Securizarea Frontierei
CUPRINS
Introducere
Cap. I Delimitări conceptuale
I.1. Conceptualizarea „frontierei de stat”
I.2. Conceptualizarea „zonelor transfrontaliere”
I.3. Conceptul de Securitate
I.4. Securitatea națională
I.5. Strategia de Securitate
Cap. II Contextul național și european general de securizare a frontierelor
II.1. Principalele riscuri și amenințări la adresa securității naționale
II.2. Vulnerabilitățile la adresa securității naționale
II.3. Riscuri și amenințări în arealul strategic european
II.4. Reperele transatlantice în structurarea strategiilor de securizare a
frontierelor europene
II.5. Gestionarea integrată a frontierelor – componentă a securității naționale
II.6. Impactul extinderii asupra poliției de frontieră a UE
Cap. III Securizarea frontierelor virtuale ale UE prin gestionarea eficientă a
fluxurilor de date și informații
III.1. Etape și inițiative în gestionarea fluxurilor informaționale la nivel
european
III.2 Acordurile internaționale de securizare a frontierelor virtuale ale
Uniunii Europene
Cap. IV Studiu de caz: Rolul supravegherii și controlului frontierelor externe
în spațiul Schengen în asigurarea stabilității europene
Concluzii
Bibliografie
Abrevieri și acronime
INTRODUCERE
Frontierele
sunt într-adevăr marginile de lamă,
de care atârnă suspendate problemele moderne
ale războiului și păcii.
Lucrarea de față, intitulată ”SECURIZAREA FRONTIERELOR VIRTUALE ALE UE PRIN GESTIONAREA EFICIENTĂ A FLUXURILOR DE DATE ȘI INFORMAȚII” structurată în …. capitole, își propune să analizeze o problemă de maximă actualitate.
Cȃnd ne referim la Uniunea Europeană și Spațiul Schengen din punct de vedere al frontierelor, securizarea frontierelor externe este un element care vine imediat în discuție. Acest aspect este mult mai larg și poate include și siguranța cetățeanului european și a proprietății sale în contextul unui tranzit simplificat al frontierelor externe.
Aderarea la spațiul Schengen are ca efect ridicarea controalelor între frontierele interne ale statelor membre Schengen, care aplică în întregime acquis-ul Schengen, fiind creată o singură frontieră externă unde controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.
Astfel, trecerea frontierei se poate realiza indiferent de oră și prin orice loc iar cetățenii statelor membre care călătoresc în spațiul Schengen trebuie să aibă asupra lor, un document de identitate valabil. Trecerea frontierelor interne poate fi asemănată cu o călătorie în interiorul țării.
Controalele la frontierele interne Schengen pot fi introduse pentru o perioadă limitată în timp din motive de ordine publică sau securitate națională, decizie ce este luată la nivelul fiecărui stat membru Schengen.
Odată cu eliminarea controalelor la frontiere ar putea crește pericolele pentru securitatea internă a țărilor implicate prin faptul că, din acest moment, se lasă “cale liberă” infractorilor.
Astfel, se impune cooperarea transfrontalieră, în special prin înființarea serviciilor comune ale poliției, vămii și poliției de frontieră (în cadrul Centrelor, Birourilor, Punctelor comune de contact) pentru toate statele contractante care să aibă ca scop protecția propriilor cetățeni. De asemenea, Sistemul Informatic Schengen, asistența operativă reciprocă și schimbul direct de informații între forțele de poliție precum și supravegherea și urmărirea transfrontalieră a infractorilor reprezintă mijloace de luptă împotriva terorismului, crimei organizate, traficului de ființe umane și a imigrației ilegale. Ȋn același timp, a fost adoptat un set de reguli uniform care să asigure cetățenilor statelor membre protecția datelor cu caracter personal împotriva oricărei încălcări a drepturilor fundamentale.
Pe plan european, instituțiile și organizațiile care activează în acest domeniu dezvoltă o politică instituțională în cadrul căruia cooperarea este un punct cheie. Tehnologia de ultimă oră este din ce în ce mai implementată în controlul de frontieră, proiecte precum sistemul EUROSUR, pachetul “Frontiere Inteligente” sau proiecte de viitor precum Automated Border Control sunt perspectivele operaționale ale controlului de frontieră.
Din punct de vedere legislativ, cadrul actual este complet fără însă a fi exhaustiv. Perspectiva legislație presupune reglementări europene, care fără a aduce atingere suveranității naționale, disting pȃnă la aspectul operațional procedura de urmat.
Nu în ultimul rȃnd extinderea spațiului Schengen și includerea în spațiu a tuturor statelor UE poate avea un impact pozitiv asupra controlului de frontieră în sesnul eliminării controlului la frontierele intrene UE dar externe Schengen.
Cap. I DELIMITĂRI CONCEPTUALE
I.1. Conceptualizarea „frontierei de stat”
Frontiera de stat este linia reală sau convențională, trasată între diferite puncte de pe suprafața globului pămîntesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, marea teritorială de marea liberă, spațiul aerian național de spațiul aerian al statelor vecine și de cel cosmic.
Noțiunea de frontieră n-a fost cunoscută decât din momentul apariției statului, în concepția romană, ea se reduce la acel limes, cu sens de dispozitiv de protecție militară. Abia la sfârșitul secolului al IX-lea, noțiunea de frontieră începe să se contureze datorită împărțirii unor teritorii prin tratatele de la Verdun (843) și Merson (870) de către regii franci din dinastia carolingiană.
Ca și teritoriul, frontierele au jucat un rol însemnat în relațiile internaționale, stabilirea lor fiind în decursul istoriei obiectul unor nesfârșite conflicte (după unele statistici, 85% din conflictele internaționale sunt diferende de frontieră sau teritoriale).
Litigiile de frontieră, ca orice diferende dintre state, trebuie să fie rezolvate, potrivit dreptului internațional contemporan, prin mijloace pașnice, cum sunt: tratativele, bunele oficii, medierea, concilierea și alte mijloace diplomatice prevăzute în carta ONU, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
În Europa, noțiunea de frontieră de stat, în ultimii 20-30 de ani și în mod deosebit odată cu realizarea Spațiului Schengen, începe să fie greu de definit, pentru că aceasta nu mai poate sta în blocajul suveranității statelor care stăpânesc de o parte și de alta a frontierei.
Dificultatea de a defini frontiera constă tocmai în faptul că introduce noțiunea de ruptură în același timp sistemică, funcțională și spațială.
Nu este întâmplător faptul că se acordă foarte mult interes problemelor frontierelor și spațiilor frontaliere, mai ales în Europa. Acest fenomen este legat de slăbirea progresivă a liniilor de demarcație politică și dispariția prevăzută a bariereler economice. Dar, mai ales, el condensează, facilitează în felul lui, ansamblul dificultăților, limitelor și constrângerilor care trebuie depășite pentru a realiza integrarea europeană. În acest sens, regiunile transfrontaliere constituie, de fapt, revelatorul și catalizatorul gradului de avansare al construcției europene.
Frontiera este, mai înainte de toate, o limită fizică indicată adesea prin borne care fixează aria teritorială a unui stat-națiune. În mod implicit, ea indică deci cîmpul de exercitare a suveranității naționale și constituie, prin acest fapt, un element cheie al teritoriului național și al oricărui sistem național, inclusiv al diferitelor sale componente sau subsisteme.
Frontiera, ca limită a unui sitem politic, evidențiază o funcție esențială a statelor națiuni: aceea de a stabili o bază teritorială identică pentru exercitarea tuturor sistemelor și subsistemelor care înglobează teoretic suveranitatea națională, cum sunt, de exemplu, cele care privesc educația națională, economia națională, moneda națională, apărarea națională, poliția, justiția etc. Ne dăm seama imediat că, a face să corespundă într-un mod strict limitele tuturor sistemelor și sub-sistemelor unui stat-națiune, în același spațiu, nu poate decât să genereze confruntări, dezechilibre sau chiar conflicte în regiunile traversate de o frontieră, căci adesea este vorba de sisteme care se opun sau se ignoră, din lipsă de punți sau de demersuri contractuale suficiente, cel puțin până în prezent.
Atenuarea „efectelor-frontieră” constă, într-un fel, în disfuncționalizarea acesteia; ceea ce presupune că definim frontiera prin diferite funcții sau diferitele efecte de separare și/sau de articulare:
funcția de strategie politico-militară, ca obiect esențial a unei mize naționale teritoriale;
funcția de disjuncție și de asimetrie în domeniul economic, social, cultural;
funcția de filtrare și de selecție, de exemplu, în materie de imigrație;
funcția creatoare și care acumulează producția de bunuri și servicii, de locuri de muncă;
funcția de inter-penetrare sau de divizare a comportamentelor și a culturilor.
Pentru a rezuma, să subliniem că la ora actuală, în Europa, cele mai importante trei efecte negative ale frontierei pentru spațiile în cauză țin de:
dezechilibrele economice;
distanțele culturale;
caracteristicile politice.
Delimitarea teritoriilor prin frontiere reprezintă o datorie sacră a statului, concretizată în a-și proteja cetățenii și a stăpâni teritoriul, ca loc al formării, existenței și dezvoltării viitoare a națiunii. Deci, frontiera reprezintă un gaj de securitate națională, iar violarea constituie un act de o extremă gravitate internațională.
Dreptul internațional clasifică frontierele, după modul de constituire, în trei mari categorii:
frontierele naturale;
frontiere geometrice;
frontiere astronomice.
Frontierele naturale sunt cele stabilite în funcție de particularitățile geografice (albia râurilor sau fluviilor, înălțimi alpine, văi, țărmul maritim).
Frontierele geometrice sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor, traversând diferite forme de teren, fără a ține seama de orientarea acestora. Uneori, din anumite considerente de ordin practic (de exemplu: pentru a nu despărți o localitate sau aceasta de sursele apropiate de alimentare cu apă) se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia dreaptă.
Frontierele astronomice urmează paralelele și meridianele globului pământesc, cum ar fi SUA-Canada, SUA-Mexic, R.P. Coreea-Coreea de Sud sau sectoarele polare arctice.
După elementele componente ale teritoriului despărțit, frontierele se clasifică în:
frontiere terestre;
frontiere fluviale;
frontiere maritime;
frontiere aeriene.
Frontiera maritimă este linia exterioară a mării teritoriale, fixată unilateral prin act normativ intern, despărțind marea teritorială de marea liberă și marea teritorială a unui stat de cea a statelor vecine, ținând cont de normele și principiile admise de dreptul internațional.
Frontiera aeriană delimitează spațiul aerian a două state, fiind determinată de liniile verticale care pornesc de pe linia de frontieră terestră, fluvială sau maritimă până la limita inferioară a spațiului cosmic.
Stabilirea frontierelor între statele limitrofe din punct de vedere juridic se reglementează prin intermediul unui tratat, ce cuprinde în textul său descrierea traseului liniei de frontieră, iar pe o hartă anexată acestuia traseul este materializat grafic.
Frontierele își pot modifica traseul și din cauza unor fenomene naturale (aluviuni, ridicări sau scufundări de teren etc.). Indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei, modificarea acesteia din punct de vedere juridic nu poate interveni decât pe calea unui acord între statele interesate. Acest acord trebuie să fie ratificat de fiecare stat prin lege pentru a intra în vigoare. După momentul ratificării acordul devine parte integrantă a legii, aplicându-se doar prin intermediul acesteia.
Unul din marii oameni ai României și ai Europei, Nicolae Titulescu, poate cel mai strălucit și mai dinamic dintre ceiact normativ intern, despărțind marea teritorială de marea liberă și marea teritorială a unui stat de cea a statelor vecine, ținând cont de normele și principiile admise de dreptul internațional.
Frontiera aeriană delimitează spațiul aerian a două state, fiind determinată de liniile verticale care pornesc de pe linia de frontieră terestră, fluvială sau maritimă până la limita inferioară a spațiului cosmic.
Stabilirea frontierelor între statele limitrofe din punct de vedere juridic se reglementează prin intermediul unui tratat, ce cuprinde în textul său descrierea traseului liniei de frontieră, iar pe o hartă anexată acestuia traseul este materializat grafic.
Frontierele își pot modifica traseul și din cauza unor fenomene naturale (aluviuni, ridicări sau scufundări de teren etc.). Indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei, modificarea acesteia din punct de vedere juridic nu poate interveni decât pe calea unui acord între statele interesate. Acest acord trebuie să fie ratificat de fiecare stat prin lege pentru a intra în vigoare. După momentul ratificării acordul devine parte integrantă a legii, aplicându-se doar prin intermediul acesteia.
Unul din marii oameni ai României și ai Europei, Nicolae Titulescu, poate cel mai strălucit și mai dinamic dintre cei care au vrut să construiască o Europă nouă, bazată pe egalitatea puterilor și respectul tratatelor, a cerut Ungariei și Bulgariei, cu care România a avut probleme teritoriale, să se aplece asupra sintagmei propuse de el cu privire la „spiritualizarea frontierelor”, așa urmând a obține rezultate substanțiale mai bune decât prin plângerile continui. ”Spiritualitatea frontierelor” nu a însemnat pentru el niciodată o plasare în plan secundar a ideii apărării acestora și, cu atât mai puțin, o renunțare la necesitatea apărării lor ferme. Prin această sintagmă, Nicolae Titulescu înțelegea renunțarea la orice manifestări de autarhie, izolaționism, exclusivism, ea presupunea cooperare între egali, în condițiile păstrării drepturilor individuale ale fiecăruia.
În contextul noii strategii a construcției europene, cooperarea transfrontalieră comportă anumite dificultăți, la un moment dat de netrecut.
Orice regiune transfrontalieră este formată dintr-un spațiu, un anumit număr de colectivități umane și din rețeaua specifică de relații care leagă aceste colectivități și acel spațiu, dar care, deseori, sunt perturbate sau chiar în opoziție; din cauza sistemelor politice în care se înscriu regiunile frontaliere, deseori periferice, trebuie să se facă față problemelor specifice la nivel spațial, socio-economic, socio-cultural, politic și instituțional.
În concepția modernă de frontieră este necesar să se contureze câteva probleme:
frontiera, divizare sau unire;
frontiera, legătură sau separare;
frontiera, sinergie sau entropie;
frontiera, deschidere sau închidere.
În acest sens, devine indispensabilă o abordare care să ia în considerare o gamă largă de științe. Într-adevăr, începând cu știința biogenetică și terminând cu știința sistemică propriu-zisă, toate aceste discipline au demonstrat că orice frontieră, orice limită separă și unește în același timp, diferențiază și deschide.
Recursul la analiză sistemică, în vederea abordării problemei frontierei ne permite să subliniem că frontiera, mai mult decât borna fizică, este înainte de toate o limită de sistem între state – națiuni. Ca atare, ea necesită, un demers, avizul atât pentru descrierea caracteristicilor regiunilor transfrontaliere, pentru selecționarea problemelor după prioritățile ce trebuie definite la nivelul unei politici regionale, naționale și europene – dacă este posibil coordonate – , cât și pentru încercarea de a da răspunsuri specifice pe termen scurt, mediu și lung. Acest demers interdisciplinar și internațional, de-a lungul frontierelor, e indispensabil pentru determinarea diferitelor tipuri de relații economice, culturale și politice care apar și se dezvoltă în aceste spații frontaliere și periferice, în arii care nu trebuie definite după criterii apriori, ci considerate într-un mod suplu, după funcțiile studiate. Este vorba de așa numitele „regiuni transfrontaliere cu o geometrie variabilă”.
Construcția europeană, cu atât mai mult integrarea europeană, are în mod fundamental nevoie de aceste spații transfrontaliere pentru a-și demonstra fiabilitatea, autenticitatea și legitimitatea; regiunile transfrontaliere devin într-un fel laboratoare ale contrucției europene.
Principiul de bază al cooperării transfrontaliere este realizarea în ariile frontaliere a unor spații contractuale în scopul de a permite găsirea de soluții comune la probleme similare, entitățile statale neignorând, față de colectivitățile lor periferice, particularitatea și specificul problemelor de vecinătate cu care se confruntă. Acest fapt subliniază, în mod simultan, nevoia de a asigura nu numai perenitatea identităților regionale, cât și necesitatea de a face să beneficieze procesul construcției europene de dinamismul și de geniul propriu colectivităților locale și regionale situate de o parte și de alta a unei frontiere, atunci când ele încearcă să dezvolte împreună un parteneriat real, o adevărată sinergie și deplină solidaritate conform imaginii a ceea ce ar trebui să constituie o Europă unită și diversă.
I.2. Conceptualizarea „zonelor transfrontaliere”
Nu cu foarte mult timp în urmă printr-o zonă transfrontalieră se înțelegea „ … o regiune virtuală, înscrisă în geografie, istorie, ecologie, etnie, posibilități economice etc. dar blocată de suveranitatea statelor ce stăpânesc de o parte și de alta a frontierei.” Această definiție a constituit o provocare pentru statele europene care doreau realizarea unei uniuni reale, fapt pentru care au căutat soluții în vederea constituirii unor colectivități transfrontaliere relaționale care să aibă la bază o serie de instituții, dacă nu politice, cel puțin funcționale.
Un prim aspect în realizarea acestui obiectiv la reprezentat diminuarea „efectelor-frontieră”, efecte care rezidă din însuși funcțiile frontierei. Aceste funcții sunt:
politico-militare ca expresie a independenței și suveranității teritoriale;
de separare a sistemelor politice, economice, sociale și culturale;
de filtrare și selecție a circulației persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor;
de creare și acumulare a producției de bunuri și valori, servicii, locuri de muncă etc.;
de interpenetrare sau de divizare a culturilor și comportamentelor sociale;
de protecție în apărarea valorilor, a drepturilor și libertăților înscrise în constituțiile fiecărui stat.
Așa cum rezultă dintr-o analiză sintetică cele mai importante efecte negative ale frontierei asupra regiunilor transfrontaliere din Europa sunt:
dezechilibrele economice generate de dezvoltarea diferențiată a statelor învecinate;
distanțele culturale relativ mari ca urmare a sistemelor socio-culturale diferite;
caracteristicile politice diferențiate de interesele diferite ale partidelor aflate la putere.
Pornind de la cele prezentate anterior, într-o nouă concepție europeană, termenul de regiune transfrontalieră însumează cel puțin trei elemente definitorii:
delimitarea mai mult sau mai puțin clară a arealului geografic ce caracterizează regiunea transfrontalieră;
stabilirea colectivităților și al instituțiilor implicate;
identificarea relațiilor ce se pot stabili între acestea și găsirea soluțiilor de optimizare a activităților de interes comun.
Delimitarea spațială a unei regiuni transfrontaliere s-a făcut pe baza a trei dimensiuni clasice: zone; poli și structuri administrativ-teritoriale organizate pe principii politice.
Zonele frontaliere sunt reprezentate de acele zone care se situează de o parte și de cealaltă a frontierei dintre două state, cu adâncimi variabile – stabilite prin acorduri bilaterale -, în care sunt înglobate localitățile a căror teritoriu este cuprins în această adâncime.
