Rute Comerciale Versus Rute Energetice
TEMA – RUTE COMERCIALE VERSUS RUTE ENERGETICE
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I. COMERȚUL MONDIAL ȘI GLOBALIZAREA – LOCUL UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană în comerțul mondial
Participarea Uniunii Europene la guvernanța globală a comerțului
Politica comercială a Uniunii Europene
Capitolul II. RUTE COMERCIALE ȘI DEPENDENȚE COMERCIALE
Principalele rute comerciale înspre și dinspre Europa
Exporturi versus importuri la nivel european
Comerțul cu resurse în UE
Capitolul III. TRASEELE ENERGETICE MONDIALE
3.1. Trasee energetice
3.2. Comerțului internațional cu produse energetice
3.3. Progresul tehnologic și piața energiei
3.4. Miza resurselor energetice la nivel mondial
Capitolul IV. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ECUAȚIA ENERGETICĂ GLOBALĂ
4.1. Dependența UE de petrol
4.2. Dependența UE de gaze naturale
4.3. Importanța energiilor regenerabile și a gazelor de șist la nivelul UE
4.4. Proiecte propuse în curs de implementare
STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ENERGETIC REGIONAL ȘI EUROPEAN
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Epoca schimbărilor profunde pe care le trăim astăzi, bulversată de toate felurile de crize (economice, politice, morale etc.) ne interpelează și pun la încercare cadrul conceptual al cercetării, al modelelor noastre de societate, al doctrinelor vehiculate printre agenții prezenți la toate nivelurile de putere. Știința, cercetarea științifică rămân însă pilonii progresului, condiții indispensabile ale dezvoltării durabile, sub toate aspectele sale: economice, sociale, culturale și de mediu.
Interesul față de prezenta cercetare și premisele care au determinat alegerea temei propuse sunt argumentate prin fenomenul globalizării care este o consecință a progreselor tehnologice ce determină creșterea nivelului și dinamicii fluxurilor comerciale, de capital, informaționale, precum și a gradului de mobilitate al indivizilor. Aceasta înseamnă că din ce în ce mai multe țări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică în relații economice mondiale.
Realizarea unei cercetări științifice asupra unui domeniu atât de studiat precum cel al relațiilor comerciale, implicit al rutelor comerciale versus rute energetice, abordat în diverse forme, atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât și din punct de vedere practic, este condiționată de existența unui set de argumente credibile și verificabile care să dețină capabilitatea susținerii identificării posibilităților de implicare a României în noile rute comerciale ce se configurează.
Atacarea demersului științific l-am realizat prin stabilirea unei strategii de abordare a temei de cercetare propusă, care are ca centru de interes următoarele: motivația, utilitatea și nu în ultimul rând limitele cercetării. Platon considera că percepția noastră asupra realității sunt imagini degradate ale unei idealități originale. Potrivit teoriei „reminiscenței sau a anamnezei”, apărate de Platon, ideile nu provin din simțuri, ci sunt întotdeauna accesibile în mintea noastră.
Această idee îmi întărește convingerea că informațiile acumulate pe parcursul anilor de studii în cadrul Academiei de Studii Economice sub îndrumarea unui corp profesoral înalt calificat, au făcut ca elaborarea Lucrării de Disertație să poată decurge firesc, fără sincope.
Motivația cercetării științifice vizează argumentele care evidențiază necesitatea implicări României pentru ocuparea unui rol determinant la nivel european în cadrul schimburilor cu produse energetice. De asemenea, în cadrul motivației am avut în vedere argumentarea instrumentelor utilizate în identificarea deficiențelor, cauzelor, consecințelor și a soluțiilor care pot contribui la îndeplinirea scopului propus în cadrul cercetării.
Utilitatea cercetării științifice rezidă din beneficiile obținute de statul român, ca urmare a implicări în proiectele UE, și nu numai, cu impact focusat pe controlul resurselor energetice. Dacă astăzi suntem în situația de a căuta soluții pentru a limita efectele nefaste asupra mediului produse de exploatarea haotică a resurselor naturale, materialelor nucleare, deșeurilor etc., este în realitate o măsură pentru a diminua pericolele generate de absența de „proiecție în viitor” a rezultatelor anumitor cercetări. În cazul nostru proiecția în viitor al implicări României în proiectele energetice ale Uniunii Europene este ridicarea calității vieți cetățenilor și implicit îmbunătățirea gradului de securitate energetică a țării.
Potențialele limite ale cercetării științifice sunt inevitabile în derularea unui proces de asemenea anvergură, de aceea am urmărit pe tot parcursul cercetării recunoașterea acestor limite. În acest context, în scopul dimensionării stadiului actual al cunoașterii în domeniul supus studiului, am realizat o analiză exploratorie asupra literaturii de specialitate incidente domeniului aflat în atenția noastră, de asemenea, mi-am focusat atenția asupra tezelor de doctorat orientate pe obiective similare cu obiectivele prezentei cercetări, asupra articolelor publicate în reviste de specialitate etc..
Asistăm, în prezent la mutații structurale deosebit de dinamice și de mare amploare, care remodelează economia și comerțul mondial, iar ceea ce particularizează aceste transformări față de alte experiențe similare din secolele precedente nu este doar ritmul alert în care se desfășoară, ci și sfera lor largă de incidență, afectând practic întreaga lume.
Demersul de cercetare a determinat structurarea lucrării în patru capitole, începând cu locul UE în comerțul mondial în era globalizării, urmând punctarea rutelor comerciale și a dependințelor comerciale în capitolul doi, traseele energetice și miza resurselor energetice în capitolul trei, iar în capitolul patru am tratat Uniunea Europeană în ecuația energetică globală, urmat de studiu de caz – România în contextul energetic regional și european.
Lucrarea se încheie cu schițarea perspectivelor evoluției rutelor comerciale ale UE pe termen scurt și mediu și rolul pe care România trebuie să și-l asume în cadrul acestora, urmată de principalele concluzii.
Principala concluzie care derivă din cercetare este că, în epoca globalizării, transportul resurselor energetice reprezintă din punct de vedere strategic un atu, creșterea economică mondială, fără precedent în ultimele decenii, cu excepția recentei crize economice, pune importante probleme giganților economiei mondiale.
Chiar dacă comerțul internațional și-a revenit la nivelul de dinainte de criza economică globală, în anii următori ierarhiile în comerțul global se vor modifica în mod radical pe măsură ce economiile emergente vor începe să domine principalele rute maritime și aeriene la orizontul anului 2030.
Capitolul I. COMERȚUL MONDIAL ȘI GLOBALIZAREA: LOCUL UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană în comerțul mondial
Economia europeană constituie o provocare a spiritului umanității și a forței sale de autodepășire, iar miza o reprezintă omul și condiția umană în noul mileniu. Creșterea economică, stabilitatea și coeziunea socială sunt procese complementare în modelul european.
Constrângerile economiei globale impun găsirea unor repere care să ofere firmelor un segment de piață credibil și găsirea unor surse de finanțare sustenabile în domenii care să nu pericliteze șansele de dezvoltare ale generațiilor viitoare. Experiența recentei crizei economice și relansarea inegală a comerțului internațional au accentuat și mai mult mutațiile în curs de desfășurare în economia mondială, care vizează deplasarea centrului de greutate economică și comercială dinspre țările dezvoltate înspre țările emergente.
În contextul interdependențelor economice internaționale, comerțul internațional cu produse energetice se distinge printr-un rol esențial, care s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenta unui sistem de factori naturali, economici, științifico-tehnici, social-politici, culturali, interni și externi.
Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaționale privite în unitatea și interdependența lor, care reflecta îngemănarea formelor schimbului mutual de activități între diferite economii naționale, referitoare la activitățile producătoare de bunuri economice, de distribuție, de cercetare științifică, etc.
Comerțul este o activitate umană care ne privește pe toți și care ne implică pe toți in fiecare zi. Prin comerțul internațional se diversifică oferta de bunuri și servicii disponibile, acest fapt conduce de obicei la scăderea prețului produselor datorită creșterii concurenței.
