Saracia Absoluta Si Saracia Relativa

Din nefericire acest fenomen in Romania tinde sa conduca si sa eticheteze tara, saracia devenind ’’radiografia’’ tarii. .   De aceea, orice masura a saraciei in termeni de resurse disponibile implica automat delimitarea celor doua concepte de saracie: saracia relativa si saracia absoluta

 Cele doua concepte au o linie continuu, cu toate ca se refera la doua niveluri dintincte ale saraciei, este destul de greu sa existe o granita clara intre cele doua concepte, iar pentru desemnarea celor doua niveluri ale saraciei sunt folositi termenii de minimul de trai decent.. respectiv pentru pragul relativ de saracie si minimul de subzistenta pentru paragul absolut de saracie.

Saracia relativa

Saracia relativa este definita prin privarea lipsei unui nivel minim de resurse care sa asigure existenta unei personae s-au familii intr-un context social.

Sunt considerati relativi saraci cei ce au un venit cu mult in urma unui nivel mediu, desi ea implica cel mai adesea o hrana inadecvata pentru o viata sanatoasa, imbracaminte insuficienta, conditii inadecvate de locuit. Ea indica mai degraba lipsa resurselor necesare participarii normale si demne la viata colectivitatii.

Abel Smith: “Prin necesitati eu inteleg numai cerintele care sunt indispensabile traiului, ci si a tot ceea ce conform obiceiurilor tarii respective, este indecent san u posede oameni respectabili, chiar si cei din cea mai joasa categorie’’(apud PNUD, 1998[1], pg. 15).

 Socialistul american Michael Harrington, in lucrarea privind istoria luptei contra saraciei in SUA, a pus in lumina caracterul relativ al saraciei, concept care nu are nici o conotatie politica: “americanii saraci nu sunt saraci la Hong-Kong, ei sunt saraci aici si acum, in SUA. Ei sunt deposedati de ceea ce ceilalti se pot bucura, de ceea ce societatea le poate oferi daca ar avea. Ei traiesc la limita, la margine. Ei vad filme si citesc ziare ale “Americii abundente” si acestea le spun ca sunt exilati”

Saracia absoluta

Saracia absoluta numita si ’’marea saracie’’, este definita prin inexistenta unor conditii minime de viata necesare supravietuirii, a unor conditii elementare de viata insuficienta pentru o participare minima la viata sociala.

Lipsa unui loc de munca reprezinta principala cauza, iar confruntarea ’’locatarilor’’ din propria saracie cu viata sociala care lipseste cu desavarsire, saracia care nu permite protejarea si sustinerea copiilor la educatie, demotivarea totala si acceptarea situatiei, toate acestea conduc la marginalizare, iar aceste situatii conduc, in ultima instanta, la mare saracie si la excluderea totala de la viata economica, sociala, culturala si politica.

Marginalizarea ‘’locatarilor’’ din propia saracia, semnifica lipsa totala de interes pentru participarea la viata sociala, aceasta fiind provocata de lipsa personalitatii convietuirii in societatea moderna, de la obiceiurile de munca, de orientare a consumului, pana la modalitatea de gandire, conceptie si perceptie rationala despre sine si societate, o stima de sine scazuta, demotivare totala cat si pozitionarea, acceptarea si ruperea individului de curentul principal al vietii sociale si culturale.

   Nevoile fundamentale sunt definite in aceste documente ca implicand doua elemente: in primul rand o serie de cerinte ale consumului privat al familiei – hrana adecvata, imbracaminte, locuinta, mobila si echipament; in al doilea rand servicii esentiale oferite de comunitate – apa curenta, canalizare, transport public, servicii de sanatate si educatie, facilitati culturale. Toate acestea sunt absolut indispensabile mentinerii unei vieti sanatoase. In afara de “necesitatile fundamentale fizice” sunt deci adaugate si “necesitatile culturale fundamentale”, cum sunt educatia, securitatea, timpul liber si recreerea.

 Pentru a masura gradul de saracie absoluta sunt utilizati indicatori cum sunt: consumul de calorii si proteine pe locuitor, calitatea locuirii si gradul de aglomerare a locuintei, mortalitatea infantila, accesul la asistenta medicala, proportia copiilor care frecventeaza scoala, proportia mortilor violente ca indicator al securitatii, proportia timpului liber in raport cu timpul de munca.

Conceptul de saracie absoluta este adesea supus unor critici extrem de severe. In general, aceste critici pun in evidenta incapacitatea acestui concept de a lua in considerare relativitatea nevoilor umane. De exemplu, nivelul de subzistenta nu este o valoare constanta, ci variaza in functie de caracteristicile fizice personale, clima si obiceiurile de munca[10]. Chiar pentru un anumit grup dintr-o anumita regiune cerintele nutritionale sunt greu de definit precis, determinarea “cerintelor nutritionale minime” fiind adesea arbitrara. In plus, transformarea cerintelor nutritionale minime in cerinte de hrana depinde de alegerea marfurilor, care, in schimb, depinde de obiceiurile de consum individuale. In sfarsit, cerintele minime sunt mult mai dificil de definit pentru bunurile nealimentare. Aceasta problema se poate rezolva considerand ca o anumita proportie din venitul total este cheltuita pentru hrana. Totusi, aceasta proportie poate varia in functie de obiceiuri si cultura, iar relatia dintre venituri si cheltuieli, definita prin aceasta proportie, nu este determinata.

 O definitie a saraciei absolute, impinsa totusi la extrem, este cea data de unii experti[15] subliniindu-se ca o persoana aflata in aceasta stare nu dispune de nici un mijloc de subzistenta: “moare de foame, de frig sau din lipsa medicamentelor”.

Cercetările privind sărăcia din România au propus diferiți termeni:

sărăcie absolută, sărăcie relativă, sărăcie severă, sărăcie lucie, pentru

determinarea cărora au fost elaborate diferite praguri de sără-

cie sau indici agregați în conformitate cu metoda normativă, relativă,

structurală sau „vagă” (fuzzy). Sărăcia a fost determinată fie

pe baza veniturilor, fie a cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor,

prin aplicarea de variate scale de echivalență. Sărăcia astfel

evaluată înseamnă lipsa sau insuficiența veniturilor/consumului.

Ne vom referi la ea cu termenul de sărăcie standard. Dar, în viața

de zi cu zi, sărăcia nu este reductibilă la lipsa veniturilor. Lipsa

veniturilor este doar „biletul de intrare pe ușa sărăciei", care nu se

suprapune cu ceea ce se află dincolo de intrare, anume sărăcia care

se extinde și, cu timpul, pune stăpânire pe toate sferele vieții.

Această stare finală a procesului de sărăcire este ceea ce numim, în

această carte, sărăcie extremă.

Căderea în sărăcie extremă presupune trecerea printr-o serie de

situații intermediare între insuficiența veniturilor și lipsa generalizată

și permanentizată a șanselor de viață. Drumul de la sărăcia standard

la sărăcia extremă presupune pierderea treptată a bunurilor și

resurselor gospodăriei de la loc de muncă și locuință, la rețele sociale

care ar putea să ofere suport și la poftă de viață.

În acord cu Micheli (1996: 44), distingem drept faze ale procesului

de cădere în sărăcie extremă: a) situația de normalitate critică, b)