sine scăzută, o percepție asupra propriei persoane antitetică celor cu punctaje mari. Cei dintâi sunt persoane cu tendințe de izolare, al căror mediu zilnic a devenit singurătatea. Ei nu doresc să socializeze, deoarece consideră că ceea ce ar putea spune va fi ignorat mereu de cei din jur.

În ceea ce privește cel de-al doilea instrument, Chestionarul Percepție asupra singurătății, se constată faptul că subiecții care s-au dovedit a avea punctaje scăzute la primul instrument au o percepție unică asupra singurătății. Cei 8 subiecți a căror stimă de sine este una foarte scăzută consideră că singurătatea reprezintă una din cele mai mari suferințe posibile pentru viața unui om. Ei mărturisesc că au trăit foarte multe momente în care s-au simțit singuri, majoritatea fiind cauzate de neîncrederea pe care cei din jur le-o acordau, de modul în care sunt tratați atunci când au o părere diferită asupra unui subiect, dar și de modul în care au fost crescuți. Rezultă de aici că mediul familial contează foarte mult în creșterea și dezvoltarea unui adolescent. Dacă nu este crescut cu iubire, înțelegere și nu i se acordă credit, el riscă să se izoleze și să strângă în sine multă suferință pe care nu o poate împărtăși nimănui, deoarece crede că nimeni nu îl poate asculta și nimănui nu îi pasă. Rugați să caracterizeze singurătatea, cei 8 subiecți au avut răspunsuri asemănătoare, prin care atribuie acestui sentiment numai însușiri negative. De aici rezultă faptul că deși trăiesc în singurătate, nu sunt fericiți și nu consideră acest lucru ca fiind normal. Ei sunt conștienți de faptul că viața lor nu este ceea ce și-ar fi dorit să fie, și privesc acest mod de a trăi ca unul trist și permanent. Din cei opt, patru sunt de părere că singurătatea nu are un remediu, ea se instalează și rămâne în suflet pentru totdeauna, însă ceilalți patru gândesc că prin iubire, dăruire și înțelegere o persoană se poate reintegra în mediul social, însă acest lucru trebuie făcut timpuriu, deoarece ei cred că odată cu trecerea timpului, trece și dorința de autodezvoltare personală.

Subiecții care la primul instrument au obținut un punctaj mediu, sunt de părere că singurătatea poate fi atât benefică, cât și distructivă. Dacă este utilizată pe perioade scurte, ea poate ajuta la creșterea stimei de sine și poate readuce într-un individ încrederea în propriile forțe. Aceștia nu sunt reticenți când aud de singurătate, însă tind să o abordeze pe termen scurt, considerând că o perioada lungă de solitudine poate schimba în rău viața oricui. Subiecții care la primul instrument au obținut un punctaj mare, au o gândire pozitivă, iar cuvântul singurătate nu se regăsește în vocabularul lor. Ei consideră că o viață trăită în singurătate este o viață incompletă, în care nu se pot bucura de experiențele care vin, în care nu pot cunoaște oameni noi pentru a întemeia relații și a socializa.

Am utilizat cele două instrumente: Scala de auto-acceptare de Emanuel M. Berger și Chestionarul Percepție asupra singurătății deoarece gradul stimei de sine al fiecărui individ este în strânsă legătură cu percepția sa asupra singurătății și modului de a trăi. După cum a reieșit din rezultatele obținute de subiecți la ambele instrumente, cei care au o stimă de sine scăzută trăiesc în singurătate prin teamă și tristețe. Ei nu au o părere bună despre persoana lor și deși se simt incompleți, au adoptat un stil de viață izolat față de cei din jur. Subiecții care au demonstrat o stimă de sine crescută sunt opuși stării de singurătate, ei dorind pentru viața lor comunicare și implicare pe toate planurile. Acestea sunt elemente care confirmă ipoteza numărul 1, conform căreia este de așteptat ca în urma apariției unei stime de sine scăzute, adolescenții să adopte comportamente de risc ce determină întreruperea relaționării cu cei din jur și scăderea încrederii în sine, adoptând singurătatea ca mediu de viață.

Ipoteza 3. Dacă persistă sentimentul singurătății, adulții/ persoanele vârstnice vor înceta în a își dori comunicarea și stabilirea relațiilor cu cei din jur, alegând izolarea definitivă.

