Sfantul Niceta de Remesiana

Sfântul Niceta de Remesiana

Viața și activitatea

Teză de Doctorat

Cap. I. Viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana

(366-414)

Sfântul Niceta de Remesiana este un important reprezentant al creștinismului daco-roman, de la Sud de Dunăre, care a activat ca episcop în Remesiana, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Teolog și mare dascăl al Bisericii, acest prestigios părinte, se poate număra printre cei mai de seamă doctori ai „secolului de aur”, alături de Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin, Fericitul Ieronim și Sfântul Ioan Casian, care „s-au distins prin zelul misionar și ostenelile lor în răspândirea Evangheliei, prin viața lor exemplară, prin suferințele îndurate pentru credința lor, prin activitatea lor socială în slujba semenilor sau prin alte merite deosebite”.

Introducere:

Acest venerabil episcop, prin viața și activitatea sa a lăsat urme adânci în viața Bisericii și în conștiința credincioșilor săi daco-romani, aducând peste sufletele lor binefacerile creștinismului. Cu toate că a fost o mare personalitate a Occidentului, izvoarele care fac referire la el sunt puține și sărăcăcioase în informații, ceea ce a determinat pe unii istoriografi străini să-l confunde mult timp, pe Niceta de Remesiana, cu Niceta din Aquilea (454-485) sau cu Nicetius din Treves (527-566), iar pe unii istoriografi români (Constantin Erbiceanu, Corneliu Daiconovici), să-l confunde cu Nichita Gotul și Sava Gotul.

Trebuie să precizăm de la început, că viața și activitatea Sfântului Niceta în spațiul daco-roman, trebuie analizată strict obiectiv. Analiza izvoarelor, precum și interpretarea lor, nu trebuie să fie făcută tendențios, ci în lumina adevărului așa cum îi spunea prozatorul grec Lucian de Samosata (125-180), prietenului său Filon în scrierea „Cum trebuie scrisă istoria”: „Cer ca istoricul desăvârșit să vină întrarmat cu două însușiri personale neapărat trebuincioase: înțelegerea politică și puterea de-a lămuri… căci precum am mai spus, un singur lucru se cere istoricului: dacă se apucă să scrie, este dator să se închine doar adevărului”.

Numeroși reprezentanți ai Bisericii Greco-Catolice din România, au făcut din episcopul Niceta un personaj favorabil lor, pentru a susține jurisdicția Scaunului Apostolic din Roma, asupra Bisericii din Dacia în secolele IV și V. Astfel în 1924 profesorul Alosiu Tăutu, numindu-l pe Niceta „apostolul nostru”, subliniază faptul că legăturile sale cu Apusul „dovedesc că încreștinarea noastra s-a făcut în spirit roman, în legea romană”, iar profesorul Nicolae Lupu în 1935, face din episcopul Niceta de Remesiana un vicar al papei și „un vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică”.

Dar aceste afirmații tendențioase nu au acoperire în izvoarele care îl pun în lumină pe Niceta, ci contribuie si mai mult la deformarea adevărului cu privire la viața și activitatea acestui prelat. Episcopul Niceta nu a fost mai mult occidental și mai puțin oriental sau nu a fost mai mult catolic sau mai puțin ortodox în sensul în care sunt înțeleși astăzi acești termeni, ci el a activat într-o perioadă în care atât în Apus cât și în Răsărit, Biserica a fost: „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”, pe care chiar Niceta o înțelege și o definește atât de profund ca fiind «comuniunea sfinților»:

„Mărturisești totodată credința în SFÂNTA BISERICĂ UNIVERSALĂ. Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la începutul veacului, fie patriarhii Avraam, Isac și Iacob, fie prorocii, fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți drepți care au fost, care sunt și care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură credință și viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup, capul acestui trup este Hristos, după cum ne spune și se află scris”.

Pe de altă parte în Ortodoxia românească, Sfântului Niceta i se atribuie titlul de „apostol al daco-romanilor” de pe ambele maluri ale Dunării, ca unul care a contribuit la încreștinarea populației daco-romane, atât la Sud cât și la Nord de Dunăre în Dacia Traiană. Între cei care au susținut un apostolat a lui Niceta și la Nord de Dunăre, se numără istoricul Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu, Radu Vulpe, Pr. Prof. Ioan G. Coman, Ovidiu Pop, în baza mărturiilor lui Paulinus de Nola, prietenul lui Niceta.

Dar această ipoteză a fost socotită ca fiind puțin forțată și nefondată pe argumente concrete și ulterior revizuită în stadiul actual al cercetărilor de către Pr. Prof. Ioan Rămureanu: „…părerea că Sfântul Niceta este apostolul daco-romanilor trebuie revizuită și corectată în sensul că nu el este cel dintâi propovăduitor al creștinismului la geto-daco-romanii din dreapta și din stânga Dunării, pentru a putea fi numit apostolul daco-romanilor, în înțelesul strict al cuvântului…”, de către istoricul Dionisie M. Pippidi, de către Pr. Prof. Mircea Păcurariu: „Chiar dacă nu a predicat în Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s-a desfășurat într-o regiune populată cu daco-romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să predice și să scrie în latinește”, și intrenațional de către Philippe Henri Blasen: „Niceta de Remesiana trebuia să fi fost originar din Dacia Mediterranea și, prin urmare, nu ar fi putut să facă misiune în Dacia lui Traian, nici nu ar fi putut fi activ în împrejurimile Tomis sau într-un loc numit Scyția”.

După cum am văzut, viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana ridică o serie de probleme, care trebuie elucidate în baza izvoarelor, care fac referire la creștinismul daco-roman primar (secolele IV și V) și care ne pun în legătură cu activitatea misionară a lui Niceta. Problemele sunt legate de contextul politic și ecleziastic în care a trăit și a activat ca episcop în eparhia Remesiana, originea, tinereția, educația, precum și începutul carierei sale ecleziastice, activitatea didactico-catehetică prin care a îmbogățit teologia, legăturile cu Apusul, mai exact prietenia sa cu Paulinus din Nola, precum și sfârșitul vieții sale care până astăzi ne rămâne necunoscut, toate acestea, constituie un subiect de mare interes pentru teologia contemporană și mai cu seamă, pentru cunoașterea identității Sfântului Niceta de Remesiana.

I. 1. Izvoare de referință pentru Sfântul Niceta de Remesiana:

După cum am spus mai sus, izvoarele cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta (366-414) sunt puține și sărăcăcioase în informații și ele nu acoperă întreaga viață a episcopului Niceta. Lipsesc cu desăvârșire cele mai esențiale informații, ce ar putea reconstitui prima parte a biografiei sale. Anul nașterii, originea, educația, precum și începuturile carierei sale ecleziastice sunt trecute cu vederea de izvoare. Totuși, există un număr de nouă izvoare, care fac referire la episcopul daco-roman și pe care le vom menționa în cele ce urmează într-o ordine cât mai cronologică.

O epistolă a lui Germiniu de Sirmium, adresată unor episcopi apropiați eparhiei sale cu privire la liderii arieni Ursacius de Singidunum și Valens de Mursia, face referire și la un episcop numit ”Nichae”, fără însă a menționa locația scaunului său episcopal. Epistola se regăsește printre documentele lui Ilarie de Pictavium și a fost scrisă între anii 366 sau 367. Specialiștii au sugerat că numele ”Nichae”, ar fi o formă coruptă pentru Niceta, ceea ce ar însemna o primă apariție a lui în viața Bisericii în calitate de episcop.

Alte trei surse și care sunt considerate, ca fiind cele mai importante, sunt două poeme: Carmen XVII și Carmen XXVII, precum și Epistola 29 a lui Paulinus de Nola (353-431), prietenul Sfântului Niceta. Primul poem a fost scris în anul 398 cu ocazia primei vizite a lui Niceta la Nola, iar cel de-al doilea poem datează din anul 402, când Niceta se reîntoarce la Nola pentru sărbătoarea Sfântului Felix. Epistola 29 a fost adresată lui Sulpicius Severus în anul 400, în care Paulinus aduce cuvinte de laudă Sfântului Niceta, care a uimit întreg Occidentul prin erudiția sa, în timpul primei sale vizite la Roma, respectiv la Nola. Informațiile care ne survin de la Paulinus sunt printre cele mai prețioase. Ele scot în evidență portretul moral al acestui episcop, viața sa sfântă, curăția, demnitatea, jertfelnicia, intensa sa activitate misionară la Sud de Dunăre într-o lume rămasă încă pe jumătate barbară, precum și erudiția sa.

O altă mărturie despre episcopul Niceta din Remesiana o întâlnim în valoroasa lucrare De viris illustribus (Despre bărbații iluștri), a preotului și istoricului bisericesc, Ghenadius de Marsilia (492-502), scrisă în secolul V și care este o continuare a lucrării Fericitului Ieronim, cu acelaș titlu. Din această lucrare aflăm pentru prima dată, că Niceta era episcop al cetății Remesiana și că a scris într-o „limbă simplă și elegantă”, șase cărticele de învățătură pentru folosul catehumenilor, menționând și titlurile lor:

„Niceta, Episcop al cetății Remesianei, a compus într-o limbă simplă și elegantă șase cărticele de învățătură pentru aspiranții la Botez. Între acestea, cea dintâi conține felul în care trebuie să se poarte aspiranții, care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de-a doua este despre rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, și un țăran, Gadarius, din pricina forței (vitejiei), au fost așezați în rândul zeilor de către păgâni. Cartea a treia tratează despre credința într-o singură maiestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea despre Simbol, a șasea despre jertfa mielului pascal. A compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”.

Mențiunea lui Ghenadie este de o importanță covârșitoare pentru că face lumină în ceea ce privește locația scaunului episcopal al Sfântului Niceta, pe de o parte, iar pe de altă parte Niceta de Remesiana, este plasat între marii scriitori bisericești din acele timpuri, care prin scrierile sau tratatele lor au contribuit la dezvoltarea teologiei trinitare. Mai mult, izvorul elucidează problema paternității scrierilor Sfântului Niceta, deoarece multă vreme scrierile sale au fost puse pe seama altor scriitori bisericești.

O altă sursă în care Sfântul Niceta este menționat este lucrarea istoricului bisericesc Cassiodorus (485-580), Institutiones divinarum et humanarum litterarum (Instituțiile literarutii divine și umane), scrisă pe la anul 544, în care alături de Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin și Dionisie Exigul, este menționat și Sfântul Niceta, pe care Cassiodor îl descrie ca fiind un mare teolog, ce și-a adus contribuția la dezvoltarea teologiei trinitare. Opera sa este recomandată calduros pentru toți acei ce vor să afle câte ceva despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, într-un limbaj mai simplu:

„Dacă cineva dorește cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh și nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă, citească cartea episcopului Niceta (-us) pe care a scris-o despre credință și, pătruns de limpezimea învățăturii cerești, va ajunge la contemplarea divină datorită scurtimii avantajoase… O, tărie neprețuită, prin care s-a deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile credincioșilor, Sfânta Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce nu le aparținea, s-au retras opriți de adevăratul Stăpân”.

Niceta de Remesiana mai este pomenit în două epistole ale papei Inocențiu I (402-417). Este vorba de Epistola XVI, scrisă în anul 404, pe care Inocențiu o adresează episcopului Martianus de Naissus și în care Sfântul Niceta e numit ”fratem nostrum Nicetam” și în cea de-a doua, Epistola XVII, adresată mitropolitului Rufus al Tesalonicului în anul 414. În această epistolă numele lui Niceta apare potrivit manuscriselor sub două forme: „Nicete sau Nicetio”. Ambele scrisori sunt de mare importanță, pentru că ele ne arată că Niceta mai era încă în viață cel puțin în anul 414, dar ele oferă informații prețioase, despre problemele bisericești, cu care se confruntau episcopii de la Sud de Dunăre și anume erezia lui Bonosus, episcop de Sardica (380-390), care nega pururea fecioria Maicii Domnului.

Un ultim izvor care face referire la Niceta de Remesiana este Martirologiul Roman, editat de Fericitul Ieronim (347-420) în care Sfântul Niceta este prăznuit la data de 22 iunie, alături de prietenul său Paulinus de Nola: „In Nola civitate, natalis Sancti Paulini episcopi et conferoris. Et alibi depositio sancte memorie Niceti Episcopi”. Aceeași dată o menține și Venerabilul Beda (672-735), care în martirologiul său amintește: „In civitate Nolana Campanie natale sancti Paulini episcopi…Et depositio beati Nicetae Romatiane civitatis episcopi”. După revizuirea Martirologiului Roman făcută de Cardinalul Baronius (1538-1607), ziua de prăznuire a Sfântului Niceta a fost mutată pe 7 ianuarie: „In Dacia Sancti Nicetae Episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii praedicatione acarieni reddidit ac mansuetas”. Până astăzi Biserica Romano-Catolică îl prăznuiește pe Niceta, la data de 7 ianuarie, iar Biserica Ortodoxă face pomenirea Episcopului Niceta de Remesiana la data de 24 iunie.

Acestea ar fi puținele izvoare, care fac referire la Niceta de Remesiana, episcopul daco-romanilor și strămoș al nostru, care între anii 366 și 414 a predicat Evanghelia lui Hristos la popoarele barbare din Sudul Dunării, bărbat încercat, plin de curaj, de înțelepciune și de sfințenie, căruia Biserica îi aduce recunoștință pentru ostenelile sale și pentru dragostea de care a dat dovadă față de păstoriții săi.

I. 2. Tinerețea și educația Sfântului Niceta de Remesiana:

Este trist faptul că în istoriografia Bisericii nu s-au păstrat nici un fel de date despre prima parte a vieții Sfântului Niceta. Nu se cunoaște anul și locul unde s-a născut, nu cunoaștem cu exactitate originea lui, nici familia din care a făcut parte, precum nici numele său întreg. În ceea ce privește începutul carierei sale ecleziastice, iarăși, nu avem nici o informație.

Paulinus de Nola, prietenul și tovarășul său de credință, se pare că este singurul care a cunoscut detaliat întreaga viață a Sfântului Niceta, dar din păcate în cele două poeme, pe care i le dedică lui Niceta, Carmen XVII și Carmen XXVII, nu pomenește nimic despre despre prima parte a vieții sale. Totuși, într-o strofă din primul poem, Paulinus face o mică precizare cu privire la originea Sfântului Niceta. El se roagă să ajungă cu bine la destinație și numește cetatea Remesiana „părinteasca cetate”, de unde am putea deduce că era originar de acolo:

„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta

În toate, pe oricare țărm își va duce pasul

Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca

Cetate”.

Probabil că s-a născut în Remesiana, din părinți credincioși, care i-au dăruit o educație aleasă și i-au îndreptat pașii spre Biserica lui Hristos încă din tinerețe, ca mai apoi să devină episcopul acelei cetăți. Paulinus îl numește cu admirație „părinte” și „învățător” al său, ceea ce scoate în evidență solida sa pregătire teologică, dar și faptul că Niceta era cu mult mai în vârstă decât Paulinus.

Teologul Andrew Burn, în încercarea de a fixa cu aproximație cronologia vieții lui Niceta, sugerează că dacă în 398 Paulinus de Nola avea 45 de ani, Niceta care era mai în vârstă ar fi putut avea 60 de ani. În concluzie, anul nașterii lui Niceta ar putea fi 335 sau 338 și probabil ar fi trăit cam aproape 80 de ani. Această ipoteză poate fi îndreptățită, deoarece, când Paulinus scrie despre întoarcerea lui Niceta în patria sa, lasă să se întrevadă un apropiat sfârșit al vieții sale, dat fiind faptul că era mai înaintat în vârstă. Ca și cum l-ar fi văzut pentru ultima dată, Paulinus îi cere lui Niceta ca odată ajuns în „brațul Sfântului Părinte”, să-l pomenească și pe el, în împărăția cerurilor:

„Cine da-ne-va nouă, în ziua aceea,

Să stăm la umbra coapsei tale?

Și care suflare a liniștii tale potoli-va

Flacăra noastră?

Atunci, te rog, amintește-ți mereu de noi,

Și odihnindu-te în brațul Sfântului Părinte,

Cu degetul înrourat înlătură flacăra

Care ne mistuie”.

În ceea ce privește educația Sfântului Niceta, nu știm la ce școli a studiat și nici care au fost dascălii săi, dar e firesc să credem, că a studiat toată teologia vremii, precum și științele profane. Operele sale scrise în limba latină, dovedesc acest lucru și fac din Niceta un poliglot, căci pe lângă latină, mai cunoștea și limba greacă. Probabil că studiul operelor profane l-au ajutat sa alcătuiască tratatul Împotriva horoscopului, scriere, care din păcate astăzi s-a pierdut, pentru că între anii 361-363, împăratul Iulian Apostatul a restabilit în Imperiul Roman păgânismul, în defavoarea creștinismului.

Pe de altă parte, cultura teologică a Sfântului Niceta știm, că a fost influențată de operele unor teologi răsăriteni precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar și de operele unor teologi apuseni precum Ciprian al Cartaginei, Ambrozie al Mediolanului, Paulinus de Nola și Fericitul Augustin. Acest lucru avea să-i aducă mai târziu și lui reputația de mare teolog la Dunărea de Jos, recunoscută de Paulinus de Nola și mai apoi de Ghenadie de Marsilia și Cassiodor, personalități ce reprezentau o autoritate în acea vreme.

Evident, ca orice viitor prelat, Sfântul Niceta trebuie să fi trecut prin toate treptele ierarhiei bisericești inferioare și superioare, slujind mai întâi ca citeț, psalt și ipodiacon și mai apoi ca diacon, preot și episcop, poate chiar în Remesiana. Dar izvoarele existente trec cu vederea acest lucru. Avem însă certitudinea că până să ajungă preot si mai apoi episcop, Niceta a slujit cel puțin ca citeț și psalt, datorită faptului că în secolele IV și VI, dezvoltarea cultului, precum și solemnitățile serviciilor religioase, cereau neapărat prezența clerului inferior în Biserică și era firesc ca fiecare aspirant la preoție sau episcopat, să treacă mai întâi prin aceste trepte pentru a fi încercat.

Acest lucru este confirmat de către hotărârile unui sinod local ținut la Sardica, capitala Daciei Mediteraneena în anul 343, unde episcopul Ossius de Cordova (257-359) propune membrilor sinodali (prin canonul 10), cercetarea minuțioasă a candidaților la episcopat, precum și obligativitatea trecerii lor, prin toate treptele ierarhiei bisericești inferioare, pentru a se dovedi statornicia lor în credință:

„Socotesc că este de trebuință și aceea ca să se cerceteze cu toată grija și sârguința, că dacă vreun bogat, sau scolastic din for, s-ar învrednici a se face episcop, să nu se așeze [în episcopat] mai înainte, până ce nu va fi îndeplinit slujba de citeț și de diacon și de prezbiter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păși progresând spre înălțimea episcopiei. Și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește, nu prea mică, prin care să se poată cunoaște credința lui, și felul onestității moravurilor, și statornicia și bunăcuviința lui; și socotindu-se el vrednic de preoția cea dumnezeiască să se bucure de cinstea cea mai mare”.

Nu întâmplător, în opera Sfântului Niceta întâlnim două omilii cu caracter liturgic, De vigiliis seruorum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu) și De psalmodiae bono (Despre folosul cântării), în care se descrie celebrarea privegherii precum și modul de execuție al cântării bisericești în special a imnelor și psalmilor, ascultare pusă pe seama psaltului. Toate acestea, ne îndreptățesc să credem, că Niceta a slujit în tinerețe ca citeț, psalt și diacon, pentru că și Paulinus de Nola, îl laudă pentru iscusința cu care a învățat coruri să cânte, pe o singură voce lui Hristos:

„Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare

Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe

Domnul.

Cine ar putea să-mi dăruie aripi ca unei columbe

Să ajung mai degrabă la acele coruri

Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos

Atinge-vor stele?”.

Doar atât s-ar putea spune, despre prima parte a vieții Sfântului Niceta. În orice caz pregătirea lui teologică, viața sa trăită în sfințenie, acuratețea credinței sale, calitățile sale de bun orator pe care le-a pus în slujba lui Hristos și poate alte numeroase virtuți pe care nu le cunoaștem noi, au determinat ierarhia bisericească de atunci, să-l înalțe pe preotul Niceta la marea demnitate de arhiereu, pe seama Episcopiei Remesiana.

I. 3. Sfântul Niceta, Episcop de Remesiana (366-414):

Episcopia Remesiana este atestată documentar, pe la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea și avea să joace un rol important în ceea ce privește procesul de romanizare și încreștinare a popoarelor daco-romane de la Sud de Dunăre. La origini, orașul a fost fondat de către împăratul Marcus Ulpius Nerva Traianus (53-117) și purta denumirea de Respublica Ulpianorum. După Itinerarium Antonini Augusti, orașul poartă denumirea de „Remisiana”, iar în Itinerarium Hierosolymitanum, îl întâlnim sub denumirea de „Romansiana”. Mai târziu spre sfârșitul secolului V, istoricul bizantin Procopius din Cezarea în lucrarea sa De Aedificiis, amintește orașul sub numele de „Rumisiana”. În zilele noastre, orașul este cunoscut sub denumirea de Remesiana și se identifică cu localitatea Bela Palanka, din Serbia.

Începuturile acestei episcopii sunt legate de numele marelui episcop, Niceta de Remesiana, care între anii 366-414, va ocupa scaunul episcopal al acestei cetăți, având să desfășoare o rodnică activitate misionară, ce a avut ecou atât în Occident cât și în Orient. Din punct de vedere geografic, în secolul IV, Episcopia Remesiana era situată în provincia Dacia Mediterranea, între Sardica (Sofia) și Naissus (Niș), în apropiere de Dacia Ripensis, ambele porvincii făcând parte din dieceza Illyricului Oriental, străbătut de importantul drum militar ce lega Apusul de Răsărit.

Este important să știm că la începutul secolului V, pe vremea Sfântului Niceta, la Sud de Dunăre sunt atestate următoarele episcopii: „În Panonia Inferior: episcopiile Mursa, Sirmium și Bassiane. În Moesia Superior: episcopiile Singidunum, Viminacium, Horreum Margi și Margum. În Dacia Ripensis: episcopiile Aquae, Ratiaria, Castra Martis și Oescus. În Dacia Mediterranea: Naissus, Remesiana și Serdica. În Dardania episcopiile: Scupi, Ulpiana și altele. În Moesia Inferior episcopiile: Novae, Sexanta Prista, Appiaria, Durustorum, Abrittus, Nicopolis, Marcianopolis și Odessos, iar în Scyția Minor, episcopia Tomis”. Existența acestor episcopii, este dovada concretă de răspândire a creștinismului printre popoarele de la Sud de Dunăre.

Niceta este menționat (sub forma Nichae) pentru prima dată ca episcop în Remesiana la anul 366/367, de către Germiniu de Sirmium (351-376), într-o scrisoare pe care o adresează la opt episcopi din prefectura Illyricului, care se învecinau cu el: „Dominis Fratribus religiosissimis Rufiano, Palladio, Severino, Nichae, Heliodoro, Romulo, Muciano, et Stercorio, Germinios in Domino salutem”.

Această prețioasă informație, ne permite să constatăm că Niceta și-a desfășurat activitatea de episcop în timpul împăraților Valentinian I (364-375), Grațian (375-383), Valentinian II (375-392) și Honoriu (395-423) în Apus și în timpul împăraților Valens (364-378), Teodosie cel Mare (379-395), Arcadiu (395-408) și Teodosie II (408-450) în Răsărit.

I. 4. Contextul politic și ecleziastic al Episcopului Niceta de Remesiana:

O serie de evenimente tragice aveau să cuprindă Imperiul Roman, pe vremea când Sfântul Niceta păstorea Episcopia Remesiana. Granițele Imperiului la Dunăre, aveau să fie afectate de prezența barbarilor, care căutau noi locuri de așezare și asimilarea lor în cadrul administrației Imperiului, cu statutul de federați. Acum are loc o migrare în masă a goților și hunilor la Sud de Dunăre, care și-au făcut simțită prezența, devastând și jefuind tot ce întâlneau în cale, răspândind peste tot frica și teroarea.

Istoricul Ammiani Marcellini ne relatează că în anul 376 sub presiunea hunilor, goții (vizigoții) conduși de șefii lor Alaric și Fritigern, cer permisiunea împăratului Valens de a se stabili cu popoarele lor în interiorul Imperiului, făgăduind împăratului ajutor militar pentru menținerea granițelor la Sud de Dunăre. Împăratul a acceptat iar vizigoții își așează tabăra la Sud de Dunăre, în provinciile Dacia Ripensis, Moesia Inferior și Tracia. Dar această conviețuire a romanilor cu barbarii avea să fie de scurtă durată, deoarece nemulțumiți de condițiile de viață și de abuzurile funcționarilor romani, care i-au înfometat și i-au determinat să-și vândă obiectele de preț și copiii ca sclavi, vizigoții se vor răscula. Actele lor de cruzime din Tracia a determinat pe împăratul Valens, să-i înfrunte la Adriaopol în 378, unde armata romană e învinsă iar împăratul va fi ucis.

În aceste condiții, împăratul Teodosie cel Mare, succesorul lui Valens în Orient, va încheia un tratat de pace cu vizigoții în anul 382, acordându-le statutul de federați ai Imperiului și dreptul de a se așeza în Moesia Inferior. După moartea lui Teodosie cel Mare, împăratul Arcadius, pentru a menține pacea cu vizigoții, îl investește pe Alaric în anul 397, cu funcția de Magister Militum per Illyricum. Dar această pace avea să dureze cam patru ani, pentru că vizigoții vor înainta spre Occident, unde sunt înfrânți de trupele generalului Stilicon, în 402 la Pollentia și apoi la Verona în 403. Datorită neînțelegerilor dintre vizigoți și împăratul Honorius al Occidentului, în anul 410 Roma a fost asediată și mai apoi cucerită de trupele lui Alaric. În anii care au urmat, frontierele dunărene aveau să fie atacate de războinicii huni conduși de regele Attila și fratele lui Bleda, care între anii 441-443, și-au făcut simțită prezența în Illyriucum, devastând provinciile Sirmium, Singidunum și Naissus, toate acestea în apropiere de Remesiana.

Aceasta era situația politică a Imperiului atât în Răsărit cât și în Apus, pe vremea Sfântului Niceta. Cu siguranță că evenimentele tragice au afectat și pe locuitorii din Remesiana, iar Sfântul Niceta a fost martor la aceste atrocități provocate de barbari între anii 376-401, timpul șederii vizigoților în Peninsula Balcanică. Dramele prin care au trecut locuitorii de la Sud de Dunăre, ne sunt descrise detaliat de istoricul Ammiani Marcellini, dar și de către Fericitul Ieronim:

„Căci, fără deosebire de vârstă și de sex, toate ardeau de foc și de omor; pruncii erau smulși de la sânul mamelor lor și uciși, femeile răpite, soțiile văduvite în fața bărbaților lor uciși, băieți tineri și băieți în vârstă târâți peste cadavrele părinților lor. În sfârșit, mulți bătrâni, strigând că au trăit prea mult, după ce și-au pierdut averile, împreună cu soțiile lor nobile, cu mâinile legate la spate și plângând cenușa părinților erau duși departe de căminurile lor”.

„Mă îngrozesc la gândul că trebuie să enumăr distrugerile din vremea mea. De peste douăzeci de ani între Constantinopol și Alpii Iulici se varsă zilnic sângele romanilor. Goții, sarmații, cvazii, alanii, hunii, vandalii și marcomanii devastează, jefuiesc și pradă Sciția, Tracia, Macedonia, Dardania, Dacia, Tesalia, Alania, Epirul, Dalmația și toate Pannoniile. Câte persoane n-au fost batjocorite în aceste războaie? Au fost închiși episcopi, au fost omorâți preoți și diferiți clerici. Au fost distruse biserici, în altarele lui Hristos au fost adăpostiți caii, iar moaștele sfinților au fost profanate”.

În acele vremuri grele, când cetățile erau pustiite și populația dusă în robie, când bisericile erau distruse și altarele transformate în grajduri, când episcopii și preoții erau amenințați cu moartea și moaștele sfinților erau profanate, când pericolul pândea la tot pasul iar groaza morții îi cuprindea pe toți, între cei vii și între cei morți, Episcopul Niceta avea să rostească mângîietoarele sale cuvinte: „De te temi de pieirea trupului și te înspăimântă moartea vieții acesteia, adu-ți aminte că este Învierea; poate ridica ceea ce a căzut”. El a rămas alături de credincioșii săi oropsiți de soartă, mângâindu-i și aducându-le în suflete speranța că într-o zi va veni timpul pentru o lume mai bună și mai dreaptă. Despre acest episcop, Paulinus de Nola avea să scrie mai târziu:

Prin tine, într-un ținut tăcut al lumii,

Barbarii învață să cânte, cu inimă

Romană, pe Hristos și să trăiasă pururi

În pace blândă.

Dar nici în Biserică situația nu avea să fie una mai bună. La sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, Biserica va avea de luptat cu ultimele rămășițe ale arianismului, erezie care nega dumnezeirea Fiului. Această erezie fondată de către preotul Arie din Alexandria, a fost combătută și mai apoi condamnată la Sinodul I Ecumenic ținut la Niceea, în anul 325, unde cei 318 Părinți adunați au formulat în scris adevărata învățătură de credință, apărând dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl:

„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din Cer și cele de pe pământ. Credem în Cel Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a pogorât din Cer și S-a întrupat și S-a făcut om și a suferit și a înviat a treia zi; S-a suit la Cer și vine ca să judece pe cei ce trăiesc și pe cei morti. Credem și în Duhul Sfânt. Iar pe cei care spun că: a fost un timp când nu era, că nu a fost înainte de a fi născut, precum și că a fost făcut din cele ce nu există. Sau că este dintr-un alt, sau substanță sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător și nu mereu același, Sfânta Biserică sobornicească și apostolică îi anatematizează”.

