Scoala Monografica In Epoca Pre Herseniana (1913 1926)

Școala monografică în epoca pre-herseniană (1913-1926)

Istoria școlii monografice a fost etapizată de către Emanoil Bucuța astfel: perioada eroică (1913-1921; perioada organizatorică 1921-1924), perioada marilor afirmãri (care începe cu campania de teren de la Goicea Mare din 1925 și continuã cu cele din 1926 de la Rușețu, 1927 de la Nerej, Vrancea și din 1928 de la Fundul Moldovei) perioada de înflorire prin anii 1933-1934, (în care accentul se deplaseazã spre anchetele regionale), perioada culminantã sau de platou,din anii 1938-1940, după care apar primele semene de agonie, a șasea fază, cea a dizolvări și etapa resurecției postbelice târzii. Perioada pre-herseniană se întinde până la campania din 1927 de la Nerej, aceasta fiind prima la care a participat și Traian Herseni, acum el înepându-și studiile de sociologie pastorală, după cum își amintește H.H. Sthal.

Apariția școlii monografice în perioada interbelică s-a datorat stării de lucruri existente la acea dată în societatea românească. Statisticile arată că în perioada interbelică în România, ca și Grecia, Bulgaria, Iugoslavia sau Polonia, doar 20,2% din populația României locuia în mediul urban, restul de 79,8% în cel rural. România avea 15.200 de sate, cu un numar mediu de 950 de locuitori. Un procent de circa 80% din populația țării se ocupa cu agricultura. După război, prin aplicarea reformei agrare, s-a realizat o masivă redistribuire a proprietății agrare, fiind expropriate circa 6,1 milioane ha, dintre care 3,5 milioane au fost împartite la 1,5 milioane gospodării țărănești. Reforma agrară a avut un caracter social ( satisfacerea dorinței de a stapâni pamânt a unui numar cat mai mare de tarani), unul national (o anumită uniformizare a distribuției proprietății agrare pe întreg teritoriul țării), unul politic (câștigarea electoratului). Unii autori consideră însă că această reformă nu a avut un caracter economic, deoarece o gospodarie pentru a fi rentabila,trebuia sa aiba cel putin 5 ha teren arabil. După reforma agrară doar 25% din totalul gospodariilor țăranești puteau fi considerate rentabile din punct de vedere economic.

H. H. Stahl descrie într-un mod plastic situația societății românești în perioda imediat următoare încheierii primului război mondial: România latifundiară murise. Nu se știa ce anume îi va lua locul. Alipirea provinciilor românești urma și ea să schimbe, într-un fel ce nu se putea bănui, înfățișarea țării noi.

Situația satului românesc era cunoscută în mod insuficient, iar perioada postbelică era unua propice pentru noi începuturi și noi mari proiecte. Dimitrie Gusti simte acest lucru și va duce la bun sfârșit un proiect mai vechi, din perioada premergătitoare războiului. Profesorul Gusti în martie 1913, la trei ani după ce a înființat seminarul de sociologie de la universitatea ieșeană, a publicat o scrisoare către colaboratorii viitoarei reviste Arhiva pentru Științele Sociale, Sociologie, Politică și Etică, ce urma să apară în prima zi a anului1914. Scrisoarea prezenta deopotrivă un program științific al noii publicații, ce își propunea să reunească toate domeniile științelor sociale, dar și convingerile politice și etice ale lui Dimitrie Gusti.

În această scrisoare-program proesorul ieșean arăta necesitatea și importanța unei mai bune cunoașteri a realității sociale: De bună seamă că lipsa unei cunoașteri adâncite și aprecieri juste ale realității sociale românești, a contribuit în mare parte la nemaiauzitele patru zguduiri din temelie ale edificiului Statului Român, numai în decurs de douăzeci și cinci de ani: revoluția socială din 1888, criza financiară din 1900, revoluția socială din 1907 și dureroasa experiență în politica externă în 1913! Este deci timpul suprem de a renunța la comodul laissez faire – laissez aller și de a analiza cauzele care au provocat aceste evenimente naționale și a reflecta conștiincios asupra mijloacelor de îndreptare și împiedicare a unor eventuale zguduiri viitoare, cu toată seriozitatea pe care o cere gravitatea problemelor, prin toate mijloacele pe care ni le oferă gândirea și metoda științifică. Acest proiect din scrisoarea-program s-a concretizat, după război, prin înființarea în martie 1918, a Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România.