În ceea ce privește acordurile bilaterale pentru stabilirea adâncimilor acestea prevăd adâncimi de 10 la 50 km, măsurate în linie dreaptă începând de la frontiera unui stat. Spre exemplu, Franța a stabilit cu părțile contractuale limitrofe ca zona frontalieră să nu depășească în profunzime 20 km de o parte și de alta a frontierei comune, în timp ce acordul bilateral franco-belgian definește două zone: prima privilegiată – înglobând localitățile situate pe o adâncime de 10 km – și cealaltă ordinară – care cuprinde localitățile situate până la adâncimea de 20-25 km de o parte și de cealaltă a frontierei.
În cadrul acestei zone sunt stabilite condițiile în care se poate desfășura „micul trafic de frontieră” și facilitățile acordate „muncitorilor frontalieri”.
Consiliul Europei a definit muncitorul frontalier ca fiind „muncitorul salariat care lucrează pe teritoriul unei părți contractante și rezidă pe teritoriul unei alte părți contractante unde se întoarce în principiu în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână”. Pentru ca activitățile din zonele frontaliere să se poată desfășura în condiții optime s-a luat în calcul crearea de facilități în ceea ce privește condițiile de trecere a frontierei pentru persoanele care fac obiectul reglementărilor juridice din acest spațiu, facilități materializate în cadrul micului trafic de frontieră. În acest sens, Comisia Parlamentului European a adoptat două propuneri de reglementare a „micului trafic de frontieră”, adică trecerea frontierei de către cetățenii țărilor terțe rezidenți în zona frontalieră și care trec frontiera regulat, având rațiuni legitime, într-o țară a Uniunii fără ca aceștia să reprezinte o amenințare pentru securitatea Uniunii. Prima reglementare are ca scop facilitarea circulației locale la frontierele terestre dintre statele membre și țările terțe vecine, în timp ce al doilea extinde acest mecanism la frontierele dintre două state membre care nu au suprimat până acum controalele la frontierele lor comune.
Aceste reglementări vizează facilitați de ordin practic, cum ar fi puncte de trecere a frontierei speciale sau culoare rezervate pentru frontalieri, ca și posibilitatea de trecere a frontierei pe baza unor documente specifice.
Pentru cetățenii țărilor terțe supuși obligativității obținerii unei vize care au rezidență legală în zonele frontaliere, textele propun introducerea unei vize speciale care le va fi eliberată în scopuri specifice micului trafic de frontieră. Aceasta viză, a cărei validitate teritorială este limitată la zona frontalieră a statului membru care a eliberat-o, permite titularului să treacă frontiera acestui stat membru în reprize multiple, pentru un sejur care să nu depășească șapte zile consecutive și fără a putea să depășească trei luni pe semestru. Viza are o validitate de minimum un an și poate fi eliberată gratuit. Având în vedere natura locală a micului trafic de frontieră, aplicarea concretă a acestui regim este delegată statelor membre care, pe baza unor acorduri bilaterale, pot negocia condițiile specifice ale micului trafic de frontieră cu țările terțe în cauză, cu respectarea regulilor generale stabilite la nivel comunitar și în spiritul necesitații asigurării unui tratament reciproc cetățenilor Uniunii.
Facilitățile pe care le oferă zonele frontaliere sunt evidențiate în Convenția-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale. Putem exemplifica, în acest sens, faptul că „orice resortisant al unui stat care este parte la acord și care își are reședința în zona definită ca zonă transfrontalieră are drept de acces la piața de muncă a celeilalte sau celorlalte părți în aceeași calitate ca și cetățenii acesteia sau acestora”., mai mult decât atât muncitorul frontalier beneficiind de „aceeași mobilitate profesională – cel puțin în limitele zonei frontaliere – ca și muncitorii naționali ai statului în care se efectuează angajarea”. Se impune a fi punctată observația că, sub aspect conceptual, între noțiunea de „zonă frontalieră” și cea de „zonă de frontieră” – așa cum este ea definită de legiuitorul român – există o serie de puncte comune, puncte comune puse în evidență prin definirea punctului de mic trafic și a punctului destinat trecerilor simplificate în care legiuitorul arată că acestea sunt reprezentate de orice loc organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor din zona de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin acorduri și convenții încheiate cu statele vecine.
Caracteristic fiecărei regiuni transfrontaliere este faptul că acestea sunt dominate de unul sau mai mulți poli frontalieri. Fenomenul transfrontalier exprimă amploarea acțiunilor ce reflectă o extindere a unui popor, a unei civilizații, din punct de vedere al relațiilor economice. Din acest considerent, România este situată pe comunicațiile internaționale rutieră, feroviare, navale și aeriene din vestul, nordul și estul Europei către Asia Mică, Orientul Mijlociu, Peloponez și nord-estul Africii. Acest lucru dă o importanță deosebită supravegherii și controlului activităților de frontieră în ceea ce privește traficul comercial de mărfuri și de călători, în raport cu legislația de frontieră a statului român.
Concepția științifică despre frontieră a unui stat trebuie să cuprindă următoarele probleme: o definiție a frontierei; modul de stabilire, delimitare, demarcare și marcare a acesteia; documentele ce se întocmesc cu statele vecine referitoare la traseul frontierei și conținutul acestora; modul cum statul respectiv privește problematica regimului juridic frontalier bilateral; legislația internă privind regimul juridic frontalier. În ceea ce privește teoriile cu privire la frontieră, de-a lungul timpului și în funcție de interesul emitentului, acestea au fost multiple, dar în analiza noastră ne vom referi doar la cele mai semnificative.
În primul rând, ne vom referi la teoria frontalieră americană. Aici, frontiera este o experiență colectivă spirituală, etnologică, religioasă, fiind experimentată pe viu prin înaintarea sistematică spre vest. Această mișcare, această mutare permanentă a frontierei a dus la crearea Americii prin modelarea intereselor, a instituțiilor, a comunităților, a culturilor și chiar a conduitei oamenilor. Din acest punct de vedere, frontiera americană este exemplul tipic de frontieră liberă, care-și creează tipologii umane, modele de societate și caracter național. Frederick Jakson Turner în Semnificația frontierei în istoria Americii (1893) – nota că „Particularitățile instituțiilor americane constau în faptul că ele au fost constrânse să se adapteze, pornindu-se de la condițiile economice și politice ale frontierei”. Acest model al lui Turner privind frontiera este unul pe deplin aplicabil și studiului frontierei occidentale în epoca modernă. Deci, modelul turnerian al frontierei implică: dezvoltarea prin continuă reîntoarcere; afirmarea sau înaintarea spațială a vieții americane ca reacții la modelul european; americanizarea agentului pe măsura înaintării lui, în cadrul procesului autohtonizării noului sosit. Această sociologie americană a descoperit două particularități fundamentale ale frontierei. În primul rând, frontiera a generat formarea poporului american, iar în al doilea rând, a generat apariția unei crescute cereri de comercianți, care să reia schimburile între teritorii.
O altă teorie cu privire la frontiere este geopolitica germană, care este – în concepția lui Friederich Ratzel – a treia caracteristică politico-geografică a statului. În concepția germană, granița este un produs al mișcării concentrice de adăugare de spații în jurul Mihelpunkt-ului (centrului statal), zona cea mai îndepărtată de aceasta fiind tocmai granița. Concepția germană împarte granițele în: naturale; politice; bune; rele. Făcându-se distincția între acestea, în ceea ce privește pe cele considerate corecte și cele incorecte, Friederich Ratzel considera că „un stat mic suportă o graniță rea mai ușor ca unul mare (…) și cu cât statul este mai mic cu atât mai puțin importantă este granița sa”. Nu stăruim asupra acestor idei, ci ne rezumăm doar a le enunța pentru a crea o imagine generală a felului în care văd alte state fenomenul frontierei.
O altă concepție privind frontiera este cea a geopoliticii franceze. Aici întâlnim câteva particularități în ceea ce privește percepția fenomenului, care au apărut ca reacție împotriva doctrinelor germane. Această geopoplitică consideră că frontierele naturale și cele artificiale nu pot fi distincte, chiar dacă în dreptul internațional public există o asemenea delimitare. De asemenea, nu există frontiere bune la modul absolut, ci numai frontiere reale ce conferă avantaje sau dezavantaje uneia sau alteia din țările ce le delimitează. În concluzie, doctrina franceză consideră că frontierele trebuie abordate din puncte de vedere diverese, ele fiind construcții geopolitice cu limite fiscale, lingvistice, militare și politice.
În finalul acestei succinte prezentări a unor teorii geopolitice ale frontierei din unele state se impune să amintim și câteva nume din geopolitica românească privind frontiera. Axul constitutiv al școlii s-a numit geopolitica națiunii. Preocupări majore în acest domeni au avut de-a lungul timpului Simion Mehedinți (geopolitica statului național), Ion Conea (peste 50 de ani de cercetare științifică dedicată poporului și pământului românesc) care combate ideea frontierelor naturale ca fiind frontiere politice, idee vehiculată de unii în privința Carpaților ca frontiere naturale, pentru alte state. O analiză mai profundă au efectuat Nicolae Iorga și Gh. I. Brătianu care au susținut îndeosebi existența acelui „spațiu de securitate” fără de care nici un stat nu ar putea exista, „spațiu care la noi este cel dat de granițele României Mari, unde coexistă aceeași populație pe un teritoriu unic, cu o religie unică și obiceiuri strămoșești unice”. De altfel, Iorga este cel ce ne-a lăsat în istorie teoria frontierelor culturale ale românilor.
În acest context geopolitic al percepției noțiunii de frontieră, se plasează analiza regimului juridic aplicabil de către statul român în zonele transfrontaliere a căror înființare a fost impusă de necesitatea economică internațională.
I.3. Conceptul de Securitate
Problema securității a preocupat colectivitățile umane pe întreg parcursul existenței lor. Efectiv asigurarea securității colectivității a apărut o dată cu organizarea social politică a societății umane. Conceptul de securitate la nivel individual exprimă sentimentul de a fi în afara primejdiei, de a fi protejat de a trăi în liniște într-un mediu propice afirmării pe multiple planuri. La nivel colectiv conceptul de securitate semnifică situația în care un grup de persoane, stat sau grupuri de state, în urma unor măsuri specifice de protecție, au certitudinea că existența integritatea sau interesele lor fundamentale sunt protejate.
Opus conceptului de securitate este cel de insecuritate. Aceta presupune existenta unui pericol care poate perturba evoluția acelei colectivități. Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială de la individ la grup, stat sau grup de state(alință) și se manifestă în toate domeniile vieții sociale. Securitatea se realizează și menține de către elementul conducător al organizației. În cazul unui stat sau alianțe responsabilă de realizarea și menținerea securității este puterea politică și îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– să respecte drepturile și libertățile omului;
– să fie realizată de către instituții specializate și legitime ale statului;
– să fie în concordanță cu prevederile legislației internaționale în vigoare
– să fie desfășurată pe baza unui sitstem normativ coerent;
– să nu producă insecuritate altor state sau entități.
Ultima perioadă a fost marcată de numeroase provocări importante, la care statele membre și instituțiile au dat răspunsuri comune. Criza financiară internațională, schimbările climatice sau diversele conflicte internaționale au făcut obiectul unei reacții europene rapide și eficiente, care a plasat adesea Uniunea într-o poziție de prim-plan pe scena politică internațională. Procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona, încetinit ca urmare a rezultatului negativ al referendumului irlandez din primăvara lui 2008, a fost relansat cu ocazia Consiliului European din decembrie 2009.
Percepția reală și reacția adecvată la amenințările existente sau emergente la adresa securității reprezintă demersul acestei activități de cercetare, cu studiul amănunțit al principalelor coordonate între care se situează necesitatea protejării acestui domeniu esențial. Aceasta este o condiție sine qua non a realizării echilibrului în lupta împotriva încercărilor secolului XXI și construirea unei comunități europene sănătoase. Progres social și prosperitate economică fără protejarea persoanei nu vor putea exista, iar lumea, pe zi ce trece, devine tot mai conștientă de această axiomă. Abordarea acestui subiect derivă din necesitatea clarificării a ceea ce înțelegem noi în momentul când folosim termenii securitate, securitate națională și securitate europeană, deoarece lucrările de specialitate sunt, pe cât de numeroase, pe atât de diversificate în nuanțarea opiniilor. Atunci când căutăm o bibliografie conceptuală adecvată despre securitate, observa profesorul Barry Buzan, constatăm că nu există o școală de gândire coerentă.
Securitas, securitatis sunt cuvintele latine în care își are originea termenul actual de securitate. Raportat la o unitate de bază, care, în cazul civilizației umane, este reprezentată de individ, acesta exprimă lipsa unei primejdii, dar și o stare de calm și pace. Se observă, astfel, că, încă de la prima treaptă a cercetării acestui termen, lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece, dacă lipsa unei primejdii poate fi înțeleasă mai ușor, nu așa stau lucrurile în cazul stării de calm și pace. Nenumărate sunt condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a da unui individ această stare și numai unele dintre caracteristicile umane și calitățile memoriei îl ajută pe om să trăiască senzația stării de pace și calm.
Dacă încă de la nivelul individ lucrurile se complică și sunt numeroase studii care lasă destul loc noilor cercetări, în ceea ce privește securitatea colectivă va exista o permanentă controversă conceptuală, deoarece aceasta va fi abordată și interpretată în funcție de interesele diferitelor forme de organizare a vieții social-umane. Astfel, în perioada istorică a statului monarhic, simbolul securității era conducătorul acestuia, în epoca noastră – cel al statului național – este națiunea, iar în viitor numai scurgerea timpului va aduce răspunsul la ce îi va urma. De cele mai multe ori, în limbajul curent, termenul securitate, iar în lucrările de specialitate chiar conceptul securitate, are conotația de protecție a stării de securitate individuală sau colectivă. De aceea conceptul securitate înglobează atât întreaga paletă a problematicii teoretice legate de starea individuală și colectivă de pace și calm, cât și cea a factorilor care concură la asigurarea protecției împotriva amenințărilor la adresa acesteia.
În aria destul de largă a încercărilor de înțelegere și de abordare pragmatică a conceptului, întâlnim un număr apreciabil de definiții, cele mai multe plecând de la lămurirea semantică a termenului. Cu alte cuvinte, așa cum ne sugerează DEX-ul, faptul de a fi la adăpost de orice pericol sau, mai mult, sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. Astfel, se conturează sintagmele atât de frecvent utilizate astăzi: securitate națională, securitate europeană, securitate internațională, securitate globală, reliefează extinderea operațională și conceptuală a termenului în planul invocat: național, european, internațional, global etc.
Apelând la aceeași sursă, aflăm că securitatea națională este asociată stării generalizate de liniște și încredere că existența unei națiuni este în afară de orice pericol, iar cea colectivă stării potrivit căreia relațiile dintre state sunt determinate de luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni.
Ca element de caracterizare a calității unui sistem, securitatea reprezintă capacitatea sistemului de a-și conserva caracteristicile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi, care pot să-l transforme în pericol pentru mediul înconjurător, să afecteze viața oamenilor aflați în zona de risc ori să provoace pagube materiale, patrimoniale sau nepatrimoniale. Sunt de utilitate curentă sintagmele: securitate oportună, suficientă, totală, maximală, absolută, optimă, durabilă, minimală sau vitală. Cu argumentul experienței, specialiștii în domeniu optează pentru conceptul de securitate deplină care reunește atributele de complexitate și responsabilitate, aduce rezolvări echilibrate la atacuri și accidente, realizează condițiile de absolută necesitate impuse prin legi, norme și standarde. Aceeași rezonanță ca și a securității o are și folosirea cuvântului siguranță, utilizat în cadrul conceptului de securitate națională. Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important și în documentele oficiale ale unor organizații internaționale.
În cadrul Uniunii Europene relațiile dintre securitatea internă și externă a statelor reprezintă un concept care este adesea denumit securitate intermestică. În fapt, sensul cuvântului intermestic, ca neologism, a fost stabilit de omul de știință american, fost președinte în Consiliul relațiilor externe, profesorul Bayless Manning care a susținut că aceste noi probleme înseamnă o creștere a interdependenței în domeniul economiei, politicii, diplomației și altele și care simultan, în mod profund și inseparabile sunt interne și externe. Dacă mi se permite crearea unui cuvânt a cărui cacofonie va furniza accentul necesar – aceste probleme sunt intermestice – un neologism format prin alipirea inter și domestic.
Unul dintre cei mai importanți parteneri ai NATO este, în prezent, Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, Uniunea Europeană s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht. Astfel, la sfârșitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifațetată și o abordare comprehensivă.
Strategia Solana, așa cum mai este denumit acest document, identifică unele amenințări, dar și vulnerabilități, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica. Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, științifice și tehnologice și nu sunt neapărat exploatate împotriva unei țări. Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilități: încălzirea globală și dependența energetică a Europei, dar și elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri și pericole.
În ceea ce privește amenințările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eșuate, crima organizată, atitudinea ostilă față de expatriații europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicații, atacurile împotriva forțelor europene de menținere și/sau reconstrucție a păcii etc. Dezbaterea asupra ordinii importanței acestor elemente este valabilă și în cazul Uniunii Europene. Unele vulnerabilități și amenințări pot afecta întregul sistem internațional, însă altele vizează doar nivelul zonal și regional.
O altă problemă nerezolvată este aceea a riscurilor și provocărilor ce pot deveni amenințări. Cu toate că nediferențierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face delimitări conceptuale evidente.
Strategia își definește clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente și instabilității din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei și bolilor endemice; crearea unui cerc de bună guvernare în perimetrul Mediteranei și al frontierelor estice.
Extinderea Uniunii Europene a determinat o și mai mare diversitate a structurilor administrative și o lărgire fără precedent a responsabilităților ce revin la nivel național în toate domeniile cuprinse în aria de securitate.
Concepția europeană asupra securității este subliniată și de Declarația Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004), ce subliniază rolul cooperării și consensului în realizarea și conservarea securității (realizarea consensului asupra rolurilor și responsabilităților din cadrul structurilor NATO și UE și a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităților necesare implementării Forței de Răspuns a NATO și a grupărilor de luptă inter-arme ale Uniunii Europene).
I.4. Securitatea națională
Este un concept care exprimă acțiunile întreprinse de un stat pentru a-și menține acea stare benefică de existență a sa. Se definește de regulă prin prisma intereselor și a poziției pe care o ocupă un stat în raportul de forțe internațional precum și prin mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Walter Lippnann consideră că o națiune și-a realizat securitatea în masura în care „nu este în pericol să trebuiască să-și sacrifice valorile esențiale dacă dorește să evite războiul și poate, dacă este amenințată să mențină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”. Deci, cu alte cuvinte securitatea presupune ca o națiune să aibă capacitatea de a împiedica un război sau , în cazul în care nu reușește acest lucru, de a câștiga un război pentru a nu pierde integritatea și independența națională.