Dar această mărturisire de credință nu va fi acceptată de către Arie și partizanii lui, care nu erau de acord cu termenul „deoființă”, iar arianismul avea să fie răspândit pe mai departe de către unii episcopi din Illyricum, sprijiniți de către împăratul Constanțius (337-361), care avea convingeri ariene. Practic putem spune că de acum începe o luptă crâncenă împotriva ereziei lui Arie și a acoliților săi. După cum vom vedea, în această luptă se va angaja și Niceta de Remesiana, alături de episcopii rămași ortodocși.

O serie de sinoade locale aveau să fie convocate pentru clarificarea acestor problemelor hristologice, privind relația Fiului cu Tatăl. Dintre acestea amintim: Sinodul de la Sardica din 343, Sinoadele de la Sirmium din 348, 351, 357 și 358, Sinodul de la Niceea (Tracia) din 359, Sinoadele de la Rimini și Seleucia din 359, precum și Sinodul de la Constantinopol din 360. Nu vom insista asupra acestor sinoade, deoarece ele nu fac obiectul studiului nostru și ele nu acoperă perioada episcopatului Sfântului Niceta (366-414), ci vom face referire la acei episcopi arieni, care au menținut arianismul în provinciile sud-dunărene, pe vremea Sfântului Niceta.

Se știe, că în această perioadă susținătorii arianismului în Illyricum erau Ursacius de Singidunum (335-370), Valens de Mursia (335-370), Germinius de Sirmium (351-376), Palladiu de Ratiaria, Paulus și Gaius, episcopii unor scaune neidentificate, Domninus de Marcianopolis și Secundian de Singidunum. Acestora li se alătură și Auxențiu al Milanului, care avea și el convingeri ariene . Toți aceștia au produs mari dezbinări în sânul Bisericii, după cum ne relatează Sfântul Niceta de Remesiana:

„Aceștia sunt cei care, deși nu pot cuprinde și înțelege facerea cerului se străduiesc să-L cuprindă și să-L măsoare pe Însuși Dumnezeu Creatorul și Îl supun cercetării pe Cel pe care trebuie să-L adore pur și simplu datorită măreției lucrărilor și a necuprinderii atâtor lucruri, și discută despre felul și mărimea Tainei Lui, zicând: «Cât de mare e Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?» Vai, omule, tu, care nu te cunoști nici măcar pe tine însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești!”.

În aceste condiții episcopii rămași ortodocși, au fost nevoiți să ia atitudine împotriva celor care susțineau arianismul. Astfel în anul 368, un sinod ținut la Roma sub președenția papei Damasus I (336-384), va condamna pe episcopii arieni Ursacius de Singidunum și Valens de Mursia, iar un alt sinod ținut tot la Roma în anul 372, va condamna pe episcopul Auxențius al Milanului. Aceștia vor fi condamnați și de către episcopii din Galia și Spania, dar reușesc să-și păstreze scaunele episcopale până la sfârșitul vieții.

Odată cu moartea acestor episcopi arieni, situația Bisericii avea să se îmbunătățească datorită alegerii unor episcopi ortodocși în locul celor arieni. În anul 373 în locul lui Auxențiu de Mediolan este ales ca episcop Sfântul Ambrozie, în locul lui Germiniu de Sirmium este ales Anemius, în Aquileea păstorea episcopul Valerian și să nu uităm că tot pe atunci, în Remesiana păstorea și episcopul Niceta. Toți acești episcopi, sprijiniți de împărații Grațian și mai apoi de Teodosie cel Mare, au contribuit la victoria Ortodoxiei contra arianismului. Ultimii susținători ai arianismului în Illyricum au rămas Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum. Împotriva lor se vor lua măsuri la sinoadele ținute la Sirmium în anul 378 și la Aquileea în anul 381.

Sinodul de la Sirmium din anul 378, va pune capăt disputelor ariene din provinciile Illyricului, prin implicarea directă a împăratului Grațian, care a aprobat întrunirea acestui sinod, la care au participat aproape toți episcopii ortodocși din Illyricum și din Nordul Italiei. Lucrările sinodului au fost prezidate de către episcopii Anemius de Sirmium și Ambrozie al Mediolanului, care împreună cu ceilalți membri, ale căror nume din păcate nu ni s-au păstrat, au combătut arianismul precum și erezia macedonienilor, care negau dumnezeirea Duhului Sfânt și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. La acest sinod părinții au alcătuit o mărturisire de credință, întărind astfel hotărârile luate la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Mărturisirea lor este următoarea:

„Urmând marelui sinod, mărturisim că Fiul este deoființă cu Tatăl și nu înțelegem deoființimea așa cum o explicau unii mai înainte, care au subscris, nu în mod sincer. Iar acum alții, numindu-i pe aceștia Părinți, anulează înțelesul acestui cuvânt, deoființă, și urmează celor ce au scris că prin deoființă se arată ceva asemenea și după care Fiul nu este asemănător nici unuia dintre celelalte creaturi făcute prin El, ci se aseamănă numai cu Tatăl. Cei care interpretează astfel susțin în mod nelegiuit învățătura că Fiul este o creatură desăvârșită a lui Dumnezeu. Noi însă gândim ca și sinoadele de acum, de la Roma, sau din Galia, că este Una și Aceeași ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în trei persoane, adicî în trei ipostase desăvârșite. Mărturisim iarăși după expunerea de la Niceea și că Fiul lui Dumnezeu, Cel deoființă, S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria și S-a sălășluit între oameni și că a îndeplinit toată iconomia (planul dumnezeiesc) pentru noi prin nașterea, suferința, învierea și înălțarea Sa la Ceruri. Și va veni iarăși ca să ne răsplătească după felul de viață al fiecăruia, la ziua judecății, văzut în trup, dar arătându-și puterea sa dumnezeiască, fiind Dumnezeu purtător de trup și nu om purtător de Dumnezeu. Anatematizăm pe cei care gândesc cele contrarii și pe cei care nu anatematizează în mod sincer pe oricine zice că Fiul nu a fost înainte de a se naște, ci au scris că mai înainte de a fi fost născut prin lucrare a fost prin putere, în Tatăl. Acest lucru este și la toate creaturile care nu sunt veșnic cu Dumnezeu, precum Fiul este veșnic cu Tatăl, fiind născut printr-o naștere eternă.

Tot la acest sinod au fost anatematizați și depuși din treaptă episcopii arieni Polychronios, Telemachus, Faustus, Asclepiades, Amantius și Cleopatros, care negau consubstanțialitatea Fiului și a Sfântului Duh cu Tatăl. În ceea ce-i privește pe episcopii arieni Palladiu de Ratiaria și Secundian de Singidunum, sinodul nu a putut lua măsuri împotriva lor deoarece aceștia nu s-au prezentat, dar au cerut să fie judecați de un sinod general. Chiar dacă lista cu numele episcopilor participanți la acest sinod nu s-a păstrat, suntem îndreptățiți să credem, că Sfântul Niceta a participat mai mult ca sigur la lucrările Sinodului de la Sirmium, fiind în apropiere de Remesiana și împreună cu Părinții au anatematizat, pe cei care nu împărtășau credința în dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, restabilind astfel liniștea și pacea în Biserică.

Investit cu harul preoției și mai apoi ridicat la demnitatea de episcop, Niceta se dovedește a fi un bun păstor pentru credincioșii din Remesiana. El s-a luptat pentru ca păstoriții săi, să nu fie înșelați de vre-o învățătură străină Ortodoxiei. Când blasfemiile lui Arie cutremurau întreaga Biserică, el cu tărie și curaj îi îndemna pe credincioșii săi, să cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci spunea:

„Ați cerut să spun câteva lucruri despre erezia aceasta, care acum defăimează dreapta credință; e vorba, desigur, despre această erezie care a pornit de la Arius…Ce întuneric al minților este ca încetând cinstirea, să pregătești insulte? Ce nesocotire a speranței este ca să socotești neputincios, mai mic și disprețuit pe Hristos care ne-a dat după voia Tatălui Său, curajul, puterea și slava? Crede-mă! Respectul față de Fiu înseamnă prețuirea adusă Tatălui. Cu cât vei cinsti pe cel Unul Născut, cu atât mai mult vei preamări pe Tatăl. Bunul Părinte nu pizmuiește slava adusă Fiului, căci orice slavă a Fiului se reîntoarce asupra Tatălui. Acesta este înțelesul sobornicesc, aceasta este rugăciunea credincioșilor, aceasta este învățătura sfinților”.

Nu vom insista aici asupra hristologiei Sfântului Niceta, dar trebuie să precizăm, că alături de Sfântul Atanasie cel Mare, de Sfântul Vasile cel Mare, de Sfântul Grigorie Teologul, de Sfântul Ioan Gură de Aur și de Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Episcopul Niceta de Remesiana a avut o covârșitoare contribuție în ceea ce privește lupta împotriva doctrinei ariene și mai apoi împotriva pnevmatomahilor.

Este trist faptul că în tratatele noastre de teologie, acest lucru este trecut cu vederea sau abordat doar în treacăt. Majoritatea teologilor care au scris despre Niceta, se învârt în jurul ariei sale misionare, subiect ce a generat numeroase dispute și contradicții. Considerăm că nu este foarte important unde a misionat Sfântul Niceta, că aria sa misionară s-a întins și la Nord de Dunăre sau numai la Sud de Dunăre, ci este foarte important să știm că acest slujitor vrednic al lui Hristos, prin ostenelile și sârguințele sale a menținut la Sud de Dunăre Ortodoxia, în acele vremuri grele pentru Biserică, când arienii câștigau tot mai mult teren sprijiniți fiind de puterea imperială, când bisericile erau ocupate de ei și mulți dintre episcopii ortodocși au suferit atunci calea exilului iar unii chiar moartea.

În această perioadă dramatică, Sfântul Atanasie cel Mare, cel mai aprig luptător împotriva arianismului, pentru convingerile sale antiariene, va fi exilat de cinci ori, în decurs de aproape 20 de ani, murind la data de 2 mai 373, după 45 de ani de episcopat, de asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, va urma calea exilului din pricina împărătesei Eudoxia, fiind exilat la 20 iunie 404, în Armenia și moare la Comana în 14 septembrie 407, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Nu trebuie să uităm nici de greutățile prin care a trecut episcopul Ambrozie al Mediolanului din pricina arienilor. În anul 385, împărăteasa Iustina care avea convingeri ariene, îi cere episcopului Ambrozie să cedeze arienilor două bazilici din Mediolan, este vorba de bazilica Portiana și încă una, numită cea nouă. Ambrozie refuză să se supună acestui ordin susținând că „după rânduială un templu al lui Dumnezeu nu poate fi predat de către un preot”. Odată cu episcopul lor s-au împotrivit și credincioșii și toate acestea se petreceau în Săptămâna Patimilor, această situație pricinuind mare tulburare în popor. Despre toate aceste nelegiuiri pricinuite de arieni în Săptămâna Patimilor, Ambrozie se va plânge surorii sale Marcellina într-o epistolă. Pentru a ne face o imagine cât mai clară despre lupta arienilor împotriva Ortodoxiei, redăm mai jos o parte din textul epistolei:

„Astfel că în zilele sfinte ale celei din urmă săptămâni, în care de obicei erau dezlegate lanțurile datornicilor, sună cătușele, au fost puși în lanțuri oameni nevinovați și, timp de trei zile fără de întrerupere, se cer două sute de livre de aur. Negustorii răspund că vor da atât, sau mai mult, dacă li se va cere, numai să-și păstreze credința. Umpluseră închisorile. Toți slujbașii palatului, adică secretarii, informatorii, subalternii diferiților ministri, aveau poruncă să potolească mulțimea, să nu se producă vreo răzvrătire. Se rosteau grele amenințări împotriva preoților, dacă nu predau biserica. Prigoana începuse. Și dacă s-ar fi deschis ușa, cei ce năvăleau înăuntru poate că ar fi fost în stare de orice crimă. Am fost asaltat de către mai marii civili și militari ai palatului să intervin pentru ca biserica să fie predată pașnic, spunând că împăratul se folosește de dreptul său, prin aceea că toate sunt sub puterea lui. Le-am răspuns că, dacă ei îmi cer ceea ce este al meu, adică pământul meu, banii mei, orice este al meu, nu mă voi împotrivi, deși toate care sunt ale mele sunt ale săracilor. Dar cele dumnezeiești nu sunt supuse puterii împăratului. Dacă mi se cere averea, luați-o; dacă îmi veți cere trupul, vă stau la îndemână. Vreți să mă puneți în lanțuri? Vreți să mă duceți la moarte? Acestea sunt pentru mine o plăcere. N-am nevoie să fiu apărat de zidul mulțimilor adunate și nici nu voi păzi altarul cerând viață, ci voi fi jertfit cu plăcere în fața altarului”.

Iată prin câte greutăți, aveau să treacă pe atunci apărătorii Ortodoxiei, pentru a menține dreapta credință în Biserică, dar jertfa lor nu a fost în zadar, pentru că odată cu încheierea sinodului de la Aquileea din anul 381, arianismul avea să dispară din provinciile Illyricului. Nu știm cum a fost afectat în această perioadă Sfântul Niceta, dar din scrierile sale știm, că el a apărat cauza Ortodoxiei, în episcopia sa Remesiana. În aceste împrejurări, el va redacta între anii 370-375, celebrul său tratat Despre rânduiala credinței, în care combate: sabellianismul, fotinianismul și arianismul.

După biruința Ortodoxiei contra arianismului, o nouă erezie începe să-și facă simțită prezența în Biserică, pe vremea Sfântului Niceta. Este vorba de erezia lui Macedonie (351-360), episcop de Constantinopol, susținută mai apoi de diaconul său Maratoniu. Aceștia negau dumnezeirea Sfântului Duh și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul. Practic, doctrina lor nu era altceva decât o prelungire a arianismului, dar de data aceasta blasfemia lor era îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Ei au primit numele de pnevmatomahi, adică luptători împotriva Duhului Sfânt, iar datorită liderilor lor se mai numeau macedonieni sau maratoniei.

Această erezie s-a răspândit cu repeziciune în toate părțile Răsăritului și avea să producă mari tulburări și confuzii în rândul credincioșilor, până în anul 381, când va fi combătută la Sinodul II Ecumenic, ținut la Constantinopol. Sesizăm că Sfântul Niceta nu este străin de aceste tulburări provocate de pnevmatomahi. El va vorbi credincioșilor săi din Remesiana, despre toate aceste probleme, apărând cu tărie dumnezeirea Sfântului Duh, alături de Părinții din Răsărit:

„În dezbaterea Sinodului de la Niceea s-a spus, după canonul Simbolului: «Credem și în Duhul Sfânt». Aceasta ajungea cu siguranță credincioșilor, căci atunci nu exista nici o problemă ori controversă privind persoana Sfântului Duh. Măcar de ar fi crezut sincer în Duhul Sfânt împreună cu Tatăl și Fiul, după cum a fost lăsat, cei care mai apoi au ridicat problema Duhului! De exemplu, macedonienii ori cei ce li se alătură în această iscodire. Căci întrebând ei «Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este ori făcut», au dezbinat iarăși poporul și, cu adevărat, după vorba apostolului, au provocat o nesfârșită dispută în Biserici.

Datorită acestor ridicole întrebări și a înțelegerii strict raționale a tainei Sfântului Duh, pnevmatomahii au reușit să ridice multe îndoieli în sufletele tuturor credicioșilor. Căci peste tot, ne informează Sfântul Niceta, se întreba atunci: «Născut este Duhul Sfânt ori nenăscut?»:

„Iată două capcane întinse de-a dreapta și de-a stânga: în orice parte vei dori să pășești cu răspunsul, vei fi prins. De vei spune: Este născut, va zice că «Fiul lui Dumnezeu nu mai este Unul-Născut, prin faptul că există și un al doilea născut din Tatăl». Iar de vei spune: Nu este născut, îți va răspunde: «Deci va exista și un al doilea Tată nenăscut și, în consecință, nu este un singur Dumnezeu Tatăl, de la care toate s-au făcut». Iar după ce va fi închis calea răspunsului din ambele părți, îndată te trage pe drumul cel mai scurt în prăpastie, încât va spune: «Prin urmare, dacă Duhul nu este nici născut din Tatăl, nici nenăscut, rămâne să se numească creatură».

Pentru soluționarea acestor probleme, împăratul Teodosie cel Mare (379-395), augustul Orientului, va cere convocarea Sinodului II Ecumenic, ținut la Constantinopol în primăvara anului 381. La acest sinod s-au prezentat 150 de episcopi din provinciile orientale ale Imperiului, precum și 36 de episcopi pnevmatomahi. Din ținuturile Illyricului Oriental au participat și câțiva episcopi macedonieni, împreună cu Acholius al Tesalonicului. Din Apus nu a participat nici un reprezentant, deoarece ei pregăteau sinodul de la Aquileea ținut tot în anul 381, din porunca împăratului Grațian (375-383).

Sinodul de la Constantinopol din 381, a avut drept scop condamnarea ereziei pnevmatomahilor, a arienilor, a sabelienilor, precum și erezia lui Apolinarie de Laodiceea, precum reiese din Epistola sinodală din partea sinodului de la Constantinopol către episcopii din Apus, păstrată în Istoria Bisericească a lui Teodoret episcopul Cirului:

„…credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere și o ființă (substanță) a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egală, și de împărăție împreună veșnică, în trei ipostase desăvârșite, sau în trei persoane (fețe) complete, ca să nu găsească loc nici boala (erezia) lui Sabelie, care amestecă ipostasurile, și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să nu se întărească blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea se desparte și se introduce, «astfel», în Treimea cea necreată, deoființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire. Noi păstrăm neatinsă învățătura despre înomenirea Domnului, neacceptând formarea (existența) trupului lui Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără minte omenească, nici necomplet (cum zice Apolinarie), ci știindu-L perfect întru totul, căci este Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care S-a făcut om desăvârșit în zilele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră”.

Sfântul Niceta de Remesiana nu a participat la Sinoadele ținute la Aquileea și Constantinopol, din anul 381, din motive care până astăzi ne rămân necunoscute, totuși îl găsim angajat în lupta contra pnevmatomahilor, apărând dumnezeirea Sfântului Duh. Între anii 370-375, el va elabora tratatul Despre puterea Sfântului Duh, combătând erorile macedonienilor. El se numără printre primii scriitori bisericești, care au alcătuit tratate despre Sfântul Duh, alături de Sfântul Vasile cel Mare, de Sfântul Grigorie de Nazianz, de Sfântul Grigorie de Nyssa, de Didim cel Orb și alții. Învățătura sa despre Sfântul Duh este extrem de profundă și bazată pe solide argumente scripturistice. Pentru Sfântul Niceta, Duhul Sfânt nu este nici «născut» și nici «nenăscut», ci El purcede de la Tatăl, așa cum menționează Scriptura:

„Credem așadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu este Fiu, nici Fiul Fiului, ceea ce caută nechibzuiții să dovedească, ci Duhul adevărului, despre a Cărui purcedere nu e îngăduit nimănui să știe ce fel ori câtă este…Știm că Duhul acesta este în persoană proprie și adevărată izvorul sfințirii, lumina sufletelor, împărțitorul harului…Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”.

După cum am putut vedea, contextul vieții Sfântului Niceta de Remesiana este unul extrem de zbuciumat. El trăiește în perioada marilor frământări politice și religioase de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, o perioadă caracterizată de crime, jafuri, deportări și dezbinări religioase. În aceste împrejurări, el se dovedește a fi omul potrivit la locul potrivit, luptând cu strășnicie împotriva arianismului și a ereziei pnevmatomahilor și menținând Ortodoxia în eparhia sa Remesiana. Pentru toate acestea, Biserica îi aduce recunoștință și pe bună dreptate, el poate fi numit „Gura de Aur a Ortodoxiei, de la Sud de Dunăre”. Despre meritele sale, precum și despre intensa sa activitate pastorală la Sud de Dunăre, printre popoarele barbare, avea să scrie prietenul său, episcopul Paulinus de Nola, de la care ne survin cele mai prețioase informații.

I. 5. Prietenia Sfântului Niceta de Remesiana cu Paulinus de Nola:

Prietenia Sfântului Niceta (366-414) cu Paulinus de Nola (353-431), avea să prindă rădăcini în timpul celor două vizite, pe care episcopul Remesianei, le va face la Roma și mai apoi la Nola, între anii 398 și 402. Motivul celor două vizite ne-a rămas până astăzi necunoscut dar știm că acolo avea să-l cunoască pe Paulinus de Nola, care va deveni unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, precum și biograful său.

Încărcat de ani și încercat în multe ale credinței, chipul blând și smerit al episcopului Niceta din Dacia, avea să fie cunoscut și venerat de credincioșii și slujitorii din eterna cetate, Roma. Aici, Sfântul Niceta avea să povestească despre toate dramele și suferințele pe care locuitorii de la Sud de Dunăre, le-au trăit datorită invaziei goților, precum și de luptele doctrinare pricinuite de arieni și macedonieni în Biserică.

Paulinus de Nola îi relatează prietenului său Sulpicius Severus (360-420/425), pe la anul 400, că prezența lui Niceta la Roma a fost salutată cu multă admirație de către romani: „…vrednicului de cinstire și prea învățatului episcop Niceta, care pe bună dreptate admirat de către romani venise din Dacia…”. Copleșit de personalitatea acestui mare și prestigios părinte, Paulinus de Nola îl invită, să-i fie oaspete în modesta lui mănăstire din Nola, unde aveau să-și povestească fiecare necazurile și greutățile prin care au trecut până atunci. Este necesar să punctăm în acest context și câteva date biografice despre Paulinus de Nola.

Meropius Pontius Anicius Paulinus, s-a născut în anul 353 (354), dintr-o nobilă familie senatorială romană, la Burdigala (Bordeaux), fiind un important scriitor și om politic, pregătit la școala celebrului poet Ausoniu, în timpul domniei împăratului Constans (350-361) și sub pontificatul Papei Liberiu (352-366). El se căsătorește cu o nobilă foarte bogată, pe nume Terasia și ocupă funcțiile de senator, consul (378) și guvernator al Campaniei (379). Scârbit de lumea păgână și îndurerat de moartea fiului său, Paulinus renunță la aceste demnități, se va converti la creștinism și va primi botezul (390), fiind încredințat că „cine a iubit lumea, cu dânsa va pieri”. El avea să-și găsească pacea și liniștea în sânul sfintei Biserici. În anul 394 va fi hirotonit preot, apoi se retrage împreună cu soția sa la Nola în Campania (395), unde va duce o viață de nevoințe în apropierea mormântului Sfântului Felix. Va ajunge episcop al orașului Nola (409) și va păstori până în anul 431, când a plecat din această lume, după 22 de ani de episcopat..

Retras la Nola împreună cu soția sa Terasia, Paulinus avea să trăiască experiența vieții duhovnicești alături de protectorul său, Sfântul Felix de Nola, care a fost martirizat în timpul persecuțiilor împăratului Decius pe la anul 250. Biserica de aici care adăpostea trupul martirului, avea să fie locul de renaștere spirituală și începutul unei noi vieți după care Paulinus tânjea atât de mult, dar și un loc de pelerinaj pentru Niceta. Pentru Paulinus, Sfântul Felix „este mai mult decât un mijlocitor îndepărtat în fața tronului lui Dumnezeu ; el este un păzitor al identității lui Paulin și, uneori, aproape o personificare a acelei identități”. Prăznuirea lui la data de 14 ianuarie a fiecărui an, îi dă prilejul de a consolida biserica și mormântul sfântului în vederea primirii pelerinilor la acest mare praznic. Pentru ei, Paulinus va construi o serie de edificii în jurul bisericii Sfântului Felix, unde avea să primească cu dragoste părintească, pe toți cei ce vor poposi acolo. La fiecare celebrare a Sfântului Felix, Paulinus avea să compună câte un poem, lăudând viața și nevoințele acestui martir precum și nenumăratele minuni ce se făceau la racla moaștelor sale. Din cele 24 de poeme păstrate până astăzi, 14 îi sunt dedicate martirului Felix, preotul din Nola și au fost redactate între anii 395-408.

Aici, în acest loc de pelerinaj, de rugăciune și meditație, transfigurat de prezența martirului Felix, care făcea nenumărate minuni, avea să-l primească Paulinus pe episcopul Niceta de Remesiana. Prietenia lor avea să fie pecetluită de acest martir, care și-a jertfit viața pentru Hristos. Admirația și dragostea pe care Paulinus o avea față de acest episcop nu se poate descrie în cuvinte. Paulinus îl numește „părinte și învățător” al său și pe bună dreptate, căci el venea tocmai din acele ținuturi greu încercate de ereziile lui Arie și Macedonie, unde un episcop trebuia să vegheze permanent pentru menținerea dreptei credințe în rândurile credincioșilor. În schimb, Paulinus când îl întâlnește pe Niceta avea doar patru ani de vechime în preoție și practic, putem spune că el încă își consolida credința. Istoricul român Nicolae Iorga, îl caracterizează pe Paulinus astfel :

„Paulin nu este, ca Augustin, un codificator al creștinismului, un apărător al religiei celei noi prin lupta împotriva ereziei sau a acelei filosofii care cuprinde în ea rezidurile, oricât de purificate, ale vechiului păgânism […] pentru sufletul său creștinismul este fixat odată pentru totdeauna : el stă afară de întrebările care se pot deștepta în legătură cu credința. Credința lui este o credință simplă, sigură și definitivă… Creștinismul e o religie care-l liniștește și care trebuie să liniștească împreună cu dânsul epoca lui întreagă, o religie care dă pace și siguranță sufletelor. Această religie va fi, fără îndoială, dezvoltată în ce privește elementele ei teologice de oamenii care au cunoștințele și chemarea specială”.

Considerăm că Niceta i-a fost un sprijin și că a contribuit mult la dezvoltarea teologică a Sfântului Paulinus, deoarece el a fost un codificator al creștinismului dar și un apărător. În acest context putem fi siguri că Paulinus a cunoscut opera teologică a lui Niceta precum și contribuția pe care a avut-o la dezvoltarea teologiei. Credem că aceasta este cheia prieteniei dintre cei doi și de aici decurge prețuirea și admirația lui Paulinus pentru episcopul Niceta. Uniți prin credință, prietenia lor rămâne până astăzi un model demn de urmat pentru fiecare slujitor al lui Hristos așa cum ne încredințează Paulinus:

„Strânși, fără sfârșit, la pieptul tău scump,

Să rămânem uniți cu lanțul credinței

Și oriunde te vei îndrepta îți vom fi tovarăși

Cu mintea smerită”.

Datorită lui Paulinus de Nola, Niceta de Remesiana va fi cunoscut în rândurile celor mai de seamă personalități ale lumii occidentale și aici ne referim la Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim precum și la Sulpicius Severus, cu care Paulinus a corespondat. Nu avem nici o dovadă, că Niceta i-a cunoscut personal pe acești părinți, dar cu siguranță ei au auzit despre erudiția sa, de la Paulinus de Nola, care îi închină Sfântului Niceta două poeme, scrise cu ocazia celor două vizite făcute la Nola. Poemele Carmen XVII și XXVII, reprezintă singurele surse biografice, care scot în evidență personalitatea episcopului Niceta de Remesiana, precum și activitatea sa pastorală desfășurată la Sud de Dunăre în Episcopia Remesiana.

I. 6. Prima călătorie a Sfântului Niceta la Nola (398):

În jurul anului 398, Niceta de Remesiana face o primă călătorie la Roma și de acolo la Nola, unde va lega o strânsă prietenie cu Paulinus. După cum am arătat mai sus, scopul călătoriei ne rămâne necunoscut, dar când Niceta se întoarce în patria sa, Paulinus îi dedică poemul Carmen XVII, cu titlul De reditu Nicetae episcopi, care conține 340 de versuri scrise în metru safic. Poemul este de o importanță covârșitoare pentru cercetătorii vieții Sfântului Niceta. El furnizează cele mai prețioase informații cu privire la identitatea lui Niceta, dar face referire la itinerariul călătoriei sale precum și la opera sa de evanghelizare printre popoarele barbare de la Sud de Dunăre.

În introducere, Paulinus descrie în cuvinte pline de dramatism despărțirea de prietenul și învățătorul său Niceta, pe care și-ar fi dorit să-l păstreze alături cât mai mult timp, dar responsabilitatea de episcop, îl obligă să fie prezent în mijlocul credincioșilor săi din Remesiana cât mai repede:

„Pleci acum și, grăbindu-te ne lași?

Pleci acum departe, căci te cheamă țara

Pe care o cultivi ? Dar și aici rămâi

O, Sfinte Niceta, deoarece, chiar plecat, noi te

Păstrăm în suflet”.

Versurile 17-24, fac referire la regiunile, pe care Niceta le va străbate prima dată pentru a ajunge în patria sa. Astfel străbătând ținutul Apulia (azi Puglia), va trece prin localitatea Canusia (azi Canossa), apoi străbătând Adriatica și Marea Egee, avea să ajungă prin Macedonia la Tesalonic :

„Vei merge departe până la Dacii de sub Ursă,

Te vei duce să fi văzut de Epirul geamăm

Și vei pătrunde prin valurile Egee până la Tesalonic.