Dimitrie Gusti în apelul său pentru constituirea Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România, lansat la Iași, în 1918, apel ce era intitulat sugestiv Câteva lămuriri, în care preciza secțiunile care vor permite organizarea cercetării vieții sociale românești, sub toate fețele "1. secțiunea agrară; 2. comercială și industrială; 3. financiară; 4. juridică; 5. politică și administrativă; 6. politică și igienă socială și 7. culturală" (Gusti 1946:29)

În apelulul de fondare a Asociației sunt reluate ideile din Scrisoarea adresată colaboratorilor Arhivei din martie 1913 privind cunoașterea socială, în plus punându-se acent pespre conștientizarea necesității unei reforme sociale. Printre scopurile asociației se numărau:studierea tuturor problemelor impuse de necesitatea refacerii întregii vieți sociale a României; propunerea, pe baza unor studii, a soluțiilor practice necesare înfăptuirii operei de reformă socială;educația socială a maselor.

Printre cei prezenți la ședința de constituire a asociației, alături de profesorul Gusti, s-au numărat: ing. A. Rainer, V. Madgearu, C. Stătescu, D.B. Ionescu, M.Sanielevici, N. Lugoșnanu, V. Slăvescu, dr. M. Nasta, I. Gr. Dimitrescu, C. Cassasovici, Al. Nasta, Tr. Bratu .

De ce își dorea de fapt Dimitrie Gusti o asociație cu atâta ardoare? Din simplul motiv că o activitate susținută de cercetare și ridicare a satului românesc era posibilă în opinia sa doar într-un cadru instituționalizat, el considerând încercările de cunoaștere și de actiune de până atunci încercările de aces gen de până atunci superficiale. În Vechiul Regat, Bogdan Petriceicu Hașdeu elaborează și difuzează, în anul 1877 primul chestionar pentru cercetarea culturii populare intitulat Chestionar pentru culegerea obiceiurilor juridice ale poporului român, iar șapte ani mai târziu, redactează Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română. Aceste două chestionare au fost difuzate intelectualilor satelor, atât din Vechiul Regat, cât și dîn Transilvania, sosind răspunsuri din 738 de localități.Câțiva ani mai târziu (1893 și 1895) Nicolae Densușianu, a redactat Cestionarii despre tradițiunile istorice și antichitățile țerilor locuite de români, ce au fost difuzate ca și cele ale lui Hașdeu și în Transilvania, primindu-se răspunsuri din 1111 localități. Lumea satului nu a intrat numai în vizorul oamenilor de știință, ea aflându-se și la originea a două mari curente, cel semănătorist și poporanist. Semănătorismul, după cum apreciază H.H.Stahl, a fost nu numai un curent literar, ce a adus în cultura scrisă satul, chiar dacă a făcut-o într-o viziune romantică ci și unul de gândire, din care a rămas fondul gândirii noastre despre sat, chiar și al acelora care se declară anti-semănătoriști.La începutul secolulu, în 1907, anul marii răscale ce a cuprins lumea satului românesc, Dumitru Drăghicescu nota: Nu este nimănui greu de văzut că una din preocupările conștinței publice de la noi, în ultimii ani, este atenția ce se dă de toți, cu statornicie, populației noastre rurale. Traian Herseni comparându-l pe Dimitrie Gusti cu predecesorii săi spunea: C.Stere da la iveală ideile sale de sociologie poporanistă, C.Dobrogeanu-Gherea aplica marxismul în deslușirea fenomenelor românești, Radu Rosetti lămurea prin istoria socială starea desnădăjduită a țărănimii, D.Drăghicescu încerca o sociologie subiectivă, iar Spiru Haret o mecanică socială, Dimitrie Gusti este menit să fie autorul celui dintâîi sistem de sociologie științifică din țara noastră. Tot Dimitrie Gusti este creatorul învățământului sociologic de strictă specialitate. Atât curentul semănătorist cât și cel poporanist erau niște curente de gândire și doctrină de factură tradiționalistă, ce aveau drept convingere de bază necesitatea păstrării caracterului rural al culturii românești și se opuneau importurilor străine. Primele cercetări sociologice de teren au fost realizate, de către Ion Ionescu dela Brad, cercetările sale având drept scop explicarea cauzelor răscoalelor țărănești și aflarea revendicărilor. În perioada interbeică au apărut o serie de alte curente tradiționaliste cum ar fi: românismul, teoretizat de către Constantin Rădulescu-Motru, țărănismul care era reprezentat de Virgil Madgearu, gândirismul lui Nichifor Crainic și trăirismul lui Nae Ionescu.