În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea națională are o dimensiune obiectivă și una subiectivă. Dimensiunea obiectivă presupune absentă amenințărilor la adresa valorilor naționale, iar cea subiectivă presupune absența temerilor că aceste valori vor fi atacate. În concepția lui Traeger și Simonie securitatea națională este „acea parte a politici guvernamentale care are ca obiectiv crearea condițiilor naționale și internaționale favorabile protejării sau măririi valorilor naționale vitale împotriva adversarilor existenți și potențiali”.
În proiectarea și realizarea securității naționale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate care generează conflicte, violențe sau război. Statele trebuie să fie în masură să răspundă la pericole iminente existenței lor cum ar fi: atac cu forțe militare prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale etc. Din perspectiva teoriei organizaționale securitatea desemnează “starea de echilibru dinamic macrostructural”.
Globalizarea și mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea accentuiază corelația ce se stabilește între diferite paliere ale securității: între securitatea individului și securitatea națiunii pe de o parte, iar pe de altă parte între securitatea națiunii și securitatea regională, continentală sau globală.
Complexitatea, dinamica și varietatea proceselor sociale determină o gamă variată de provocări și amenințări la securitatea națională:
În raport cu anumite criterii amenințările la adresa securității naționale se pot clasifica astfel:
a ) după gradul de organizare al amenințărilor:
– sistematizate;
– nesistematizate.
b ) în raport de durată:
– permanente;
– cu durată limitată;
– ocazională.
c) după modul de acțiune:
– directe;
– indirecte;
– nemijlocite.
d) după locul în care se declanșază:
– externe;
– interne;
– combinate.
f) după domeniul în care se manifestă:
– politico-diplomatice;
– economice;
– militare;
– culturale;
– religioase.
La rândul lor agresiunile pot fi:
a) după situația generatoare:
– declanșate ca urmare a unor interese generale(sub egida ONU);
– decanșate ca urmare a unor interese de grup.
b) după forma lor:
– militare;
– convenționale;
– neconvenționale
c) după natura agresiunilor:
– stat contra stat;
– coalitie contra stat;
– coalitie contra coaliție;
– stat contra coalitie.
d) după aria de interes și cerințele unor interese general umane:
– de prevenire
– de gestionare și stingere a unor crize;
– de impunere a păcii;
e) în raport cu criteriul moral agresiunile sunt:
– juste și legitime;
– drepte;
– morale și injuste;
– nedrepte.
Securitatea națională a României presupune realizarea unei stări de echilibru stabil al sistemului social în care individul, grupurile sociale organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte și să-și promoveze interesele.
În domenilu securității au intrat în vocabularul curent termenii de politica de securitate și strategia de securitate.
Politica de securitate reprezintă totalitatea ideilor, teoriilor concepțiilor, acțiunilor și activităților formulate și desfășurate de către puterea politică pentru realizarea unei stări de neprimejdie în mediul internațional astfel încât obiectivele acesteia să poată fi realizate.
Politica de securitate se materializează prin strategia de securitate și are ca scop realizarea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii conduse. Politica de securitate este concepută în trei forme:
politica de securitate militară – reprezintă concepțilile și activitățile menite să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;
politica de securitate internă – se ocupă de acțiunile subversive ale forțelor interne ale statului;
politica de securitate situațională – are ca obiectiv eliminarea riscului unei eroziuni survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condițiilor sociale, economice, demografice și politice.
Fiecare dintre aceste trei forme ale politicii de securitate se desfășoară pe două niveluri:
nivelul operational – constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni amenințarea la adresa securității
nivelul institutional – are în vedere modul în care este formulată și executată politica la nivel operațional.
Prin siguranța națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.
Din această definiție rezultă că, prin incriminarea faptelor din Titlul I al Părții speciale a Codului penal și din Legea nr. 51/1991, legiuitorul român a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la stat, la tot ce condiționează existența acestuia și îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.
Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate: fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției factorilor nestatali în evoluția acestor relații. În acest context, riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în primul rând, din perspectiva posturii de țară membră a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității naționale și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate. Se înscriu, de asemenea, în această categorie, riscurile și amenințările ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizații.
Totodată, însă, o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară și non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaționale sau informatice tind să sporească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a organizațiilor din care România face parte. Ele sunt generate preponderent de mediul internațional, dar și – într-o anumită măsură – de cel intern. Pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierii lor, îndeosebi în condițiile în care granițele dintre amenințările globale și cele regionale, precum și între cele externe sau interne, tind să devină tot mai difuze.
I.5. Strategia de Securitate
Strategiile de securitate se construiesc pe baza unei analize riguroase a mediului de securitate, a intereselor naționale stabilite de puterea politică, a obiectivelor ce decurg din politica de securitate, a resurselor puse la dispoziție și adoptă modalități adecvate de răspuns la provocările ce amenință securitatea comunităților umane. Strategiile se securitate nu sunt perene, ci se modifică periodic datorită evoluției intereselor și obiectivelor politice, precum și a proceselor și schimbărilor care se petrec în relațiile internaționale.
Strategia de securitate este definită ca totalitatea acțiunilor și activităților de conducere și organizare desfășurate de către puterea executivă pentru realizarea intereselor puterii politice privitoare la siguranța și securitatea sistemului social prin folosirea rațională a resurselor existente. Strategia de securitate se realizează în toate domenilile vietii sociale: politico-diplomatic, economic, social, cultural, moral, educațional, demografic și nu în ultimul rând militar.
Obiectivele fixate în acest domeniu se regăsesc în strategiile corespunzătoare obiectivelor respective, și anume:
strategia politico-diplomatică,
strategia economică,
strategia culturală,
strategia educațională,
strategia militară etc.
În prezent sunt adoptate următoarele strategii de securitate:
a) descurajarea nucleară presupune ca teama de arsenalul nucelar al adversarului și credibilitatea amenințării că acest arsenalar putea fi folosit ar descuraja statul care ar intenționa să lanseze un atac cu arme nucelare. Această strategie pune acent pe descurajarea unui atac, deci pe elementul defensiv și nu pe cel ofensiv. Distingem următoarele etape ale evolutiei strategiilor nucleare:
strategia nuceleară timpurie – este specifică celui de al doilea război mondial;
strategia nucleară de la sfâșitul anilor 50 – în care planificarea nucleară era considerată drept o extindere a bombardamentului strategic din cel de-al doilea război mondial, dar comprimat ca timp și redus ca preț.
strategiile nucleare din ani 60-70 – în această perioadă s-au întreprins acțiuni pentru a convinge populația de necesitatea folosirii armelor nucleare. Sunt cunoscute urmatoarele strategii:
strategia descurajării nucleare prin mijloace de raspuns adecvate fiecarei situații posibile – presupune presupune necesitatea înzestrării cu armament nuclear de dimensiuni mai mici capabil să nimicească tinte diverse din câmpul de luptă;
strategia răspunsului controlat, redenumită și redefinită ulterior în distrugerea reciproc asigurată presupunea la inceput o diferențiere mai clară între obiectivele militare și cele civile ce urmau să fie lovite nuclear, iar ulterior presupunea executarea unei contra reacții la un atac nuclear în așa fel încât nimicirea adversarului să fie completă;
strategia nucleară după anul 1968 – au loc ample dezbateri între SUA și URSS pe planul raporturilor de forțe. Apar noi strategii nucleare ca: suficiența strategică, echivalența nucleară, echilibrul nuclear.
b) suficiența defensive – este specifică statelor mici și mijlocii si presupune menținerea unor forțe militare credibile și capabile să respingă orice tip de agresiune;
c) integrarea în alianțe politico militare – este o strategie de securitate prin care efortul pentru asigurarea securițăți este suportat de către toți membri alianței;
d) statutul de neutralitate este o strategie prin care securitatea este dobândită prin promovarea unei politici neagresive. Statele care adoptă acest tip de strategie sunt reunite intr-o organizație a țărilor nealiniate. Pentru a adopta o astfel de politică și strategie este necesar ca statul respectiv să fie mai puțin expus unor riscuri și amenințări de ordin militar sau economic din partea altor state.
e) integrarea în structuri de securitate;
f) impunerea de sancțiuni, suspendarea din structurile de securitate.
Activitatea pentru realizarea siguranței naționale este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, ce are, în domeniul siguranței naționale, următoarele atribuții: analizează datele și informațiile obținute și evaluează starea siguranței naționale; stabilește principalele direcții de activitate și aprobă măsurile generale obligatorii pentru înlăturarea amenințărilor; stabilește modalitățile de valorificare a informațiilor referitoare la siguranța națională; analizează rapoarte și informări referitoare la modul de aplicare a legii privind siguranța națională; aprobă structurile organizatorice, efectivele și regulamentele de funcționare ale Serviciului Roman de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciului de Protecție și Pază; aprobă cheltuielile operative destinate realizării siguranței naționale.
Organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale sunt: Serviciul Român de Informații; Serviciul de Informații Externe; Serviciul de Protecție și Pază; Ministerul Apărării Naționale; Ministerul Administrației și Internelor; Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate.
În scopul realizării siguranței naționale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizațiile din sectoarele public sau privat au, potrivit legii, datoria de a acorda sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin și de a permite accesul acestora la datele deținute, care pot furniza informații privitoare la siguranța națională. De asemenea aceste organisme trebuie să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii privind siguranța națională în domeniile în care își desfășoară activitatea sau în problemele de care se ocupă, solicitând sprijinul organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranței naționale în domeniul lor de activitate.
Noul context internațional și diversificarea riscurilor și amenințărilor asimetrice la adresa securității au determinat trecerea de la apărarea strict teritorială la cea colectivă, precum și extinderea tipurilor de misiuni și operațiuni militare. Evoluția societății, consolidarea democrației și a instituțiilor statului de drept, respectarea plenară a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor impun regândirea acestui concept, termenul de securitate națională apreciem ca fiind mai cuprinzător și corespunzător necesităților actuale privind redefinirea și elaborarea strategiei de securitate a României.
De altfel, acesta este și termenul consacrat de Constituția României, republicată, în cadrul art. 27, alin. (2), lit.c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice, art.31, alin.(3) dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”, art. 53 (1) exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor… și art.119 Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, …, dar și de alte documente sau norme legale.
În societățile cu o tradiție democratică îndelungată, cu o puternică societate civilă, securitatea statului pornește de la cea a individului. Aceasta și pentru că legătura dintre securitate și politicile de dezvoltare este foarte puternică. Protejarea suveranității statului, a integrității sale teritoriale și a independenței nu poate fi realizată fără protecția individului, a cetățeanului și a drepturilor sale. Pentru că securitatea națională poate fi amenințată în cazul în care instituțiile statului nu reușesc să asigure protecția cetățeanului.
Se observă că noțiunea de politică de securitate suferă în prezent transformări majore. Primul motiv ar fi acela că, la nivel național, amenințările s-au schimbat, implicând acum alte acțiuni, care duc la proliferarea unor fenomene precum crima organizată, traficul de droguri, terorismul etc. Din pachetul legilor siguranței, cinci se află blocate la comisia pentru apărare din Senat: proiectul de lege privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, proiectul de lege privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, proiectul de lege privind activitatea de informații, contrainformații și de protecție, proiectul legii securității naționale a României, proiectul de lege privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Interceptarea Comunicațiilor.
Strategia este domeniul cel mai sensibil în categoriile spațiu și timp și de aceea, reflexia de mai sus trebuie să opereze nu cu sisteme fixe și închise ci cu, procese complexe, dinamice, flexibile, cu ecuații de stare evolutivă, în care stabilul se combină cu aleatorul, structurile cu funcțiunile, valorile cu devenirile, legile confruntării cu experiența și inteligența oamenilor care acționează. Ea pune în scenă politici, deci operează cu resurse recurge la acțiuni care se desfășoară de regulă, pe spații mari, în timp. Timpul și spațiul n-au suscitat aceleași exegeze strategice. Studiul terenului, geologia militară, geografia, geopolitica, apoi geostrategia au monopolizat spațiul în toate ipostazele sale, începând cu topografia sau textura câmpului de bătaie până la dezechilibrele continentale.
Conceptul strategic este forma abstractizată a unei strategii care, de regulă, încă nu a fost oficializată. În majoritatea cazurilor, el este concepția unei persoane sau a unui grup restrâns de persoane din vârful unei ierarhii, prin care se optează pentru un anumit curs de acțiune care se materializează și se detaliază, ulterior, prin elaborarea unei strategii. În cele mai multe cazuri, conceptul strategic reprezintă viziunea persoanei numită într-o funcție la nivel strategic prin care această persoană își exprimă concepția sa și a echipei pe care o conduce pentru atingerea obiectivelor asumate, urmărind validarea unei strategii ulterioare.
O strategie de securitate națională este un document de poziție – de regulă sintetic și accesibil – care, pornind de la identificarea elementelor esențiale ale identității unei națiuni, stabilește:
interesele și obiectivele principale ale acesteia pe termen lung;
acțiunile prioritare de natură a conduce către obiectivele respective, precum și principiile fundamentând acele acțiuni;
amenințările și riscurile (prezente sau viitoare) de natură a afecta șansele de atingere a obiectivelor și principalele metode de neutralizare a acestora, corelate cu resursele la dispoziție sau posibil de mobilizat.
O strategie de securitate națională trebuie să fie expresia unei viziuni inspiratoare și integratoare, aptă, în consecință, să adune energiile națiunii pe deasupra granițelor de partid, făcându-i clară destinația spre care se îndreaptă și să faciliteze un consens transpartizan asupra definiției unui destin comun și a principalelor metode spre a-l construi și apăra.
Toate strategiile de securitate cuprind măsuri pentru combaterea terorismului și atacurilor cu arme de distrugere în masă. Acestea sunt niște obiective greu de atins datorită faptului că sunt niște fenomene care nu pot fi controlate.
Cap. II Contextul național și european general de securizare a frontierelor
Lumea este un mediu nesigur, puternic conflictual, în care războiul este mai degrabă regula decât excepția. Rădăcinile teoretice ale unei asemenea viziuni pot fi regăsite în opera filosofică a lui Thomas Hobbes.
În ceea ce privește riscul, în sens larg, se poate afirma că se concretizează în discrepanța dintre așteptarea pozitivă și evenimentul negativ, ce se poate produce, și prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potențială, care, în anumite condiții, poate deveni efectivă. Sociologia definește riscul drept o expresie fie a nedeterminării structurale a realității, fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale. În același timp, psihologia socială accentuează latura subiectivă a riscului: fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv cu semnificație individuală sau socială.
Amenințarea, în schimb, are indicatori mult mai concreți, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc. Amenințările, conform anumitor autori, pot fi definite și în raport cu riscurile, reprezentând factori de risc ce evoluează către concret, către existența reală, iar într-un anumit context sau mediu favorabil capătă și direcție și intenție.
Pericolul ar putea fi definit drept caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile.
Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la, de exemplu, potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intențiile, istoria și țintele acestora, cât și mediul de securitate în care operează forțele proprii. Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare.
Principalele riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice sunt: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; guvernarea ineficientă.
Managementul riscului, în general, presupune trei faze distincte: identificarea riscului, analiza riscului și abordarea riscului/reacția la risc. Ca accepțiune generală, riscul reprezintă probabilitatea ca o amenințare să producă consecințe prin exploatarea unei vulnerabilități.
Analiza de risc presupune estimarea riscurilor identificate în etapa anterioară și clasificarea lor în mai mult sau mai puțin grave, cu impact relevant sau fără acțiune directă, mai ușor sau mai greu de evitat. Analiza riscurilor se face raportat la amenințările și vulnerabilitățile existente. Rezultatul analizei de risc este suportul activ pentru managementul la toate nivelele în sensul determinării unei decizii fezabile. Tipologia analizei riscurilor este multiplă, acordată scopului pentru care servește: analiza de risc cantitativă, calitativă, comparativă, descriptivă, preliminară sau predictivă. În studiile socio-economice, originea conceptului de analiză de risc se regăsește cu referire directă la evaluarea riscurilor ce pot afecta mediul socio-economic. Prin extrapolare, analiza riscurilor în domeniul ordinii publice și securității naționale are ca obiectiv identificarea factorilor ce pot aduce atingere securității naționale, sub diferite forme; una dintre aceste forme este securitatea frontierelor și aspectele sociale ce pot fi afectate de fenomenul migrației ilegale. Modelul Comun al conceptului de analiză de risc (CIRAM) vorbește despre trei nivele ale analizei de risc:
Nivelul strategic care semnifică nivelul la care deciziile relevante trebuie luate în plan național, binațional sau pentru întregul Uniunii Europene. Informațiile de nivel strategic ating ținte pe termen lung stabilite de agențiile de aplicare a legii și căi de acces pretabile de schimbare a politicilor, programelor și chiar a legislației.
Nivelul operațional consideră elementele specifice a operațiunilor ilegale de orice fel. Aceasta include informații, ipoteze, sau măsuri de întărire cu privire la rețele de infracționalitate specifică, indivizi sau grupuri implicate în activități în afara legii.
Nivelul tactic care poate fi definit ca un nivel de bază ce se referă la controlul efectiv al fluxurilor de trafic in situații in derulare.
În domeniul frontalier, analiza riscurilor în general și analiza riscurilor la frontierele externe ale Uniunii Europene și ale spațiului Schengen în particular urmărește liniile directoare create de Agenția Frontex. Modelul Comun al conceptului de analiză de risc (CIRAM) are la bază cela mai eficiente practici identificate în statele membre ale Uniunii Europene, dar nu exclusiv.
II. 1 Principalele riscuri și amenințări la adresa securității naționale
Sursele de instabilitate, pericole și amenințări sunt direct proporționale cu evoluția societății, cu efectele pozitive, dar și cu numeroasele efecte contradictorii, nocive și perverse ale acesteia. Cu cât evoluția este mai spectaculoasă, cu atât faliile dintre eșalonul întâi tehnologic și informațional și celelalte eșaloane ale lumii se măresc și se adâncesc, generând și regenerând fenomenul terorist. Interesant este că terorismul nu este un produs al unei civilizații sau alteia, așa cum se dă uneori de înțeles, ci al degradării condiției umane, al răului care se dezvoltă din ce în ce mai mult în interiorul lumii.
România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone – Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat – și ar putea, în anumite condiții defavorabile, să suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, inițial, ca adăpost pentru unele grupări teroriste sau ca un nod de rețea, ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri împotriva unor țări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina.
Dintre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României amintim următoarele: planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român; acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte; trădarea prin ajutarea inamicului; acțiunile armate sau orice alte acțiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum și divulgarea secretelor de stat sau neglijența în păstrarea acestora.
Poziția geostrategică a României face din zona Mării Negre o parte indispensabilă a securității și prosperității euroatlantice. Multe dintre amenințările transnaționale cu care se confruntă Europa provin din această regiune. O parte prea mare din bazinul Mării Negre este dominată de stagnare economică, frontiere nesigure și nesecurizate, activități ale crimei organizate și conflicte etnice înghețate.