Dar acum te petreci pe prima cale largă,

Prin țarini din Apulia, printr-o câmpie lungă,

Pe unde ˂localnicii˃ fierb în purpură canusină

Lâna lucrată”.

În continuare, itinerariul călătoriei lui Niceta descris în versurile 189-196, continuă pe uscat. Paulinus ne relatează că de la Tesalonic, Niceta își va continua călătoria trecând prin ținuturile Philipi, Tomi și Scupi, până la reședința sa episcopală din Remesiana, în Dacia Mediterranea :

„Dar, după străbaterea mării, iarăși rămâne

Truda căilor pe uscat, ca să ajungi la

Fericitele țărmuri la care tu ai fost hărăzit ca

Preot.

Tu vei păși prin ogoarele filipice

Ale macedonenilor și prin cetatea tomitană,

Și, oaspete al Dardaniei, vei ajunge la Scupi, vecini

Ai patriei tale”.

Dar în acest itinerariu, toponimul „tomitanam urbem”, ce apare în majoritatea manuscriselor lui Paulinus, a ridicat multe semne de întrebare pentru cercetători. În anul 1727, istoricul italian A. Pagi, consideră că toponimul „tomitanam urbem” este o eroare de copist și propune înlocuirea lui cu toponimul „stobitanam urbem”, o variantă mult mai plauzibilă, în ceea ce privește direcția Tesalonic, Stobi, Scupi, Naissus și Remesiana. Considerăm și noi că această ipoteză e mult mai aproape de adevăr, întrucât o deplasare a lui Niceta de la Tesalonic la Tomis e greu de crezut în condițiile de atunci și nu trebuie să uităm că el venea tocmai din Sudul Italiei iar destinația propriu-zisă era Remesiana.

Cercetătorul, la o analiză mai profundă a poemului poate sesiza, că întoarcerea lui Niceta în episcopia sa Remesiana, a fost determinată de rugămințile credincioșilor săi. Paulinus scrie în acest sens câteva versuri, care sunt relevante :

„De aceea și noi, deși fără voie, suntem strânși

Să cedăm dorinței venite de la rugile drepte

Ale ˂fiilor˃ tăi care cer, pe bună dreptate, pe-al lor

Părinte”.

Pe de altă parte cred, că trebuie să avem în vedere și timpul cât un episcop putea absenta din eparhia sa. Canonul 11 al Sinodului de la Sardica din anul 343 a pus în discuție această problemă și s-a hotărât ca un episcop, să nu poată absenta din eparhia sa un timp mai îndelungat de trei săptămâni :

„Avem datoria să hotărâm și că, dacă un episcop vine dintr-o altă cetate, sau dintr-o eparhie în altă eparhie…trebuie să se hotărască timpul spre acest scop, deoarece a nu primi pe episcop s-a socotit a fi lucru neomenesc și bădăran. Căci vă aduce-ți aminte că în vremea trecută Părinții noștri au hotărât că, dacă un mirean petrecând în cetate în trei zile de Dumnică în trei săptămâni nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la împărtășire. Deci dacă pentru mireni aceasta s-a legiuit, nu trebuie, și nu se cuvine, dar nici nu folosește ca episcopul, dacă nu ar avea nici o nevoie mai grea, sau treabă anevoioasă, să lipsească timp mai îndelungat de la biserica sa și să mâhnească poporul ce i s-a încredințat”.

Credem, că Niceta a rămas la Paulinus mai mult de trei săptămâni iar întoarcerea sa la Remesiana, pe o cale cât mai scurtă posibil, trebuie înțeleasă ca pe o îndatorire față de credincioșii săi, care îl așteptau. De aceea excludem posibilitatea prezenței lui Niceta și la Tomis și considerăm că toponimul „tomitanam urbem”, prezent în numeroasele manuscrise ale operei lui Paulinus, ar fi o eroare de copist.

Paulinus, urmărește imaginar traseul lui Niceta spre Remesiana și prin invocații și comparații biblice, se roagă ca Domnul să-i facă parte de o mare blândă . Este invocat îngerul Raphael, care să-i fie însoțitor și călăuzitor lui Niceta, așa cum i-a fost și lui Tobie în ținutul mezilor. Întreaga natură, se pleacă în fața acestui preot al lui Hristos pentru a ușura istovitoarea călătorie :

„Pentru tine, <Domnul> schimbând câmpiile în cale,

Să comprime munții abrupți și să umple

Văile adânci, să niveleze hârtoape și să unească

Hăuri”.

Niceta este asemenea psalmistului David, intonând pe Marea Adriatică psalmi. El merge fără să se scufunde, căci corabia este întărită cu semnul crucii lui Hristos. Alături de ceilalți vâslași, el va intona imnuri preamărind astfel divinitatea lui Hristos. Fericite sunt popoarele, ne relatează Paulinus, care vor fi vizitate de acest episcop, prezența lui acolo fiind asemenea vizitei lui Hristos, căci Niceta este slujitorul Lui :

„Norocos pământul și fericite popoarele

Pe care, plecând de la noi, le vei ajunge.

Pe acestea, atingându-le cu piciorul și graiul

Hristos vizita-le-va”.

În continuare, Paulinus realizează prin iscusința versurilor sale, tabloul moral al episcopului Niceta. Pentru Paulinus, Niceta rămâne un model de duhovnic, un părinte a cărui viață se aseamănă, cu acea a îngerilor. El trăiește în lume, dar se ridică deasupra deșertăciunilor ei. El este robul lui Hristos, care se străduiește să lupte împotriva patimilor și întrarmat cu puterea crucii, biruiește războaiele minții. Paulinus vede în Niceta un adevărat mărturisitor, care îl contemplă pe Hristos în lumina curatei credințe :

„Căci Niceta este, deopotrivă, fugar ;

Ceea ce patriarhul a făcut o singură dată

Acesta face mereu, fugind din lume în cetatea

Înaltelor ceruri.

Și cu o viață peste nori, se străduiește

Să urce vestitele trepte de unde acela

Vede îngerii care zboară într-o parte

Și-n alta.

Grăbindu-se, pe scările crucii, spre astre

Pe unde Dumnezeu, luminând, spre pământ, privește

Din tronul Său lucitor feluritele munci și războaiele

Minții.

Și tu, Niceta, bine numit învingător al trupului,

Care contemplă pe divinul Hristos în lumina

Curatei credințe”.

Versurile lui Paulinus sunt sincere și extrem de sugestive, în ceea ce privește sfințenia acestui episcop, precum și meritele sale. Ele au menirea de a scoate în evidență calitățile morale a unui adevărat sacerdot, care după cum vom vedea, a primit de la Dumnezeu darul de a umaniza lumea prin creștinism. Asemenea lui Hristos și prin Hristos (Is. 11, 6-9) el face să locuiască împreună lupul cu vițelul (v. 253) și să pască în iarbă leul cu boul (v. 254-255). El deschide cu multă ușurință burta viperelor (v. 255) și îmblânzește deopotrivă cruzimea fiarelor (v. 258). Paulinus se pleacă în fața lui Niceta și îl venerează ca pe un sfânt, care a fost investit de Dumnezeu cu daruri speciale :

„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos

Care ți-a dăruit harul să preschimbi

Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,

Temple sfințite.

Tu străbați codrii neumblați și creste întinse

Când cauți calea și, înfrângând pădurea stearpă

A minții necultivate, tu o preschimbi în

Ogoare mănoase.

Prin tine, într-un ținut tăcut al lumii,

Barbarii învață să cânte, cu inimă

Romană, pe Hristos și să trăiasă pururi

În pace blândă”.

Dar cine erau acei barbari, care au ajuns prin Niceta, să părăsească lumea păgână și să-L venereze pe Hristos ? Nu erau alții decât besii, sciții, geții și dacii din ambele ținuturi, popoare, care în conformitate cu stadiul actual al cercetării, trebuie localizate la Sud de Dunăre, în împrejurimile Remesianei. Printre aceștia, Niceta avea să desfășoare o fructuoasă misiune de evanghelizare și romanizare, fiindu-le părinte și învățător :

„Pe unde Boreas, pe țărmul ripheic,

Leagă fluvii cu ghețuri groase,

Aici tu dezlegi, cu focul din ceruri, mințile

Înțepenite de geruri”.

Căci totodată besii cei duri, prin țarini

Și prin suflete mai năpraznici ca viforul,

Acum, oi păstorite de tine, se adună-n

Locașul păcii.

Toate ținuturile lui Boreas te numesc «tată»,

La cuvintele tale scitul se îmblânzește

Și, călcându-și firea, părăsește, sub îndrumarea ta,

Sălbatice simțiri.

Și geții aleargă și dacul din ambele ținuturi,

Cel care cultivă pământul în țara de mijloc

Și cel cu căciulă și cu boi mulți, vecin al

Mănosului țărmur”.

Versurile de mai sus au generat în istoriografia română multe dispute în ceea ce privește aria misionară a Sfântului Niceta. Înterpretând în mod diferit versurile lui Paulinus, „Vei merge departe până la Dacii de sub Ursă” (v. 17), „Și geții aleargă și dacul din ambele ținuturi” (v. 249), unii cercetători au ajuns la concluzia, că Sfântul Niceta de Remesiana a fost activ, pe ambele maluri ale Dunării, deci atât la Nord cât și la Sud de Dunăre. Între cei care au susținut un apostolat a lui Niceta și la Nord de Dunăre, se numără istoricul Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu, Radu Vulpe, Pr. Prof. Ioan G. Coman și Ovidiu Pop.

În stadiul actual al cercetărilor s-a renunțat însă la această teză. În anul 1967, D. M. Pippidi aplecându-se asupra ariei misionare a Sfântului Niceta, conchide că „Singura atitudine recomandabilă, în această nesiguranță, e aceea de a nu ține seamă, în delimitarea ariei apostolice a lui Niceta, decât de toponimele și etnicele precis identificabile, și acestea, fără excepție, situează activitatea episcopului Remesianei printre besii, goții și daco-romanii din dreapta Dunării, în imediata apropiere a scaunului său episcopal”.

Concluzia la care arheologul D. M. Pippidi a ajuns, rezolvă practic un subiect destul de controversat pentru istoriografia română, iar punctul său de vedere a fost asumat de majoritatea cercetătorilor mai noi. Astfel în anul 2001 Dumitru Protase, consideră că „teza mai veche, după care Niceta de Remesiana ar fi predicat și la Nordul Dunării”, nu se poate susține. În 2010 Dan Ruscu concluziona și el: „Activitatea misionară a lui Niceta, despre care nu putem afla nici un fel de amănunte care să detalieze un tablou extrem de general, poate fi așadar doar bănuită. Deducerea, în acest context, a unei eventuale misiuni sau influențe a lui Niceta la Nordul Dunării este mai mult decât problematică”. Mai mult, Pr. Prof. Mircea Păcurariu, în manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, precizează că: „Chiar dacă nu a predicat în Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s-a desfășurat într-o regiune populată cu daco-romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să predice și să scrie în latinește”.

În ceea ce ne privește pe noi, considerăm, că aria misionară a Sfântului Niceta nu s-a putut extinde în mod cert și la Nord de Dunăre. Verbul la viitor „vei merge” împreună cu prepoziția „până la”, nu ne îndreptățesc să credem, că ținuturile nordice unde locuiau „Dacii de sub Ursă”, au fost ultima destinație a Sfântului Niceta, pentru că știm din text că ultima sa destinație a fost „părinteasca cetate”, Remesiana:

„Tot astfel Domnul îl va ajuta pe Niceta

În toate, pe oricare țărm își va duce pasul

Cât va merge vesel, după dorință, spre părinteasca

Cetate”.

Referințele lui Paulinus la „dacul din ambele ținuturi”, fac referire în mod cert, la dacii care locuiau în provinciile Dacia Mediteeranea și Dacia Ripensis. Însă nu excludem posibilitatea, ca dacii din Nordul Dunării să nu fi ascultat predica Sfântului Niceta, dar mai mult ca sigur în jurizdicția episcopiei sale.

Acestea ar fi informațiile, pe care Paulinus de Nola ni le lasă cu privire la Niceta de Remesiana. În orice caz, din poemul Carmen XVII, se desprind cele mai sincere sentimente, pe care Paulinus le-a avut față de acest venerabil episcop. Pentru Paulinus, Niceta este ceea ce a fost pentru Fericitul Augustin, episcopul Ambrozie al Mediolanului: sprijin, ajutor și întărire în credință. Numai prin această prețuire a unuia față de altul, putem înțelege, cum părinții „secolului de aur” au reușit, să păstreze unitatea credinței între ei și în mijlocul credincioșilor păstoriți de ei.

I. 7. A doua călătorie a Sfântului Niceta la Nola (402):

Timp de aproape patru ani știrile cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta lipsesc cu desăvârșire. Dar în jurul anului 402, Niceta se reîntoarce din nou la Paulinus, care de această dată îi dedică un nou poem Carmen XXVII, cu titlul De Sancti Felice Natal, ce conține 647 de versuri scrise în metru safic. Poemul are ca temă centrală celebrarea sărbătorii Sfântului Felix la data de 14 ianuarie, dar surprinde și ce-a de-a doua vizită a Sfântului Niceta la Nola, după o absență de patru ani:

„Voi întreba fără încetare: Spune, te-ai întors? Zic eu.

Te am aici, Niceta? Pân-acum înfrigurat și cu durere

În suflet te-am așteptat și zi și noapte, fără încetare,

De patru ani, venit-ai, în sfârșit, înapoi la mine

Și mulțumesc că te-a adus Hristos, chiar mai târziu”.

Revenirea Sfântului Niceta după patru ani, produce în sufletul lui Paulinus bucurii de nedescris. În prezența martirului Felix și alături de Sfântul Niceta, el trăiește o „dublă sărbătoare”. Și de această dată el va compune versuri, exprimându-și admirația, prețuirea și sinceritatea față de părintele și învățătorul său:

„Eu te salut, o zi iubită, a mea lumină, te salut.

O sărbătoare, ce-acum vii cu atâta strălucire,

Fiindcă la praznicul lui Felix, l-aduci și pe Niceta,

Pentru ca să am azi, din dragoste pentru amândoi,

O dublă sărbătoare, când a plecat din trup martirul

Și s-a urcat la ceruri și-a revenit la noi, nevătămat,

Păstorul și mulțumire ne-a făcut, și l-am primit

Ca pe-un Hristos ce locuiește în trup umil”.

Acest venerabil episcop, venea tocmai din ținuturile barbare pentru a aduce ofrande și cinstire Sfântului Felix, într-o perioadă în care, întreg Occidentul era destabilizat politic și tremura de frica vizigoților. Aceștia în anul 401, conduși de Alaric, pătrund în granițele Imperiului și se îndreptau spre Roma. Pericolul era iminent. Totuși nimic nu-l împiedică pe Niceta, nici frigul, nici războaiele, nici goții, să participe la acest praznic sfânt, după cum ne relatează Paulinus:

„Cât m-am temut că te-a oprit dușmanul în provincii,

Iar nori grei de războaie te vor împiedica să vii!

Dar tu ai trecut peste piedici, lanțuri ce ne țineau departe

Unul de altul ai rupt, nici marea, nici osteneala,

Nici goții, nici frigul, greu de îndurat, nu te-au oprit”.

În ciuda vremurilor grele, Paulinus a reușit să încheie lucrările începute la edificiul ce adăpostea mormântul Sfântului Felix. Îl invită acum pe Niceta, să vadă frumusețea noilor construcții și să-și de-a cu părerea asemenea unui specialist :

„În grabă, vreau să povestesc și să-i arăt părintelui

Tot ce-am făcut în vremea când a fost departe.

Cui, mai bine, aș putea să-i spun ce-am săvârșit,

Să amintesc cele făcute pentru noi de către Felix,

Dacă nu celui ce îmi poartă grijă? Învățător, părinte,

Va încuviința ce-i bun, va osândi ce-i rău,

Va îndrepta greșala și, cu blândețe, va îndruma,

Va ajuta cu rugăciuni lucrarea, va binecuvânta ca preot,

Și va străbate în lung și-n lat biserica lui Felix, și-așa

Îl va purta pe Felix în pieptul său, în suflet,

Și, plin de prețuire, se va simți ca acasă”.

Poemul continuă cu o descriere amănunțită a spațiului unde era poziționată bazilica Sfântului Felix, o galerie susținută de patru coloane, care acum avea un acoperiș nou și tencuială, deși înainte era un „portic dărăpănat”. În centrul acestei galerii, se înălța scăldată de lumină, bazilica ce adăpostea mormântul Sfântului Felix, pe care Paulinus a renovat-o ajutat fiind de doi tâmplari și de un pictor „ce a zugrăvit chipuri divine”. Urmează acum o descriere a mărețului edificiu:

„Biserica ce-adăpostește mormântul preasfântului martir

Și-a lepădat vechimea și haine noi a îmbrăcat.

Trei mâini de meșteri i-au dat multele podoabe,

În primul rând, tâmplari și lucrători în marmură,

Apoi un pictor care a zugrăvit chipuri divine.

Privește, ce splendoare, cum în lăcașul renăscut

Surâde lemnul sculptat pe tavan scânteietor și pare

A fi nu lemn, ci fildeș. Iar lustrele înălțate până sus,

La acoperiș, sunt prinse în chingi încolăcite de aramă,

De care atârnă facle, legate-n funii, cu firavă lumină

În întuneric, lumină ce pâlpâie în adierea lină.

Bolta, ținută înainte de piloni, stă pe coloane,

Banala cărămidă s-a înlocuit cu-o marmură scumpă”.

Urmează apoi o descriere a chiliilor construite pentru adăpostul pelerinilor adunați la praznicul Sfântului Felix, care mânați „de dorul rugăciunii să nu benchetuiască” și mai ales în prezența Sfântului Felix, ocrotitorul acelui loc, dar și în prezența diferitelor relicve prezente în edificiu. Mulțumind pentru toate aceste realizări, Paulinus îl invită pe Niceta, să intre în sanctuar pentru a celebra împreună sărbătoarea Sfântului Felix, unde împreună vor cânta psalmi și imne divinului Hristos:

„Intră aici, ca preot, cântând și psalmii și imne

Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta

Unește-o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.

La timpul potrivit, te vei ruga pentru cel păcătos,

Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.

Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,

Căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,

Pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită

O vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,

S-acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime”.

Bazilica, ce adăpostea mormântul Sfântului Felix, era acum în haină de sărbătoare, împodobită peste tot cu picturi, ce reprezentau scene din Vechiul și Noul Testament, descrise de gazdă ca fiind „adevărul în forma fără viață” (v. 511-518). În continuare, Paulinus ține locul exegetului, explicându-i lui Niceta motivele, care l-au determinat să picteze lăcașul cu „chipuri omenești”, acest obicei fiind rar întâlnit prin acele părți. Versurile pe care le vom reproduce mai jos, sunt de o mare importanță în ceea ce privește începuturile iconografiei bisericești în spațiul occidental:

„Poate, vei întreba ce m-a împins să iau o hotărâre

Ca aceasta, cum rar se întâmplă, de a picta sfântul lăcaș

Și a înfățișa imagini asemeni cu chipuri omenești.

Ascultă, și-n câteva cuvinte îți voi dezvălui motivul.

Faima sfântului Felix, se știe, adună aici mare mulțime,

Din care cea mai mare parte este norodul ce-n neștiință

Nu și-a pierdut credința, dar sunt neștiutori de carte.

Aceasta, obișnuită de multă vreme cu sărbători păgâne

Și pântecul ca Dumnezeu, se convertește la Hristos,

Când vede cu uimire ce lucruri minunate au făcut sfinții.

Privește ce oameni mulți se strâng de pretutindeni,

Și cum pășesc smeriți, duși de-a lor minte neînvățată,

Ei și-au lăsat în urmă casa, nesocotesc iarna și frigul,

Credința-i încălzește. Iată-i acum aici, în număr mare,

Noaptea întreagă priveghează cuprinși de bucurie,

Ardoarea alungă somnul, cum torța alungă bezna.

O, să dea Domnul ca bucuria să vină din râvnă adevărată,

Să nu ciocnească cupe cu vin în sfintele lăcașuri.

Dar mai degrabă gloata să țină post și doar apoi

Să-aducă jertfă și să înalțe imnuri sfinte cu glas curat,

Cu multă vrednicie să laude pe Domnul în cântări”.

Paulinus vrea să scoată în evidență funcția didactică a picturilor. Pentru cei neștiutori de carte, picturile devin cărți acesibile și inteligibile pentru fiecare credincios, scrise în loc de litere, cu persoane și cu lucruri. Ele nu au rolul de a încânta privirea prin culoare, de aceea deasupra lor au scrise titluri, care să explice istoriile sfinte, ce îndeamnă la fapte bune. Aceste reprezentări, ne spune Paulinus, mai aveau drept scop, să-i distragă pe credincioși de la obiceiul păgân de a închina cupe cu vin în prezența mormântului Sfântului Felix, ceea ce ar însemna un sacrilegiu:

”Pentru privire, ni s-a părut folositor să acoperim

Cu multe picturi sfinte toate bisericile lui Felix,

Dar ne-am temut ca nu cumva țăranii, uimiți peste măsură,

Să fie cuprinși de o încântarea produsă de culori,

Icoanele au titluri puse deasupra ca ele să explice

Ce mâna a pictat; când oamenii le-arată noilor veniți

Sau le văd ei înșiși, sau când, târziu, își amintesc de hrană,

Postul devine atunci mult mai plăcut în ochii lor.

Ei petrec timpul cu mai mult folos, iarăși pictura

Le înșeală foamea; iar când citesc istoriile sfinte,

Evlavioși, primesc faptele bune în suflet prin exemple,

Și se dezmeticesc cei amețiți de băutură și în trezie

Nu-și mai aduc aminte să-nghită deodată atâta vin.

Când își petrec mare parte din zi privind icoane,

Răresc pocalele cu vin, fiindcă cu lucruri minunate

Își petrec vremea, și au puține ore ca să stea la masă”.

În final, poemul, se încheie cu o rugăciune de mulțumire, pe care Paulinus o aduce împreună cu Niceta lui Hristos:

”Ajută-mă, Niceta, iar rugăciunea mea să fie și a ta,

Și toți ce aici v-ați strâns, la această sfântă sărbătoare,

să mulțumiți și cu credință-n Domnul, spuneți cu mine:

Ție, Doamne Hristoase, fără pricepere acestea le-am făcut”.

Aici se întrerup, dacă putem spune așa, confesiunile lui Paulinus de Nola cu privire la prietenul său Niceta, episcopul Remesianei. În ce ne privește, nu putem decât să-i fim recunoscători pentru efortul depus în elaborarea informațiilor, ce fac referire la viața și activitatea acestui prelat. Din sursele lui, Carmen XVII, Carmen XXVII și Epistola XXIX, constatăm că avem de-a face cu o distinsă personalitate a mediului occidental, care a avut un rol esențial în procesul de încreștinare și romanizare a popoarelor barbare de la Sud de Dunăre. Informațiile care ne survin de la Paulinus sunt printre cele mai prețioase. Ele scot în evidență portretul moral al acestui episcop, viața sa sfântă, curăția, demnitatea, jertfelnicia, intensa sa activitate misionară la Sud de Dunăre într-o lume rămasă încă pe jumătate barbară, precum și erudiția sa.

I. 8. Ultimele mențiuni cu privire la Niceta de Remesiana:

Ultimele mențiuni, care fac referire la Sfântul Niceta de Remesiana, sunt două epistole ale papei Inocențiu I (402-417). Este vorba de Epistola XVI, scrisă în anul 404, pe care papa Inocențiu I o adresează episcopului Martianus de Naissus, în care Sfântul Niceta, e numit ”fratem nostrum Nicetam” și cea de-a doua, Epistola XVII, adresată mitropolitului Rufus al Tesalonicului în anul 414. În această epistolă, numele lui Niceta apare potrivit manuscriselor, sub două forme: „Nicete sau Nicetio”. Ambele scrisori sunt de mare importanță, pentru că ele ne arată că Niceta mai era încă în viață cel puțin în anul 414, dar ele oferă informații prețioase despre problemele bisericești cu care se confruntau episcopii de la Sud de Dunăre și anume erezia lui Bonosus episcop de Sardica (380-390), care nega pururea fecioria Maicii Domnului, împreună cu ereticul Helvidius. După anul 414 Sfântul Niceta dispare practic din documentele istorice și cel mai probabil după acest an trebuie plasată și data morții sale.

După moartea Sfântului Niceta, scaunul episcopal al Remesianei a fost ocupat de un episcop pe nume Diogenian, despre care știm că a luat parte la Sinodul tâlhăresc de la Efes din anul 449. Actele sinodale consemnează și prezența unui episcop: „Diogenian, Episcopul Remezianei din Dacia”. După această dată și Episcopia Remesiana dispare din documentele vremii.

Imediat după moartea sa, episcopul Niceta de Remesiana a fost trecut în rândul sfinților, pentru că îl găsim menționat în Martirologiul Roman al Fericitului Ieronim (347-420), unde Sfântul Niceta este prăznuit la data de 22 iunie, alături de prietenul său Paulinus de Nola: „In Nola civitate, natalis Sancti Paulini episcopi et conferoris. Et alibi depositio sancte memorie Niceti Episcopi”. Însă după revizuirea Martirologiului Roman, făcută de Cardinalul Baronius (1538-1607), ziua de prăznuire a Sfântului Niceta a fost mutată pe 7 ianuarie: „In Dacia Sancti Nicetae Episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii praedicatione acarieni reddidit ac mansuetas”, dată de prăznuire, pe care o menține până astăzi Biserica Romano-Catolică.

În Biserica Ortodoxă Română, Niceta de Remesiana este prăznuit ca sfânt mărturisitor. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Actul Sinodal emis la data de 20 iunie, a hotărât canonizarea Episcopului Niceta de Remesiana, precum și a altor sfinți din spațiul carpato-danubiano-pontic. Ziua de prăznuire a Sfântului Niceta s-a fixat la data de 24 iunie a fiecărui an:

„Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe Preabunul Dumnezeu, a hotărât la 20 iunie 1992 ca acești sfinți să fie cinstiți în întreaga Biserică Ortodoxă Română prin generalizarea cultului lor și să fie înscriși în calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române, în zilele care s-au statornicit, precum și în cărțile de cult cu slujbele care li s-au întocmit”.

În anul 1997, Comisia pentru canonizarea Sfinților Români, a definitivat Slujba Sfântului Niceta de Remesiana și începând cu anul 2012, a fost tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în noua ediție a Mineiului pe luna iunie. În anul 2013, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Patriarhiei Române, a scos la lumină o broșură cu Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de Remesiana, care să fie la îndemâna celor care au evlavie, către Sfântul Niceta.

Cap. II. Sfântul Niceta de Remesiana în istoriografia română

După ce am descris pe larg viața și activitatea Episcopului Niceta de Remesiana, apelând la toate izvoarele care fac referire la el, se cuvine acum să vedem cum acest prestigios părinte și scriitor bisericesc a fost receptat în istoriografia română.

În conștiința poporului român, Sfântul Niceta rămâne un deschizător de drum, un om providențial, care prin eforturile sale a contribuit mult la procesul de romanizare și încreștinare a strămoșilor noștri daco-romani. Chiar dacă nu există dovezi că și-a făcut simțită prezența și la Nord de Dunăre și că nu el este „cel dintâi propovăduitor al creștinismului la geto-daco-romanii din dreapta și din stânga Dunării, pentru a putea fi numit apostolul daco-romanilor, în înțelesul strict al cuvântului…”, totuși daco-romanii de la Nord de Dunăre au putut beneficia de predica Sfântului Niceta, pentru că Dunărea nu a constituit niciodată un obstacol pentru populațiile celor două țărmuri.

În istoriografia română de specialitate, Sfântului Niceta i s-au consacrat până în prezent două Teze de Doctorat, ambele fiind realizate în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, de către Pr. Asist. Ștefan C. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V, sub coordonarea directă a Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan G. Coman, și de către Ovidiu Pop, Sfântul Niceta de Remesiana-Monografie, sub îndrumarea domnului Prof. Univ. Dr. Eugen Cizek.

În afară de cele două Teze de Doctorat, începând cu anul 1808 și până în prezent, numeroși istorici și teologi români au căutat să cuprindă în lucrări și studii de specialitate viața și activitatea acestui faimos episcop, pentru ca numele lui să nu fie dat uitării și pentru ca opera sa scrisă într-o „latină curată” să poată fi cunoscută și de către noi.

Dintre numele sonore ale istoriografilor români care s-au ocupat cu studiul vieții și operelor Sfântului Niceta de Remesiana, amintim pe: Gheorghe Șincai, Petru Maior, Filaret Scriban, Nicolae Lascu, Constantin Erbiceanu, Gherasim Timuș, Ghenadie Enăceanu, Corneliu Daiconovici, G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu, Vasile Pârvan, Aloisiu Ludovic Tăutu, Vasile Suciu, Iuliu Maior, Ion Floru, Nicolae Iorga, Nicolae Lupu, Ștefan Meteș, Nicolae M. Popescu, Constantin C. Giurescu, Ștefan Ciobanu, Ioan G. Coman, Dionisie M. Pippidi, Mihail Macrea, † Nestor Vornicescu, Mircea Păcurariu, Ioan Rămureanu, Mihail Diaconescu, Dumitru Protase, Ion Nistor, Traian Diaconescu, Nechita Runcan, Constantin Voicu, și alții.