Pentru verificarea acestei ipoteze, au fost folosite instrumentele:

• Chestionarul Tipul de atașament stabilit în copilărie;

• Metoda convorbirii și a interviului;

Aplicarea acestui chestionar a avut rolul de a evidenția modul în care adulții, respectiv persoanele vârstnice percep viața lor actuală, conturând astfel traseul lor viitor. Am ales cele două categorii de vârstă deoarece chestionarul implică foarte mult trecutul și experiențele lor anterioare, subliniind tendința lor de a fi sau nu singuri și modul în care se raportează aceștia la singurătate. Instrumentul a fost utilizat pe 10 adulți și 15 persoane vârstnice. Am constat faptul că ambele categorii de vârstă au avut tendința de a răspunde, alegând extremele. Fie au fost total de acord cu afirmația dată, fie nu. Rar s-a întâmplat să existe răspunsuri situate la mijlocul scării, răspunsuri ce denotă o nesiguranță/ incertitudine în ce privește anumite aspecte din viața lor. Dacă subiecții trăiesc într-o tensiune permanentă, conduși de pesimism și de încetarea dorinței de a comunica, ei riscă să se afunde într-o singurătate permanentă.

Graficul de mai jos are menirea de a arăta tendința persoanelor chestionate către optimism, implicit dorința de comunicare, de relaționare cu cei din jur, dar și scăderea stimei de sine și îndreptarea către izolare/ singurătate în urma răspunsurilor oferite de ei și, implicit, intepretarea lor.

Adulți

Grafic nr. 3

Persoane vârstnice

Grafic nr. 4

Interpretarea graficului în funcție de rezultatele chestionarului:

Categoria adulților a conturat un tablou în care experiențele trecutului își pun amprenta asupra vieții din prezent, 6 adulți din 10 simțindu-se în momentul actual singuri, fără dorința de schimbare. Restul de 4 persoane nu au întâmpinat dificultăți în acțiunile anterioare, și nu au tendința de a se izola și a înceta comunicarea interpersonală. Cu toate acestea, semnul de exclamare este ridicat de cei care au adoptat o liniște interioară și exterioară care, susțin ei, nu le oferă pace, ci numai durere. Cei 6 subiecți nu își doresc să fie deschiși față de oamenii din jurul lor, deoarece susțin că au fost dezamăgiți de prieteni foarte apropiați și cel mai bine este să fie singuri, pe puterile lor. Ei nu își pun întrebarea dacă cei din jur îi plac și nu mai au încredere în oameni. Nu se mai atașează de nimeni, nu interacționează decât la locul de muncă atunci când este necesar și cred cu tărie că dacă se vor apropia de cineva sentimental, vor fi răniți și părăsiți într-un final. Consideră că se pot descurca foarte bine și fără a își pune baza în alții, deoarece este mult mai important să depindă de ei înșiși și nu pun preț pe opinia altora față de ei. Ei simt că dacă cer ajutorul cuiva, acel cineva va considera că nu sunt apți de a duce la bun sfârșit acțiunea, tocmai de aceea nu se simt în largul lor dacă relațiile cu o altă persoană devin prea apropiate. Pun mai mult preț pe treburile de zi cu zi, pe profesie decât pe relațiile interumane. Toate aceste caracteristici vin în complementaritate cu răspunsurile lor referitoare la trecut, la familie. 4 din cei 6 adulți care, în momentul actual, trăiesc cu sentimentul de singurătate susțin că în copilărie, părinții îi băteau și le aplicau pedepse foarte greu de suportat, pentru lucruri minore. Totodată, ei și-ar dori să își fi putut alege singuri familia, din cauza faptului că existau momente în care se temeau de părinți. Când erau bolnavi sau supărați, ei spun că nu găseau alinare în brațele mamei, așa cum ar fi normal pentru orice copil, deoarece era foarte severă și se supăra din orice. Părinții erau distanți și le spuneau că au destule probleme cât să îi mai împovăreze și ei cu problemele lor minore. 2 din cei 4 adulți susțin că se temeau de abandon, și că deși trăiesc în singurătate, se tem de ea și le oferă durere și neputință. Alți 2 subiecți din cei 6 își caracterizează trecutul ca fiind plin de siguranță și iubire din partea părinților, însă situația financiară scăzută pe care au avut-o i-a împins să își caute un servici de mici pentru a își putea susține și ajuta familia. Unul din acești doi adulți precizează faptul că unul dintre părinți era grav bolnav și de mic a fost învățat să înlocuiască stâlpul casei. Astfel, el nu a avut timp să își facă prieteni, să se relaxeze, să cunoască oameni noi și cu acest mod de viață a crescut și a devenit o persoană singuratică.

Restul de 4 adulți sunt deschiși către a cunoaște oameni noi și a relaționa, le place să se afle în compania multor persoane, au încredere în oameni și le este foarte ușor să interacționeze cu ei. Nu se tem de faptul că ar putea fi lăsați singuri, și cred că cei din jur le vor oferi sprijin atunci când se vor afla într-un impas al vieții. Legătura dintre starea de bine și stima de sine crescută și trecutul lor este una relevantă, deoarece ei au avut o familie unită, o mamă iubitoare care le-a fost alături la greu și la bine, amintiri plăcute și evenimente fericite la care au participat cu toții. Ei reneagă singurătatea și sunt convinși că nu vor trece niciodată prin așa ceva, iar dacă se vor abate asupra lor rele neașteptate, vor avea alături oameni prețioși și devotați, gata să îi susțină.