Cunoașterea avansează în ritmuri amenințătoare, cunoștințele se difuzează rapid și pe spații extinse, evenimentele se înmulțesc amețitor și derutant, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societățile tradiționale pre-industriale, economiile naționale și regionale, mentalitățile și comportamentele sociale se remodelează civilizațiile se întrepătrund și se confruntă, totul pare a se îndrepta inevitabil spre apariția statului global. La început de mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naște, chiar dacă, într-un fel cel puțin trei lumi continuă să existe.
Traficul cu armament și produse strategice este componenta cu cel mai mare grad de risc pentru securitatea și stabilitatea regiunii, intensificarea contrabandei cu armament convențional și de distrugere în masă fiind stimulată de schimbările politice și sociale din țările zonei și creșterea rolului grupărilor de tip mafiot în spațiul post-sovietic.
În condițiile accelerării proceselor globale și ale dezvoltării tehnologice, când distanțele geografice devin tot mai puțin relevante, apariția unor asemenea fenomene negative trebuie descoperită oportun – indiferent de locul unde se produc, iar evaluarea lor trebuie făcută prin prisma caracterului indivizibil al securității globale. În acest context, contracararea lor fermă și eficientă – inclusiv la distanțe mari față de granițele naționale – devine o exigență majoră a unei guvernări responsabile.
Natura specifică a amenințărilor și amenințarea, în sine, pot fi înțelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Viața umană variază în funcție de cadrul în care se desfășoară și, din acest motiv, pe baza aceluiași criteriu, se poate vorbi și despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenințări: politic, economic, social, militar, de mediu ș.a.
II.2 Vulnerabilitățile la adresa securității naționale
În opinia noastră, vulnerabilitatea poate fi definită, pe scurt, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă.
În același timp, putem aborda și o viziune a psihologiei sociale ce accentuează latura subiectivă a riscului, definindu-l astfel: fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv (câștig) cu semnificație individuală sau socială. Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități și disfuncționalități, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; unele tendințe negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate. Astfel, se poate aprecia că, pe măsură ce vulnerabilitățile, riscurile și amenințările tind să se globalizeze, pe măsură ce vectorii propagatori ai unor amenințări se structurează și își uniformizează tehnicile și procedeele de acțiune ilegală, devine tot mai pregnant efectul de conștientizare a necesității unor forme de identificare, analiză, prevenire și acțiune concertată de contracarare, într-un mediu de securitate flexibil, caracterizat de cooperare, schimb de informații și interoperabilitate la diverse niveluri instituționale, efect și necesitate a globalizării.
Securitatea și apărarea națională a României nu mai pot fi rupte de securitatea Europei ca întreg. Eficiența și modernizarea proceselor europene și transatlantice trebuie să constituie priorități importante ale României, având în vedere potențialul, ca și rolul său mai larg în promovarea și menținerea stabilității într-o regiune care prezintă o deosebită importanță pentru Europa.
II. 3 Riscuri și amenințări în arealul strategic european
Emergența teritorială și ideologică a terorismului internațional
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor obiective – simbol ale civilizației și puterii americane, ca și acțiunile de aceeași natură ce le-au urmat în Europa și în alte regiuni ale lumii dovedesc faptul că terorismul, în general, și terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere, în special, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.
Existența și proliferarea armelor de distrugere în masă
Existența și proliferarea armelor nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o amenințare deosebit de gravă sub raportul potențialului de distrugere, în condițiile în care: accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor, iar tentația dobândirii lor sporește amenințător; unele state posesoare dezvoltă noi tipuri de mijloace de luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecționarea mijloacelor de transport la țintă; evoluțiile doctrinare acreditează tot mai frecvent ideea posibilității folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operațiilor militare; eficiența controlului unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de realizare și tehnologiilor de fabricație scade alarmant.
Concomitent, scad garanțiile de comportament responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Riscul de prăbușire sau de evoluție anarhică a unor state posesoare de astfel de arme, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra structurilor militare, precum și existența unor regiuni aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea pieței negre pentru astfel de mijloace.
Aprofundarea conflictelor regionale și eșecul anumitor structuri statale
În pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, ce au făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană.
Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, aceste conflicte interetnice sau religioase au un puternic substrat politic și reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control.
Prin numărul lor mare, aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, mișcări separatiste, dispute teritoriale și situații de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul.
Emanciparea și extinderea criminalității transnaționale organizate
Reprezintă o formă de infracționalitate foarte gravă, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative ce se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a transformărilor politice, economice și sociale radicale care s-au produs în Europa centrală, de est și de sud-est după prăbușirea regimurilor comuniste.
II. 4 Reperele transatlantice în structurarea strategiilor de securizare a frontierelor europene
Dezacordurile transatlantice recente în privința unor probleme de securitate externă și internă au diminuat încrederea în găsirea unor soluții ușoare care să satisfacă nevoile și rigorile ambelor grupări. Referitor la decizia de a intra sau nu în războiul din Irak, Afganistan sau chiar Iran, modul de abordare al problemelor create de terorism concomitent cu respectarea drepturilor călătorilor, clienților băncilor sau a cetățenilor în general, de fiecare dată surprinzător de diferit pe cele două țărmuri ale Atlanticului. Deși în mare parte s-a căzut de acord în privința acestei probleme ca și a necesității de a trata cu tact acest aspect, soluțiile propuse au mari șanse să întâlnească opoziția unei părți.
Abordarea terorismului internațional cu forțele militare sau cu cele ale poliției, protejarea statului împotriva riscului de producere a atacurilor violente cu respectarea libertăților civile sau considerarea acestei zone sensibile ca fiind scutită de la aplicarea unor proceduri de modă veche, acestea sunt niște linii care divid spațiul între două continente. Această divizare se extinde până la strategiile de control de bază, chiar dacă acestea se limitează până la momentul intrării în țară, sau includ controale la graniță și controale interne, pe baza cărților de identitate și verificări pe piața de muncă. Și chiar și acolo unde acceptarea mutuală a conceptului apare ca fiind atractivă pentru guvernare, aceasta ar fi în contradicție cu realitățile istorice sau geografice.
Dacă Parlamentul European a decis inițierea anumitor proiecte de cooperare, acest fapt trebuie privit prin prisma unei noi schimbări în relațiile de securitate dintre Uniunea Europeană și S.U.A., de exemplu, actuala schimbare de direcție efectuată de Bruxelles se conformează mai mult sau mai puțin politicilor majore legate de granițele SUA. În procesul de analizare a opțiunilor conturate de Comisie cu privire la politica granițelor din luna februarie a anului 2008, ca și în raportul Future Group din luna iulie a aceluiași an, se resimte schimbarea ca și cum ar fi în domeniul SUA caracterizat de concepte sau metode cum ar fi ESTA – Sistemul Electronic de Autorizare a Călătoriilor, Sistemul de Intrare-Ieșire, Verificarea automată a granițelor, care până acum nu făceau parte din vocabularul Uniunii Europene.
Până și asociațiile protecției virtuale instituite cu succes la granița dintre SUA și Mexic, pot fi invocate de noul concept dezvoltat, Eurosur – Sistemul European de Monitorizare a Granițelor bazat pe utilizarea sistemelor de supraveghere și a senzorilor ca de exemplu sateliți și vehicule aeriene complet computerizate, care nu necesită prezența omului, recomandate pentru zonele dificile ale granițelor exterioare. Mai mult, crearea unei cooperări Euro-Atlantice în domeniile Libertății, Securității și Justiției este considerată de Future Group un alt surprinzător pas înainte.
În timp ce Uniunea Europeană este pe cale să ia decizii pe termen lung privind securitatea granițelor ei externe, există o puternică tendință de a urma modelul Statelor Unite ale Americii, precursorul indiscutabil al lumii în implementarea tehnologiei avansate și a procedurilor stricte de control. Având în vedere situația confuză data de caracterul stăin dar totuși de proximitate, este evident recomandată reevaluarea stării actuale a granițelor și stabilirea modului în care acestea identifică cu baza legală și cu fundamentul efectiv .
II.5. Gestionarea integrată a frontierelor – componentă a securității naționale
Hotarele și frontierele ce se întind de-a lungul statelor au reprezentat mult timp sursa principală a disputelor în lume. În epoca actuală a telecomunicațiilor globale și a schimbării de climă, se poate argumenta că hotarele sunt un fenomen istoric de o relevanță palidă într-o lume modernă interdependentă. De fapt, în aceste vremuri grele, marcate de diverse tendințe cum sunt globalizarea economică și teama de terorism, administrarea competentă a frontierelor a devenit o problemă politică crucială în toată lumea.
Provocarea pentru statele moderne bazate pe economie este de a facilita pe cât de ușor posibil comerțul internațional, de care depinde bunăstarea lor, protejându-și în același timp cetățenii de crima și teroarea aferente frontierelor moderne penetrabile. Mărturiile istorice demonstrează incontestabil ca instituția apărării frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri, cunoscând o serie de transformări și perfecționări până s-a ajuns la actuala structură organizatorică. Indiferent de forma de organizare și denumire – plăieși, potecași, mărginași, cordonașe, călărași, martologi, dorobanți, grăniceri, polițiști de frontieră – întotdeauna conținutul misiunilor a fost același, cu anumite particularități, în funcție de caracterul perioadei istorice existente: în timp de pace străjuirea hotarelor, prevenirea activităților ilegale la adresa siguranței interne, pornind de la graniță, a intereselor externe ale țării, iar, în timp de război, participarea, alături de celelalte forțe combatante, la lupta pentru apărarea pământului strămoșesc. Această instituție este tot atât de veche pe cât de vechi sunt teritoriile pe care s-au așezat și trăit strămoșii noștri, manifestându-se în funcție de perioada istorică în care a existat și îndeplinind misiunile conform intereselor momentului parcurs. Tracii așezau posturi pe înălțimile dominante pentru a semnala apariția unor invadatori, folosind ca mijloc de avertizare îndeosebi focul. La încrucișările de drumuri se vămuiau produsele negustorilor străini care întrețineau schimburi comerciale cu băștinașii. În timpul lui Decebal, principalele căi de comunicație au fost întărite cu cetăți prevăzute cu șanțuri de apărare, maluri de pământ și garduri din lemn și piatră.
Măsurile luate de iscusitul conducător dac Decebal sunt apreciate de generalul Targe în lucrarea sa La garde de nos frontieres (1930), lucrare care tratează distinct modul și procedeele pe care trebuie să le folosească această activitate. În Dacia Romană, paza hotarelor consta dintr-un sistem de limesuri, fortificații, castre și tabere situate pe graniță.
În plan conceptual, frontiera a căpătat în ultimele decenii importante semnificații normative pe întreg continentul european. Astfel, aproape nu există domenii și probleme care nu pot fi regăsite pe agenda de cooperare transfrontalieră între autoritățile locale din țări vecine în Europa legate în temei de tot ce depășește nivelul de interes public local: apărare națională, vămi și alte instituții subordonate prioritar administrației centrale. Spațiul transfrontalier a stat la bazele formării conceptului de euroregiuni, sau cum le numesc părinții fondatori ai Uniunii Europene cărămizi ale construcției europene. Așa cum preciza încă din 1998 profesorul Charles Ricq „principiul de bază al cooperării transfrontaliere este realizarea în ariile frontaliere a unor spații contractuale în scopul de a permite găsirea unor soluții comune la problemele similare, entitățile statale neignorând, față de colectivitățile lor periferice, particularitatea și specificul problemelor de vecinătate cu care acestea se confruntă. Acest fapt subliniază nevoia de a asigura nu numai perenitatea identităților regionale cât și necesitatea de a face să beneficieze procesul construcției europene de dinamismul și de geniul propriu colectivităților locale și regionale situate de o parte și de alta a unei frontiere”.
Termenul de regionalism se referă la o ideologie și la o mișcare politică ce propovăduiește un mai mare control de către regiuni supra afacerilor politice, economice și sociale, de obicei prin instituirea unor instituții politice și administrative, având prerogative de ordin legislativ. Regionalismul, fie că acționează în interiorul granițelor unei țări sau transfrontalier reprezintă dinamica actuală și viitoare a Europei. Sursele sale variază, dar este considerat ca fiind o formă de protest la adresa autorității capitalelor naționale de către persoane care se simt ca aparținând din punct de vedere istoric sau cultural unui anumit spațiu european decât statului-națiune ale cărui granițe sunt rezultatul istoriei. Regionalismul este definit, astfel, ca o ideologie și o mișcare politică ce recomandă ca regiunile să exercite un control din ce în ce mai mare asupra afacerilor politice, economice și sociale pe teritoriul lor. Regionalismul înseamnă că regiunea există înainte de toate în mintea oamenilor. Există ca urmare a unui proces istoric și socio-economic. În mod cert, fiecare regiune frontalieră are particularități și caracteristici proprii, iar încercarea de a crea un model în domeniul cooperării ar fi supus cu siguranță eșecului. Astfel, pentru o bună cooperare transfrontalieră se impune crearea unui cadru adecvat în care comunităților situate în regiunile frontaliere să se bucure largi autonomii în stabilirea obiectivelor comune și în modul de soluționare a diferendelor.
Regionalizarea este un proces prin care se operează construcția unei capacități de acțiune autonome având drept obiectiv promovarea unui teritoriu infranațional, dar supralocal prin mobilizarea mijloacelor economice sau, în funcție de caz, a resorturilor identitare a solidarităților locale sau regionale, cât și prin dezvoltarea potențialului său. Acest proces se poate opera pornind de la instituții preexistente sau de la un nou decupaj teritorial destinat să răspundă mai bine acestor obiective. El este întotdeauna condiționat de constrângerile pe care le exercită cadrul politic și instituțional și a căror evoluție poate fi guvernată de alte mize.
În doctrină, fenomenului regionalizării i se conferă 3 sensuri: pseudo-regionalizarea, regionalizarea administrativă și super-regionalizarea. Îmbrățișarea de către europeni a acestor idei a condus la implementarea unor programe pentru constituirea unor regiuni transfrontaliere. Nu cu foarte mult timp în urmă printr-o regiune transfrontalieră se înțelegea o regiune virtuală, înscrisă în geografie, istorie, ecologie, etnie, posibilități economice etc. dar blocată de suveranitatea statelor ce stăpânesc de o parte și de alta a frontierei. Această definiție a constituit o provocare pentru statele europene care doreau realizarea unei uniuni reale, fapt pentru care au căutat soluții în vederea constituirii unor colectivități transfrontaliere relaționale care să aibă la bază o serie de instituții, dacă nu politice, cel puțin funcționale.
Un prim aspect în realizarea acestui obiectiv la reprezentat diminuarea efectelor-frontieră, efecte care rezidă din însuși funcțiile frontierei. Aceste funcții sunt: politico-militare ca expresie a independenței și suveranității teritoriale; de separare a sistemelor politice, economice, sociale și culturale; de filtrare și selecție a circulației persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor; de creare și acumulare a producției de bunuri și valori, servicii, locuri de muncă etc.; de interpenetrare sau de divizare a culturilor și comportamentelor sociale; de protecție în apărarea valorilor, a drepturilor și libertăților înscrise în constituțiile fiecărui stat.
Așa cum rezultă dintr-o analiză sintetică cele mai importante efecte negative ale frontierei asupra regiunilor transfrontaliere din Europa sunt: dezechilibrele economice generate de dezvoltarea diferențiată a statelor învecinate; distanțele culturale relativ mari ca urmare a sistemelor socio-culturale diferite; caracteristicile politice diferențiate de interesele diferite ale partidelor aflate la putere. Pornind de la cele prezentate anterior, într-o nouă concepție europeană, termenul de regiune transfrontalieră însumează cel puțin trei elemente definitorii: delimitarea mai mult sau mai puțin clară a arealului geografic ce caracterizează regiunea transfrontalieră; stabilirea colectivităților și al instituțiilor implicate; identificarea relațiilor ce se pot stabili între acestea și găsirea soluțiilor de optimizare a activităților de interes comun. Conceptul de regiune transfrontalieră nu este cu totul străin de evoluția istorică a statului în general; în special în Europa vestică noțiunea de regiune a avut în decursul timpului multiple înțelesuri, ceea ce face ca reglementarea sa juridică să fie variată și extrem de diversă chiar și în zilele noastre. Delimitarea spațială a unei regiuni transfrontaliere s-a făcut pe baza a trei dimensiuni clasice: zone, poli, structuri administrativ-teritoriale organizate pe principii politice. Caracteristic fiecărei regiuni transfrontaliere este faptul că acestea sunt dominate de unul sau mai mulți poli frontalieri. Primii care au pus în evidență importanța polilor frontalieri au fost economiștii. Ei au constatat că în cadrul fiecărei regiuni transfrontaliere există una sau mai multe localități a căror dezvoltare este mai mare în comparație cu celelalte, fapt pentru care principalele activități din cadrul regiunii sunt polarizate în jurul acestor localități.
Polul poate fi definit în funcție de densitatea și intensitatea relațiilor care se stabilesc între comunitatea gazdă și celelalte comunități din regiunea transfrontalieră cu care aceasta interacționează. Astfel, datorită poziției dominante, polul devine un spațiu privilegiat care atrage principalele resurse din sfera schimbului de mărfuri, a serviciilor și a forței de muncă.
Plecând de la factorul economic, prin extrapolare putem identifica și alte domenii de interes din sfera cooperării transfrontaliere care se supun acelorași reguli, cum ar fi cele ale culturii, mass-mediei, educației, sănătății, serviciilor administrative etc. Din punct de vedere al dezvoltării unei regiuni transfrontaliere polii au întotdeauna atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Efectele pozitive constau într-o punere în valoare la nivel de ordin superior a resurselor și potențialului regiunii – cuprinzând de obicei toate sectoarele de activitate – precum și difuzarea către celelalte comunități a experienței acumulate, fapt care conduce nemijlocit la dezvoltarea întregii regiuni și implicit la creșterea nivelului de trai al populației din întreg arealul spațiului transfrontalier și chiar dincolo de acesta.
