Senzitivitate Si Rezilienta Psihica

Senzitivitate și Reziliență psihică

LUCRARE DE LICENȚĂ

Cuprins

Capitolul 1. Introducere. Tema cercetării

Relevanța cercetării

Capitolul 2. Cadrul teoretic al temei studiate

2.1. Abordarea integrată a conceptului de reziliență

2.2. Abordarea psihologică asupra conceptului de reziliență

Capitolul 3. Abordarea psihologică asupra conceptului de senzitivitate

3.1. Personalitatea și Stilul Emoțional

3.2. Creierul rezilient

3.3. Creierul senzitiv

3.3. Reziliența și senzitivitatea în raport cu concepte înrudite

Capitolul 4. Istoricul rezilienței și al traumei

4.1. Reziliența în social

4.2. Caracteristici și factori componenți ai rezilienței individului, familiei și comunității

4.3. Reziliența asistată

4.4. Reziliență și psihoterapie

4.5. Rezistența și reziliența asistată

4.5.1.1. Rezistența

4.5.1.2. Irezistența

4.5.2. Axa reziliență—ireziliență

4.5.2.1. Reziliență

4.5.2.2. Ireziliența

4.5.2.3. Rolul celuilalt

4.5.2.4. Sprijinul educativ și psihosocial

4.5.2.5. Păstrarea identității: rezistența asistată

Construirea unei noi identități: reziliența asistată

Capitolul 5 – Programul SELF CONTROL

5.1. Exerciții pentru schimbarea stilului Rezilienței

5.2. Exerciții pentru schimbarea stilului Senzitivității

Capitolul 6. Metodologia cercetării

Scurtă analiză a problematicii de cercetare

Valoarea aplicativă a lucrării

Obiectivele cercetării

Ipotezele cercetării

Design experimental

Rezultatele cercetării și interpretarea acestora

Concluzii și discuții

Limite și direcții viitoare de cercetare

Bibliografie

Anexe

Capitolul 1. Introducere. Tema cercetării

Preocupările privind aspectele pozitive ale dezvoltării psihice a ființei umane au un istoric lung, regăsindu-se în scrierile filosofilor greci. Cu toate acestea psihologia le abordează științific începând cu secolul XX. Mai mult de atât, interesul programelor de sănătate mentală s-a concentrat asupra bolii și asupra metodelor de prevenție sau tratament în caz de boală, mai puțin asupra aspectelor pozitive care pot sa-l ajute în dezvoltarea stării de bine (Seligman, 2002). Abia spre finalul anilor '90, atenția cercetărilor din domeniul sănătății mentale a fost direcționată tot mai mult asupra programelor de intervenție primară (Seligman & Csikszentmihalyi, 2000), în termenii psihologiei pozitive.

Mai mult, rezultatele cercetărilor din ultimii 20 de ani (Schmidt, Raque-Bogdan, Piontkowski & Schaefer, 2011) au oferit argumente solide pentru a aborda punctele forte ale unei persoane atunci când discutăm menținerea sau dezvoltarea stării de bine. O astfel de perspectivă a completat aborarea cognitiv-comportamentală asupra sănătății mentale. Starea de bine subiectivă, așa cum rezultă și din denumirea ei, reprezintă un concept care nu conține aceleași dimensiuni pentru fiecare dintre noi. Starea de bine este resimțită la nivel subiectiv și este interpretată ca atare pe baza percepției pe care persoana o are asupra propriei vieți, asupra evenimentelor cu care se confruntă. De asemenea, când discutăm despre alterarea stării de bine, este impropriu să ne referim la un eveniment ca fiind cu necesitate unul negativ. Aceeași persoană reacționează diferit în momente diferite, la situații similare – cu atât mai mult, persoane diferite vor reacționa diferit în contexte similare. Prin urmare, chiar dacă discutăm despre factori unanim acceptați ca fiind de risc, e nevoie să avem în vedere faptul că aceștia sunt asociați cu adversitatea în funcție de maniera personală de interpretare a realității.

Dincolo de delimitarea conceptuală a stării de bine, studiile au evidențiat că programele de sănătate și, în special cele de sănătate mentală, sunt dedicate cu precădere copiilor și adolesceților și mai puțin adulților cu vârstă peste 50 de ani (Williams, Holmbeck & Greenley, 2002). Datorită indicilor de mortalitate și morbiditate aflați în scădere după anul 2000, pentru mulți ani acest segment de vârstă a fost marginalizat în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea programelor de sănătate mentală. Din fericire, în ultimii ani, atât literatura de specialitate, cât și practicienii au manifestat un interes crescând față de programele ce vizează categoriile de vârstă mai sus menționate.

Prin cercetarea de față ne-am propus să abordăm dezvoltarea unei vieți de calitate a adulților, particularizând conceptul la nevoile individuale și nu abordându-l la un nivel general. Aceasta deoarece nu toate persoanele au aceeași definiție asupra a ceea ce înseamnă starea de bine sau asupra a ceea ce înseamnă adversitatea. Percepția asupra calității vieții este una subiectivă, iar interesul major a fost acela de a dezvolta reziliența adulților, astfel încât să experiențieze o stare de bine, să caute să se dezvolte, fără a se lăsa afectați în mod negativ de adversitate. Ca definiție de lucru în contextul lucrării de față, înțelegem prin reziliență metacompetența care ajută persoana să conștientizeze metodele de coping de care dispune și să le aleagă pe cele optime, în raport cu situația problematică cu care se confruntă. Reziliența psihologică poate fi explicată drept capacitatea individului de a suporta stresori fără a manifesta disfuncții psihologice, boli psihice sau o dispoziție negativă persistentă. Stresorii sau „factorii de risc” pot sa fie acuți sau cronici (ex. moartea cuiva drag, boală cronică, abuz emoțional sau fizic, săracie, violență). (Seligman, 2002).

Tot în această lucrare voi aborda și subiectul despre senzitivitate. Dacă reziliența definește capacitatea sistemului de a reveni la echilibrul anterior unui anumit eveniment perturbator prin mijloace proprii de autoreglare, senzitivitatea presupune capacitatea sistemului de a-și însuși o nouă stare, de a-și recalibra parametrii calitativi sau cantitativi ai elementelor componente și implicit funcționalitatea în condiții noi. Atât reziliența, cât și senzitivitatea sunt dependente, mai mult sau mai puțin de vulnerabilitatea sistemelor în cauză, deși relația de sens invers este la fel de viabilă: cu cât un sistem este mai capabil de a-și însuși o anumită experiență și de a se adapta unei noi stări de echilibru, cu atât vulnerabilitatea sistemului în cauză este mai scăzută. (Sorocovski)

Relevanța cercetării

În cele ce urmează am prezentat cercetările din domeniul psihologiei într-o manieră structurată pe patru etape. Prima etapǎ a cercetǎrilor s-a centrat pe conceptualizarea termenelor de senzitivitate și reziliență și definirea instrumentelor de mǎsurare. A doua etapǎ de cercetǎri s-a centrat asupra procesului prin care o persoanǎ devine rezilientǎ. A treia etapa de cercetǎri a adus în prim plan intervențiile, cu precǎdere studii de caz care dezvoltǎ reziliența și senzitivitatea, mǎsurându-se factori care prezic sau susțin reziliența și senzitivitatea.

Cercetarea derulată pentru realizarea lucrării de licență este una de pionierat. Deși reziliența nu mai poate fi considerată un concept nou în literatură, relaționarea cu principiile educației rațional emotivă și comportamentală pune în evidență aspecte inovative. Importanța cercetării de față este relevantă pentru fiecare dintre cele 3 planuri unde completăm datele teoretice și empirice existente, oferind un plus de cunoaștere. La nivel teoretic, conceptul de reziliență a fost definit în contextul cultural și socio-economic românesc, prin aportul adus de informațiile oferite de către tineri cu privire la modul în care ei percep schimbările din viața lor, echilibrul și procesul prin care reușesc să restabilească un echilibru emoțional, să dovedească adaptabilitate pozitivă.

Literatura existentă a oferit în mică măsură oportunitatea populației țintă de a defini și de a explica prin propria experiență fiecare dintre conceptele vizate. De cele mai multe ori, termenii din literatura universală au fost preluați ca atare, considerând că principiul de funcționare este același și în spațiul nostru cultural. Astfel de asumpții nu sunt în totalitate eronate. Multe procese funcționează identic sau foarte asemănător, indiferent de cultura în care au fost identificați. Însă, în momentul în care discutăm despre percepția personală asupra vieții (stare de bine, schimbare, adversitate, probleme, reușite) este o asumpție utopică aceea că rezultatele obținute în altă cultură se vor aplica automat și la noi. La fel de important este faptul că luăm în considerare o societate aflată în continuă schimbare. Astfel că, rezultatele obținute în primul studiu au adus la lumină diferențe între percepția ce o au adulții asupra a ceea ce înseamnă adaptabilitate pozitivă.

Prin maniera în care am structurat și condus cercetarea de față, am oferit populației vizate oportunitatea de a-și exprima viziunea, de a se exprima cu privire la conceptele cheie, pornind de la premisa că informațiile venite din partea persoanelor adulte ne ajută să înțelegem mai bine perspectiva acestora asupra vieții și asupra mecanismelor implicate în adaptabilitatea pozitivă.

Desigur, informațiile primite de la participanți au fost integrate și interpretate în contextul literaturii de specialitate. Cercetarea pe care am derulat-o a adus un plus prin focalizarea asupra resurselor individuale și sociale și, mai ales, asupra modului în care acestea sunt utilizate de persoanele adulte pentru a dovedi reziliență și senzitivitate în diferite momente ale vieții.

Pornind de la particularitățile grupului țintă vizat de noi – adulți am construit un program care să nu depindă de mediul academic, deoarece nu toți adulții au fost integrați într-un sistem de învățământ superior.

Demersul de cercetare propus se concretizează în rezultate relevante în ceea ce privește senzitivitatea și reziliența psihologică, atât pentru operarea la nivel teoretic, cât și pentru utilizarea lui în studii empirice.

Prin studiul de față am abordat punctele forte ale persoanelor adulte, ca resursă importană în depășirea problemelor cu care se confruntă. Psihologia pozitivă propune abordarea problemelor de zi cu zi, și chiar a situațiilor traumatice, din perspectiva punctelor forte de care dispunem fiecare dintre noi. Atunci când ne confruntăm cu probleme, indiferent de intensitatea sau durata acestora, este absurd să presupunem că o persoană face apel la soluții noi, fără a utiliza strategiile sau resursele de care dispune și știe din experiențele anterioare că le poate întrebuința optim. Prin urmare, studiile care fac obiectul acestei lucrări de licență vizează dezvoltarea unui program care să potențeze resursele adpatative ale persoanei reziliente și/sau senzitive, învățându-i astfel pe aceștia să și le recunoască și să le utilizeze cu succes ori de câte ori au nevoie.

Capitolul 2. Cadrul teoretic al temei studiate

2.1. Abordarea integrată a conceptului de reziliență

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “reziliență” își are rădăcina în verbul latin “salio, -ire” cu sensul de “a sări”. Verbului i s-a adăuga prefixul “re-”, tot de origine latină, care semnifică “înapoi”. Conform dicționarului etimologic (Harper, 2010), termenul datează din 1620 și are semnificația de “a sări înapoi”. Deși interesul asupra conceptului de reziliență a luat naștere în raport cu schimbări externe negative, conotația negativă a schimbărilor nu este obligatorie. Dar, discutăm despre reziliență și în contextul sistemelor care reușesc să funcționeze optim, să se dezvolte atunci când traversează schimbări majore interpretate ca fiind pozitive (provocări la locul de muncă, în viața personală, fuziuni profitabile economic pentru companii etc.) (Carpenter, Walker, Anderies & Abel, 2001). Tot mai multe persoane operează cu o definiție a rezilienței, de cele mai multe ori intuitivă, descriind reziliența ca fiind capacitatea de revenire în urma unui șoc (Walker Holling, Carpenter & Kinzig, 2004). Din punct de vedere științific ne interesează cu precădere să înțelegem procesul prin care un sistem se reorganizează în vederea funcționării optime în contextul unor schimbări impuse din exterior sau din interior (Caadpatative ale persoanei reziliente și/sau senzitive, învățându-i astfel pe aceștia să și le recunoască și să le utilizeze cu succes ori de câte ori au nevoie.

Capitolul 2. Cadrul teoretic al temei studiate

2.1. Abordarea integrată a conceptului de reziliență

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “reziliență” își are rădăcina în verbul latin “salio, -ire” cu sensul de “a sări”. Verbului i s-a adăuga prefixul “re-”, tot de origine latină, care semnifică “înapoi”. Conform dicționarului etimologic (Harper, 2010), termenul datează din 1620 și are semnificația de “a sări înapoi”. Deși interesul asupra conceptului de reziliență a luat naștere în raport cu schimbări externe negative, conotația negativă a schimbărilor nu este obligatorie. Dar, discutăm despre reziliență și în contextul sistemelor care reușesc să funcționeze optim, să se dezvolte atunci când traversează schimbări majore interpretate ca fiind pozitive (provocări la locul de muncă, în viața personală, fuziuni profitabile economic pentru companii etc.) (Carpenter, Walker, Anderies & Abel, 2001). Tot mai multe persoane operează cu o definiție a rezilienței, de cele mai multe ori intuitivă, descriind reziliența ca fiind capacitatea de revenire în urma unui șoc (Walker Holling, Carpenter & Kinzig, 2004). Din punct de vedere științific ne interesează cu precădere să înțelegem procesul prin care un sistem se reorganizează în vederea funcționării optime în contextul unor schimbări impuse din exterior sau din interior (Carpenter & Brock, 2008).

Cuvântul reziliență provine din limba latină „resilere” (recul în urma unui șoc fizic violent) și se referă la abilitatea de a face față cu succes celor mai grele adversități (dezastre, experiențe traumatice, căderi, factori de risc) și efectelor negative ale stresului (Wustmann, 2005, p. 15). În fizica materialelor, „reziliență (măsurată în kilogram forță pe cm pătrat) caracterizează rezistența la șoc” (Manciaux, 2001).

Conform cercetărilor făcute de Șerban Ionescu în istoria literaturii universale găseste prima utilizare a conceptului în scrierile filosofului iluminist Francis Bacon, în 1626. În textele citate descoperă în lucrarea medicului Tomes, 1857, o referire asemănătoare definiției din psihopatologia actuală, unde doctorul face referire la capacitatea japonezilor de a face față calamităților naturale provocate de frecventele cutremure.

Termenul de reziliență îl întâlnim în mai multe domenii: în ecologie întâlnim două definiții prima stipulează faptul că reziliența reprezintă „cantitatea de perturbări la care sistemul poate face față păstrându-și procesele și structurile de autoorganizare, a doua face referință la timpul necesar sistemului pentru a-și regăsi starea stabilă, în urma unor perturbări.”

John Bowlby (1992), preia din fizică și folosește pentru prima dată termenul de reziliență definindu-l ca: „resort moral, calitate a unei persoane care nu se lasă descurajată, nu se dă bătută” (apud Manciaux et al., 2001, p. 15). Rutter (2007) spune că nu trebuie uitată contribuția potențialului genetic în corelație cu factorii de mediu, noțiune cunoscută în psihologia dezvoltării umane sub numele de fenotip. Tot Rutter spune că nu trebuie să sărim peste verificările dintre gene și mediu din punct de vedere neuroboilogic. Alți savanți care au încercat să definească reziliența au definit-o ca pe o aptitudine a indivizilor, sau a grupurilor sociale de a depăși problemele și situațiile de risc, atitudine ce evoluează în timp, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a individului. „Reziliența este un concept multidimensional, cu multiple fațete, ce se exprimă diferit în funcție de context, vârstă, sex și cultură…” și sensul cuvântului aplicabil la situații și domenii diferite este acela de „resalt sau redresare” (Ionescu, Șerban, 2008, p. 4).

Boris Cyrulnik spune că „ nu putem vorbi despre reziliență decât dacă a existat un traumatism urmat de reluarea uunui tip de dezvoltare- o sfâșiere refăcută.” Căci nu mai este vorba despre „o dezvoltare normală”, deoarece „traumatismul, odată înscris în memorie, devine parte din istoria subiectului, ca o fantomă care îl însoțește.” O persoană traumatizată va putea reveni la o anumită dezvoltare, însă această dezvoltare va fi deviată din cauza rupturii provocate de traumatism în personalitatea subiectului (Cyrulnik, 2005, p. 15).

Utilizarea conceptului de reziliență în cercetările și lucrările din domeniul sociouman s-a făcut mai ales plecând de la studiile centrate pe copil. Prin anii ’70, numeroase cercetări centrate pe factorii de risc în dezvoltarea copilului evidențiază diferențele de manifestare care se înregistrează: „pe de o parte, simt cei care dezvoltă tulburări comportamentale, și pe de alta, cei care «supraviețuiesc» și chiar se dezvoltă în confruntarea cu circumstanțele dificile de viață” (Wustmann, 2005, p. 15). În aceeași perioadă, numeroasele cercetări axate pe trauma vechilor combatanți de război, precum și a victimelor violurilor, semnalau același lucru : diferența de capacitate de a face față situațiilor de risc major, vital. Cu toate acestea, interesul major al cercetărilor centrate atât pe adulți, cât și pe copii, rămânea pentru aspectele de suferință, de traumă. Boris Cyrulnik consideră traumatismatismul ca fiind un adevărat eveniment și spune că pentru a trăi acel „sentiment de eveniment” este necesară existența unui factor de surpriză și al unei semnificații care să facă acea întâmplare să fie una însemnată.Astfel dacă o secvență sau o părticică din realitate nu este semnificativă, semnificația ei v-a rămâne nulă chiar și sub forma amintirii. De altfel, nu putem vorbi despre traumatism decât în cazul intruziunii sau a rupturii.

Această intruziune este una cataclismică, care copleșește, îl zdruncină pe subiect și îl atrage într-un șir de evenimente potrivnice dorinței lui. După acest moment subiectul simte nevoia să confere un sens acestei intruziuni pentru a se detașa de acea primo stare în care nu ar fi putut lua nici-o decizie. Acest sens este dat prin reprezentarea în imagini și cuvinte ce conferă acel „univers intim”, dând senzația de coerență. Sensul pe care îl oferim evenimentului traumatic este profund influențat de „istoria noastră personală și de ritualuirile ce ne înconjoară.”

Cyrulnik evidențiează faptul că eveniment traumatic ne derutează și pare că ne îndreaptă spre tragedie, însă soluția provine din reprezentarea evenimentului care îl transformă într-un pilon al istoriei vieții noastre care ne modelează direcția spre care ne îndreptăm. Astfel când suferim din cauza traumatismului ne putem da seama că o putem transforma în altceva pentru că soarta acestei suferințe depinde de voința noastră proprie.

Dacă inițial conceptul facea referință la capacitatea de a face față „efectelor patogene ale traumatismelor psihice”, ulterior el a căpătat caracteristici mai ample, desemnând rezistența la o multitudine de situații relativ comune, care pot fi întâlnite în viața curentă. Astfel, conceptul de reziliență se aplică și în legătură cu prezența unui handicap, a unei boli fizice sau mentale cronice, a precarității socioeconomice și a marginalizării sociale, precum și în raport cu îmbătrânirea.

Fiecare cercetător prin studiul realizat, aduce un nou adaos definirii termenului de reziliență, din alt punct de vedere, dar din această definire nu lipsește. Multiplele definiții și abordări ale conceptului de reziliență, absorbirea de către conceptul relativ nou al unor multe alte concepte referitoare la capacitatea de adaptare, i-a adus eticheta de „concept-burete” (Thomas, 2008), alții menționează ambiguitatea definițiilor numind reziliența „scoică vidă”. (Șerban Ionescu, 2010, p. 292).

Pentru o mai bună conceptualizare a termenului, vom analiza maniera în care acesta este definit în științele exacte. O astfel de abordare facilitează înțelegerea mecanismului definit ca reziliență.

Domeniul Ingineriei

Atunci când asupra unui corp elastic se aplică o forță, el își modifică forma în funcție de greutatea cu care interacționează. Odată ce forța încetează să mai acționeze asupra sa, cel mai probabil materialul revine la forma inițială (Bodin & Wiman, 2004). La fel, o persoană este caracterizată ca fiind rezilientă dacă, în condiții de schimbare, dovedește capacitatea de a regăsi rapid echilibrul emoțional.

Domeniul Economiei

În economie starea de echilibru este definită în raport cu sisteme dinamice. Starea de echilibru se redefinește constant, în raport cu schimbările prin care trece sistemul. Astfel, a fost introdusă ideea conform căreia un sistem dispune de varii stări ce pot fi considerate echilibru (Jassen, Anderies & Walker, 2001; Brock, Carpenter & Scheffer, 2008). O astfel de idee se bazează pe principiul conform căruia un sistem se află în continuă schimbare, motiv pentru care ar fi un impediment să se reîntoarcă mereu la acceași stare de echilibru. Această perspectivă asupra nivelului de echilibru poate fi raportată la dezvoltarea unei persoane. Schimbările prin care trece de-a lungul existenței presupun modificări esențiale, astfel încât putem spune despre o persoană că se află în cotinuă dezvoltare, pentru fiecare moment, nivelul de echilibru fiind definit în mod distinct.

2.2. Abordarea psihologică asupra conceptului de reziliență

Deși folosit în domenii variate, se pare că definiția unanim care a fost acceptată, care transcede cu ușurință ariile de răspândire ale termenului, asociază reziliența cu abilitatea unui sistem de a absorbi schimbarea și de a se reorganiza (aflându-se în plină schimbare), astfel încât să păstreze aceeași abilitate de funcționare, aceeași structură, identitate și raportare la mediul extern sistemului (Walker, 2004). Privind astfel, este ușor de înțeles de ce în literatură, imediat după 2004, cele două concepte – reziliență și robustețe – au avut parte de o alăturare constantă, termenii ajungând a fi folosiți aproape interșanjabil. Dar, la o analiză mai atentă a conceptului de reziliență, observăm că acesta nu presupune doar capacitatea sistemului de a-și păstra neschimbate anumite funcții sau structuri, reziliența nu presupune a rămâne “neatins” de schimbare, ci, mai degrabă, păstrarea integrității în timp ce schimbarea este percepută împreună cu oportunitățile sale pentru îmbunătățire. Astfel, am asociat reziliența, mai degrabă, cu capacitatea sistemului de a se adapta pozitiv (Smit & Wandel, 2006), o adaptare care să-i permită, în continure, dezvoltarea. Interesul major pentru cercetare s-a conturat în relație cu modul în care factorii de risc sunt interpretați și mai puțin în relație cu tipul de factori de risc cu care se confruntǎ tânărul, aceștia variind în funcție de mediul socio-cultural, de mediul economic sau în funcție de experiențele de viațǎ. Schema mentalǎ a situației problematice, modul în care își explicǎ situația în care se gǎsește, cognițiile, emoțiile, așteptǎrile sale sunt cele care ne intereseazǎ în vederea explicǎrii modului în care reziliența este folositǎ pentru dobândirea echilibrului. Unul dintre factorii identificați ca jucând un rol central în viața persoanelor reziliente este optimismul (Ong, Bergeman, Bisconti, & Wallace, 2006). În fața situațiilor stresante, emoțiile pozitive se amestecă cu cele negative. Emoțiile pozitive sunt cele care reduc nivelul de arousal produs de emoțiile negative și sporesc flexibilizarea gândirii, precum și capacitatea de rezolvare de probleme (Folkman & Moskowitz, 2000; Fredrickson, 2001; Tugade & Fredrickson, 2004). Nivelul de arousal în situații stresante este determinat și de calitatea relațiilor în care este angajatǎ persoana.

Capitolul 3. Abordarea psihologică asupra conceptului de senzitivitate

Dacă reziliența definește capacitatea sistemului de a reveni la echilibrul anterior unui anumit eveniment perturbator prin mijloace proprii de autoreglare, senzitivitatea presupune capacitatea sistemului de a-și însuși o nouă stare, de a-și recalibra parametrii calitativi sau cantitativi ai elementelor componente și implicit funcționalitatea în condiții noi. Atât reziliența, cât și senzitivitatea sunt dependente, mai mult sau mai puțin de vulnerabilitatea sistemelor în cauză, deși relația de sens invers este la fel de viabilă: cu cât un sistem este mai capabil de a-și însuși o anumită experiență și de a se adapta unei noi stări de echilibru, cu atât vulnerabilitatea sistemului în cauză este mai scăzută. Totuși senzitivitatea poate fi percepută și înțeleasă ca având un caracter dual. Evident, societățile dezvoltate, care dispun de resurse de a se organiza și de a se adapta pentru a face față unor noi condiții impuse de manifestarea anumitor dezastre naturale se pot caracteriza printr-o senzitivitate ridicată. În egală măsură însă, și grupurile sociale sau indivizii care trăiesc în condiții mizere pot avea o senzitivitate ridicată, plecând de la o motivație de ordin psihologic: mai rău nu se poate. În plus, orice societate, indiferent de nivelul de dezvoltare, se caracterizează printr-un spirit conservator uneori foarte activ. Pus în fața marilor dezastre, omul încearcă în primă etapă să își creeze echilibrul pierdut (reziliență) și abia ulterior încearcă să-și creeze și să se adapteze unor noi condiții.

Senzitivitatea este gradul în care transformări ale parametrilor externi induc schimbări în atributele interne ale unui sistem, fiind expresia rezistenței pe care acesta o opune la schimbare.

Conceptul de senzitivitate a fost introdus în domeniul psihologiei de către Ananiev, la începutul secolului XX, fiind definit ca proprietatea personalității umane, exprimată în nivelul general al sensibilității, în viteza, ritmul și forța reacțiilor senzorio-motorii, în selectivitatea lor, în adâncimea și complexitatea câmpului sensibil, în relația dintre informația senzorială și afectivitate (sensibilitate emoțională). Sensibilitatea devine, astfel, nu doar o dimensiune a personalității, ci și un important factor de psihologie diferențială. (Zlate, 2006, p.159).