Accesul la materii prime și materiale mai ieftine, tehnologie mai eficientă și la o piață lărgită crește competitivitatea companiilor autohtone și conduce la sporirea ratei de investiții, la creștere economică și la crearea de noi locuri de muncă. Acest aspect interesează în mod deosebit pe cetățenii Uniunii Europene deoarece 20% din locurile de muncă existente în Uniunea Europeană se datorează activităților de export.
UE a instituit regulile comerciale aplicabile pentru desfășurarea tranzacțiilor, precum și competitivitatea țărilor care se află în postura de vânzător sau cumpărător, de furnizor sau receptor de capital diferă de la o categorie de bunuri la alta.
Prin participarea UE la comerțul mondial se poate genera avuție care să permită atât armonizarea economiilor țărilor membre ale Uniunii Europene care să asigure o mai bună calitate a vieții pentru cetățenii lor, cat și oportunități de dezvoltare a țărilor în curs de dezvoltare.
Ca entitate economică, Uniunea Europeană, este principalul actor mondial în domeniul comerțului deoarece:
– reprezintă cel mai mare exportator mondial, cu o pondere de aproximativ 20 %;
– este cel mai mare exportator mondial de servicii, cu o pondere de circa 25 %;
– este cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiții străine directe și a doua destinație a acestora;
– reprezintă cea mai mare piață pentru exporturile provenind din circa 130 țări, fapt ce sprijină dezvoltarea acestora;
– reprezintă o economie relativ deschisă, având o pondere de peste 14 % a comerțului internațional in Produsul Intern Brut.
Din perspectiva poziției sale de principală entitate economică a lumii, Uniunea Europeană are un interes pregnant în asigurarea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea comerțului mondial, din această poziție derivă însă și responsabilități față de celelalte țări ale lumii. Responsabilitate Uniunea Europeană pornind de la această poziție preponderentă, joacă un rol activ în negocierile privind comerțul mondial, acționând în favoarea unui comerț echitabil și corect, precum și pentru valorificarea oportunităților determinate de globalizare, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.
Este de subliniat că: “Europe’s struggle to remain competitive starts with the peripheral countries in the south and east of the European Union, which are not as dynamic as the north or the manufacturing bases that have emerged in Asia over the past decade.”
Uniunea Europeană are o politică comercială comună bazată pe reguli uniforme, comerțul reprezentând primul domeniu în care țările membre ale Uniunii Europene de astăzi au fost de acord să își delege o parte din suveranitate și să transfere Comisiei Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relațiilor comerciale, inclusiv în ceea ce privește negocierea acordurilor internaționale în domeniu.
Pentru o desfășurare eficientă a comerțul internațional este necesară încheierea sistematică de tratate, acorduri și diverse convenții economice între parteneri din țări diferite. Uniunii Europene a avut o contribuție semnificativă la asigurarea prosperității Uniunii prin îndepărtarea barierelor din calea comerțului dintre statele membre și acest fapt a întărit angajamentul Uniunii față de susținerea liberalizării comerțului la scară globală.
Activitatea comercială a devenit un mijloc important de obținere a creșterii economice și de creare de locuri de muncă pentru economia UE. Comerțul leagăhe past decade.”
Uniunea Europeană are o politică comercială comună bazată pe reguli uniforme, comerțul reprezentând primul domeniu în care țările membre ale Uniunii Europene de astăzi au fost de acord să își delege o parte din suveranitate și să transfere Comisiei Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relațiilor comerciale, inclusiv în ceea ce privește negocierea acordurilor internaționale în domeniu.
Pentru o desfășurare eficientă a comerțul internațional este necesară încheierea sistematică de tratate, acorduri și diverse convenții economice între parteneri din țări diferite. Uniunii Europene a avut o contribuție semnificativă la asigurarea prosperității Uniunii prin îndepărtarea barierelor din calea comerțului dintre statele membre și acest fapt a întărit angajamentul Uniunii față de susținerea liberalizării comerțului la scară globală.
Activitatea comercială a devenit un mijloc important de obținere a creșterii economice și de creare de locuri de muncă pentru economia UE. Comerțul leagă Europa de noile centre ale creșterii la nivel mondial și constituie o sursă de creștere a productivității. Contribuția cererii externe este în prezent cea mai mare sursă de creștere la PIB a UE, în timp ce cererea internă, publică și privată deopotrivă, continuă să înregistreze un nivel scăzut. UE beneficiază foarte mult de pe urma globalizării și este conștientă că se află în poziția de a câștiga mai mult de pe urma creșterii schimburilor comerciale.
Unul dintre obiectivele centrale al politicii comerciale comune a UE este de a menține și de a reinventa poziția Europei în lanțurile de aprovizionare de la nivel mondial. O importanță crucială în UE o are producția, însă trebuie recunoscut că, în multe sectoare, țările nu mai pot fabrica la fel de multe produse pe cont propriu. Comerțului are rolul, de a aduce valoare adăugată, de la cercetare, dezvoltare și proiectare la producția de componente, asamblare și logistică.
Uniunea Europeană și Statele Unite au relațiile comerciale ce se plasează deja pe locul întâi la nivel mondial, fiecare face comerț cu bunuri și servicii în valoare de 2 miliarde EUR, drept pentru care orice barieră înlăturată din calea comerțului dintre cele două ar putea aduce câștiguri economice semnificative.
Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP) dintre UE și Statele Unite ale Americii, are scopul de a elimina barierele comerciale dintr-o gamă largă de sectoare economice, pentru a înlesni cumpărarea și vânzarea de bunuri și servicii între UE și Statele Unite. UE și Statele Unite ale Americii vor să elimine barierele din spatele frontierei vamale, cum ar fi diferențele în materie de reglementări tehnice, standarde și proceduri de aprobare, proceduri demarate prin reducerea tarifelor din toate sectoarele. Acestea diferențe înseamnă pentru companiile care doresc să își vândă produsele pe ambele piețe costuri în timp și bani inutile.
Canada în anul 2012, s-a plasat pe locul al doisprezecelea între partenerii comerciali cei mai importanți ai UE, în timp ce Uniunea Europeană și-a consolidat locul de cel mai important partener comercial al Canadei după Statele Unite, având schimburilor comerciale bilaterale mărfuri în valoare de 61,8 miliarde EUR.
José Manuel Barroso, președintele Comisiei, și Stephen Harper, prim-ministrul Canadei, au ajuns la un acord politic în octombrie 2013, referitor la elementele esențiale ale unui acord economic și comercial cuprinzător. Acesta fiind primul acord de liber schimb între UE și o țară din G8. Acordul elimina peste 99 % din tarifele practicate între cele două economii și va crea noi posibilități semnificative de acces pe piață în domeniul serviciilor și al investițiilor.
Statele membre ale Uniunii Europene au înțeles necesitatea unei acțiuni comune și coerente în domeniul energetic care are o importanță strategică deosebită, așa se face că Europa dispune azi de norme comune, iar statele membre își pun eforturile în comun pentru a avea acces la o cantitate suficientă de energie, la prețuri accesibile, cu menținerea poluării la un nivel cât mai mic.
Sectorul energetic a fost și rămâne un domeniu strategic, deoarece nu ne putem lipsi de energie, avem nevoie de ea în viața de zi cu zi pentru a ne lumina locuințele, pentru a ne încălzi, pentru a ne deplasa sau pentru a transporta mărfuri. Totodată, energia stă la baza tuturor sectoarelor economice și este esențială pentru asigurarea progresului științific și îmbunătățirea calități vieții. Activitatea zilnică este strâns legată de consumul unor mari cantități de energie, acesta generează poluarea aerului, a apei, a solurilor și a mediului în general, iar impactul negativ trebuie redus cât mai mult posibil pentru a ne menține ridicată calitatea vieții.
Participarea Uniunii Europene la guvernanța globală a comerțului.
Pentru a exercita responsabilitățile sale de putere mondiala și pentru a contribui eficient la guvernanța mondială, UE trebuie să exprime o singură părere, în numele statelor membre, în raport cu SUA și alte țări și zone geostrategice.