După cum putem observa, persoanele cu un trecut mai nefericit, care trăiesc printr-un sentiment de singurătate continuu vorbesc despre viață și implicit despre viitor în aceeași manieră. Ei nu văd posibilă o schimbare pe viitor, dar nici nu se simt împăcați cu ei înșiși în această izolare pe care o resimt zi de zi.

În ceea ce privește categoria persoanelor vârstnice, 17 din 20 își amintesc de copilărie într-un mod plăcut, retrăind parcă acele clipe în care totul părea perfect. Ei susțin că părinții se comportau exemplar cu ei, nu îi pedepseau sau loveau, nu se temeau de ei și primeau sprijin necondiționat. Mama era cea mai apropiată de ei, cea mai bună persoană din lume, și consideră că este normal ca uneori, părinții să aplice pedepse copiilor sau să îi trateze într-un mod aparte, în funcție de cum se comportă și de rezultatele obținute atât pe plan personal, cât și profesional. Cu toate acestea, faptul că aceste persoane trăiesc în momentul actual într-un azil, îi determină să adopte un comportament caracterizat poate de mecanisme de apărare interioara. 5 din 17 susțin că nu pot fi deschiși față de ceilalți oameni, deoarece nu mai au încredere în nimeni.

Consideră că alte persoane sunt mai interesante decât ei și susțin că oricum nimeni nu îi va iubi așa cum își doresc. Își amintesc cu bucurie de copilărie, însă aceste 5 persoane nu doresc să menționeze motivele pentru care locuiesc într-un azil. Susțin că merită să fie singure și să poarte această durere până la sfârșit. Alți 12 subiecți cred că este o normalitate ca bătrânețea să fie petrecută în singurătate, deși nu se simt confortabil cu acest sentiment și își doresc să aibă familia aproape de ei. Lor li s-a indus această idee de către membrii din familie, li s-a spus că se vor simți mult mai bine în acest loc, alături de oameni de aceeași vârstă, însă sentimentul de izolare persistă și le oferă pe zi ce trece garanția că așa vor rămâne până la final. Singuri. 3 dintre cei chestionați susțin că se implică foarte ușor în relațiile cu cei din jur, își formează prieteni și sunt deschiși în a comunica. Nu doresc să vorbească despre trecutul lor, nici despre cum au ajuns în acest loc, însă sunt siguri că cei din jur îi apreciază și îi respectă pentru ceea ce sunt.

Persoanele care nu depășesc niciodată traiectoria ideii de singurătate, fie ea impusă sau aleasă, sunt cele care definesc ipoteza numărul 3, conform căreia dacă persistă sentimentul singurătății, adulții/ cei vârstnici vor înceta în a își dori comunicarea și stabilirea relațiilor cu cei din jur, alegând izolarea definitivă.

Total opusă acestei categorii este cea a căror persoane riscă să rămână izolate, din pricina scăderii dorinței de autodezvoltare.

IV.7. Concluziile microcercetarii

Singurătatea poate fi o alegere lucidă sau o constrângere socială. Sentimentul de izolare poate apărea conștient sau nu, în mare parte având legături cu evenimentele dificile din trecutul sau prezentul unui individ. Aceste aspecte se pot regăsi în toate cele patru etape ale vieții, la copii, adolescenți, adulți sau persoane vârstnice. Strâns corelate cu apariția izolării sunt stima de sine scăzută, ideea neputinței și nesiguranța zilei de mâine. Dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine poate determina o stare de disconfort care atrage îndepărtarea omului din calea comunicării și a relaționării. Singurătatea este negativismul antitetic sentimentului de autoapreciere și nesiguranță în ceea ce privește viața personală sau comportamentele celor din jur. ,,Cursul vieții nu este linear, întrucât nici viața omului nu este uniformă. Viața este formată din etape distincte, întrerupte de crize psihobiologice. Ea ne apare, în cursul desfășurării sale temporale, relativ previzibilă. Dar, de obicei, în viața fiecărui individ pot interveni evenimente exterioare (accidente, boli, conflicte, crize morale etc.), care sa-i schimbe cursul, direcția,

sensul” .

Cercetarea efectuată pe un lot de 55 de persoane, dintre care 10 copii de clasa a VII-a cu vârste cuprinse între 13-14 ani ( 5 fete, 5 băieți), 15 adolescenți de clasa a XII-a cu vârste cuprinse între 17-18 ani (10 fete, 5 băieți), 10 adulți cu vârste cuprinse între 30 -40 ani (6 femei, 4 bărbați) și 20 persoane vârstnice între 65-80 de ani (10 femei,10 bărbați) a urmărit confirmarea/infirmarea a trei ipoteze.