Senzitivitatea este alături de deschidere și de claritate (conștientizare) în tehnica meditației, unul din cei trei stâlpi ai unei vieți echilibrate. Ea este calitatea unui om de a se simți viu, de a trăi din plin experiența vieții, de a fi exuberant, făcându-l pe acesta să aibă acel sentiment de bunăstare, împlinire și de bucurie interioară, pe de-o parte, iar pe de altă parte făcându-l să simtă suferința și nefericirea. Din acest motiv tindem să ne înfrânăm această calitate creându-ne un fel de barieră de protecție.

Calitatea de a fi senzitiv ține de gradul în care răspundem ( se referă la reacția noastră atât fizică cât și psihică și spirituală la ceea ce observăm) și gradul de atenție acordat față de ceilalți. Reprezentativă este învățătura lui Buddha care spune că „ pe măsură ce te deschizi către propria ta experiență începi să simți fericirea dar și nefericirea celorlalți.”, astfel că de cele mai multe ori ne dorim să alungăm suferințele altora la fel de mult precum vrem să o alungăm pe a noastră.

Sentimentele negative și suferința pot face un om să nu acționeze, el simțindu-se incapabil să facă o acțiune constructivă. Soluția este dezvoltarea senzitivității, căci ea conduce spre acțiune. Dezvoltarea unui grad mai mare de răspundere către situații se produce doar când suntem deschiși și conștientizăm natura situațiilor. Dacă conștientizăm tonalitățile emoționale a contextelor, dacă cunoaștem relațiile și legăturile ce există în acea situație, atât cele legate de propria persoană, cât și cele legate de ceilalți, atunci putem răspunde adecvat.

Este foarte important să cunoaștem felul în care emoțiile funcționează, felul în care ele crează lumea în care trăim și relația ce există între sentimentele proprii și felul în care percepem lumea. Să încercăm să ne dăm seama de felul în care emoțiile noastre se proiectează, se expulzează în afară pe situație sau pe o anumită persoană. Astfel că ajută mai mult dacă ne concentrăm pe ceea ce se află înăuntrul nostru, decât în afara noastră.

Nu este nevoie să ne controlăm emoțiile, ci mai degrabă este nevoie să recunoaștem o putere în noi care este conectată cu emoțiile noastre și care provine din credința că nu mai suntem complet controlați de acestea. Este vorba de o putere a încrederii în sine și în ceea ce suntem. Urmând această cale ajungem să „devenim prieteni cu emoțiile noastre negative”, căci ajungem să le vedem ca fiind o lecție, o învățătură decât o problemă. Înțelegerea mai profundă a acestor idei ar fi că emoțiile negative nu reprezintă un pericol și că astfel ar trebui să învățăm să le manipulăm, ci că ele fac parte din energia fundamentală a ființei noastre, o energie mai distorsionată și mai dezechilibrată, dar totuși a noastră.

Există un tip de senzitivitate ce se numește senzitivitate echilibrată, datorită acestui tip de senzitivitate relațiile dintre oameni sunt benefice iar viețile acestora sunt mai împlinite. Acest tip de senzitivitate se dezvoltă atunci când este sprijinită de alți doi factori importanți și anume: empatia și întelegerea, aceștia ajutându-ne să reacționăm într-o manieră adecvată.

Hipersenzitivitatea este un caz în care a fi senzitiv reprezintă un defect foarte mare. În general oamenii ce sunt nesiguri pe ei devin atât de senzitivi încât sentimentele lor sunt rănite la cea mai mică remarcă. Există de altfel și extrema opusă a hipersenzitivității, numită insenzitivitate. Persoanele ce sunt egocentrice tind să fie insenzitive la efectele pe care vorbele lor le au asupra altora. Totuși gradul și calitatea senzitivității noastre nu poate rămâne constantă de-a lungul vieții, prin educație și perfecționare o putem schimba dacă ne dorim.

Senzitivitatea are forme atât fizice cât și mentale. Senzitivitatea fizică se referă la aparatul senzorial al corpului, sau la sistemul imunitar. De exemplu, un chirurg are degete senzitive și o persoană alergică este senzitivă la praf.

Sensibilitatea este „proprietatea organismului de a recepționa factorii indiferenți, de a stabili un raport cu sens între ei și cei necondiționați”(Zlate, 2006, p.158).

Psihologia contemporană oferă mai degrabă definiții de lucru, operaționale ale senzației, uneori într-o formă extrem de generală. Astfel, pornindu-se de la considerarea stimulului ca o „sursă fizică de energie care activează organul de simț”, se arată că termenul ..senzație” „este utilizat pentru a descrie procesele prin care organismul răspunde la stimuli” (Feldman, 1990, pp. 89-90); sau: „Senzația constă în stimularea receptorilor senzoriali si în transmiterea informațiilor senzoriale la sistemul nervos central” (Rathus, 1996, p. 124). Relativ asemănător este definită senzația și din perspectivă psihocognitivistă : „eveniment psihic elementar rezultând din tratarea informațiilor în sistemul nervos central în urma stimulării unui organ de simț”. Asemenea definiții sunt însă mult prea generale și nespecifice. Ele conduc la confundarea senzației cu alte procese prin care organismul răspunde la acțiunea stimulului.

Senzațiile „se nasc, cresc sau scad conjunctural, o dată cu funcționarea conștiinței” (Salzi,1934, p. 79). La rândul ei, imaginea îndeplinește funcții de avangardă în producerea senzațiilor, servind la „direcționarea atenției” și fiind, de aceea „primul factor de ordine al senzațiilor” (ibidem, p. 121).

Senzitivitatea reprezintă capacitatea unui sistem de a-și modifica atributele și de a se adapta unei noi stări de echilibru, diferită de cea anterioară. Etimologic, cuvântul derivă din participiul trecut al verbului sentio, – ire, sensi, sensum, însemnând a simți, a gândi, a judeca, a înțelege, precum și sufixul – ivus (-itivus), tot de origine latină, cu referire la îndeplinirea sau încercarea de îndeplinire a unei anumite acțiuni. Pe parcursul timpului, cuvântul a evoluat atât morfologic, cât și semantic.

O senzitivitate ridicată, dublată de lipsa unei capacități flexibile de adaptare, are până la urmă drept consecință părăsirea stării de echilibru și reorganizarea la nivel intern, în acord cu noile condiții de mediu. Cu cât un sistem prezintă o inerție mai mare în reacție, acumulând tensiuni, cu atât eliberarea, de multe ori în cascadă a acestor blocaje, conduce la o dinamică neliniară, percepută ca haotică și cu un mare potențial de risc pentru ceea ce îl înconjoară.

3.1. Personalitatea și Stilul Emoțional

În ultima vreme, psihologia a produs cu entuziasm scheme de clasificare, afirmând că există patru tipuri de temperament, cinci componente ale personalității sau nenumărate tipuri caracteriale. Deși sunt interesante, aceste scheme nu sunt validate științific, deoarece nu sunt bazate pe nici o analiză riguroasă asupra mecanismelor cerebrale care se află în spatele lor. Tot ceea ce are de-a face cu comportamentul uman, cu sentimentele și cu diferite moduri de a gândi vine din creier, astfel încât orice schemă de clasificare validă trebuie să aibă la bază creierul. Până la apariția neuroștiințelor, natura personalității era una controversată plină de teorii mistice legate de energia psihică și acompaniată de un instrumentar de cercetare foarte limitat. Chiar și în ziua de astăzi, deși cunoaștem baza fizică a personalității noastre, creierul, multe companii și chiar centre de învățământ folosesc un instrumentar vechi pentru a sonda potențialul uman. De asemenea rămân adepții prezumției cum că ne naștem cu o anumită personalitate și că rămânem cu aceasta toată viața și că acest lucru este definitoriu pentru tot ceea ce suntem, facem și simțim.

Totuși este necesar să reamintim de revoluția ce s-a produs în cadrul geneticii și care răsturna idea cum că geneticul este ireversibil și de neschimbat. Cunoaștem aceea dezbatere între ereditate și mediu. Plecând de la aceasta Richard Davidson, doctor în neuroștiințe, analizează descoperirile oamenilor de științe care spun că: „ o însușire considerată a fi genetică poate fi exprimată sau nu, totul depinzând de mediul în care copilul se dezvoltă și că gena ce este responsabilă pentru acea genă poate fi activată sau nu, în funcție de experiențele pe care le avem.”(R. J. Davidson, S. Begley, Creierul și inteligența emoțională, 2013, Editura Litera, București, p.14). Astfel trăsăturile ce țin de partea genetică pot fi modificate considerabil de felul în care părinții, profesorii și tutorii se comport cu copilul sau de către experiențele de viață pe care acesta le va avea.

Astfel chiar și cele mai fundamentale trăsături ale personalității noastre sunt rezultatul unor combinații a mai multor circuite cerebrale ce sunt legate de emoție. După ce au fost studiate anumite căi neurale care stau la baza trăsăturilor de personalitate, oamenii de știință au identificat șase dimensiuni pe care Davidson le-a numit Stiluri Emoționale. El le descrie ca fiind fiecare dintre dimensiuni asemenea unei scale, astfel încât unii indivizi se situează la extremele scalei, pe când alții, la mijloc. Combinația dintre felurile în care te situezi pe fiecare dimensiune reprezintă o matrice a Stilului Emoțional propriu.

Stilul Emoțional este un mod consecvent de a răspunde experiențelor din viața noastră. El este guvernat de rețele cerebrale specifice, identificabile și poate fi măsurat utilizând metode de laborator obiective. Stilul Emoțional influențează probabilitatea de a simți anumite stări emoționale de moment, de a avea anumite trăsături și dispoziții emoționale. Deoarece Stilurile Emoționale sunt mai apropiate de ceea ce stă la baza sistemelor cerebrale decât de stările sau trăsăturile emoționale, ele pot fi considerate atomii vieții noastre emoționale sau cărămizile fundamentale din care aceasta este construită.

Să luăm, de exemplu, mult studiata trăsătură de personalitate a agreabilității. Persoanele care sunt extrem de agreabile, conform evaluărilor psihologice standard (dar și ale lor personale sau ale persoanelor care le cunosc bine), sunt empatice, grijulii, prietenoase, generoase și săritoare. Însă fiecare dintre aceste trăsături emoționale este produsul unor aspecte diferite ale Stilului Emoțional. Spre deosebire de personalitate, Stilul Emoțional poate fi consecința unei semnături caracteristice, specifice a creierului. Astfel, pentru a înțelege baza cerebrală a trăsăturii de personalitate de a fi agreabil este necesar să sondăm mai adânc în Stilul Emoțional care o conține.

Stilul Emoțional cuprinde șase dimensiuni. Nefiind nici aspecte convenționale ale personalității și nici simple trăsături emoționale sau dispoziții și, cu atât mai puțin, criterii ele diagnosticare pentru boli mentale, aceste șase dimensiuni reflectă descoperirile cercetării neuroștiinței moderne:

• Reziliență: cât de încet sau de repede îți revii în urma unor adversități.

• Perspectivă: cât de mult ești capabil să susții emoții pozitive.

• Intuiție Socială: cât de dotat ești să preiei semnale sociale de la persoane din jurul tău.

• Conștiință de Sine: cât de bine percepi senzații corporale care reflectă emoții.

• Sensibilitate la Context: cât de bun ești în a-ți regla răspunsurile emoționale în funcție de contextul în care te afli.

• Atenție: cât de ascuțită și de clară îți este concentrarea.

Astfel că putem privi personalitatea ca fiind un aluat ce conține în cantități diferite ingredientele, adică dimensiunile, ce o compun. Partea inovatoare este că putem sa alegem locul în care să ne situăm în cadrul acestor dimensiuni.

Davidson mai spune că nu există un Stil Emoțional ideal, însă într-adevăr există unele Stiluri Emoționale ce îngreunează ideea societății despre om, cum că acesta trebuie să fie un membru productiv al societății, să creeze relații pline de semnificație cu semenii săi și să ajungă la o stare de împlinire și împăcare cu sine.

Acest tip de înțelegere arată unde se poate situa acea „scânteie” a schimbării și a adaptării și de asemenea acest tip de gândire ar explica de ce nu este productiv să catalogăm indivizii ca având un tip de personalitate sau să le decidem cursul vieții pe baza acestor prezumții.

3.2. Creierul rezilient

La un capăt al dimensiunii rezilienței se află oameni care sunt atât de doborâți de adversitate încât îți revin foarte încet sau deloc, în timp ce la cealaltă extremă se află persoane care fie nu bagă în seamă obstacolele și-și continuă curusl vieții, fie contra atacă revenindu-și prin urmare, repede, în urma adversității. Reziliența este marcată de o mai mare activare a părții stângi în comparație cu partea dreaptă a cortexului prefrontal, în timp ce o lipsă de reziliență provinte de la o activare mai mare a zonei drepte prefrontale. Nivelul de activare în zona prefrontală stângă a unei persoane reziliente poate fi și de 30 de ori mai mare decât a unei persoane care nu este rezilientă.

S-a descoperit că persoanele cu o activare mai mare a părții stângi a cortexului prefrontal, în curusul perioadei de bază își reveneau mult mai repede chiar și după cele mai puternice sentimente de dezgust, oroare, furie și frică, evocate de imagini. După această descoperire s-a tras concluzia că zona prefrontală stângă trimite semnale inhibitorii către amigdala cerebrală, instruind-o să se potolească. Această concluzie era în acord cu cercetările efectuate de alte laboratoare, care au descoperit că persoanele cu un nivel mai scăzut de activare în anumite zone ale cortexului prefrontal prezintă o activitate cu o durată mai mare a amigdalei, după ce aceasta este activată. Cercetarea noastră a descoperit, în esență, cealaltă față a acestui lucru: activitatea din cortexul prefrontal scurteaza perioada activării amigdalei permițând creierului să îți revină după o experiență tulburătoare.

Rezumând cele două experiențe, oamenii care sunt înceți în recuperare, întâmpinând dificultăți în a-și reveni în urma adversității, prezintă mai puține semnale care merg dinspre cortexul prefrontal spre amigdala cerebrală. Acest lucru poate apărea în urma unei activități scăzute în cortexul prefrontal însuși, sau în urma unui număr insuficient de conexiuni dintre zona prefrontală stângă și amigdala cerebrală. Cei care sunt rapizi în recuperare în urma adversității, fiind deci rezilienți, prezintă o activare puternică la nivelul cortexului prefrontal stâng ca răspuns la obstacole și au conexiuni puternice între cortexul prefrontal și amigdala cerebrală. Calmând amigdala, cortexul prefrontal este capabil să liniștească semnale asociate cu emoții negative, permițând creierului să planifice și să acționeze efiecient, fără să fie distras de emoția negativă, aceasta fiind o bună definiție de lucru a rezilienței.

3.3. Creierul senzitiv

Deși este bine cunoscut pentru rolul său în formarea amintirilor de lungă durată, hipocampusul acordează totodată, comportamentul la contexte particulare. Capacitatea de a distinge o emoție vine de la hipocampus. Acesta pare să acționeze ca un țarc pentru amintirile de scurtă durată pregătindu-le pe unele dintre ele să fie transferate la stocare pe termen lung, însă într-un studiu recent pe maimuțe s-a descoperit că hipocampusul anterior, porțiunea cea mai apropiată de amigdală, este implicată și în reglarea inhibiției comportamentală ca răspuns la diferite contexte.

Această descoperire, vine în concordanță cu descoperirea că persoanele care suferă de sindromul de stres posttraumatic (SSPT) prezintă, în multe cazuri, o funcționare anormală a hipocampusului. Se știe despre SSPT că este o afecțiune incapacitantă, în care experiențe normale declanșează amintiri dureroase ale unor traume trecute.

Numeroase studii au arătat că SSPT este asociat cu o scădere în volum a hipocampusului.

Hipocampusul comunică în mod regulat, atât cu zone ale funcțiilor superioare ale creierului din cortexul prefrontal, cât și cu locuri de stocare ale memoriei de lungă durată din alte părți ale creierului. Existența unor conexiuni mai puternice dintre hipocampus înspre aceste regiuni crește senzitivitatea, în timp ce conexiuni mai slabe scad senzitivitatea.

3.3. Reziliența și senzitivitatea în raport cu concepte înrudite

Literatura este ambiguǎ în ceea ce privește diferențierea conceptului de reziliențǎ și senzitivitate fațǎ de adaptabilitate, devianțǎ pozitivǎ, inteligențǎ emoționalǎ sau strategii de coping. Pentru o mai bunǎ încadrare a termenului în literatura de specialitate, l-am discutat în comparație cu conceptele relaționate.

Adaptabilitate. Schmidt și colaboratorii (2000) au propus clasificarea adaptabilității unei persoane în funcție de răspunsul pe care aceasta îl are în fața schimbării: adaptare pasivă, reactivă sau anticipatorie (Smit, Burton, Klein, & Wandel, 2000). Dezvoltarea abilităților de adaptare pozitivă de-a lungul vieții presupune dezvoltarea rezilienței (Martin-Breen & Anderies, 2011).

Devianță pozitivă. Devianța pozitivǎ pune în prim plan faptul cǎ în orice grup de persoane există anumiți indivizi care “funcționeazǎ” în societate mai bine decât semenii lor (devianți pozitiv). Dacǎ strategiile folosite de aceste persoane ar putea fi izolate, în sensul de a verifica exact care strategie este de folos în anume situație, alți indivizi ar putea beneficia de training specializat pentru a depǎși cu succes situațiile adversive. Diferențierea fațǎ de reziliențǎ pare nesemnificativǎ în aceste condiții. Cu toate acestea, devianța pozitivǎ își clǎdește concluziile pornind de la o abordare normativǎ (Spreitzer & Sonenshein, 2004). Privind situația din perspectiva teoriilor asupra rezilienței, observǎm cǎ raportarea de face la nivel individual.

Inteligență emoțională. Reziliența reprezintǎ o meta-competențǎ care pune în valoare oportunitățile din mediu și factorii individuali în fața unei situații percepute ca fiind problematicǎ, în vederea restabilirii echilibrului (Tusaie & Dyer, 2004). Pentru a face uz de factori individuali și sociali optimi în raport cu problema întâlnitǎ, trebuie mai întâi ca persoana sǎ poatǎ raționa cu privire la complexitatea problemei, cu privire la emoțiile pe care le resimte. Prin urmare, în lipsa unui nivel acceptabil de inteligențǎ emoționalǎ nu putem discuta despre reziliențǎ.

Strategii de coping. Coping-ul este o funcție pe care o dobândește o structură cognitivă atunci când are rolul de a modela o stare afectivă (Cramer, 1998, apud. David, 2006). Utilizarea în mod constant a unei strategii de coping adaptative pe termen lung reprezintă un predictor pentru manifestarea procesului de reziliență (Martin-Breen & Anderies, 2011).

Vulnerabilitatea provine etimologic din verbul latin vulnerare, “a răni” sau a fi susceptibil în cazul unui atac, și reprezintă măsura în care un sistem (natural sau antropic), expus unui anumit tip de hazard, poate fi afectat (Corell, Cramer, Schellnhuber, Workshop: Potsdam Sustaiunability Days, 30.09.2001). Vulnerabilitatea umană trebuie căutată într-o multitudine de factori aflați în interacțiune: geografici, demografici, instituționali, organizaționali, politici, conjuncturali, tehnici, socio-economici, culturali sau psihologici (Blaikie și colab.). Condițiile sociale joacă un rol important în stabilirea gradului de vulnerabilitate, dar trebuie luate în considerare și alte variabile cum ar fi: ocupația, casta, etnia, vârsta, sexul, handicapul și statutul de sănătate, și statutul imigrațional (legal sau ilegal), natura și extinderea rețelelor sociale.

Capitolul 4. Istoricul rezilienței și al traumei

Deoarece nu există o definiție general universală acceptată s-a căzut de acord în privința a două aspecte. Primul aspect esste acela că reziliența caracterizează o persoană care a trăit sau trăiește un eveniment traumatizant sau prezintă o adversitate cronică și care dă dovadă de o bună adaptabilitate; al doilea aspect definește reziliența ca fiind rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie, și mediul înconjurător (Șerban Ionescu, 2013) .

Sub aspect general, capacitatea complexă care asigură supraviețuirea și dezvoltarea ființei umane este o trăsătură generică. În antropologie se vorbește despre marele Supraviețuitor, strămoșul comun al omenirii. Evoluția speciilor se bazează tocmai pe indivizii rezilienți ai speciilor, cei care au un potențial mai bogat de adaptare. Așadar reziliența nu este doar un apanaj al speciei umane, ci al vieții, așa cum ne demonstrează numeroase cercetări ale rezilienței din perspectiva biologiei (Muntean; Munteanu, 2011) .

Primele proiecte importante au fost realizate asupra unor copii aflați în situația când condițiile de mediu interferează cu procesul de dezvoltare, sau chiar îl amenință. Aceste condiții se referă la sărăcie, absența unui domiciliu fix, maltratare infantilă, violențe, considerate de multe ori adversități psihosociale cronice. Trei studii au stat la baza rezilienței și anume lucrările lui Emmy Werner și Ruth Smith ce au urmărit 608 copii, născuți în perioada 1955, din insula Kauai aflată în arhipeleagul Hawaii. Acest studiu are ca rezultat că 30% din copii au fost supuși la mai mulți factori de risc social, familial, economic și problemelor psihice ale părinților.

Cercetările lui Ruth Michael s-au desfășurat asupra unor categorii diferite de persoane și anume în 1966 a făcut un studiu asupra copiilor ai căror părinți aveau tulburări psihice, apoi un alt studiu desfăsurat în doi ani 1972, 1979 asupra copiilor care au fost despărțiți de mamă, iar în 1979 mai face un studiu asupra copiilor din insula Wight în Anglia cât și din cartierele defavorizate ale Londrei. Rezultatul ceercetării lui Ruth a fost acela că în zonele suprapopulate factorii de risc acționând izolați nu antrenau o creștere a prevalenței tulburărilor psihiatrice, din contră, frecvența acestor tulburări creștea considerabil în prezența acțiunii concomitente a doi sau trei factori de risc.

În perioada anilor 1970 apar o serie de lucrări referitoare la competență, adică utilizarea de către copil a resurselor personale și contextuale în vederea realizării sarcinilor de dezvoltare vârstei acestuia. Astfel apar numeroase studii mai ales asupra copiilor considerați în situație de risc și anume malformații cardiace, congenitale, incapacitatea de mișcare fizică, dar mai ales, copiilor ale căror mame erau diagnosticate cu schizofrenie. Studiile au demonstrat că în ciuda acestor factori de risc, majoritatea copiilor se adaptează fără probleme.

Pornind de la aceste studii înțelegem că primele eșantioane care au bus bazele studiilor și cercetării rezilienței au avut la bază studii asupra copiilor. Bruce Perry, face o afirmație notabilă : „Copiii nu sunt rezilienți! Copiii sunt maleabili” (Perry et al., 1995, pag. 285).

De altfel Boris Cyrulnik afirmă că „suntem modelați de realitatea care ne înconjoară, dar nu ne dăm seama”, așadar felul în care realitatea se imprimă asupra noastră se vede în memoria noastră, căci fără să ne dăm seama și fără să avem sentimentul că trăim un eveniment, învățăm prin propriile forțe (Cyrulnik, 2005, p. 22).

Dacă la începuturile utilizării conceptului de reziliență aplicarea lui se limita la individ, ulterior s-a extins la familie (reziliență familiei), la comunitate (reziliență comunității și reziliență etnică) și chiar la nivelul unei întregi societăți, mai ales prin apariția sintagmei „reziliență culturală” (Ionescu, 2013).

Prima lucrare asupra rezilienței la adulți a apărut foarte târziu, mai exact în anul 2010, lucrarea având la bază interesul clinicienilor asupra tulburării de stres posttraumatic (TSPT).

Antonovsky (1984) sugerează că „reziliență ar putea reprezenta antidotul paradigmelor prea mult orientate spre studierea cauzelor bolilor și a patologiei, deoarece aici se încearcă înțelegerea modurilor în care indivizii pot să-și mențină bunăstarea și sănătatea în ciuda prezenței adversității” (apud Trudei, Puentes-Neuman și Ntebutse, 2002, p. 160).

Studiindu-se reziliența adulților, s-a observat că, dacă în anumite cazuri exista o revenire la starea inițială, după trăirea unor evenimente cu caracter traumatic, în alte cazuri persoanele pot beneficia de pe urma acestor evenimente, profitând și dezvoltându-se din punct de vedere psihic.

Deși cercetătorii au menționat de mult timp că un traumatism psihic ar putea avea consecințe pozitive ( Ionescu 2013) , numai în cursul ultimilor zece sau douăzeci de ani această posibilitate a fost luată în serios. Schimbările constatate sunt numeroase: faptul de a aprecia mai mult viața, de a avea relații mai apropiate cu ceilalți, o înflorire a spiritualității, o schimbare a priorităților și o mai mare forță personală (Tedeschi și Calhoun, 1995 și 1996; Stanton, Bower și Low, 2006). În prezent, publicațiile specializate în acest domeniu utilizează două expresii: dezvoltare posttraumatică (Tedeschi și Calhoun, 2004), formulare mai adecvată pentru traumele majore (precum dezastrele naturale sau un diagnostic de cancer) și dezvoltare asociată stresului (Park, Cohen și Murch, 1996), care se referă mai degrabă la evenimentele vieții obișnuite (de exemplu, o ruptură amoroasă).