Încă de la adoptarea Tratatului Comunității Economice Europene (CEE) s-a stabilit ca obiective realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre prin aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale acestora și armonizarea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune. Totodată s-a hotărât realizarea unei uniuni vamale prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, stabilirea unui tarif vamal comun și instituirea unei piețe interne unice europene caracterizată printr-un regim de concurență veritabilă și înlăturarea între statele membre a tuturor obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.
Tot în acea perioadă Tratatul CEEA (Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice sau Euratom) prevedea crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia. Rațiunea înființării acestei comunități a constat în necesitatea recuperării decalajului ce despărțea statele membre în domeniul producției de energie față de alte stat (SUA, URSS existent la acea dată), decalaj ce a determinat un deficit de energie, și totodată necesitatea dezvoltării sectorului energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.
Instituirea Comunităților europene a fost un succes prin liberalizarea și deschiderea piețelor și îndepărtarea barierelor comerciale dintre țările participante. S-a dovedit că eliminarea obstacolelor din calea comerțului stimulează economia țărilor participante prin creșterea veniturilor din export și prin varietatea de produse și servicii oferite consumatorilor la prețuri reduse ca urmare a competiției generate de importuri.
În comerțului internațional Uniunea Europeană are ca obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste, aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență în luarea deciziilor. Uniune Vamală a fost creată pentru ca mărfurile să circulau liber, fără plata taxelor vamale, iar tariful vamal aplicat de oricare dintre membrii la importurile din terțe țări să fie unic.
Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri, pentru a atinge acest obiectiv:
partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;
eliminarea gradual a obstacolele din calea comerțului, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate;
disputelor comerciale să fie rezolvate pe cale amiabilă;
stabilirea și implementarea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.
Liberalizarea comerțului internațional oferă tuturor țărilor posibilitatea de a produce și exporta acele bunuri și servicii pentru care dispun de cele mai multe avantaje competitive observându-se totodată, că globalizarea poate determina și o serie de neajunsuri. Existența unor piețe tot mai extinse și mai liberalizate înseamnă o sporire a concurenței dintre firme și dintre țări, iar includerea în acest proces concurențial a unor țări cu nivele de diferite de dezvoltare economică poate conduce la adâncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare.
Dimensiunea fenomenelor la scară globală, face ca statele naționale să nu pot adopta singure soluții eficiente, atunci când afacerile capătă o amploare globală, și regulile trebuie să fie stabilite la nivel global, iar acest lucru se poate realiza numai prin intermediul acordurilor internaționale, numai astfel este posibil ca globalizarea să determine beneficii pentru toți participanții, chiar dacă în proporții diferite.
Acționând în numele celor 28 de state membre, Uniunea Europeană îndeplinește un rol unic în abordarea aspectelor globale, încercând să apere interesele cetățenilor, să fie capabilă să genereze stabilitate, securitate, prosperitate și pace în interiorul și în afara acesteia. Chiar dacă populația Uniuni Europene reprezintă doar 7% din populația mondială, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezintă aproximativ 20% din exporturile și importurile derulate la nivel mondial.
Cu toate că recesiunea globală a afectat comerțul, Uniunea Europeană rămâne cel mai mare actor la nivel mondial, cu 16,4 % din importurile efectuate la nivel mondial, pe locurile doi se situează Statele Unite ale Americii (15,5 %) iar pe locul trei China (11,9 %). Uniunea Europeană a fost, de asemenea, cel mai mare exportator, realizând 15,4 % din totalul exporturilor, față de 13,4 % cât a realizat China și 10,5 % SUA.
Politica comercială a Uniunii Europene
Obiectivele Comunității Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepția și decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, comercială, industrială, energetică, protecția mediului, relații externe.
Politicile comune constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competențe consimțit de către statele membre de la nivel național la nivel comunitar, instituțiile comunitare intervin în mod determinant și direct iar acțiunile statelor membre au loc concertat.
Spațiul comunitar este cel mai mare bloc comercial în plan global, fiind cel mai mare exportator de produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare piață de import pentru peste 100 de țări ale lumi. Totodată Uniunea Europeană este și cea mai mare piață unică din lume. Consumatorii și investitorii europeni și internaționali beneficiază de numeroasele avantaje oferite de un sistem simplificat, într-un domeniu în care persoanele, bunurile, serviciile și banii circulă liber.
Uniunea Europeană prin politica comercială pe care o promovează, are în vedere să contribuie la dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de țări în ansamblul comerțului mondial.
Politica comercială comună este, alături de Politica transporturilor, una din marile politici comune originare, puternic influențată de Uniunea Vamală a Comunității Europene, care a devenit viabilă din momentul în care statele membre au renunțat în favoarea Comunității la stabilirea liberă a taxelor vamale față de țările terțe.
Politica comercială a Uniunii Europene nu se putea dezvolta decât prin stabilirea relațiilor cu țările bogate care au drept cadru principal GATT/OMC și au un caracter multilateral. Aceste relații se concretizează în numeroase acorduri multilaterale comerciale, cum ar fi cele de la Marrakech care au pus capăt rundei Uruguay.
Grupul NPI este foarte eterogen, cu un număr mare de țări din sud-estul asiatic, printre care fac parte se numără Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan, dar și țări ca Thailanda, Filipine, Malaezia. Ca și în alte zone ale lumii, observăm grupări în piețe comune sau organizații economice regionale. Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ANASE sau ASEAN) care reunește 7 țări din subregiune, joacă un rol de economic din ce în ce mai important.
Este esențial să se exploateze la maximum legăturile existente între comerț și toate celelalte domenii importante pentru dezvoltarea durabilă și să se vizeze coerența diferitelor politici ale UE care prezintă o dimensiune exterioară.
Capitolul II. RUTE COMERCIALE ȘI DEPENDENȚE COMERCIALE
2.1. Principalele rute comerciale înspre și dinspre Europa
Printre cele mai importante puncte de tranzit către continentul european, sunt porturile prin care sunt transportate aproximativ 74% din mărfurile extra-comunitare, acestea au un rol important și pentru comerțul intra-european: anual prin porturi trec 37 % din traficul de mărfuri din interiorul Uniunii Europene. Europa este una dintre cele mai dense regiuni maritime la nivel mondial, având peste 1200 de porturi maritime comerciale care operează de-a lungul a aproximativ 70.000 de kilometri din coastele Uniunii. Pe parcursul istoriei, vikingii, spaniolii, englezii, olandezii și portughezii și-au construit cele mai mari porturi din Europa, pentru a putea naviga în voie cu corăbii și ambarcațiuni transportatoare de foarte mari dimensiuni.
Industria portuară are un impact economic semnificativ în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, în avalul lanțului de distribuție și în ansamblul economiei Uniunii Europene, de asemenea, porturile se află în centrul activității economice pentru o gamă mai largă de activități maritime, inclusiv șantierele navale, echipamentele maritime, macarale și producătorii de echipamente terminale, companiile de salvare de urgență, societățile offshore, firmele de construcții navale, firmele de dragare, bazele navale etc.. Exista o gamă largă de activități industriale, producția și distribuția de energie petrochimica, de oțel și a automobilelor care sunt localizate în porturi.
Activitățile portuare contribuie în mod direct la ocuparea forței de muncă, la atragerea investițiilor străine și la creșterea PIB-ului, în cele 22 de state maritime din UE, acționează 2.200 de operatori portuari. Costurile și calitatea serviciilor portuare sunt un factor important pentru afacerile europene. Costurile portuare pot reprezenta o parte semnificativa din costurile totale în lanțul logistic. Porturile Europei se confrunta cu provocări majore, până în 2030 este prevăzută o creștere cu 50% a mărfurilor manipulate în porturile Uniunii Europene. Natura activității comerciale este în schimbare, existând decalaje de performanță semnificative între porturile Europei. În prezent, trei din cele mai bune porturile europene, Anvers, Hamburg și Rotterdam, manipulează o cincime din toate mărfurile care sosesc în Europa pe mare.