De altfel, pentru Consiliul Europei și în general pentru Uniunea Europeană, o regiune frontalieră, în sensul strict al cuvântului, este o colectivitate teritorială publică situată imediat sub nivelul statal și care are o frontieră terestră comună cu una sau mai multe colectivități de același tip situate într-un stat vecin. Aceste diviziuni politico-administrative, regionale și subregionale definesc spațiul de aplicare a suveranității naționale al statelor în implicate și, ca urmare, a cooperării transfrontaliere. În această direcție, principalul instrument internațional pe care îl reprezintă instituția cooperării transfrontaliere îl reprezintă unitățile/diviziunile politice și administrative ale statelor în cauză, cum ar fi: provincii sau regiuni pentru Italia, departamente sau regiuni pentru Franța, cantoane pentru Elveția, kreise sau landuri pentru Germania, nomos pentru Grecia, comunități autonome pentru Spania, regiuni administrative pentru Portugalia etc. Concomitent, efectele pozitive ale polilor sunt însoțite de efecte negative care, în principal, constau în atragerea și centralizarea potențialului socio-economic și socio-cultural, fapt care treptat conduce la sărăcirea celorlalte comunități și astfel la încetinirea ritmului de dezvoltare firesc. În asemenea condiții, legăturile transfrontaliere sau relațiile contractuale transfrontaliere nu se pot baza numai pe concepția zonală sau multipolară a spațiului frontalier, ci și pe structurile politico-administrative pe care fiecare stat le-a dezvoltat de-a lungul istoriei de o parte și de cealaltă a frontierei. Desigur, aspectele economice vor prima în cadrul acestor relații, iar economia de piață nu se va limita doar la libertatea pe piață a bunurilor. Astfel, în cazul în care capitalul și mâna de lucru, rămân apanajul statului, economia nu se va liberaliza, rămânând rigidă și neadaptată. Practic, orice economie combină în diferite proporții piața, constrângerea și consimțământul. Rezultatul de ansamblu depinde de caracteristicile fiecărei națiuni. În concluzie, economiile de piață moderne sunt bazate pe tranzacții de piață între oamenii care decid voluntar dacă să ia, sau nu, parte la ele.
Instituțiile cheie sunt proprietatea privată și libertatea contractului, care, amândouă, trebuie să fie menținute prin politici guvernamentale active. Referitor la acest domeniu Alvin Toffler face următoarea observație: „Dacă e vorba ca piețele libere și democrația să supraviețuiască marilor și turbulentelor tranziții care se apropie, politica trebuie să devină anticipativă și preventivă. Totuși, a le cere partidelor noastre politice să gândească mai departe, în viitor de viitoarele alegeri, ar fi o trudă grea și ingrată”. Uniunea Europeană fără România este incompletă, spunea Jonathan Scheele, șeful delegației Uniunii Europene în România în cea mai solicitantă perioadă, cea a aderării României, între 2001 și 2006. Aceste cuvinte își regăsesc înțelesul în toate demersurile naționale ce au urmat perioadei post-aderare, când România încă încearcă să adere la spațiul Schengen. Luând în considerare anumite elemente de bază ale logicii, putem afirma fără a greșii că spațiul Schengen fără România nu este complet securizat.
Modelul global de gestionare a frontierelor europene este un instrument important pentru protejarea securității interne a statelor și, în special, pentru prevenirea și depistarea imigrației ilegale și a infracțiunilor conexe, precum și a altor infracțiuni transfrontaliere.
Capacitatea de reacție la frontiere (aeriene, maritime și terestre) măsoară timpul de reacție la tentativele de activități ilegale la frontieră, precum și viteza și modul de reacție în situații neobișnuite.
Gestionarea frontierelor ar trebui să aibă o asemenea capacitate de reacție încât alocarea resurselor să se poată adapta în mod corespunzător, după caz. De asemenea trebuie elaborate planuri pentru a face față unei imigrații inopinate la scară largă. Întregul personal de conducere de pe teren, precum și persoanele care evaluează gestionarea frontierelor ar trebui să poată evalua nivelul de conștientizare a situației și capacitatea de reacție. În viziune modernă, Poliția de Frontieră își îndeplinește misiunile într-un sistem integrat. Sistemele integrate sau sistemele de sisteme ori familiile de sisteme sunt determinate de complexitatea și amploarea factorilor de mediu, așa cum este, de pildă, infracționalitatea transfrontalieră organizată. Sistemele integrate au evoluat parcurgând etapele specifice sistemelor independente și sistemelor interoperabile.
Gestionarea strategică reprezintă gestionarea organizației prin obiective strategice fundamentale (pe termen scurt) și prin transformare (pe termen lung). Cu ajutorul informațiilor operaționale, informațiile operaționale culese de pe teren și informațiile strategice sunt conectate într-un context operațional valid (input și output în ambele direcții). Analiștii trebui să fie de pe deplin informați în legătură cu paradigmele, interesele, amenințările și riscurile fundamentale.
Analiza de risc și gestionarea frontierelor trebuie să fie susținute de informații sistematice. Cu ajutorul sistemelor de gestionare a frontierelor, ar trebui să se poată culege și analizeze informații și, în final, să se utilizeze rezultatele pe teren. Modelul de analiză globală a riscului pentru controlul la frontiere reunește domeniul informațiilor, al analizei de risc și al gestionării frontierelor la toate nivelurile. Informațiile strategice presupun organizarea tuturor informațiile și extragerea unei imagini a situației din punct de vedere strategic: fenomenele de interes și factorii subiacenți. Pe baza acestora se produc statistici, tendințe și descriptori calitativi. Analiza strategică a riscului analizează informațiile strategice de bază. Aceasta indică schimbările potențiale și propune politici.
Gestionarea operațională înseamnă gestionarea resurselor și a cerințelor în contextul unor sarcini, unor cadre bugetare, unor active și unei jurisdicții stabilite. Această funcție se aplică unităților operaționale a căror sferă de responsabilitate este definită, de exemplu unei jurisdicții regionale. Analiza de risc operațional furnizează indicatori și profiluri de risc pentru nivelul tactic. Cu ajutorul informațiilor tactice, lucrătorii operaționali de pe teren sunt conectați în activitatea lor cotidiană la sistemul de informații. Aceasta înseamnă un fluxul de date bidirecțional. Practic, aceasta înseamnă evaluarea persoanelor, vehiculelor, navelor sau zborurilor care trebuie verificate. Această evaluare este efectuată în contextul situației tactice reale. Astfel, aceste metode pot fi denumite analiză de risc tactic. Pentru a depista criminalitatea transfrontalieră, trebuie pus un accent deosebit pe procedura de verificare a persoanelor și a obiectelor suspecte. Personalul ar trebui informat în legătură cu indicatorii de risc, cu profilurile de risc și cu modus operandi tipic în cazul criminalității transfrontaliere. De asemenea, personalul trebuie informat în legătură cu țintele speciale identificate în materie de supraveghere și controale.
Uniformitatea și înțelegerea comună a gestionării frontierelor sporesc transparența și încrederea reciprocă între statele membre. Prin urmare, participarea activă la dezvoltarea gestionării frontierelor în cadrul grupurilor de lucru permanente ale Consiliului, al grupurilor de lucru temporare ale Comisiei și al inițiativelor Frontex oferă o valoare adăugată pentru gestionarea frontierelor statelor membre.
Toate aceste elemente caracteristice pentru orice frontieră din cadrul Uniunii Europene trebuie privite din perspectiva realizării unui deziderat major – crearea în cadrul Uniunii a unui spațiu de libertate, securitate și justiție înăuntrul căruia să se poată realiza o construcție economică modernă și viabilă. La rândul ei construcția economică vizează crearea unei piețe comune pentru toate statele membre.
Practic, prin noua geopolitică de integrare europeană rolul frontierei s-a (…) schimbat; din barieră, ea devine puțin câte puțin un loc de întâlnire între realități diferite care descoperă posibilitatea complementarității dincolo de concepțiile rigide de suveranitate națională.
Din acest moment ar fi de dorit, având în vedere noua situație care se conturează, ca puterile centrale să ia hotărârea de a lăsa regiunilor de frontieră o autonomie și mai ales să le permită să negocieze cu regiunile limitrofe ale celorlalte state în câteva domenii care le sunt specifice. Respectând normele legale ale fiecărei națiuni, există multe posibilități de a introduce corective pentru a atenua, sau chiar a elimina, efectul de frontieră.
II.6 Impactul extinderii asupra poliției de frontieră a UE
Aderarea statelor candidate la Piața unică a Uniunii Europene (care numără, în prezent, peste 370 milioane de locuitori) conduce la constituirea celui mai larg spațiu economic din lume. Se așteaptă ca după extindere, când va ajunge la aproape 450 milioane de locuitori, piața europeană să dea un nou impuls investițiilor și creării de locuri de muncă, creșterii nivelului de trai în Europa, atât în noile state membre, cât și în cele vechi. Prin aderarea la Uniunea Europeană, noile state membre își consolidează integrarea economică, cu sprijinul actualelor state membre. S-a decis ca toate aceste state să adere la Uniunea Europeană, după ce vor îndeplini criteriile de aderare.
Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei țări candidate depinde de progresele pe care aceasta le înregistrează în pregătirea pentru aderare, conform criteriilor stabilite la Consiliul European de la Copenhaga din 1993.
Criteriile de la Copenhaga sunt:
stabilitatea instituțiilor garante ale democrației, statului de drept, respectului drepturilor omului și protecției minorităților;
crearea unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față la presiunile concurenței și la forțele pieței din Uniunea Europeană;
capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din statutul de membru, inclusiv aderarea la obiectivele de uniune politică, economică și monetară.
Cel de-al treilea criteriu implică faptul că statele candidate trebuie să adopte politicile și normele Uniunii Europene (acquis-ul comunitar) și să asigure implementarea și consolidarea acestuia, prin intermediul structurilor administrative adecvate.
În ceea ce privește Bulgaria și România, Consiliul European a declarant că sprijină obiectivul acestor state de a adera la Uniunea Europeană în 2007, cu condiția ca fiecare stat să îndeplinească criteriile de aderare și să încheie până atunci negocierile. Referitor la Turcia, Consiliul European a decis ca Uniunea Europeană să continue să-i acorde sprijin pentru pregătirea aderării, iar Comisia să elaboreze un raport la sfârșitul anului 2004. Acest raport va decide dacă Turcia a înregistrat suficiente progrese în pregătirea pentru aderare și dacă poate începe negocierile de aderare în 2005. Pe parcursul ultimului deceniu, statele candidate au înregistrat progrese considerabile în pregătirea pentru aderare. Obiectivul aderării a condus la intensificarea eforturilor de reformă a acestora și le-a determinat să adopte măsuri economice care au fost uneori dureroase, dar care oricum ar fi fost necesare, chiar dacă aceste state nu ar fi optat pentru aderarea la Uniunea Europeană, din moment ce au decis să se transforme în economii de piață deschise, în acest timp, Uniunea Europeană le-a acordat asistență în valoare de aproximativ 3,3 miliarde EURO/an, prin programele PHARE, ISPA și SAPARD.
În ultimii ani, asistența financiară a vizat cu prioritate înființarea și consolidarea instituțiilor din statele din Centrul și Estul Europei, pentru adaptarea organismelor democratice și instituțiilor publice care implementează și care asigură aplicarea legislației Uniunii Europene (acquisul comunitar). În 1998, Comisia Europeană a lansat programul "înfrățire instituțională" (twinning), care vizează procesul de consolidare instituțională. Cu asistența experților din Statele Membre, înfrățirea instituțională sprijină statele candidate în crearea și asigurarea structurilor, pregătirea resurselor umane și a calităților de management necesare implementării acquis-ului la aceleași standarde ca și statele membre.
Extinderea va oferi noi oportunități țărilor din afara Uniunii Europene și nu va permite apariția unor diviziuni ale Europei. Multe state, în special cele care au frontieră comună cu viitoarele State Membre, sunt interesate de efectele extinderii. Statele ne-membre sunt, în special, interesate de modul în care extinderea ar influența relațiile lor comerciale cu viitoarele state membre. Extinderea va crește stabilitatea politică în Europa și va permite Uniunii Europene să trateze problemele internaționale mai eficient. Din punct de vedere economic, extinderea va însemna creșterea Pieței unice, în care exportatorii din statele ne-membre vor avea de a face cu un singur set de tarife, reguli comerciale și proceduri administrative, în general, tarifele din Uniunea Europeană sunt mai scăzute decât cele din statele în curs de aderare, ceea ce înseamnă că extinderea va conduce mai degrabă la scăderea tarifelor, decât la creșterea lor.
Uniunea extinsă va continua să sprijine dezvoltarea durabilă a statelor în curs de dezvoltare și integrarea lor în economia mondiala. Uniunea Europeană dezvoltă relațiile sale cu toate statele vecine, precum Rusia și Ucraina, statele din spațiul mediteranean, și din alte regiuni ale globului pentru a asigura continuitatea relațiilor transfrontaliere și pentru a permite statelor din vecinătate să Beneficieze de extindere. Procesul de Stabilizare și de Asociere din Vestul Balcanilor sigură liberalizarea comercială și strânsa cooperare în multe domenii importante, iar parteneriatul Euro-Mediteranean aduce statele partenere mediteraneene mai aproape de Uniunea extinsă. Pe măsură ce Uniunea Europeană se extinde, devine din ce în ce mai necesară continuarea procesului de parteneriat politic și cooperare economică cu alte țări, pentru a propaga pacea, stabilitatea și prosperitatea pe tot continentul european. Conform articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană “orice stat european care respecta principiile stabilite în articolul 6(1) poate depune cererea de aderare la Uniunea Europeană”. Articolul 6(1) prevede că “Uniunea are la baza principiile de libertate, democrație, respect al drepturilor omului și al libertăților fundamentale și statul de drept, principii commune statelor member”.
Uniunea Europeană nu și-a stabilit limitele geografice, dar fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească criteriile enunțate de Consiliul European de la Copenhaga: democrație, stat de drept, respectul drepturilor omului și protecția minorităților, o economie de piața funcțională cu capacitatea de a face față presiunii competitive din Uniunea Europeană, precum și capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din statutul membru. Potrivit criteriilor de aderare, noile state membre trebuie să-și demonstreze opacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din statutul de membru, inclusiv aderarea obiectivele de uniune politică, economică și monetară. Astfel, se așteaptă ca viitoarele state membre să adopte Euro ca monedă unică, atunci când vor fi pregătite să o facă, dar nu imediat după aderare. Adoptarea monedei comune de către un stat, ca urmare a aderării, cere respectarea unor anumite condiții, bine definite și etapizate:
perioada de pre-aderare, în care statul candidat trebuie să demonstreze progresul ireversibil către o economie de piața funcțională și concurențială, precum și stabilitate macro-economică durabilă;
o etapă intermediară între aderare și adoptarea Euro, în care noul stat membru participă la Piața unică, demonstrează progresele acumulate în îndeplinirea condițiilor necesare adoptării Euro, inclusiv participarea în mecanismul schimbului valutar;
participarea la zona Euro, cu condiția ca noul stat membru să îndeplinească toate criteriile care se aplică, în acest sens, actualelor state membre: un deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), o datorie externă mai mică de 60% din PIB, o inflație scăzută și rate ale dobânzilor apropiate de media Uniunii Europene.
După extinderea Uniunii Europene, cetățenii europeni din toate statele membre, atât cele actuale, cât și cele noi, vor beneficia de libertatea de circulație în UE, fiind suficiente un pașaport valid sau o carte de identitate.
Cu toate acestea, abolirea controlului persoanelor la “frontierele interne” ale actualelor și viitoarelor state membre rămâne încă un deziderat de soluționat într-o etapă următoare, în acest sens urmând a fi adoptată o decizie a Consiliului de Miniștri. Ca atare, o asemenea facilitate nu se va aplica chiar din momentul extinderii. Renunțarea la controalele asupra persoanelor, așa cum a fost făcută în cazul statelor Schengen, poate fi aplicată numai când toate pre-condițiile sunt îndeplinite pentru a demonstra că nu va conduce la scăderea nivelului de securitate a cetățenilor. Una dintre cele mai importante condiții este ca viitoarele frontiere externe ale Uniunii să fie monitorizate de către noii membri ai UE la fel de eficient ca și actualele frontiere de către statele din zona Schengen. Controalele la frontierele interne cu noile state membre sau între acestea vor fi abolite numai când vor fi îndeplinite toate condițiile pentru garantarea securității tuturor cetățenilor europeni. Aceasta înseamnă că se va renunța la controale după o perioadă de timp de la extindere, așa cum s-a întâmplat și cu Grecia, care a aderat la zona Schengen abia în 1999, și cu statele nordice (Danemarca, Suedia și Finlanda), care au aderat în 2001.
“Managementul eficient comun și coerent al frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene va asigura siguranța cetățenilor și sentimentul că aceștia trăiesc într-o zonă comună de Securitate”. Aceasta este concluzia la care a ajuns Consiliul European, în concret, referindu-se la combaterea terorismului, rețelelor de migrație ilegală și a traficului ilegal de droguri și de ființe umane. Consiliul European, în acest sens, a cerut Consiliului Europei și Comisiei Europei să acționeze pentru realizarea cooperării dintre serviciile responsabile pentru controlul frontierelor externe și să studieze posibilitatea creării “… unui mecanism sau servicii comune pentru controlul frontierelor externe…”. În accepțiunea Consiliului European, verificarea intrării în țările Uniunii Europene începe, întotdeauna, cu verificarea pașapoartelor, chiar din momentul acordării vizei de intrare în acest spațiu pentru cetățeni în țările lor de origine, după care acțiunile de control asupra celor care doresc să călătorească în spațiul respectiv, indiferent de scop (economic, turistic, comercial etc.) se continuă în țările de tranzit, la frontierele externe ale Uniunii, pe teritoriul statelor Uniunii Europene, utilizându-se o paletă largă de forme, procedee și mijloace de control. Ori, această succesiune de controale, acest summum de acțiuni și proceduri nu pot fi efectuate la întâmplare, ci sub o coordonare strictă și cu mijloace adecvate. Procesul de aderare a zece noi state în Uniunea Europeană și decizia ce urmează a fi luată privind Constituția Europeană determină ca aspectele polițienești și ale poliției de frontieră să aibă un rol esențial în realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție. Un spațiu comun de libertate, de deplasare a cetățenilor, care în viitor va cuprinde regiuni întinse ale Europei, solicită o protecție efectivă și unitară a frontierelor sale externe, la cel mai înalt nivel. Astfel, încă de la finalul anului 2000 s-a analizat posibilitatea realizării unui studiu de fezabilitate pe tema construcției unei Poliții de Frontieră Europene. Germania, Franța, Italia, Belgia și Spania au realizat studiul respectiv, rezultatele acestuia fiind prezentate în luna mai 2002 la Roma, miniștrilor de interne ai statelor member și ai statelor candidate, întrunind aprobarea unanimă, studiul urmează a fi implementat, sens în care Statele Membre U.E. au dezvoltat un „Plan al Poliției de Frontieră la frontierele externe ale statelor membre ale UE", în iunie 2002 el a fost aprobat de Consiliul European de la Sevilla.
Pentru coordonarea și conducerea proiectelor individuale și a activității centrelor în plan european, s-a constituit, la nivel înalt, în cadrul structurilor de lucru (experți) ale consiliului, „Unitatea conducătorilor Polițiilor de Frontieră Naționale" (Common Unit).