Dimitrie Gusti, după cum scrie și Traian Herseni, nu poate fi înadrat în curentul tradiționalist. În același timp Gusti nu poate fi plasat nici în tabăra importatorilor de modele culturale, chiar dacă asupra gândirii sale a fost exercitată atât o influență germană cât și una de origine franceză. Influența germană se datorează atât studiilor făcute la Leipzig, mai ales, experienței acumulate în cadrul Laboratorului de psihologie experimentalã, coordonat de W. Wundt. Gusti a fost influiențat de ideile lui Wundt, în special de principiul sintezei creatoare sau al creșterii energiei spirituale. Potrivit acestui principiu acțiunile finale depãșesc motivele inițiale ale voinței, în timul acțiunii apãrând o serie de evenimente noi care la rândul lor generează alte noi efecte. Alte idei preluate de către Gusti de la Wundt, au fost principiul voluntarist al apercepției și actualitãții, (cu toate că Gusti nu a redus toate procesele sufletești la voințã, cum a procedat Schopenhauer, și nici nu a desprins voința de conștiințã) și principiul contrastelor psihice și al întãririi contrastelor. Tot de la Wundt a prelat și teza potrivit căreia prin cercetarea studierea limbii, religiei, obiceiurilor, dreptului și artei, se poate depista viața psihosocialã. Influența franceză exercitată asupra lui Dimitrie Gusti vine pe de o parte dinspre Emile Durkheim și a revistei L.Année Sociologique, pe de o parte, iar pe de altă parte dinspre Frédéric Le Play. Influența lui Durkheim și a revistei pe care acesta o fondase, consta în metoda multidisciplinară pe care aceștia o utilizau și pe care Dimitrie Gusti a adoptat-o și a înbunătățit-o Metoda monografică de cercetare, a bugetelor muncitorilor utilizată de Frédéric Le Play a fost și ea adoptată parțial de către profesorul Gusti. După ce D.Gusti a dobândit acest bagaj teoretic, dorea să îl și pună în practică în cercetarea satului românesc, iar primul pas pentru aceasra a fost înființarea Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România.

Mircea Vulcănescu referindu-se la înființarea Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România spunea că a trebuit să vină războiul cel mare, cu vremea tulbure de îngrijorare și de restriște, dar și de apropiere sufletească, întărită în comunitatea de durere, de la Iași, pentru ca să dospească în suflete sentimentul necesității imediate a unei asociații pentru știința și reforma socială, așa cum o concepuse Profesorul. A trebuit să vină, mai ales, ceva mai pe urmă, acea mare răsturnare a norocului, acea reizbucnire neașteptată a nădejdii care a premers ceasurile unirii, a trebuit să se deschidă aripile retezate ale năzuințelor obștești, pentru ca, prin acestea, înființarea asociației proiectate să dobândească un neprețuit sens etic.

Emanoil Bucuța, un alt colaborator al lui Dimitrie Gusti nota despre, cea ce el numise drept perioada eroică a școlii sociologice, adică despre înființarea Asociația pentru Studiul și Reforma Socială în România: s-a înființat la Iași în zilele de cele mai mari griji prin care a trecut vreodată statul și neamul românesc, atunci când războiul părea pierdut și zările pretutindeni zăvorâte. Asociația însemna, în întâiul rând, o reacție împotriva desnădejdei. Când țara își părăsea fără voie armele, oamenii de știință îmbrăcau armura lor și chemau la o altă luptă, sortită să aducă ea ceea ce pierduse cealaltă…. Când Germania s-a văzut pe neașteptate îngenunchiată, ea s-a gândit să alcătuiască, la rândul ei, la Berlin, 'Die Deutsche Hochschule für Politik'. Statul și națiunea, rănite de moarte în război, cerea Științelor Sociale principii noi de organizare, un nou program de lucru și un alt spirit public.