Metodologia cercetării a fost compusă din utilizarea a patru tipuri de teste, mai precis Scala de auto-acceptare de Emanuel M. Berger, chestionarul Definirea singurătății, chestionarul Tipul de atașament stabilit în copilărie și chestionarul Percepție asupra singurătății. Modele din trecut. Analiza și interpretarea datelor obținute la chestionarele mai sus precizate au condus la următoarele concluzii valabile pentru lotul studiat:

Se confirmă ipoteza conform căreia experiențele traumatizante din trecut pot schimba modul de gândire al copiilor, conducându-i către tendința de singurătate. Am reliefat această realitate prin sublinierea mediului în care au crescut acești copii, prin comportamentele părinților față de ei, prin trasarea experiențelor negative de care își amintesc, și care i-au marcat, împingându-i către starea de singurătate și către pierderea autocontrolului. Fiind la începutul drumului, își pot găsi identitatea pierdută, însă fără susținere și înțelegere, riscă să aleagă izolarea ca mod de viață continuu.

Se confirmă ipoteza conform căreia în urma apariției unei stime de sine scăzute, adolescenții să adopte comportamente de risc ce determină întreruperea relaționării cu cei din jur și scăderea încrederii în sine, adoptând singurătatea ca mediu de viață. Am evidențiat faptul că adolescenții ce dețin o stimă de sine scăzută fac parte din categoria persoanelor care nu doresc să întemeieze relații de prietenie, de frica unei posibile respingeri din partea celorlalți. Ei tind să stea retrași și să dețină un mediu de viață solitar, total opus celor cu o stimă de sine ridicată, înconjurați în permanență de oameni printr-o legătură puternică numită comunicare.

Se confirmă ipoteza conform căreia dacă persistă sentimentul singurătății, adulții/ persoanele vârstnice vor înceta în a își dori comunicarea și stabilirea relațiilor cu cei din jur, alegând izolarea definitivă. Majoritatea sunt nemulțumiți de evenimentele nefericite pe care au fost nevoiți să le trăiască voluntar sau involuntar, caracterizând prezentul ca fiind o singurătate pe care o vor simți până la sfârșitul vieții.

Subiecții din cele patru categorii de vârstă regăsite în lotul de cercetare se află fie pe un drum izolat, un drum aparte realității de zi cu zi, fie pe cel al împlinirii personale. Fie că încă se caută pe sine, amintindu-și mereu de evenimentele nefericite din cauza cărora au decis să se retragă, fie că merg înainte cu pozitivism și încredere în cei din jur, majoritatea tind să tragă o barieră între ei și lumea exterioară, barieră care transmite emoții negative și durere apăsătoare. Mizând pe faptul că oamenii cultivă în ei o dorință de a empatiza cât mai bine, o bună comunicare și interes pentru cei din jur, pe parcurs se vor putea realiza, prin intermediul consilierului, progrese vizibile în ceea ce privește ajutorarea persoanelor singure. Empatia și ascultarea activă sunt două elemente esențiale care pot readuce zâmbetul pe un chip obosit, iar implementarea pozitivismului în viața unei persoane care se simte singură poate avea realizări neașteptate.

CAPITOLUL V

CONCLUZII GENERALE SI RECOMANDĂRI

Dragostea, familia și fericirea pot schimba partea întunecată a singurătății, transformând-o în putere, înțelepciune, experiență. Cele trei concepte sunt menite să poziționeze factorii declanșatori ai sentimentului de izolare într-un loc antitetic împlinirii sufletești. Raționalitatea, emoțiile și trăirile de zi cu zi încurajează continuarea cercetării și obținerii unui răspuns definitiv în ceea ce privește dispariția singurătății, acolo unde este cazul.

Leacul sentimentului de solitudine poate fi însăși singurătatea. Trăind printre propriile gânduri, analizând din exterior tot ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător, omul va reuși să compare starea de bine cu trăirile negative uneori apăsătoare. Este interesant de experimentat singurătatea, acceptarea devenind astfel un motiv fundamental, important al autocunoasterii. Apariția acestui sentiment poate declanșa ideea că ar fi bine să existe o apropiere mai mare între noi și cei din jurul nostru, o mai mare generozitate și empatie. Amânarea găsirii rezolvărilor problemelor sau resemnarea pot transforma clipele de singurătate temporare într-un stil de viață permanent.

Uneori doare, alteori nu. Există cazuri în care familia sau apropiații sunt alături de persoana care trece prin momentele dificile, dar și situații în care nu este nimeni prezent. În aceste clipe, consilierul este cel care poate ghida și pune în lumină punctele forte și sentimentele frumoase din fiecare om în parte, indiferent din ce categorie de vârstă face parte. ,,În psihologia morală trebuie să avem în vedere că manifestările noastre sufletești sunt dublate de o semnificație morală și că această dualitate psihic/moral este de cele mai multe ori destul de greu de surprins și imposibil de separat. Cele mai importante procese sufletești în care găsim reflectate aceste aspecte și care, de altfel, domină viața noastră psihomorală, sunt sentimentele și aspirațiile morale”.