Toți acești istorici și teologi români au dezvoltat până în prezent teme destul de interesante cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana. Unii leagă destul de abuziv activitatea acestui distins prelat de începuturile creștinismului daco-roman pe teritoriul țării noastre și susțin un apostolat al Sfântului Niceta, atât la Sud cât și la Nord de Dunăre, teză care astăzi nu mai stă în picioare. Alții insistă mai mult pe aria misionară a Sfântului Niceta. S-a abordat doar în treacăt problema ritului Sfântului Niceta. În ceea ceea ce privește originea și educația sa, încă există numeroase opinii.

Datorită faptului ca Niceta de Remesiana nu este pomenit în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, ci doar în Martirologiul Roman, numeroși istoriografi români au sfârșit prin a-l confunda pe Niceta al nostru cu Sfântul Nichita Romanul, menționat în sinaxarele bizantine la data de 15 septembrie, sau cu Sava Gotul, prăznuit la 12 aprilie. Credem că eroarea se datorează diverselor forme onomastice, prin care Sfântul Niceta este cunoscut în istoriografia română, și anume sub denumirea de Nichita de Remesiana sau Remeziana, Nichita Remezianul sau Remesianul, și mai nou doar sub forma de Niceta de Remesiana.

O altă contribuție a istoriografilor români cu privire la Niceta de Remesiana a fost traducerea operei sale din limba latină în limba română, fie fragmentar, fie aproape integral de către Arhim. Ghenadie Enăceanu, Niculae M. Popescu, Aloisiu Ludovic Tăutu, Ștefan C. Alexe, Mihail Diaconescu și Ovidiu Pop.

Cu toate acestea, putem spune că personalitatea Sfântului Niceta de Remesiana este prea puțin cunoscută în istoriografia română de specialitate și că el nu se bucură de o cinstire aleasă, potrivit meritelor sale. Abia în anul 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște trecerea lui oficială în rândul sfinților și abia recent, în anul 2012, slujba sa a fost introdusă în cărțile noastre de cult. Dar să vedem acum cum s-a scris în istoriografia română despre episcopul daco-roman Niceta de Remesiana.

1. Gheorghe Șincai:

Pentru prima dată în istoriografia română, numele Sfântului Niceta este menționat de marele reprezentant al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai, în lucrarea sa Cronica Românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora, fără de ale altora, nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de avtori, în curs de 34 de ani culeasă și după anii de la Nașterea Domnului nostri IS. HS. alcătuită, care începe a fi publicată la Buda, începând cu anul 1808. În această valoroasă lucrare, Gheorghe Șincai menționează la anul 397 numele a doi episcopi daco-romani, pentru el „români”, aceștia fiind Teotim, episcopul Tomisului, și Nichita, episcopul Remesianei: „Anul 397. Pe vremea acesta cei mai vestiți arhierei întră români erau sfinții Theotim și Nichita”.

Istoric destoinic și cunoscător desăvârșit al limbii latine, Gheorghe Șincai va cerceta cu multă acribie izvoarele care îl menționează pe episcopul Niceta de Remesiana, citându-i pe Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia și pe Ioan Bolandul. Concluziile la care a ajuns autorul nostru sunt extrem de importante și ele fac lumină în ceea ce privește personalitatea Sfântului Niceta, dar și activitatea lui plasată în Dacia Aureliană:

„Așadară, despre sîntul Nichita trebuie știut întâi că a fost episcopul Remesianei, cetăței Dachiei-de-Mișloc, a doua, că a fost om foarte învățat, a treia, că a fost născut în Remesiana și drept aceea diaoș român, a patra, voi arăta pre ce neamuri le-a dumerit și învățat legea creștinească”.

Sesizăm că Gheorghe Șincai nu extinde aria misionară a Sfântului Niceta la Nord de Dunăre, ci spune că s-a născut în Remesiana sau Romațiana, pe care o poziționează geografic în „cetatea Dachiei-de-Mișloc întră Nais și muntele Hemului, în partea Dardaniei așezată și zidită”, și că tot acolo a păstorit ca episcop. În ceea ce privește opera teologică a Sfântului Niceta, Gheorghe Șincai știe de la Ghenadie de Marsilia că „Nichita, episcopul Remesianei, a scris cu cuvinte netede șese cărți pentru cei ce vreau să se boteze”, însă lasă să se înteleagă că nu le-a studiat, neștiind în ce limbă au fost scrise „lătinește sau grecește?”. Evident, astăzi acest lucru nu mai reprezintă un mister, deoarece știm că Sfântul Niceta a scris numai în limba latină, dar cunoștea și limba greacă. Uitând să arate și care au fost neamurile la care Sfântul Niceta a propovăduit Evanghelia lui Hristos, Gheorghe Șincai încheie astfel:

„Drept aceea cu cale închid eu că s. Nichita a fost prăsit din partea coloniei lui Traian, cea de Avrelian trecută de-a dreapta Dunărei, adecă a fost prăsit din părinți coțovlahi sau țințari…”.

2. Petru Maior:

Un alt reprezentant al Școlii Ardelene, și anume Petru Maior, îl menționează pe Sfântul Niceta în valoroasa sa lucrare Istoria Besearicei Românilor, atât a cestor dincoace precum și a celor dincolo de Dunăre. Întocmită de Petru Maior de Dicio-Sînmărtin, Protopop și la Înălțatul Crăescul Consilium Locumtenențiale al Ungariei a cărților revizor, tipărită la Buda, în anul 1813.

De la Petru Maior aflăm că Sfântul Nichita a fost episcop de Romațiana, iar mai înainte a fost preot în Aquileea. Pentru Petru Maior, episcopul Nichita nu a fost întâiul apostol care a încreștinat pe daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării. Citindu-l și el pe Paulinus de Nola, care se pare că este singurul izvor pe care își bazează afirmațiile, Petru Maior consideră, că Sfântul Nichita a contribuit la întărirea în credință a daco-romanilor, pe care el îi numește „români” și că toți aceștia, înainte de episcopatul Sfântului Nichita au fost creștini:

„Iară oare ajutat-au ceva Sfântul Nichita, fostul mai nainte preot la Aquilea, după aceaia episcop de Romațiana în Dachia, spre a se întoarce romanii cei preste Dunăre la credința lui Hristos, nu fără cădință ne putem îndoi. Nice nu se poate vădi aceea cu mărturisirea sfântului Paulin, episcopului de la Nola, carele cu carmăn safic au cântat laudele Sfântului Nichita. Pentru că în carmănul acela zice Paulinus, că schithii, la propovăduirea lui Nichita, se îmblânzesc și depun piepturile celea sălbatice, adecă se moae și se gătesc spre primirea credinței lui Hristos; și varvarii se învața a răsuna în gurile lor numele lui Hristos cu inimă romană ; iară dachii, adecă românii și cei din Dachia Mediteranea și cei din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte să audă învățătura lui  precum și astăzi creștinii bucuroși aud învățăturile ceale pentru mântuirea sufletului. Deschilinire, zisei, iaste aici întră statul românilor și întră statul varvarilor, carii cu propopvăduirea lui Nichita, sau se gătea a priimi sămânța cuvântului lui Dumnezeu, sau cei de curând întorși se învăța a vărsa rugăciune către Hristos, iară românii creștini fiind, auzea ceale ce sunt spre a face roduri de viață. Și tocma aceaia ce se zice, că varvarii se înveață a răsuna pre Hristos cu inimă romană, adecă ca și românii, adeverează, că dachii cari era întru adevăr romani, nu au fost nici din ceata acelora ce se gătea spre priimirea credinței, nici dintră aceia ce se învață rugăciunile. Drept aceaia din cuvintele lui Paulinus nu se adeverează vreunii dintră românii cei preste Dunăre să fi fost întorși de Sfântul Nichita la credința cea creștinească. Mai de a crede e că românii cei preste Dunăre, fiindcă nu prea multă vreame după Sfântul Nichita la dânșii multe episcopii era, cum mai sus am însămnat, toți înainte de apostolia Sfântului Nichita au fost creștini”.

Sesizăm din cele expuse mai sus, că Petru Maior nu a cunoscut opera Sfântului Niceta de Remesiana, despre care nu pomenește deloc și nici nu cunoaște cele scrise de către Ghenadie de Marsilia și Casiodor, cu privire la erudiția acestui episcop. Ideea centrală sau concluzia la care ajunge Petru Maior este că Sfântul Niceta a menținut creștinismul în jurisdicția episcopiei sale și așa se face că «dachii, adecă românii și cei din Dachia Mediteranea și cei din Dachia Ripense aleargă, adecă, ca fiii la părinte să audă învățătura lui  precum și astăzi creștinii bucuroși aud învățăturile ceale pentru mântuirea sufletului».

3. Filaret Scriban:

Vrednicul de pomenire, episcopul Filaret Scriban a fost un prestigios profesor și teolog, autor a mai multor lucrări în domeniul teologiei. Între scrierile sale a lăsat și o Istorie Bisericească a Românilor pe scurtu, apărută la Iași în anul 1871.

În această lucrare, astăzi depășită, îi consacră câteva rânduri și episcopului Nichita din Romansian. Din păcate, domnia sa face grave confuzii cu privire la identitatea acestui prelat. Dânsul consideră că episcopia Romansian, trebuie localizată în Dacia Traiană, respectiv în „orașul Râmnicu” și că începând cu anul 350 Sfântul Nichita, care a fost mai înainte prezbiter în Aquileia, va ocupa scaunul episcopal în Romansian:

„El fu mai întâiu presviter în Aguilium, de unde apoi au fostu strămutat în Romansian și sfințit în episcop pe la 350 adecă pe timpul fer. Ieronim”.

Interesant este faptul că, Filaret Scriban spune că Sfântul Nichita a construit aici patru biserici: în prima se slujea în limba greacă, în a doua slujau bessii în limba lor națională, în a treia slujau arienii iar în ultima se afuriseau duhurile necurate, fără însă a aduce argumente în acest sens.

Citându-l pe Ghenadie de Marsilia, autorul de care ne ocupăm, susține că Sfântul Nichita a scris nu șase, ci chiar șapte cărticele cu regulile botezului și că imediat după moartea sa a fost trecut în rândul sfinților:

„Ghenadie în catalogul scriitorilor bisericești zice că, Nichita au scris șapte cărți mici privitoare la regulile botezului. Faptele lui cele bune îl făcură a-l număra în rândul Sfinților”.

În încheiere, Filaret Scriban face o mare confuzie, confundându-l pe Nichita de Remesiana cu Nichita Gotul, pomenit de sinaxarele bizantine la data de 15 septembrie. După domnia sa, Sfântul Nichita s-ar fi născut în Dacia Traiană, dintr-o familie importantă, a primit educație de la episcopul got Ulfila, iar mai apoi a suferit moarte martirică sub regele got Athanaric. De aici se poate constata, că Filaret Scriban îl socotește pe Nichita de Remesiana, unul și același cu Nichita Gotul a cărui prăznuire e pe data de 15 septembrie. Filaret Scriban mai notează ca succesor al lui Nichita, pe un episcop cu numele Diogenian.

4. Constantin Erbiceanu:

Istoric, teolog și membru al Academiei Române, Constantin Erbiceanu, face pomenire de episcopul Nichita de Remesiana, în importanta sa lucrare Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria Națională și Bisericească a Românilor, apărută la București în anul 1888.

La fel ca și episcopul Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu îl confundă pe Nichita de Remesiana, cu Nichita Martirul sau Gotul. Domnia sa susține, că Sfântul Nichita a fost de origine din neamul goților, că a trăit pe vremea marelui împărat Constantin, pe la anul 330 și că a răspândit creștinismul la Nord de Dunăre, devenind astfel „Apostolul acestora”:

„Acesta-i de neamul Goților ce se află dincolo de fluviul Dunării […] și a trăit pe timpul marelui Constantin la 330. A fost educat în legea creștină de Macarie Arhiereul locului aceluia. Fiind Nichita plin de piositate și religiozitate, devotat apărător și aprig sprijinitor al ideilor creștine, prin aceste calități a răspândit cu repeziciune creștinismul între cei de un neam cu el, precum și între locuitorii acelei țări, devenind astfel predicatorul și Apostolul acestora”.

După Constantin Erbiceanu, apostolatul Sfântului Nichita s-a desfășurat în Moldova și Valahia de astăzi și tot el ar fi înfințat „Episcopia Daco-Română la Milcov”, în cuprinsul căreia funcționau și patru mănăstiri. Tot în această lucrare, Constantin Erbiceanu ține să precizeze, că Sfântul Nichita Martirul a fost ars de viu de către regele Athanaric, refuzând să se lepede de credința în Iisus Hristos:

„Sfântul Nichita continuând predica sa a fost prins de către partida lui Atanaric și constrâns a renunța la credința în Christos; dar sfântul n-a voit, pentru care a fost supus muncilor martirice. Fiind aruncat în foc, împreună cu alți coreligionari și discipoli de ai lui, și-a terminat astfel viața”.

Din cele scrise mai sus, se poate constata confuzia pe care domnul Constantin Erbiceanu o face, cu privire la Sfântul Nichita de Remesiana, despre al cărui sfârșit nu cunoaștem nimic și nici măcar anul morții sale, potrivit izvoarelor. Este limpede, că domnia sa se referă aici la martiriul Sfânului Nichita Gotul sau Românul, consemnat la data de 15 septembrie, în sinaxarele bizantine. Mai mult, Constantin Erbiceanu, consideră că Sfântul Nichita a predicat Evanghelia în ambele Dacii „et uterque Dacus” și că Paulinus de Nola în Carmen XVII, scrie pe larg despre meritele sale și mai ales despre martiriul său:

„Respectiv de activitatea religioasă a Sfântului Nichita, iată numai ce ni s-a putut conserva: Episcopul Paulin de Nolandia (Nola) în o poemă sapfică cântă meritele sale și martirismul său în latinește. Se susține cu multă probabilitate că Nichita fiind Român a predicat Evangheliul în ambele Dacii – et uterque Dacus”.

Însă Paulinus de Nola în Carmen XVII, face referire la Episcopul Nichita de Remesiana și la activitatea învățătorească, pe care a desfășurat-o în Dacia Aureliană unde era poziționată și episcopia sa. Nicăieri în cele 340 de versuri, care alcătuiesc poemul Carmen XVIII, Paulinus de Nola nu vorbește despre sfârșitul Sfântului Nichita sau despre un martiriu al său, de unde putem deduce că regretatul Constantin Erbiceanu nu a parcurs întregul poem al lui Paulinus și așa se explică confuzia pe care o face cu privire la cei doi Nichiți.

5. Gherasim Timuș:

Cele mai precise informații cu privire la Nichita de Remesiana le aflăm de la Episcopul Argeșului, Dr. Gherasim Timuș. Preasfinția Sa, publică la București în anul 1898 un Dicționar aghiografic cuprinzând pe scurt Viețile Sfinților, lucrare cuprinzătoare și extrem de valoroasă, spre folosul preoților, teologilor cât și a credincioșilor.

Cercetător renumit, Gherasim Timuș precizează că Sfântul Nichita s-a născut în Remesiana și că tot aici a păstorit în calitate de episcop, predicând Evanghelia lui Hristos dacilor, bessilor, sciților, geților și goților:

„Sfântul Nichita, născut la Remesiana în țara Dacilor, a fost făcut episcop în orașul său natal, și desfășură un zel cu adevărat apostolic în exercițiul augustelor sale funcțiuni […] Silințele zelului său se întinseră până la Goți, Sciți, Geți și Bessi, popoare sălbatice pe care le căuta dragostea sa prin munții Rifei”.

Gherasim Timuș amintește și despre prietenia Sfântului Nichita cu Paulinus de Nola, precum și de cele două vizite pe care acesta le-a făcut la Roma, respectiv la Nola. Prima vizită o plasează în anul 397 și următoarea la o diferență de patru ani. În ceea ce privește scopul celor două vizite ale lui Nichita la Roma, Gherasim Timuș e de părere că, ori a avut de rezolvat probleme bisericești în legătură cu episcopia sa, sau au fost simple pelerinaje la moaștele Sfinților Apostoli și ale Sfântului Felix de Nola.

De remarcat este faptul că Gherasim Timuș scrie despre Sfântul Nichita în lumina izvoarelor. În acest sens el cunoaște câte ceva și despre opera, pe care Sfântul Nichita a lăsat-o și pe care au apreciat-o Ghenadie de Marsilia și Cassiodor în scrierile lor. Mai puțin credibilă este precizarea cu privire la ziua morții Sfântul Nichita, la data de 22 iunie, potrivit Martirologiilor.

Cu toate acestea, vrednicul de pomenire, Episcopul Gherasim Timuș reușește în puține rânduri să realizeze o biografie cât mai complexă a Sfântului Nichita de Remesiana și aceasta în lumina izvoarelor care vorbesc despre el.

6. Corneliu Daiconovici:

Corneliu Daiconovici, redactorul principal al Enciclopediei române, scrie și el câteva lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana, dar într-un mod cu totul eronat. Domnia sa făcând referire la Episcopia Milcoviei (Episcopia Cumaniei), consideră că aceasta a fost întemeiată de către Sfântul Niceta în secolul V: „Milcovia, episcopie catolică, este de origine foarte veche, se zice chiar fondată de către Sfântul Niceta în secolul V”.

Mai apoi, când tratează chiar despre Sfântul Niceta sau Nichita episcopul, spune că a predicat Evanghelia prin părțile Munteniei și Moldovei, fiind „apostolul” bessilor, sciților, goților și dacilor și într-un mod cu totul eronat, îl consideră pe Sfântul Niceta chiar întemeietor al Episcopiei Argeșului:

„Niceta (Nichita) Sfântul, episcop, zis apostolul bessilor, goților, sciților și dacilor, fiindcă le-a predicat evanghelia prin părțile Munteniei și Moldovei. Despre el se zice că ar fi înfințat episcopiile Argeșului și a Milcovului”.

Ca și alți predecesori ai săi, Corneliu Daiconovici îl cunfundă total pe Niceta de Remesiana cu Sfântul Nichita Romanul sau Gotul, făcând precizarea că a fost ars de viu pe la anul 372, din porunca regelui Athanaric și că Biserica îl prăznuiește la data de 15 septembrie.

7. Gheorghe M. Ionescu:

Domnul Gheorghe M. Ionescu, licențiat în Teologie și Litere, este autorul unui manual de Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, 44 – 678 p. Christ., apărut la București în anul 1906, manual în care evidențiază personalitatea și activitatea misionară a Episcopului „Nichita de Remeziana”. Domnia sa face o distincție clară între Episcopul Nichita și Sfântul Nichita Romanul.

După G. M. Ionescu, Episcopul Nichita „s-a născut în Dacia Aureliană și anume în Remeziana, cetate a Daciei Mediteranee” și a fost inițiat în credința creștină de către „Teofil, episcopul Mitropoliei Gotihiei”, afirmație cu totul eronată. După ce ne spune că Nichita a fost episcop de Remesiana, G. M. Ionescu consideră că activitatea apostolică a Sfântului Nichita s-a desfășurat printre goții, sciții, geții și besii din ambele Dacii, ințelegând prin expresia lui Paulinus „uterque Dacus”, atât Dacia Traiană cât și cea Aureliană:

„Versetul este clar ca lumina zilei și nu se mai poate admite și altă interpretare, cum s-a înțeles până acum, că prin «uterque Dacus» trebuia să înțelegem pe Dacii din cea Aureliană cât și din cea Traiană, și ca dovadă la aceasta avem că Sfântul Nechita, ridicat fiind de către dascălul său episcopul Tomei (al Gothiei) la rangul de episcop al Remezianei, nu s-a mulțumit cu activitatea administrațiunei eparhiale, ci, după exemplul dascălului său și după datinile timpului și-a pus ca scop a se ocupa cu predica, și pentru aceasta s-a dus și în Dacia Traiană, unde pe acele timpuri erau relativ, mulți păgâni dintre barbari”.

Într-un mod cu totul tendențios, domnul G. M. Ionescu susține, că activitatea desfășurată de episcopul Nichita în Dacia Traiană, a fost posibilă „cu știrea și cu aprobarea Papei”, însă ca mai apoi, tot domnia să ne explice și motivul:

„Căci șefii creștinătății, din timpuri, se întreceau cari mai de cari să atragă în partea lor pe popoarele de la Dunăre și, odată convertite, să le hirotonească și Episcopi, și de care urma să atârne întru cele spirituale”.

8. Nicolae Dobrescu:

Nicolae Dobrescu, istoric, teolog și membru al Academiei Române scrie foarte puțin despre Sfântul Niceta de Remesiana. Probabil lipsa izvoarelor în acest sens, l-a determinat să fie destul de reținut față de acest subiect. Totuși în conferința cu titlul Introducerea creștinismului la Români, susținută la Vălenii de Munte în anul 1909, îl pomenește pe „Sfântul Nichita de Remesiana”, ca fiind unul din misionarii care a răspândit creștinismul în părțile dunărene, notând între paranteze orașul roman Niș:

„De pe vremea stăpânirii Hunilor, în părțile noastre se cunosc chiar și niște misionari creștini, care și-au cîștigat merite, pentru răspândirea creștinismului în părțile dunărene. Astfel este Sfântul Nichita de Remesiana (Niș)”.

Nu știm de ce Nicolae Dobrescu a menționat alături de Remesiana și orașul roman Niș sau mai corect Naissus, care într-adevăr se afla în apropiere de Remesiana unde era scaunul episcopal al Sfântului Niceta, însă suntem convinși că prin aceasta a vrut să scoată în evidentă aria misionară a acestui episcop. Dar totuși, această menționare ne poate sugera, că autorul nu susținea un apostolat al Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre, chiar dacă nu s-a exprimat în acest sens, fiindcă ambele orașe erau poziționate geografic la Sud de Dunăre.

9. Vasile Pârvan:

Începând cu anul 1911, istoriografia română se va îmbogăți cu o lucrare inedită, care abordează foarte succint, despre originile creștinismului daco-roman, atât la Sud cât și la Nord de Dunăre. Este vorba de celebra lucrare Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, a tânărului istoric și arheolog, Vasile Pârvan. Această lucrare a fost primită cu mult entuziasm și admirație de către specialiștii români, atât istorici cât și teologi, primind acreditare chiar și din partea marelui istoric Alexandru Xenopol, care în recenzia sa precizează: „Sub acest titlu modest, tânărul istoric ne dă o lucrare aproape deplină asupra originii creștinismului latin la Români. Este fără îndoială cea mai bună contribuție la luminarea acestei grele probleme, care până acuma a fost atinsă la noi mai cu seamă de teologi neîndestulător pregătiți și ca erudiție și ca metodă, pentru o asemenea intreprindere.

Lucrarea la care facem referire este una extrem de valoroasă în ce privește cercetarea noastră, pentru că ea face referire și la Episcopul Niceta de Remesiana, pe care Vasile Pârvan îl numește „apostolul daco-romanilor: din dreapta și din stânga Dunării”. Prin această afirmație, autorul nostru va susține un apostolat al Sfântului Niceta nu numai la Sud de Dunăre, respectiv în Remesiana, unde era episcopia sa (în Dacia Mediterranea), cât și la Nord de Dunăre, în Dacia Traiană: „În fosta Dacie a lui Traian, propovăduia însă pe la anul 390 episcopul latin al Remesianei, Sf. Nicetas”.

Cercetând amănunțit despre viața bisericească din Illyricum, Vasile Pârvan constată că după anul 325, la Sud de Dunăre, respectiv în Moesia superioară existau cel puțin patru episcopii: în Naissus, în Serdica, în Pautalia și în Remesiana unde a păstorit între anii 380-420, episcopul Nicetas și mai apoi, pe la anul 449 un nou episcop pe nume Diogenianus. Tot cu referire la Episcopul Nicetas, Vasile Pârvan îl caracterizează ca fiind un om foarte învățat, care avea legături cu Apusul, respectiv cu Episcopul Paulinus din Nola, pe care îl va vizita de două ori între anii 398 și 402 și de la care deținem informații cu privire la apostolatul Sfântului Niceta.

Dar să vedem pe ce se baza Vasile Pârvan când susținea un apostolat al Sf. Niceta și la Nord de Dunăre? Analizând poemul Carmen XVII, al lui Paulinus de Nola, Vasile Pârvan constată că activitatea de evanghelizare a Sfântului Niceta s-a îndreptat către numeroasele triburi barbare, ale bessilor, dacilor, sciților și goților, a căror poziționare geografică o interpretează astfel:

„Barbarii de care vorbește aici Paulinus, «plaga tota Borrae», ne sunt cu toții bine cunoscuți: «Dacii» păgâni din cele două Dacii de la Sudul Dunării, ‒ Goții de pe ambele maluri, ‒ și «Sciții» din Nordul Dunării; căci, îi ce privește pe Goți, nu putea fi vorba numai de cei așezați în Imperiu, care aveau locuințe statornice cu deosebire în Pannonia ‒ unde Nicetas n-a predicat, ‒ ori în Moesia inferioară, unde, mai ales, aceștia erau încreștinați încă demult, ‒ sau, în sfârșit, în Thracia, ci trebuie să înțelegem pe Goții din Dacia ripensă ori ‒ mai ales ‒ pe cei din vecinătatea ei, adică în Nordul Dunării. În ce privește pe Sciți, aceștia, potrivit uzului limbii literare a vremii, sunt pur și simplu locuitorii vechii Dacii între Tisa și Nistru”.

Dar această interpretare avea să fie contestată mai apoi, de către istoricul Nicolae Iorga care consideră că Vasile Pârvan a exagerat cu privire la aria misionară a Sfântului Niceta, fără însă a da explicații în acest sens și ulterior în anul 1958, de către arheologul Dionisie M. Pippidi, care consideră că Sfântul Niceta și-a desfășurat activitatea numai la Sud de Dunăre, în împrejurimile Remesianei argumentând astfel: „în ce fel titularul unei eparhii atât de puțin însemnate ca Remesiana ar fi putut ˗ oricât de mari i-ar fi fost meritele ˗ să exercite o influență de felul aceleia ce i se atribuie atât de departe de scaunul său episcopal și în ținuturi asupra cărora ˗ de multe zeci de ani ˗ păstoreau episcopi ale căror reședințe ne sunt cunoscute și ale căror nume ne-au fost și ele transmise”.

Cu toate acestea, teza apostolatului Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre a fost asumată mai apoi de către majoritatea istoriografilor români și introdusă în manualele de specialitate, după cum vom vedea pe parcursul acestui capitol.

Revenind însă la autorul nostru, trebuie să remarcăm că informațiile cuprinse în lucrarea sa, cu privire la Episcopul Niceta, sunt extrem de valoroase și chiar originale. Tânărul arheolog și istoric Vasile Pârvan apelează la izvoare, pe care le interpretează cât se poate de corect și chiar dacă teza domniei sale nu se mai poate susține astăzi, totuși în istoriografia română, lucrarea sa rămâne un punct de referință destul de obiectiv, pentru cercetători. De la dânsul ne-a rămas cel mai frumos tablou ce înfățișează activitatea acestui venerabil episcop daco-roman:

„Acesta e dară apostolul Daco-Romanilor: din dreapta și din stânga Dunării. Un strălucit reprezentant nu numai al Bisericii latine din Illyricum, ci al întregii Biserici romane. Un bărbat venerabil și învățat, pe care Sfântul Paulinus îl numește învățătorul și părintele său: magister et pater, ˗ un neînfricoșat misionar al credinței creștine printre barbari, ˗ un scriitor bisericesc deosebit de prețuit, pentru claritatea gândirii ca și pentru frumusețea neîmpodobită a limbii sale latine, ˗ un sfânt, primit îndată după moarte în calendarul Bisericii apusene, ˗ dar pentru noi, mai mult și mai presus ca toate, un romanizator al nostru, și prin Creștinism, un reînoitor în forme eterne a tradiției curate, romane-italice, la Dunărea de Jos”.

10. Aloisiu Ludovic Tăutu:

După Vasile Pârvan, cel mai prolific istoriograf român care se ocupă foarte serios cu studiul vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana, este Pr. Prof. Dr. Aloisiu Ludovic Tăutu. Canonic, istoric, teolog și preot greco-catolic hirotonit la Roma, acest prestigios cercetător lasă istoriografiei române pagini de o valoare inestimabilă. Între anii 1924-1926 va publica în revistele românești de specialitate (Cultura Creștină, Vestitorul), o serie de studii cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana.

În anul 1924 Pr. A. L. Tăutu va pubilca în revista Cultura Creștină, un studiu substanțial, Sfântul Nichita Remesianul în istoriografia noastră, în care detaliază opiniile unor scriitorilor români cu privire la Sfântul Nichita. Sunt citați istorici, arheologi, teologi și preoți precum, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Lupaș, Filaret Scriban, Nicolae Lascu, Constantin Erbiceanu, Gherasim Timuș, G. M. Ionescu, Nicolae Dobrescu și Vasile Pârvan, fiecare cu lucrările lor. Scopul alcătuirii acestui studiu a fost acela de a corecta unele greșeli făcute de istoriografii români cu privire la Sfântul Nichita dar și combaterea apostolatului său la Nord de Dunăre, ipoteză lansată de Vasile Pârvan în anul 1911. Așadar Pr. A. L. Tăutu ajunge la următoarele concluzii:

„Un atare apostoplat de încreștinare a Sfântului Nichita între Daco-Romanii din Dacia Traiană, mai e neverosimil și greu de admis, și din următoarele considerațiuni:

Distanța enormă, la care se afla sediul său episcopal…Cum s-ar putea concepe o activitate mai îndelungată și stabilă de la o așa distanță și în regiuni așa expuse?