Înainte să fie studiat și explicat acest proces de revenire după o traumă sau un eveniment neplăcut oamenii trebuiau să învețe pe pielea lor cum să reacționeze și să își revină după aceste șocuri (Siebert, 2009). Froma Walsh (2002), vorbind despre psihoterapii de susținere a familiei, subliniază faptul că ținta finală a acestor intervenții este sporirea rezilienței familiei, a capacității ei de a face față adversităților. „Clinicienii trebuie să conștientizeze potențialul de schimbare pozitivă pe care îl deține clientul care s-a confruntat cu trauma și adversitatea” (Joseph, Linley, 2006, p. 1048). În ceea ce privește serviciile de îngrijire oferite victimelor evenimentelor traumatice, „dacă scopul clinic al terapiei traumei este de a facilita dezvoltarea posttraumă a victimei, mai degrabă decât a reduce simptomele,.. .intervențiile farmacologice ar trebui utilizate mai puțin…, iar centrarea intervenției ar trebui să fie pe asistarea pacientului pentru a-și dezvolta o reconfigurare metacognitivă a schemei necesare pentru a transforma anxietatea în sens” (apud Muntean, Munteanu, 2011, pag. 241).

Cea mai nouă dezvoltare a conceptului este aceea de „reziliență asistată” (Ionescu, 2008; Ionescu, 2010), cu referire la posibilitățile de a crea oportunități pentru dezvoltarea capacității persoanelor, familiilor, comunităților și societăților expuse unor situații adverse sau de risc, de a le depăși.

Reziliența în social

Reziliența este vitală astăzi atât în viața privată cât și în orice sector social. Ca să fi un bun rezilient trebuie sa ai capacitatea de a face față cu brio schimbărilor continue din viața ta, atât cele din plan profesional cât și din plan familial, să îți revii rapid după eșecuri, să depășești orice obstacol, să găsesti mereu noi drumuri pe care să le urmezi atunci când altele ți se închid, dar cel mai important este să îți păstrezi optimismul, sănătatea și să nu acționezi distructiv. O persoană rezilientă la un anumit tip de stres nu va fi neapărat rezilientă și la altul se poate să nu se manifeste rezilient la o acumulare de factori stresori. De fiecare dată când dificultățile sunt învinse, reziliența sporește, tot așa cum un eșec atrage după sine o scădere a rezilienței manifestată prin alte posibile eșecuri. Așadar, reziliența sporește în confruntarea cu dificultățile depășite și scade în confruntarea cu eșecurile.

Este foarte important de știut că reziliența și a fi rezilient nu se rezumă doar la capacitatea persoanelor bolnave, care au suferit un șoc sau o depresie, să își revină, ci după cum spune Dl. Prof. Dr. AL. Siebert în cartea Avantajul Rezilienței, reziliența se adresează tuturor persoanelor: „Avantajul rezilienței le arată unor oameni sănătoși cum să facă față din ce în ce mai bine schimbărilor tumultuoase, presiunilor și eșecurilor perturbatoare din cursul vieții lor.”.

În fața situațiilor neprevăzute, sau situațiilor limită fiecare persoană acționează diferit. Unii acționează agresiv, violent, alții ignoră situația respectivă, iar alții transformă un moment limită în ceva amuzant sau ușor pentru a-l depăși. În societatea actuală, după cum remarcă și consultantul în afaceri Gary Hamel „Lumea se schimbă mai repede decât își dezvoltă organizațiile reziliența necesară.”

Conform studiului social al lui Siebert există două grupuri de oameni, și anume cei care se consideră victime, care îi acuză pe alții că le-au ruinat viața, aceștia ajungând să fie nefericiți, în mediul de muncă aceste persoane ajung să tragă în jos compania, demotivându-i și pe alții, ca în final să fie concediați, sau să se îmbolnăvească. A doua grupă de oameni este reprezentată de cei care își înving suferința și se reorientează devenind mai puternici, mai buni.

Situația actuală socială foloseste teama ca modalitate de manipulare, mai ales între companii. Mulți angajați se tem să recunoască că sunt extenuați de nivelul de muncă pe care îl au, de frica urmărilor pe care le poate avea înfuntarea șefilor și recunoașterea acestor probleme.

Unul dintre Cele mai mari șocuri pe care l-a avut un adult în carieră este întâlnit atunci când omul deși lucrează la capacități maxime, este încurajat și apreciat de șefi, este concediat de la locul de muncă. Aceștia datorită dezamăgirii pe care o simt, își pierd încrederea în sine, ajungând să accepte locuri de muncă inferioare nivelului la care se află, neputând să treacă peste această depresie. De regulă, persoanele care trec prin astfel de evenimente ajung conduși de emoțiile negative care încep să îi distrugă întâi mental, apoi fizic, ajungând în ultimul stadiu dependenți de medicamente, calmante, somnifere. Un studiu făcut în SUA a demonstrat că numărul celor ce folosesc calmante și somnifere depășește numărul consumatorilor de droguri ușoare și de mare risc, fapt ce demonstrează nivelul scăzut de reziliență și importanța educării și informării oamenilor în acest sens.

Oamenii cu o bună reziliență acceptă evenimentele și sentimentele negative în viața lor, dar nu le lasă să le acapareze viața, putem spune că ei se conduc după lozinca lui Wilhem Nietzeche: „ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic”. O persoană nu poate învăța ce înseamnă reziliența și cum aceasta se implementează în viața lui, reziliența unei persoane derivă din determinarea acesteia și din intenția de ta de a-ți depăși problemele, dezvoltând modele și inițiative proprii.

Foarte puține persoane se nasc cu o capacitate dezvoltată de reziliență, restul persoanelor dezvoltă această aptitudine pe parcursul vieții, începând chiar din stadiul copilăriei, iar un principiu important al rezilienței este acela că trebuie să învățăm și să ne dezvoltăm pe parcursul vieții, indiferent de vârstă.

Dezvoltarea abilităților și punctelor forte specifice rezilienței se bazează pe o ierarhie de cinci nivele, dar și îndepărtarea factorilor stresanți, credinței că factori externi ne controlează viața, sau educației pe care am primit-o.

Primul nivel îți arată cum să creezi și să urmezi un plan personal pentru a-ți optimiza sănătatea și energia folosind acțiuni simple, practice.

Al doilea nivel te pregătește să te concentrezi spre exterior pentru a răspunde provocărilor puse de rezolvarea problemelor. Cercetarea psihologică arată că răspunsul concentrat pe rezolvarea problemelor atunci când apar dificultăți neașteptate conduce la dezvoltarea rezilienței, în timp ce reacțiile emoționale puternice care te fac să te simți o victimă, conduc la neputință.

Al treilea nivel se concentrează spre interior, pe trei concepte despre sine care determină reziliență – o puternică stimă de sine, încredere în sine și o imagine pozitivă despre sine bazată pe valori morale. Dacă aceste concepte despre sine sunt slabe și reziliență ta va fi slabă. Dacă aceste trei concepte de bază sunt puternice și sănătoase, vei putea accesa și dezvolta multe abilități specifice rezilienței.

Al patrulea nivel te ajută să-ți dezvolți abilități și puncte forte pe care le au oamenii deosebit de rezilienți, cum ar fi puterea speranței, a încrederii în forțele proprii, stabilitate emotională și mentală, capacitatea de a acționa liber și de a lua decizii corecte, cât și unicitatea și flexibilitatea personalității.

Al cincilea nivel este cel mai înalt nivel de reziliență. Oamenii care ating acest nivel au un avantaj major într-o lume în continuă schimbare. Ei nu luptă împotriva schimbărilor dramatice deoarece știu să accepte rapid noile realități. Ei știu că există o cauză pentru tot ce se întâmplă în lume. Se aliniază rapid noilor realități și își permit să influențeze evenimentele astfel încât lucrurile să meargă spre bine.

Caracteristici și factori componenți ai rezilienței individului, familiei și comunității

Conform teoriei lui Michaud (2001, pag.61) reziliența este alcătuită din caracteristici ce țin de temperamentul și resursele pe care le are o persoană, combinându-se cu sprijinul acordat de familie și societate. Trecerea peste factorii de risc, a evenimentului traumatic depășit creează o mai bună relaționare cu familia, mărind încrederea, altruismul și compasiunea față de ceilalți, persoana capătă încredere în forțele proprii, schimbându-și viziunea despre propria persoană, o altă schimbare observată este aceea că persoana își schimbă sistemul de valori, prețuind fiecare clipă sau zi.

Reziliența asistată

Începutul și evoluția cercetării

Primele proiecte importante au fost realizate asupra unor copii aflați în condiții de adversitate. Acest concept se referă, conform lui O'Dougherty Wright și Masten (2005), la „condiții de mediu care interferează cu sarcinile procesului de dezvoltare adecvate vârstei sau amenință realizarea lor [de către copii”. Printre aceste condiții, autorii citați menționează sărăcia, absența unui domiciliu fix, maltratarea infantilă, violența politică sau socială, situații care sunt adesea considerate dovezi ale unei adversități psihosociale cronice. Ne aflăm deci departe de caracterul ocazional al traumei.

Începuturile cercetării asupra rezilienței sunt marcate de trei mari contribuții fondatoare: studiul longitudinal al lui Emmy Werner și Ruth Smith, cercetările asupra diferitelor populații aflate in situații de risc, întreprinse de Michael Rutter și proiectul „Competență”, coordonat de Norman Garmezy.

Werner și Smith au studiat reziliență urmărind dezvoltarea a 698 de copii născuți în anul 1955 în insula Kauai aflată în arhipelagul Hawai. În jur de 30% din acești copii au fost supuși efectului a patru sau mai mulți factori de risc precum sărăcia, stresul perinatal, conflictele familiale, divorțul, alcoolismul sau boala psihică a părinților. Datele referitoare la copii și la familiile lor au fost culese la naștere, pe parcursul perioadei postpartum și la 1, 2,10,18, 32 și 40 de ani. Rezultatele – care atestă existența unui proces ce duce la reziliență, la vârste diferite și în ciuda factorilor de risc la care au fost expuși acești copii – au făcut subiectul mai multor lucrări.

Primele cercetări ale lui Michael Rutter asupra procesului de reziliență au fost realizate asupra unor populații diferite: copii ai căror părinți prezentau tulburări psihice (Rutter, 1966), copii care au trăit experiența separării de mamă (Rutter, 1972,1979a) și copii proveniți din medii dezavantajate (Rutter, 1979b). Această ultimă categorie cuprinde eșantioane de copii din insula Wight (în Anglia) și din cartiere defavorizate ale Londrei. Acești copii proveneau din familii numeroase și cu niveluri socio-economice scăzute și fuseseră expuși la conflicte parentale, criminalitate parentală, tulburări psihice ale mamelor și trăiau în locuințe suprapopulate. Studiile epidemiologice întreprinse asupra copiilor din insula Wight și din Londra i-au permis lui Rutter să constate că factorii de risc acționând izolați nu antrenau o creștere a prevalenței tulburărilor psihiatrice. Din contră, frecvența acestor tulburări creștea considerabil în prezența acțiunii concomitente a doi sau trei factori de risc.

Odată cu sfârșitul anilor 1960 și debutul anilor 1970, Garmezy demarează, în cadrul Universității din Minnesota, realizarea proiectului „Competență”3. În acest cadru, numeroase cercetări au fost consacrate dezvoltării copiilor considerați în situație de risc din anumite motive: malformații cardiace congenitale (O'Dougherty, Wright, Garmezy, Loewenson și Torres, 1983), incapacitatea fizică [tezele de doctorat ale lui Kaison (1982) și Silverman (1982)] și mai ales, diagnosticul de schizofrenie al mamei (Garmezy și Devine, 1984). Numeroasele studii realizate în cadrul proiectului „Competență” au depistat rapid capacitatea anumitor copii de a se adapta foarte bine, în ciuda evenimentelor de viață cu caracter stresant la care au fost expuși. Treptat, cercetătorii implicați au încercat să răspundă următoarelor întrebări:

Care sunt caracteristicile copiilor competenți și mai ales ale celor care au fost expuși unor situații considerate stresante?

Care sunt factorii potențiali de risc și de protecție care sporesc sau reduc efectele negative ale expunerii la adversitate?

Care sunt, în plină copilărie, factorii predictivi ai adaptării la adolescență?

Care sunt implicațiile răspunsurilor la acesteîntrebări asupra intervenției?

Într-o publicație ulterioară cercetărilor întreprinse pentru proiectul „Competență” , Garmezy (1993) insistă, de asemenea, asupra rolului sărăciei și consecințelor sale. Utilizând diagrama lui Birch și Gussow (1970), Garmezy subliniază rolul potențial patogen al tiparului aditiv al adversităților cronice care însoțesc sărăcia, adversități care vor constitui precursorii vulnerabilității psihiatrice a copiilor.

Evocarea condițiilor în care au fost realizate cercetările de început arată în mod clar că bazele conceptului de reziliență au fost puse pornind de la cercetările asupra unor eșantioane de copii al căror curs normal al dezvoltării părea amenințat.

StudiuI rezilienței la adult este mai tardiv, dovada constituind-o apariția abia în 2010 a primei lucrări de sinteză pe această temă (Reich, Zautra și Hall, 2010). Dezvoltarea sa poate fi asociată cu interesul arătat de clinicieni tulburării de stres posttraumatic (TSPT) , categorie diagnostică introdusă în 1980 în a treia ediție a Manualului Asociației Americane de Psihiatrie (DSM-III) și în 1992, în a zecea ediție a Clasificării Internaționale a Maladiilor (ICM-10) a Organizației Mondiale a Sănătății. E xplicația acestei relații este simplă: anumiți adulți nu prezentau simptome ale TSPT, cu toate că fuseseră expuși unor situații despre care se știe că generează astfel de simptome. Descrierea acestor adulți, numiți rezilienți, a ridicat problema factorilor și proceselor care ar putea explica rezistența lor curioasă.

Studiindu-se reziliență la adult – persoană la care dezvoltarea este încheiată – s-a observat că, dacă în anumite cazuri există o revenire la „linia de bază” (deci o recuperare) după trăirea unor evenimente cu caracter traumatic sau stresant (cum spun anumiți clinicieni), în alte cazuri persoanele pot beneficia de pe urma acestor evenimente, profitând și dezvoltându-se din punct de vedere psihic.

Deși cercetătorii au menționat de mult timp că un traumatism psihic ar putea avea consecințe pozitive (de exemplu, Taylor, 1983), numai în cursul ultimilor zece sau douăzeci de ani această posibilitate a fost luată în serios. Schimbările constatate sunt numeroase: faptul de a aprecia mai mult viața, de a avea relații mai apropiate cu ceilalți, o înflorire a spiritualității, o schimbare a priorităților și o mai mare forță personală (Tedeschi și Calhoun, 1995 și 1996; Stanton, Bower și Low, 2006). În prezent, publicațiile specializate în acest domeniu utilizează două expresii: dezvoltare posttraumatică (Tedeschi și Calhoun, 2004), formulare mai adecvată pentru traumele majore (precum de¬zastrele naturale sau un diagnostic de cancer) și dezvoltare asociată stresului (Park, Cohen și Murch, 1996), care se referă mai degrabă la evenimentele vieții obișnuite (de exemplu, o ruptură amoroasă).

Studiul acestui nou tip de dezvoltare – posttraumatică sau asociată stresului – plasează, cel puțin parțial, reziliență adultului într-o perspectivă a psihologiei dezvoltării, așa cum este cazul studiilor asupra copiilor, și permite realizarea unor comparații, mai precis schițarea unei teorii unificatoare.

Pe lângă favorizarea unei mai bune cunoașteri a factorilor și proceselor subiacente rezilienței, studierea ei la adulți a avut cel puțin trei consecințe: (a) reziliența a început să fie cercetată din perspectiva ciclului de viață (mergând de la copilul mic până la persoana vârstnică) (a se vedea Masten și O’Dougherty Wrighl, 2010); (b) se asistă la o multiplicare a situațiilor în care a fost observată și studiată reziliență și (c) conceptul este aplicat unor situații care nu corespund noțiunii de traumatism și care sunt mai apropiate de ceea ce s-ar putea numi situații de adversitate cronică.

Astfel, dispunem de informații asupra procesului de reziliență în situația:

Catastrofelor naturale (cutremure, uragane, tsunami, inundații);

Dezastrelor provocate de oameni (genocide, războaie, acte teroriste);

Accidentelor (feroviare, aviatice);

Catastrofelor ecologice (maree negre, accidente survenite la instalații nucleare).

Totodată reziliența adulților este studiată – așa cum am văzut în cazul copiilor – în situații de adversitate cronică precum sărăcia sau șomajul și chiar prezența tulburărilor psihice.

Lărgirea conceptului de reziliență a dus la utilizarea sa – criticată de unii – în contextul vast al evenimentelor de viață și al grijilor cotidiene (Ionescu, 2006). Această lărgire este justificată de observațiile clinice și de rezultatele provenite din cercetare, care au arătat că exigențele iritante, frustrante și dificile vieții cotidiene (legate, de exemplu, de transport, ambuteiaje sau de caracteristicile stresante ale relațiilor și rolurilor asumate pe parcursul unor perioade lungi precum, de exemplu, problemele de ordin relațional sau povara pe care o poate reprezenta îngrijirea unor părinți în vârstă și suferinzi) au efecte cumulative și semnificative asupra stării psihologice.

Ce concluzii putem trage în urma acestei scurte prezentări a începuturilor și evoluției cercetării în domeniul rezilienței? Mai întâi, că procesul de reziliență a putut fi studiat în situații foarte diverse: situații cu caracter traumatizant (în sensul tradițional, clasic, al conceptului de traumă) și situații de adversitate cronică. Aceste cercetări au permis cunoașterea a ceea ce este comun și a ceea ce este specific în modul de derulare a procesului de reziliență în diverse situații și fără intervenția profesioniștilor din domeniul sănătății mentale.

Această reziliență, durată pornind de la caracteristicile individuale și de la interacțiunile intrafamiliale și cu persoanele din mediul subiectului, constituie reziliența naturală. Studiul acesteia – precum și cunoașterea factorilor implicați și a proceselor subiacente – a permis trecerea într-o nouă etapă, aceea a construirii rezilienței, de data aceasta împreună cu profesioniștii din domeniul sănătății mentale. Este vorba despre ceea ce am numit reziliență asistată (Ionescu, Șerban, 2004).

Intervenția focalizată pe reziliență

Interesul purtat copiilor și situațiilor care riscă să le îngreuneze dezvoltarea și să aibă consecințe asupra sănătății lor mentale a fost însoțit, foarte devreme, de elaborarea unor programe de intervenție ce urmăreau în special atenuarea efectelor sărăciei cronice. În acest context, găsesc că este importantă menționarea câtorva dintre primele programe.

Proiectul preșcolar Perry (Weikart, Rogers, Adcock și McClelland, 1971; Weikart, 1972) a debutat în anii 1960, sub forma unei inițiative locale, la Ypsilanti (în Michigan) și a fost sprijinit de Fundația High/Scope pentru cercetare în educație. Se adresa copiilor cu vârste cuprinse între trei și șase ani, care prezentau cel puțin patru dezavantaje. O bună parte din familii erau monoparentale, iar jumătate trăia din alocații sociale.

Programul oferea îngrijiri, o educație de înaltă calitate distribuită pe parcursul a patru jumătăți de zi pe săptămână și o vizită săptămânală a educatorului la domiciliul copilului. Un cadru didactic se ocupa de șase copii. Intervenția a luat sfârșit în anul 1967, evoluția celor 123 de copii care au beneficiat de program fiind urmărită în continuare timp de mai bine de 25 de ani. Analiza beneficii/costuri a scos în evidență un raport de 7:1 în favoarea beneficiilor. La vârsta de 27 de ani, subiecții care au participat la program prezentau rezultate mai bune decât subiecții din grupul de control: mai mulți dintre ei terminaseră liceul (peste 33%), își plăteau impozitele, dețineau propria casă; totodată, erau mai puțini aceia care avuseseră probleme cu legea, iar numărul sarcinilor la adolescență era inferior cu 42% celui înregistrat în grupul de control. Datorită perioadei de-a lungul căreia a fost urmărit și rezultatelor obținute, proiectul Perry este recunoscut drept unul dintre cele mai bune programe destinate încurajării rezilienței copiilor din familii sărace și cu multiple dezavantaje (Bamett, 1993).

Programul formării mamelor a fost inițiat de Karnes, Teska, Hodgins și Badger (1970) la Universitatea din Illinois. Se adresa mamelor din medii defavorizate, cu copii între 13 și 27 de luni, care erau învățate tehnici de educare a copiilor. Erau utilizate jucării educative și alte instrumente pedagogice, pentru a promova schimburile verbale între mamă și copil. Erau prevăzute vizite la domiciliu (cel puțin o dată pe lună), nu numai pentru a evalua progresul copilului și al mamei, dar și pentru a le ajuta pe acestea din urmă să rezolve anumite probleme practice.

Mai multe programe numite ecologice erau menite să modifice, uneori într-o manieră foarte importantă, mediul de viață obișnuit al copilului. Printre aceste programe figurau proiectul Milwaukee și proiectul Abecedar. Proiectul Milwaukee a fost inițiat la Universitatea din Wisconsin și viza prevenirea retardului mental ușor la copiii din mediile defavorizate din orașul Milwaukee (Heber, Garber, Harrington, Hoffman și Falender, 1972). Copiii care au participat la proiect au fost considerați în situație de risc din cauza nivelului intelectual al mamei (IQ mai mic de 75) și locului de reședință (într-o zonă defavorizată). Programul a fost conceput pentru o durată de zece ani. „Reabilitarea maternă” punea accentul pe pregătirea mamelor pentru muncă, pe ameliorarea abilităților de întreținere a casei și, în cele din urmă, pe o mai bună capacitate de intervenție asupra copilului. Proiectul Milwaukee conținea, de asemenea, și o secțiune de intervenție asupra copiilor, urmărind stimularea dezvoltării lor psihologice.

Proiectul Abecedar a fost elaborat la Universitatea Carolina de Nord de Ramey și Smith (1976), pentru a demonstra că retardul mental putea fi evitat. Secțiunea destinată copiilor mici viza principalele axe de dezvoltare: psiho- motricitatea, cogniția, limbajul și domeniul socio-afectiv. Conținea un număr foarte mare de activități de învățare, adaptate nivelului de dezvoltare al fiecărui copil. O altă secțiune importantă a programului Abecedar era formată din serviciile de care beneficia familia fiecărui copil: ajutor din partea lucrătorilor sociali pentru ca familia să nu se dezorganizeze; suplimente alimentare pentru ca nutriția să devină mai echilibrată; îngrijiri medicale. Pe de altă parte, s-au depus toate eforturile pentru asigurarea unei maxime participări a părinților. Astfel taxele de transport erau acoperite din bugetul proiectului.

Anumiți copii privați de afecțiune își construiesc identitatea narativă în jurul acestor momente magnifice în care cineva a vrut să-i iubească. Aceasta duce la biografii stupefiante, în care copilul abandonat într-un orfelinat, izolat într-o peșteră, violat, bătut și umilit fără încetare devine un adult rezilient, care; afirmă liniștit: „întotdeauna am avut mult noroc în viață.” Din adâncul mocirlei și al disperării lui, era avid după anumite momente luminoase în care să primească un dar afectiv, transformându-1 într-o amintire pe care a retrăit-o de mii de ori.

Cei privați de afecțiune, deveniți hipersensibili la cea mai mică informație afectivă, pot face din ea un eveniment magnific sau exasperant, în funcție de întâlnirile pe care li le prilejuiește mediul. Evenimentul este o inaugurare, un fel de naștere pentru reprezentarea de sine.

Obiectul devine notabil. El iese în evidență în lume ca urmare a sensibilității preferențiale a celor doi observatori. Dar pentru unul semnifică „speranța de a trăi”, în vreme ce pentru celălalt anunță „moartea prin.putreziciune”. Astfel, prin istoriile lor personale, oamenii fac; obiectele să vorbească.

Când trauma este violentă, hiperconștientă, suferim în urma loviturii, dar nu știm încă ce sens vor atribui acestei lovituri în istoria noastră personală și contextul reprezentării. .

Uneori suferim și fără să conștientizăm. O carență afectivă poate constitui o lipsă, fără a provoca un sentiment de pierdere; Se poate ca un copil să afle că și-a pierdut mama, că ea a plecat, a murit, că nu o va mai revedea niciodată. Pentru a încerca acest sentiment, trebuie ca aparatul psihic al copilului să fie suficient de dezvoltat pentru a-i da acestuia posibilitatea să-și fi format o reprezentare a morții, ceea ce se întâmplă treptat numai după vârsta de 6 sau 7 ani. Această reprezentare a morții absolute, a vidului definitiv provoacă în el o angoasă pe care o poate combate apelând la portițe de scăpare, fie idealizând persoana dispărută, fie negându-i moartea.

Dar când copilul este prea mic pentru a avea acces la o asemenea reprezentare, cea care își schimbă forma este lumea sa senzorială. Figura familiară nu mai există, fiind vag înlocuită de o figură necunoscută, de o intermitență a atașamentului. Această schimbare a lumii provoacă o adaptare comportamentală neconștientă, în același fel în care ne adaptăm la lipsa de oxigen accelerând ritmul respirației, fără să ne dăm seama. Putem vorbi despre traumă, pentru că este vorba despre o lovitură care dezintegrează lumea copilului și-l destabilizează, dar nu putem vorbi despre traumatism, în măsura în care el nu este capabil să facă din traumă o reprezentare analizabilă. Nu este o durere, nu este nici măcar o pierdere. Este o scădere lentă a afectivității, o stare de rău care îl afectează pe copil cu atât mai subtil cu cât el nu poate stăpâni, combate sau compensa această privațiune afectivă.

În timp, copilul se adaptează la această sărăcire senzorială printr-o amorțire a percepțiilor.

Devine din ce în ce mai greu de stimulat și, întrucât mediul său nu mai este împărțit într-un mediu familiar și altul necunoscut, viziunea sa asupra lumii devine neclară. Îi este din ce în ce mai greu să facă diferența între cei care îl stimulează și cei care îl neliniștesc. Această scădere a afectivității explică necesitatea unei afilieri. Când în jurul copilului tutorii senzoriali ai dezvoltării lui dispar brusc, lumea nu mai are formă. Și când nu mai există figura notabilă, nici obiectul istorizat nu mai este, când o anume informație are aceeași valoare ca toate celelalte, lumea psihică devine neclară, iar viața mintală nu se mai structurează.