Recomandări:

Ședințele de consiliere pot ajuta la creșterea dorinței de autocunoaștere, de extindere personală în mediul social. În cartea sa, Consiliere psihologică, Cristian Vasile (2014) propune 19 pași în vederea obținerii succesului evaluării clientului și a grijilor ce îl însoțesc.

Aceștia sunt :

1) A-i permite clientului să vorbească;

2) A asculta și a răspunde problemei, nu poveștii;

3) A solicita orice informație crucială sau de care avem nevoie;

4) A stabili un proces de reflectare;

5) A identifica stadiile schimbării clientului;

6) A încuraja implicarea clientului în procesul schimbării;

7) A utiliza limbajul și abordarea adecvate;

8) A utiliza capacitatea de influență personală în mod adecvat;

9) A fi sensibil la diferențele importante pentru client;

10) A utiliza un grad adecvat de structurare a problemei;

11) A prioritiza neliniștile clientului și a selecta neliniștea/problema țintă;

12) A fixa scopuri specifice pentru problema țintă;

13) A identifica încercările nereușite ale clientului de a gestiona problema;

14) A identifica încercările reușite ale clientului în gestionarea problemei;

15) A identifica obstacolele din calea schimbării;

16) A fi atent la problemele speciale legate de depresie și demoralizare;

17) A lua în considerare intervențiile specifice pentru probleme specifice;

18) A explica clientului abordarea pe care intenționăm să o folosim în consilierea lui psihologică;

19) A ajusta abordarea la profilul/caracteristicile clientului;

Dacă acest sentiment de singurătate își face apariția neașteptat, conturând propria ființă cu neliniște și tulburări, adolescenții, adulții și persoanele vârstnice pot apela la o listă de gânduri pozitive, menite să combată sentimentul de înstrăinare, de izolare:

1) Acum sunt singur, în curând nu voi mai fi.

2) Mă simt bine, am parte de puțin timp doar pentru mine.

3) Singurătatea este o stare trecătoare, oricine trece prin ea, nu numai eu.

4) Există cu singuranță persoane care în acest moment se simt mult mai singure decât mine.

5) De ce să privesc doar partea negativă a singurătății, și să nu caut și partea pozitivă a ei?

Pași către autovindecare:

1) Ieșiri în oraș, călătorii;

2) Evitarea alegerii viciilor;

3) Comunicare cu colegi de serviciu (în cazul lipsei de prieteni);

4) Implicare profundă în carieră (satisfacții, bucurii, posibilitate de avansare);

5) Lecturarea cărților despre importanța comunicării, relații interpersonale etc.;

6) Deschidere către nou, implicare în voluntariate sau diferite proiecte;

Motivația personală este esența înlăturării sentimentului de izolare și implicit dezamăgire.

1) De ce să mă tem de singurătate, când în orice moment știu că mă pot baza pe mine?

2) De ce doare singurătatea, dacă știu că ajutorul îl pot lua în primul rând din partea mea?

3) Am obosit să mă simt singur(ă)? Nu, deoarece în orice moment pot privi înainte și pot descoperi oameni minunați care abia așteaptă să îmi fie alături.

4) Îmi doresc să scap de teama de a rămâne singur(ă)? Da, dacă acest sentiment persistă. Nu, dacă este pe termen scurt, deoarece mă pot actualiza și pot forma o relație impresionantă cu mine însumi/ însămi.

5) Cunosc pe cineva care se luptă cu singurătatea? Da, știu ce simte fiindcă și eu am simțit la fel, și știu că putem trece peste acest impas. Nu, fiindcă nu sunt și nu voi fi singur(ă) niciodată.

Persoanele care trec prin situații dificile a căror urmare este izolarea, se pot înscrie în grupuri deja formate cu probleme asemănătoare și parcurge următoarele activități:

1) Dezbateri pe problema singurătății;

2) Identificarea cauzelor singurătății și totodată a motivelor pentru care uneori este refuzat ajutorul;

3) Strategii de dezvoltare personală și creștere a stimei de sine;

4) Găsirea unor soluții în vederea îndepărtării singurătății;

5) Menținerea unei stări de bine prin prisma diferitelor activități(exerciții, călătorii, dezbateri, chestionare);

Jocuri care pot fi utilizate în vederea îndepărtării sentimentului de singurătate la copii:

• Fluviul (anexa nr. 5)

Vârstă: 10-15 ani;

Durata: 60 minute;

Participanți: Minim 3, maxim 15;

Echipament: Creion simplu/ colorat, o foaie de hârtie;

Obiective: Creșterea stimei de sine/ Autocunoașterea;

Desfășurare: Foaia de hârtie pe care va fi desenat un râu va fi completată cu răspunsul la cele patru întrebări. Acest exercițiu are menirea de a face copilul să realizeze ce îi place și ce nu îi place să facă, conturând astfel posibile acțiuni pe care le poate întreprinde în vederea eliminării sentimentului de singurătate.