Decalajul de performanță produce ineficiente enorme, în detrimentul cetățenilor UE și a economiei impunându-se luarea de măsuri, pentru ca acest lucru să nu se agraveze pe măsură ce traficul crește. Porturile trebuie să se adapteze la necesitățile în schimbare ale industriei, dimensiunea și complexitatea flotei sunt în creștere: apar nave container foarte mari și noi modele de feriboturi precum și nave pentru transportul gazelor. Folosirea unor nave mai mari pentru transportul maritim pe distanțe scurte și pentru serviciile de alimentare va crea noi nevoi în ceea ce privește eficiența energetică, hidrocarburi alternative utilizate pentru propulsia navei și performanța de mediu. Porturile Europei trebuie să fie mai bine conectate în întreaga rețea de transport pentru a fi în măsură să se dezvolte și să răspundă schimbărilor.
Chiar și în condițiile estimate de creștere economică moderată, se preconizează că volumul de mărfuri din porturi va crește cu 50 % până în 2030, prin creșterea tot mai rapidă a traficului de containere. Pentru a face față acestei creșterii previzibile, deciziile trebuie luate în prezent pentru a avea efect în 5-15 ani. Trebuie pus la punct un cadru adecvat de reglementare pentru a atrage investitori și apoi să se ofere timpul necesar pentru ca planificarea și executarea lucrările de construcție să aibă loc. În general, punerea în aplicare a proiectelor majore de infrastructură durează 15 ani.
Coridoarele pan-europene reprezintă un sistem de drumuri din Europa Centrală și de Est. Au fost stabilite la Conferința a II-a pan-europeană privind transportul din Creta, în luna martie 1994, cu adăugiri în Conferința a III-a de la Helsinki, petrecută în anul 1997. Astfel, independent de poziția fizico-geografică a drumurilor care fac parte din această structură, ele se mai numesc Coridoare Cretane sau Coridoarele Helsinki.
Coridorul I. Nord – Sud: Helsinki – Tallinn – Riga – Kaunas și Klaipėda – Varșovia și Gdańsk;
Ramura A: (Via/Rail Hanseatica) – Riga – Kaliningrad – Gdańsk;
Prin Marea Baltică – Helsinki– Varșovia.
Coridorul II. Est – Vest: Berlin – Poznań – Varșovia – Brest – Minsk – Smolensk – Moscova – Nijni Novgorod.
Coridorul III. Bruxelles – Aachen – Kőln – Dresden – Wroclaw – Katowice – Cracovia – Lvov – Kiev.
Coridorul IV. Dresden / Nűrnberg – Praga – Viena – Bratislava – Győr – Budapesta – Arad – București – Constanța / Craiova – Sofia – Salonic / Plovdiv – Istanbul.
Coridorul V. Est – Vest: Veneția – Trieste / Koper – Ljubljana – Maribor – Budapesta – Ujhorod – Lvov – Kiev.
Ramura A: Bratislava – Žilina – Košice – Ujhorod;
Ramura B: Rijeka – Zagreb – Budapesta;
Ramura C: Ploĉe – Sarajevo – Osijek – Budapesta
Coridorul VI. Nord – Sud: Gdańsk – Katowice – Žilina, ramura vestică Katowice – Brno.
Coridorul VII. (Dunăre) Nord-vest – Sud-est: Viena – Belgrad – Călărași – Brăila – Galați – Tulcea.
Coridorul VIII. Durrës – Tirana – Skopje – Bitola – Sofia – Dimitrovgrad – Burgas – Varna.
Coridorul IX. Helsinki – Vîborg – Sankt-Petersburg – Pskov – Moscova – Kaliningrad – Kiev – Liubașevka / Rozdilna – Chișinău – București – Dimitrovgrad – Alexandroupolis.
Ramură de la Liubașevka / Rozdilna până la Odesa (lungimea 3400 km)
Ramura A: Helsinki – Sankt-Petersburg – Moscova;
Ramura B: Kaliningrad – Kiev;
Ramura C: Kaliningrad – Vilnius – Minsk;
Coridorul X. Salzburg – Ljubljana – Zagreb – Belgrad – Niš – Skopje – Veles – Salonic.
Ramura A: Graz – Maribor – Zagreb;
Ramura B: Budapesta – Novi Sad – Belgrad;
Ramura C: Niš – Sofia – Dimitrovgrad – Istanbul prin coridorul IV;
Ramura D: Veles – Prilep – Bitola – Florina – Igoumenitsa.
În capitala Estoniei, la Tallinn, a avut loc reuniunea Zilele TEN-T 2013, organizată sub egida Comisiei Europene, având ca scop principal regândirea pentru viitor a rețelelor de transport din Uniunea Europeană, ca fundament pentru dezvoltarea economică unitară și pentru creșterea coeziunii în interiorul uniunii. La opt ani de la finalizarea extinderii istorice a Uniunii Europene în centrul și estul continentului, reuniunea de la Tallinn marchează un punct de cotitură în politica de dezvoltarea a uniunii. Este pentru prima dată când se trece de la proiectele distincte pentru Europa de Vest și Europa de Est la proiecte unitare transcontinentale, practic se trece la o viziune unitară la nivelul UE, chiar dacă diferențele dintre est și vest vor persista pentru încă două – trei decenii.
Noua politică în transporturi definește pentru prima dată în istoria Uniunii Europene o rețea principală, construită pe nouă coridoare transcontinentale: două coridoare nord-sud, trei coridoare est-vest și patru coridoare diagonale. Aceste noi coridoare nu înlocuiesc cele 30 de Proiectele Prioritare existente în rețeaua TEN-T și nici nu reorganizează harta TEN-T. De fapt, cele nouă coridoare reunesc Proiectele Prioritare ale rețelei TEN-T în niște rute unitare transcontinentale, completând harta cu legăturile est-vest și nord-sud care au lipsit din planurile de până acum.
O altă schimbare majoră este introducerea în planurile TEN-T a rețelei de trenuri de mare viteză de pe cuprinsul întregii Uniuni, care să unească toate capitalele europene. Prin decizia de la Tallinn, Uniunea Europeană decide să se implice financiar în acest plan, dând un puternic impuls dezvoltării rețelei de trenuri de mare viteză. Implicarea Uniunii Europene în finanțarea rețelei TEN-T a fost dintotdeauna la un nivel redus, de 5-30%, cu rol de catalizare a investițiilor naționale, restul finanțării rețelei fiind în sarcina țărilor membre. Obiectivul final este ca în Uniunea Europeană fiecare cetățean să se afle la maxim 30 de minute de rețeaua TEN-T extinsă.
Pentru Coridoarele Tallinn, Comisia Europeană a fixat termene ambițioase de punere în operă până în 2030, în vreme ce rețeaua TEN-T extinsă are ca termen de finalizare 2050. Comisia Europeană estimează pentru perioada 2014 – 2020 un necesar de 250 de miliarde de EUR pentru faza întâi a noii Politici TEN-T. Din această sumă, Uniunea Europeană va finanța 26 de miliarde EUR (10,4%), ceea ce înseamnă o triplare a bugetului TEN-T față de exercițiul anterior 2007 – 2013. Comisa Europeană mizează pe atragerea în proiectul Coridoarelor Tallinn a peste 190 de miliarde de EUR din finanțări private până în 2020. Abordarea finanțării va continua să difere între țările dezvoltate și cele eligibile în Politica de Coeziune.
Organizarea TEN-T este gândită pe două nivele:
• Core network (rețeaua principală) pentru tranzitul transcontinental de lung parcurs
• Comprehensive network (rețeaua extinsă) are ca scop alimentarea cu trafic a rețelei principale și înlesnirea accesului la rețea.
În acest moment sunt în curs de realizare 30 de proiecte prioritare, fiecare proiect fiind axat pe un singur mod de transport (monomodal). România este străbătută de ruta Proiectului Prioritar 7, rutier, de ruta Proiectului Prioritar 22 feroviar și de ruta Proiectului Prioritar 18, Dunărea.