Astfel putem înțelege de ce copiii care se golesc de viață, pentru că în jurul lor se instalează (vidul, se reînsuflețesc de multe ori provocându-și suferințe. Durerea readuce în ei un strop de viață. Se lovesc cu capul de pământ atunci când le zâmbim, se mușcă atunci când le vorbim. Mai târziu, când vor fi mai mari, ne vor provoca arătându-ne mutilările. Durerea îi trezește, îi constrânge la realitate, o realitate crudă, dar cu mult mai puțin agasantă decât vidul din lumea lor.

Lipsa părinților înainte de vârsta manifestării verbale transformă într-un deșert mediul senzorial al copilului, iar atunci când nu există corespondenți ai părinților sau substituenți, distrugerile sunt de durată. În schimb, dacă plasăm în jurul copilului orfan câțiva tutori de reziliență, plini de afecțiune și cu judecată, copilul își reia rapid dezvoltarea și poate chiar să-și recupereze întârzierea. Aceasta nu-1 va împiedica mai târziu, când va ajunge la etapa manifestării verbale, să se reprezinte pe sine drept „cel care nu mai are părinți”. Atunci, tutorilor de reziliență afectivă trebuie să li se alăture tutorii Verbali și culturali.

Evaluarea rezultatelor obținute în urma aplicării tuturor acestor programe a scos în evidență aportul lor la prevenirea efectelor factorilor de risc la care erau expuși copiii respectivi.

Programele anilor 1960 și 1970 nu fuseseră concepute în mod specific pentru înc urajarea rezilienței, ci mai mult pentru prevenirea efectelor adversităților cronice întâmpinate de copiii care trăiau în Statele Unite în familii sărace, defavorizate. Totodată, din anii 1990, diferite publicații au început să fie interesate de „promovarea”, „construirea”, „stimularea”, „ameliorarea” sau „creșterea” rezilienței copiilor și adulților aflați în situații care pot avea consecințe asupra sănătății lor psihice. Astfel, au fost elaborate tehnici și programe menite să ajute indivizii sau grupurile să facă față și să iasă cu bine din situațiile traumatizante și de adversitate.

S-a structurat astfel, progresiv, o nouă modalitate de intervenție, în care construirea rezilienței este acompaniată de profesioniști în domeniul sănătății mentale. Acest proces este deci asistat de profesioniști competenți, care cunosc procesul ce duce la reziliență și factorii implicați în el.

Alegerea atributului asistată pentru a desemna o manieră de lucru nu este nouă. Numeroase activilăți precum chirurgia, tomografia sau învățământul, de exemplu – pot fi realizate cu asistență din partea calculatorului. Și procrearea poate fi asistată medical. Adjectivul asistată, folosit pentru a caracteriza construirea sau întărirea rezidenței – beneficiind de acompaniamentul profesioniștilor din domeniul sănătății mentale – în cazul persoanelor care trec prin traume sau întâmpină o adversitate cronică, subliniază faptul că aceste persoane nu fac decât să secondeze, să însoțească subiectul în acest proces. Arată, de asemenea, că subiectul este acela care rămâne „la comandă”.

Practicarea rezilienței asistate

Contrar abordării clinice tradiționale, centrate pe disfuncționalități, pe problemele și handicapurile ce decurg de acolo, practica rezilienței asistate se inspiră din ceea ce a fost numit intervenție bazată pe puncte forte. Acest tip de intervenție are mai multe caracteristici (Maton, Dodgen, Leadbeater, Sandler, Schellenbach și Solarz, 2004). într-adevăr, ea:

se focalizează pe înțelegerea dezvoltării în stare de sănătate și pe construirea rezilienței;

urmărește dezvoltarea punctelor forte și abilităților care să permită prevenirea apariției ulterioare a problemelor;

promovează sănătatea și starea de bine în rândul tinerilor;

se centrează pe emoțiile, gândurile, trăsăturile și comportamentele pozitive;

vizează ameliorarea calității vieții și acordă credit persoanei;

urmărește susținerea familiei, se bazează pe punctele forte ale acesteia și valorizează resursele familiale;

consideră că toți copiii pot reuși, utilizează cu succes punctele forte ale copiilor, ale cadrelor didactice și ale comunității în care trăiesc;

vizează abilitarea, construirea abilităților și întărirea grupurilor care se dovedesc neputincioase;

concepe acțiuni pentru transformarea mediului;

identifică resursele existente în comunitate și le utilizează;

valorizează diferențele culturale și le consideră o bogăție.

Specialiștii care lucrează din perspectiva rezilienței asistate trebuie să pună în evidență și să dezvolte potențialitățile persoanelor considerate în situație de risc. Astfel accentul este pus pe o serie de caracteristici individuale cunoscute drept factori de protecție și facilitatori ai rezilienței: stimă de sine, capacitate de a suscita simpatia, imagine de sine pozitivă, sentiment de control asupra vieții, creativitate, umor etc.

Totodată specialiștii trebuie să descopere resursele existente în anturajul persoanei. Este vorba, în primul rând, de adulți care să poată menține, pe parcursul unei lungi perioade de timp, legături semnificative și empatice cu persoana respectivă. Aceștia sunt mentorii (Colley, 1996) sau „punctele personale de ancoraj” pe care Garbarino (1995) le definea ca persoane din mediul înconjurător al copilului, cu care acesta întreține relații afective pozitive și stabile. În limba franceză, Cyrulnik (2001) i-a denumit „tuteurs de résilience” (tutori de reziliență).

O altă resursă de mediu importantă o reprezintă rețelele de susținere (compuse din prieteni, colegi de școală sau de serviciu, asociații etc.), care contribuie la crearea unui cadru securizant și primitor, o veritabilă „plasă de protecție în jurul persoanei”. Rolul specialistului este de a descoperi și evalua aceste resurse, de a orienta persoana de care se ocupă spre aceste resurse, de a contribui la crearea unor astfel de rețele atunci când lipsesc și uneori chiar de a activa rețelele deja existente.

Reziliența asistată este, adesea, o intervenție orientată către prevenție, ceea ce înseamnă elaborarea unor programe de intervenție preventivă. Prevenția implică trei tipuri de demersuri (Wenar și Kerig, 2000):

prevenția primară, orientată spre prevenirea apariției maladiilor și tulburărilor;

prevenția secundară focalizată pe identificarea precoce a primelor manifestări ale maladiilor sau tullburărilor, orientată spre blocarea dezvoltării lor înainte de instalarea simptomelor care caracterizează forma lor completă;

prevenția terțiară, inițiată mai târziu, are drept obiectiv împiedicarea agravării sau reapariției maladiilor sau tulburărilor (în acest ultim caz este vorba de prevenția recidivelor).

Pentru Caplan (1964), scopul prevenției terțiare este acela de a reduce durata și consecințele maladiilor și tulburărilor.

Dacă toate aceste forme de prevenție sunt importante în intervenția de tip reziliență asistată, ne vom limita aici la programele de prevenție primară, care pot fi clasificate după două criterii: modalitatea de selectare a populației-țintă și nivelul de intervenție privilegiat. Selectarea populațiilor țintă poate fi realizată în trei modalități:

– optând pentru lucrul cu toate persoanele care fac parte dintr-o populație (modalitatea „toată populația” sau „strategie universal㔓);

– adoptând modalitatea „risc ridicat”, numită de Institutul de medicină (1994) „intervenție preventivă selectivă” și alegând drept țintă grupuri de persoane cu risc de a dezvolta anumite tulburări sau probleme, dar care nu prezintă încă niciuna din manifestările acestora. Un asemenea grup ar putea fi constituit, de exemplu, din copiii părinților depresivi, aflați în situație de risc de a prezenta dificultăți de adaptare;

– optând pentru modalitatea „etapă importantă” sau „perioadă de tranziție” și având în vedere persoanele care trăiesc evenimente de viață stresante sau care traversează perioade critice de viață. De exemplu, pot fi aleși copiii părinților care divorțează sau copiii care trebuie să urmeze tratamente medicale „dure”.

În ceea ce privește nivelurile de intervenție preventivă, pe lângă o abordare centrată asupra persoanei (care corespunde nivelului individual), mai pot fi descrise patru niveluri de abordare orientate asupra mediului înconjurător (vizând familia, colegii, școala și, respectiv, comunitatea).

Programele de prevenție primară pot avea în vedere mai multe obiective: dezvoltarea punctelor forte ale vieții curente, ameliorarea comunicării interpersonale, învățarea strategiilor de schimbare cognitivă, achiziția abilităților de autogestionare și de stăpânire de sine (sau control) și ameliorarea capacității de a face față stresului (McWhirter, 1998; Capuzzi și Gross, 2000).

Aplicarea rezilienței asistate implică adoptarea unei strategii de intervenție de tip maieutic , bazată pe metoda prin care Socrate, fiul moașei, spunea că ar putea aduce pe lume spiritele gândurilor, pe care acestea le conțin fără a avea cunoștință de ele. Este vorba de a înlocui caracterul adesea directiv, constrângător chiar intruziv, al intervențiilor clasice cu o însoțire veritabilă care, facilitează actualizarea competențelor persoanei și utilizarea lor pentru a face față adversității, modelează rezidența.

În utilizarea metodelor de intervenție de tipul rezilienței asistate trebuie luate trei măsuri de precauție:

intervenția să nu fie focalizată numai asupra individului, întrucât reziliența este produsul interacțiunilor; este necesară deci implicarea familiei și a mediului înconjurător al subiectului;

să nu se treacă ușor cu vederea suferința, orientând intervenția asupra competențelor și punctelor forte ale persoanei;

Să nu fie stigmatizate persoanele „aflate în situație de risc” prin aplicarea unor intervenții orientate asupra lor.

Cu precădere în Franța, opinia publică și specialiștii sunt foarte sensibili în ceea ce privește acest ultim aspect. Totodată, negarea riscului – noțiune probabilistică, e drept – poate duce la neintervenție din teama de stigmatizare. S-ar crea astfel, o situație în care persoana aflată în pericol nu ar fi asistată. Ar trebui căutat un echilibru prin aplicarea unor programe educative în domeniul sănătății, care să permită schimbarea anumitor atitudini. În același timp, orice program adresat persoanelor sau grupurilor de persoane'în situații de risc ar trebui evaluat cu atenție din punct de vedere etic.

Reziliența asistată deschide o nouă cale pentru domeniul clinic și o nouă perspectivă în câmpul sănătății psihice. Așa cum am menționat, implică o desprindere de modelul de intervenție bazat pe patologie.

Reziliență și psihoterapie

Pătrunderea onceptului de reziliență în domeniul psihoterapiilor este recentă și puține publicații sunt consacrate acestei noi tendințe. În analiza acestei abordări, este necesar să distingem între o orientare mai curând teoretică și consecințele ei în plan practic.

Din punct de vedere mai curând teoretic, reziliența este evocată odată cu punerea în discuție a procesului psihoterapeutic și, în special, a potențialului uman de schimbare și a eficienței psihoterapiilor. Bohart și Tallman (2010) insistă în special asupra faptului că procesul de reziliență și de creștere posttraumatică confirmă existența unui potențial de autovindecare în cazul anumitor persoane. Kelley, Bickman și Norwood (2010), pe de altă parte, regretă că cercetările asupra variabilelor legate de pacient, implicate în problema psihoterapiilor, au neglijat punctele forte ale celor care intră într-un proces psihoterapeutic. Astfel, de exemplu, deși există un volum tot mai mare de cercetări asupra rezidenței tinerilor (Bonanno și Mancini, 2008), relația acestei caracteristici cu rezultatele terapiei rămâne în mare măsură necunoscută.

Conceptul de potențial de autovindecare nu este neutru și editorii recentei lucrări asupra schimbării în psihoterapie – Duncan, Miller, Wampold și Hubble (2010) – se întreabă dacă acesta nu poate stigmatiza persoanele care au nevoie de psihoterapie și pe acelea care nu reușesc să beneficieze de pe urma psihoterapiei. În răspunsul lor, Bohart și Tallman (2010) sugerează că persoanele care dau dovadă de reziliență au aproape întotdeauna nevoie de ajutorul unei alte persoane: un membru al familie un cadru didactic sau, in general, un mentor sau un tutore de reziliență. Din contră, alte persoane au nevoie de un terapeut pentru a-și mobiliza abilitățile de schimbare. Iar Bohart și Tallman insistă asupra importanței ascultării pacienților ca pe niște persoane proactive, pentru a găsi modalități de a le mobiliza potențialitățile. În acest context, Bohart și Tallman amintesc cazul lui Molly (Duncan, Hubble și Miller, 1997) – o fetiță de zece ani care suferea de coșmaruri și nu putea să doarmă în patul ei -care reprezintă un exemplu clasic al faptului că terapeuții pretind „a ști ce e mai bine” pentru un pacient și ignoră ceea ce ar putea spune acesta. Ascultată fiind de un alt terapeut, Molly s-a dovedit a fi capabilă să găsească o soluție la problemele sale. Acest exemplu arată, de asemenea, că pacienții care dispun de un potențial de schimbare nu-l pot mobiliza decât cu ajutorul unui terapeut. Psihoterapia oferă, într-adevăr, posibilitatea de a stabili o relație care aduce sprijin, care permite reflectarea împreună cu o altă persoană, aceasta contribuind la trezirea speranței. În viața de zi cu zi, există numeroase persoane care nu dispun de o relație care să le poată ajuta să depășească dificultățile vieții. Psihoterapia oferă, de asemenea, un cadru propice (îndeosebi sigur din punct de vedere emoțional) – de care aceste persoane nu dispun în viața lor cotidiană – pentru a se concentra asupra propriilor probleme.

Într-un plan mai practic , utilizarea conceptului de reziliență deschide perspective foarte promițătoare, dar și în acest caz publicațiile disponibile sunt rare. Un exemplu îl constituie publicațiile ce dezvăluie felul în care practica art-terapiei poate veni în întâmpinarea conceptului de reziliență (Malchiodi, 1998). Unii autori insistă asupra posibilității de a descoperi indicatori de reziliență în realizările artistice ale pacienților care au suferii traume și care au beneficiat de art-terapie (Malchiodi, 1998; Morgan și While, 2003). Alți cercetători au utilizat art-terapia pentru a susține procesul de reziliență în grupurile de persoane care au suferit o traumă sau care prezintă riscul de a dezvolta tulburări (Stepney, 2001; Waaktaar, Christie, Borge și Torgensen, 2004).

Într-o trecere în revistă a publicațiilor care permit înțelegerea felului în care art-terapia contribuie la dezvoltarea rezilienței persoanelor, Worrall și Jerry (2007) discută rolul creativității, al ridicării stimei de sine, al importanței susținerii sociale și al conectării la ceilalți. Reziliență și procesul creativ sunt strâns legate. Creativitatea nu constituie doar o caracteristică a persoanelor reziliente, ci ea contribuie la dezvoltarea rezilienței.

Art-terapia stimulează creativitatea, care joacă un rol important în procesul ce duce către reziliență. În același timp, art-terapia susține mecanismele de adaptare și restabilește sentimentul de control asupra evenimentelor și stima de sine. Realizarea unui produs artistic oferă, într-adevăr, oportunitatea ameliorării stimei de sine și exprimării sentimentelor. A avea o persoană care înțelege problemele pe care le întâmpinați după suferirea unei traume și care vă oferă susținere este o situație esențială pentru construirea rezilienței, iar aceasta se întâmplă in mod obișnuit în art-terapie ca, de altfel, în orice terapie. În cele din urmă, ședințele de art-terapie în grup facilitează contactul cu alte persoane care au trăit evenimente traumatizante și, într-o manieră mai extinsă, cu comunitatea.

4.4.1. Psihoterpia bazată pe punctele forte ale persoanei

Abordarea psihoterapeutică bazată pe punctele forte se află la început. Își are originea în psihologia pozitivă, iar unul dintre principalii reprezentanți ai acestui curent, Seligman (2002), insista asupra importanței intervenției bazate pe puncte forte, pe care o consideră esențială atât în terapie, cât și în prevenție.

Dacă mult timp psihoterapia s-a focalizat asupra tulburărilor psihice, asupra patologiei, începând cu anii 1990 psihoterapeuții au început să integreze în terapie o abordare bazată pe punctele forte ale persoanei. Acest tip de terapie poate fi combinat cu terapiile fondate pe alte orientări teoretice, precum terapiile cognitive, psihodinamice și sistemice.

Norine Johnson a adus o contribuție importantă la dezvoltarea psihoterapiei bazate pe puncte forte și orientate spre construirea rezilienței persoanei. Într-un articol publicat în 2003, ea oferă informații despre metoda terapeutică pe care o aplică, alături de terapia cognitivă și terapia familială, Ia adolescenți care prezintă tulburări anxioase, o tulburare distimică, o tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate și tulburări de adaptare. Potrivit lui Johnson, această metodă este contraindicată atunci când unul sau ambii părinți suferă de o tulburare psihică sau o deficiență intelectuală și când în familie este prezentă maltratarea.

Johnson a elaborat, de asemenea, o serie de instrumente care să permită colectarea unor informații utile in acest tip de terapie: (a) un chestionar pentru părinți, despre punctele forte ale adolescentului; (b) un chestionar pentru adolescent, despre propriile puncte forte și (c) un chestionar de practici parentale care începe cu o întrebare despre atributele parentale pozitive ale mamei și apoi ale tatălui. O altă întrebare vizează modurile de exercitare a rolurilor matern și patern în familia de origine a părinților.

Pornind de la experiența sa în psihoterapia bazată pe puncte forte, Norine Johnson observă o rată scăzută de abandon, o reducere a numărului de ședințe necesare pentru terminarea terapiei cu un grad ridicat de satisfacție.

Pentru a înțelege cum poate fi utilizată această metodă, Johnson descrie în detaliu cazul unei adolescente, Ann, și travaliul psihoterapeutic întreprins cu această fată de 13 ani și părinții săi, domnul și doamna Cabot. Fiind un caz interesant și existând posibilitatea de a transpune anumite elemente ale metodei utilizate aici de Johnson în terapia altor persoane, am hotărât să prezint în această secțiune a capitolului un rezumat al cazului Annei și al derulării terapiei sale (studiul de caz ).

STUDIU DE CAZ – Exemplu de terapie bazată pe punctele forte

Ann este cel de-al patrulea copil al familiei Cabot. Ea provine dintr-o sarcină gemelară, iar fratele său geamăn (sexul său nu este precizat) a murit la câteva luni de la naștere. Mama Annei a suferit mult de pe urma pierderii acestui copil.

Ann are probleme la școală și acasă. Nu își face temele, nu respectă regulamentul școlii, pleacă de Ia școală la ora prânzului împreună cu un băiat, nu înmânează părinților evaluările școlare.

Dacă ceilalți copii ai familiei sunt cuminți, au rezultate școlare foarte bune și prieteni pe care părinții îi îndrăgesc, comportamentul Annei îi neliniștește pe toți membrii familiei. Faptul că nu își face temele și că are note proaste declanșează numeroase discuții. Totodată, Ann se revoltă împotriva regulilor familiei, dorește mai multe privilegii și, în cele din urmă, refuză comunicarea cu membrii familiei. Ann are un grup de prieteni mai mari, care au început să se angajeze în comportamente antisociale, dai ea nu a participat până acum la aceste activități. Părinții săi sunt îngrijorați, de asemenea, că ar putea „face anumite lucruri” cu un băiat. Ca reacție la comportamentul Annei, părinții i-au limitat timpul de vizionare a programelor TV și folosirea telefonului și nu îi dau voie să-și viziteze prietenii.

Procesul terapeutic începe printr-o întâlnire cu părinții. Atunci când Norine Johnson îi întreabă „care sunt punctele forte ale Annei”, domnul și doamna Cabot răspund povestind cum era ea în copilărie: Ann era o elevă bună, făcea ce i se cerea. Acum le răspunde pe un ton agresiv și nu face decât ce dorește ea. Pe scurt, familia Cabot nu a menționat niciun punct forte.

În fața acestor răspunsuri, Johnson reia întrebarea, cerându-le părinților Annei să-i spună cinci puncte forte pe care le-au observat la fiica lor și cinci competențe pe care le-a dobândit. Părinții răspund amintind personalitatea Annei, sociabilitatea sa, abilitățile sale sportive, dragostea pentru animale și achizițiile în domeniul artistic. Cerându-li-se să numească cinci activități care îi plac, ei au menționat două sporturi. În cele din urmă, întrebați fiind ce face Ann atunci când este anxioasă, furioasă sau tristă, răspund că se duce în camera sa ori pleacă de acasă.

Prin urmare, la începutul terapiei, Johnson a încercat să descopere calitățile Annei, prin ce se putea face remarcată pozitiv, mai ales în ceea ce privește punctele forte și competențele sale, activitățile pe care le întreprinde cu plăcere, strategiile pe care le folosește pentru a se liniști. Întrebările puse familiei Cabot fac parte din chestionarul punctelor forte elaborat de Johnson pentru părinții adolescenților. Cu această ocazie, terapeutul observă că părinților Annei le era greu să menționeze aspectele pozitive și continuau să vorbească numai despre ce nu era în regulă cu fiica lor. Oricum, au negat că Ann ar fi avut tentative suicidare, ar folosi droguri sau ar fuma.

La finalul acestei prime ședințe, Johnson a făcut o serie de precizări părinților Annei:

le-a explicat că ea lucrează cu familia și că obiectivele sale sunt facilitarea comunicării și reinstalarea unui sentiment de bine și de încredere;

a precizat că părinții trebuie să se implice în procesul terapeutic și să se arate deschiși la schimbare;

a precizat că vor fi invitați (individual sau împreună) la ședințele Annei, atunci când aceasta se va considera în stare să le accepte participarea;

a informat părinții că procesul terapeutic se va focaliza, la început, asupra a ceea ce o preocupa pe Ann ;

i-a îndemnat să consulte un medic (psihiatru sau pediatru), pentru un eventual tratament medicamentos (părinții au răspuns că nu luau deocamdată în calcul această idee);

a informat părinții despre limitele etice ale demersului terapeutic.

Le-a spus că, dacă apărea un aspect ce privea familia la vreuna dintre ședințele la care participa numai Ann, terapeuta va încerca s-o ajute pe Ann să împărtășească acel lucru părinților.

În articolul său, Johnson precizează că în psihoterapia bazată pe puncte forte problema confidențialității trebuie gestionată în mod explicit. Regula este că tot ceea ce părinții spun referitor la ei înșiși rămâne confidențial. Părinții pot contacta terapeutul pentru a aduce informații sau pentru a-și împărtăși neliniștile, dar trebuie să-și anunțe fiica. Oricum, următoarea ședință cu adolescenta va fi începută spunând: „Au sunat părinții tăi și mi-au spus următoarele…” Răspunsul la întrebările părinților trebuie dat în așa fel încât adolescenta să-l poată auzi. În caz de urgență, se stabilește o întâlnire în 24 de ore sau, dacă este vorba de o comunicare telefonică, se solicită și prezența adolescentei la telefon.

Pe parcursul celei de-a doua ședințe, psihoterapeuta a întâlnit-o pe Ann, care a început prin a-i spune că părinții nu-i respectă intimitatea: îi citesc corespondența, probabil că i-au citit și jurnalul, îi caută prin hârtii și nu sunt de acord ca ea să-și închidă ușa camerei. În plus, dacă o petrecere se temină la ora 22:00, părinții ei vin să o ia la ora 21:00.

Terapeuta îi explică Annei – care se îndoiește puternic de utilitatea acestei terapii – că vor lucra asupra aspectelor care o interesează pe Ann și că va insista cu precădere în lucrul cu Ann și cu părinții ei asupra respectării intimității sale.

Pe parcursul acestei ședințe, Ann a menționat spontan două activități care îi plăceau: escalada și desenul. Johnson a rugat-o, atunci, să se gândească mai mult la punctele sale forte și să completeze chestionarul de evaluare a punctelor forte (forma pentru adolescenți). Aceasta însemna să întocmească o listă cu:

cinci domenii în care se considera puternică;

cinci domenii în care alții o considerau puternică, atunci când era mai mică;

cinci lucruri pe care le face pentru a se liniști, atunci când e anxioasă, furioasă sau tristă;

cinci persoane despre care consideră că dau dovadă de puncte forte;

cinci lucruri care îi plac la aspectul și la corpul său;

cinci lucruri pe care prietenii le-ar spune despre ea.

În răspunsurile sale, Ann:

găsește numai două domenii în care consideră că manifestă puncte forte

menționează că, atunci când era mai mică, părinții ei o considerau ,,drăguță”;

spune că preferă singurătatea atunci când e anxioasă, furioasă sau tristă;

menționează doi muzicieni (dintre care unul s-a sinucis), considerându-i persoane cu puncte forte;

spune că nu- i place nimic la aspectul sau la corpul său;

crede că prietenii săi ar cataloga-o drept interesantă și diferită.

Pe baza datelor culese, Johnson e de părere că Ann este o adolescentă depresivă și care riscă să-și facă singură rău angajându-se în comportamente riscante și recurgând la gesturi impulsive. În urma examinării rezultatelor testelor anterioare, a situației școlare și a materialului cules pe parcursul ședințelor, Johnson a ajuns la concluzia că Ann satisfăcea patru din cele șase criterii pentru neatenție și niciunul pentru hiperactivitate, ale diagnosticului de tulburare deficit de atenție/hiperactivitate.

Johnson e de părere că doliul după geamănul Annei, nerezolvat, explică în bună parte comportamentele hiperprotectoare pe care părinții le au față de Ann. Johnson consideră, de asemenea, că setul de credințe, valori și norme referitoare la gen ale soților Cabot au avut un impact major asupra practicilor parentale aplicate Annei. Ann se comporta foarte diferit față de așteptările lor: prefera sporturile individuale, prefera compania băieților, prefera ținutele nefeminine, îi plăcea hard-rock-ul. Același lucru se petrecea în clasă unde era mai degrabă prost dispusă decât prietenoasă cu colegii și profesorii săi. Era distrată (atitudine interpretată ca lipsă de interes) și, uneori, își uita temele acasă chiar dacă și le făcuse.