Urmare a primelor inițiative de succes ale cooperării polițienești în Europa, Consiliul reunit la Thessaloniki a solicitat, în iunie 2003, Comisiei Europene, elaborarea unei propuneri privind crearea unei Agenții Europene a Poliției de Frontieră. La începutul lunii noiembrie 2003, Comisia a prezentat oficial propunerea (COM/2003/687) pentru o directivă a Consiliului „Pentru crearea unei Agenții pentru Cooperare operativă la frontierele externe". La 27 noiembrie 2003 Consiliul JAI al UE a aprobat propunerea. Se așteaptă ca și Consiliul European de la Bruxelles să accepte propunerea. Procedura de adoptare legislativă europeană nu este însă încheiată aici – directiva va fi aprobată numai după trecerea prin Parlamentul European și prin diferitele comisii de specialitate ale UE. Agenția Europeană de Poliție de Frontieră ar trebui să-și înceapă activitatea de la l ianuarie 2005. Va constitui, alături de Europol, a doua structură de securitate în domeniul polițienesc al UE. Agenția Europeană de Poliție de Frontieră se va compune, cel mai probabil, dintr-o structură centrală, puncte externe de lucru și centre operative de coordonare a cooperării polițienești în domeniul aeroportuar, terestru și maritim.
Primul nivel al Agenției va implica în faza de început 30 sau 40 de colaboratori. Caracteristic funcționării Agenției este faptul că sarcinile securizării frontierei vor rămâne în continuare responsabilitatea instituțiilor naționale specializate ale fiecărui stat. Agenția va sprijini activitatea polițiilor de frontieră naționale și va promova și coordona măsuri comune (misiuni, schimb de personal etc.). Prin aceasta, se oferă polițiștilor de frontier posibilitatea de a desfășura stagii temporare de activitate la instituțiile partenere europene, realizându-se o deschidere europeană a polițiilor de frontieră corespunzător cu sarcinile principale ale Agenției. În ceea ce privește coordonarea și conducerea centrelor operative pentru frontiere terestre, maritime și aeroporturi, aceste centre sunt deja constituite, sau se află în faza de constituire. Activitatea desfășurată în cadrul centrelor respective va continua și după trecerea lor sub egida Agenției. Sarcina Centrelor este, printre altele, organizarea unor misiuni comune și măsuri de schimb de personal în domeniul protecției frontierelor externe ale UE. Principalele aspecte, de relevanță, au în vedere:
o elaborarea și implementarea de propuneri pentru structurarea unitară a pregătirii și perfecționării personalului în statele membre, precum și desfășurarea unor seminarii de specialitate;
o realizarea unor analize de risc specifice;
o urmărirea și promovarea dezvoltărilor tehnologice relevante în domeniul supravegherii și controlului frontierei;
o achiziția echipamentelor de supraveghere și control pentru utilizarea în misiuni comune ale statelor membre;
o coordonarea cooperării operaționale a statelor membre la expulzarea/readmisia unor cetățeni ai statelor terțe;
o cofinanțarea unor proiecte comune ale polițiilor de frontieră din statele membre.
Agenția Europeană de Poliție de Frontieră, așa cum se apreciază în prezent, nu va avea competențe juridice pentru realizarea unor măsuri legale pe teritoriul statelor membre și – cel puțin în prima etapă – nu va desfășura controale la frontierele externe. Autoritățile naționale rămân responsabile pentru securizarea frontierelor externe.
Limba oficială de lucru a Agenției va fi, cel mai probabil, limba engleză, devenită, deja, limba oficială pentru majoritatea proiectelor comunitare, în acest context, însușirea limbilor străine, în special, engleza, limbile statelor vecine, dar și a celorlalte limbi de circulație internațională, vor constitui și pe viitor criterii principale în cadrul selecției personalului. Poliția de Frontieră Română este interesată de evoluția construcției Agenției, urmărește cu atenție pașii făcuți în acest sens, readaptând formele organizatorice, misiunile și acțiunile specifice. Prin intermediul convențiilor de înfrățire instituțională, prin centrele, birourile și punctele de contact, prin ofițerii de legătură, consilierii de preaderare, schimburile de experiență, simpozioanele și seminariile internaționale și alte asemenea participă activ la implementarea bunelor practici ale Uniunii Europene în domeniul securității frontierei de stat a României, pregătind, totodată, „terenul" pentru pasul următor, când o parte din frontierele noastre vor deveni frontiere externe ale Uniunii Europene.
Cap. III Securizarea frontierelor virtuale ale UE prin gestionarea eficientă a fluxurilor de date și informații
III.1. Etape și inițiative în gestionarea fluxurilor informaționale la nivel european
Dacă în anii '50 informația era văzută ca un rău necesar (paper dragon), o cerință birocratică, viziunea asupra informației s-a schimbat de-a lungul timpului, ea trecând progresiv de la suport al scopurilor generale (perioada 1960-1970), la suport în controlul managerial (perioada 1970-1980), devenind în prezent o importantă resursă strategică cu rol în asigurarea supraviețuirii sociale, un agent hotărâtor al dezvoltării, fiind numită și petrolul secolului XXI.
Orice decizie are la bază informații și date referitoare la obiectul activității respective. Prelucrarea datelor trebuie făcută în concordanță cu cerințele tehnologiei informaționale. Se pot astfel contura diferențele dintre date și informații:
datele desemnează elementele primare, provenind din diverse surse, fără o formă organizată care să permită luarea unor decizii;
informațiile sunt date ce au un caracter de noutate, care îmbogățesc nivelul de cunoștințe ale celui care primește aceste informații. O dată care nu aduce nimic nou nu se poate considera informație.
Prelucrarea datelor (numită și procesare) presupune totalitatea transformărilor ca formă și conținut a datelor.
Prin cercetare și dezvoltarea tehnologiilor din domeniul securității se pot extinde diversitatea echipamentelor pentru gestionarea situațiilor de urgență de care dispun unitățile de intervențiile rapide, care se confruntă, în mod tipic, cu provocări similare la nivel internațional.
Numai prin investiții în cunoaștere și dezvoltând noi tehnologii, cetățenii europeni vot fi protejați de pericole cum ar fi terorismul, dezastrele naturale și crimele, dar în același timp li se respectă dreptul la intimitate și le sunt protejate drepturile fundamentale. În acest sens este nevoie ca statele să facă schimb de resurse, idei și informații pentru a atrage valori individuale, pentru a beneficia de pe urma experienței și perspectivelor altora, precum și să îmbunătățească interoperabilitatea dintre tehnologii și proceduri.
Asigurarea securității și apărării statelor se consideră realizate în momentul în care nu trebuiesc sacrificate interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme internaționale și care, în caz că se atentează la componente ale securității ei, poate să și le mențină, inclusiv cu ajutorul forțelor armate.
Gestionarea acestei resurse, numită informație, reprezintă o preocupare primordială în comunitățile moderne. Astfel, au apărut în structura organizatorică a instituțiilor compartimentele specializate de culegere, prelucrare și distribuire a informațiilor, responsabilii acestor compartimente fiind de multe ori manageri de nivel înalt. Schimbul cu țările terțe a registrelor cu numele pasagerilor (date PNR) a permis, de asemenea, Uniunii Europene să combată terorismul și alte forme de criminalitate gravă. Încheind acorduri PNR cu SUA, Australia și Canada, Comisia a revenit recent asupra fazei de elaborare pentru a-și reevalua abordarea în ceea ce privește instituirea unui sistem PNR în Uniunea Europeană și împărtășirea acestor date cu țările terțe.
Măsurile prezentate anterior au permis libera circulație în spațiul Schengen, au contribuit la prevenirea și combaterea atacurilor teroriste și a altor forme de criminalitate gravă și au consolidat dezvoltarea unei politici comune în materie de vize și azil. Cetățenii au dreptul să fie informați despre datele cu caracter personal care îi privesc și care sunt prelucrate și care fac obiectul schimbului, de către cine și în ce scop.
Consiliul examinează în prezent propunerile de directive de negociere pentru un acord UE-SUA privind protecția datelor cu caracter personal în momentul transferării și prelucrării în scopul prevenirii, anchetării, identificării sau urmării penale a infracțiunilor, inclusiv infracțiunea de terorism, în cadrul cooperării polițienești și a cooperării judiciare în materie penală. Întrucât se estimează că aceste negocieri vor determina modalitățile în care cele două părți pot asigura un nivel ridicat de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale în momentul transferării sau prelucrării datelor cu caracter personal și nu fondul efectiv al transferurilor sau prelucrării unor astfel de date, prezenta comunicare nu acoperă această inițiativă.
Limitarea scopului este un aspect esențial pentru majoritatea instrumentelor care fac obiectul acestei strategii de gestionare a informațiilor. Un sistem de informații al UE, unic și general, cu scopuri multiple ar duce la cel mai ridicat grad de partajare a informațiilor.
Cu toate acestea, crearea unui astfel de sistem ar constitui o îngrădire importantă și nelegitimă a dreptului persoanei la viață privată și la protecția datelor și ar crea importante provocări în ceea ce privește dezvoltarea și funcționarea sa. În practică, politicile în domeniul libertății, securității și justiției au fost dezvoltate progresiv, având ca rezultat o serie de instrumente și sisteme de informații, diferite din punct de vedere al dimensiunii, sferei de aplicare și scopului. Structura compartimentată a gestionării informației care a apărut în ultimele decenii favorizează garantarea dreptului cetățenilor la viață privată mai mult decât orice altă opțiune alternativă centralizată.
În același timp este necesar ca statelor membre să dezvolte o abordare mai coerentă a schimbului de informații cu caracter personal în scopul asigurării aplicării legii, subiect care a fost tratat recent în Strategia UE de gestionare a informațiilor, și oferă posibilitatea de a reflecta asupra eventualei necesități de dezvoltare a unui model european de schimb de informații bazat pe evaluarea măsurilor curente în această materie.
Detalierea principalelor inițiative privind schimbul transfrontalier de date:
Inițiativa suedeză și partajarea informațiilor operative între statele member
Atacurile teroriste din martie 2004 din Madrid au dus la noi inițiative la nivelul Uniunii Europene. La cererea Consiliului European, Comisia a prezentat în 2005 o propunere pentru un instrument care reglementează schimbul de informații conform principiului disponibilității. În loc să aprobe această propunere, Consiliul a adoptat în 2006 Inițiativa suedeză, care simplifică partajarea oricărei informații existente sau a datelor operative în materie penală între statele membre care ar putea fi necesare în vederea unei anchete penale sau a unei operațiuni de colectare a datelor operative în materie penală. Acest instrument își are fundamentul în principiul de politică acces echivalent, potrivit căruia condițiile aplicabile schimbului transfrontalier de date nu ar trebui să fie mai stricte decât cele care reglementează accesul intern. Inițiativa suedeză funcționează în mod descentralizat și permite poliției, vămilor și oricărei alte autorități cu competențe de anchetare a infracțiunilor (cu excepția serviciilor de informații, care tratează informațiile cu privire la securitatea națională) să partajeze informații și date operative în materie penală cu omologii lor din UE. Statele membre trebuie să desemneze punctele naționale de contact pentru tratarea cererilor urgente de informații. Această măsură stabilește termene clare pentru schimbul de informații, statele membre având obligația de a completa un formular atunci când solicită date.
Utilizarea informațiilor și datelor operative obținute prin intermediul acestui instrument face obiectul legilor interne de protecție a datelor, iar statele membre nu pot aplica tratament diferențial datelor obținute intern și celor obținute din alte state membre. Cu toate acestea, statul membru care furnizează informația poate stabili condiții pentru utilizarea informațiilor sau datelor operative în alte state membre. Datele cu caracter personal trebuie prelucrate în conformitate cu legislația națională de protecție a datelor, precum și cu Convenția 108 a Consiliului Europei, Protocolul adițional 181 la aceasta și cu Recomandarea privind sectorul polițienesc. Din cei 31 de semnatari ai acestei măsuri (inclusiv statele membre UE, precum și Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein), 12 au adoptat legislație națională în vederea aplicării; cinci state completează periodic formularul de solicitare de informații; însă numai două state îl folosesc în mod frecvent pentru schimb de informații. Comisia va prezenta Consiliului raportul de evaluare înainte de sfârșitul anului 2010.
Aportul Deciziei de la Prüm în crearea unui flux de date biometrice
Decizia Prüm are la bază un acord încheiat în 2005 între Germania, Franța, Spania, statele Benelux și Austria pentru intensificarea cooperării în lupta împotriva terorismului, criminalității transfrontaliere și migrației ilegale. Ca răspuns la interesul exprimat de mai multe state membre în aderarea la acest acord, Germania a propus în cursului președinției din 2007 a Consiliului transformarea acestuia într-un instrument UE. Decizia Prüm din 2008, care urmează a fi pusă în aplicare până în august 2011, stabilește normele pentru schimbul transfrontalier de profiluri ADN, amprente digitale, date privind înmatricularea vehiculelor și informații cu privire la persoanele suspectate de planificarea unor atacuri teroriste.
Decizia urmărește consolidarea prevenirii infracțiunilor, în special a terorismului și a criminalității transfrontaliere, și menținerea ordinii publice în legătură cu evenimente importante. Acest sistem va funcționa în mod descentralizat prin interconectarea, prin intermediul punctelor naționale de contact, a bazelor de date ale statelor participante care conțin informații privind ADN-ul, amprentele digitale și înmatricularea vehiculelor. Utilizând rețeaua s-TESTA a Comisiei, punctele de contact vor trata cererile primite și trimise pentru compararea transfrontalieră a datelor privind profilurile ADN, amprentele digitale și înregistrarea vehiculelor. Competențele acestora de a transmite datele de acest tip utilizatorilor finali sunt reglementate prin legislația națională.
Începând cu august 2011, compararea datelor va fi complet automată. Cu toate acestea, statele membre trebuie să facă obiectul unui proces riguros de evaluare (în special a evaluării respectării cerințelor privind protecția datelor și a cerințelor tehnice) pentru a primi autorizare împărtășirii în mod automat a datelor.
Datele cu caracter personal nu pot face obiectul schimbului în temeiul prezentului instrument decât atunci când statele membre au garantat un nivel al protecției datelor. Consiliul va decide prin unanimitate dacă această condiție a fost întrunită. Informațiile cu caracter personal nu vor fi folosite decât pentru scopul în care au fost furnizate, cu excepția cazului în care statul membru care furnizează informațiile își dă acordul pentru folosirea acestora în alte scopuri. De asemenea, persoanele fizice se pot adresa autorităților naționale responsabile de protecția datelor, desemnate în temeiul Directivei 95/46/CE, pentru asigurarea aplicării drepturilor lor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în temeiul prezentului instrument.
Compararea profilurilor ADN și a amprentelor digitale va funcționa în baza unui sistem hit/no hit (anonim), prin care autoritățile vor putea să solicite numai informații cu caracter personal cu privire la subiectul datelor în cazul în care căutarea inițială a dus la un rezultat. Cererile de informații suplimentare de acest tip vor fi canalizate de obicei prin Inițiativa suedeză.
Decizia Prüm este pusă în aplicare în UE-27, în timp ce Norvegia și Islanda sunt în curs de aderare la aceasta.
În 2012, Comisia va prezenta Consiliului raportul său de evaluare.
Directiva privind păstrarea datelor de către furnizorii de telefonie și internet
Ca răspuns la atacurile cu bombă din Londra din iulie 2005, Marea Britanie, Irlanda, Suedia și Franța au propus adoptarea unui instrument UE de armonizare a normelor naționale aplicabile păstrării datelor.
Datorită importanței ei, informația a devenit o resursă la fel de valoroasă ca resursele umane, cele materiale sau financiare. Pregătirea și organizarea unui sistem de informații necesare unei acțiuni coerente și de succes au devenit pentru întreprinderea modernă la fel de însemnate ca producția și vânzarea. Stăpânirea informațiilor necesare și utile deciziei înseamnă de fapt selectarea și utilizarea datelor obținute din gestiunea internă și în al doilea rând capacitatea de a le compara cu cele provenite din mediul concurențial pentru a evidenția ceea ce are un caracter de durată și strategic de ceea ce este neesențial.
Directiva privind păstrarea datelor din 2006 prevede obligația ca furnizorii de servicii de telefonie și de internet să păstreze, în scopul anchetării, detectării și urmăririi penale a criminalității grave, datele de trafic și localizare ale comunicațiilor electronice, precum și informații cu privire la abonați (inclusiv numărul de telefon al acestora, adresa IP și elementele de identificare ale echipamentelor mobile). Directiva privind păstrarea datelor nu reglementează nici condițiile de acces și nici modul de utilizare a datelor păstrate de autoritățile naționale. Sfera de aplicare a directivei exclude în mod explicit conținutul comunicațiilor electronice; cu alte cuvinte, interceptarea convorbirilor telefonice nu este posibilă în temeiul acestui instrument.
Conform acestei măsuri, statele membre sunt cele care definesc criminalitatea gravă. De asemenea, statele membre stabilesc autoritățile naționale care pot accesa aceste date de la caz la caz, precum și procedurile și condițiile de acordare a accesului la informații. Perioadele pentru care datele pot fi păstrate variază de la 6 la 24 de luni. Directiva 95/46/CE și Directiva 2002/58/CE reglementează protecția datelor cu caracter personal în temeiul acestui instrument.
Șase state membre nu au transpus încă integral această măsură, iar Curtea Constituțională din Germania și cea din România au declarat neconstituțională legislația națională de punere în aplicare. Curtea Constituțională din Germania a constatat că normele care reglementează accesul la date și utilizarea datelor, conform dispozițiilor legii naționale, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională din România a constatat că păstrarea datelor per se încalcă art. 8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția europeană privind drepturile omului) fiind așadar neconstituțională. În prezent, Comisia evaluează acest instrument și urmează să prezinte raportul de evaluare Parlamentului European și Consiliului la sfârșitul anului 2010.
III.2 Acordurile internaționale de securizare a frontierelor virtuale ale Uniunii Europene
Acordul transatlantic privind Registrele cu numele pasagerilor (PNR)
După 11 septembrie 2001 administrația Bush s-a străduit să creeze o frontieră inteligentă, care să integreze acțiuni peste graniță, de supraveghere a bunurilor și persoanelor înaintea sosirii acestora în teritoriul suveran al S.U.A. ,… care să permită abordarea mai blândă a traficului de mic risc, pentru a putea acorda mai multă atenție traficului cu risc ridicat, (și) folosirea …tehnologiilor avansate pentru a urmări mișcarea mărfurilor și intrarea/ieșirea indivizilor.
Conceptul de frontiere inteligente a fost încorporat în Sistemul de Strategii de Securitate Statală a S.U.A. care susține împingerea frontierelor spre exteriorul statului american, prin poziționarea ofițerilor în porturile și aeroporturile din străinătate și prin controale electronice ale pasagerilor și încărcăturilor realizate înainte de plecările către SUA. Din moment ce guvernele și sectorul privat au introdus un mod electronic de verificare a pasagerilor și a încărcăturilor, acest fapt nu mai face necesară verificarea la granița teritorială, menirea frontierelor este de a deveni și exista de facto, ca frontiere virtuale.