• Harta inimii (anexa nr. 5)

Vârstă: 10-15 ani;

Durata: 60 minute;

Participanți: 2-10;

Echipament: Creion/ o foaie de hârtie;

Obiective: Identificarea trăsăturilor personale pozitive;

Desfășurare: Foaia de hârtie pe care va fi desenată o inima va fi completată cu răspunsul la cele patru întrebări. Acest exercițiu este important în recunoașterea propriilor calități ale copilului și implicit îndepărtarea unei posibile idei cum că ar fi diferit de ceilalți, provocându-le astfel respingerea față de el.

• Desenul neobservat

Vârstă: 7-15 ani;

Durata: 60 minute;

Participanți: minim 10- maxim 20;

Echipament: Bandă de lipit/ foi de hârtie;

Obiective: Îndepărtarea sentimentului de singurătate/ Implicarea în relații de colegialitate;

Desfășurare: Fiecare participant va nota pe o foaie de hârtie 4 calități pe care le are. Foaia va fi lipită pe spatele fiecărui elev cu partea scrisă în jos, pentru a împiedica pe ceilalți să citească. Fiecare coleg va face cu schimbul și va nota câte o calitate pe spatele fiecărui coleg în parte. La final, foile vor fi citite cu voce tare și comentate. Acest exercițiu este unul esential în vederea apropierii dintre copii, deoarece observând câte lucruri bune spun unii despre ceilalți, vor fi mult mai încântați în a purta discuții sau lega prietenii, în special cei care se simt singuri și consideră că nimeni nu vrea să stea lângă ei.

,,Echilibrul sufletesc și armonia sunt condiții esențiale ale progresului individului și a formării sale. Tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri ale civilizației umanității, datează prescripții de igienă mentală care au devenit repere înscrise în codul socio-cultural al modelului care conduce societatea. Un rol esențial revine cunoașterii de sine și autocontrolului, igiena mentală fiind un mijloc de educație intelectuală și morală”.

BIBLIOGRAFIE

Albu, G., Relațiile interpersonale. Aspecte instituționale, psihologice și formativ-educative, Editura Institutul European, Iași, 2013

Cosmovici, A., Iacob, L.( coord.), Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 2008

Enăchescu, C., Tratat de psihologie morală, Editura Polirom, Iași, 2008

Golu M, Fundamentele psihologiei, vol. 1 și 2, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003

Lemeni, G., Axente, A., Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004

Rogers, C., A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Editura Trei, București, 2008

Sălăvăstru, D., Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004

Șchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

Vasile, C., Consiliere psihologică. Teorii, strategii și tehnici, Editura Universității Petrol- Gaze, Ploiești, 2014

Westbrook, D., Kennerley, H., Kirk, J., Introducere în terapia cognitiv-comportamentală, Editura Polirom, Iași, 2010

WEBOGRAFIE

http://aptta.ro/chestionare.html

http://e-psihologonline.ro/scala-acceptarii-de-sine/

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August

http://www.scritub.com/gradinita/Gradinita-fisa-de-lucru

ANEXE

   Anexa nr. 1

Scala de auto-acceptare

                                       De Emanuel M. Berger

În continuare, sunt prezentate o serie de enunțuri care se referă la sentimente. Citiți-le pe fiecare cu grijă și decideți dacă sunt adevărate sau nu. Folosind scala dată mai jos, marcați răspunsul pe foaia de răspuns.

1= complet adevărat;

2= adevărat în mare parte;

3= jumătate fals, jumătate adevărat;

4= în mare parte;

5= complet fals;

1. Mi-ar plăcea să găsesc pe cineva care să-mi spună cum să-mi rezolv problemele personale.

2. Nu îmi pun întrebări asupra valorii mele ca persoană, chiar dacă mă gândesc că alții o fac.

3. Când oamenii spun lucruri frumoase despre mine, mi se pare greu să cred că ei vorbesc serios. Mi se pare că glumesc sau că nu spun adevărul.

4. Nu suport dacă cineva mă critică sau vorbește despre mine.

5. Nu vorbesc mult la evenimente sociale pentru că mi-e frică că oamenii mă vor critica sau vor râde de mine.

6. Îmi dau seama că nu sunt foarte practic, dar nu cred că pot să-mi folosesc energia într-o modalitate mai bună.

7. Privesc majoritatea sentimentelor și impulsurilor mele față de alți oameni ca fiind normale și acceptabile.

8. Ceva din înăuntrul meu nu mă lasă să mă bucur, indiferent ce sarcină am realizat – dacă o realizez bine am un sentiment de îngâmfare că sarcina este sub posibilitățile mele și că nu ar trebui să mă mulțumesc doar cu atât.

9. Mă simt diferit de ceilalți oameni. Mi-ar plăcea să am sentimentul de siguranță care vine din faptul că nu sunt prea diferit de ceilalți.