Coridoarele Pan-europene nu mai există în România de aproape opt ani, de când țara noastră a devenit membră a Uniunii Europene. În ciuda referințelor la Coridoarele IV sau IX, care continuă să apară în mod inadmisibil inclusiv în documentele oficiale ale autorităților române, Coridoarele Helsinki nu au existat niciodată în interiorul Uniunii Europene, ele fiind adoptate în 1994 în afara Uniunii și pierzându-și sensul pe măsură ce țările din Europa Centrală și de Est au devenit membre UE. Începând cu 1 ianuarie 2007 traseele de tranzit rutier și feroviar din România finanțate de Uniunea Europeană au devenit parte a Proiectelor Prioritare ale rețelei TEN-T. Odată cu introducerea la Tallinn a coridoarelor de transport proprii Uniunii Europene, fostele Coridoarele Helsinki devin definitiv istorie. Din fericire, Coridoarele Tallinn nu au fost numerotate, ci au primit nume, tocmai pentru a evita confuziile istorice.
Practic, în această perioadă, cuplarea la principalele coridoare de transport regionale și europene reprezintă singura alternativă care poate asigura dezvoltarea durabilă a României.
Reuniunea de la Tallinn va rămâne un moment de referință în istoria Uniunii Europene, la care ne vom raporta pentru cel puțin două decenii de acum încolo.
2.2. Exporturi versus importuri la nivel european.
Relativa specializare a țărilor membre, la export și la import, pe anumite grupe de produse industriale, este în funcție de dimensiunile producției și cererii interne raportate la cererea internațională. Rata specializării în comerțul exterior este definită ca pondere a grupei respective de produse în exporturile/ importurile fiecărei țări.
Ținând cont de dimensiunea și gama largă de producție a marilor economii europene, de faptul că ele exportă și importă toată gama de produse, este mult mai probabil ca țările relativ mici sau țările medii cu activitatea concentrată pe câteva domenii restrânse să aibă rate mai ridicate de specializare.
Uniunea Europeană este dependentă de resursele externe provenite cu precădere din: Federația Rusă, Norvegia, Orientul Mijlociu și Africa, în acest context, odată cu dezvoltarea economică și socială a UE, dependența se va amplifica în perioada următoare. Determinarea dependinței energetice la nivelul Uniunii Europene, are ca obiectiv determinarea cerințelor și a posibilităților alocării optime a resurselor în condițiile rarității acestora și a altor constrângeri derivate. Importurile de energie, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice legate de securitatea aprovizionării cu energie.
Petrolul este principala resursă energetică consumată de Uniunea Europeană, Federația Rusă a fiind unul din principalii furnizori, care a asigurat 32% din consum, Norvegia prin exporturile către UE a asigurând cu puțin peste 10% din necesar, iar restul de 45% din necesarul de petrol fiind importat din Zona Golfului și din Orientul Mijlociu.
Marea Britanie este principalul producător de petrol, dintre statele membre UE, dar producția sa rezultată în urma exploatărilor din Marea Nordului, cunoaște un declin accentuat. Cu excepție Danemarcei, toate statele europene sunt importatoare nete de petrol.
Consumul de petrol reprezintă aproximativ 40% din consumul energetic la nivelul Uniunii Europene, în timp ce consumul de gaze naturale reprezintă circa 25%, având o tendință de creștere continuă.
UE a ridicat standardele de protecție a mediului, fapt care a condus la închiderea unui număr important de centrale pe bază de cărbune a căror modernizare ar fi implicat costuri de investiții foarte mari. În contrapartidă au crescut importurile de gaz natural din Federația Rusă, Norvegia și Algeria, precum și importurile de GPL din Nigeria.
Importurile de gaze ale Uniunii Europene sunt repartizate astfel: 41% provin din Federația Rusă, 30% provin din Algeria, iar 25% din necesarul de gaze naturale provin din Norvegia. Datorită tendințelor de scădere a extracției din Marea Nordului și a costurilor mai reduse în 2030, se estimează că, circa 60% din importurile de gaze să provină din Federația Rusă.
Principalele provocări ale acestei perioade sunt The rise of demand in China, India, other developing countries and even oil and gas producing states, insufficient levels of available supply, and a woeful lack of investment driven by "resource nationalism," are quickly transforming energy markets.creșterea accelerată a cererii de petrol provenite din China și India care vor transforma piețele mondiale de energie, prin mărimea ritmul de creștere economică. Se estimează că, India și China vor reprezenta 70% din cererea globală de petrol și 80% din cererea de cărbune la nivel global până în anul 2050, iar China va depăși Statele Unite, până în 2030.
Totodată se preconizează că cererea de produse petroliere va fi mai mare cu 50% în 2030, față de nivelul actual, este de așteptat să crească consumul de la 85 de milioane de barili pe zi în prezent, la 105-115 milioane în 2030. Pentru a satisface această cerere, este nevoie ca în perioada 2012-2030, să fie făcute importante investiții în dezvoltarea capacităților de extracție, rafinare și a infrastructurii de transport și stocare.
Soluția la toată această ecuație energetică pentru Uniune Europeană poate veni doar prin alinierea la strategia comună de diversificare a surselor de aprovizionare cu energie, reducerea consumurilor energetice, utilizarea unor tehnologii energointensive.
Jean-Claude Juncker menționa că: ”trebuie să reorganizăm politica Europei în domeniul energiei în cadrul unei noi uniuni europene a energiei. Trebuie să ne punem în comun resursele, să ne combinăm infrastructurile și să ne unim puterea de negociere în raporturile cu țările terțe. Trebuie să ne diversificăm sursele de energie și să reducem dependența energetică ridicată a mai multora dintre statele noastre membre.”
În luna februarie, Comisia Europeană a prezentat planuri pentru o uniune energetică ce are scopul de a înlătura obstacolele din calea fluxurilor de energie transfrontaliere și de a face ca Europa să fie mai puțin dependentă de combustibilii fosili, care în momentul de față provin în majoritate din importuri. Uniunea energetică a Uniunii Europene are trei piloni: garantarea furnizării, piața unică energetică, eficiența energetică, reducerea emisiilor, cercetarea și inovarea în domeniul energetic. Implementarea acesteia ar avea ca rezultat reducerea facturilor energetice și a poluării.
Securitatea totală a alimentării cu energie este un concept pur teoretic, deoarece UE este puternic dependentă de structura actuală a pieței mondiale și a piețelor regionale, care în proporție de 75%, se află în mâna guvernelor, factorii politici și geopolitici joacă un rol primordial. Un interes constant a manifestat Comisia Europeană în vederea dezvoltării cadrului instituțional și a creeri premizelor dezvoltării infrastructurii de transport și înmagazinare ca bază a securității aprovizionării cu energie a Europei.
Uniunea Europeană își poate dezvolta economia și îți poate asigurara o poziție cheie la nivel global doar dacă reușește să-și reducă dependența energetică directă, prin reducerea consumurilor și indirectă prin asigurarea resurselor energetice, asigurarea rutelor de transport și îmbunătățirea infrastructurii energetice, pe termen mediu și lung. Hidrocarburile pot intra în UE, dintr-un număr mare de surse, dar securitatea energetică, este doar iluzorie, atât timp cât, interconectarea statelor membre prin intemediul rețelelor de transport petrol și gaz natural nu este generalizată la nivelul întregii Uniuni, dând oricând, posibilitatea întreruperii alimentării și permițând fragmentarea pieței.
Cu toate că s-au înregistrat progrese în aceste domenii, încă rămân provocări: structura ineficientă a celor 28 de piețe energetice, infrastructura învechită, prețurile ridicate ale energiei, dependența de importuri. Se dorește ca, până în 2020, fiecare stat membru să aibă cabluri de electricitate care să permită ca cel puțin 10% din energia electrică produsă de centralele lor electrice să fie transportată în țările vecine printr-o rețea de conectare europeană.
Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a propus pachete separate de reformă legislativă și de reglementare:
Durabilitate – UE este preocupată de schimbările climatice prin reducerea
emisiilor sale de gaze cu efect de seră la un nivel care să limiteze efectul de încălzire globală;
Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a pieței interne de
energie;
Siguranța în alimentarea cu energie – are ca scop reducerea vulnerabilității UE în
privința importurilor de energie, a întreruperilor în alimentare, a posibilelor crize energetice în viitor.
Principalul obiectiv al strategiei Uniunii Europene în domeniul energiei este majorarea semnificativă a capacității surselor de energie nepoluante, de aceia UE și-a propus ca, în 20 de ani, să-și asigure jumătate din necesarul de energie din surse cu emisii reduse de carbon în atmosferă. Se urmărește astfel ca Uniunea Europeană să reacționeze mai bine la fluctuațiile de pe piețele energetice și să fie pregătită pentru situațiile când prețul petrolului sau cel al gazelor naturale se va modifica rapid.
2.3. Comerțul cu resurse în UE
Europa exportă în toată lumea. Uniunea Europeană negociază acorduri prin rețeaua sa mondială de relații comerciale și colaborează cu numeroși parteneri, mai ales prin intermediul acordului de liber schimb, stabilind condiții echitabile pentru toți. Politica comercială a Uniunii Europene se decide exclusiv de către instituțiile europene. Comisia negociază acorduri în numele UE respectând regulile OMS și colaborează strâns cu statele membre și cu Parlamentul European pentru a garanta funcționarea sistemului mondial și pentru a-i permite acestuia să se adapteze la schimbări.
Este recunoscut faptul că dezvoltarea economică a statelor nu poate avea loc în lipsa resurselor necesare acesteia și adevărata bătălie pentru puterea mondială se dă în jurul controlului principalelor resurse energetice. Distribuția neuniformă a resurselor energetice și a posibilităților de asigurare a aprovizionării cu energie conduce la importante amenințări și vulnerabilități. Accesul la surse ieftine de energie a devenit esențial pentru funcționarea economiilor moderne.
Lista materiilor prime esențiale în Uniunea Europeană cuprinde: antimoniu, beriliu, borax, crom, cobalt, cărbune cocsificat, fluorină, galiu, germaniu, indiu, magnezit, magneziu, grafit natural, niobiu, metalele grupului platinei, piatră de fosfat, metale rare grele, metale rare ușoare, silicon metal și tungsten.
Potrivit datelor Eurostat, schimburile comerciale ale Uniunii Europene se concentrează, în cea mai mare parte, pe Piața internă. La nivelul anului 2013, exporturile intracomunitare au reprezentat 62% din exporturile totale ale Uniunii, în valoare de 4.576 miliarde euro, iar importurile intracomunitare un procentaj similar, de 62,1% din importurile totale, estimate la 4.444 miliarde euro. În aceste condiții una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă, ținând cont de limitarea schimbărilor climatice și escaladarea cererii globale de energie și de viitorul nesigur privind accesul la resursele energetice.
Uniunea Europeană este o entitate importatoare de energie, aceasta deține prin cele 28 de state membre doar 0.6% din rezervele mondiale de petrol și circa 2% din cele de gaze naturale. UE este pusă în situația de a găsi alternative la asigurarea necesarului de resurse energetice, iar situația nu este cu mult diferită nici în ceea ce privește rezervele de cărbune, Uniunea Europeană având doar 4% din rezervele identificate la nivel mondial, cu o capacitatea de producție energetică ce reprezintă 18% din cea globală.
Scăderea producției primare de cărbune superior, lignit, țiței, gaze naturale și, mai recent, renunțarea la energia nucleară a condus la o situație în care UE este din ce în ce mai dependentă de importurile de energie primară pentru a satisface cererea, cu toate că această situație s-a stabilizat după criza financiară și economică. Importurile de energie primară ale UE au depășit exporturile cu aproximativ 922,8 milioane tep în 2012.
Preocuparea pentru economisirea energiei este evidentă și se manifestă în toate domeniile, începând cu producția, construcțiile, transporturile și prestările de servicii.
Pentru țările mai sărace ale lumii, politica comercială a UE încearcă să combine comerțul cu dezvoltarea. Aplicarea unor taxe mai reduse, sprijinirea firmelor mici de export și consultanța cu privire la ameliorarea guvernanței sunt câteva din modalitățile prin care comerțul și dezvoltarea pot merge mână în mână pentru a le oferi avantajele creșterii generate de comerț celor care au cea mai mare nevoie de ele.
Capitolul III. TRASEELE ENERGETICE MONDIALE
3.1. Trasee energetice
Problema majoră a gazului o constituie faptul că transportul său este dificil și scump. Gazul are nevoie de un cumpărător pregătit să-l preia și de o modalitate de livrare. Din cauza acestor costuri de transport consistente, gazul nu se comportă ca o marfă. Doar o treime din gaz este comercializat pe uscat, peste frontiere, prin conductă, în comparație cu două treimi din țiței. Alte mărfuri au aproximativ același preț, în întreaga lume, dar gazul nu are ceea ce poate fi numit un preț internațional ca în cazul țițeiului.
În America, Marea Britanie și Australia prețul gazului este stabilit în mod liber, pe piețe concurențiale, deplin liberalizate. Asia, puternic deficitară în energie, în primul rând în gaz, se bazează foarte mult pe importurile de gaz natural lichefiat (GNL) transportat cu nave metaniere după ce a fost transformat într-un lichid, prin răcire la -162 ° C și apoi, reconvertit în gaz la destinație. Dar, instalațiile imense necesare, pentru a realiza operațiile necesare la ambele capete ale fluxului de export-import, sunt foarte costisitoare.
În prezent, cei mai mari furnizori de hidrocarburi și produse prelucrate pe bază de hidrocarburi pentru UE sunt companiile din Federația Rusă, Azerbaidjan, Kazakhstan și Turkmenistan. Această realitate ridică un semn de întrebare cu privire la influența statului rus în ceea ce privește exploatarea resurselor de către actualele republici musulmane de la granițele sudice ale Federației Ruse. Prezența masivă a statului în acționariatul companiilor care au acest domeniu de activitate, precum și prezența giganților ruși în aproape orice proiect european care contează cu adevărat, au determinat Comisia Europeană să ia serios în calcul securitatea energetică a Uniunii Europene.
Măsurile luate până acum cuprind crearea de resurse alternative de aprovizionare, diversificarea importurilor de hidrocarburi, și realizarea de formule de cooperare pe termen lung cu alți furnizori strategici, precum statele din Asia Centrală, din Marea Nordului și Atlanticul de Nord – Est. Alături de acestea, interconectarea rețelelor energetice europene, crearea de stocuri, îmbunătățirea eficienței energetice și elaborarea și aplicarea unei politici energetice comune sunt puncte strategice pe care UE încă trebuie să le bifeze cu mai multă convingere. Comisarul pentru energie, Günther Oettinger, a declarat recent că Uniunea Europeană a investit mult prea puțin în infrastructura energetică, și că este nevoie de o integrare mai eficientă a rețelelor de producție și distribuție din noile state membre cu cele din restul Europei, în special din Est.
Uniunea Europeană a demarat între 1999 – 2004 inițiative de îmbunătățire a relațiilor sale cu Turcia, Georgia și Azerbaidjan. În 2006, trei conducte alternative din zona lărgită a Mării Negre deveneau operaționale:
Conducta Baku – Tbilisi – Supsa;
Conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan;
Conducta Baku – Tbilisi – Erzerum.
În afara acestora, UE mai valorifică și alte trasee de aprovizionare precum “Linia Algeriană”, traseele din Marea Nordului, calea navală Africa de Vest – Europa, calea navală a Canalului de Suez, conducta petrolieră Marea Roșie – Mediterana, traseul Irakul de Nord – Turcia – Mediterana.
Au există, de asemenea, o serie de proiecte aparținând Occidentului: Nabucco; conducta Paneuropeană PEOP; conducta AMBO; conducta Odessa – Brode; gazoductul Azerbaidjan – Georgia – Ucraina – UE; conducta S-E Europeană SEEL; Gazoductul Transcaspic și Gazoductul Turco – Iranian.