Sau o tulburare de atenție (inclusă într-o tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate) contribuia, probabil, la dificultățile sale școlare. În acest context familial și școlar, punctele forte ale Annei erau percepute mai mult ca puncte forte ale unui băiat, ale unuia care tace boacăne

Pornind de la aceste date, Johnson a elaborat un plan terapeutic având următoarele obiective:

îmbunătățirea relațiilor dintre Ann și părinții săi;

ajutarea părinților Annei să înțeleagă că luau în considerare mai mult stereotipurile sociale decât punctele forte ale fiicei lor;

încurajarea Annei să-și spună propriul punct de vedere, în loc să se exprime prin comportamente riscante și inadecvate;

deprinderea de către Ann a unor tehnici de rezolvare a problemelor;

lucrul cu părinții și personalul didactic pentru a-i oferi Annei posibilitatea de a învăța într-un mod adecvat stilului său de învățare.

Pentru a o ajuta pe Ann să-și rezolve dificultățile școlare, Johnson a făcut două sugestii: (a) adolescenta să fie evaluată din punct de vedere neuropsihologic; (b) să participe la ședințe individuale de meditații. Ca urmare a acestor ședințe de meditații, notele Annei, ca și rapoartele profesorilor săi s-au îmbunătățit.

Terapia s-a întins pe parcursul a 22 de ședințe, cuprinzând ședințele diagnostice inițiale, ședințe individuale cu Ann și, respectiv, cu mama sa, ședințe cu cei doi părinți, ședințe de familie, o ședință de feedback și trei ședințe pentru finalizarea terapiei. Trebuie reținut că Ann a acceptat treptat participarea mamei sale la ședințele ei individuale, cel puțin în ultimele 5-10 minute.

Pe parcursul ședinței individuale solicitate de mamă, aceasta a vorbit despre depresia pe care i-a declanșat-o moartea geamănului Annei. A reieșit că nu făcuse doliul acelui bebeluș și, în timpul ședinței, a recunoscut că era hiperprotectoare cu Ann, temându-se că aceasta ar putea muri. În ședința următoare, mama și fiica au discutat pentru prima dată împreună despre acest eveniment. Atunci, Ann a declarat că este pregătită să-l primească și pe tatăl ei la următoarea ședință, pentru a aborda acest subiect.

Într-una dintre ședințele la care au participat părinții singuri, Johnson i-a recomandat tatălui să o invite pe Ann o sâmbătă pe lună să ia micul dejun în oraș. Totodată, terapeuta i-a făcut și recomandări în privința derulării acestor ieșiri: să nu o preseze pe Ann cu întrebări despre școală sau despre prietenii săi, să nu dea un caracter prea serios discuției și să meargă acolo la ora în care adolescenții obișnuiesc să-și ia micul dejun sâmbăta.

Terapia realizată de Johnson a dat rezultate și, spre mijlocul seriei de 22 de ședințe, Ann și părinții săi au declarat că simt cum „lucrurile încep să meargă mai bine”. Printre rezultatele obținute, aș menționa:

faptul că Ann a devenit capabilă să negocieze, într-o manieră mai adecvată, diverse solicitări adresate părinților săi (închiderea ușii de la camera sa, obținerea unor lucruri diverse, precum permisiunea de a merge într-o „tabără de aventură” cu durata de șase săptămâni sau de a intra într-o echipă de fotbal care nu aparținea școlii);

reducerea interacțiunilor negative și creșterea numărului interacțiunilor pozitive;

o ameliorare a comunicării. Astfel, Ann împarte cu părinții săi interesul pentru sport și activități în aer liber și începe să-și exprime punctul de vedere într-un mod care le permite părinților săi să o audă;

părinții încep să aprecieze punctele forte ale Annei; părinții încep să-și modifice așteptările în privința Annei. Totuși, tatăl acceptă în continuare cu dificultate stilul independent al Annei și interesul acordat de ea activităților pe care el le consideră mai adecvate pentru un băiat.

După cinci luni de terapie, Johnson primește raportul neuropsihologic, care confirmă că Ann are o inteligență superioară, însă prezintă dificultăți de atenție auditivă și o abilitate relativ scăzută de prelucrare a informațiilor spațio-vizuale. Acest raport și observațiile meditatorului ajută școala să-și adaptaze metoda la stilul de învățare al Annei.

La finalul terapiei, Johnson constată că:

Ann nu mai manifestă semne clinice de depresie;

riscul apariției comportamentelor inadecvate este semnificativ redus;

Ann și părinții săi sunt reconectați din punct de vedere emoțional;

Ann și părinții săi au o relație pozitivă și de susținere;

Ann și părinții săi sunt capabili să negocieze provocările adolescenței;

rezultatele școlare ale Annei s-au îmbunătățit într-un mod evident și s-a observat o creștere a capacității sale de finalizare a proiectelor pe termen mai lung și a participării sale la discuțiile din clasă;

părinții acceptă din ce în ce mai mult că punctele forte ale Annei sunt adecvate pentru o fată;

Ann își acceptă din ce în ce mai mult corpul și resimte mai puțin nevoia să-l ascundă sub haine și sub un machiaj întunecat;

Ann și-a părăsit tăcerea cvasicronică, nu mai este tot timpul prost dispusă și este capabilă să-și exprime sentimentele, credințele și trebuințele.

La finalul terapiei, părinții Annei au fost încurajați să contacteze psihoterapeuta dacă aveau nevoie de ajutorul ei sau dacă doreau să îi pună întrebări. Din punctul de vedere al lui Johnson, prognosticul Annei și al familiei sale este bun.Utilizarea demersului terapeutic adoptat de Norine Johnson deschide perspective interesante pentru abordarea adolescentelor cu probleme. Faptul de a le ajuta să-și conștientizeze calitățile, deschizând, totodată, și ochii părinților lor asupra acestora, determină o schimbare majoră a interacțiunilor între adolescente și părinții lor și îmbunătățește modul de funcționare a familiei.

4.4.2. Terapia familială

Discutând despre reziliență familială în situațiile traumatizante, Delage (2002) vorbește despre susținere in tnwaliul de reziliență. El arată, pentru prima dată, că această susținere trebuie să fie adaptată în funcție de mai mulți factori:

a) natura situațiilor întâlnite; b) consecințele acestor siluații; c) locurile ocupate de victimă/ victime în sistemul familial și d) vârsta victimelor. Abordarea diferă, de asemenea, în funcție de momentul în care este întâlnită familia (imediat, după un interval mediu de timp sau după mult timp de la situația traumatizantă)

Travaliul de susținere a rezilienței implică, în același timp, elemente comune pe care Delage le definește ca (a) menținerea și/sau întărirea legăturilor intrafamiliale, care ar trebui să se producă într-un cadru flexibil, cu ședințe individuale și colective, implicând unul sau mai mulți terapeuți; (b) travaliul asupra celor trăite, emoțiilor și reprezentărilor lor, terapia fiind astfel focalizată asupra unei reacții terapeutice la suferință, și nu asupra rezolvării de probleme (c) travaliul asupra interacțiunilor comportamentale și asupra funcționalității familiei, funcționalitate care trebuie menținută chiar cu prețul unei importante schimbări fenomenologice și structurale.

Delage (2004) adaugă o dimensiune care susține travaliul de reziliență, esențială în opinia sa, și care este activitatea de mentalizare și reprezentare, dezvoltată pornind de la procesul narativ declanșat în sânul familiei.

Constatând că reziliența este în măsură condiționată de modelele de relaționare interpersonală, Rutter (1999) consideră că noțiunea de reziliență este adecvată domeniului terapiei familiale. În acest articol, Rutter formulează o serie de opt observații rezultate din cercetările asupra rezilienței, observații care pot constitui „mesaje” pentru cei care practică terapia familială.

În dezvoltarea reziliența precum și în apariția tulburărilor psihice, sunt implicați multipli factori de protecție și de risc, iar efectul acestor factori este cumulativ.

Reacțiile copiilor la stresul psihosocial și la adversitate sunt diferite, iar această

variabilitate este o funcție a vulnerabilității la factorii de risc, vulnerabilitate asociată cu influențele genetice, caracteristicile individuale, factorii de mediu. Sensibilitatea la factorii de risc poate avea legătură și cu experiențele trăite anterior de copii.

Factorii care afectează familia în ansamblul său (precum conflictele și tensiunile familiale cronice), deși au un potențial patogen important, au efecte destul de diferite asupra copiilor care trăiesc în aceeași familii. Totodată, factorii care acționează asupra unui singur copil pot avea efecte mai importante asupra acestui copil decât factorii care acționează asupra întregii familii.

Durabilitatea efectelor adversități este influențată de reacții în lanț. Din cauza

unor astfel de reacții negative în lanț, efectele patologice ala stresului precoce și ale adversității pot persista pe parcursul unor lungi perioade.

Reducerea reacțiilor negative în lanț și înmulțirea reacțiilor pozitive in lanț pot

reduce riscul durabilității reacțiilor la stres și adversitate.

Evenimentele și situațiile noi pot crea oportunități care duc la adevărate răsturnări de situație și, astfel, pot fi întrerupte cercuri vicioase care antrenează moduri de funcționare disfuncționale.

Deși situațiile sau evenimentele pozitive nu au un efect protector important, pot fi utile prin neutralizarea anumitor factori de risc.

Elaborarea cognitivă și afectivă a situațiilor trăite – constând, mal ales, în oferirea

unui sens celor petrecute – joacă un rol în dezvoltarea rezilienței.

Odată prezentate aceste observații – „mesaje”, Rutter formulează trei concluzii importante pentru realizarea terapiei familiale:

efectul unui factor de risc este mai slab decât efectul cumulativ al mai multor

factori de risc. Aceasta sugerează că o reducere a nivelului global, cumulativ, al factorilor de risc poate fi foarte benefică, deși continuă să fie prezenți factori de risc;

diferențele individuale în ceea ce privește sensibilitatea la risc sunt importante.

Deci, este util de analizat poziția și rolul fiecărui copil în dinamica familială, ca și diferențele față de alți copii din aceeași familie, în același timp, este important de examinat felul în care comportamentul fiecărui copil modelează răspunsurile celorlalte persoane și, prin urmare, interacțiunile cu ele;

reducerea impactului negativ este o problemă importantă în terapie.

Supravegherea parentală și monitorizarea activităților copiilor pot limita expunerea Ia factorii de risc în grupul de prieteni și în comunitate. De asemenea, este importantă evitarea sau măcar reducerea fenomenului țapului ispășitor și transformarea în țintă a unuia dintre copii, atunci când părinții sunt afectați de stres. Când ambianța de acasă este neplăcută, copiii aleg adesea să se îndepărteze de familie, iar acest comportament le poate fi benefic. Intervenția terapeutică trebuie să reducă posibilitatea instalării unor cercuri vicioase de schimburi coercitive.

În cele din urmă, nu trebuie să uităm că factorii de risc, la fel ca și cei de protecție, acționează atât în grupul de prieteni și în comunitate, cât și în familie.

Seymour și Erdman (1996) aplică procesele de protecție descrise de Rutter în terapia familială prin joc, metodă terapeutică ce combină terapia prin joc și terapia familială. în acest tip de terapie, la majoritatea ședințelor participă împreună părinții și copiii. Ședințele au loc într-o încăpere în care un colț este destinat conversației, iar un altul, terapiei prin joc — și echipat cu jucării. Felul în care este aranjată sala permite o comutare facilă între intervențiile de tip terapie familială și cele de tip terapie prin joc.

Datorită importanței recomandărilor făcute de Seymour și Erdman în ceea ce privește aplicarea, în terapia familială prin joc, a proceselor de protecție descrise de Rutter, prezentarea lor detaliată devine indispensabilă.

Primul proces de protecție constă în transformarea riscului. Poate fi realizată modificând percepția acestuia sau repetând răspunsurile date în situațiile de risc. Utilizând, de exemplu, jucării, marionete și animale împăiate, copilul își poate pune în scenă și repeta drama personală, modificându-și astfel percepția asupra situației trăite. Printr-o abordare nondirectivă, terapeutul îl poate ajuta pe copil să-și joace drama într-o manieră tot mai adaptativă.

Al doilea proces este acela al reducerii reacțiilor negative în lanț, strategie utilizabilă atunci când este vorba despre tulburări care durează de mult timp și care reprezintă urmările unor situații de risc trăite anterior. În ce constă aceste reacții negative în lanț? Stresul crește anxietatea copiilor, ceea ce le afectează capacitatea de concentrare, dispoziția și capacitatea de a se odihni. Aceste consecințe ale anxietății reduc, la rândul lor, capacitățile copilului de a face față situațiilor stresante pe care le întâlnește în continuare, crescându-i și mai mult nivelul de anxietate. În același timp, adulții care fac parte din sistemul de susținere a copilului trec și ei adesea printr-o stare de anxietate față de situația pe care o trăiesc copilul și familia în ansamblul său. Se creează astfel o legătură interactivă între reacțiile acestor adulți și reacțiile negative în lanț care afectează copilul. Pe lângă anxietate, reacțiile adulților cuprind furie, iritare, critici și o retragere a afecțiunii față de copil. Aceste reacții sporesc, în mod evident, riscul trăit de copil. Toate modelele interactive descrise pot fi scoase în evidență și observate de terapeut pe parcursul ședințelor de terapie familială prin joc.

În fața acestor înlănțuiri, clinicianul care utilizează terapia familială prin joc are posibilitatea de a mobiliza o serie de reacții în lanț, de data această dată pozitive. Adesea, copiii își imaginează lupte cu soldați sau cu dinozauri. În acest fel pot pune în scenă conflictul, rezolvându-l treptat. Pentru a ajuta copilul să exploreze soluții alternative, și terapeutul poate adăuga un personaj sau pune o întrebare sau propune o nouă întorsătură a intrigii.

În acest context, terapeutul poate implica părintele în terapia prin joc. Aceasta îi oferă părintelui posibilitatea de a iniția noi interacțiuni cu copilul și de a le exersa pe parcursul ședinței. Reformularea modului de interpretare a comportamentelor copilului îi permite terapeutului, în anumite cazuri, să ofere părintelui un punct de vedere alternativ referitor la copilul său, ceea ce poate declanșa o schimbare la acel părinte. Astfel, un copil considerat dificil și manipulator de părintele său, care vede necesară stabilirea unor limite foarte stricte în ceea ce-l privește, poate apărea pe parcursul terapiei ca un copil care are nevoie de alinare. Poate fi facilitată în acest fel modificarea reacțiilor parentale, iar noile comportamente ale părintelui pot influența comportamentul copilului. Toate acestea contribuie la crearea unor serii de reacții pozitive în lanț.

Al treilea proces de protecție îl reprezintă întărirea stimei de sine și a eficienței personale. Clinicianul care utilizează terapia familială prin joc poate atinge acest obiectiv întărind relațiile sigure și armonioase ale copiilor și ajutându-l să realizeze cu succes sarcinile pe care le au de îndeplinit.

În cadrul primei ședințe, părinții prezintă adesea „problemele” copilului. Acestuia i se întărește astfel sentimentul că este judecat, ceea ce îl îndepărtează și mai mult de părinții săi. Totodată, părinții ajung adesea la terapeut cu sentimentul de a fi eșuat în exercitarea rolului lor parental. O abordare orientată pe căutarea soluțiilor viabile pentru aceste probleme reduce atât la copil, cât și la părinții săi sentimentul de a fi judecați și blamați.

O problemă majoră este aceea a dezvoltării și menținerii relației terapeutice cu copilul. Doliul nerezolvat al relațiilor rupte din pricina tranzițiilor pe care este posibil să le fi trăit copilul îl determină să-și asume cu reticență riscul implicat în dezvoltarea unor noi relații. Asumarea riscului devine, astfel, un element important al procesului terapeutic. Numeroase tehnici de „joc reciproc” – de exemplu „jongleria reciprocă” – sunt foarte utile în acest scop.

Pentru copiii cu probleme de atașament, terapeutul trebuie să utilizeze activități de construire a relației, care să fie repetate pe parcursul ședințelor. Jocurile ca „ascunselea” sau „goana după comoară” sunt în mod deosebit recomandate pentru permite membrilor familiei să se reconecteze unii cu alți. De asemenea, părinții cu o slabă stimă de sine și un sentiment de eficiență personală redusă trebuie să primească feedback pozitiv de fiecare dată când metodele lor parentale se dovedesc adecvate. Pornind de la o discuție despre modul de petrecere a timpului liber în familie, terapeutul poate sugera activități părinți-copil (copii) orientate spre creșterea stimei de sine și spre ameliorarea sentimentului de eficiență personală.

Al patrulea proces de protecție îl constituie întărirea oportunităților. Aceasta se poate realiza ajutând părinții și copiii lor să aleagă medii mai favorabile creșterii lor personale adică, medii care permit înmulțirea contactelor sociale și diversificarea situațiilor trăite – și conectarea la resurse familiale și sociale.

Terapia prin joc îi permite copilului să trăiască într-o altă lume și să găsească în această experiență strategii, modalități de lucru pe care să le poată transpune în lumea sa reală. Terapia prin joc oferă, de asemenea, posibilitatea de a pune în practită și de a experimenta viziuni alternative ale sinelui, ale familiei și ale lumii în general. În cazul familiilor nucleare – din ce în ce mai numeroase – referirea la familia lărgită și la membrii generațiilor anterioare (cu precădere bunicii) poate crea oportunități prin evidențierea resurselor care vor permite să se răspundă mai bine nevoilor identificate de către membrii familiei.

Informațiile prezentate arată că introducerea conceptului de reziliență în domeniul psihoterapiilor, deși de dată recentă, ar putea duce progrese interesante. Atât pentru cercetare, cât și pentru practică, se desprind mai multe căi viitoare. Cu titlu de exemple, aș menționa: (a) studierea evoluției, în urma unei terapii, a pacienților cu niveluri foarte diferite de reziliență – așa cum au fost evaluate cu instrumentele disponibile – la începutul terapiei; (b) impactul diferitelor tipuri de psihoterapie asupra nivelului de reziliență; (c) aplicarea și adaptarea tipului de terapie utilizat de Norine Johnson (2003) cu adolescente și la alte categorii de pacienți.

Rezistența și reziliența asistată

Axa rezistență – irezistență

Această axă trimite la strategiile de adaptare la traumă, pentru a evita colapsul identitar.

Subiectul opune o forță reală pentru a face față evenimentelor traumatizante. Această opoziție poate lua două forme diferite: rezistența și irezistența.

Atât într-un caz, cât și în altul, individul încearcă să rămână în picioare și apoi să-și reia drumul la fel ca înainte de a întâlni obstacolul. Deci el se străduiește să urmeze drumul pe care și-l propusese inițial. Însă vom vedea că, adesea, comportamentele subiecților trebuie să țină seama nu numai de poziționarea lor pe axa rezistență-irezistență, ci necesită, de asemenea, o interpretare în funcție de axa reziliență-ireziliență și reciproc.

Rezistența

Acțiunea de a rezista presupune a nu ceda sub efectul unei presiuni antagonice. Implică, de asemenea, o menținere a statu-quoului în lupta purtată. În acțiunea de rezistență, subiectul își rămâne egal lui însuși. El își adună forțele pentru a-și păstra potențialul evolutiv și își protejează punctele slabe, pentru a-și menține integritatea capitalului identitar. Își mobilizează aptitudinile. Încearcă să se acomodeze cu slăbiciunile sale. Dar, în primul rând, încearcă să gestioneze evenimentele fără a renunța la propria evoluție. Deprinde o aptitudine reală, pe plan afectiv, cognitiv, social și conativ, de a lupta pentru a-și urma drumul așa cum fusese stabilit înainte de apariția traumei și de a diminua impactul evenimentului care-l pune la încercare. De remarcat că strategiile de rezistență pot alimenta unele traiectorii de ireziliență (a se vedea mai departe) când, de exemplu, rezistența are loc pe un fond permanent de anxietate nevrotică.

Irezistența

Prin intermediul conceptului de irezistență desemnăm tendința subiectului de a-și dezinvesti o parte a potențialului de dezvoltare și de a renunța, voluntar sau nu, la una sau mai multe dintre sursele sale de evoluție. În alți termeni, irezistența desemnează atitudinea subiectivă prin care un individ își exprimă dezinteresul total sau parțial față de o anumită sferă a dezvoltării sale, în care se simte cu deosebire tragilizat. Subiectul manifestă deci o formă de detașare sau de indiferență, care-i permite autoconservarea, reducând repercusiunile evenimentelor trăite. Este de remarcat că această dezinvestire parțială poate duce la o investire mai intensă în alt domeniu, ceea ce-i permite să se înscrie pe o traiectorie rezilientă.

Axa reziliență—ireziliență

În ceea ce privește axa reziliență-ireziliență, aceasta trimite la o nouă dezvoltare a persoanei. Cu siguranță, dacă reziliență este fața luminoasă a acestei noi evoluții, ireziliență este fața ei întunecată. Prima duce la progres, a doua, la alienare. Pentru subiectul rezilient legăturile sociale sunt oportunități, în timp ce subiectul irezilient le suportă ca pe niște constrângeri care-i îngrădesc noua dezvoltare. În ambele cazuri totuși, indivizii apucă pe noi căi.

Termenul de ireziliență este folosit ca fiind opus al celui de reziliență. În lipsa acestui antagonism, câmpul său conceptual nu putea fi trasat cu precizie. Nu toate căile noi de dezvoltare sunt și bune; unele sunt eliberatoare, altele, fatale. Șerban Ionescu (2013) propune un concept pentru a desemna această ultimă realitate.

Reziliență

Pentru un individ, a fi rezilient constă în a se angaja pe un drum neașteptat pentru sine și pentru ceilalți, depășind necazurile prin care trece. Ideea de reziliență presupune faptul că acest al doilea itinerar deschide perspective eliberatoare și totodată germinatoare. Evident, această formă pozitivă de neodezvoltare nu se realizează cu ușurință. Cel mai adesea, se manifestă ca o consecință a unui proces complex. Nu este vorba în niciun caz de un salt „miraculos”. Din contră, această nouă evoluție posttraumatică evocă, în general, o deconstrucție lentă și discontinuă. Un itinerar rezilient este rezultatul unui proces neliniar, cel mai adesea compus, întrucât conține strategii de rezistență, perioade de irezistență și riscuri de ireziliență. Lighezzolo și de Tychey confirmă această viziune asupra rezilienței: după ei, ea „depășește sensul unei simple capacități de rezistență la încercările existenței, adăugându-i un caracter dinamic” (p. 23). Tomkiewicz, în una din ultimele sale lucrări, „Du bon usage de la résilience” (2001), consideră că ar fi riscant să se dea o extensie ilegitimă conceptului de reziliență, numind cu acest termen „reacții care nu sunt decât simple rezistențe la adversitate”. El sublinia, de asemenea, că aceasta trebuia să implice ideea unei „noi existențe, a unui proiect de viață, adică o anumită îmbogățire a personalității supuse încercărilor și traumelor”.

Ireziliența

Conceptul de ireziliență este opus celui de reziliență. Aici, traiectoria neodezvoltării urmează un contrasens social. Într-un itinerar irezilient, individul ajunge cel mai adesea să conceapă orice relație umană sub forma vasalității sau a supunerii. Totul se petrece ca și cum orientarea drumului identitar ar induce un proces de izolare socială. În plan personal, percepția acestei alienări se manifestă adesea ca un sentiment de disperare și anomie. Această evoluție neașteptată determină persoana să renege existența celorlalți, să refuze orice sens al propriei sale vieți și să nege orice valoare legăturilor sociale.

În cadrul irezilienței, subiectul poate fi tentat să se afirme cedând în fața unui produs, a unui comportament, a unui angajament care îl transformă în altcineva decât el însuși. Este ceea ce se produce, de exemplu, atunci când un subiect se cufundă în conduite de dependență alcoolică sau în toxicomanie, generând astfel o neodezvoltare ale cărei consecințe pe planul creșterii personale și sociale sunt, în mod evident, dezastruoase. Un alt exemplu poate fi acela al refugiului în cadrul unei secte. De asemenea, este vorba uneori de ai acțiuni iraționale și distrugătoare – masacre în școli, morți colective – care-i permit subiectului să obțină o formă de „celebritate de moment” (Tisseron, 2002), prin intermediul căreia are sentimentul că el este, în fine, cineva în mijlocul unei lumi căreia i-a negat întreaga valoare.

Rolul celuilalt

Paradigma prezentată mai sus permite analiza acțiunilor pe care le poate întreprinde un individ pentru a-și conserva identitatea și a-și continua drumul în ciuda situației dificile cu care a fost confruntat. Permite, de asemenea, examinarea noilor evoluții asociate eventual cu strategiile de rezistență-irezistență.

În orice caz, actele de rezistență și itinerarele de reziliență nu pot fi reduse la dimensiunea unică a performanțelor individuale.

Construirea identității presupune ca rolul propriu să fie fundamentat inseparabil de rolul celuilalt Identitatea nu poate fi concepută, pur și simplu, în lipsa alterității care o face posibilă. Perspectiva epistemologică sub care se unesc strategiile de rezistență/irezistență și procesele neodezvoltării rezilienței ireziliente, pe de o parte, și construcția identitară, pe de altă parte, impun totodată, sondarea rolului și funcției mediului în declanșarea acestora.

Sprijinul educativ și psihosocial

Reziliența nu este, sub nicio formă, o constrângere a dezvoltării. Mai curând, ea îi oferă subiectului o posibilitate de a se schimba, o șansă de a se transforma sau o ocazie de a se metamorfoza. Totuși, nu se consideră a fi singura cale de negociere identitară propusă subiectului. Identitatea se pune tot atât de bine în joc în prezentul actului de rezistență, ca și pe calea unui proces rezilient.

Din acest motiv, sprijinul educativ și cel psihosocial nu pot urmări exclusiv planificarea traseului rezilienței. Într-adevăr, nu se pune problema ca prin intermediul unei relații de sprijin fiecare subiect să fie obligat să devină un altul, să se autodepășească. Orice relație care împiedică pe cineva să rămână el însuși, egal sieși, ar fi pur și simplu liberticidă. Nu s-ar dovedi, de altfel, pur și simplu contrară ambițiilor eliberatoare pe care le presupune însăși noțiunea de reziliență?