Unui apostolat stabil nord-dunărean al Sfântului Nichita se mai opune și faptul, că între Remesiana și Dacia mai erau multe episcopate, a căror titulari încă se vor fi ambiționat să predice cuvântul Evangheliei provincialilor de la stânga Dunării. Episcopate erau: la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Aquae, Ratiaria, Castra-Martiș, Norreum-Margi, Iscus, ca să nu numim decât pe cele din Mesia Superioară și Dacia Ripensă, dintre care Naissus și Ratiaria chiar cu drepturi Metropolitane.

Un argument decisiv…se poate găsi și în faptul, că în toate operele lui, cunoscute nouă în număr destul de frumos, nu găsim nici o urmă din acele cuvinte creștine declarate de domnul Pârvan ca specific nord-dunărene.

Însă munca acestui neobosit cărturar nu se rezumă doar la atât. Între anii 1924 și 1926, Pr. A. L. Tăutu va traduce pentru prima dată în limba română, una din cele mai frumoase omilii a Sfântului Nichita de Remesiana și anume De diversis appellationibus, iar în anul 1926 cateheza Despre credință. După știința noastră aceste opuscule din cuprinsul operei Sfântului Nichita, au fost primele traduceri în limba română oferite publicului.

De o mare importanță pentru Pr. A. L. Tăutu a fost analiza izvoarelor sau a mărturiilor istorice ce consemnează viața și activitatea Sfântului Nichita de Remesiana. În acest sens, publică în anul 1925 în revista Cultura Creștină, un studiu intitulat Izvoare de mâna întîi despre Sfântul Nichita Remezianul, în care sunt citați Paulinus de Nola și Ghenadie de Marsilia, ca biografi ai Sfântului Nichita.

Tot de la Pr. A. L. Tăutu ne-a rămas și o frumoasă descriere a întregii opere a Sfântului Nichita de Remesiana, publicată în revista Vestitorul, din anul 1925, autorul atribuind Sfântului Nichita următoarele lucrări:

„Avem de la el o prea frumoasă predică «Despre numirile din Scriptură a lui Iisus Hristos», pe care le explică dogmatic și le aplică apoi moral sufletelor celor ce-l ascultau…A doua lucrare ce ne-a rămas de la Sfântul Nichita este o disertație «Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos» împotriva arienilor…Un interesant studiu al Sfântului Nichita e și cel «Despre Spiritul Sfânt», din care se vede până la ce subtilități au ajuns discuțiile teologice pe acea vreme…Cea mai importantă lucrare a Sfântului Nichita este cea «Despre Simbolul credinței – Credeu»…Alte două lucrări interesante ale Sfântului Nichita sunt «Despre priveghere» și «Despre cântarea bisericească»…Tot în această ordine de idei mulți aduc, și nu fără temei, pe Sfântul Nichita în legătură cu celebrul imn atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie și Sfântului Augustin, «Te Deum laudamus», imn cântat de toată suflarea creștină…O predică foarte impresionantă e și cea «Despre căderea unei fecioare dedicate Domnului», atribuită desigur Sfântului Nichita”.

Trebuie să remarcăm, că după regretatul arheolog și istoric Vasile Pârvan, Pr. Aloisiu Ludovic Tăutu se numără printre puținii scriitori care au oferit istoriografiei române studii substanțiale cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana.

11. Eusebiu Popovici:

Eusebiu Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți scrie foarte puține lucruri despre Sfântul Niceta de Remesiana. În Istoria Bisericească Universală și Statistică Bisericească, vol. II, amintește doar atât:

„Nechita, episcop de Remesiana în Dacia (Bela Palanca, în Serbia), mort poate după 414; el a scris instrucțiuni dogmatice, apoi probabil și doxologia «Te deum»; în sfârșit amicul său Paulin, episcop de Nola (†431), care a scris poezii religioase și epistole”.

12. Vasile Suciu:

Un alt reprezentant de seamă al Bisericii Greco-Catolice din România și anume Vasile Suciu, Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, ne oferă câteva informații cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana, în manualul de Teologie Dogmatică Fundamentală, secțiunea Tradițiunea și Biserica, tipărit la Blaj în anul 1927.

Preasfinția Sa, îl consideră pe Sfântul Niceta „un încreștinător al Românilor din Nordul Dunării”, un bărbat venerabil și învățat, de origine daco-roman, care a activat ca episcop la sfârșitul secolului al IV-lea în Remesiana, predicând Evanghelia în limba latină, bessilor și sciților. Cu privire la activitatea misionară a lui Niceta autorul notează următoarele:

„Un alt încreștinător al Românilor (veac. IV) din Nordul Dunării și acesta mai mult decât alții al nostru, e Sfântul Nicetas, episcopul Remesianei, lângă Niș în Serbia… Activitatea Sfântului Nicetas, episcopul, e cunoscută din scrisorile și poemele Sfântului Paulin, episcopul din Nola (în Campania, Italia). El era de origine daco-romană. A predicat bessilor și sciților… Limba de predicare a Sfântului Nichita Remesianul a fost cea latină, în care a scris și opuscule, în număr de 6, pentru cei ce se pregăteau la botez. Era un bărbat venerabil și învățat. Avea legături strânse cu cultura romană. În două rânduri, la 389 și 402, a mers să viziteze pe prietenul său Sfântul Paulin, episcopul din Nola. Deși reședința Sfântului Nichita era în ținutul de jos de Dunăre, totuși el avea legături și cu ținutul din stânga Dunării… Deci, episcopul din Remesiana putea să evanghelizeze popoarele din Nordul Dunării. Și, el le-a și predicat. Pentru că altă populație de limbă latină, care să se încreștineze pe la sfârșitul veacului al IV-lea și pe la începutul veacului al V-lea nu era, în apropierea Dunării, afară de Daco-Romanii din Dacia Traiană. Căci populația din Illyricum, care întreagă era latină, era deja încreștinată, după cum dovedesc numeroasele episcopate de pe acel timp, din dreapta Dunării”.

13. Iuliu Maior:

Iuliu Maior, preot greco-catolic și ziarist publică în anul 1928 în revista Unirea Poporului, un articol destul de tendențios pentru Ortodoxia românească, dar favorabil pentru Biserica Greco-Catolică din România. Domnia sa vrea să dovedească faptul că românii au primit creștinismul direct de la Roma, prin misionari precum: Episcopul Ulfilas, apostolul Goților și prin Nicetas, episcopul Remesianei despre care scrie următoarele:

„Alt încreștinător al Românilor, care locuia în partea de miazănoapte a Dunării, a fost Sfântul Nicetas, episcopul Remesianei, lângă Niș, în Serbia. Acest episcop Nicetas era mare prieten cu sfântul Paulin din Nola (Italia). De aceea l-a și cercetat de două ori, chiar la Nola, mai întâi la anul 398, iar a doua oară la anul 402. Sfântul Paulin a și scris despre sfântul Nicetas, și din scrierile lui știm, că sfântul Nicetas a predicat latinește, și încă în nordul Dunării…este sigur că mai cu seamă el ne-a încreștinat pe noi Românii”.

Mai apoi, după ce răstălmăcește câteva argumente preluate de la Vasile Pârvan și Nicolae Dobrescu, ajunge la concluzia că „legea noastră strămoșească a fost cea romano-catolică”, domnia sa neținând seama că în secolele IV și V, nu se poate vorbi de Biserica Romano-Catolică sau Ortodoxă, ci de «Sfânta Biserică Universală/Catolică», despre care amintește chiar și Sfântul Nicetas. Însă Pr. Iuliu Maior concluzionează:

„Iată așadară că doi învățați de seamă, Dr. Vasile Pârvan și Dr. Nicolae Dobrescu, amândoi ortodocși, susțin că legea noastră strămoșească a fost cea romano-catolică, și că fără să știm și fără să voim noi, în veacul al zecelea ne-am trezit deodată ortodocși”

14. Ion S. Floru:

Ion S. Floru, profesor de istorie la Liceul „Sfântul Sava” din București, în manualul de Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, din anul 1930, scrie și câteva lucruri cu privire la creștinismul românesc. Domnia sa consideră, că în Dacia Traiană creștinismul s-a răspândit începând cu secolele IV și V, de la Sud de Dunăre (Moesia și Dacia Aureliană), și în limba latină. Tot atunci, autorul nostru plasează și activitatea Episcopului „Nicetas” (cc. 400), atribuindu-i titlul de „Apostol al Românilor”, pentru că a propovăduit Evanghelia la Daci, Goți și Sciți: „Ca Apostol al românilor trebuie recunoscut Nicetas pe la 400, despre care un ultim poet al imperiului a scris versuri frumoase și spune că a predicat la Daci, Goți și Sciți”.

15. Ioan Georgescu:

Câteva informații cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana întâlnim și în lucrarea Istoria Bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecutul bisericii românești unite cu Roma, a Pr. Prof. Ioan Georgescu, apărută la Blaj în anul 1931. Ca majoritatea teologilor greco-catolici și domnia sa susține un apostolat al Sfântului Niceta în Dacia Traiană:

„Activitatea Sfântului Nichita se desfășoară între anii 366-414, adică timp de aproape patru decenii, când el izbutește să cucerească pentru creștinismul latin Dacia Aureliană și o bună parte din cea Traiană”.

Tot în această lucrare, autorul îi conferă Sfântului Niceta de Remesiana paternitatea imnului Te Deum, însă fără a aduce argumente în acest sens.

16. Nicolae Iorga:

Este regretabil faptul că marele nostru istoric Nicolae Iorga, nu a fost preocupat deloc de personalitatea Sfântului Niceta de Remesiana. Cu toate că a scris atât de frumos despre Sfântul Apostol Pavel, despre Fericiții Augustin și Ieronim, despre Sfântul Ioan Gură de Aur și Paulinus de Nola, precum și despre Casiodor și Boetius, totuși în ceea ce-l privește pe Sfântul Niceta de Remesiana lucrurile stau cu totul altfel.

În valoroasa sa operă istorică, Episcopul Niceta de Remesiana este menționat o singură dată, mai precis în Istoria Românilor, apărută la București în anul 1936. Despre activitatea acestui episcop, marele istoric Nicolae Iorga scrie doar atât:

„Apostoli pentru malul din față (al Dunării) se adaugă, ca acel Nichita de Remesiana, al cărui rol a fost măiestrit exagerat de Pârvan, pentru a învedera rolul misionarilor într-o Biserică a Daciei fără organizație și ierarhie”.

Este limpede așadar că Nicolae Iorga respinge teza „apostolatului Sfântului Niceta”, la Nord de Dunăre și restrânge activitatea lui Niceta doar la episcopia Remesiana. Acestea sunt puținele informații care ne survin de la marele nostru istoric.

17. Nicolae Lupu:

Cercetări mai amănunțite referitoare la Sfântul Niceta de Remesiana a făcut și Dr. Nicolae Lupu, profesor la Academia de Teologie Greco-Catolică din Blaj. În anul 1935 va publica la Blaj lucrarea Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250). Cercetări istorice, în care autorul îi consacră Sfântului Niceta un capitol întreg (IX), cu titlul Sf. Niceta din Remesiana, misionarul Daciei Traiane.

Despre Sfântul Niceta autorul nostru scrie că a fost episcop de Remesiana, în Dacia Mediterranea, între anii 380-420, că a fost prieten bun cu Paulinus de Nola, pe care îl vizitează de două ori între anii 398 și 402, însă titlul de „Apostol al Românilor”, atribuit Sfântului Niceta de istoriografia română este contestat de autor și înlocuit cu cel de „misionar”:

„Nu se poate numi nici «Apostol al Românilor» în strictul înțeles al cuvântului, deoarece acest popor care astăzi se numește «Român», niciodată n-a fost în întregime păgân…ci în mijlocul lui întotdeauna au fost și creștini, așa încât el formându-se ca popor, s-a format totodată și ca creștin; și astfel, născându-se creștin, n-a avut nevoie de apostol sau de încreștinător, cum au avut alte neamuri. Sfântul Niceta, cred că nu se bucură dacă cineva falsificând istoria îl numește apostol, ci cred că mai mult se bucură să-l cinstim ca sfânt misionar al strămoșilor noștri pe aceste plaiuri”.

Simpatizant și fiu al Bisericii Greco-Catolice din România, Nicolae Lupu face din Episcopul Niceta de Remesiana un „vicar al papei” și un „vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică”. Atunci când explică itinerariul călătoriei lui Niceta de la Nola la Remesiana, menționează potrivit spuselor lui Paulinus, că a trecut pe Marea Adriatică în Epir, apoi străbătând câmpiile macedoneene, va trece prin cetățile Filipi, Tomis și Scupi apoi ajunge în Dardania și în cele din urmă la Remesiana. Popasurile făcute de Niceta în aceste centre creștine sunt înțelese de autor ca având drept scop rațiuni pastoral-misionare, cu știrea și încredințarea papei:

„Se pare însă că Niceta a vorbit lui Paulin despre unele misiuni pe care eventual le făcuse sau avea de gând să le facă prin părțile acelea: iar Paulin cu o licență poetică, pune și pe acele ținuturi în calea lui Niceta; sau poate că Niceta chiar la întoarcere, din vreo încredințare oarecare (poate din partea papii) trebuia să cerceteze bisericile din acele ținuturi. Dacă s-ar adeveri aceasta, am putea crede că Niceta era un fel de vizitator apostolic al bisericilor din Peninsula Balcanică, sau poate chiar suplinitor al vicarului papal din Tesalonic, care exista încă de pe vremea papei Damasus (366-384)”.

Desigur că această ipoteză a domnului profesor Nicolae Lupu este destul de părtinitoare și subiectivă, și nu putem fi de acord cu ea, întrucât nu are acoperire în izvoare; mai mult, în teologia ortodoxă românească a fost aspru criticată prin recenzia făcută de Diac. Dr. Ștefan Lupșa, profesor la Academia Teologică din Oradea.

Aceeași poziție o menține Nicolae Lupu și în ceea ce privește scopul celor două călătorii ale Sfântului Niceta la Roma între anii 398 și 402. Chiar dacă inițial susține că „motivul acestor călătorii nu ne este cunoscut cu preciziune”, mai apoi adaugă: „Va fi mers de bună seamă să-și dea rațiunile Pontificelui Roman și să viziteze mormintele apostolilor, și cu o cale s-a abătut și pe la Nola, ca să cerceteze pe prietenul său Paulin”.

Acestea sunt noutățile aduse de domnul profesor Nicolae Lupu, cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana pe care îl consideră «sfânt misionar al strămoșilor noștri pe aceste plaiuri», deci nu numai în Dacia Aureliană, cât și în Dacia Traiană.

18. Ștefan Meteș:

Un alt istoriograf român care îl socotește pe Sfântul Niceta de Remesiana «Adevăratul apostol al Daco-Romanilor» atât la Sud cât și la Nord de Dunăre este Pr. Ștefan Meteș, care în Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, apărută la Sibiu în anul 1935, îl descrie pe Sfântul Niceta astfel:

„Adevăratul apostol însă al încreștinării Daco-Romanilor e Nichita, episcop de Remesiana [localitate la răsărit de Niș spre Sofia] un romanizator al nostru, și prin creștinism, un reînoitor în forme eterne a tradiției curate, romane-italice de la Dunărea de Jos. Nichita a trăit la sfârșitul sec al IV-lea și la începutul celui de al V-lea, de naștere daco-roman, a dezvoltat o activitate foarte zeloasă în limba latină pentru convertirea în masă a poporului daco-roman. Ceea ce ne dovedește, că de fapt Nichita a predicat între strămoșii noștrii, e descrierea lor, care seamănă cu a Românilor. Ne spune, că a predicat la o populație rurală și bărbații purtau părul lung, plete, iar pe frunte tăiat ca și țăranii noștri din trecut și astăzi și boierii și domnii noștri din cele două țări române”.

19. Simeon Reli:

Despre Sfântul Niceta de Remesiana a mai scris și domnul Prof. Dr. Simeon Reli de la Facultatea de Teologie din Cernăuți. În anul 1936 publică în revista Candela, un studiu substanțial despre Originea și vechimea creștinismului la Români, dovedind prin argumente solide că „încreștinarea poporului român s-a făcut concomitent cu formarea sa etnică. Timpul formării etnice a neamului românesc este sec. II până după sfârșitul sec VI, și tot această epocă este și timpul încreștinării sale”. Între misionarii care au contribuit la răspândirea și întărirea creștinismului în ambele Dacii este menționat și Sfântul Niceta, însă autorul consideră că rolul său nu a fost acela de „apostol adevărat al daco-romanilor”, ci un continuator al misiunii creștine în acele provincii:

„La această părere avem de obiectat însă, că e adevărat că episcopul Nicetas de la Remesiana a avut un rol însemnat în istoria creștinismului din Dacia, totuși nu e întemeiată pe realitatea istorică afirmațiunea că el ar fi fost chiar apostolul special al daco-romanilor sau stră-românilor, fiindcă istoria ne arată că creștinismul era răspândit destul de mult și înainte de epoca episcopului Nicetas, adică înainte de sfârșitul secolului al IV-lea”.

Tot cu referire la Sfântul Niceta, autorul îl consideră ca fiind de origine daco-roman, un om învățat, un scriitor bisericesc apreciat de Paulinus de Nola și Ghenadie de Marsilia, însă chiar dacă a fost cel mai mare misionar al strămoșilor noștri „nu se poate numi însă chiar «apostolul» lor în sensul strict al cuvântului”.

20. Nicolae M. Popescu:

O altă evocare în istoriografia română a Sfântului Niceta de Remesiana se datorează Pr. Nicolae M. Popescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și membru al Academiei Române. Domnia sa, în anul 1943 va susține în cadrul Facultății de Teologie o conferință cu titlul De la priveghere la privighetoare, în care analizează din punct de vedere filologic, una din cele mai frumoase cuvântări rămase nouă, de la Sfântul Niceta de Remesiana și anume De Vigiliis.

În introducere Pr. Prof. Nicolae M. Popescu realizează o scurtă biografie a Sfântului Niceta, despre care spune că era de neam daco-roman, fiind episcop de Remesiana începând cu anul 366, că era bun prieten cu Paulinus de Nola, pe care îl va vizita de două ori între anii 398 și 402, că ar fi trăit aproape 80 de ani, iar pomenirea sa se face pe data de 22 iunie:

„Niceta este daco-roman de neam, adică din neamul strămoșilor noștri, născut în provincia Dacia Mediterranea a cărei capitală, cum am spus, era Serdica (Sofia), și al cărei alt municipiu era Remesiana. În anul 366 Niceta era episcop aici. În anul 398 călătorește în Italia unde cercetează lângă orașul Nola din Campania pe episcopul de aici Paulinus. În anul 402, deci peste patru ani, din nou cercetează pe Paulinus, care îi închină două poeme ( XVII și XXVII: De reditu Nicetae episcopi) în care găsim bune știri despre Niceta și despre creștinismul dunărean. Știri despre Niceta mai aflăm în anii 409 și 414; deci ar fi trăit aproape 80 de ani acest Niceta. În calendarele vechi este trecut între sfinți la 22 iunie. Niceta Remesianae”.

Cu această ocazie, autorul nostru va traduce pentru prima dată în limba română această omilie, în care „Niceta caută să lămurească și să susțină o noutate liturgică, anume introducerea de slujbe dumnezeiești ce se țineau noaptea, mai ales sâmbăta și duminica, și care constau din psalmi, paremii și rugăciuni”, numite în limba latină „vigiliae-vegheri sau mai des pervigiliae-privegheri”.

În cadrul aceastei conferințe Pr. Nicolae M. Popescu semnala că datorită predicii Sfântului Niceta, în limba română slujbele de noapte poartă denumirea de „priveghere”, cuvânt provenit din latinescul „pervigilare”, ce desemnează starea de veghere de toată noaptea sau slujbele de noapte: „Cine a fost vreodată la o mănăstire, știe că de cu seară la zile mari se încep slujbele și se țin până când se revarsă zorile, când se cântă Mărire Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”.

Dar acest cuvânt „priveghere”, moștenit de la Episcopul Niceta a cunoscut în limba română și alte înțelesuri. În acest sens, autorul nostru preciza că în unele zone ale țării lumânarea de ceară răsucită ca un colac și care se întrebuințează la deniile din Săptămâna Mare sau era pusă la căpătâiul celui adormit, poartă denumirea de „privighetoare” și tot de la cuvântul „priveghere” avem și pasărea numită „privighetoare”.

Aceasta este legătura pe care o face Pr. Nicolae M. Popescu între creștinismul daco-roman primar, moștenit de la Episcopul Niceta și creștinismul nostru românesc: „Ce legătură puternică între creștinismul și românismul nostru! Cine-o va rupe? Nici moartea, căci lumânarea-privighetoare și pasărea-privighetoare vor priveghea pururea la căpătâiul nostru”.

Studiul domnului profesor N. M. Popescu este extrem de important pentru istoriografia română. Autorul încearcă să ne introducă în perioada „secolului de aur” în care a trăit și a activat Sfântul Niceta de Remesiana. Ne oferă informații substanțiale cu privire la activitatea didactică și liturgică, a celui care a introdus pentru prima dată slujbele de priveghere printre strămoșii noștri daco-romani și mai ales, cum această moștenire sacră a persistat în conștiința poporului român până în zilele noastre.

21. Constantin C. Giurescu:

Istoricul Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, apărută la București în anul 1946, îl consideră pe Sfântul Niceta de Remesiana „Apostolul nostru național”, deoarece a contribuit la convertirea daco-romanilor de pe ambele maluri ale Dunării. Autorul mai precizează că Niceta era de origine daco-roman și bun prieten cu Paulinus de Nola. Îl caracterizează ca fiind un om foarte învățat, ce a scris și a predicat „numai în limba latină”, între anii 367-414. În încheiere Constantin C. Giurescu afirmă:

„Creștinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul dominațiunii romane; convertirea în masă însă a populațiunii daco-romane din stânga Dunării s-a făcut între 350 și 450, cu ajutorul misionarilor, dintre care cel mai însemnat este Niceta din Remesiana”.

22. Ștefan Ciobanu:

Un alt istoriograf care se arată interesat de activitatea Sfântul Niceta de Remesiana este istoricul și academicianul român Ștefan Ciobanu. Domnia sa, în manualul de Istoria Literaturii Române vechi, din anul 1947, inspirându-se de la Vasile Pârvan, consideră că Sfântul Niceta a fost activ „pe ambele maluri ale Dunării”, unde a predicat cu succes Evanghelia lui Hristos în limba latină:

„După părerea profesorului Pârvan, acela care a desăvârșit opera de creștinare și de luminare a Daciei Traiane a fost sfântul Nicetas, episcopul de Remesiana, un cunoscut scriitor al bisericii apusene (moare pe la anul 414). El ar fi propovăduit în cuprinsul Daciei, sau, mai bine zis, pe ambele maluri ale Dunării, cuvântul lui Dumnezeu în limba latină și ar fi avut un mare succes, din cauză că locuitorii cunoșteau această limbă”.

În încheiere autorul susține că Niceta era de origine daco-roman și că din episcopia sa Remesiana, a venit „ca să precumpănească propaganda misionarilor greci”.

23. Ioan Rămureanu:

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, a avut un rol esențial în ceea ce privește conturarea personalității și activității misionare a Sfântului Niceta de Remesiana.

Cercetând cu atenție lucrările Sinodului de la Sardica, din anul 343, Pr. Prof. Ioan Rămureanu, constată că la această dată în Sudul Dunării sunt atestate un număr de douăsprezece episcopii, ai căror titulari au luat parte la Sinodul de la Sardica. Deci „cu un sfert de secol înaintea păstoririi Sfântului Niceta”, creștinismul pătrunse-se în aceste regiuni prin intermediul unor misionari, dar mult mai sigur, spune autorul, „creștinarea s-a făcut mai mult de la om la om”. Prin urmare, acele regiuni nu au avut „vreun anume «Apostol», fie chiar în sensul larg al cuvântului, căruia să i se poată atribui în mod special convertirea la creștinism a geto-daco-romanilor”. Ca autoritate în domeniu, autorul pledează pentru o revizuire în istoriografia română a titlului de „Apostol al daco-romanilor”, conferit Sfântului Niceta:

„Părerea că Sfântul Niceta este «Apostolul daco-romanilor» trebuie revizuită și corectată în sensul că nu el este cel dintâi propovăduitor al creștinismului la get-daco-romanii din dreapta și din stânga Dunării, pentru a putea fi numit «Apostolul daco-romanilor», în înțelesul strict al cuvântului, deoarece creștinismul pătrunse-se cu mult înaintea lui”.

24. Ioan G. Coman:

O abordare a vieții și activității literare a Sfântului Niceta o datorăm Pr. Ioan G. Coman, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Domnia sa nu numai că îi conferă Sfântului Niceta un loc aparte în a sa Patrologie imediat după Sfântul Ambrozie al Mediolanului, dar este și autorul unor studii de referință cu privire la creștinismul daco-roman și răspândirea sa în secolele IV și V prin misionari zeloși precum Ulfila al Goției, Auxențiu de Durustorum, Palladiu de Ratiaria, Sfântul Sava Gotul, Sfântul Nichita Gotul, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și episcopii de Tomis, ca Bretanion, Teotim I, Timotei, Ioan și Paternus.

Cu referire la Niceta de Remesiana, Pr. Prof. Ioan G. Coman scrie că a fost un mare misionar și scriitor bisericesc de limba latină, prieten cu Paulinus de Nola, de la care știm că a convertit la creștinism pe sciții, geții (goții) și dacii din ambele Dacii. Așa cum vom vedea și Pr. Coman pledează pentru un apostolat al Sfântului Niceta și în Dacia Traiană, oferindu-ne următoarele argumente:

„Convertind pe sciți, geți (goți) și pe dacii din Dacia Mediterraneea și Dacia Ripensis, Sfântul Niceta nu făcea decât să continue o lucrare deja începută înaintea lui. Dacă episcopii din Sudul Dunării făceau misiune și la Nordul Dunării, e de presupus că cel mai mare misionar de la Sudul Dunării, Niceta, își putea trimite și el misionarii lui în aceste părți. Episcopii riverani puteau fi bucuroși de misionarii lui Niceta din două motive: întâi pentru că niciunul dintre ei n-avea aparatura catehetică excepțională pe care o avea el cu catehismul și metodele sale misionare și al doilea, pentru că de ambele părți ale Dunării se afla același popor, care se cerea ocrotit și întărit atât în credința cât și în romanitatea lui, în neîncetatul iureș și du-te-vino al goților și apoi al hunilor…așa a putut și Sfântul Niceta să fie invitat el sau echipele lui de lucru în Nordul Dunării de Jos”.

Datorită controverselor iscate pe seama ariei misionare a Sfântului Niceta, în anul 1948, Pr. Coman va publica un studiu destul de interesant în revista Biserica Ortodoxă Română, în care tratează pe larg despre Aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana, concluzionând că misiunea sa s-a desfășurat direct sau indirect și la Nord de Dunăre.

Un interes aparte a manifestat Pr. Prof. Coman și pentru opera Sfântului Niceta de Remesiana. În anul 1957, va publica un studiu intitulat Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana, în care îi conferă episcopului de Remesiana paternitatea asupra următoarelor opere, pe care le analizează pe larg:

Opere autentice:

Libelli instructionis (Cărticele de învățătură), în număr de șase.

Cartea I, păstrează trei fragmente.

Cartea a II-a, păstrează două fragmente.

Cartea a III-a, păstrază două tratate: De ratione fidei (Despre rațiunea credinței), De Spiritus sancti potenția (Despre puterea Sfântului Duh).

Cartea a IV-a, intitulată Contra genethliologiei (Contra horoscopului), dar care s-a pierdut.

Cartea a V-a, intitulată De symbolo (Despre Simbolul credinței).

Cartea a VI-a, pierdută în întregime.

De vigiliis servorum Dei (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu).

De psalmodiae bono (Despre foloasele cântării de psalmi).

De diversis appellationibus (Despre diferitele numiri).

Te Deum, imn pe care în acest studiu îl traduce în întregime în limba română.

Opere de autenticitate discutabilă:

De agni paschalis victima (Despre jertfa mielului pascal).

Ad lapsam virginem libellus (Către o fecioară căzută).

Patrolog de excepție, Pr. Prof. Ioan G. Coman a lăsat în urma sa studii de o valoare inestimabilă pentru teologia ortodoxă, a iubit mult pe Părinții Bisericii, cărora le-a dedicat pagini de o rară gingășie și frumusețe și după cum am văzut Sfântul Niceta de Remesiana a ocupat un loc aparte în sufletul său. Nu e de mirare că la sfârșitul vieții sale, părintele profesor își încheie testamentul olograf cu următoarele cuvinte, pe care le redăm aici din respect pentru sfinția sa:

„Mi-a fost dragă ca ochii din cap cultura greacă, îndeosebi poezia, arta și gândirea nemuritorului popor elen. Clasicismul greco-latin e un panteon al frumuseții, cum nu se găsește în nici o cultură a lumii. Frumusețe a rațiunii, a artei și a vieții. Sfinții Părinți sunt o liră a harului și a lacrimilor după mântuire. Paginile lor mi-au creat o viziune nouă. Plec de aici ca să mă întâlnesc aievea cu înțelepții clasici și cu Sfinții Părinți. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! (București, 30 ianuarie 1978)”.

25. Dionisie M. Pippidi:

Contribuția istoricului și arheologului Dionisie M. Pippidi este enormă în ceea ce privește viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana. Practic putem spune, că nu a existat un istoriograf român care să cerceteze atât de obiectiv, izvoarele care fac referire la episcopul remesian. Studiul lui Dionisie M. Pippidi intitulat Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman, se dorește a fi o analiză profundă a poemului Carmen XVII, scris de Paulinus de Nola în cinstea Sfântului Niceta. Autorul ține să combată părerile unor istoriografi români (Vasile Pârvan, Constantin Giurescu și Radu Vulpe), cu privire la apostolatul Sfântului Niceta la Nord de Dunăre.