În acest sens, SUA au adoptat o legislație care obligă transportorii aerieni care operează zboruri către, dinspre sau pe teritoriul său, să furnizeze autorităților SUA datele privind Registrele cu Numele Pasagerilor (PNR) înregistrate în sistemele lor de rezervare informatizată. La puțin timp după aceasta, Canada și Australia au hotărât să facă același lucru.
Întrucât legislația relevantă a Uniunii Europene impune evaluarea prealabilă a nivelului de protecție a datelor garantat de țările terțe, Comisia a făcut eforturi pentru a îndeplini această funcție și a negociat acorduri PNR cu aceste țări. A semnat acordul cu SUA în iulie 2007, cel cu Australia în iunie 2008 și acordul API/PNR cu Canada în octombrie 2005. Acordurile cu SUA și cu Australia se aplică provizoriu, iar cel cu Canada rămâne în vigoare în ciuda expirării în septembrie 2009, a deciziei Comisiei de evaluare a caracterului adecvat privind standardele canadiene de protecție a datelor.
Exprimând critici în legătură cu conținutul acestora, Parlamentul European a invitat Comisia să renegocieze toate cele trei acorduri pe baza unui set clar de principii. Transmise cu mult înaintea plecării unui zbor, datele PNR ajută autoritățile de aplicare a legii să verifice pasagerii în ceea ce privește eventuale legături cu terorismul și cu alte forme de criminalitate gravă. În consecință, scopul fiecărui acord este prevenirea și combaterea terorismului și a altor forme transnaționale de criminalitate gravă. În schimbul datelor PNR provenind din UE, Departamentul pentru Securitate Internă al SUA (DHS) transmite piste care rezultă din analiza sa privind PNR autorităților de aplicare a legii ale UE, Europol și Eurojust; iar atât Canada, cât și SUA, s-au angajat în acordurile semnate cu acestea să coopereze cu UE la constituirea propriului său sistem PNR.
Acordurile cu SUA și cu Australia conțin 19 categorii de date, inclusiv informații biografice, privind rezervarea, plata și informații suplimentare; acordul cu Canada conține 25 de tipuri de date similare. Informațiile suplimentare includ, inter alia, date privind bilete dus, statutul în așteptare și statutul neprezentare. Acordul cu SUA permite, în anumite condiții speciale, utilizarea unor informații sensibile. DHS poate prelucra astfel de informații dacă viața unei persoane vizate sau a altor persoane este în pericol, însă trebuie să le șteargă în termen de 30 de zile. Datele PNR sunt transmise unui grup de unități centrele din cadrul DHS, Agenția de Servicii Frontaliere a Canadei și Serviciul Vamal australian, care pot să transfere astfel de date unor alte autorități naționale responsabile cu aplicarea legii sau cu combaterea terorismului. În acordul cu SUA, DHS se așteaptă ca nivelul de protecție a datelor pe care trebuie să îl aplice prelucrării datelor PNR provenind de la UE să nu fie mai strict decât cel aplicat de autoritățile UE în sistemele lor PNR naționale.
În cazul în care această cerință nu este îndeplinită, acesta poate suspenda anumite părți din acord. UE consideră că Australia și Canada oferă un nivel de protecție adecvat pentru datele PNR provenind de la UE dacă acestea respectă condițiile din acordurile încheiate cu fiecare dintre ele. În SUA, datele PNR provenind de la UE sunt păstrate timp de șapte ani într-o bază de date activă și timp de alți opt ani într-o bază de date pasivă. În Australia, acestea sunt introduse într-o bază de date activă timp de 3,5 ani și apoi într-o bază de date pasivă timp de doi ani. În ambele țări, baza de date pasivă este accesibilă numai cu autorizație specială. În Canada, datele sunt păstrate timp de 3,5 ani, informațiile fiind transformate în date anonime după 72 de ore.
Fiecare acord prevede revizuiri periodice, în timp ce acordurile cu Canada și cu Australia includ și o clauză de denunțare. În UE, numai Regatul Unit are un sistem PNR. Franța, Danemarca, Belgia, Suedia și Țările de Jos fie au adoptat acte legislative relevante sau testează în prezent utilizarea datelor PNR în pregătirea creării unor sisteme PNR. Câteva alte state membre examinează posibilitatea creării unor sisteme PNR și toate statele membre utilizează, de la caz la caz, date PNR în vederea aplicării legii.
Acordul privind Programul de urmărire a finanțărilor în scopuri teroriste (TFTP)
Departamentul de Trezorerie al SUA a dezvoltat un Program de urmărire a finanțărilor în scopuri teroriste (TFTP) pentru a identifica, a supraveghea și a urmări penal teroriștii și susținătorii lor financiari.
În cadrul TFTP, Departamentul de Trezorerie al SUA a cerut, prin intermediul unor citații administrative, filialei americane a unei societăți belgiene să transfere Departamentului de Trezorerie seturi limitate de date de mesagerie financiară transferate prin rețeaua sa. În ianuarie 2010, această societate și-a modificat arhitectura de sistem, ceea ce a redus cu mai mult de jumătate volumul de date aflate sub jurisdicția SUA care făceau, în general, obiectul citațiilor Departamentului de Trezorerie.
În noiembrie 2009, Președinția Consiliului Uniunii Europene și Guvernul Statelor Unite au semnat un acord intermediar privind prelucrarea și transferul de date de mesagerie financiară din UE către SUA în scopuri TFTP, care nu a fost aprobat de Parlamentul European.
Pe baza unui nou mandat, Comisia Europeană a negociat un nou proiect de acord cu SUA, prezentând Consiliului la 18 iunie 2010 o propunere de decizie a Consiliului referitoare la încheierea unui acord între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii privind prelucrarea și transferul datelor de mesagerie financiară din Uniunea Europeană către Statele Unite ale Americii în cadrul Programului de urmărire a finanțărilor în scopuri teroriste (Acordul TFTP UE-SUA).
Parlamentul European a aprobat încheierea acestui acord la 8 iulie 2010. Se așteaptă acum adoptarea de către Consiliu a unei decizii a Consiliului privind încheierea acestui acord, în urma căreia acordul ar intra în vigoare prin intermediul unui schimb de scrisori între cele două părți. Scopul Acordului TFTP UE-SUA este de a preveni, a cerceta, a detecta sau a urmări penal terorismul și finanțarea sa. Acest lucru obligă furnizorii desemnați de servicii de mesagerie financiară să transfere Departamentului de Trezorerie al SUA, pe baza unor evaluări specifice geografice a amenințării și a unor cereri adaptate, seturi de date de mesagerie financiară care conțin, inter alia, numele, numărul de cont, adresa și numărul de identificare al inițiatorului și destinatarului de tranzacții financiare. SUA furnizează statelor membre UE, Europol și Eurojust orice piste privind eventuale comploturi teroriste în UE și va ajuta să își creeze propriul său sistem echivalent cu TFTP.
În cazul în care UE instituie un astfel de program, cele două părți pot reajusta condițiile acestui acord. Înainte ca vreo dată să poată fi transferată, fiecare cerere de informații din partea SUA trebuie controlată de Europol pentru a se asigura că îndeplinește condițiile acestui acord. Informațiile extrase din mesaje financiare nu pot fi păstrate mai mult timp decât este necesar pentru cercetări sau urmăriri penale specifice; datele neextrase pot fi păstrate timp de maximum 5 ani. În caz de nevoie pentru cercetarea, prevenirea sau urmărirea penală a terorismului sau a finanțării acestuia, Departamentul de Trezorerie poate transfera autorităților de aplicare a legii, de siguranță publică sau de combatere a terorismului din SUA, statelor membre UE, Europol sau Eurojust, orice date cu caracter personal extrase din mesaje FIN.
De asemenea, poate transmite unor țări terțe orice piste privind resortisanți și rezidenți UE, sub rezerva consimțământului statului membru vizat. Respectarea de către părți a limitării stricte a scopului acordului la combaterea terorismului și respectarea celorlalte garanții fac obiectul unei monitorizări de către supraveghetori independenți, inclusiv de către o persoană desemnată de Comisie. Acesta are o durată de cinci ani și poate fi denunțat sau suspendat de oricare dintre părți.
O echipă de revizuire a UE condusă de Comisie și care include reprezentați a două autorități de protecție a datelor și o persoană care provine din mediul judiciar va revizui acest acord la șase luni de la intrarea sa în vigoare, evaluând în special punerea în aplicare de către părți a dispozițiilor acestuia privind limitarea scopului și proporționalitatea, precum și respectarea obligațiilor acestora în materie de protecție a datelor Raportul Comisiei va fi prezentat Parlamentului European și Consiliului.
Cap IV Studiu de caz: Rolul supravegherii și controlului frontierelor externe în spațiul Schengen în asigurarea stabilității europene
Pot exista dezbateri aprinse cu privire la semnificația și implicațiile unor concepte cum ar fi noțiunea de frontieră (definită ca fiind „limita teritorială a unui stat, în condițiile în care dreptul internațional public definește statul ca principal subiect de drept internațional în raport cu teritoriul asupra căruia își exercită suveranitatea”), frontiere interne, care vor deveni aproape simbolice, și frontiere „externe” ale Uniunii Europene, ale Spațiului Schengen și, implicit, în bună parte ale României, acestea continuând să funcționeze după reguli obișnuite.
Aderarea la spațiul Schengen are ca efect ridicarea controalelor între frontierele interne ale statelor membre Schengen, care aplică în întregime acquis-ul Schengen, fiind creată o singură frontieră externă unde controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.
Punctul de plecare pentru proiectarea politicilor naționale de securitate a țărilor implicate în procesul de integrare Schengen îl reprezintă modul în care fiecare stat reușește să își clarifice punctele vulnerabile ale relațiilor sale cu vecinii, unde în mod tradițional securitatea a fost analizată și manageriată de state și alianțe.
Am ales pentru comparație câteva state membre ale spațiului Schengen precum Germania, Austria, Ungaria, Estonia și Lituania.
Germania
Cazul Germaniei este diferit și special. Creată în 1951 ca o organizație cu rol de securitate sporit dintre două blocuri militare, Poliția Federală de Frontieră a fost organizată în batalioane de frontieră de-a lungul Cortinei de Fier.
Poliția Federală de Frontieră (PFF) este o forță de Poliție Federală care este subordonată Ministerului Federal de Interne al Republicii Federale Germania, care împreună cu polițiile Landurilor și cu alte autorități, sunt însărcinate cu menținerea ordinii și siguranței publice.
După reunificarea Germaniei din 1989, PFF a trebuit să fie reconstruită, aceasta realizându-se în anul 1992. În același timp, frontiera Germaniei s-a modificat și era nevoie de o reorganizare completă a PFF. Instituția a trebuit să-și modifice scopurile, standardele de calificare ale personalului, și să activeze cu o mai mare eficiență, îndeosebi în trei domenii principale, și anume: protecția frontierelor, prevenirea și combaterea trecerilor ilegale, protecția gărilor și siguranța transportului pe calea ferată și asigurarea securității zborurilor.
Germania folosește un model integrat de securitate la frontieră, un instrument important pentru asigurarea securității interne, în special pentru a preveni imigrația ilegală. El poate fi împărțit în patru secțiuni astfel:
Activități în țări terțe, în special în țările de origine și țările de tranzit, inclusiv colectarea de informații prin ofițerii de legătură, unde un rol cheie îl au reprezentanțele din străinătate, prin procedurile de eliberare a vizelor.
Prima măsură este trimiterea, de ofițeri de legătură și de specialiști în documente de călătorie, în țările terțe de origine sau de tranzit, la punctul de plecare al imigrației ilegale.
În conformitate cu legislația germană transportatorii sunt obligați să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că cetățenii țărilor terțe care călătoresc pe calea aerului, pe mare sau pe uscat vor fi transportați doar prin intermediul unor documente de călătorie valabile pentru intrarea în zona Schengen, iar pentru resortisanții țărilor terțe care nu sunt în posesia documentelor necesare intrării într-un stat Schengen, companiilor transportatoare li se aplică sancțiuni.
Acordurile internaționale de cooperare la frontieră. Cooperarea internațională la frontieră presupune existența unor acorduri multinaționale, bilaterale sau locale. În acest context, acordurile cu țările vecine privind cooperarea în gestionarea frontierelor sunt esențiale pentru creșterea securității frontierelor. Acestea includ măsuri adecvate și de comun accord acceptate cum sunt: schimbul de informații la perioade regulate de timp, stabilirea de mecanisme adecvate de comunicare, stabilirea de puncte de contact locale. În ceea ce privește cooperarea cu țările vecine, este necesar ca țările de tranzit să participe activ prin furnizarea de informații pentru o optima securitate a frontierelor.
Măsuri la frontierele externe, efectuarea supravegherii și controlului de frontieră, care se realizează prin strategia de gestionare și funcționare a supravegherii și controlului frontierelor și se efectuează în avans pe baza analizei de risc. Principiile majore sunt: toate persoanele care vin din afară vor fi controlate sistematic, iar între punctele de trecere se asigură o monitorizare în mod eficient.
Alte activități pe teritoriul propriu și în statele Schengen. Există un plan de coordonare la frontiera internă a tuturor forțelor și a resurselor, la toate nivelurile (de exemplu, competența anumitor autorități pentru anumite activități, desfășurarea de personal și de mijloace materiale). Există un schimb de informații între autorități (agenți de poliție de frontieră, vamă, poliția, sistemul judiciar, procuror) care este esențial pentru buna desfășurare a activităților, în special a aspectelor operaționale (de exemplu, compatibilitatea mijloacelor de comunicare). Echipamentele au fost retrase de la frontierelor sale interne.
Analiza riscului poate fi folosită ca un instrument care poate îmbunătăți gestionarea frontierelor și colectarea de informații fiabile privind situația la frontieră. Ea se adresează capacității polițiștilor de frontieră de a se adapta la problemele ce țin de natura specifică a frontierei. În practică, acest lucru necesită o evaluare a controlului persoanelor, mijloacelor de transport, nave și zboruri. Personalul PFF funcționează cu indicatori de risc, profiluri de risc tipice și cunoașterea modului de funcționare a criminalității transfrontaliere. Obiectivele de supraveghere și control sunt bine cunoscute de întreg personalul. Modele de management la frontieră sunt o oportunitate de a aduna probe și o analiză a rezultatelor este un lucru de luat în considerare.
Austria
Și în Austria managementul frontierelor se bazează pe strategia celor 4 filtre, care se recomandă pe de-o parte în „bunele practici“ pentru evaluările Schengen. Acestea sunt:
Filtrul 1: Activități în state terțe
Filtrul 2: Activități cu țările vecine
Filtrul 3: Controlul la frontiere și supravegherea frontierelor
Filtrul 4: Activități în teritoriu propriu
În cea ce privește Filtrul 1- activități în state terțe, acesta reprezintă un set de activități și măsuri care vizează combaterea fenomenului de migrație ilegală chiar din țările de origine sau de tranzit ale persoanelor cu potențial migrator. Punerea în practică a conținutului și cerințelor ce decurg de aici se face prin intermediul ofițerilor de legatură și a consilierilor pentru documente, prin proiecte internaționale sau prin tratate de repatriere(returnare) a migranților în țările lor de origine.
Ofițerii de legătură și consilierii pentru documente au un rol foarte active în cadrul acestui filtru primar având sarcini precum: pregătirea personalului companiilor de zbor, consilierea personalului companiilor de zbor la check-in, instruirea/perfecționarea personalului din birourile de emitere a vizelor din cadrul ambasadelor Austriei etc. În cadrul acestui nivel de selecție (triere) pe baza acordului dintre Ministerele de Interne și de Externe din Austria se diferențiază două tipuri de misiuni: misiuni de scurtă durată pentru pregătire și sprijin cu durata de până la 3 săptămâni pentru fiecare delegație, sub forma unor echipe de consiliere pentru combaterea migrației ilegale sau în cadrul proiectelor Frontex trimiteri în operațiuni în comun – Joint Operations, precum și misiuni de lungă durată pentru pregătire și control conform legii funcționarilor: expoziții de pașapoarte la misiunile diplomatice sau acreditarea unor funcționari la ambasada Austriei din țara respectivă în calitate de atașat special. Filtrul 1 este construit pe baza mai multor tratate internaționale care reglementează procedurile prin care ofițerii de legătură și consilierii pentru documente își îndeplinesc sarcinile.
Filtrul 2 se referă la activități cu țările vecine. Acestea se materializează prin: tratate de cooperare polițienească, tratate de repatriere, discuții regulate bi-/multilaterale, acțiuni comune bi/multilaterale, patrule comune și puncte de contact comune. Cele mai importante misiuni ale Austriei cu țările vecine se desfășoară prin Biroul Punct Focal.
Filtrul 3 are în vedere controlul la frontiere și supravegherea frontierelor și se manifestă prin: coordonare internă; managementul informației; analiza de risc (în mod regulat); pregătire profesională; dotare/infrastructură. Odată cu aderarea Ungariei, Slovaciei, Cehiei și Elveției la spațiul Schengen, Austria nu mai are frontiere externe terestre și astfel activitățile care se efectuau în filtrul 3 s-au redus doar la aeroporturi.
Prin eliminarea acestui filtru la frontierele terestre, conform strategiei Austriei, au fost intensificate activitățile în cadrul celorlalte filtre.
Filtrul 4 presupune activități în teritoriu și se manifestă prin: măsuri în compensare și grupe de susținere pentru serviciul la frontieră.
Ungaria
Ungaria, ca și celelalte state membre ale UE și ale spațiului Schengen, venite din fostul lagăr socialist, a fost nevoită să-și reformeze sectorul securității în termeni restrânși. Procesul de reformă a continuat după cum sistemul de securitate a frontierei s-a modificat de la vechea organizare militară către un organ modern de aplicare a legii care îndeplinește cerințele Schengen.
Obiectivele și metodele de pază la frontieră au fost schimbate și toată organizația de Grăniceri s-a transformat într-o structură modernă capabilă de a face față cu succes tuturor provocărilor. Serviciul de Pază a Frontierei din Ungaria este considerat un element de apărare națională militară, însă doar câteva din sarcinile acestuia au un caracter militar și de aceea, acesta a devenit integral un organ de menținere a ordinii. Poliția de frontieră maghiară este o componentă a societății civile se bucură de sprijinul populației, și îndeplinește sarcini prevăzute poliției.
Printre domeniile care au necesitat îmbunătățiri erau cele cu privire la: numărul personalului, tehnologiile informaționale, tehnicile de recunoaștere, mobilitatea serviciului, echipamentul de menținerea a ordinii și liniștii publice, precum și localizarea organizațională.
Serviciul de Pază a Frontierei din Ungaria a fost în mod extensive implicat în cooperarea internațională, mai ales în domeniul pregătirii profesionale și a problemelor strategice având ca scop integrarea în Uniunea Europeană.