Plecând de la configurația geografică a traseelor amintite, scenariile IEA (Agenția Internațională pentru Energie) privind intensificarea consumului de către UE a petrolului și gazelor naturale provenind din regiunea Mării Caspice și Asiei Centrale devin plauzibile.
Situația conductelor ce transportă hidrocarburi dinspre Rusia către statele Europei Occidentale se prezintă în felul următor:
Conducta Drujba (conductă petrolieră) cu ramificațiile sale în interiorul UE;
Brotherhood și Soiuz (ambele conducte de gaze naturale);
Oleoductul Adria
Conducta Peninsula Yamal – Europa, Malnow (Germania)
Blue Stream
Consorțiul Conductei Caspice;
Conductele Baku – Groznâi – Novorossiysk și Baku – Mahacikala (Daghestan) – Novorossiysk (conducte petroliere)
Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru economia europeană cât și pentru stabilitatea și configurația politică a regiunii.
3.2. Comerțul internațional cu produse energetice
Amplificarea tot mai mult a procesului de integrare regională determină implementarea unor soluții cât mai viabile de relansare a creșterii economice în vederea trecerii cât mai rapide la dinamica globalizări.
Accentuarea procesului de interdependență între globalizare și regionalizare, ne determină la o evaluare a acestor două fenomene conflictuale sau complementare. De asemenea se poate observa o liberalizare tot mai accentuată a fluxurilor comerciale cu produse energetice, mondializarea capitalului pe de-o parte și implicarea tot mai mult asupra dezvoltării globale, fără precedent, a societăților transnaționale pe de altă parte, ceea ce a putut transforma economii în curs de dezvoltare în economii performante chiar mondiale.
În ultimii ani s-a produs o regionalizare și o internaționalizare crescândă a producției și a finanțelor, deci atât a economiei reale cât și a celei monetare. În plus, importanța crescândă a unor zone și țări avansate, sau nou-industrializate, a antrenat schimbări majore în diviziunea internațională a muncii, în fluxurile internaționale de capital, în cele comerciale și de investiții, concomitent cu o creștere nemaiîntâlnită a vitezei tranzacțiilor, cu comprimarea crescândă a spațiului. E ACELAȘI LUCRU???
Comerțul mondial se bazează pe regulile stabilite de Organizația Mondială a Comerțului pentru a garanta transparența și echitatea acordurilor comerciale încheiate între țări. Comerțul a cunoscut un avânt deosebit începând cu marile descoperiri geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii. Comerțul internațional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaționale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internațională.
Rezervele certe cunoscute de petrol pot susține un nivel actual de consum doar pana în anul 2040, iar cele de gaze naturale pana în anul 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creștere a nivelului de exploatare. Previziunile indică o creștere economică, ceea ce va implica un consum sporit de resurse energetice. Din punct de vedere al structurii consumului de energie primara la nivel mondial, evoluția si prognoza de referință realizată de Agenția Internațională pentru Energie (IEA) evidențiază pentru perioada 2010 – 2020 o creștere mai rapidă a ponderii surselor regenerabile, dar și a gazelor naturale. Se estimează că, aproximativ un sfert din nevoile de resurse energetice primare, la nivel global, vor fi acoperite în continuare de cărbune. Concomitent cu creșterea consumului de energie va crește și consumul de cărbune.
Creșterea cererii de energie, combinată cu factori geopolitici, în special situația din Orientul Mijlociu, au determinat în prima decadă a secolului XXI creșterea prețului țițeiului care a indus și creșteri ale prețurilor gazelor naturale. Un alt factor care a determinat creșterea prețului la produse petroliere pe plan mondial a fost lipsa capacităților de rafinare, problema care necesita identificarea unor soluții pe termen mediu și lung. La toate acestea s-a adăugat și tendința manifestată de unele state, de suplimentare a stocurilor pentru a face față situațiilor de criză.
În cadrul lucrării sale "Noile Imperii. Harta geopolitica a secolului XXI’’, geopoliticianul italian Gianluca Ansalone afirmă, că menținerea echilibrului geopolitic al secolului XXI se va decide, în continuare, pe baza unității de măsură numită barilul de petrol. „Bunul și străvechiul “aur negru” pare menit să fie în continuare adevăratul ac al balanței puterii in lume”.
Economia mondială rămâne sensibilă la cotațiile combustibililor minerali, cel puțin în viitorul apropiat, din cauza consumului reprezentat de susținerea și dezvoltarea economiei mondiale, cine va controla resursele cele mai bogate și traseele de transport ale acestora, va dobândi un avantaj important în jocul de putere la nivel mondial. Urmare a acestor condiții obiective apare drept predictibilă, reașezarea polilor de putere, în vederea începerii unor noi dispute, ai cărei câștigători nu sunt încă cunoscuți. Din această cauză, este posibil ca o parte din zone să-și piardă importanța și rolul central, în timp ce altele pot deveni pivoții noilor puteri globale, sau se vor transforma în puteri globale.
Prin bogățiile pe care le deține și controlul rutelor de transport Federația Rusă își poate crește puternic influența la nivel global, concomitent cu o creștere în importanță a statelor din Bazinul Caspic și al Mării Negre a căror independență față de Moscova este stimulată de China, India, Pakistan, care au interese ce devin vitale în zonă, proiectându-și practic influența peste întreagă zonă. Regiunea care este cuprinsă între Caucaz și granițele cu China, poate deveni în următoarele decenii o zonă centrală ca urmare a importantelor resurse energetice și naturale, dacă nu vor mai face obiectul unor neînțelegeri continue între actorii globali.
Federația Rusă face mișcări surprinzătoare încheind tratate și acorduri comerciale cu statele din zonă, în vederea contrabalansării influenței americane din regiune își consolidează relațiile cu Iranul și intensifică cooperarea în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai. Totodată, încearcă sporirea controlului asupra tuturor traseelor energetice din zonă în mod direct, prin încercarea de a trasa toate traseele energetice pe teritoriul național, achiziționare de pachete majoritare în cadrul unor companii care participă la consorții care au drept scop tranzitul de hidrocarburi dinspre Marea Caspică, sau concesionarea celor mai importante zăcăminte. O altă prioritate a Federației Ruse este reorientarea traseelor energetice către China și Japonia, urmărind diversificarea piețelor de distribuție.
Factorul demografic are un rol esențial în transformarea China și India în două superputeri mondiale, alături de asigurarea cu resurse energetice capabile să asigure dezvoltarea unor economii aflate în plină expansiune.
Producția americană de petrol, considerată într-un declin avansat, cunoaște în prezent cea mai spectaculoasă creștere. Producția de gaz natural a cunoscut un ritm alert de creștere în ultimii cinci ani. Conform previziunilor Agenției Internaționale pentru Energie, este de așteptat ca tendința actuală să continue, fapt care va avea importante consecințe geopolitice. Ed. Morse (șeful departamentului de cercetare a pieței globale de bunuri la Citigroup), unul din cei mai influenți analiști al Citigroup, afirmă că ”America de Nord devine un nou Orient Mijlociu”. Robin West, un alt reprezentant al industriei petroliere, susține că până în anul 2020 Statele Unite vor deveni cel mai mare producător de petrol și gaze naturale.
Relansarea industriei gazelor naturale în SUA a fost posibilă datorită noilor tehnologii aplicate și a prețurilor ridicate ale petrolului. Dezvoltarea noilor tehnologii a avut ca motor prețul ridicat al petrolului. Prin introducerea metodei orizontale de extragere a gazelor și a petrolului a permis companiilor să aibă acces la cantități imense de resurse dintr-un singur punct de extracție. O altă tehnologie a permis extracția petrolului și gazelor naturale aflate sub nivelul mărilor. Dacă Statele Unite își păstrează actualul ritm de creștere al producției de petrol, poate să devină cel mai mare producător din lume până în anul 2015.