Analizând textul lui Paulinus care face referire la neamurile misionate de Niceta, autorul concluzionează că bessi sunt băștinașii din preajma Remesianei, sciții și geții sunt goții de la Sudul Dunării, iar dacii sunt daco-romanii din ambele Dacii Aureliene, prin urmare Sfântul Niceta și-a desfășurat activitatea misionară „în imediata apropiere a scaunului său episcopal” , aflat la Remesiana.

Un ultim argument ce exclude misiunea Sfântului Niceta și în Dacia Traină ne este oferit de autor cu multă convingere: „În nici un caz nu poate fi vorba să vedem în ei (popoarele menționate mai sus) convertiți din părțile Daciei Traiane, mai întâi pentru că nimic – în textul lui Paulinus – nu ne dă dreptul s-o facem, și în al doilea rând pentru că împrejurările create în Dacia Traiană de năvala hunilor exclud posibilitatea unei opere de prozelitism ca aceea atribuită lui Niceta”.

26. Mihail Macrea:

Șirul celor care continuă să-l menționeze pe Niceta de Remesiana în operele lor continuă cu istoricul și arheologul român Mihail Macrea. Domnia sa în lucrarea cu titlul Viața în Dacia Romană, apărută la București în anul 1969, contestă rolul de „apostol al daco-romanilor”, conferit de Vasile Pârvan, Sfântului Niceta și totodată și apostolatul său în Nordul Dunării:

„Populația daco-romană din Dacia nu a avut un «apostol» căruia să i se atribuie în mod special conversiunea sa la creștinism. Nicetas din Remesiana nu pare să fi predicat și în Nordul Dunării, cum s-a crezut până acum. Lipsit de organizare ecleziastică superioară, pe care o va primi mult mai târziu prin filiera slavo-bizantină, creștinismul primitiv al daco-romanilor se reducea la însușirea elementeolor de bază ale noii credințe și la practica simplă a cultului, în mijlocul unor comunități mici, probabil fără legătură între ele și nesupuse vreunei anumite jurizdicții bisericești”.

27. Ștefan C. Alexe:

Pr. Stefan C. Alexe este primul teolog român care i-a consacrat Sfântului Niceta o Teză de Doctorat, cu titlul Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V, susținută în anul 1969, în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman.

În lucrarea menționată mai sus, autorul abordează viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana din perspectiva ecumenicității patristice a secolelor IV și V. Eforturile depuse în realizarea acestei lucrări sunt vizibile până astăzi. Așa cum reiese din referatul Pr. Prof. Ioan Coman, (coordonatorul principal al lucrării), autorul se dovedește a fi un cercetător prudent care analizează cu multă minuțiozitate izvoarele: «Autorul se mișcă prudent în acest domeniu pe care-l privește într-un spirit istoric și conform realităților bisericești ale secolelor al IV- lea și al V- lea. El evită cât poate afirmațiile demonstrate sau nedemonstrabile documentar, ferindu-se de exagerări, de aproximații, ceea ce a făcut ca la unele probleme să nu ofere soluții definitive… El știe să prezinte păreri diferite, dar nu se angajează în polemici inutile. Mânuiește cu ușurință și cu grijă texte patristice în limbile greacă și latină pe care nu o dată le interpretează prudent».

Pentru a contura viața și activitatea Sfântului Niceta, autorul recurge la izvoare citându-i pe Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Cassiodor, papa Inocențiu I și episcopul Geminiu de Sirmium. În conformitate cu mărturiile lor autorul reușește să realizeze itinerariul vieții acestui episcop despre care se cunosc atât de puține lucruri în istoriografia română. Sunt evidențiate începuturile Episcopiei Remesiana precum și timpul păstoririi Sfântului Niceta, cele două vizite ale sale la Roma, respectiv la Nola și menționarea lui în două scrisori ale papei Inocențiu I, toate acestea îl determină pe autor să constate că:

„Sfântul Niceta de Remesiana a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și primul pătrar al secolului al V-lea într-o regiune de cultură între lumea răsăriteană și lumea apuseană. Daco-roman de neam a folosit în opera sa misionară și literară, limba latină. Cele două călătorii în Italia, prietenia cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea sa misionară, dublată de o activitate culturală la mai multe neamuri din ținutul dunărean, sfințenia vieții sale, iată câteva elemente care-l atașază pe Sfântul Niceta printre marile figuri bisericești ale epocii sale, cunoscută pentru activitatea lui ecumenică”.

În legătură cu apostolatul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre autorul se arată mai rezervat, însă nu exlude întru totul posibilitatea prezenței sale și acolo, direct sau indirect: „se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana și-a întins binefacerile și pe meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri, dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”.

O importanță deosebită a acordat Pr. Ștefan Alexe și operei Sfântului Niceta. În acest sens autorul se arată preocupat de problema paternității, problema manuscriselor care au păstrat operele Sfântului, precum și analiza lor. Între operele autentice ale Sfântului Niceta include:

De diversis appellationibus (Despre diferitele numiri).

Libelli instructionis (Cărticele de învățătură).

Cartea I, păstrează trei fragmente.

Cartea a II-a, păstrează două fragmente.

Cartea a III-a, păstrază două tratate: De ratione fidei (Despre rațiunea credinței) și De Spiritus sancti potenția (Despre puterea Sfântului Duh).

Cartea a IV-a, intitulată Contra genethliologiei (Contra horoscopului), dar care s-a pierdut.

Cartea a V-a, intitulată De symbolo (Despre Simbolul credinței).

Cartea a VI-a, pierdută în întregime.

De lapsu virginis (Către o fecioară căzută).

De vigiliis servorum Dei (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu).

De psalmodiae bono (Despre foloasele cântării de psalmi).

Te Deum.

Între operele a căror autenticitate este discutabilă include:

De agni paschalis victima (Despre jertfa mielului pascal).

Dar munca acestui mare teolog nu se oprește doar la Teza de Doctorat. Între anii 1973 și 1974, Pr. Ștefan C. Alexe va traduce în limba română majoritatea operelor autentice ale Sfântului Niceta, folosind două dintre edițiile cele mai recunoscute la timpul respectiv, a teologilor A. E. Burn și C. H. Turner. Traducerea a fost realizată din limba latină și publicată în revista Mitropolia Olteniei.

Aceasta a fost moștenirea rămasă până astăzi de la pr. Prof. Ștefan C. Alexe. În orice caz, Teza de doctorat precum și studiile cu privire la viața, activitatea și opera Sfântului Niceta, îl înscriu între cercetătorii români cei mai serioși, care au considerat că „făcându-i-se cunoscută viața și opera Sfântului Niceta, se împlinește o datorie față de un părinte sufletesc al strămoșilor noștri”.

28. Mircea Păcurariu:

Pr. Prof. Mircea Păcurariu, specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe Române și membru corespondent al Academiei Române a fost preocupat în mod direct de activitatea misionară a episcopului daco-roman, Niceta de Remesiana. Câteva referiri la episcopul Niceta se regăsesc în manulalul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, tipărit la București în anul 1980, dar și în lucrarea Sfinți daco-romani și români, apărută la București în anul 2007.

În ambele lucrări autorul realizează o biografie a Sfântului Niceta, însă insistă mai mult pe aria misionară a acestui episcop, pe care cercetătorii Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Radu Vulpe și Ioan G. Coman au extins-o și la Nord de Dunăre. Față de predecesorii săi, Pr. Prof. Mircea Păcurariu se arată destul de rezervat în a extinde apostolatul Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre. În opinia sa, Sfântului Niceta i-ar fi fost imposibil să desfășoare o misiune de evanghelizare și la Nord de Dunăre, după cum reiese din următoarele precizări:

„În adevăr, este greu de presupus că Sfântul Niceta ar fi trecut până în Nordul Dunării, din moment ce între Remesiana și Dunăre erau scaunele episcopale cunoscute: Aquae, Ratiaria, Castra Martis și Oescus din Dacia Ripensis. Era firesc ca evanghelizarea ținuturilor nord-dunărene să se facă prin aceste scaune episcopale și nu prin unul mai îndepărtat. Nu trebuie trecut cu vederea nici canonul 2 al sinodului II ecumenic care prevedea că «episcopii să nu-și întindă jurisdicția asupra altor biserici afară de dieceza lor…»… În orice caz, chiar dacă nu a predicat în Nordul Dunării, activitatea Sfântului Niceta s-a desfășurat într-o regiune populată cu daco-romani în jurul Remesianei, căci numai pentru aceștia putea să predice și să scrie în latinește”.

În ceea ce privește opera Sfântului Niceta, autorul îi conferă paternitatea asupra următoarelor tratate: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre rațiunea credinței, Despre puterea Duhului Sfânt, Despre Simbolul credinței, Despre jertfirea mielului pascal, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi și asupra imnului Te Deum laudamus.

Împreună cu Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu, ambii profesori în Teologie și autori ai manualelor de Istorie Bisericească Universală și Românească, țin să corecteze în istoriografia română ipoteza potrivit căreia Sfântul Niceta de Remesiana ar fi desfășurat o activitate pastoral-misionară și la Nord de Dunăre. Pentru amândoi acest subiect rămâne o problemă deschisă care își va afla rezolvarea odată cu demararea unor noi cercetări arheologice sau odată cu descoperirea unor surse, care să certifice acest adevăr.

29. Nestor Vornicescu:

Operele Sfântului Niceta de Remesiana au trezit un interes aparte și pentru † Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, care în lucrarea cu titlul Primele scrieri patristice în literarura noastră, sec. IV-XVI, apărută la Craiova în anul 1984, îi dedică acestuia un capitol substanțial intitulat Scrieri ale Sfântului Niceta de Remesiana.

În scurta introducere, autorul ne oferă câteva date biografice despre Sfântul Niceta precizând că s-a născut pe la anul 340 și începând cu anul 370 este menționat ca episcop al eparhiei Remesiana. După sfinția sa, activitatea misionară a Sfântului Niceta s-a desfășurat cu certitudine la Sud de Dunăre, însă doar ipotetic și la Nord de Dunăre:

„Și-a desfășurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară și teologică în spațiul daco-roman din Sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect – prin misionarii săi – și în Nordul Dunării”.

Între operele rămase de la Sfântul Niceta și considerate de critica de specialitate ca fiind autentice, Mitropolitul Nestor Vornicescu le notează și analizează pe următoarele:

Libelli instructionis (Cărticele de învățături): din Cărțile I și II se păstrează doar câteva fragmente, Cărțile IV și VI s-au pierdut în întregime. Cartea a III-a păstrează două tratate De ratione fidei (Despre rațiunea credinței) și De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh). Cartea a V-a păstrează tratatul De symbole (Despre Simbolul credinței).

De vigiliis servorum Dei (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu).

De psalmodiae bono (Despre foloasele cântării de psalmi).

De diversis appellationibus (Despre diferitele numiri).

Te Deum laudamus (Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm).

Este interesant faptul că Mitropolitul Nestor Vornicescu nu amintește deloc în lucrarea sa despre scrierea De lapsu virginis (Către o fecioară căzută), pusă de către Ghenadie de Marsilia, pe seama Sfântului Niceta, chiar dacă folosește în studiul său ca izvor principal, pe preotul Ghenadie de Marsilia. Oricum, operele amintite mai sus sunt analizate destul de minuțios de către autor, făcând precizarea că ele au fost scrise într-o „ortodoxie adâncă și limpede”, și concluzionând că:

„Prin Sfântul Niceta, Ortodoxia noastră s-a îmbogățit cu un important număr de scrieri patristice de înaltă ținută doctrinară. Un aport important a putut să reprezinte opera sa scrisă la patrimoniul limbii române în stadiul pe care ea îl parcurgea la acea epocă”.

30. Mihail Diaconescu:

Despre Sfântul Niceta de Remesiana a mai scris și domnul Prof. Mihail Diaconescu în lucrarea cu titlul Istoria literaturii dacoromane, editată la București în anul 1999. În această lucrare autorul îi consacră episcopului daco-roman câteva pagini bune, în care tratează în mod amănunțit viața și activitatea Sfântului Niceta, folosind ca izvoare pe Germinius de Sirmium, Paulinus de Nola, Ghenadie de Marsilia, Casiodor și Papa Inocențiu I.

Potrivit cercetărilor sale, Sfântul Niceta s-a născut în Remesiana cam pe la anul 338/340 și activează ca episcop până după anul 420, fiind un important „poet, teolog dogmatic, autor de scrieri mistice, muziolog, teoretician preocupat de unele probleme estetice, misionar creștin în satele și cetățile geto-dacilor de pe ambele maluri ale Dunării, una dintre cele mai însemnate personalități bisericești din epoca dacoromană, cel mai important reprezentant al Școlii literare de la Dunărea de Jos”.

Așa cum am putut vedea Mihail Diaconescu menține în lucrarea sa teza apostolatului Sfântului Niceta „pe ambele maluri ale Dunării”. Analizând poemul Carmen XVII a lui Paulinus de Nola, autorul consideră că Sfântul Niceta a predicat evanghelia în rândurile sciților, bessilor, geților și dacilor de la Nord de Dunăre argumentând astfel:

„E adevărat că în aceste regiuni existau alți colegi întru episcopat. Dar tot atât de adevărat este că zone întinse, îndeosebi în mediul rural, erau creștinate superficial sau necreștinate. Sfântul Niceta a a predicat printre orășeni, agricultori, păstori, militari, pescari, mineri, veterani, meșteșugari. În special la Naissus (azi Niș) și prin localitățile dinspre Ulpiana (în Dardania), unde erau mine de aur cu lucrători deosebit de iscusiți (aurilegii), activitatea sa a fost intensă și sistematică”.

Tot în această lucrare Mihail Diaconescu ne oferă o serioasă analiză a operelor Sfântului Niceta și tot domnia sa în anul 2003 va publica o Antologie de literatură dacoromană, texte comentate, în care reproduce câteva opuscule din opera Sfântului Niceta, traduse în limba română de Pr. Prof. Aloisiu Ludovic Tăutu.

Trebuie să remarcăm că ambele lucrări ale domnului Prof. Mihail Diaconescu sunt adevărate instrumente de cercetare științifică, pe care atât istoricii cât și teologii le folosesc cu multă încredere și dragoste.

31. Dumitru Protase:

Începând cu anul 2001, în istoriografia română încep să se clarifice lucrurile cu privire la începuturile creștinismului în Dacia Traiană și totodată se clarifică și problema apostolatului Sfântului Niceta de Remesiana. Istoricul și arheologul Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române și membru al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca în Istoria Românilor, vol. II, secțiunea Daco-Romani, Romanici, Alogeni, ne oferă o nouă viziune asupra începutului încreștinării daco-romanilor. Potrivit domniei sale, până în prezent nu există nici un document „indiscutabil”, care să certifice încreștinarea masivă a populației daco-romane printr-un misionar sau predicator renumit:

„S-a susținut de unii istorici că Niceta de Remesiana (episcop din Dacia Mediterranea, prin anii 367-420) a fost un veritabil „apostol” al daco-romanilor, care și-a desfășurat activitatea misionară și a păstorit nu numai la sudul, ci și la nordul Dunării. Dar cercetarea ulterioară a textelor latinești rămase din scrierile sale și a unor știri despre misiunea lui apostolică oferite de prietenul său, Paulinus de Nola, a condus la constatarea că opera misionară și păstorirea vestitului episcop s-au limitat la sudul Dunării, la romanii localnici și la cei stabiliți acolo după retragerea aureliană, precum și la goții persecutați și alungați din Dacia sudică de Athanaric . Astfel, teza mai veche, după care Niceta din Remesiana ar fi predicat și la nordul Dunării, nu se mai poate susține”.

Având în vedere că lucrarea de față a fost coordonată de specialiști în domeniu și sub egida Academiei Române, putem spune că problema apostolatului Sfântului Niceta de Remesiana și la Nordul Dunării a fost încheiată. Însă până în ziua de astăzi numeroși cercetători români au continuat să susțină pe mai departe teza mai veche, fără a avea argumente concrete. Din punctul nostru de vedere, această problemă mai poate fi subiectul unor cercetări științifice doar în lumina unor noi descoperiri arheologice sau a unor noi manuscrise nicetaniene care să certifice acest lucru.

32. Ion Nistor:

În anul 2002 la București se va publica Istoria Românilor, scrisă de către academicianul român Ion Nistor, publicație post mortem, care a văzut lumina zilei prin osteneala și contribuția domnului Florin Rotaru. Lucrarea de o înaltă ținută academică, păstrează câteva date referitoare la Sfântul Niceta în capitolul intitulat Creștinismul în Daciile carpatine și stabilirea jurisdicției canonice:

„Reacția păgână a goților puse stavilă răspândirii libere a creștinismului la provincialii daco-romani din Transdanubia. De aceleași greutăți se lovi și răspândirea creștinismului la provincialii din Dacia. Episcopii latini din Panonia, Dacia Aureliană și Moesia întrețineau strânse legături cu creștinii din cele trei Dacii. Izvoarele timpului preamăresc pe episcopul Nichita din Remesiana (Bela Palanka), care păstori la Dunăre între anii 380-420 ca adevărat apostol al bessilor și dacilor”.

După cum reiese din cele menționate mai sus și domnul profesor Ion Nistor a susținut un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre însă nu oferă și alte amănunte în acest sens.

33. Ioan M. Bota:

Despre Sfântul Niceta de Remesiana a mai scris și Pr. Prof. Dr. Ioan M. Bota în manualul de Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini și până astăzi, publicat la Cluj-Napoca în anul 2003. Și domnia sa este de părere că Sfântul Niceta de Remesiana a desfășurat o activitate misionară atât la Sud cât și la Nord de Dunăre.

34. Ovidiu Pop:

În anul 2006, prin ordinul nr. 199/31. 05. 2006, al Ministerului Educației și Cercetării, se acorda Diploma de Doctor în Filologie al Universității din București, domnului Lect. Ovidiu Pop, în urma susținerii Tezei de Doctorat cu titlul Contribuții ale lui Niceta de Remesiana la dezvoltarea literaturii creștine clasice. Această lucrare a fost coordonată de către doi referenți științifici (Prof. Univ. Dr. Lucreția Vasilescu și Prof. Emerit Dr. Eugen Cizek) și ulterior publicată în anul 2007 sub titlul Niceta de Remesiana-Monografie. În istoriografia română, lucrarea domnului Ovidiu Pop este a doua Teză de Doctorat consacrată Sfântului Niceta de Remesiana.

Lucrarea este extrem de bine documentată, autorul dovedind o cunoaștere profundă a izvoarelor care pot reconstitui viața și activitatea pastoral misionară a episcopului Niceta.

Din conținutul lucrării constatăm că autorul plasează activitatea Sfântului Niceta la sfârșitul sec. al IV-lea și începutul sec. al V-lea (338-420), când populația de la Sud de Dunăre s-a încreștinat masiv, iar Sfântul Niceta a contribuit mult la procesul de romanizare și încreștinare a acestor popoare. În ceea ce privește aria sa misionară, autorul consideră că Sfântul Niceta și-a făcut simțită prezența și în Nordul Dunării și deci, poate fi numit apostolul daco-romanilor:

„Activitatea sa practic-misionară s-a desfășurat pe o arie destul de întinsă, chiar în afara parohiei proprii, în mijlocul multor seminții mai mult sau mai puțin barbare, care viețuiau în regiunea Daciilor sud-dunărene, ori chiar la nord, deși există voci care, invocând canonul 2 al Sinodului II ecumenic, care prevedea ca «episcopii să nu-și întindă jurisdicția asupra altor biserici afară de dieceza lor», pun la îndoială acest fapt… Considerăm însă că personalitatea excepțională a lui Niceta s-a impus și dincolo de limitele diecezei sale, dobândind o întâietate, desigur informală, în rândul episcopilor din zonă…Deci pe această bază, Sfântul Niceta poate fi și este considerat apostolul daco-romanilor”.

În continuare Ovidiu Pop ne oferă o substanțială analiză a operelor Sfântului Niceta atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere literar, abordând teme precum: lexicul nicetan, morfologia și sintaxa frazei, în general probleme legate de limba și stilul Sfântului Niceta de Remesiana, pe care numai un specialist în domeniu le putea elucida.

În concluzie Teza de Doctorat a domnului Lector Ovidiu Pop se dovedește a fi una reușită și plină de noutăți în domeniu. Așa cum preciza Prof. referent Eugen Cizek, teza «este extrem de amplu documentată, întemeiată pe o excelentă cunoaștere a textelor antice, îndeosebi a celor datorate Sfântului Niceta, și a exegezei moderne de specialitate. Este scrisă clar, convingător, extrem de simplu» și am adăuga noi, extrem de utilă în stadiul actual al cercetărilor atât pentru istorici cât și pentru teologi.

Un alt merit al domnului Lect. Dr. Ovidiu Pop este acela că a oferit culturii române prima ediție bilingvă integrală a operelor Sfântului Niceta de Remesiana. Lucrarea a apărut la Editura Sophia în anul 2009 în condiții grafice bune și constituie unul dintre cele mai valoroase documente ale literaturii teologice daco-romane. Atât Ștefan Alexe cât și Ovidiu Pop, prin cele două teze de doctorat închinate Sfântului Niceta, au contribuit substanțial la proliferarea imaginii Sfântului Niceta, având în vedere că acesta nu se înscrie între ierarhii cu o figură proeminentă și foarte cunoscută în istorie.

35. Traian Diaconescu:

Un alt cercetător de seamă, ce a oferit istoriografiei românești un important document al antichității creștine de sorginte daco-romană este domnul Prof. Univ. Dr. Traian Diaconescu, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Domnia s-a publică în limba română, în anul 2008, în revista Studii Teologice, nr. 4, poemul Carmen XVII a lui Paulinus de Nola, unul din cele mai importante documente care păstrează date referitoare la activitatea misionară a Sfântului Niceta de Remesiana.

În acest demers autorul reproduce textul latin al edițiilor PL 61 și CSEL 29, oferind o traducere foarte bună a poemului Carmen XVII, cu titlul De reditu Nicetae episcopi. Traducerea reprezintă o premieră în România având în vedere că până la acest an poemul lui Paulinus nu a fost tradus decât fragmentar.

Prin urmare, contribuția domnului Prof. Traian Diaconescu este una extrem de valoroasă pentru istoriografia română și mai cu seamă pentru cercetătorii vieții și activității Sfântului Niceta de Remesiana.

36. Damian Gheorghe Pătrașcu:

Tot în anul 2008, Pr. Lect. Univ. Dr. Damian Gheorghe Pătrașcu, profesor de teologie și științe patristice la Institutul Teologic Franciscan din Roman, în manualul de Patrologie și Patristică, secolele IV-V, vol. III, exclude posibilitatea unui apostolat al Sfântului Niceta și în Nordul Dunării, din lipsă de dovezi: „Nu există nici o mărturie ca ar fi predicat Evanghelia la Nordul Dunării, în actuala Românie”. Mai nou, părerea domniei sale a fost asumată de majoritatea istoricilor și teologilor catolici din România.

37. Nechita Runcan:

Un alt studiu extrem de amplu documentat cu privire la viața și activitatea Sfântului Niceta de Remesiana, ne este oferit de Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanța. Domnia sa publică în anul 2009, în revista Pontica Christiana, nr. 1, un studiu intitulat Saint Nicetas of Remesianaʼs Missionary Work on the Right and the Left Side of Danube River (Misionarismul Sfântului Niceta de Remesiana în dreapta și în stânga Dunării). Studiul cuprinde o serioasă biografie a Sfântului Niceta precum și o analiză a operelor sale folosindu-se de o bibliografie bogată. Remarcăm și la acest autor că susține un apostolat al Sfântului Niceta la Nord de Dunăre însă într-un mod cât mai rezervat:

„Prin urmare, dacă ținem cont de informațiile Sfântului Paulin de Nola, de caracterul misionar al creștinismului primar, de stilul simplu, pe înțelesul tuturor, a scrierilor Sfântului Niceta, de ținuta sa sacerdotală, de zelul său apostolic în predicarea Evangheliei la numeroase populații, încă neîncreștinate, aflate printre daco-romanii băștinași, și dacă luăm în calcul faptul că „Dunărea n-a despărțit ci a unit pe locuitorii de pe cele două maluri ale ei”, putem conchide că osârdia episcopului misionar din Remesiana și-a întins binefacerile și pe meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri, fie direct, fie prin călugării săi ajutători și colaboratori”.

38. Constantin Voicu:

Pr. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, autorul a trei volume de Patrologie, apărute la editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2009, ne oferă câteva informații cu privire la Sfântul Niceta de Remesiana, ce merită a fi luate în seamă. Autorul îl caracterizază pe Sfântul Niceta ca fiind un mare misionar care a activat în regiunile „Dunării de Jos”. Deci sesizăm practic că se corectează în teologia patristică românească părerea că Sfântul Niceta a misionat și la Nord de Dunăre. Redăm mai jos o parte din caracterizarea făcută de Pr. Prof. Constantin Voicu, Sfântului Niceta:

„Niceta, prin lucrarea sa practică și prin opera teologică, pe care am prezentat-o, este într-adevăr învingător pe tărâm teologic, spiritual și misionar. El a însemnat un moment important în istoria creștinării și a creștinismului în regiunile dacice dinspre Dunărea de Jos. El a lucrat intens, cu mijloacele vremii sale, la opera misionară pe care nu el a început-o și nu el a terminat-o. Operele rămase de la el ni-l înfățișează ca pe un episcop activ, râvnitor pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, adversar neînduplecat al ereziilor, veghetor atent asupra evoluției sufletești a credincioșilor săi, luptător neânfricat pentru ortodoxie, turn de evlavie, teolog cu orizont larg…”.

În încheiere autorul nu exclude posibilitatea ca misionarii Sfântului Niceta să se fi întâlnit cu cei ai Sfântului Vasile cel Mare, și împreună să contribuie la răspândirea creștinismului în ținuturile de la Dunăre, însă un lucru este cert că autorul nu susține un apostolat al Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre și nu-l socotește pe acesta un „apostol” în adevăratul sens al cuvântului, ci un continuator al acestei nobile misiuni.

39. Dan Ruscu:

O abordare cât se poate de tranșantă și obiectivă cu referire la apostolatul Sfântului Niceta în Nordul Dunării ne este oferită de către domnul Lect. Dr. Dan Ruscu, de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca. Domnia sa socotește apostolatul Sfântului Niceta la Nordul Dunării „un mit”, menținut până astăzi atât de Biserica Greco-Catolică cât și de Biserica Ortodoxă din România.

În studiul intitulat Un mit al originilor în istoriografia Greco-Catolică : Sfântul Niceta din Remesiana, apărut în anul 2010 în volumul Istoria culturii, Cultura Istoriei, Omagiu Profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani, autorul ține să demonstreze că părerea istoriografilor români care au plasat activitatea misionară a Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre este greșită și nefondată pe argumente istorice. În ceea ce privește analiza poemului Carmen XVII, a lui Paulinus de Nola, autorul atrage atenția că „avem de-a face cu o scriere lirică, nu istorică”:

„Imaginea pe care Paulinus o oferă despre patria lui Niceta, și deci implicit despre domeniul său eclesiastic de competență, este una care respectă mai curând cerințele esteticii literare, decât pe cele ale geografiei”.

În nici un caz, susține autorul, sfera de influență misionară a Sfântului Niceta nu s-a putut extinde în Nordul Dunării, ci doar în vecinătatea episcopiei sale, respectiv în cele două Moesii, în Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Prin urmare, autorul nu îi conferă Sfântului Niceta titlul de apostol al daco-romanilor și cu atât mai puțin al românilor:

„Mitul acesta fondator rămâne doar un mit și, chiar dacă istoria sacră urmează în general alte repere decât istoria profană, adevărul trebuie să fie unul singur, iar identitatea unei Biserici se construiește în primul rând pe adevăr”.

40. Zaharia Matei:

Tratatul De psalmodiae bono, a Sfântului Niceta de Remesiana a trezit un interes aparte și pentru Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Autorul va publica în Almanahul Bisericesc al Episcopiei Giurgiului pe anul 2011 un studiu substanțial având ca titlu Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării bisericești după De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana.

În acest studiu autorul își propune să scoată în evidență normele de execuție a cântării bisericești redate de Sfântul Niceta în tratatul mai sus amintit: „Printre părinții veacului al IV-lea, care au răspuns tuturor acelora care formulau alte opinii și păreri despre modul cum trebuie să se desfășoare cântarea în Biserică, Sfântul Niceta de Remesiana stă la loc de frunte, manifestând o atitudine fermă în scopul promovării cântării în cultul bisericesc”, precum și valabilitatea lor până în zilele noastre. Studiul este extrem de bine documentat și de folos în stadiul actual al cercetărilor, atât istoricilor cât și teologilor.

41. Mihai Bărbulescu:

Referiri cu privire la rolul pe care Sfântul Niceta de Remesiana la avut în răspândirea creștinismului printre daco-romani, întâlnim în recentul manual de Istoria României, apărut la București în anul 2012. În acest manual domnul Prof. Dr. Mihai Bărbulescu ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana și-a limitat opera de misiune numai în dreapta Dunării, însă rolul său de misionar în Nordul Dunării este contestat:

„Printre modalitățile de pătrundere și răspândire a creștinismului în fosta provincie Dacia în secolul al IV-lea rolul misionarilor nu este, deocamdată, atestat, nici măcar în cazul cunoscutului Niceta, episcop al Remesianei, care se pare că și-a limitat opera de misionar numai la dreapta fluviului”.