10. Mi-e teamă de oamenii care mi-ar plăcea să mă cunoască, pentru că s-ar putea să-i dezamăgesc.

11. Sunt frecvent deranjat de sentimente de inferioritate.

12. Din cauza altora nu am reușit să realizez pe cât de multe pe cât aș fi vrut.

13. Sunt timid și intimidat în situații sociale.

14. Pentru a fi acceptat și plăcut, am tendința să fiu cum vor alții de la mine să fiu.

15. Par să am o putere interioară care mă ajută să rezolv lucrurile. Am o fundație destul de solidă și sunt destul de sigur pe mine.

16. Mă simt intimidat când sunt cu persoane care au o poziție superioară mie la școală sau la serviciu.

17. Cred că sunt nevrotic sau ceva asemănător.

18. Deseori nu încerc să fiu prietenos cu oamenii pentru că mă gândesc că nu o să mă placă.

19. Cred că sunt o persoană valoroasă pe plan de egalitate cu ceilalți.

20. Nu pot să mă abțin să mă simt vinovat față de ce simt despre anumiți oameni din viața mea.

21. Nu îmi este frică să cunosc noi oameni. Cred că sunt o persoană valoroasă și nu este nici un motiv pentru care ceilalți să nu mă placă.

22. Cred în puterile mele numai pe jumătate.

23. Sunt foarte sensibil. Atunci când oamenii vorbesc am tendința să cred că mă critică sau mă insultă într-un fel sau altul, chiar dacă mai târziu când mă gândesc la asta nu mi se mai pare la fel.

24. Cred că am anumite abilități și alte persoane spun la fel. Mă întreb dacă nu cumva le confer o importanță mai mare decât au.

25. Mă simt sigur că pot să rezolv problemele care vor apărea în viitor.

26. Cred că încerc să impresionez lumea. Eu știu că nu sunt așa cum par.

27. Nu mă îngrijorez sau condamn dacă oamenii mă judecă.

28. Nu mă simt normal, dar vreau să mă simt normal.

29. De obicei când sunt într-un grup nu spun prea multe de frică să nu spun ceva greșit.

30. Am tendința să-mi evit problemele.

31. Chiar dacă oamenii mă văd într-o lumina bună, mă simt puțin vinovat pentru că știu că îi păcălesc – dacă aș fi cu adevărat eu însămi nu m-ar vedea într-o lumina atât de bună.

32. Simt că sunt la același nivel cu alți oameni și asta mă ajută să stabilesc relații bune cu ei.

33. Cred că oamenii pot să reacționeze diferit la mine decât ar reacționa la alți oameni.

34. Trăiesc prea mult așa cum vor alții să trăiesc.

35. Când trebuie să mă adresez unui grup mă intimidez și nu reușesc să mă exprim foarte bine.

36. Dacă nu aș avea așa de mult ghinion aș fi realizat mult mai multe decât am realizat până acum.

(Sursa: https://www.scribd.com/doc/222850952/Scala-de-Autoacceptare)

Vă mulțumesc

Calcularea scorului:

Se adună valoarea punctelor cu excepția itemilor cu numărul 2, 7, 15, 19, 21, 25, 27, 32, a căror valoare va fi calculată conform următoarei scale:

1= 5 puncte

2= 4 puncte

3= 3 puncte

4= 2 puncte

5= 1 punct

Anexa nr. 2

Chestionarul: Definirea singurătății

Răspundeți următoarelor întrebări:

1) Cum definiți singurătatea?

2) Ați avut momente în viață în care v-ați simțit singur(ă) ?

a) Nu

b) Da. Dacă da, când/ în ce împrejurări?

3) Atribuiți trei însușiri singurătății.

4) Cum credeți că arată o viață în singurătate?

5) Credeți că este necesar un remediu contra singurătății?

a) Nu

b) Da. Dacă da, care este în opinia dumneavoastră acest remediu?

Vă mulțumesc

Anexa nr. 3

Chestionarul: Tipul de atașament stabilit în copilărie

Citiți următoarea listă de afirmații. Pentru fiecare afirmație în parte am să vă rog să-mi spuneți în ce măsură sunteți sau nu de acord cu ea. Vă rog să dați note de la 1 la 6 pentru fiecare afirmație în parte, unde 1 înseamnă că nu sunteți deloc de acord, iar 6 înseamnă că sunteți total de acord.

Exemplu:

Mă implic ușor în relații emoționale. (alegeti o optiune):

Dezacord total Acord total

Mă implic ușor în relații emoționale.

Mi-ar plăcea să fiu deshis(ă) față de ceilalți oameni, dar nu știu cum aș putea face asta.

Mă întreb dacă ceilalți mă plac.

Când eram copil, părinții mă pedepseau drastic și mă loveau.

Am încredere în ceilalți oameni și îmi place ca și ceilalți să se bazeze pe mine.

Mi-ar plăcea să am relații apropiate cu ceilalți oameni, dar îmi este greu să am încredere în ei.