Asociația pentru Studiul și Reforma Socială în România scoate în aprilie 1919 primul număr din revista de cercetări Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, iar în luna decembrie a aceluiaș an încearcă să dea viață unui Institut Social Românesc, a cărui scop ar fi fost să colecționeze materialul informativpentru tot ce privește problemele sociale și politice din România și să stea la îndemâna atât a cercetătorilor și oamenilor de Stat cât și a instituțiilor publice și particulare. Institutul Social Românesc, potrivit planului, ar fi avut cinci secții: bibliotecă, repertoriu bibliografic, dosare pe chestiuni, colecții de documente și birou de informații, el fiind unuldintre instrumentele de lucru ale Asociației.

În anul 1921 Dimitrie Gusti este transferat la crere la Universitatea bucureșteană. și mută în capitală și sediul Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România. În data de 13 februarie 1921, este transformată, de către adunarea generală ordinară în Institutul Social Român.

Atmosfera din cadrul Institutului Social Român, de la începuturile sale, era decrisă drept una de idealism flagelant, dar treptat intră sobru în tiparele lui de laborator științific și de elaborare obiectivă .

Institutul Social Român la început, în anii '20, a avut drept sediu două camere din Pasagiul Român, și a reușit doar parțial să strângă legăturile cu personalitățile din domeniul științelor sociale, activitatea lui limitându-se la discuții, ne defășurând și o activitate de cercetare propriu-zisă. Institutul Social Român. avea la început circa o sută de membrii ce erau împărțiți în zece secții: agrară, financiară, comercială, industrială, juridică, administrativă, politică, igienă socială și demografică, culturală, teorie politică și socială. Pe lângă aceste secții inițiale, structura institutului fiind flexibilă au mai apărut o serie de secții cum ar fi cea bibliografică, cea sociologică, de politică externă, sau de studii feminine. O secție se înființa în momentul în care exista un număr de membrii din aceiaș specialitate, care pot lucra. Dintre membrii secției se alegea un președinte de secție și un secretar, fiecare secție făcându-și programul de lucru

Unele secții existau doar scriptic, nu și în mod real. Membrii Institutului puteau face parte și din alte secții decât cea în care se înscriseseră inițial, dar fără a avea drept de vot. Membrii titulari ai Institutului,puteau fi persoane care aveau lucrări într-un domeniu al științelor sociale sau o îndeletnicire permanentă care presupune o competință științifică deosebită.Cererea se face președintelui secției unde viitorul membru este chemat, prin pregătirea lui,să lucreze,și trebuie să fie sprijinită de trei membrii ai Institutului.Votul secției se supune confirmării comitetului. Pe lângă membrii titulari ai Institutului Social Român, mai avea membrii de onoare, persoane cu lucrări de seamă științifice sau care au dat un mare sprijin;membrii donatori, cari, cum se vede din nume au făcut un dar însemnat Institutului; membrii asociați, oricine se ocupă de chestiunile sociale;membrii corespondenți, peroane și instituții, străine cu aceleași condiții ca și membrii titulari numai că desemnați de comitet la propunerea unui membru a lui, și nu prin cerere.

Scopurile Institutul Social Român erau: cercetarea problemelor științelor sociale și în deosebi cele privitoare la starea socială a României; să facă pe baza studiului propuneri practice necesare pentru înfăptuirea operei de reformă socială în România;să pună la îndemâna membrilor ca și tuturor persoanelor pe care le interesează chestiunile sociale, mijloacele de documentare asupra lor; să contribuie la răspândirea cunoștințelor sociale.

Arhiva pentru Știința și Reforma Socială a devenit publicația Institutului Social Român, pe lângă aceasta mai apărând un timp două buletine: Buletinul Secției Juridice și Buletinul Secției Industriale.

O altă categorie de publicații, cuprindea contribuții monografice pulicate în cadrul Bibliotecii Asociației pentru Studiul și Reformă Socială, colecție ce apăruse înaintea Arhivei pentru Știința și Reforma Socială.

Institutul Social Român, pentru a contribuii la răspândirea cunoștințelor sociale, a organizat un ciclu de conferințe, ce erau susținute de personalități ale vieții politice, culturale și științifice, prin care, după cum nota Emanoil Bucuța, în sfârșit era realizat acel contact de-a dreptul cu publicul, mai viu și mai ușor de controlat în urmări decât revista și cartea pe care Asociația și Institutul îl visaseră și îl puseseră la locul de cinste în statute, adevărata școală liberă de științe sociale. Dintre cei ce au conferențiat la Institutul Social Român Bucuța amintește o serie de personalități precum: Vintilă Brătianu, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Alexandru Marghiloman, I.Gh. Duca, Vasile Goldiș, Virgil Madgearu, Octavian Goga, C. Argetoianu, I. Grigorovici, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinț, Alexandru Tzigara Samurcaș, Emil Racoviță, Gheorghe Ionescu-Sisești, Gheorghe Țițeica, Grigore Antipa.