Prin urmare, acest manual de istorie a românilor, reflectă poziția celor mai recenți cercetători în domeniu, care potrivit cu stadiul actual al cercetărilor, au revizuit în istoriografia română teza apostolatului Sfântului Niceta și la Nord de Dunăre, lansată în anul 1911 de către regretatul Vasile Pârvan, ajungând la concluzia că acest episcop daco-roman și-a desfășurat activitatea misionară doar în jurisdicția episcopiei sale, Remesiana, deci numai în Sudul Dunării.

42. Eugenia Cristea:

Între anii 2013-2014 în revista Altarul Banatului, se va publica pentru prima dată în limba română, cel de-al doilea poem a lui Paulinus de Nola, Carmen XXVII, prin osteneala doamnei Eugenia Cristea. Pentru istoriografia română această traducere este extrem de importată, deoarece poemul conține date care fac referire la cea de-a doua vizită a Sfântului Niceta la Nola în anul 402, fiind un important document care până acum nu a mai fost tradus integral în limba română, de către nici un cercetător.

Poemul a fost publicat sub titlul Poem în cinstea lui Niceta de Remesiana, episcopul dacilor, care venise la Nola pentru a doua oară la sărbătoarea Sfântului Felix, traducerea fiind efectuată după textul ediției J. P. Migne din PL, 61, col. 648-663.

În afară de autorii menționați mai sus, Sfântul Niceta de Remesiana este menționat și în alte numeroase studii, care tratează despre originile creștinismului daco- roman, însă noi le-am considerat mai puțin relevante în acest demers, fiindcă nu prezintă noutăți.

*

După cum am putut sesiza, în istoriografia română au existat numeroși istorici și teologi, atât ortodocși cât și greco-catolici, care au efectuat cercetări cu privire la viața, opera și activitatea pastoral-misionară a Sfântului Niceta de Remesiana. Este menționat în numeroase lucrări de specialitate, cum ar fi tratate de istorie, arheologie și teologie, în numeroase studii de teologie, de către nume sonore ale istoriografiei române. Însă putem spune că analizând întreaga bibliografie română care face referire la acest episcop, constatăm că s-a scris destul de puțin și uneori chiar eronat. A scrie despre Sfântul Niceta de Remesiana, presupune mai întâi o cunoastere desăvârșită a izvoarelor primare care fac referire la el, apoi o înțelegere strictă a contextului politic și religios în care a activat. Mai mult, considerăm că lansarea unor posibile ipoteze cu privire la activitatea acestui prelat, trebuie făcute în lumina unor cercetări arheologice și în baza unor noi documente care să sustină un punct de vedere sau altul.

În mare parte părerile emise de către cercetătorii români cu privire la activitatea Sfântului Niceta sunt contradictorii, însă ele dovedesc interesul pe care aceștia l-au manifestat față de această distinsă personalitate de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea și efortul pe care l-au depus în a proiecta o biografie a sa, cât mai completă. Originea, aria sa misionară precum și paternitatea operelor sale au constituit punctul de plecare al fiecărui cercetător român. Îndeosebi, un interes aparte pentru cercetătorii de la începutul secolului al XIX-lea a fost acordat stabilirii ariei sale misionare, majoritatea argumentând și susținând ideea conform căreia episcopul Niceta a propovăduit evanghelia și la Nord de Dunăre. În acest sens, o astfel de teză, a unui pretins apostolat al Sfântului Niceta pe teritoriul țării noastre nu a fost deloc întâmplătoare dacă ținem seama de contextul istorico-ecleziastic de atunci care viza încetățenirea conștiinței latinității poporului român și a națiunii române în plină formare. Într-o astfel de situație, ceea ce s-a vrut a se scoate în evidență a fost faptul că prin apostolatul Sfântului Niceta a fost asigurată continuitatea latinității pe teritoriul țării noastre.

Din perspectiva celor enunțate, la începutul secolului al XIX-lea, reprezentanții Școlii Ardelene (Gheorghe Șincai și Petru Maior), au văzut în Sfântul Niceta un „apostol al românilor”, datorită originii sale daco-romane dar și pentru faptul că el a predicat numai în limba latină strămoșilor noștri daco-romani. Mai apoi la începutul secolului al XX-lea, arheologul Vasile Pârvan, pe baza mărturiilor rămase de la Paulinus de Nola, care ne spune că Sfântul Niceta a predicat evanghelia goților, dacilor, bessilor și sciților, ajunge la concluzia că Sfântul Niceta a fost activ pe ambele maluri ale Dunării, și că pe drept cuvânt el poate fi socotit „apostolul daco-romanilor”. Atât Nicolae Iorga cât și arheologul Dionisie M. Pippidi au respins ulterior aceasă ipoteză ca fiind nefondată pe argumente concrete. Așa s-a ajuns la concluzia că Sfântul Niceta și-a desfășurat activitatea pastoral-misionară doar în jurizdicția episcopiei sale, Remesiana. Această opinie a fost mai apoi asumată și de către distinșii profesori Aloisiu Ludovic Tăutu, Ioan Rămureanu, Mircea Păcurariu și mai nou de către Dumitru Protase, Dan Ruscu și Mihai Bărbulescu. În concluzie…………

O altă preocupare a istoriografilor români a fost legată de problema elucidării paternității operelor Sfântului Niceta. Majoritatea cercetătorilor români au acceptat ediția operelor lui Niceta, realizată de către teologul britanic A. E. Burn, în anul 1905. Așadar, în ceea ce privește opera teologică a Sfântului Niceta de Remesiana, în ultimele decenii s-a manifestat o preocupare constantă legată de traducerea, fragmentară și integrală, a operei Sfântului Niceta în limba română. Remarcăm în acest sens contribuțiile deosebite pe care le-au avut Ghenadie Enăceanu, Aloisiu Ludovic Tăutu, Ștefan Alexe, Nicolae M. Popescu și Ovidiu Pop, acesta din urmă, în anul 2009 a oferit pubicului român prima ediție integrală a operelor Sfântului Niceta în limba română, într-o ediție bilingvă.

În ceea ce ne privește, în capitolul următor vom oferi o prezentare mai detaliată a principalelor opere care îl au ca autor pe Sfântul Niceta de Remesiana.

Cap. III. Operele Sfântului Niceta de Remesiana

Scriitor proeminent, înzestrat cu acuratețea credinței și cu simțul responsabilității pastorale, Sfântul Niceta de Remesiana a marcat literatura creștină de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, desfășurănd o intensă activitate pastoral-misionară între daco-romanii de la Sud de Dunăre, atât prin predica orală cât și prin valoroasele sale tratate teologice scrise în limba latină, câștigându-și astfel reputația de „Doctor Ecclesiae”.

Dacă viața sa ne este mai puțin cunoscută, opera sa ne oferă posibilitatea să-l cunoaștem din interior spre exterior, un bărbat venerabil, chemat de Dumnezeu la înalta demnitate de arhiereu, pentru a-I desăvârși opera de mântuire printre păgâni în lumina adevărului. În acest sens opera sa este grăitoare, ea vorbește despre tainele sufletului său, despre dorința sa „ca toți să fie una” (In. 17, 21) în Iisus Hristos. Episcopul Niceta se dovedește a fi un îndrăgostit de Dumnezeu și de oameni, un suflet grijuliu, pur și nobil care a adapat cu vinul înțelepciunii sale pe tot omul „atât liber cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau sărac, cetățean roman sau slugă”, ferindu-i prin învățătura sa de erorile păgânilor, a iudeilor, a arienilor și a macedonienilor:

„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu păstrează-ți fericita mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu –Tatăl; nici firea nu îngăduie ca un singur om să aibă mai mulți tați. Dacă iudeul te îndeamnă să crezi că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, să-ți fie ție ca un vrăjmaș de înfruntat, dacă ai o atât de bună cunoaștere a Scripturii, ori de ocolit, dacă-ți lipsește priceperea. La fel, dacă vreun eretic, în chip de creștin, ți-ar arăta pe Hristos ca pe o făptură sau ar vrea să te convingă că Duhul Sfânt este străin de slava Tatălui și a Fiului, să fie pentru tine ca un păgân și vameș, căci te împinge spre idolatrie, de vreme ce te îndeamnă să te închini la o făptură”.

Primul scriitor bisericesc care a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Sfântul Niceta de Remesiana în mod direct a fost Paulinus de Nola și tot de la el aflăm și despre erudiția acestui episcop. Cu siguranță că Paulinus a cunoscut opera Sfântului Niceta în timpul celor două vizite pe care acesta le-a făcut la Nola. Numai așa ne putem explica admirația pe care Paulinus o avea față de el, numindu-l „părinte” și „învățător” (Carmen XXVII, v. 553) al său, un om capabil să-i descifreze și lui tainele credinței. Paulinus îl descrie pe Niceta ca pe un savant, punându-se pe sine în postura unui novice dornic de inițiere:

„…primește-mă, la sânul tău

Cel părintesc, sfinte Niceta, să-mi reazem capul

De pieptul tău învățat și să-l așez pe inima ta bună,

Presară-ți sarea înțelepciunii asupra neștiinței mele

Scaldă-mi simțurile însetate din nesecatul tău izvor”.

Însă Paulinus de Nola nu menționează nicăieri despre operele acestui prelat, care după cum vom vedea, au fost destul de apreciate la timpul lor și totodată recomandate atât clericilor cât și credincioșilor, spre zidirea sufletească.

Mărturiile cele mai vechi despre operele sale teologice precum și importanța pe care au avut-o în viața bisericească de atunci se datorează unor doi scriitori bisericești de prestigiu. Preotul Ghenadie de Marsilia și istoricul bisericesc Casiodor consemnează în scrierile lor contribuția pe care Sfântul Niceta a avut-o, alături de alți scriitori bisericești, în elaborarea unor tratate teologice pentru apărarea Ortodoxiei și combaterea ereziilor ce amenințau atunci Biserica.

Ghenadie de Marsilia relatează următoarele:

„Niceta, Episcop al cetății Remesianei, a compus într-o limbă simplă și elegantă șase cărticele de învățătură pentru aspiranții la Botez. Între acestea, cea dintâi conține felul în care trebuie să se poarte aspiranții, care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de-a doua este despre rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, și un țăran, Gadarius, din pricina forței (vitejiei), au fost așezați în rândul zeilor de către păgâni. Cartea a treia tratează despre credința într-o singură maiestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea despre Simbol, a șasea despre jertfa mielului pascal. A compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”.

Casiodor relatează următoarele:

„Dacă cineva dorește cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh și nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă, citească cartea episcopului Niceta (-us) pe care a scris-o despre credință și, pătruns de limpezimea învățăturii cerești, va ajunge la contemplarea divină datorită scurtimii avantajoase… O, tărie neprețuită, prin care s-a deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile credincioșilor, Sfânta Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce nu le aparținea, s-au retras opriți de adevăratul Stăpân”.

Pe lângă aceste opere atribuite Sfântului Niceta și a căror paternitate rămâne indiscutabilă, critica de specialitate de-a lungul istoriei a mai pus pe seama lui Niceta de Remesiana încă alte trei omilii Despre feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherile robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării și celebrul imn Te Deum laudamus, opere descoperite de diverși cercetători în diferite manuscrise din bibliotecile occidentale, dar care nu sunt menționate de Ghenadie și Casiodor.

Însă după cum vom vedea istoria a fost destul de nedreaptă cu opera Sfântului Niceta, multe din manuscrisele operelor sale au fost distruse cel mai probabil în timpul năvălirilor barbare, iar puținele copii care s-au păstrat și care au fost răspândite în spațiul occidental, au fost puse pe seama altor părinți și scriitori bisericești precum Niceta de Aquileia sau Nicetius de Treves.

Teologul britanic A. E. Burn interesat direct de recuperarea operei Sfântului Niceta de Remesiana, în cercetările pe care le-a făcut a constat că multe din copiile cu operele Sfântului Niceta au supraviețuit până în secolul al X-lea, fiind răspândite până în Spania. Cercetând lucrarea lui G. Becker, Cathalogi Bibliothecarum antiqui, Bonn, 1885, pp. 67, 108, 160, autorul constată că o mare parte din lucrările lui Niceta sunt menționate în trei cataloage antice, după cum urmează:

Catalogul Manuscriselor lui Bobbio (sec. X), la cota 233 menționează: Librum instructionis Nicetae episcopi I.

Catalogul Manuscriselor Mănăstirii Sfântul Nazarius din Lorsch (sec. X), la cota 370 menționează: Liber Niceti de Aequalitate, Dei Patris et Dei Filii lib. I, et eiusdem De Spiritu Sancto in uno codice.

Catalogul Bibliotecii Porhpuse (sec. XI), la cota T 11. XII menționează: Nicetae episcopi, De ratione fidei I. eiusdem De Spiritus Sancti potentia lib. I. eiusdem De diversis appellationibus Domino nostro Iesu Christo convenientibus.

Începând cu secolul al XVII-lea, opera Sfântului Niceta de Remesiana a fost reeditată, însă sub nume diferite. Așa se face că în anul 1659 Luc dʹ Achery va publica De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono, atribuindu-le episcopului Nicetius de Trever. În secolul al XVIII-lea, prin osteneala cardinalului Ștefan Borgia în anul 1799, se va edita tratatul Explanatio Symboli, scriere atribuită episcopului Niceta de Aquilea. În secolul al XIX-lea, majoritatea tratatelor Sfântului Niceta au fost atribuite de către cardinalul A. Mai, episcopului Niceta de Aquilea și episcopului Nicetius de Treves și mai apoi publicate tot sub aceste nume în Patrologia Latină a lui J. P. Migne, însoțite de ampla disertație a lui Petri Braidae.

În anii care au urmat cercetările au fost reluate de către călugărul benedictin Dom G. Morin, care ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana este autorul direct al imnului Te Deum laudamus, imn atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie al Mediolanului sau Fericitului Augustin. Tot domnia sa va publica în anul 1897 în Revue Bénédictine, Epistula ad virginem lapsam și tratatul De Psalmodiae bone, opere a căror paternitate este conferită Sfântului Niceta de Remesiana.

La începutul secolului al XX-lea, respectiv în anul 1905, teologul britanic Andrew Ewbanc Burn, în urma cercetărilor făcute la bibliotecile din Franța, Italia și Austria a scos la lumină noi manuscrise ale operelor Sfântului Niceta și după o analiză minuțioasă realizează prima ediție cu operele acestui sfant, care până astăzi a rămas necontestată. În această nouă ediție, autorul conferă Sfântului Niceta, episcop de Remesiana, paternitatea asupra următoarelor lucrări: De diversis appellationibus, Libelli instructionis, De vigiliis, De psalmodiae bono și asupra imnului Te Deum laudamus, iar la Opera dubia include De ratione paschae și Ad lapsam virginem libellus. Trebuie să menționăm că la această ediție autorul include în Introducere un studiu foarte amănuțit despre viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana.

În anii care au urmat profesorul și istoricul bisericesc Cuthbert Hamilton Türner va publica între anii 1921-1923, sub numele Sfântului Niceta de Remesiana două din omiliile sale De vigiliis și De psalmodiae bono, aducând unele corecturi ediției publicate de Burn.

Datorită frumuseții conținutului, dar și a profundei sale teologii, în contemporaneitate, opera Sfântului Niceta de Remesiana s-a bucurat de o largă circulație în lumea internațională, fiind tradusă în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și chiar în limba română, de către numeroși cercetători precum Gerald G. Walsh, Klaus Gamber, Calogero Riggi, Carmelo Granado și Ovidiu Pop.

Tocmai pentru că a fost de origine daco-roman și pentru că a activat în spațiul sud-dunărean al strămoșilor noștri, teologia românească trebuie să recupereze, dar în acelaș timp să promoveze opera acestui sfânt părinte, ca pe o moștenire sacră rămasă de la el. Citită în secolul XXI, opera Sfântului Niceta trebuie percepută ca un testament al cărui conținut îndeamnă Biserica Ortodoxă Română și nu numai, la unitatea dogmatică și liturgică, precum și la trăirea unei vieți morale după perceptele evanghelice.

Într-o lume secularizată și secătuită de adevăr, în care credința a devenit un interes și nu o realitate sacră, într-o lume în care au supraviețuit cu succes adepții lui Arie și Macedonie prin așa-zisele „Biserici apostolice”, care până astăzi îi pun pe Fiul și pe Duhul Sfânt în rândul creaturilor, învățătura Sfântului Niceta este de actualitate și în acelaș timp necesară Bisericii. Plecat dintre noi cu trupul, dar rămas între noi cu duhul, Sfântul Niceta ne-a lăsat moștenire sfântă, credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Privită în ansamblul ei, opera Sfântului Niceta prezintă particularități dogmatice, liturgice și morale. Din punct de vedere dogmatic, autorul s-a străduit să apere dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, în fața ereziilor lui Arie și Macedonie. Din punct de vedere liturgic, autorul prezintă viața liturgică sacramentală în desfășurare, tratând în două omilii despre problema celebrării privegherilor și a cântării psalmilor în Biserică. Din punct de vedere moral, autorul tratează într-o scrisoare adresată unei călugărițe, despre păcatul desfrânării de care aceasta se făcea vinovată, oferind prețioase informații despre taina pocăinței și aplicabilitatea ei în viața duhovnicească.

În concluzie, opera Sfântului Niceta de Remesiana se adresează atât catehumenilor cât și credincioșilor.

III. 1. Opere dogmatice

În categoria scrierilor dogmatice ale Sfântului Niceta de Remesiana am include două lucrări importante, intitulate: Libelli instructionis și omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, scrieri care în general tratează probleme legate de triadologie, hristologie, pneumatologie, mariologie și soteriologie.

Libelli instructionis (Cărticele de învățătură):

Din întreg corposul de scrieri nicetaniene Libelli instructionis reprezintă cea mai importantă scriere a Sfântului Niceta care i-a adus celebritate în lumea eclezială. Lucrarea este un catehism destinat candidaților la botez și prezintă metoda inițierii creștine a bisericii din Remesiana, aplicată catehumenilor în timpul păstoririi Sfântului Niceta. Această capodoperă a fost scrisă în limba latină și conține șase cărți, unele păstrate în întregime iar altele doar fragmentar. Legat de timpul scrierii, A. E. Burn datează această lucrare între anii 370-375, iar W. A. Patin consideră că a fost scrisă după anul 381.

În orice caz, scrierea este în strânsă legătură cu hotărârile dogmatice ale celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381), deoarece întreaga învățătură dogmatică a Sfântului Niceta este în conformitate cu aceste hotărâri. În ceea ce privește scopul scrierii, autorul a urmărit combaterea ereziilor lui Arie și Macedonie, precum și dovedirea dumnezeirii Fiului și a Sfântului Duh.

Libellus primus, s-a păstrat doar fragmentar și prezintă rămășițele unei splendide cateheze morale, pe care Sfântul Niceta a rostit-o catehumenilor.

Fragm. I, autorul îl invită pe catehumen la o călătorie de inițiere după regulile Sfintei Scripturi. Însă această inițiere presupune o renunțare totală la tot ce este rău. În acest demers credința și faptele bune sunt esențiale. La capătul drumului, cel inițiat este înscris ca moștenitor al Împărăției cerurilor, prin Taina Sfântului Botez.

Fragm. II, îl prezintă pe catehumen ca pe un oaspete și vecin al credincioșilor, dornic de a înțelege tainele lui Dumnezeu. Tocmai această dorință îi conferă dreptul de a fi numit credincios.

Fragm. VI, face referire la ritul exorcismelor esențial în procesul de inițiere.

Libellus secundus, păstreză doar două fragmente.

Fragm. IV, conține câteva referiri la riturile prebaptismale. Exorcismele și lepădările de satana sunt rituri obligatorii. Totodată, catehumenul este îndemnat să rostească zilnic Simbolul de credință, Rugăciunea Domnească și să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, pentru a putea lupta împotriva asalturilor demonice.

Fragm. V, redă definiția Simbolului de credință care este „sfânta mărturisire”. Fiecare catehumen este dator să îl învețe și să îl păstreze în secret. În continuare autorul prezintă cele trei trepte ale instituției catehumenatului: „prima treaptă este a catehumenilor, a doua a aspiranților, a treia a celor botezați”.

Fragmentele păstrate în cele două cărți ale Catehismului Sfântului Niceta de Remesiana, se regăsesc în diferite manuscrise ale bibliotecilor din Germania, Austria și Franța și au fost studiate de către teologul A. E. Burn, care ne-a făcut și o prezentare a lor. Considerăm, că o menționare a lor în lucrarea de față, este un lucru esențial și în acelaș timp benefic pentru fiecare cercetător.

Manuscrise de la München (Germania):

Codex Latinorum Monacensis 6325 (Fris. 125), sec. IX.

Codex Latinorum Monacensis 6324 (Fris. 124), sec. X.

Manuscrise de la Viena (Austria):

Codex Vindob 1370, sec. X.

Manuscrise de la Rouen (Franța):

Codex Rotomag 469 A 214, sec. XI, XII .

Libellus tertius, s-a păstrat în întregime și conține două tratate dogmatice ale Sfântului Niceta, intitulate De ratione fidei și De Spiritus Sancti potentia. Ambele tratate elucidează problema consubstanțialității Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, combătând ereziile lui Arie și Macedonie. Aceste două opuscule exprimă solidaritatea de credință a Sfântului Niceta cu părinții participanți la cele două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381).

De ratione fidei (Despre rânduiala credinței), este un tratat de scurtă întindere numărând doar 7 capitole și se ocupă în general cu probleme de hristologie. Se păstrează în Codex Vaticanus 314, sec. XV și combate diferitele erezii hristologice care negau dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.

Cap. 1-3, prezintă tensiunile provocate de arieni în legătură cu dumnezeirea Fiului și a raporturilor dintre Tatăl și Fiul. Tensiunile au fost generate de unele întrebări întortochiate : „Cât de mare e Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?”. Se prezintă doctrinele eronate ale lui Sabellius, Photinus, precum și doctrina lui Arie. În mod special Sfântul Niceta insistă mai mult asupra ereziei lui Arie.

Cap. 4-7, prezintă argumentele scripturistice pe care Sfântul Niceta le aduce pentru respingerea arianismului, dovedind că Fiul este de o ființă cu Tatăl, deci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având fire dumnezeiască și fire omenească.

De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh), este cel de-al doilea tratat al Sfântul Niceta scris cu scopul de a apăra dumnezeirea Sfântului Duh contestată de către ereticul Macedonie și adepții lui. Tratatul se păstrează în Codex Coloniensis XXXII (Darmstad. 2029), sec. IX și Codex Vaticanus 314, sec. XV și conține 22 de capitole. Autorul se vede nevoit să răspundă unor provocări ale macedonienilor care au provocat mari dezbinări în rândul credincioșilor prin întrebări de genul: „Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este ori făcut?”.

Cap. 1-2, se ocupă cu expunerea doctrinei macedonienilor și prezintă tulburările făcute de aceștia în rândul credincioșilor.

Cap. 3-18, prezintă efortul depus de Sfântul Niceta pentru combaterea ereziei pnevmatomahilor. Sunt oferite numeroase argumente scripturistice atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament, prin care autorul dovedește că, Sfântul Duh este persoană proprie și adevărată, El nu este născut și nici făcut, ci purcede de la Tatăl. Duhul Sfânt pe toate le lucrează, pe toate le sfințește, pe toate le curăță, de aceea, El trebuie adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul.

Cap. 19-22, sunt consacrate concluziilor. Autorul îndeamnă pe toți credincioșii să cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiu și pe Sfântul Duh cu acceași cinstire: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”.

Critica de specialitate consideră că acest tratat a fost scris înainte de anul 381 sau chiar în acel an când, la Constantinopol se pregătea al doilea Sinod Ecumenic în care tezele lui Macedonie aveau să fie combătute. În acest context trebuie să remarcăm că alături de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Niceta de Remesiana se numără printre primii scriitori bisericești, care au alcătuit tratate de apărare cu privire la persoana și dumnezeirea Sfântului Duh.

Libellus quartus, s-a pierdut în întregime, iar de la Ghenadie de Marsilia cunoaștem doar titlul acestei cărți numită Adversus genethliologiam (Împotriva horoscopului). Este regretabil faptul că această carte s-a pierdut, însă titlul ei este o mărturie concretă a reminiscențelor păgâne din acel timp. Totuși, într-un fragment (III) ce aparține Cărții a V-a și care tratează despre Simbolul de credință, Sfântul Niceta le amintește catehumenilor despre făgăduințele făcute în fața lui Hristos la Botez. Făgăduințele constau în lepădarea de satana și de toate lucrările lui: „închinarea la idoli, oracolele și prevestirile, alaiurile și spectacolele, furturile și înșelăciunile, omuciderile și preacurviile”, precum și alte practici păgâne. Considerăm că despre toate acestea Sfântul Niceta a tratat în Cartea a IV-a. Valoarea acestei cărți, chiar dacă s-a pierdut, o putem sesiza și astăzi, când multe din superstițiile păgâne au supraviețuit prin cărțile de tarot, horoscop, ghicitul în cafea sau alte practici păgâne ce stau în strânsă legătură cu cultul morților și care denaturează dreapta credință.

Libellus quintus, s-a păstrat în întregime și conține tratatul De Symbolo (Despre Simbolul de credință), alături de Fragm. III și VII, pe care majoritatea editorilor le consideră ca făcând parte din tratat. Această scriere conține 14 capitole și este cea mai veche tâlcuire a Simbolului de credință baptismal, al Bisericii din Remesiana. Cercetătorii consideră că Sfântul Niceta a scris acest tratat în jurul anului 375 sau după anul 381. În prezent, tratatul se regăsește într-un număr mare de manuscrise din secolele XI și XV, catalogate de către A. E. Burn astfel:

Codex Chisiansus și British Museum Royal 7c. II, sec. XI.

Codex Chisiansus A VI. 184, sec. XIV.

Codex Sancti Floriani 48, sec. XI.

Codex Cotuicensis 97, sec XII.

Codex Sanctae Crucis 122, sec. XII.

Codex Cremifanensis 313, sec XII.

Codex Monacensis lat., sec. XV.

Codex Vindobonensis 768, sec. XII.

Multă vreme s-a crezut că această scriere ar aparține lui Origen sau chiar lui Niceta de Aquileea, însă potrivit stadiului actual al cercetărilor, ea este atribuită de către majoritatea editorilor Sfântului Niceta de Remesiana. S-a constatat că în mare parte acest tratat a fost inspirat din catehezele baptismale ale Sfântului Chiril, Patriarhul Ierusalimului, pe care Sfântul Niceta le-a cunoscut, însă acest lucru nu exclude originalitatea autorului nostru.

Cap. 1, este o scurtă introducere prin care Sfântul Niceta le amintește catehumenilor de ritul lepădărilor de satana și de toate lucrările lui. După aceste lepădări, catehumenul este îndemnat la unirea cu Hristos și mărturisirea Simbolului de credință.

Cap. 2-7, prezintă învățătura de credință referitoare la persoanele trinitare. Sunt explicate pe rând articolele din Simbolul de credință care fac referire la Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeu Fiul și la Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este atotputernic, este nenăscut și nevăzut, este neschimbător, bun și drept, făcător al cerului și al pământului. El L-a născut pe Fiul din veșnicie, mai înainte de toți vecii, având calitatea de Tată, căci nu poate exista tată fără fiu. Dumnezeu Fiul este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, născut din veci din Tatăl ca Dumnezeu, iar ca om S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, fără apropierea vreunui bărbat. Sfântul Niceta insistă asupra întrupării reale a lui Hristos, având fire omenească și fire dumnezeiască. A fost Om adevărat dar în acelaș timp era și Dumnezeu adevărat. Acesta în zilele lui Ponțiu Pilat a pătimit, a fost răstignit, a murit și a înviat a treia zi din morți. S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vină să judece viii și morții. Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, este unul singur, dar felurit în puteri și în lucrări și purcede de la Tatăl, pe toate sfințind și pe toate cercetând.

Libellus sextus

.

Bibliografie

Izvoare:

Ambrozie al Mediolanului, Epistolele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 20, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de Prof. David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Ammiani Marcellini, Bellum Gothicum, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 13, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Atanasie cel Mare, Epistola către Epictet, episcopul Corintului, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Bollandus Joannes Theologus, Acta Sanctorum, Tomul I, Paris, 1845.

Cassiodorus, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, în: PL. 70, col. 1132 C. (Traducerea este preluată de la O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60-61).

Cesarem Baronium, Martyrologium Romanum, Florentie, 1751, p. 144.

Descrierea întregului pământ și a locuitorilor săi, în: Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.

Didymus Alexandrinus, De Spiritu sancto, în: PG, 39, col. 1034-1086.

Fericitul Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, Traducere din limba latină, notiță introductivă, note și tabel cronologic de Paul Găleșanu, studiu introductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998.

Fericitul Augustin, Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină și note explicative de Corneliu Clop, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp. 213-226.

Fericitul Ieronim, De perpetua virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în : PL, 23, col. 193-216. (Această lucrare a fost tradusă recent și în limba română : Fericitul Ieronim, Trei vieți de monahi, Împotriva lui Helvidius, Epistole, introducere, traducere și note de Constantin Răchită și Ioana Costa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, pp. 142-184).

Fericitul Ieronim, Epistola LX, în: PL, 22, col. 600. (Traducerea textului latin a fost preluată din Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 2, Traducere de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, p. 187).

Fericitul Ieronim, Martyrologium, în: PL, 30, col. 463 D.