De aceea relația de asistență trebuie, după noi și în toate circumstanțele, să îi permită subiectului să reziste sau să abandoneze total sau parțial, cu singura grijă de a-și păstra identitatea. Apoi, și numai dacă se manifestă reziliență, raportul de asistență însoțește eventualul traseu rezilient pe care se angajează subiectul.

Păstrarea identității: rezistența asistată

Specialiștii relației socioeducative, obișnuiți să intervină pe lângă pesoanele a căror identitate este fragilizată în urma unui episod existențial pe parcursul căruia s-au simțit aneantizate, știu că urgența înseamnă adesea a-l ajuta să reziste sau a le permite să abandoneze.

Uneori, această rezistență îi permite să reziste în continuare direcția. De asemenea, uneori, dezimplicarea lui reprezintă fundamentul unei sănătăți identitare. Îndepărtându-se de bunăvoie un timp mai lung sau mai scurt, ele reușesc să-și mențină propria imagine de sine. Deja nu este atât de rău. Obiectivul esențial al relației este acela de a susține strategiile implementate de subiect, de a-l face să descopere altele sau de a-l ajuta, dacă este cazul, să le conștientizeze.

Pentru a ajuta subiectul să-și păstreze identitatea prin rezistență sau irezistență, relația de ajutor va trebui, după noi, să prezinte patru caracteristici esențiale:

Să-i permită subiectului aflat în dificultate să-și exprime întreaga gamă de emoții într-o modalitate acceptabilă din punct de vedere social;

Să-i lase persoanei ajutate controlul asupra propriului program; această atitudine presupune ca individului să i se permită să nu facă nimic, să poată acționa sau nu, în funcție de propriul ritm;

Să evite orice formă de etichetare identitară, care ar reduce subiectul la statutul său de victimă;

Să propună un cadru conținător și cuprinzător, în care individul să nu se simtă judecat indiferent de situație.

Când sunt îndeplinite aceste patru condiții, relația de ajutor îi permite subiectului să se simtă respectat într-un context care nu-l descalifică din punct de vedere social, ține cont de emoțiile sale și îi recunoaște un statut de victimă, fără a-l restrânge la această unică identitate. Întrucât se simte respectat pentru ceea ce este, individul căruia îi este conservat potențialul evolutiv rămâne capabil, dincolo de traumă, să-și urmeze calea identitară într-un registru comparabil cu acela anterior expunerii la probleme.

Un individ care rezistă eficient la naufragiul traumatic sau cel care reușește să se protejeze prin irezistență își reia evoluția după traumatism, explorând aceleași căi de creștere. Rămâne el însuși și își urmează evoluția exprimându-și nevoile afective, cognitive, sociale și conative, urmând modalități similare celor pe care și Ie descoperise înainte de a fi fost pus în dificultate de încercările traversate. Autorevelându-se prin actul rezistenței sau prin aptitudinea de a se proteja, subiectul poate fi tentat să-și impună o formă de revoluție. El realizează atunci în plan identitar un fel de întoarcere la sine, identic dar mai puternică, întrucât a supraviețuit evenimentului considerat de el încercare. Întărit de ceea ce nu l-a ucis (Nietzsche, 1998/2004), subiectul consideră un triumf faptul de a fi rămas el însuși, în ciuda încercărilor. În relația de sprijin, el așteaptă atunci să fie confirmat în ceea ce a rămas în propriii săi ochi: el însuși, în mod absolut el însuși.

Construirea unei noi identități: reziliența asistată

Când se pune problema de reziliență, lucrurile stau altfel. Dacă rezistența ajută menținerea identitară, în schimb reziliența presupune întotdeauna, mai mult sau mai puțin, o formă de conversie identitară. La finalul drumului său, subiectul revine cu siguranță la el însuși, dar se percepe totuși diferit de ceea ce fusese înainte de traumă. Individul angajat pe un astfel de drum rezilient așteaptă ca schimbarea să-i fie luată în seamă de mediu. Iată de ce metoda de sprijin va trebui obligatoriu adaptată astfel încât să țină cont de noua dinamică de exprimare a nevoilor pe care o manifestă subiectul.

Capitolul 5 – Programul SELF CONTROL – un minighid cu câteva exerciții privind îmbunătățirea rezilienței și senzitivității

5.1. Exerciții pentru schimbarea stilului Rezilienței

La prima vedere poate părea ciudat ca cineva să vrea să fie mai încet în a-și reveni de pe urma adversității, însă, în mod categoric, este posibil să fii prea Rapid în Recuperare. Pentru a duce o viață sănătoasă din punct de vedere emoțional, este necesar să fii capabil să simți și să răspunzi propriilor emoții, un lucru dificil de realizat în cazul în care treci mai departe prea repede. Dat fiind că tindem să utilizăm durata unei emoții ca indicator al intensității acesteoa, capacitatea de a trece mai departe după întâmpinarea unui obstacol te poate face să simți că ai un efect tocit și că nu poți să trăești emoții atât de intens pe cât ți-ai dori. Pentru a avea relații sănătoase, este necesar să fii capabil să simți și să răspunzi la emoțiile altor persoane, ceea ce înseamnă că, dacă ești extrem de Rezilient, s-ar putea ca alții să te perceapă ca insensibil și împietrit emoțional. A fi foarte Rapid în Recuperare, ca de exmplu după ce suntem martori la suferința sau ghinionul altcuiva, ne poate afecta abilitatea de a empatiza. Trăirea suferinței cuiva face parte dintr-un răspuns empatic. Într-adevăr, cercetări recente au arătat că, atunci când empatizăm, creierul activează multe dintre rețelele activate atunci când simțim propria suferință, de natură fizică sau de altă natură.

Este mai ușor de înțeles cum poate o persoană să beneficieze de pe urma faptului că este mai rapidă în recuperare. Dacă obstacolele te fac incapabil să funcționezi pentru o lungă perioadă de timp, acest lucru te poate împiedica să realizezi ceea ce vrei să realizezi și îți poate complica relațiile. Odată prins în propria mlaștină emoțională, îți poți neglija familia, prietenii și serviciul.

Amprenta cerebrală a unui stil Încet de Recuperare în urma unor obstacole constă în semnale mai puține sau mai slabe care circulă spre cortexul prefrontal către amigdală, ca urmare fie a unei activități scăzute la nivelul cortexului frontal, fie a unor conexiuni prea puține sau mai puțin funcționale între cortexul frontal și amigdală. Pacienții cu depresie care sunt Înceți în Recuperare – fiecare dezamăgire sau obstacol îi zdrobește – prezintă o conexiune slabă la nivelul acestei rețele.

A fi Rapid în Recuperare de pe urma adversității este rezultatul unei activări puternice a cortexului prefrontal stâng ca răspuns la obstacole și al unei conexiuni puternice între el și amigdală. Dacă simți nevoia să îți impulsionezi Reziliența, este, deci, necesar fie să crești activitatea la nivelul cortexului prefrontal (în special în partea stângă), fie să consolidezi conexiunile neuronale dintre acesta și amigdală, fie ambele. Dacă simți că ești atât de Rezilient încăt ți-ai redus o parte a reacției emoționale față de oameni, atunci scopul tău este să liniștești activitatea la nivelul cortexului prefrontal și să îi slăbești conexiunile cu amigdala.

Pentru a cultiva o Reziliență mai mare și o recuperare mai rapidă în urma unor obstacole, se recomandă meditația concentrării atenției. Deoarece produce un echilibru emoțional, concentrarea atenției te ajută să îți revii, însă nu prea rapid (la fel cum te ajută să te concentrezi, dar nu să devii extrem de concentrat). Concentrarea atenției slăbește lanțul asocierilor care ne țin obsedați de un obstacol sau care ne fac chiar să ne complacem într-o astfel de situație. De exemplu, pierderea unui loc de muncă îți poate face gândurile să înlănțuiască de la „șomaj” la „fără asigurare de sănătate„ la „pierd casa” la „nu pot să trec mai departe”. Concentrarea atenției întărește conexiunile dintre cortexul frontal și amigdală, promovând serenitatea care te va împieica să cazi într-o spirală descendentă de acest fel. Imediat ce gândurile încep să îți sară de la o catastrofă la alta în acest lanț de probleme, ai mijloace mentale necesare să faci o pauză, să observi cât de ușor face mintea acest lucru, să notezi că este un proces mental interesant și să reziști să fii atras în abis. Îți recomand să începi cu o formă simplă de meditație a concentrării atenției, ca de exemplu concentrarea atenției asupra respirației.

În cazul în care practicarea concentrării atenției nu te aduce atât de aproape de capătul Rapid în Recuperare al dimensiunii Rezilienței pe cât ți-ai dori, antrenamentul reevaluării cognitive poate fi de ajutor. Această tehnică, o formă de terapie cognitivă, îi învață pe oameni să recadreze adversitatea astfel încăt să creadă că nu este atât de extremă sau persistentă pe cât ar putea să fie. De exemplu, dacă ai făcut o greșeală la serviciu și ai fost copleșit de gânduri tulburătoare despre aceasta, ai putea să crezi că nu ești prea deștept, că ești susceptibil să comiți același tip de greșeală din nou și că greșeala înseamnă sfârșitul carierei. Aceste erori de gândire prezintă ceea ce reevaluarea cognitivă vizează să corecteze. Mai degrabă decât să consideri greșeala ca reprezentativă pentru munca ta, ești antrenat să îți dai seama că a fost o anomalie și că i s-ar fi putut întâmpla oricui. În loc să gândești că greșeala reflectă ceva consistent și fundamental în legătură cu tine, iei în considerare posibilitatea că ai făcut o greșeală pentru că ai avut o zi proastă, pentru că nu ai dormit suficient cu o noapte înainte sau pentru că oricine este supus greșelilor. Punându-ți în discuție exactitatea gândurilor, reevalurea cognitivă te poate ajuta să îți recadrezi cauzele comportamentului și, prin urmare, suferința. Acest tip de antrenament cognitiv angajează în mod direct cortexul prefrontal, conducând la o inhibare prefrontală sporită a amigdalei, tiparul care ilustrează Reziliența.

Dacă dorești, în schimb, să te deplasezi către capătul Încet în Recuperare al dimensiunii Rezilienței sau poate să îți consolidezi capacitatea de empatie, atunci ai nevoie să trezești conexiunile dintre cortexul prefrontal și amigdală. Există foarte puține cercetări asupra modului în care să faci acest lucru, dar o strategie ar fi să te concentrezi intens asupra oricărei emoții negative sau dureri pe care o simți ca rezultat al unui obstacol. Acest lucru te poate ajuta să susții emoția, cel puțin pentru o vreme, și să îți crești nivelul activării amigdalei. Poți, la fel de bine, să te concentrezi asupra durerii pe care o suferă altcineva, poate descriind-o în scris. Folosește aceste descrieri pentru a te concentra asupra anumitor aspecte ale durerii sau suferinței pe care ai putea să le simți ca reacție. Acest exercițiu este susceptibil să conducă la o activare mai susținută a cortexului cingulat anterior, a insulei și a amigdalei, rețeaua care este implicată în durere și suferință.

Poți să practici, de asemenea, un tip de meditație din cadrul tradiției budiste tibetane, cunoscută sub numele de tongel, care înseamnă „a lua și a primi”. Menită să cultive compasiunea, ea implică vizualizarea altei persoane care poate suferi, preluarea suferinței acesteia și transformarea ei în compasiune, fiind foarte eficientă în creșterea empatiei. La început, practică acest exercițiu timp de cinci-zece minute, de patru sau de cinci ori pe săptămână:

Vizualizează cât mai intens o persoană care suferă. Poate fi un prieten sau o rudă care este bolnavă, un coleg care are probleme la serviciu sau un vecin în pragul divorțului. Cu cât este mai apropiată de tine această persoană, cu atât mai clară va fi imaginea vizualizată. (Dacă ești atât de norocos încât să nu cunoști pe cineva care suferă, încearcă să vizualizezi o persoană generică, un copil care moare de foame, un bolnav de cancer dintr-un azil.).

La fiecare inspirație, imaginează-ți că absorbi suferința cestei persoane. Simte-o visceral. În timp ce inspiri, imaginează-ți durerea și suferința ei pătrunzându-ți pe nări, în sus, pe nas și coborând în plămâni. Dacă este prea dificil să îți imaginezi fizic că îi absorbi suferința, atunci imaginează-ți că aceasta o părăsește de fiecare dată când inspiri. În timp ce tragi aer în piept, invocă o imagine a suferinței și a durerii părăsindu-i corpul ca o ceață care se topește sub un soare strălucitor.

La fiecare expirație, imaginează-ți că suferința ei se transformă în compasiune. Direcționează această compasiune către ea: în timp ce expiri, imaginează-ți respirația plutind către ea, un dar de empatie și dragoste care o va învălui și va pătrunde în ea, alinându-i durerea.

Pentru a-ți accelera recuperarea de pe urma adversității, încearcă să ieși din situația în care a apărut obstacolul, dacă este posibil, și să te îndrepți către una cu mai puțină rezonanță emoțională. De exmplu, dacă tocmai te-ai certat cu partenerul sau partenera de cuplu, părăsește zona confruntării și ieși afară sau, cel puțin, mergi în altă cameră. Ca să îți încetinești recuperarea și să îți permiți să simți suferința mai mult timp și mai intens, încearcă să faci opusul – rămâi în situația asociată cu adversitatea sau plasează lucruri care să îți amintească de ea peste tot în jurul tău. De exemplu, unele persoane raportează că nu simt nici o empatie față de victimele dezastrelor naturale. Dacă vrei să devii mai puțin insensibil, încearcă să pui fotografii cu victime ale unor cutremure și tsunami-uri pe frigider, de exemplu. Acest lucru s-ar putea să te ajute să le simți durerea.

5.2. Exerciții pentru schimbarea stilului Senzitivității

Pe baza succesului terapiei expunerii, putem să deducem că strategia generală de consolidare a Senzitivității constă în a te obișnui cu indiciile care îți provoacă anxietate sau te supără:

Ca să te relaxezi, începe cu o simplă tehnică de respirație din hatha yoga. Cu ochii închiși, fii atent la respirație, ca în meditația concentrării atenției, măsurând durata fiecărei inspirații și expirații.

După ce ai respirat de mai mute ori, lungește ciclul respirației cu încă o secundă. Continuă să mărești durata cât să te simți confortabil, iar ulterior menține aceste respirații lungi timp de cinci minute.

Fii atent ca inspirația și expirația să aibă aceeași durată. Dacă una dintre ele este mai lungă, încearcă să o mărești pe cealaltă astfel încât să aibă aceeași durată. Fă acest lucru timp de cinci minute și apoi deschide ochii.

După ce te simți confortabil practicând acest exercițiu, treci la antrenamentul pentru situația în care te afli. Voi folosi exemplul unui șef care îți produce anxietate atât de puternică încât începi să transpiri imediat ce te gândești la el, iar această anxietate se revarsă asupra vieții tale de familie.

Același principiu va funcționa în cazul oricărei surse de anxietate sau groază :

Fă o listă cu comportamente specifice ale șefului care te supără. Poate că apare din senin la biroul tăi în timpul serivicului. Poate că stă la ieșirea din biroul tău să vadă dacă pleci chiar și cu un minut mai devreme. Poate că pur și simplu îți desființează rapoartele sau alte lucrări pe care i le predai. Fii cât mai specific, însuflețit și detaliat posibil.

Ulterior, într-un context sigur, de exemplu acasă, într-un weekend, adu-ți cu grijă și în mod treptat în minte imagini asociate cu șeful tău. Evocă exact felul în care se uită la tine la sfârșitul zilei. Imaginează-ți fața lui în timp ce îți analizează lucrările.

Simultan, efectuează exercițiul respirației. Continuă să faci acest lucru până când te simți confortabil și relaxat, în pofida faptului că îți imaginezi fața radioasă a șefului și obiceiul lui de a-ți supraveghea biroul. Continuă acest exercițiu timp de 15 minute.

Poți să te aștepți la rezultate după ce efectuezi patru sesiuni, dar ora pe care o vei investi merită efortul. Îmbunătățindu-ți abilitatea de a distinge între contextul serviciului și cel al casei, acest exercițiu ar trebui să te ajute să distingi și între alte contexe și, prin urmare, să prezinți răspunsuri emoționale adecvate la situațiile în care te afli de obicei. Deși nu au fost efectuate studii care să compare activitatea cerebrală înainte și după un asemenea antrenament, faptul că terapia expunerii îi ajută pe pacienții cu SSPT sugerează că aceasta funcționează prin întărirea conexiunilor dinspre hipocampus spre cortexul prefrontal și spre alte zone de la nivelul neocrotexului.

Capitolul 6. Metodologia cercetării

Scurtă analiză a problematicii de cercetare

Prin studiul de față am abordat punctele forte ale persoanelor adulte, ca resursă importantă în depășirea problemelor cu care acestea se confruntă. Psihologia pozitivă propune abordarea problemelor de zi cu zi, și chiar a situațiilor traumatice, din perspectiva punctelor forte de care dispunem fiecare dintre noi. Atunci când ne confruntăm cu probleme, indiferent de intensitatea sau durata acestora, este absurd să presupunem că o persoană face apel la soluții noi, fără a utiliza strategiile sau resursele de care dispune și știe din experiențele anterioare că le poate întrebuința optim.

Valoarea aplicativă a lucrării

În urma analizei comprehensive a literatutii de specialitate, nu am identificat studii expirice care să analizeze legătura dintre senzitivitate, reziliență și structura personalității oamenilor. Așadar, pornind de la necesitatea de a aduce clarificări referitoare la acest aspect, studiile care fac obiectul acestei lucrări de licență vizează dezvoltarea unui program menit să potențeze resursele adaptative ale persoanei reziliente și/sau senzitive, învățând-o pe aceasta să și le recunoască și să le utilizeze cu succes ori de câte ori are nevoie.

Obiectivele cercetării

Pornind de la aceste considerente teoretice, cercetarea de față are următoarele obiective generale, atât de ordin teoretic, cât și practic.

Obiective teoretice

Operaționalizarea conceptelor cheie investigate în lucrarea de față

Din această perspectivă, ne interesează modul în care adulții definesc atât problemele de viață, cât și starea de bine. Prin reziliență înțelegem procesul prin care o persoană atinge starea de bine, în ciuda modificărilor pe care le percepe de-a lungul vieții, iar prin senzitivitate înțelegem capacitatea persoanei de a-și însuși o nouă stare, de a-și regla răspunsurile emoționale în funcție de contextul în care se află. Aceste modificări pot fi determinate de persoana în cauză sau de factori externi. Indiferent de situație, numim probleme de viață transformările prin care trece o persoană pe parcursul dezvoltării sale.

Literatura de specialitate din domeniul sănătății, adeseori numește provocările ca fiind ”traume”, ”situații adversive”, ”probleme”. Ungar (2007) susține ideea potrivit căreia reziliența este ”excepția de la regulă”. Prin urmare, a fost impetuos necesar să oferim populației țintă posibilitatea de exprimare, ajutându-ne astfel să înțelegem mecanismele prin care se formează excepțiile mai sus amintite. Totodată reziliența a fost frecvent asociată cu dobândirea stării de echilibru, stării de bine subiectivă sau cu adaptabilitate pozivită.

Sumarizând, în cadrul primului obiectiv al acestei cercetări, am urmărit să înțelegem modul în care adulții percep starea de echilibru, starea de bine, cum o definesc ei, independent de definițiile existente în literatură.

Identificarea caracteristicilor procesului prin care persoanele adulte reușesc să dovedească o adaptare pozitivă, indiferent dacă schimbările pe care le traversează sunt percepute ca fiind pozitive sau negative.

Din acest punct de vedere ne interesează atât modul în care reziliența și senzitivitatea funcționează în viața individului, factorii care sunt asociați cu reziliența respective cu senzitivitatea, precum și dinamica acestora.

Tratarea rezilienței si senzitivității în raport cu trasăturile de personalitate, tinând cont de vulnerabilitățile pe care o persoană le poate dezvolta, vulnerabilități asociate cu dezvoltarea tulburărilor de personalitate.

Astfel, ne-am propus să identificăm dinamica resurselor individuale și sociale, relația dintre diferiți factori protectivi pe care persoanele adulte îi utilizează atunci când se confruntă cu diferite probleme. Studiul realizat ne va ajuta să aflăm dacă personalitatea adultului poate avea o influență asupra frecvenței, intensității și naturii stresorilor experiențiați (spre exemplu, neuroticismul este asociat cu un nivel ridicat de expunere la stres și intensitate emoțională și reactivitate fiziologică crescută la stres).

Tratând reziliența și senzitivitatea în raport cu trăsăturile de personalitate, este nevoie să ținem cont de vulnerabilitățile pe care o persoană le poate dezvolta, vulnerabilități asociate cu dezvoltarea tulburărilor de personalitate. În situația specifică abordată în acest studiu, și anume trăsătura de stabilitatea emoțională, e nevoie să ținem cont de evenutalele predispoziții pentru personalitate dependentă în contextul în care observăm o preferință repetată pentru suportul social ca strategie de coping. Căutarea preponderentă a suportului social se poate asocia cu predispoziție pentru dezvoltarea unei personalități de tip dependent (Beitz și Bornstein, 2006), situație în care nu mai putem discuta despre o adaptabilitate pozitivă, în consecință reziliența și senzitivitatea nefiind demonstrată.

Obiective practice

Construirea, implementarea și testarea unui program de intervenție, având ca scop dezvoltarea rezilienței și senzitivității.

Structura cercetării a urmărit cele patru obiective menționate anterior, căutând să corespundă atât exigențelor teroretice, cât și metodologice. În prima parte am clarificat conceptual termenii de reziliență și senzitivitate. Pentru acesta am făcut apel atât la literatura de specialitate, cât și la informațiile primite de la populația vizată (populatia adultă). Conceptul de reziliență este unul de actualitate în domeniul psihologiei din România, pe când termenul de senzitivitate este folosit foarte mult în domeniul geofizicii și introdus destul de recent în acest domeniu. Datorită caracterului subiectiv al conceptelor asociate cu reziliența și senzitivitatea (stare de bine, provocări, factori protectivi, factori de risc) am considerat necesar un insight din partea populației vizate asupra conceptelor cu care operăm.

Nu am omis literatura de specialitate, rezultatele studiilor teoretice și empirice din domeniu. Cercetările existente oferă numeroase analize de articole publicate în ultimii ani, lucrări care tratează conceptul de reziliență atât la nivel general, cât și specific. Cu toate acestea, analizele realizate asupra studiilor nu aduc în discuție percepțiile diferite prin care autorii discută reziliența psihologică și nici nu investighează eventuale particularități ale rezilienței în funcție de intensitatea sau de calitatea situațiilor adversive. De asemenea, nu s-au făcut studii privind senzitivitatea persoanelor și dacă exită vreo legătură între senzitivitatea, reziliența si structura personalității oamenilor. Intenția noastră a fost aceea de a aduce aceste clarificări, astfel încât să identificăm argumente valide în alegerea instrumentelor de evaluare, construirea și implementarea programelor de dezvoltare a rezilienței și senzitivității adresate adulților.

Odată definite conceptele cheie, am investigat instrumentele de evaluare a rezilienței și senzitivității la adulți. Ca urmare a acestui demers, am hotărât construirea și validarea unui instrument care să ofere date atât de natură cantitativă, cât și date calitative . Pentru a oferi suport acestor persoane avem nevoie să știm ce anume i-a determinat să-și îmbunătățească scorurile. Reziliența și senzitivitatea ca și procese presupun utilizarea cu succes a resurselor de care o persoană dispune. Prin urmare, este important să știm care sunt resursele pe care un adult se bazează atunci când traversează o perioadă de schimbare.

Astfel de informații sunt utile pentru consilier sau pentru terapeut, în vederea proiectării unui program individualizat, care să răspundă real la nevoile clientului. Mai mult decât atât, operaționalizarea conceptului de reziliență și senzitivitate ajută la construirea de noi metode de cercetare, fiind important să înțelegem dinamica resurselor, a factorilor protectivi utilizați de o persoană în manifestarea rezilienței și senzitivității. Din acest punct de vedere, obiectivul meu a fost acela de a identifica ce anume se întâmplă cu o persoană care nu dispune de resursele propuse de literatură ca predictori importanți pentru reziliență și senzitivitate. Am explorat posibilitatea de a exista o combinație perfectă de resurse care determină reziliența sau senzitivitatea și dacă aceste resurse se manifestă particular la fiecare individ, astfel că nu putem miza pe o rețetă general valabilă ci, mai degrabă, pe factori individuali care se manifestă specific în situații particulare la fiecare persoană în parte.

Datele obținute au fost esențiale în proiectarea și implementarea unui program de training care vizează dezvoltarea rezilienței și implicit a senzitivității la adulți. Odată clarificate conceptele cheie din cadrul cercetării, am construit programul SELF CONTROL, bazându-ne pe dinamica factorilor protectivi, dinamică identificată în primele studii ale cercetării. Activitățile propuse se bazează pe principii identificate în studii teoretice și empirice, însă aduce un plus major în conturarea activităților astfel încât să vizeze factorii protectivi identificați ca fiind necesari indiferent de persoană sau indiferent de situația, și în același timp să urmărească un traseu individual de dezvoltare a resurselor de care beneficiază fiecare tânăr în parte.

Programul implementat este construit pe principiile fundamentale ale educației rațional emotivă și comportamentală – gândirea rațională fiind un factor protectiv necesar pentru diminuarea vulnerabilităților ce caracterizează vârsta persoanelor adulte. Bazându-se pe activități care își propun să dezvolte factori protectivi la fiecare dintre participanți, programul continuă prin exerciții particularizate în funcție de resursele de care beneficiază deja fiecare dintre persoanele incluse în program.