Mihail Manoilescu compara Institutul Social Român organizat de Gusti cu o o frumoasă vitrină intelectuală în care cu delicateța lui captivantă a reușit să strângă pe cele mai de seamă personalități intelectuale în devenire pe care le avea țara la sfârșitul războiului.Toate ideile și toate temperamentele erau aici reprezentate: de la năbădăiosul, irascibilul și dictatorialul Madgearu, până la eleganța, olimpian de calmă, a lui Mircea Djuvara; de la revoluționalismul socialist al valorosului tânăr Șerban Voinea, până la conservatorismul desuet, dar plin de demnitate, al președintelui Casației, Miclescu; de la intransigentul și reliefatul Zeletin până la anodinul inginer Bușilă. Pe deasupra toate formațiile intelectuale erau prezente: de la filosofia lui Rădulescu-Motru la agronomia lui Ionescu-Sisești; de la jurismul lui Alexandru Costin la economia politică, grefată pe tehnică a lui Manoilescu.

Henri.H. Stahl spunea referindu-se la Institutul Social Român că e surprinzător să vezi numai lista oamenilor care erau, care activau la Institutul Social Român. Era o platformă obiectivă, neutră, în care fiecare avea posibilitatea să spuie. Te și miri, într-adevăr, să vezi cine era vorbitor, conferențiar la serie de lucrări ale lui, începând cu Brătienii, cu Marghiloman, cu țărăniștii, cu Răducanu, chiar cu Voinea și cu Moscovici. Și cu Iorga (…) . Toate aceste personalități politice cu doctine diferite, rivali în lumea politică erau aduse împreună de către Dimitrie Gusti, care după cum îl descrie Sthal, avea acest dar de a-i convinge pe oameni că, în primul rând, trebuie să fii om de știință. Ca politician. Și trebuie să fii conștient de ce urmărești. Vino și expune științific ce urmărești, ce vrei.

Profesorul Gusti încă din anii universitari 1923-1924 se gândise să facă împreună cu studenții săi din cadrul Seminarului de sociologie de la universitatea bucureșteană, să își testeze teoriile sale și sã întreprindă o cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Planul cercetãrii a fost gata în 1925, înainte de Paște, după cum notează Mircea Vulcănescu, și îndată după Duminica Tomii, profesorul Dimitrie Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit pentru zece zile spre Goicea Mare. Ion Costin, participant la această campanie din Dolj, o caracteriza, într-o discuție cu Henri H. Stahl, drept o excursie științifică, în care profesorul gusti plecase cu un grup restrâns de studenți pentru a face în acel sat anchete socoiale tip de o saptămână. Dintre membrii primei echipe monografice, doar Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Mircea Vulcănescu, Ion Costin, D.Prejbeanu și medicinistul D.C.Georgescu ( singurul monografist prezent la toate campaniile monografice ). Cercetarea ce a avut loc la Goicea Mare a fost structurată pe cadre și manifestări, monografia lui Gusti, după cum nota Stahl. ne fiind o monografie socială ci o monografie sociologică, fiind nu doar o simplă descriere de fapte ci o sistematizare a lor pe baza unei concepții teoretice. În cercetarea de la Goicea, profesorul își însărcinase studentii să cerceteze satul, din punctul de vedere al fiecărui cadru și mamifestare, dar fiecare echipier însă se mărginise să atace doar un fragment din planul de lucru, alegând o problemă în comformitate cu preocupările lui sau impusă de însăși viața locală materialul strâns era prea lacunar ca să poată duce la o viziune globală a realităților sociale. Stahl a considerat această campanie ca pe o testare a teoriilor profesorului, puține fiind materialele rezultate în urma acestei campanii, deoarece notele echipierilor erau mai mult jurnale zilnice decât dosar de lucru.