Am impresia că îi plac pe ceilalți mai mult decât mă plac pe mine.

Îmi este greu să mă atașez de ceilalți.

Îmi este ușor să interacționez cu oamenii.

Îmi este teamă că speranțele mele vor fi înșelate atunci când voi fi prea strâns legată de alții.

Mă tem de multe ori că ceilalți nu mă plac cu adevărat.

M-am gândit de multe ori că mi-ar fi plăcut să-mi aleg familia în care am crescut.

Îmi este ușor să devin deschis cu o persoană apropiată.

Îmi este teamă să mă implic în relații apropiate de teamă de a nu fi rănit.

Mi-e teamă să fiu lăsat(ă) singur(ă).

Erau momente în care îmi era foarte teamă de părinții mei.

Cred că este important ca oamenii să se poată baza unii pe ceilalți.

Prefer să depind mai degrabă de mine decât de ceilalți.

Mi se pare important să știu ce cred ceilalți despre mine.

Mă simt confortabil să nu mă implic în relații apropiate cu ceilalți.

Cred că ceilalți vor fi acolo să-mi ofere sprijin când voi avea nevoie.

Să ceri ajutor înseamnă să admiți că nu ești în stare să faci un anumit lucru.

Îmi amintesc cu plăcere de copilăria mea.

Nu mă simt în largul meu atunci când relațiile cu ceilalți oameni devin prea apropiate.

În copilărie, mama era foarte apropiată de mine.

Uneori, e normal ca părinții să se poarte urât cu copiii, dar asta nu înseamnă mare lucru.

Am amintiri plăcute legate de mama mea.

Mama mea era perfectă, cea mai bună persoană din lume.

De obicei, cred că ceilalți sunt mult mai interesanți ca mine.

Este important pentru mine să fiu o persoană independentă.

În copilărie, când eram supărat(ă), rănit(ă), bolnav(ă), găseam alinare la mama.

Îmi este teamă că nimeni nu o să mă iubescă așa cum îmi doresc.

Mama mea era foarte severă cu mine, se supăra când mă murdăream/cădeam.

Nu mi-a fost niciodată teamă de părinții mei.

Îmi este foarte ușor să leg prietenii.

Mama mea mă îmbrățișa foarte rar, era o femeie mai distantă.

Îmi amintesc cu ușurință evenimentele importante din copilărie.

Nu are rost să vorbesc despre trecutul meu.

În copilărie, mă simțeam foarte apropiat(ă) de tatăl meu.

Cred că oamenii din jurul meu au destule probleme, fără să-i mai plistisesc și eu cu ale mele.

Mă găndesc că dăruiesc emoțional mai mult decât primesc.

Îmi place ca ceilalți să nu depindă de mine, așa cum nici eu nu depind de ceilalți.

În copilărie, mă simțeam în siguranță lângă părinții mei.

Sunt prea ocupat(ă) cu problemele mele ca să mă mai preocupe relațiile cu ceilalți.

Îmi este teamă că o să fiu abandonat(ă).

Nu îmi este teamă de singurătate.

Părinții mei au avut întotdeauna încredere în mine.

În general evit legăturile emoționale strânse.

În copilărie, am simțit uneori că trebuie să am grijă de părinții mei.

Sunt sigur(ă) că ceilalți mă plac și respectă.

Nu îmi place să fiu mângâiat(ă).

Nu am nevoie de ceilalți.

Sursa: (http://aptta.ro/chestionare.html)

Va mulțumesc

Anexa nr. 4

Chestionar: Percepție asupra singurătății. Modele din trecut

Răspundeți următoarelor întrebări:

1) Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?

2) Cum caracterizați relația dintre dumneavoastră și familie?

3) Au avut loc evenimente în familia dumneavoastră care v-au întristat?

4) Pe ce plan poziționați familia în viața dumneavoastră?

5) Cum definiți singurătatea?

6) Care credeți că sunt cauzele pentru care o persoană se simte singură?

7) Ați avut momente în care v-ați simțit singur(ă)? Dacă da, dați exemple din viața dumneavoastră.

8) Atribuiți trei însușiri singurătății.

9) Credeți că este necesar un remediu contra singurătății?

10) Considerați școala un loc singuratic?

11) Vă simțiți trist(a) la școală?

12) Cum vă înțelegeți cu colegii dumneavoastră?

13) Vă place să comunicați și să legați prietenii?

14) Dacă ați putea da timpul înapoi, ce ați aduce în plus vieții dumneavoastră?

15) Cum v-ați caracteriza într-un cuvânt în funcție de viața dumneavoastră?

Va mulțumesc

Anexa nr. 5

Fluviul

Sursa: (http://www.scritub.com/gradinita/Gradinita-fisa-de-lucru321411155.php)

Anexa nr. 6

Harta inimii

Sursa: (http://www.scritub.com/gradinita/Gradinita-fisa-de-lucru321411155.php)