Ipotezele cercetării

Ipotezele subsumate obiectivelor detaliate anterior sunt următoarele:

Ipoteze de nul

Nu vor exista asocieri semnificative între reziliență, personalitate și senzitivitate.

Nu vor exista diferențe semnificative între femei și bărbați în ceea ce privește reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Vârsta și genul participanților nu constitui predictori semnificativi ai rezilienței și senzitivității acestora.

Ipoteze alternative

Vor exista asocieri semnificative între reziliență, personalitate și senzitivitate.

Vor exista diferențe semnificative între femei și bărbați în ceea ce privește reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Vârsta și genul participanților constituie predictori semnificativi ai rezilienței și senzitivității acestora.

Instrumente și materiale

Variabila independentă în cadrul prezentei cercetări este reprezentată de genul participanților, cu două modalități (bărbați și femei). Variabilele dependente de interes în cadrul acestei lucrări sunt reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

În vederea măsurării variabilelor dependente, am utilizat următoarele instrumente și materiale:

Testul de reziliență (Siebert, 2006)

Acest test compus din 20 de itemi de tip autoevaluare oferă o măsură al propriului nivel de reziliență emoțională, definit ptin capacitatea de a ne ridica din nou după ce am „căzut”, de a ne reveni după eșecuri sau perioade extrem de dificile.

Conform autorului, o autoevaluare cu un punctaj sub 50 indică faptul că persoana știe că viața este o luptă continuă, că nu este capabilă să facă față cu succes presiunilor, sau că se simte rău atunci când este criticată de ceilalți. În acest caz, de recomandă întâlnirea cu alți oameni, astfel încât persona să își poată dezvolta abilitățile de supraviețuire.

Un punctaj cuprins între 50 și 69 de puncte poate să suprindă tendințe de subapreciere din partea persoanei, deoarece multe persoane au obiceiul să fie modeste atunci când se raportează la propia persoană, acordându-și așadar un punctaj mediu. O modalitate de a verifica acuratețea evaluării este ca persoana să solicite evaluarea altor persoane cunoscute, cu scopul de a identifica discrepanțele existente.

Un punctaj cuprins între 70 și 89 de puncte indică existența unui nivel bun de reziliență, pe baza căruia se pot înregistra peogrese semnificative, în vreme ce un punctaj de peste 90 de puncte constituie un indicator solid al faptului că persoana are potențialul de a-și reveni de pe urma loviturilor vieții, fiind înclinată înspre a învăța noi metode de a face față mai bine provocărilor vieții.

Testul de senzitivitate (Highly Sensitive Person – HPS; Aron, 1996)

Acest test compus din 27 de itemi de tip autoevaluare definește o personalitate distinctă care afectează una din cinci persoane. Conform definiției dată de dr. Aron, o persoană extrem de sensibilă (HSP) are un sistem nervos sensibil și se lasă mai ușor copleșită atunci când întâlnește diferiți stimuli exteriori.

Rezultatele obținute în urma completării acestui test indică abilitatea persoanei de a-și regla răspunsurile emoționale în funcție de contextul în care se află. Așadar, un scor de 50 de puncte sau superior indică faptul că persoana este extrem de sensibilă, având tendința de a fi o persoana spirituală, filosofică, blândă, dar în același timp poate fi și o persoană extrem de dezorganizată.

Test de personalitate aprobat de societatea britanică de psihologie (British Psychological Society), cu scopul de a stabili dacă există o asociere între tipul de personalitate al persoanelor implicate în acest studiu și senzitivitatea și/sau reziliența acestora.

Participanți

Studiul de față s-a desfășurat în perioada martie 2014, pe un număr total de 128 de participanți (75 femei – 58.6%, 53 bărbați – 41.4%) din cadrul S.C. IOR S.A., cu o vârstă medie de 52.37 ani (interval de vârstă cuprins între 40 și 60 de ani). Toți participanții din cadrul acestei cercetări au studii medii și superioare și au suferit de-a lungul vieții diverse traume, sau evenimente puternic negative.

Participanții au fost aleși pe bază de voluntariat, fiind contactați la locul de muncă. Participarea la studiu a fost precedată de completarea unui acord de participare la studiu, participanții consimțind ca datele furnizate să fie utilizate în scop de cercetare.

Mai jos redăm schematic caracteristicile demografice ale lotului supus cercetării:

Tabelul 1.1. Caracteristici demografice ale lotului supus cercetării

Design experimental

În cadrul prezentei cercetări, s-au utilizat două tipuri de design-uri experimentale, după cum urmează:

Design non-experimental corelational – în vederea studiului relației dintre reziliență, personalitate și senzitivitate.

Design experimental unifactorial – unde factorul gen are două modalități (bărbați/femei). Așadar, genul este variabilă independentă, iar variabilele dependente sunt reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Datele colectate vor fi analizate cu programul SPSS, versiunea 17.0.

Adaptat specificului acestei cercetări, s-au realizat următoarele analize statsitice:

corelații bivariate Pearson – în vederea evidențierii asocierilor dintre reziliență, personalitate și senzitivitate;

testul one-way ANOVA, în vederea evidențierii potențialelor diferențe de gen în ceea ce privește variabilele de interes. Astfel, variabila-predictor a fost genul (femei/barbați), iar variabilele-criteriu au fost reziliența, personalitatea și senzitivitatea;

analiză de regresie multiplă – în vederea evidențierii potențialului rol predictor al genului și/sau vârstei participanților asupra variabilelor de interes. Așadar, variabilele-predictor au fost reprezentate de genul (femei/barbați), respectiv vârsta participanților, în vreme ce variabilele-criteriu au fost reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Procedură

Instrumentele detaliate anterior (testele de reziliență, senzitivitate și personalitate) au fost administrate individual, fără limită de timp, în varianta creion-hârtie, ulterior obținerii consimtământului informat din partea participanților. De asemenea, au fost culese o serie de informații demografice privind genul, vârsta și și ocupația ale participanților.

Rezultatele cercetării și interpretarea acestora

Prezenta cercetare este una de tip cantitativ, folosind metode statistice de analiză a rezultatelor obținute. Pentru a determina tipul de teste statistice necesare în vederea verificării ipotezelor prezentei cercetări, s-a analizat modalitatea de distribuție a datelor pe eșantionul supus cercetării. Având în vedere faptul că în cazul variabilelor numerice, mai concret atunci când datele reprezintă rezultatele unor măsurători, se poate alege între două familii de teste: cele parametrice și cele nonparametrice, distribuția datelor reprezintă un indicator solid al tipului și adecvării uneia sau alteia dintre aceste două familii de teste.

Rezultatele sunt prezentate în Figurile de mai jos:

Figura 1.2. Distribuția senzitivității pentru întregul eșantion – 128 de participanți

După cum se poate observa din Figurile 4.1. – 4.4., pentru fiecare dintre variabilele de interes (reziliență, personalitate și senzitivitate), datele provin dintr-o populație cu distribuție normală, Gaussiană, atât în cazul întregului lot, cât și în cazurile subloturilor “femei”, respectiv “bărbați”, luate separat.

Așadar, în baza acestor rezultate, în cadrul prezentei cercetări s-au folosit teste statistice precum:

Coeficientul de corelație Pearson, în vederea evidențierii asocierilor dintre reziliență, personalitate și senzitivitate;

testul one-way ANOVA, în vederea evidențierii potențialelor diferențe de gen în ceea ce privește variabilele de interes;

analiză de regresie multiplă, în vederea evidențierii potențialului rol predictor al genului și/sau vârstei participanților asupra variabilelor de interes.

Datele recoltate au fost prelucrate cu ajutorul programului SPSS, versiunea 17.0.

În Tabelul 2.1. sunt prezentate statistici descriptive ale variabilelor de interes pentru întregul lot de participanți, cât și pentru subloturile “femei”, respectiv “bărbați”, luate separat.

Tabelul 2.1. Statistici descriptive: reziliență, personalitate și senzitivitate

Revenind la obiectivele prezentei cercetări, primul obiectiv a vizat investigarea relației dintre reziliență, personalitate și senzitivitate. Așadar, în acest sens s-au realizat o serie de corelații biavariate Pearson între variabilele menționate, atât pentru întregul lot de participanți, cât și pentru subloturile “femei”, respectiv “bărbați”, luate separat.

Valorile coeficienților de corelație pentru variabilele studiate sunt prezentate în următoarea matrice. Fiecare celulă cuprinde următoarele informații:

valoarea coeficientului de corelație;

nivelul pragului de semnificație p (sig.);

numărul de subiecți.

Trei sunt elementele ce contează în interpretarea corelației:

pragul de semnificație: dacă p < 0.05, atunci putem considera că există o relație semnificativă statistic între variabilele studiate;

Reamintim că pragul de semnificație arată probabilitatea de a greși atunci când afirmăm că între variabile ar fi o legătură. Deci el trebuie să fie cât mai mic pentru a putea face această afirmație.

semnul corelației arată natura legăturii care există: direct proporțională, dacă semnul este pozitiv sau invers proporțională când semnul este negativ;

mărimea absolută a coeficientului descrie tăria legăturii ce există între variabile; se consideră astfel că legătura este slabă dacă valoarea absolută a lui r nu depășește 0.30; legătura este de tărie medie la o valoare cuprinsă între 0.30 și 0.50 și vorbim de legături puternice dacă mărimea absolută este mai mare de 0.50.

Coeficientul de corelație furnizează așadar un indicator sintetic, direcțional, al relației de asociere dintre două variabile.

Rezultatele analizei corelaționale dintre bariabilele menționate sunt prezentate în Tabelele de mai jos:

Tabelul 2.2. Corelații Pearson între reziliență, personalitate și senzitivitate pe întregul eșantion – 128 de participanți

** Corelație semnificativă la p < 0.01.

Tabelul 2.3. Corelații Pearson între reziliență, personalitate și senzitivitate pe sublotul “femei”– 75 de participanți

* Corelație semnificativă la p < 0.05 ; ** Corelație semnificativă la p < 0.01.

Tabelul 2.4. Corelații Pearson între reziliență, personalitate și senzitivitate pe sublotul “bărbați”– 53 de participanți

* Corelație semnificativă la p < 0.05 ; ** Corelație semnificativă la p < 0.01.

După cum se poate observa din rezultatele prezentate în Tabelele 4.2. – 4.4., s-au obținut corelații pozitive și negative și semnificative statistic între toate variabilele de interes, atât pe întreg eșantionul, cât și pentru subloturile “femei”, respectiv “bărbați”, luate separate, astfel:

Întregul eșantion

reziliență și personalitate (r = .361, p < 0.01);

reziliență și senzitivitate (r = -.451, p < 0.01);

personalitate și senzitivitate (r = -.321, p < 0.01).

Sublotul “femei”

reziliență și personalitate (r = .421, p < 0.05);

reziliență și senzitivitate (r = -.679, p < 0.01);

personalitate și senzitivitate (r = -.615, p < 0.01).

Sublotul “bărbați”

reziliență și personalitate (r = .347, p < 0.05);

reziliență și senzitivitate (r = -.683, p < 0.01);

personalitate și senzitivitate (r = -.667, p < 0.01).

Așadar, în baza acestor rezultate se poate afirma faptul că există o asociere semnificativă statistic între reziliență, personalitate și senzitivitate, în lumina datelor exemplificate anterior. Aceste rezultate sunt deosebit de importante, deoarece așa cum s-a menționat anterior la începutul acestui capitol, în urma analizei comprehensive a literaturii de specialitate nu s-au identificat studii empirice care să analizeze legătura dintre aceste trei concepte într-un studiu singular. Ceea ce putem spune în baza datelor obținute este că, cel mai probabil, acele persoane cu o reziliență ridicată la adversitate se bucură de o personalitate mai flexibilă și implicit, de o senzitivitate mai redusă la evenimentele negative/traumatice.

Dat fiind asocierile semnificative dintre cele trei variabile menționate, am considerat utilă efectuarea unei analize de mediere, prin procedura corelației parțiale, între senzitivitate, personalitate și reziliență.

Așadar, în testarea modelului de mediere, s-a pornit de la ipoteza conform căreia personalitatea mediază relația dintre senzitivitate și rezilientă. Cu alte cuvinte, am presupus că senzitivitatea redusă (variabila independent a modelului) formează o structură de personalitate flexibilă, adaptativă, (variabila potențial mediatoare) care, la rândul ei, determină o reziliență ridicată (variabila dependentă a modelului).

Modelul de mediere prin corelație parțială poate fi efectuat doar dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiții (vezi Figura 4.5.):

Existența unei corelații semnificative între variabilele X și Y, în cazul nostru între senzitivitate și reziliență;

Existența unei corelații semnificative între X și M (mediator), respectiv între M și Y. Adaptat variabilelor de interes, trebuie să existe o corelație semnificativă între senzitivitate și personalitate, respectiv între personalitate și rezilientă;

Corelația dintre X si Y să dispară ulterior controlului statistic a lui M, cu alte cuvinte, să nu mai existe o corelație semnificativă între senzitivitate și reziliență, ulterior controlului statistic al personalității.

Concluzionând, un model de mediere efectuat corect presupune relație de cauzalitate între factorul mediator și variabila dependentă, în cazul de față între personalitate și reziliență, conform Figurii de mai jos:

Figura 2.5. Schema relației dintre senzitivitate și reziliență, în prezența personalității ca variabilă mediatoare prezumptivă

Adaptat specificului aceste cercetări, dat fiind faptul că toate cele condițiile modelului de mediere sunt îndeplinite, rezultatele sunt prezentate în Figura 4.6:

Figura 2.6. Analiză de mediere între senzitivitate, reziliență și personalitate pe întregul eșantion – 128 de participanți

Notă: (a) – relația dintre senzitivitate și personalitate; (b) – relația dintre personalitate și reziliență; (c) – efectul direct al senzitivității asupra rezilienței; (c’) – efectul mediat.

După cum se poate observa din datele prezentate, corelația de ordin 0 (înainte de parțializare) dintre senzitivitate și reziliență este de -.451, fiind semnificativă la p < .01. Ulterior controlului statistic al variabilei considerată a fi mediatoare (personalitatea), s-a obținut o corelație nesemnificativă statistic de -.095 între senzitivitate și reziliență. În baza acestor rezultate, se poate concluziona faptul că senzitivitatea are o acțiune mediată asupra rezilienței, personalitatea reprezentând factorul cauzal al acesteia din urmă.

Așadar, prima ipoteză de nul a studiului conform căreia nu vor exista asocieri semnificative între senzitivitate, reziliență și personalitate este infirmată, acceptându-se ipoteza alternativă în baza corelațiilor semnificative detaliate anterior dintre variabilele de interes prezentei cercetări.

Conform celui de-al doilea obiectiv al cercetării, s-a dorit evidențierea diferențelor de gen în ceea ce privește reziliența, senzitivitatea și personalitatea. În acest sens, s-a efectuat analize de varianță utilizând testul one-way ANOVA, considerând genul participanților ca variabilă-predictor potențială. Variabilele-criteriu au fost: reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 2.5.:

Tabelul 2.5. One way ANOVA – variabilă predictor: genul participanților pe întregul eșantion – 128 de participanți

După cum se poate observa din tabelul de mai sus, genul reprezintă un predictor semnificativ pentru reziliență – F(1,127) = 3.821, p < .01, cât și personalitate – F(1,127) = 3.115, p < .05, respectiv senzitivitate – F(1,127) = 2.358, p < .05. Așadar, în baza acestor rezultate se poate afirma faptul că, în cazul eșantionului supus cercetării, există diferențe semnificative între bărbați și femei, în avantajul acestora din urmă, cele mai pregnante diferențe fiind legate de reziliența acestora în fața adversității, urmate de diferențele legate de personalitate și de senzitivitate.

Așadar, cea de-a doua ipoteză nulă a studiului prin intermediul căreia s-a anticipat faptul că nu vor exista diferențe semnificative între femei și bărbați în ceea ce privește reziliența, senzitivitatea și personalitatea este de asemenea infirmată, acceptându-se ipoteza alternativă aferentă, în lumina datelor prezentare anterior.

Conform celui de-al treilea obiectiv al prezentei cercetări, s-a dorit investigarea potențialului predictor, al vârstei și genului asupra rezilienței, senzitivității și personalității. În acest sens, s-a efectuat o analiză de regresie multiplă. Așadar, variabilele predictor ale modelului de regresie au fost genul (femei/barbați), respectiv vârsta participanților, în vreme ce variabilele-criteriu au fost reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Rezultatele sunt prezentate în Tabelele de mai jos:

Tabelul 2.6. Analiză de regresie multiplă cu genul participanților ca potențial predictor al rezilienței, personalității și senzitivității pe întregul eșantion – 128 de participanți

Tabelul 2.7. Analiză de regresie multiplă cu vârsta participanților ca potențial predictor al rezilienței, personalității și senzitivității pe întregul eșantion – 128 de participanți

După cum se poate observa din Tabelele 4.6. – 4.7., genul constituie un predictor pozitiv semnificativ al rezilienței (Beta = .468, p <.05) și al personalității (Beta = .336, p <.05). Pe de altă parte, vârsta reprezintă un predictor pozitiv semnificativ al rezilienței (Beta = .392, p <.05) și în egală măsură, un predictor negativ semnificativ al senzitivității (Beta = -.288, p <.05).

În baza acestor rezultate, în cazul lotului supus cercetării se poate concluziona faptul că femeile posedă o reziliență mai ridicată și probabil, o personalitate mai flexibilă comparativ cu bărbații. În ceea ce privește vârsta, datele indică faptul că odată cu înaintarea în vârstă, scade senzitivitatea și crește reziliența, cel mai probabil ca rezultat al experienței de viață acumulate odată cu trecerea timpului.

Concluzii și discuții

Cercetarea de față este fundamentată de o serie de teorii validate științific care au dezvoltat, prin contribuții empirice substanțiale, problematici de interes precum reziliența, personalitatea și senzitivitatea.

Pornind de la lipsa unor studii empirice riguroase care să analizeze mai detaliat legătura dintre senzitivitate, reziliență și structura personalității oamenilor, prezenta cercetare și-a propus întocmai acest lucru. Primul obiectiv al prezentei cercetări l-a constituit operaționalizarea conceptelor cheie de reziliență, senzitivitate și personalitate, cu scopul de a înțelege modul în care persoanele adulte definesc și percep starea de echilibru și starea de bine. Cel de-al doilea obiectiv al prezentei cercetări a pornit de la necesitatea înțelegerii modului în care reziliența și senzitivitatea funcționează în viața individului, dar și a factorilor care sunt asociați cu reziliența și cu senzitivitatea, precum și dinamica acestor două procese, urmând ca în cadrul celui de-al treilea obiectiv, să studiem mai cu atenție rolul personalității în relația dintre reziliență și senzitivitate, cu scopul de a identifca potențiale vulnerabilități individuale la nivelul personalității și nu numai.

Nu în ultimul rând, prezenta cercetare s-a concretizat în construirea, implementarea și testarea unui program de intervenție, având ca scop dezvoltarea rezilienței și senzitivității. Programul implementat este construit pe principiile fundamentale ale educației rațional emotivă și comportamentală – gândirea rațională fiind un factor protectiv necesar pentru diminuarea vulnerabilităților ce caracterizează vârsta persoanelor adulte. Bazându-se pe activități care își propun să dezvolte factori protectivi la fiecare dintre participanți, programul continuă prin exerciții particularizate în funcție de resursele de care beneficiază deja fiecare dintre persoanele incluse în program.

Rezultatele înregistrate susțin studiile din literatura de specialitate, având în același timp și caracter inovativ. Așadar, în baza datelor obținute putem extrage următoarele concluzii, pentru lotul supus cercetării:

Există asocieri (pozitive și negative) semnificative statistic între reziliență, personalitate și senzitivitate;

Acest rezultat are o importanță deosebită, având în vedere faptul că, din câte cunoaștem, acesta este primul studiu empiric care adoptă o abordare integrativă a acestor concepte. Așadar, în baza datelor obținute, putem afirma că, cel mai probabil, acele persoane cu o reziliență ridicată la adversitate se bucură de o personalitate mai flexibilă și implicit, de o senzitivitate mai redusă la evenimentele negative/traumatice.

Personalitatea mediază relația dintre senzitivitate și reziliență;

În baza corelațiilor semnificative obținute, am considerat legitim efectuarea unui model de mediere prin corelație parțială, tocmai pentru a încerca identificarea unui posibil factor causal al rezilienței emoționale. Rezultatele modelului de mediere indică faptul că senzitivitatea are o acțiune mediată asupra rezilienței, personalitatea reprezentând factorul cauzal al acesteia din urmă.

Genul constituie un predictor pozitiv semnificativ al rezilienței și al personalității;

Cu alte cuvinte, datele obținute indică faptul că femeile par să posede o reziliență mai ridicată și probabil, o personalitate mai flexibilă comparativ cu bărbații.

Vârsta reprezintă atât un predictor pozitiv semnificativ al rezilienței, cât și un predictor negativ semnificativ al senzitivității.

La nivelul acestei componente, datele indică faptul că odată cu înaintarea în vârstă, senzitivitatea scade și reziliența crește, cel mai probabil ca rezultat al experienței de viață acumulate odată cu trecerea timpului.

Limite și direcții viitoare de cercetare

Reprezentativitatea eșantionului constă în capacitatea acestuia de a produce cât mai fidel structurile și caracteristicile populației din care este extras. Unul dintre factorii care determină reprezentativitatea eșantionului este metoda de eșantionare. În studiul de față, metoda de eșantionare a fost nealeatoare (neprobabilistică).

Criteriul mărimii eșantionului este unul deosebit de important în determinarea reprezentativității sale, în sensul că numărul persoanelor selectate trebuie să satisfacă cerința de a fi suficient de mare pentru estimarea cât mai exactă a caracteristicilor populației. În cazul de față, lotul final de participanți pe care s-a desfășurat cercetarea a fost de 128, dintre care 75 de femei și 53 de bărbați. Având în vedere că eșantionul este unul nealeator, chiar dacă volumul eșantionului ar satisface cerințele reprezentativității, aceasta se poate calcula doar în cazul eșantioanelor aleatoare. În concluzie, rezultatele obținute în cadrul acestui studiu nu pot fi generalizate decât în cazul în care se realizează replicarea pe un eșantion reprezentativ și se obțin rezultate similare.

Bibliografie

Birch H.G. și Gussow J.D. (1970), Disadvantaged children: Health, nutrition and school failure, New York, Grune & Stratton.

Bohart B.L. și Tallman K. (2010), Clients: the neglected common factor, în B. L. Duncan, S.D. Miller, B.E. Wampold și M.A. Hubble (coord.), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a II-a, Washington, American Psychological Association, p. 83-111.

Bonanno G.A. și Mancini A.D. (2008), The human capacity to thrive in the face of potential trauma, Pediatrics, vol. 121, p. 369-375.

Caplan G., The principles of preventive psychiatry, New York, Basic Books, 1964.

Capuzzi D. și Gross D.R. (coord.) (2000), Youth at risk. A prevention resource for counselors, teachers and parents, ediția a Ill-a, Alexandria, American Counseling Association 2000, p. 167-191.

Colley H. (1996), Mentoring for social inclusion, Londra, Routledge.

Carpenter, S. R., Walker, B. H., Anderies J. M., & Abel, N., (2001). From metaphor to measurement: resilience of what to what? Ecosystems, 4, p:765–781.

Carpenter, S.R. and Brock., W. A., (2008). Adaptive capacity and traps. Ecology and Society, 13, p:40 [online]

Crocq L., Les Traumatisines Psychiques de Guerr,. Paris, France: Odile Jacob, 1999.

Cyrulnik B. (2001), Les vilains petits canards, Paris, Odile Jacob.

Cyrulnik, B. (2005), Murmurul Fantomelor, București, Editura Curtea Veche.

Davidson, Richard J., Begley, Sharon, (2013), Creierul și inteligența emoțională, Editura Litera, București

Delage M. (2002), Aide à la résilience familiale dans les situations traumatiques, Thérapie Familiale, vol. 23, nr. 3, p. 269-287.

Delage M. (2004), Résilience dans la famille et tuteurs de résilience. Qu'en fait le systémicien?, Thérapie Familiale, vol. 25, nr. 3, p. 339-347.

Duncan B.L., Hubble M.A. și Miller S.D. (1997), Psychotherapy with „imposible” cases: Efficient treatment of therapy veterans, New York, Norton.

Duncan B.L., Miller S.D., Wampold B.E: și Hubble M.A. (2010), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a Il-a, Washington, American Psychological Association.

Feldman, S.Robert, (1990), The Social Psychology of Education: Cambridge University Press

Folkman, S., & Moskowitz, J. T., (2000), Positive affect and the other side of coping. American Psychologist, 55, p:647–654.

Fredrickson, B. L., (2001), The role of positive emotions in positive psychology: The broaden-and-build theory of positive emotions. American Psychologist: Special Issue, 56, p:218–226.

Garbarino J. (1995), Raising children in a socially toxic environment, San-Francisco, Jessey-Bass Publishers.

Garmezy N. (1993), Vulnerability and resilience, în D.C. Funder, R.D. Parke, C. Tomlinson-Keasey și K. Widaman (coord.), Studying lives through time. Personality and development, Washington, American Psychological Association, p. 377-398.

Garmezy N. și Devine V.T. (1984), Project Competence: The Minnesota studies of children vulnerable to psychopathology, în N. Watt, E.J. Anthony, L.C. Wynne și J.E. Rolf (coord.), Children at risk for schizophrenia, Cambridge, Cambridge University Press, p. 289-303.

Heber R., Garber H., Harrington S., Hoffman C. și Falender C. (1972), Rehabilitation of families at risk for mental retardation: a progress report, Madison, University of Wisconsin, Rehabilitation Research and Training Center in Mental Retardation.

Institute of Medicine of the National Academies (1994), Reducing risks for mental disorders: Frontiers for preventive intervention research, Washington, National Academy Press.

Ionescu S. (2004), Prefață, în J. Lecomte, Guérir de son enfance. Paris, Odile Jacob, p. 11-16.