La întoarcerea în Bucureși profesorul Gusti îl pune pe asistentul său, Vlădescu -Răcoasa să țină o serie de ședințe pregătitoare, în cadrul cărora se analizau chestionarelor pentru campania de la Rușețu. În cadrul acestor ședințe pregătitoare acum apare ideea interdisciplinarității. H.H.Sthal, pe atunci student la Drept, participa și el la aceste instructaje, și considera că sistemul cadrelor și manifestărilor era un inventar al științelor sociale particulare cadrul cosmologic era antropogeografie,cadru biologic era demografie, biologie socială și sănătate publică, cadrul istoric era de fapt disciplina istoriei iar cadrul psihologic era de fapt disciplina psihologiei sociale. M anifestările la rândul lor nu erau decât niște alte numiri pentru disciplinele economiei politice științelor juridice, folclorului, etnologiei, etnografiei, a științelor camerale.

La cercetarea din anul 1926, de la Rușețu (jud. Brăila) au participat alături de profesorul Dimitrie Gusti și de asistentul său Gh.Vlădescu-Răcoasa, un număr de

paisprezece membrii ai seminarului. Dintre veteranii de la Goicea Mare erau prezenți Ion Costin, D.C.Georgescu. D. Prejbeanu, Cârlogea, Constantinescu-Mircești și Gh. Dumitrescu. Printre noii veniți se găseau trei studenți la drept H.H. Stahl, Virgil Veniamin și Petre Viforeanu, precum și economistul Virgil Madgearu, care studia bugetele familiale. Tot în această campanie vine, adus de Constantinescu-Mircești și fotograful Iosif Berman, care apoi a imortalizat pe clișeele de sticlă toate satele în care au avut loc campaniile monografice. Echipierii aveau de data aceasta un plan de cercetare de douazeci și cinci de pagini, dar cu toate că aveau acest ajutor au întâminat mari dificultăți. H.H. Stahl își aduce aminte de șocul avut când a constatat diferența dintre teorie și realitatea din Rușețu: Nu știam de unde să apuc problema și cum să fac legătura între cunoștințele mele teoretice și realitate. În viața familiilor din Rușețu codul civil era inexistent. Moștenirea nu funcționa, fiind înlocuită de înzestrare. Rușețu fost sat de clăcași se afla prins în ruajul unei violente pătrunderi a relațiilor capitaliste. La Rușețu, am învățat, nu numai eu lecția modestiei cercetătorului. Pe lângă șocul epistemologic, membrii echipei de cercetare au avut și probleme de adaptare în mediul satului. Cazarea echipierilor era făcută în mod gratut în casele țărănești, a căror condiții de igienă lăsau de dorit. Sthal își amintește că de mâncat, mâncam la cârciumarul din sat, într-o odaie mică, murdară până peste închipuire, cu roiuri de muște în jurul cârnaților, covrigilor și a brânzei împuțite. Cu greutate Gusti, ca și noi toți, ne-am acomodat totuși situației. Poate datorită acestor șocuri, monografiștii au privit satul investigat nu tocmai cu simpatie, după cum reiese și din remarca lui Emanoil Bucuța, dar și din aprobarea lui Stahl: Rușețu nu este un sat ci o dejugătoare, adică un popas nestatornic a unei adunături întâmplătoare de oameni, fără tradiție și fără nădejde de viitor. Cred că avea dreptate.

Încă din primele două campanii, relațiile interpersonale, au avut un rol important în creerea unor grupuri în cadrul școlii monografice. Acest lucru reiese din relatările lui HH Stahl, adevăratul cronicar al școlii sociologice de la București. Un exemplu în acest sens este ajungerea medicinistului Dumitru Georgescu, în campania de la Goicea Mare, datorită prieteniei cu Mitu Prejbeanu. Un alt exemplu al relațiilor stabilite în cadrul școlii sociologice este relatat de către H.H. Stahl în interviul-fluviu, dat profesorului Zoltán Rostás: A fost un grup, de bază, care s-a socotit a fi o "familie", ne-am socotit frați de cruce. Era Mircea Vulcănescu, Mitu Georgescu, Xenia Costa- Foru și eu. Am fost – cum să spun- pivotul central al tuturor campaniilor. (…) De Xenia Costa- Foru mă leagă cincizeci de ani de prietenie zilnică. Referitor la Mircea Vulcănescu, filosoful școlii gustiene, Sthal își amintește că dacă te duceai și îi spuneai că am o idee și vreau să scriu cutare lucru, apoi el îți făcea analiza amănunțită și-ți spunea: asta trebuie făcut așa, astălaltă făcută așa. Era de un folos deosebit.Plus că, atunci când aveai de scris un pasaj mai greu, așa, mai… ,, filosofic", punea mâna pe condei și lucra pentru tine. Colaborarea asta o practicam în mod curent. Sunt pagini întregi despre care nu se mai poate ști ale cui sunt. Ale mele, ale Xeniei, ale lui Mircea Vulcănescu, ale lui Mitu Georgescu. Era-cum să spun- o firmă comună. La strângerea relațiilor de apropiere au contribuit și întâlnirile de la ceas de seară, în care prioritară era analiza stadiului cercetărilor.