Flavius Magnus Aurelius Cassiodor, Istoria bisericească tipărită, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 75, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Ghenadius de Marsilia, De viris illustribus, în: PL. 58, col. 1073-1074 A. (Traducerea este preluată de la O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).

Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a V-a teologică, în vol. Cuvântări teologice, precedate de Viața Sfântului Grigorie Teologul, Traducere de Pr. Gheorghe Tilea, Nicolae Barbu și Nicolae Donos, Ed. Herald, București, 2008.

Grigorie de Nyssa, Despre Sfântul Duh împotriva pneumatomahilor macedonieni, traducere de Ana-Maria Barbu, în : Studii Teologice, XLV (1993), nr. 5-6, pp. 5-19.

Grigorie Dialogul, Patericul, Traducere din limba latină și postfață de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

Ilarie de Pictavium, Fragmentum historicum, XV, în: PL. 10, col. 719 B.

Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și providență. Către Olimpiada și cei rămași credincioși, Ediția a II, vol. realizat de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.

Iordanes, Getica, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 14, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Itinerarium Antonini Augusti et Hierosolymitanum, Ediția G. Parthey și M. Pinder, Berolini, MDCCCXLVIII.

Lucian de Samosata, Scrieri alese, Traducere și note de Radu Hâncu, Ediția a II-a, Ed. Univers, București, 1983.

Niceta de Remesiana, Opere, Traducere din limba latină și note de Lect. Dr. Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.

Papa InocenȚiu I, Epistola XVII, în: PL. 20, col. 527 A.

Papa InocenȚiu I, Epistola XVI, în: PL. 20, col. 520 B.

Paulinus de Nola, Carmen XII, în : PL, 61, col. 462-463.

Paulinus de Nola, Carmen XIII, în : PL, 61, col. 463-464.

Paulinus de Nola, Carmen XIV, în : PL, 61, col. 464-468.

Paulinus de Nola, Carmen XIX, în : PL, 61, col. 509-550.

Paulinus de Nola, Carmen XV, în : PL, 61, col. 468-476.

Paulinus de Nola, Carmen XVI, în : PL, 61, col. 476-483.

Paulinus de Nola, Carmen XVII (Ad Nicetam redeuntem im Daciam), în: PL. 61, col. 483-490. (Traducere și studiu introductiv de Traian Diaconescu, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237-267).

Paulinus de Nola, Carmen XVIII, în : PL, 61, col. 490-502.

Paulinus de Nola, Carmen XX, în : PL, 61, col. 551-568.

Paulinus de Nola, Carmen XXI, în : PL, 61, col. 571-603.

Paulinus de Nola, Carmen XXIII, în : PL, 61, col. 608-615.

Paulinus de Nola, Carmen XXIX, în : PL, 61, col. 671.

Paulinus de Nola, Carmen XXVII (De Sancti Felice natal), în: PL. 61, col. 648-663.

Paulinus de Nola, Carmen XXVIII, în : PL, 61, col. 663-670.

Paulinus de Nola, Carmen XXX, în : PL, 61, col. 671-673.

Paulinus de Nola, Epistola XXIX, în: PL. 61, col. 321 D.

Paulinus de Nola, Epistola XXV, în : PL, 61, col. 301 B. 

Procopii Caesariensis, De Aedificiis, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 15, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Rufius Festus Avienus, Descrierea pământului, în: Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.

Teodoret episcopul Cirului, Istoria bisericească, în : Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 44, Traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. Institulului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Vasile cel Mare, Epistola VIII, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Venerabilis Bedae Presbyteri, Martyrologium, Ex oficina Christophori Plantini, 1564.

Dicționare și Enciclopedii:

Daiconovici Corneliu, Enciclopedia română, vol. III, Editura și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904.

Rus Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia, București, 2002.

Tudor, Prof. Univ. Dr. Dumitru, Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Lucrări de specialitate:

Bălan, Arhim. Ioanichie, Patericul românesc, Ediția a V-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.

BraniȘte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, Ediția a IV-a, Ed. Partener, Galați, 2008.

Brown Peter, Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995.

Burn Andrew Ewbanc, Niceta of Remesiana, his life and works, Cambridge, 1905.

Butler Alban, Vidas de los Santos, vol. I, Spania, 1965.

Cairns Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisericii creștine, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2007.

Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop † Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., „Și Cuvântul trup s-a făcut, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara 1993.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

Diaconescu Mihail, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999.

DumitraȘcu, Dr. Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul controverselor ariene și post-ariene, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999.

Erbiceanu Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria Națională și Bisericească a Românilor, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1888.

Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), vol. I, Ediția a V-a, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946.

Hefele Charles Joseph, A history of the councilis of the church, from the original documents, vol. II, , 1876.

Ionescu G. M., Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, vol. I, Ed. Universala, București, 1906.

Iorga Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, vol. I, Ediția a II-a, Ed. Tipografia „România Nouă”, București, 1924.

Iorga Nicolae, Istoria vieții bizantine, Traducere Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.

István Fábián, Imperiul și Barbaricum: relațiile politice militare și ideologice ale teritiriilor de la nordul Dunării de Jos cu Imperiul Roman (sec. IV-VII), Ed. NapocaStar, Cluj-Napoca, 2008.

L'abbé M., LagRange François, Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Paris, 1881.

Liturghier, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.

Lupu, Dr. Nicolae, Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia Seminarului Greco-Catolic, Blaj, 1935.

Macrea, Prof. Univ. Mihail, Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969.

MilaȘ, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed. Tipografia Diecezană, Arad, 1934.

Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinți daco-romani și români, Ediția a III-a, Ed. Trinitas, Iași, 2007.

PătraȘcu, Pr. Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV-V, vol. II, Ed. Serafica, Roman, 2008.

Pârvan Vasile, Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ed. Atelierele Grafice SOCEC & CO., Societate Anonimă, București, 1911.

Pippidi Dionisie M., Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în vol. Contribuții la istoria veche a României, Ediția a II-a, Ed. Științifică, București, 1967.

Pop Ovidiu, Niceta de Remesiana – Monografie, Ed. Universității din București, 2007.

Pope Benedict XVI, Church Fathers :from Clement of to , 2008.

Protase Dumitru, Istoria Românilor, vol. II, Ed. Enciclopedică, București, 2001, apud, Diaconescu Traian, „Sf. Paulinus de Nola, Carmen XVII, Introducere”, p. 238, nota 8.

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istoria Bisericii Universale, vol. I, Ediția a III-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Ruscu Dan, Un mit al originilor în istoriografia greco-catolică: Sfântul Niceta de Remesiana, în vol. Istoria culturii, Cultura istoriei, Omagiu profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.

Ștefănescu, Melchisedec, Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed. Partener, Galați, 2010.

Trout Dennis E., Paulinus of Nola. Life, Letters, and Poems, , 1999.

Tudor Dumitru, Figuri de împărați romani, vol. II, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.

ViaȚa Și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de Remesiana (24 iunie), Redactor coordonator Arhim. Chiril Lovin, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Patrologie, vol. I, II, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.

Vornicescu Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1984.

Vulpe Radu, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935.

Studii și articole:

„Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor Sfinți Români”, în: Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7-10, pp. 7-17.

† Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, † Teofan Sinaitul, „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Sumarul ședinței de lucru din 10-11 decembrie, 1997, Temei nr. 6509-1997): Procesul – verbal al lucrărilor Comisiei pentru doctrină, viață monahală și misiune socială din 9 decembrie, 1997, privind definitivarea Acatistului și Slujbei Sfântului Niceta Remesianul (24 iunie)” în: Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), nr. 7-12, pp. 348-382.

Albert Ovidiu, „Nicetas von Remesiana als ˂missionar˃”, în: Studia Antiqua et Archaeologica, Iași, 2003, nr. 9, pp. 359-372.

Alexe, Pr. Prof. Ștefan, „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava”, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 5-6, pp. 556-568.

Ammerbauer Helena Junod-, „Les constructions de Nole et l' esthétique de Saint Paulin”, în : Revue d'etudes augustinienns et patristiques, vol. 24, 1978, nr. 1-2, pp. 22-57.

Bălan, Dr. Nicolae, „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în: Revista Teologică, I (1907), nr. 11, pp. 389-403.

Blasen Philippe Henri, „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a Father of the Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of Massilia and Ovid”, în: Studia Universitatis Babeș Bolyai Theologia Catholica, vol. 57, (LVII), 2012, nr. 1-2, pp. 39-49.

Cojoc, Pr. Lect. Marin, „Dispute religioase în sudul Dunării în sec. IV-V”, în : Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1-6, pp. 602-615.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Aria misionară a Sfântului Niceta”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5-8, pp. 337-356.

Diculescu Constantin C., „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia. Din istoria religioasă a gepizilor”, în: Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. 3, 1926, pp. 357-376.

Floca, Asist. Ioan N., „Canoanele Sinodului de la Sardica”, în: Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 9-10, pp. 720-726.

GaȘpar Iustin, „Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața creștină din Scythia Minor-Dobrogea de aztăzi”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LVII (1981), nr. 4-6, pp. 272-278.

Gudea Nicolae, „Prăbușirea apărării romane de frontieră la Dunărea de Mijloc și de Jos după 378 cu privire specială la Dacia Ripensis”, în: Revista Bistriței, vol. 23, 2009, pp. 85-103.

Ionescu Ioan, „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în: Mitropolia Olteniei, XXIV (1972), nr. 3-4, pp. 180-193.

Lazăr, Pr. Drd. Liviu, „Împăratul Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, în: Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5-8, pp. 150-157.

Lisseanu G. Popa-, „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în: Analele Academiei Române, Seria III, Tomul IX, (1938-1940), p. 261-306.

LupȘa Ștefan, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe scaunul patriarhal din Constantinopole”, în: Revista Teologică, XXIII (1933), nr. 1-2, pp. 17-34.

LupȘa Ștefan, Dr. Nicolae Lupu, Religia strămoșilor…, în: Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397-410 (Recenzie).

LupȘa, Ștefan, Dr. Nicolae Lupu, Religia strămoșilor…, în: Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 7-8, pp. 341-355 (Recenzie).

Mangîru B., „Constantinopolul”, în: Biserica Ortodoxă Română , XXXVI (1912), nr. 8, pp. 759-767;

Năsturel Petre, „Les actes de Saint Sabas le Goth”, în: Revue des études sud-est européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175-185.

Pagi A., Critica historico-chronologica in unuversos Annales eclesiasticos eminentissmi Cesaris cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727, p. 13, apud. Pippidi, D. M., Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în vol. Contribuții la istoria veche a României, Ediția a II-a, Ed. Științifică, București, 1967.

Petrović Vladimir P. & Filipović Vojislav, „Epigraphic and Archaeological Evidence Contributing ti Identifying the Location and Character of Timacum Maius”, în: Balcanica, XLIV, Belgrade, (2013), pp. 35-49.

Pippidi Dionisie M., „Niceta di Remesiana e la origini del cristianismo daco-romano”, în: Revue Historique du Sud-Est Europeen, vol. XXIII, București, 1946, pp. 99-117.

Rămureanu I., „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în: Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7-8, p. 408-450.

Rămureanu I., „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie”, în: Studii Teologice, XIII (1961), nr. 1-2, pp. 13-31.

Rămureanu I., „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în: Studii Teologice, XXXIX (1987), nr. 6, pp. 38-61.

Rămureanu I., „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium”, în : Studii Teologice, XV (1963), nr. 5-6, pp. 266-316.

Rămureanu I., „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan”, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5-6, pp. 327-384.

Rămureanu I., „Sinodul de la Sardică din anul 343 importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daco-romani”, în: Studii Teologice, XIV (1962), nr. 3-4, pp. 146-182.

Rămureanu I., „Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean”, în: Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1-2, pp. 15-60.

Ressa Pietro, „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în : Classica et Christiana, 2006, nr. 1, p. 153-172.

Rizea, Pr. Lect. Univ. Dr. Ion, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului Constantin cel Mare”, în: Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9-12, pp. 162-163.

RoȘu, Pr. Drd. Mihai, „Sinodul de la Sardica (343 d. Hr.)”, în: Teologie și viață, XXII (LXXXIX), (2013), nr. 1-4, pp. 126-144.

Sivan Hagith, „Nicetas' (of Remesiana) Mission and Stilicho's Illyricon Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în: Revue d'etudes augustinniens et patristiques, vol. 41, 1995, nr. 1, pp. 79-90.

Stoian Iorgu, „Auxentius, episcop arian de Durostor”, în: Biserica Ortodoxă Română, LVI (1938), nr. 7-8, pp. 329-355.

Tăutu, Dr. Alosiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana”, în: Cultura creștină, XIII (1924), nr. 5, p. 170-177.

TimuȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în: Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892), nr. 5, pp. 365-380.

TimuȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în: Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892), nr. 6, pp. 453-473.

Vasiliu, Lect. Dr. Cezar, „Paulin de Nola (353-431). La 1550 ani de la moarte”, în : Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 9-10, pp. 692-706.

Vâlcu Virgil, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LX (1979), nr. 7-8, pp. 478-491.

Zeiller, Monsieur Jacques, „Un ancien évêque d'Illyricum, peut- être auteur du Te Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în: Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 86e année (1942), nr. 4-6, pp. 356-369.

Bibliografie

Izvoare:

Ambrozie al Mediolanului, Epistolele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 20, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și note de Prof. David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Ammiani Marcellini, Bellum Gothicum, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 13, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Atanasie cel Mare, Epistola către Epictet, episcopul Corintului, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Bollandus Joannes Theologus, Acta Sanctorum, Tomul I, Paris, 1845.

Cassiodorus, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, în: PL. 70, col. 1132 C. (Traducerea este preluată de la O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, pp. 60-61).

Cesarem Baronium, Martyrologium Romanum, Florentie, 1751, p. 144.

Descrierea întregului pământ și a locuitorilor săi, în: Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.

Didymus Alexandrinus, De Spiritu sancto, în: PG, 39, col. 1034-1086.

Fericitul Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, Traducere din limba latină, notiță introductivă, note și tabel cronologic de Paul Găleșanu, studiu introductiv de Gheorghe Vlăduțescu, Ed. Științifică, București, 1998.

Fericitul Augustin, Predică despre căderea Romei, Traducere din limba latină și note explicative de Corneliu Clop, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 2, pp. 213-226.

Fericitul Ieronim, De perpetua virginitate B. Mariae, Adversus Helvidium, în : PL, 23, col. 193-216. (Această lucrare a fost tradusă recent și în limba română : Fericitul Ieronim, Trei vieți de monahi, Împotriva lui Helvidius, Epistole, introducere, traducere și note de Constantin Răchită și Ioana Costa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, pp. 142-184).

Fericitul Ieronim, Epistola LX, în: PL, 22, col. 600. (Traducerea textului latin a fost preluată din Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 2, Traducere de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, p. 187).

Fericitul Ieronim, Martyrologium, în: PL, 30, col. 463 D.

Flavius Magnus Aurelius Cassiodor, Istoria bisericească tipărită, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 75, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Ghenadius de Marsilia, De viris illustribus, în: PL. 58, col. 1073-1074 A. (Traducerea este preluată de la O. Pop, Niceta de Remesiana – Monografie, p. 53).

Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a V-a teologică, în vol. Cuvântări teologice, precedate de Viața Sfântului Grigorie Teologul, Traducere de Pr. Gheorghe Tilea, Nicolae Barbu și Nicolae Donos, Ed. Herald, București, 2008.

Grigorie de Nyssa, Despre Sfântul Duh împotriva pneumatomahilor macedonieni, traducere de Ana-Maria Barbu, în : Studii Teologice, XLV (1993), nr. 5-6, pp. 5-19.

Grigorie Dialogul, Patericul, Traducere din limba latină și postfață de Prof. Dr. Remus Rus, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

Ilarie de Pictavium, Fragmentum historicum, XV, în: PL. 10, col. 719 B.

Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, despre deprimare, suferință și providență. Către Olimpiada și cei rămași credincioși, Ediția a II, vol. realizat de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.

Iordanes, Getica, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 14, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Itinerarium Antonini Augusti et Hierosolymitanum, Ediția G. Parthey și M. Pinder, Berolini, MDCCCXLVIII.

Lucian de Samosata, Scrieri alese, Traducere și note de Radu Hâncu, Ediția a II-a, Ed. Univers, București, 1983.

Niceta de Remesiana, Opere, Traducere din limba latină și note de Lect. Dr. Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.

Papa InocenȚiu I, Epistola XVII, în: PL. 20, col. 527 A.

Papa InocenȚiu I, Epistola XVI, în: PL. 20, col. 520 B.

Paulinus de Nola, Carmen XII, în : PL, 61, col. 462-463.

Paulinus de Nola, Carmen XIII, în : PL, 61, col. 463-464.

Paulinus de Nola, Carmen XIV, în : PL, 61, col. 464-468.

Paulinus de Nola, Carmen XIX, în : PL, 61, col. 509-550.

Paulinus de Nola, Carmen XV, în : PL, 61, col. 468-476.

Paulinus de Nola, Carmen XVI, în : PL, 61, col. 476-483.

Paulinus de Nola, Carmen XVII (Ad Nicetam redeuntem im Daciam), în: PL. 61, col. 483-490. (Traducere și studiu introductiv de Traian Diaconescu, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237-267).

Paulinus de Nola, Carmen XVIII, în : PL, 61, col. 490-502.

Paulinus de Nola, Carmen XX, în : PL, 61, col. 551-568.

Paulinus de Nola, Carmen XXI, în : PL, 61, col. 571-603.

Paulinus de Nola, Carmen XXIII, în : PL, 61, col. 608-615.

Paulinus de Nola, Carmen XXIX, în : PL, 61, col. 671.

Paulinus de Nola, Carmen XXVII (De Sancti Felice natal), în: PL. 61, col. 648-663.

Paulinus de Nola, Carmen XXVIII, în : PL, 61, col. 663-670.

Paulinus de Nola, Carmen XXX, în : PL, 61, col. 671-673.

Paulinus de Nola, Epistola XXIX, în: PL. 61, col. 321 D.

Paulinus de Nola, Epistola XXV, în : PL, 61, col. 301 B. 

Procopii Caesariensis, De Aedificiis, în: Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. 15, Text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Ed. Tipografia Bucovina, București, 1939.

Rufius Festus Avienus, Descrierea pământului, în: Fontes Historiae Dacoromane, vol. II, Publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.

Teodoret episcopul Cirului, Istoria bisericească, în : Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 44, Traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. Institulului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Vasile cel Mare, Epistola VIII, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Venerabilis Bedae Presbyteri, Martyrologium, Ex oficina Christophori Plantini, 1564.

Dicționare și Enciclopedii:

Daiconovici Corneliu, Enciclopedia română, vol. III, Editura și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904.

Rus Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia, București, 2002.

Tudor, Prof. Univ. Dr. Dumitru, Enciclopedia civilizațiilor romane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Lucrări de specialitate:

Bălan, Arhim. Ioanichie, Patericul românesc, Ediția a V-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005.

BraniȘte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, Ediția a IV-a, Ed. Partener, Galați, 2008.

Brown Peter, Cultul sfinților, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995.

Burn Andrew Ewbanc, Niceta of Remesiana, his life and works, Cambridge, 1905.

Butler Alban, Vidas de los Santos, vol. I, Spania, 1965.

Cairns Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisericii creștine, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2007.

Calendarul tuturor sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor 2014, Realizat cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop † Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Roma, 2014.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., „Și Cuvântul trup s-a făcut, Ed. Mitropolia Banatului, Timișoara 1993.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

Diaconescu Mihail, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999.

DumitraȘcu, Dr. Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul controverselor ariene și post-ariene, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999.

Erbiceanu Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane din Iași, urmată de o serie de documente, de facsimile și de portrete privitoare la Istoria Națională și Bisericească a Românilor, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1888.

Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), vol. I, Ediția a V-a, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946.

Hefele Charles Joseph, A history of the councilis of the church, from the original documents, vol. II, , 1876.

Ionescu G. M., Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană, vol. I, Ed. Universala, București, 1906.

Iorga Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, vol. I, Ediția a II-a, Ed. Tipografia „România Nouă”, București, 1924.

Iorga Nicolae, Istoria vieții bizantine, Traducere Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.

István Fábián, Imperiul și Barbaricum: relațiile politice militare și ideologice ale teritiriilor de la nordul Dunării de Jos cu Imperiul Roman (sec. IV-VII), Ed. NapocaStar, Cluj-Napoca, 2008.

L'abbé M., LagRange François, Histoire de Saint Paulin de Nole, vol. I și II, Paris, 1881.

Liturghier, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.

Lupu, Dr. Nicolae, Religia strămoșilor din timpurile cele mai vechi, până la căderea imperiului Asaneștilor din Peninsula Balcanică (1250), Ed. Tipografia Seminarului Greco-Catolic, Blaj, 1935.

Macrea, Prof. Univ. Mihail, Viața în Dacia Romană, Ed. Științifică, București, 1969.

MilaȘ, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. II, Ed. Tipografia Diecezană, Arad, 1934.

Mineiul pe Iunie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinți daco-romani și români, Ediția a III-a, Ed. Trinitas, Iași, 2007.

PătraȘcu, Pr. Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, secolele IV-V, vol. II, Ed. Serafica, Roman, 2008.

Pârvan Vasile, Contribuții epigrafice la istoria veche a României, Ed. Atelierele Grafice SOCEC & CO., Societate Anonimă, București, 1911.

Pippidi Dionisie M., Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în vol. Contribuții la istoria veche a României, Ediția a II-a, Ed. Științifică, București, 1967.

Pop Ovidiu, Niceta de Remesiana – Monografie, Ed. Universității din București, 2007.

Pope Benedict XVI, Church Fathers :from Clement of to , 2008.

Protase Dumitru, Istoria Românilor, vol. II, Ed. Enciclopedică, București, 2001, apud, Diaconescu Traian, „Sf. Paulinus de Nola, Carmen XVII, Introducere”, p. 238, nota 8.

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istoria Bisericii Universale, vol. I, Ediția a III-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Ruscu Dan, Un mit al originilor în istoriografia greco-catolică: Sfântul Niceta de Remesiana, în vol. Istoria culturii, Cultura istoriei, Omagiu profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.

Ștefănescu, Melchisedec, Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor, Ed. Partener, Galați, 2010.

Trout Dennis E., Paulinus of Nola. Life, Letters, and Poems, , 1999.

Tudor Dumitru, Figuri de împărați romani, vol. II, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.

ViaȚa Și Acatistul Sfântului Ierarh Niceta de Remesiana (24 iunie), Redactor coordonator Arhim. Chiril Lovin, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Patrologie, vol. I, II, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.

Vornicescu Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1984.

Vulpe Radu, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1935.

Studii și articole:

„Act Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor Sfinți Români”, în: Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7-10, pp. 7-17.

† Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, † Teofan Sinaitul, „Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Sumarul ședinței de lucru din 10-11 decembrie, 1997, Temei nr. 6509-1997): Procesul – verbal al lucrărilor Comisiei pentru doctrină, viață monahală și misiune socială din 9 decembrie, 1997, privind definitivarea Acatistului și Slujbei Sfântului Niceta Remesianul (24 iunie)” în: Biserica Ortodoxă Română, CXV (1997), nr. 7-12, pp. 348-382.

Albert Ovidiu, „Nicetas von Remesiana als ˂missionar˃”, în: Studia Antiqua et Archaeologica, Iași, 2003, nr. 9, pp. 359-372.

Alexe, Pr. Prof. Ștefan, „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava”, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 5-6, pp. 556-568.

Ammerbauer Helena Junod-, „Les constructions de Nole et l' esthétique de Saint Paulin”, în : Revue d'etudes augustinienns et patristiques, vol. 24, 1978, nr. 1-2, pp. 22-57.

Bălan, Dr. Nicolae, „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în: Revista Teologică, I (1907), nr. 11, pp. 389-403.

Blasen Philippe Henri, „Niceta of Remesiana, a Missionary in Dacia and a Father of the Romanian Churches? Rereading Paulinus of Nola, Ghenadius of Massilia and Ovid”, în: Studia Universitatis Babeș Bolyai Theologia Catholica, vol. 57, (LVII), 2012, nr. 1-2, pp. 39-49.

Cojoc, Pr. Lect. Marin, „Dispute religioase în sudul Dunării în sec. IV-V”, în : Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1-6, pp. 602-615.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Aria misionară a Sfântului Niceta”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 5-8, pp. 337-356.

Diculescu Constantin C., „Contribuție la vechimea creștinismului în Dacia. Din istoria religioasă a gepizilor”, în: Anuarul Institutului de Istorie Națională, vol. 3, 1926, pp. 357-376.

Floca, Asist. Ioan N., „Canoanele Sinodului de la Sardica”, în: Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 9-10, pp. 720-726.

GaȘpar Iustin, „Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopole (381) și viața creștină din Scythia Minor-Dobrogea de aztăzi”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LVII (1981), nr. 4-6, pp. 272-278.

Gudea Nicolae, „Prăbușirea apărării romane de frontieră la Dunărea de Mijloc și de Jos după 378 cu privire specială la Dacia Ripensis”, în: Revista Bistriței, vol. 23, 2009, pp. 85-103.

Ionescu Ioan, „Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul”, în: Mitropolia Olteniei, XXIV (1972), nr. 3-4, pp. 180-193.

Lazăr, Pr. Drd. Liviu, „Împăratul Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)”, în: Mitropolia Olteniei, LXI (2009), nr. 5-8, pp. 150-157.

Lisseanu G. Popa-, „Limba română în izvoarele istorice medievale”, în: Analele Academiei Române, Seria III, Tomul IX, (1938-1940), p. 261-306.

LupȘa Ștefan, „Suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe scaunul patriarhal din Constantinopole”, în: Revista Teologică, XXIII (1933), nr. 1-2, pp. 17-34.

LupȘa Ștefan, Dr. Nicolae Lupu, Religia strămoșilor…, în: Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 9, pp. 397-410 (Recenzie).

LupȘa, Ștefan, Dr. Nicolae Lupu, Religia strămoșilor…, în: Revista Teologică, XXVIII (1938), nr. 7-8, pp. 341-355 (Recenzie).

Mangîru B., „Constantinopolul”, în: Biserica Ortodoxă Română , XXXVI (1912), nr. 8, pp. 759-767;

Năsturel Petre, „Les actes de Saint Sabas le Goth”, în: Revue des études sud-est européennes, vol. 7, 1969, nr. 1, pp. 175-185.

Pagi A., Critica historico-chronologica in unuversos Annales eclesiasticos eminentissmi Cesaris cardinalia Baronni, vol. II, Antverpiae, 1727, p. 13, apud. Pippidi, D. M., Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în vol. Contribuții la istoria veche a României, Ediția a II-a, Ed. Științifică, București, 1967.

Petrović Vladimir P. & Filipović Vojislav, „Epigraphic and Archaeological Evidence Contributing ti Identifying the Location and Character of Timacum Maius”, în: Balcanica, XLIV, Belgrade, (2013), pp. 35-49.

Pippidi Dionisie M., „Niceta di Remesiana e la origini del cristianismo daco-romano”, în: Revue Historique du Sud-Est Europeen, vol. XXIII, București, 1946, pp. 99-117.

Rămureanu I., „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în: Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7-8, p. 408-450.

Rămureanu I., „Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie”, în: Studii Teologice, XIII (1961), nr. 1-2, pp. 13-31.

Rămureanu I., „Religia solară a împăratului Iulian Apostatul”, în: Studii Teologice, XXXIX (1987), nr. 6, pp. 38-61.

Rămureanu I., „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium”, în : Studii Teologice, XV (1963), nr. 5-6, pp. 266-316.

Rămureanu I., „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan”, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5-6, pp. 327-384.

Rămureanu I., „Sinodul de la Sardică din anul 343 importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daco-romani”, în: Studii Teologice, XIV (1962), nr. 3-4, pp. 146-182.

Rămureanu I., „Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean”, în: Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1-2, pp. 15-60.

Ressa Pietro, „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în : Classica et Christiana, 2006, nr. 1, p. 153-172.

Rizea, Pr. Lect. Univ. Dr. Ion, „Biserica și imperiul bizantin în timpul împăratului Constantin cel Mare”, în: Mitropolia Olteniei, LXIII (2011), nr. 9-12, pp. 162-163.

RoȘu, Pr. Drd. Mihai, „Sinodul de la Sardica (343 d. Hr.)”, în: Teologie și viață, XXII (LXXXIX), (2013), nr. 1-4, pp. 126-144.

Sivan Hagith, „Nicetas' (of Remesiana) Mission and Stilicho's Illyricon Ambition: Notes on Paulinus of Nola Carmen XVII (Propemticon)”, în: Revue d'etudes augustinniens et patristiques, vol. 41, 1995, nr. 1, pp. 79-90.

Stoian Iorgu, „Auxentius, episcop arian de Durostor”, în: Biserica Ortodoxă Română, LVI (1938), nr. 7-8, pp. 329-355.

Tăutu, Dr. Alosiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana”, în: Cultura creștină, XIII (1924), nr. 5, p. 170-177.

TimuȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în: Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892), nr. 5, pp. 365-380.

TimuȘ Gherasim, „Paulin de Nola”, în: Biserica Ortodoxă Română, XVI (1892), nr. 6, pp. 453-473.

Vasiliu, Lect. Dr. Cezar, „Paulin de Nola (353-431). La 1550 ani de la moarte”, în : Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 9-10, pp. 692-706.

Vâlcu Virgil, „Convocarea Sinoadelor ecumenice”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LX (1979), nr. 7-8, pp. 478-491.

Zeiller, Monsieur Jacques, „Un ancien évêque d'Illyricum, peut- être auteur du Te Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în: Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 86e année (1942), nr. 4-6, pp. 356-369.