Cu o experiență de două decenii – azi se poate observa că poliția de frontieră maghiară răspunde noilor provocări cu privire la supravegherea și controlul frontierei de stat, în primul rând deoarece, agenții de poliție de frontieră, au dobândit rapid cele mai noi metode de cunoaștere , pe care le-au pus în practică imediat, iar în al doilea rând condițiile tehnice ale muncii s-au dezvoltat în mod semnificativ cu asistență de la guvernul ungar, dar și de la Uniunea Europeană.
Estonia
După desprinderea Estoniei din fosta URSS, sistemul de frontieră a trebuit restructurat. Trecerea de la formațiunile de grăniceri la actuala poliție de frontieră a fost un proces de durată. La acel moment s-au avut în vedere asigurarea mai multor condiții, care puteau permite apropierea de standardele Uniunii Europene, și anume:
Aducerea bazei legislative privind paza frontierei de stat la standardele Uniunii Europene, deoarece existau diferențe între cerințele actelor normative după care se conduceau trupele de grăniceri și legislația Uniunii Europene.
Existența unei structuri pentru paza frontierei de stat cu personal bine instruit, pregătit, dotat și dirijat eficient.
Promovarea colaborării bilaterale în domeniul pazei frontierei de stat cu statele vecine.
Deși până în 1990, Estonia nu a deținut controlul la frontieră, în prezent sistemul său de securitate a frontierei se conformează pe deplin cerințelor Schengen. În același timp, tradiția unui trafic liber de frontieră în volum restrâns dintre Estonia și Rusia a fost protejată, astfel cetățenilor Rusiei care trăiesc în regiunea frontierei li se emit vize gratis cu intrări multiple. În pofida faptului că fiecare persoană care trece frontiera este verificată, circulația legitimă a persoanelor și bunurilor a fost păstrată și fără a fi împiedicată.
Lituania
Sistemul de supraveghere a frontierei care are ca principal scop supravegherea frontierelor externe în alte locuri decât punctele de trecere a frontierei și supravegherea punctelor de trecerea frontierei în afara orelor de program. Sarcinile principale sunt: prevenirea trecerilor neautorizate prin punctele de trecere ale frontierei, combaterea criminalității transfrontaliere, precum și de a lua măsuri împotriva persoanelor care au trecut ilegal frontiera.
În baza analizei de evaluare a riscului cu privire la migrația ilegală și infracționalitatea transfrontalieră se iau toate măsurile necesare pentru a împiedica trecerea frauduloasă a frontierei, a planificării judicioase a personalului cu atribuții la controlul de frontieră.
Resursele utilizate sunt selectate în conformitate cu tipul și natura frontierei (terestre, pe mare, ori pe căi navigabile interioare).
În Lituania supravegherea se efectuează de către unități staționare sau mobile prin patrulare, sau prin pânde (staționare) în locuri cunoscute ca fiind sensibile. Supravegherea se efectuează prin mișcări frecvente și neașteptate astfel încât să se poată identifica în mod eficient trecerile ilegale.
Supravegherea se efectuează cu mijloace tehnice și electronice (radare, senzori, infraroșu, dispozitive cu vedere pe timp de noapte).
Mijloacele tehnice folosite în Lituania sunt: echipamente/sisteme de supraveghere a frontierei terestre; echipamente/sisteme de supraveghere a frontierei maritime; echipamente/sisteme de supraveghere folosite în punctele de trecere a frontierei de la unul la altul.
CONCLUZII
Securizarea frontierelor este o activitate de strictă actualitate pe plan național și internațional, determinată de dinamica în continuă creștere a fenomenului infracțional, de diversificarea formelor sale de manifestare și de ridicarea ponderii criminalității cu grad sporit de pericol social, care fac ca sensibilitatea și reacția opiniei publice față de o asemenea evoluție îngrijorătoare să fie cât mai accentuate.
Implementarea și adaptarea sistemelor de securitate și a celor informatice va solicita desfășurarea de activități la toate nivelurile, din moment ce acest proces este o bună ocazie de a stabili și menține procedurile și procesele adecvate. Un alt deziderat este reprezentat de nevoia de a valorifica resursele umane interne și de a obține efecte optime pe baza cooperării inter-instituționale.
Procesul de aderare la Spațiul Schengen oferă premisele perfecte pentru o schimbare a realităților în domeniul de interes, trecându-se de la accesul limitat la informație, la noua etapă în care foarte puțin sau nimic nu este realmente confidențial, iar comunicarea este privită ca o activitate cotidiană obișnuită și nu ca un proces ce trebuie administrat și monitorizat îndeaproape.
În mod clar, legislația este unul dintre factorii de bază în procesul de implementare a unor strategii eficiente de securizare a frontierelor. Prea adesea se presupune că, odată ce legea a fost publicată, ea este și implementată. Acest lucru nu este adevărat deoarece adeseori, legislația anterioară nu a fost anulată în momentul apariției legislației noi. În plus, este important ca noua lege să fie ușor de înțeles, implementat, respectat și monitorizat.
Accederea României la Spațiului Schengen este o certitudine, iar această idee a fost subliniată în cadrul lucrării. Când apreciem ca fiind certă perspectiva indicată anterior avem în vedere eforturile depuse la nivel național în această privință și, chiar în situația în care există întârzieri în îndeplinirea responsabilităților asumate de România, ca stat membru, acestea corespund într-o manieră direct proporțională cu nerespectarea graficului stabilit pentru operaționalizarea sistemelor informaționale la nivel european.
Etapa de aderare la spațiul Schengen este urmată de o etapă de integrare, însoțită de o monitorizare continuă și control efectuat cu regularitate, precum și de capacitatea de a face față schimbărilor operate asupra planului inițial atunci când este clar că ele sunt necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Va fi important să se identifice în detaliu elementele critice ale aplicării caracteristice fiecărui capitol al acquis-ului Schengen și să se elaboreze o strategie detaliată, cu priorități bine formulate și cu precizarea metodelor de monitorizare, control și de corectare a disfuncționalităților observate, acesta fiind cel mai dificil lucru de stabilit aprioric.
Dezvoltarea unor strategii moderne trebuie, cât mai devreme posibil, să se bazeze pe contribuția tuturor statelor membre, inclusiv a autorităților naționale responsabile pentru punerea în aplicare, agenților economici și a societății civile. Din acest motiv, putem afirma în concluzie că securitatea frontierelor nu este o problemă care poate fi rezolvată, ea este o problemă care trebuie gestionată.
Pentru schimbul de informații sensibile dincolo de frontierele europene, statele membre preferă soluțiile Uniunii Europene. Mai multe instrumente cu diferite dimensiuni, structură și scop se bazează pe rețeaua s-TESTA de comunicare a datelor finanțată de Comisie pentru partajarea datelor sensibile. Acestea includ sistemele centralizate SIS II, VIS și Eurodac, instrumentele descentralizate Prüm, ECRIS și FIU, precum și Europol și Eurojust. CIS și FIDE utilizează rețeaua comună de comunicație, interfața comună a sistemelor sau accesul internet securizat furnizat de Comisie..
Instrumentele analizate în secțiunea a II-a a acestui capitol conțin o serie de diferite mecanisme de revizuire. În cazul unor sisteme complexe de informații, precum SIS II, VIS și Eurodac, Comisia trebuie să prezinte Parlamentului European și Consiliului rapoarte anuale sau bianuale privind funcționarea sau gradul de implementare al acestor sisteme. Instrumentele descentralizate de schimb de informații impun Comisiei să prezinte celorlalte instituții un singur raport de evaluare la câțiva ani de la implementare: Directiva privind păstrarea datelor, inițiativa suedeză și măsurile ARO trebuie evaluate în 2010; Decizia Prüm în 2012 și ECRIS în 2016.
Cele trei acorduri PNR prevăd revizuiri periodice și ad hoc, iar două dintre ele includ și clauze privind încetarea de drept a efectelor juridice. Europol și Eurojust prezintă rapoarte anuale Consiliului, care le transmite pentru informare Parlamentului European. Aceste considerații sugerează faptul că structura actuală de gestionare a informațiilor în UE nu favorizează adoptarea unui singur mecanism de evaluare pentru toate instrumentele. Având în vedere această diversitate, este esențial ca viitoarea modificare a oricărui instrument din domeniul gestionării informațiilor să țină seama de eventualul său impact asupra tuturor celorlalte măsuri care reglementează colectarea, stocarea sau schimbul de date cu caracter personal în spațiul de libertate, securitate și justiție.
Dintre diversele instrumente care sunt în prezent operaționale, în curs de aplicare sau în curs de examinare, numai șase implică o colectare sau stocare a datelor cu caracter personal la nivel UE, și anume, SIS, VIS, Eurodac, CIS, Europol și Eurojust.
Toate celelalte măsuri reglementează schimbul descentralizat transfrontalier sau transferul către țări terțe de informații cu caracter personal colectate la nivel național de autorități publice sau de societăți private. Majoritatea datelor cu caracter personal sunt colectate și stocate la nivel național; UE se străduiește să confere valoare adăugată permițând, în anumite condiții, schimbul unor astfel de informații cu parteneri UE și cu țări terțe.
Recent, Comisia a prezentat Parlamentului European și Consiliului o propunere modificată de instituire a Agenției pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție. Viitoarea funcție a Agenției IT va fi să realizeze gestionarea operațională a SIS II, VIS și Eurodac și a oricărui alt sistem informatic viitor în spațiul de libertate, securitate și justiție, astfel încât să permită funcționarea acestor sisteme în mod permanent, asigurând astfel fluxul neîntrerupt de informații.
BIBLIOGRAFIE
Catalogul Schengen – „Controlul frontierelor externe”
Manualul Schengen – Recomandarea Comisiei C(2006) 5186 din 6 noiembrie 2006 de stabilire a unui „Manual Practic comun pentru polițiștii de frontieră”
Acord între Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de-o parte și Confederația Elveției, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (OJ L 114 din 30.04.2002, p. 6)
Decizia Nr. 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la 279 frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor.
Strategia de securitate națională a României, București, 2001.
Ordonanța de Urgență nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, emitent Guvernul României, text pubicat în Monitorul Oficial nr. 352/30 iunie 2001;
Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, modificată și completată prin Legea nr. 196 din 25.05.2004, emitent Guvernul României, text pubicat în Monitorul Oficial nr. 351/29 iunie 2001;
Ordonanța de Urgență nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European;
Regulamentul (EC) Nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere (CodulFrontierelor Schengen), 13.04.2006, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
Conf. univ. dr. Popescu, Dumitru, Managementul integrat al frontierei de stat a României, din perspectiva integrării în structuri de Securitate colectivă, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004;
Neagu, Aurel, coordonator, Dreptul frontierei de stat, Editura Pro Transilvania, București, 2002;
Ovidiu Stanciu, Vasile Domuț, Poliția de Frontieră în Statele Uniunii Europene. Experiența Germană. Editura Cogito, Oradea, 2001.
Abrevieri și acronime
AFIS – Automated Fingerprint Identification System, Sistemul Automat de Identificare a Amprentelor
AIS – Automatic Identification System, Sistem de Identificare Automată
APIS – Advanced Passenger Information System, Sistem avansat de informații privind pasagerii
BLNI – Backup Local National Interface, Interfață națională locală de rezervă
CAGRE – Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe al Uniunii Europene
CDMS – Content Document Management System, Sistem de management al conținutului documentelor
CE/EC – Comunitatea Europeană sau Comunitățile Europene
CECA/ECSC – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CED/EDC – Comunitatea Europeană de Apărare
CEE/EEC – Comunitatea Economică Europeană
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CIRAM – Common Integrated Risk Analysis Model, Modelul Comun al conceptului de analiză de risc
CIREFI – Centre for Information, Discussion and Exchange on the Crossing of Frontiers and Immigration, Centrul de Informare, discuții și schimburi de date în materie de trecerea frontierelor și imigrație
CIS – Commonwealth of Independent States, Comunitatea Statelor Independente
CNI – Central National Interface, Interfață națională centrală
COREPER – Comitetul Reprezentanților Permanenți
CPT – Curricular Practical Trening, Formare practică curriculară
DEX – Dicționar Explicativ Român
EADS – European Aeronautic Defence And Surveillance, Compania Europeană Aeronautică de Apărare și Supraveghere
ECTS – European Credit Transfer and Accumulation System, Sistemul European de Transfer și Acumulare de Credite
EDC – European Defence Community, Comunitatea Europeană de Apărare
EPC – European Political Community, Comunitatea Politică Europeană
EPN – European Patrol Network, Rețeaua Europeană de Patrule
ESDU – European Security and Defence Union, Uniunea Europeană de Securitate și Apărare
EUBAM – European Border Assistance Mission, Misiunea de Asistență la Frontierele Europene
EUFOR – European Union Force Althea in Bosnia and Herzegovina
EULEX – European Union Rule of Law Mission, Misiune în domeniul supremației legii
EUMC – European Union Military Committee, Comitetul Militar al Uniunii Europene
EUMM – The European Union Monitoring Mission, Misiune de monitorizare
EUMRRC – European Union Military Rapid Response Concept, Conceptul european de reacție rapidă
EUMS – EU Military Staff, Personalul Militar al Uniunii Europene
EUNAVFOR – European Union Naval Force, Misiunea navală a Uniunii Europene
EUPM – European Union Police Mission, Misiunea Uniunii Europene
EUPOL – European Union Police Mission, Misiune civilă a Uniunii Europene
EUROSUR – European Border Surveillance System, Sistemul European de Supraveghere a Frontierelor
FADO – False and Authentic Documents Online, Baza de date on-line de documente false și autentice
FJST – Frontex Joint Support Team, Echipe comune Frontex pentru sprijin la frontiera externă
FRAN – Frontex Risk Analysis Network, Rețeaua de analiză de risc Frontex
FRONTEX – European Agency for the Management of Operational Cooperation at the External Borders of the Member States of the European Union, Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene
FYROM – Former Yugoslav Republic of Macedonia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
GIRMIFS – Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat
GIS – Geographic Information System, Sistem de Informații Geografice
GPS – Global Positioning System, Sistem de Poziționare Global
ICMPD – International Centre for Migration Policy Development, Centrul Internațional pentru Dezvoltarea Politicii de Migrație
INFOSEC – Information Society of the European Commission, Societatea Informațională a Uniunii Europene
IOM – International Organization for Migration, Organizația Internațională a Migrației
IT – Information Technology, Tehnologie Informatică
IT Backup – Information Technology Backup, Tehnologie Informatică de rezervă
JAI/JHA – Justiție și Afaceri Interne, Justice and Home Affaires
JSA – Joint Supersivory Authority, Autoritatea Comună de Control a Sistemului de Informații Schengen (SIS)
KEDO – Korean Peninsula Energy Development Organization, Organizația de dezvoltare a energiei Korea
LLDS – Legal Library Documentation System, Biblioteca de Documentare în Domeniul Juridic
LNI – Local National Interface, Interfață națională locală
MAI – Ministerul Administrației și Internelor
MDC – Main Developer Contractor, Dezvoltator Principal al Contractului
MERCOSUR – Mercado Común del Sur, Piața comună a sudului
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
NSIS II – Secțiunea națională în fiecare stat membru
OCDE – Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică
OECE/OEEC – Organizația Europeană de Cooperare Economică
OLAF – European Antifraud Office, Biroul European de Luptă Antifraudă
OMC – Organizația Mondială a Comerțului
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PCTF – Punct de control al trecerii frontierei
PE/EP – Parlamentul European, European Parliament
PECOS – Statele Europei Centrale și Orientale
PESC/CFSP – Politica Externă și de Securitate Comună
PESTEL – Political, Economical, Social, Technological Environmental
PFR – Poliția de frontieră română
PHARE – Plan de Acțiune pentru Ajutorarea Coordonată a Poloniei și Ungariei
PRADO – Public Register of Authentic Identity and Travel Documents Online
PSC – Permanent Structured Cooperation
PTF – Punct de Trecere a Frontierei
RABIT – Rapid Border Intervention Team, Echipă de Intervenție Rapidă la Frontieră
RI – Regulament Interior
SCOD – Sistemul Complex de Observare pe Dunăre
SCOMAR – Sistemul Complex de Observare la Marea Neagră
SECI – Southeast European Cooperative Initiative, Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei
SIENA – Secure Information Exchange Network Application, Aplicația de rețea a Europol pentru schimbul de informații securizate
SINS – Sistemul Informatic Național de Semnalări
SIRENE – Suplimentary Informations Request on National Entry, Biroul de Informații suplimentare cerute la intrarea pe teritoriul național
SIS – Schengen Information System, Sistemul Informatic Schengen
SIS II – Sistemul de informații Schengen de generația a II-a
SISF – Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de stat a României
SME/EMS – Sistem Monetar European
SPF – Sector al Poliției de Frontieră
S-TESTA – Secure Trans-European Services for Telematics between Administrations, Servicii transeuropene securizate de telematică între administrații
SWOT – Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats, Puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări
TETRA – Terrestrial Trunked Radio, Standard de Telecomunicații Radio Terestre
TJCE/ECJ – Curtea de Justiție a Comunității Europene, Curtea de la Luxembourg
TUE – Tratatul constitutiv al UE sau Tratatul de la Maastricht
UE/EU – Uniunea Europeană, European Union
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UNHCR – United Nations High Commissioner for Refugee, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați
VET – Vocational Education and Trening, Educație și Pregătire Vocațională
VIS/SIV – Visa Information System, Sistemul Informatic de Vize
VTS – Vessel Traffic Service, Sistem de Monitorizare a Traficului Maritim
YEL – Yearbook of European Law, Anuarul de Drept European
BIBLIOGRAFIE
Catalogul Schengen – „Controlul frontierelor externe”
Manualul Schengen – Recomandarea Comisiei C(2006) 5186 din 6 noiembrie 2006 de stabilire a unui „Manual Practic comun pentru polițiștii de frontieră”
Acord între Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de-o parte și Confederația Elveției, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (OJ L 114 din 30.04.2002, p. 6)
Decizia Nr. 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la 279 frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor.
Strategia de securitate națională a României, București, 2001.
Ordonanța de Urgență nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, emitent Guvernul României, text pubicat în Monitorul Oficial nr. 352/30 iunie 2001;
Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, modificată și completată prin Legea nr. 196 din 25.05.2004, emitent Guvernul României, text pubicat în Monitorul Oficial nr. 351/29 iunie 2001;
Ordonanța de Urgență nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European;
Regulamentul (EC) Nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere (CodulFrontierelor Schengen), 13.04.2006, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
Conf. univ. dr. Popescu, Dumitru, Managementul integrat al frontierei de stat a României, din perspectiva integrării în structuri de Securitate colectivă, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004;
Neagu, Aurel, coordonator, Dreptul frontierei de stat, Editura Pro Transilvania, București, 2002;
Ovidiu Stanciu, Vasile Domuț, Poliția de Frontieră în Statele Uniunii Europene. Experiența Germană. Editura Cogito, Oradea, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Securizarea Frontierei (ID: 123833)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.