La Rușetu în fiecare seară membrii echipei de cercetare se strângeau într-o sală a școlii primare, denumită de către monografiști sala luminoasă, deoarece era singura care avea o lampă de gaz. Aici erau analizate problemele întâlnite pe teren. Termenul de sală luminoasă, dat locului de dezbatere a monografiștilor va ajunge să desemneze ședințele de seară din toate campaniile ce au urmat. În ciuda acestor dezbateri colective din sala luminoasă, H.H.Stahl își amintește, că la Rușetu avea sentimentul că ne lipsea o tehnică a muncii în colectiv. Dimitrie Gusti nu era foarte mulțumit de lucrările elaborate în urma acestei cercetări, Stahl rememorând faptul că Dimitrie Gusti dorea să le îmbunătățească, nesocotindu-le încă mature. Ce am scris despre Rușețu în 1926 o mie n sute doua și șase s-a tipărit în 1937. Metoda de cercetare de la Rușețu, a fost similară cu cea de la Goicea Mare, Sthal relatând că cercetătorii luau legătura doar cu cine ne plăcea nouă și cu cine ne primea mai bine. Sthal compară aceste cercetări cu metoda lui Le Play de investigare a bugetului. Când voiam să aflăm ceva despre satul întreg făceam apel la cei care tot în terminologia lui Le Play, se numesc autorități sociale, adică oameni care prin viața lor au o experiență socială bogată. Începând cu campania următoare, cea din Vrancea, de la Nerej, această metodă nu a mai fost aplicată. La București, după încheierea campaniei de la Rușețu, discuțiile din sala luminoasă s-au mutat în cadrul seminarului, ce a fost ținut de această dată personal de profesorul Gusti. Printre participanții la aceste seminarii se afla și Traian Herseni, care se va alătura echipei monografice din Vrancea.

Bibliografie

Bădescu, Ilie, Școala Gusti: perenitatea unei paradigme, în Sociociologie românească. Vol lll, nr2, 2005.

Bucuța, Emanoil, Institutul Social Român, in Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, anul XIV, editura Institutului Social Român, București, 1936.

Diaconu, Marin – Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, vol.1: 1880 –1933, București, editura Eminescu, 2000.

Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, editura Albatros, București, 1995.

Gusti, Dimitrie 1934

Gusti, Dimitrie 1946

Herseni, Traian, Istoria sociologiei, editura Teșu, București, 2007.

Larionescu, Maria Sociologia monograficã a lui D. Gusti:legitimitatea unei sinteze, în Sociociologie românească. Vol lll, nr2, 2005.

Manoilescu, Mihail Memorii, vol I, editura Enciclopedică, București,1993

Petre, Constantin, Etnografia românească – Origini și evoluții, în Ianus nr.7-8 /2003.

Rostás, Zoltán, Atelierul gustian, editura Tritonic, București, 2005

Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H.Stahl, editura Paideia,

București, 2000

Scurtu, Ioan, Civilizația românească în perioada interbelică (1918-1940), editura TipoMoldova, Iași, 2010,

Stahl, Henri H., Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, editura Minerva, București,1981

Stahl, Henri H, Școala monografiei sociologice, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, anul XIV, Editura Institutului Social Român, București.

Vulcănescu, Mircea, Dimitrie Gusti, Profesorul, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, anul XIV, 1936, editura Institutului Social Român, București

Vulcănescu, Mircea, Prolegomene sociologice la satul românesc, editura. Eminescu, București, 1997

*** Institutul Social Român 1921-1926, editura Cultura Națională, București, 1926.