Ionescu S. (2006), Introduction. Psychopathologies et societe. Tendances dans le champ de la psychopathologie sociale, în S. loncscu și C. Jourdan-Ionescu (coord.), Psychopathologies et société. Traumatismes, événements et situations de vie, Paris, Vulbert, p. 7-17.

Ionescu S. (2010), Psychopathologie de I'adulte. Fondements et perspectives, Paris, Belin.

Ionescu S. și Jourdan lonescu C. (2006), La psychopathologie comme processus: vulnérabilité et résilience, în S. lonescu și A. Blanchet (coord.), Nouveau cours de psychopathologie. Psychologie clinique et psychopathologie (volum coordonat de M. Montreuil si Doron), Paris, Puf, p. 133-157.

Ionescu Ș., Tratat de reziliență, 2013, București, Editura Trei.

Johnson N.G. (2003), On treating adolescent girls: Focus on strengths and resiliency in psychotherapy, JCLP/ln Session, vol. 59, nr. 11, p. 1193-1203.

Karnes M.B., Teska J.A., Hodgins A.S. și Badger E.D. (1970), Educational intervention at home for mothers of disadvantaged infants, Child Development, vol. 41, p. 925-935.

Kelley D.S., Bickman L. și Norwood L. (2010), Evidence-based treatments and common factors in youth psychotherapy, în B.L. Duncan, S.D. Miller, B.E. Wampold și M.A. Hubble (coord.), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a Il-a, Washington, American Psychological Association, p. 325-356.

Lighezzolo J. și de Tychey C. (2004), La résilience. Se (re)construire après le traumatisme, Paris, Editions in Press.

Malchiodi C. (1998), Understanding children's drawings, New York, Guilford Press.

Manciaux, Michele (1995), De la Vulnérabilité à la résilience: du concept à l'action, Université de Nancy (France)

Masten A.S. și O'Dougherty Wright M. (2010), Resilience over the life span.Developmental perspectives on resistance, recovery and transformation, în J. W. Reich, A.J. Zautra și J.S. Hall (coord.), Handbook of adult resilience, New York, The Guiford Press, p, 213-357.

Maton K.I., Dodgen D.W., Leadbeater B.J., Sandler I.N., Schellenbach C.J. și Solarz A.I. (2004), Strengths-based research and policy: an introduction, în K.I. Maton, C.J. Schellenbach, B.J. Leadbeater și A.L. Solarz (coord.), Investing in children, youth, families and communities. Strengths-based research and policy, Washington, American Psychological Association, p. 3-12.

McWhirter E.H. (1998), At risk youth: A comprehensive response, ediția a II-a, Pacific Grove, Brooks/Cole.

Morgan K.E. și White P.R. (2003), The function of art-making in CISD with children and youth, International Journal of Emergency Mental Health, vol. 5, nr. 2, p. 61-76.

Muntean Ana, Munteanu Anca, Violență, Traumă, Reziliență; 2011, Iași, Editura Polirom.

Nietzsche, Friedrich, (1998/2004), Opere complete, Editura Hestia, București.

O’Dougherty Maureen , Wright F.S., Garmezy N., Loewenson R.B. și Torres F. (1983), Later competence and adaptation in infants who survive severe heart defects, Child Development. vol. 54, p. 1129-1142.

O’Dougherty M., Wright, și Masten A. (2005), Resilience processes in development, în S. Goldstein și R.B. Brooks (coord.), Handbook of resilience in children, New York, Kluwer Academic/Plenum Publishers, p. 17-37.

Ong, A. D., Bergeman, C. S., Bisconti, T. L., Wallace, K., (2006). Psychological resilience, positive emotions, and successful adaptation to stress in later life. Journal of Personality and Social Psychology, 91, p:730–749.

Park C.L., Cohen I.H. și Murch R.L. (1996), Assessment and prediction of stress-related growth, Journal of Personality, vol. 64, p. 71-105.

Perry D. Bruce, Pollard R. A., Blakley T.L., et al, Childhood Trauma, the Neurobiology of Adaptation, and “Use-dependent” Development of the Brain: How “States” Become “ Traits”, Infant Mental Health Journal, Vol. 16, No. 4, Winter 1995.

Ramey C.T. și Smith B.J. (1976), Assessing the intellectual consequences of early intervention with high risk-infants, American Journal of Mental Deficiency, vol. 81, p. 318-324.

Piaget, J. (1964). Judgment and reasoning in the child. Paterson, NJ: Littlefield Adams.

Rathus, S. A. (1996). Psychology in the new millennium (6th ed.). Fort Worth, TX: Holt, Rinehart, & Winston.
Reich J.W., Zautra A.J., Hall J.S. (2010), Handbook of adult resilience, New York, The Guilford Press.

Rutter M. (1966), Children of sick parents: An environmental and psychiatric study, Maudsley Monograph nr. 16, Londra, Oxford University Press.

Rutter M. (1972), Maternal deprivation reassessed,Harmondworth, Penguin.

Rutter M. (1979), Separation experiences: a new look at an old topic, Journal of Pediatrics, vol. 95, p. 147-154.

Rutter M. (1979), Protective factors in children responses to stress and disadvantage, în M.W. Kent și J.E. Roll (coord ), Primary prevention in psychopathology, vol. 3: Social competence in children, Hanover, University Press of New England , p. 49-74.

Rutter M. (1999), Resilience concepts and findings: Implications for family therapy. Journal of Family Therapy, vol. 21, 119-144.

Rutter, M., (1990), Psychosocial resilience and protective mechanisms. În: Rolf ,J., Masten, A. S., Cicchetti, D., Nuechterlein, K. H., Weintraub, S., editors. Risk and protective factors in the development of psychopathology. Cambridge; New York, p:181–214.

Rutter, M. (2008). Developing concepts in developmental psychopathology. In J.J. Hudziak (ed.), Developmental psychopathology and wellness: Genetic and environmental influences (pp. 3–22). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.

Salzi, Pierre, (1934), La sensation. Etude de sa genése et de sonrole dans la connaissance, Flix Alcan, Paris

Schmidt, C. K., Raque-Bogdan, T.L., Piontkowski, S., & Schaefer, K., (2011). Putting the positive in health psychology: A content analysis of three journals. Journal of Health Psychology,16, p: 607–620

Schmidt, B., & Wandel, J., (2006). Adaptation, adaptive capacity and vulnerability. Global Environmental Change, 16, p:282–292.

Seligman M.E.P. (2002), Positive psychology, positive prevention and positive therapy, în C. R.

Seligman, M., & Csikszentmihalyi, M., (2000). Positive psychology: An introduction. American. Snyder și S.J. Lopez (coord.), Handbook of positive psychology, New York, Oxford University Press.

Seymour J.W. și Erdman P. (1996), Family play therapy using a resiliency model, International Journal of Play Therapy, vol. 5, nr. 1, p. 19-30.

Siebert Al., Avantajul Reziliențe;Stăpânește schimbarea, prosperă sub presiune și repune-te pe picioare după lovituri, 2009, București, editura Business Tech International Press.

Sorocovschi, Victor (2006), Vulnerabilitatea, component a riscului, Concept, variabile decontrol, tipuri și modele de evaluare, în Riscuri și catastrofe, nr.4, an VI, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Stanton A.L., Bower J.E. și Low C.A. (2006), Posttraumatic growth after cancer, în L.G. Calhoun și R.G. Tedeschi (coord.). Handbook of posttraumatic growth: Research and practice, Mahwah, Erlbaum, p. 138-175.

Stepney S. (2001), Art therapy with students at risk, Springfield, C. C. Thomas Publisher.

Taylor S.E. (1983), Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation, American Psychologist, vol. 38, p. 1161-1173.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (1995), Trauma and transformation: Growth in the aftermath of suffering, Thousand Oaks, Sage, 1995.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (1996), The postraumatic Growth Inventory: Measuring the positive legacy of trauma, Journal of Traumatic Stress, vol. 9, nr. 3, p. 455-472.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (2004), Target article: „Posttraumatic growth: Conceptual foundations and empirical evidence” , Psychological Inquiry, vol. 15, nr. 1, p. 1-18.

Tisseron S. (2002), L’individu surexposé, Paris, Hachette.

Tomkicwicz S. (2001), Du bon usage de la résilience. Quand la résilience se substitue à la fatalité, în M. Manciaux (coord.), La résilience. Résister et se construire, Geneva, Edition Médecine et Hygiène, p. 229-237.

Trudelm.; Puentes-Neuman G. și Ntebutse J. G., Les conceptions contemporaines de l’enfant à risque et la valeur heuristique du construit de résilience en éducatio,2002, Revue canadienne de l’éducation Canadian Journal of Education, Volume 27 Numéros / Numbers 2 & 3.

Tugade, M. M., & Fredrickson, B. L., (2004). Emotions: Positive emotions and health, în N. Anderson (ed.), Encyclopedia of Health and Behavior, (Sage, Thousand Oaks, CA) p: 306 –310.

Zlate, Mielu, (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București

Waaktaar T., Chrisite H.J., Borge A.I. și Torgensen S. (2004), Building youth's resilience within a psychiatric outpatient setting: Results from a pilot clinical intervention project, Psychological Reports, vol. 94, nr. 1, p. 363-370.

Walker, B.H, Holling, C. S., Carpenter, S.R., & Kinzig, A., (2004). Resilience, adaptability and transformability in social–ecological systems. Ecology and Society, 9(2):5.

Weikart D.P. (1972), Relationship of curriculum, teaching and learning in preschool education, în J.C. Stanley (coord.), Preschool program for disadvantaged: five experimental approaches to early childhood education, Baltimore, John Hopkins University Press, p. 22-66.

Weikart D.P., Rogers L., Adock C. și McCleland D. (1971), The cognitively oriented curriculum: a framework for preschool teachers, Washington, National Association for the Education of Young Children.

Wenar C. și Kerig P. (2000), Developmental psychopathology. From infancy through adolescence, ediția a IV-a, Boston, McGraw-Hill.

Werner E.E. și Smith R.S. (1982/1989), Vulnerable but invincible: A longitudinal study of resilient children and youth, New York, Adams, Bannister, Cox.

Werner E.E. și Smith R.S. (2001), Journeys from childhood to midlife: Risk, resilience and recovery, Ithaca, Cornell University Press.

Williams, P. G., Holmbeck, G. N., & Greenley, R. N., (2002). Adolescent health psychology. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70, p: 828–842.

Worrall L. și Jerry P. (2007), Resiliency and its relationship to art therapy, The Canadian Art Therapy Association Journal, vol. 20, nr. 2, p. 35-53.

<http://www.drugabuse.gov/related-topics/trends-statistics/infographics/abuse-prescription-pain-medications-risks-heroin-use > accesat : 28. 03. 2014 ora 15:30.

Anexe:

Testul 1 – Testul de reziliență (prof.dr. Albert Siebert, 2006)

Testul 2 – Testul de senzitivitate (Highly Sensitive Person – HPS; Elaine Aron, 1996)

Test de personalitate aprobat de societatea britanică de psihologie (British Psychological Society), cu scopul de a stabili dacă există o asociere între tipul de personalitate al persoanelor implicate în acest studiu și senzitivitatea și/sau reziliența acestora.

Bibliografie

Birch H.G. și Gussow J.D. (1970), Disadvantaged children: Health, nutrition and school failure, New York, Grune & Stratton.

Bohart B.L. și Tallman K. (2010), Clients: the neglected common factor, în B. L. Duncan, S.D. Miller, B.E. Wampold și M.A. Hubble (coord.), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a II-a, Washington, American Psychological Association, p. 83-111.

Bonanno G.A. și Mancini A.D. (2008), The human capacity to thrive in the face of potential trauma, Pediatrics, vol. 121, p. 369-375.

Caplan G., The principles of preventive psychiatry, New York, Basic Books, 1964.

Capuzzi D. și Gross D.R. (coord.) (2000), Youth at risk. A prevention resource for counselors, teachers and parents, ediția a Ill-a, Alexandria, American Counseling Association 2000, p. 167-191.

Colley H. (1996), Mentoring for social inclusion, Londra, Routledge.

Carpenter, S. R., Walker, B. H., Anderies J. M., & Abel, N., (2001). From metaphor to measurement: resilience of what to what? Ecosystems, 4, p:765–781.

Carpenter, S.R. and Brock., W. A., (2008). Adaptive capacity and traps. Ecology and Society, 13, p:40 [online]

Crocq L., Les Traumatisines Psychiques de Guerr,. Paris, France: Odile Jacob, 1999.

Cyrulnik B. (2001), Les vilains petits canards, Paris, Odile Jacob.

Cyrulnik, B. (2005), Murmurul Fantomelor, București, Editura Curtea Veche.

Davidson, Richard J., Begley, Sharon, (2013), Creierul și inteligența emoțională, Editura Litera, București

Delage M. (2002), Aide à la résilience familiale dans les situations traumatiques, Thérapie Familiale, vol. 23, nr. 3, p. 269-287.

Delage M. (2004), Résilience dans la famille et tuteurs de résilience. Qu'en fait le systémicien?, Thérapie Familiale, vol. 25, nr. 3, p. 339-347.

Duncan B.L., Hubble M.A. și Miller S.D. (1997), Psychotherapy with „imposible” cases: Efficient treatment of therapy veterans, New York, Norton.

Duncan B.L., Miller S.D., Wampold B.E: și Hubble M.A. (2010), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a Il-a, Washington, American Psychological Association.

Feldman, S.Robert, (1990), The Social Psychology of Education: Cambridge University Press

Folkman, S., & Moskowitz, J. T., (2000), Positive affect and the other side of coping. American Psychologist, 55, p:647–654.

Fredrickson, B. L., (2001), The role of positive emotions in positive psychology: The broaden-and-build theory of positive emotions. American Psychologist: Special Issue, 56, p:218–226.

Garbarino J. (1995), Raising children in a socially toxic environment, San-Francisco, Jessey-Bass Publishers.

Garmezy N. (1993), Vulnerability and resilience, în D.C. Funder, R.D. Parke, C. Tomlinson-Keasey și K. Widaman (coord.), Studying lives through time. Personality and development, Washington, American Psychological Association, p. 377-398.

Garmezy N. și Devine V.T. (1984), Project Competence: The Minnesota studies of children vulnerable to psychopathology, în N. Watt, E.J. Anthony, L.C. Wynne și J.E. Rolf (coord.), Children at risk for schizophrenia, Cambridge, Cambridge University Press, p. 289-303.

Heber R., Garber H., Harrington S., Hoffman C. și Falender C. (1972), Rehabilitation of families at risk for mental retardation: a progress report, Madison, University of Wisconsin, Rehabilitation Research and Training Center in Mental Retardation.

Institute of Medicine of the National Academies (1994), Reducing risks for mental disorders: Frontiers for preventive intervention research, Washington, National Academy Press.

Ionescu S. (2004), Prefață, în J. Lecomte, Guérir de son enfance. Paris, Odile Jacob, p. 11-16.

Ionescu S. (2006), Introduction. Psychopathologies et societe. Tendances dans le champ de la psychopathologie sociale, în S. loncscu și C. Jourdan-Ionescu (coord.), Psychopathologies et société. Traumatismes, événements et situations de vie, Paris, Vulbert, p. 7-17.

Ionescu S. (2010), Psychopathologie de I'adulte. Fondements et perspectives, Paris, Belin.

Ionescu S. și Jourdan lonescu C. (2006), La psychopathologie comme processus: vulnérabilité et résilience, în S. lonescu și A. Blanchet (coord.), Nouveau cours de psychopathologie. Psychologie clinique et psychopathologie (volum coordonat de M. Montreuil si Doron), Paris, Puf, p. 133-157.

Ionescu Ș., Tratat de reziliență, 2013, București, Editura Trei.

Johnson N.G. (2003), On treating adolescent girls: Focus on strengths and resiliency in psychotherapy, JCLP/ln Session, vol. 59, nr. 11, p. 1193-1203.

Karnes M.B., Teska J.A., Hodgins A.S. și Badger E.D. (1970), Educational intervention at home for mothers of disadvantaged infants, Child Development, vol. 41, p. 925-935.

Kelley D.S., Bickman L. și Norwood L. (2010), Evidence-based treatments and common factors in youth psychotherapy, în B.L. Duncan, S.D. Miller, B.E. Wampold și M.A. Hubble (coord.), The heart and soul of change. Delivering what works in therapy, ediția a Il-a, Washington, American Psychological Association, p. 325-356.

Lighezzolo J. și de Tychey C. (2004), La résilience. Se (re)construire après le traumatisme, Paris, Editions in Press.

Malchiodi C. (1998), Understanding children's drawings, New York, Guilford Press.

Manciaux, Michele (1995), De la Vulnérabilité à la résilience: du concept à l'action, Université de Nancy (France)

Masten A.S. și O'Dougherty Wright M. (2010), Resilience over the life span.Developmental perspectives on resistance, recovery and transformation, în J. W. Reich, A.J. Zautra și J.S. Hall (coord.), Handbook of adult resilience, New York, The Guiford Press, p, 213-357.

Maton K.I., Dodgen D.W., Leadbeater B.J., Sandler I.N., Schellenbach C.J. și Solarz A.I. (2004), Strengths-based research and policy: an introduction, în K.I. Maton, C.J. Schellenbach, B.J. Leadbeater și A.L. Solarz (coord.), Investing in children, youth, families and communities. Strengths-based research and policy, Washington, American Psychological Association, p. 3-12.

McWhirter E.H. (1998), At risk youth: A comprehensive response, ediția a II-a, Pacific Grove, Brooks/Cole.

Morgan K.E. și White P.R. (2003), The function of art-making in CISD with children and youth, International Journal of Emergency Mental Health, vol. 5, nr. 2, p. 61-76.

Muntean Ana, Munteanu Anca, Violență, Traumă, Reziliență; 2011, Iași, Editura Polirom.

Nietzsche, Friedrich, (1998/2004), Opere complete, Editura Hestia, București.

O’Dougherty Maureen , Wright F.S., Garmezy N., Loewenson R.B. și Torres F. (1983), Later competence and adaptation in infants who survive severe heart defects, Child Development. vol. 54, p. 1129-1142.

O’Dougherty M., Wright, și Masten A. (2005), Resilience processes in development, în S. Goldstein și R.B. Brooks (coord.), Handbook of resilience in children, New York, Kluwer Academic/Plenum Publishers, p. 17-37.

Ong, A. D., Bergeman, C. S., Bisconti, T. L., Wallace, K., (2006). Psychological resilience, positive emotions, and successful adaptation to stress in later life. Journal of Personality and Social Psychology, 91, p:730–749.

Park C.L., Cohen I.H. și Murch R.L. (1996), Assessment and prediction of stress-related growth, Journal of Personality, vol. 64, p. 71-105.

Perry D. Bruce, Pollard R. A., Blakley T.L., et al, Childhood Trauma, the Neurobiology of Adaptation, and “Use-dependent” Development of the Brain: How “States” Become “ Traits”, Infant Mental Health Journal, Vol. 16, No. 4, Winter 1995.

Ramey C.T. și Smith B.J. (1976), Assessing the intellectual consequences of early intervention with high risk-infants, American Journal of Mental Deficiency, vol. 81, p. 318-324.

Piaget, J. (1964). Judgment and reasoning in the child. Paterson, NJ: Littlefield Adams.

Rathus, S. A. (1996). Psychology in the new millennium (6th ed.). Fort Worth, TX: Holt, Rinehart, & Winston.
Reich J.W., Zautra A.J., Hall J.S. (2010), Handbook of adult resilience, New York, The Guilford Press.

Rutter M. (1966), Children of sick parents: An environmental and psychiatric study, Maudsley Monograph nr. 16, Londra, Oxford University Press.

Rutter M. (1972), Maternal deprivation reassessed,Harmondworth, Penguin.

Rutter M. (1979), Separation experiences: a new look at an old topic, Journal of Pediatrics, vol. 95, p. 147-154.

Rutter M. (1979), Protective factors in children responses to stress and disadvantage, în M.W. Kent și J.E. Roll (coord ), Primary prevention in psychopathology, vol. 3: Social competence in children, Hanover, University Press of New England , p. 49-74.

Rutter M. (1999), Resilience concepts and findings: Implications for family therapy. Journal of Family Therapy, vol. 21, 119-144.

Rutter, M., (1990), Psychosocial resilience and protective mechanisms. În: Rolf ,J., Masten, A. S., Cicchetti, D., Nuechterlein, K. H., Weintraub, S., editors. Risk and protective factors in the development of psychopathology. Cambridge; New York, p:181–214.

Rutter, M. (2008). Developing concepts in developmental psychopathology. In J.J. Hudziak (ed.), Developmental psychopathology and wellness: Genetic and environmental influences (pp. 3–22). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.

Salzi, Pierre, (1934), La sensation. Etude de sa genése et de sonrole dans la connaissance, Flix Alcan, Paris

Schmidt, C. K., Raque-Bogdan, T.L., Piontkowski, S., & Schaefer, K., (2011). Putting the positive in health psychology: A content analysis of three journals. Journal of Health Psychology,16, p: 607–620

Schmidt, B., & Wandel, J., (2006). Adaptation, adaptive capacity and vulnerability. Global Environmental Change, 16, p:282–292.

Seligman M.E.P. (2002), Positive psychology, positive prevention and positive therapy, în C. R.

Seligman, M., & Csikszentmihalyi, M., (2000). Positive psychology: An introduction. American. Snyder și S.J. Lopez (coord.), Handbook of positive psychology, New York, Oxford University Press.

Seymour J.W. și Erdman P. (1996), Family play therapy using a resiliency model, International Journal of Play Therapy, vol. 5, nr. 1, p. 19-30.

Siebert Al., Avantajul Reziliențe;Stăpânește schimbarea, prosperă sub presiune și repune-te pe picioare după lovituri, 2009, București, editura Business Tech International Press.

Sorocovschi, Victor (2006), Vulnerabilitatea, component a riscului, Concept, variabile decontrol, tipuri și modele de evaluare, în Riscuri și catastrofe, nr.4, an VI, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Stanton A.L., Bower J.E. și Low C.A. (2006), Posttraumatic growth after cancer, în L.G. Calhoun și R.G. Tedeschi (coord.). Handbook of posttraumatic growth: Research and practice, Mahwah, Erlbaum, p. 138-175.

Stepney S. (2001), Art therapy with students at risk, Springfield, C. C. Thomas Publisher.

Taylor S.E. (1983), Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation, American Psychologist, vol. 38, p. 1161-1173.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (1995), Trauma and transformation: Growth in the aftermath of suffering, Thousand Oaks, Sage, 1995.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (1996), The postraumatic Growth Inventory: Measuring the positive legacy of trauma, Journal of Traumatic Stress, vol. 9, nr. 3, p. 455-472.

Tedeschi R.G. și Calhoun L.G. (2004), Target article: „Posttraumatic growth: Conceptual foundations and empirical evidence” , Psychological Inquiry, vol. 15, nr. 1, p. 1-18.

Tisseron S. (2002), L’individu surexposé, Paris, Hachette.

Tomkicwicz S. (2001), Du bon usage de la résilience. Quand la résilience se substitue à la fatalité, în M. Manciaux (coord.), La résilience. Résister et se construire, Geneva, Edition Médecine et Hygiène, p. 229-237.

Trudelm.; Puentes-Neuman G. și Ntebutse J. G., Les conceptions contemporaines de l’enfant à risque et la valeur heuristique du construit de résilience en éducatio,2002, Revue canadienne de l’éducation Canadian Journal of Education, Volume 27 Numéros / Numbers 2 & 3.

Tugade, M. M., & Fredrickson, B. L., (2004). Emotions: Positive emotions and health, în N. Anderson (ed.), Encyclopedia of Health and Behavior, (Sage, Thousand Oaks, CA) p: 306 –310.

Zlate, Mielu, (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București

Waaktaar T., Chrisite H.J., Borge A.I. și Torgensen S. (2004), Building youth's resilience within a psychiatric outpatient setting: Results from a pilot clinical intervention project, Psychological Reports, vol. 94, nr. 1, p. 363-370.

Walker, B.H, Holling, C. S., Carpenter, S.R., & Kinzig, A., (2004). Resilience, adaptability and transformability in social–ecological systems. Ecology and Society, 9(2):5.

Weikart D.P. (1972), Relationship of curriculum, teaching and learning in preschool education, în J.C. Stanley (coord.), Preschool program for disadvantaged: five experimental approaches to early childhood education, Baltimore, John Hopkins University Press, p. 22-66.

Weikart D.P., Rogers L., Adock C. și McCleland D. (1971), The cognitively oriented curriculum: a framework for preschool teachers, Washington, National Association for the Education of Young Children.

Wenar C. și Kerig P. (2000), Developmental psychopathology. From infancy through adolescence, ediția a IV-a, Boston, McGraw-Hill.

Werner E.E. și Smith R.S. (1982/1989), Vulnerable but invincible: A longitudinal study of resilient children and youth, New York, Adams, Bannister, Cox.

Werner E.E. și Smith R.S. (2001), Journeys from childhood to midlife: Risk, resilience and recovery, Ithaca, Cornell University Press.

Williams, P. G., Holmbeck, G. N., & Greenley, R. N., (2002). Adolescent health psychology. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70, p: 828–842.

Worrall L. și Jerry P. (2007), Resiliency and its relationship to art therapy, The Canadian Art Therapy Association Journal, vol. 20, nr. 2, p. 35-53.

<http://www.drugabuse.gov/related-topics/trends-statistics/infographics/abuse-prescription-pain-medications-risks-heroin-use > accesat : 28. 03. 2014 ora 15:30.

Anexe:

Testul 1 – Testul de reziliență (prof.dr. Albert Siebert, 2006)

Testul 2 – Testul de senzitivitate (Highly Sensitive Person – HPS; Elaine Aron, 1996)

Test de personalitate aprobat de societatea britanică de psihologie (British Psychological Society), cu scopul de a stabili dacă există o asociere între tipul de personalitate al persoanelor implicate în acest studiu și senzitivitatea și/sau reziliența acestora.