Producția mare de gaze naturale și petrol a condus la reducerea importurilor energetice ale Statelor Unite și implicit la scăderea deficitului comercial al acestei țări. Prin reducerea importurilor, S.U.A. au intrat pe un curs evident de creștere a securității energetice, adică de diminuare a dependenței de importuri energetice și de ieftinire a prețului energiei la consumatorii finali. Producția de petrol și gaze naturale a Statelor Unite conduce cu gândul la posibilitatea ca această țară să atingă independența energetică.
Arabia Saudită produce, în prezent aproximativ 10 milioane de barili de petrol / zi, față de 6 milioane de barili pe zi pe care le produce Statele Unite, iar în ceea ce privește producția de gaz natural lichefiat aceasta ajunge la 8 milioane de barili pe zi. Administrația informațiilor de energie a SUA (EIA) estimează că până în 2020, producția combinată de gaze naturale și gaze lichefiate va putea atinge echivalentul a fi de 10 milioane de barili pe zi.
3.3. Progresul tehnologic și piața energiei
Articolul 191 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene stabilește obiectivele privind conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului și utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale. Acesta instituie obligația ca toate acțiunile Uniunii să urmărească un nivel ridicat de protecție bazat pe principiul precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”. Operatorii ar trebui să reducă riscul de accident major la un nivel cât mai scăzut posibil în mod practic, până în punctul în care costul reducerii în continuare a riscului ar fi flagrant disproporționat față de avantajele unei astfel de reduceri.
Rezervele mondiale de gaz au înregistrat o creștere constantă, în ultimii 30 de ani, iar potrivit unui studiu al „Massachusetts Institute of Technology”, producția mondială a crescut, de asemenea, în mod semnificativ, de două ori mai rapid decât cea de țiței. Opinia prevalentă în mediile științifice din ultimi ani, era aceea potrivit căreia lumea ar mai dispune de rezerve de gaz pentru numai 50 sau 60 de ani, la nivelul actual al consumului.
Descoperiri de gaze neconvenționale sau convenționale, au sporit durata de viață a rezervelor la 200 de ani sau mai mult, dublând baza de resurse mondiale de gaz. Factorul care a stimulat creșterea a fost gazul de șist și din alte surse neconvenționale. America precum și părți ale Europei, China, Canada, Argentina, Mexic, Brazilia precum și mai multe țări africane, figurează printre cei mai mari deținători de rezerve de gaz, care ar putea transforma perspectivele lor în energie.
Tehnologiile tot mai performante, au contribuit la aceste descoperiri spectaculoase dar și menținerea prețul ridicat al țițeiului. Chiar dacă, rezervele și producția de gaz natural au crescut constant, acest fapt nu a antrenat un declin al prețurilor decât în plan regional. În America, unde gazul de șist este extras din pământ, prețul a scăzut la un minim al ultimilor zece ani (circa 2 $/mil. BTU), în schimb, în Asia, prețul GNL-ului este de 8-10 ori mai mare decât în SUA.
Dezideratul Uniuni Europene este să devină numărul unu mondial în sectorul energiei din surse regenerabile a afirmat Președintele Comisiei Europene. ”Vom contribui în mod semnificativ la îmbunătățirea eficienței energetice dincolo de obiectivul stabilit pentru 2020, în special în ceea ce privește clădirile. Un obiectiv obligatoriu de 30 % în materie de eficiență energetică până în 2030 este pentru mine un minimum necesar dacă vrem să fim credibili și să privim către viitor. Nu putem pretinde să avem un rol de prim-plan în politica privind schimbările climatice dacă nu vom deveni mai credibili în sectorul eficienței energetice.”
3.4. Miza resurselor energetice la nivel mondial
Strategia de securitate energetică se referă atât la prezent cât și la viitor, pentru că definește interesele vitale ale națiunilor și organizațiilor și stabilește liniile de acțiune pentru a face față nevoilor prezente și viitoare prin gestionarea evoluțiile în domeniu. Aceasta caută să reunească și să coordoneze contribuțiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcție de interesele și amenințările considerate ca cele mai importante.
Asigurarea securității energetice reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului.
Întrunită la 27 noiembrie Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol nu a putut decide o reducere a plafonului de producție stabilit la 30 milioane de barili/zi din cauza opoziției principalilor producători, ȋn frunte cu Arabia Saudită, ȋn pofida cererilor disperate venite din partea Venezuelei, un alt mare actor ȋn cadrul organizației.
Interesantă este poziția relativ neutră a Iranului, care ȋn mod normal ar dori să-și majoreze producția, dar nu va reuși până nu-și normalizează relațiile cu SUA. Imediat prețurile spot și cele la termen ale țițeiului au ȋnregistrat un declin sensibil pe piețele importante din Europa și SUA. Spre exemplu la bursa din Londra-ICE Futures Europe Exchange, cotația la termen a țițeiului Brent a atins 72,58 dolari/baril la 27 noiembrie. Se apreciază că OPEC a renunțat la rolul său de echilibru pe piața țițeiului, lăsând raportul cerere/ofertă să decidă nivelul prețurilor. Însă raportul cerere/ofertă nu este acum favorabil producătorilor, iar cei din OPEC nu numai ca nu au putut reduce plafonul cu 1,5 milioane barili/zi, dar produc mai mult (peste plafon) cu 1 milion barili/zi, ceea ce conduce la o supraofertă de cca. 2 milioane barili/zi la nivel global.
O altă consecință a diminuării prețurilor la țiței este declinul cursurilor valutare ale dolarului canadian, coroanei norvegiene si rublei rusești ȋn raport cu dolarul american, la care se adaugă scăderea cursului acțiunilor companiilor petroliere la bursele de valori principale. Deosebit de afectate vor fi Venezuela, cu rezerve valutare reduse, și Rusia, care este mare exportator de țiței, produse petroliere și gaz și care depinde financiar foarte mult de aceste exporturi.
OPEC se va ȋntruni din nou pe 5 iunie 2015, dar până atunci se estimează persistența supraofertei de țiței, deși producția de țiței din șisturi din SUA poate fi afectată de prețurile mai scăzute, iar cererea Chinei va fi ȋn creștere. Un proces de redresare economică mai pregnantă ȋn SUA și UE poate contribui la sporirea consumului de țiței, dar până ȋn prezent nu există indicii solide ȋn acest sens. Pe partea ofertei, creșterea producției de țiței ȋn Irak, Libia și Nigeria poate accentua nivelul supraofertei cu efectul unei presiuni suplimentare asupra prețurilor, ceea ce ar putea obliga OPEC la o noua ȋntrunire de urgență pentru a decide o eventuală reducere a plafonului oficial.
OPEC mizează se pare pe epuizarea rapidă a zăcămintelor de țiței din șist și implicit pe reducerea producției SUA, deși ȋn ecuație ar trebui inclus și gazul de șist, iar pe termen mediu și lung zăcămintele imense de țiței din Oceanul Înghețat. De menționat este faptul că nu scăderea consumului are meritul ei ȋn actuala situație pentru că nu avem un declin al consumului de țiței, cum s-a ȋntâmplat ȋn trecut, ci doar supraoferta cauzată de câțiva factori de influență. Rămâne de văzut dacă pe termen mediu, OPEC va fi capabilă să determine redresarea prețurilor la nivelul de 100 dolari/baril, care este dorit sau considerat acceptabil de aproape toți membrii săi, pentru că fără cooperarea unor producători importanți din afara OPEC, organizația nu va reuși să-și atingă scopul de redresare a prețurilor.
Capitolul IV. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ECUAȚIA ENERGETICĂ GLOBALĂ
4.1. Dependența UE de petrol
Europa este în pragul unei perioade fără precedent pentru domeniul energetic, se întrevăd schimbările dramatice. Efectele turbulențelor de pe piețele globale de energie au fost în mare măsură atenuate în ultimii ani, ca urmare a liberalizării, aprovizionării și posibilităților adecvate de import. Prețurile energiei vor fi afectate de marea nevoie pentru investițiile din sectorul energetic, precum și de stabilirea prețului carbonului și a prețurilor internaționale mai mari la energie datorită creșterii cererii în țările emergente.
Competitivitatea, securitatea aprovizionării și obiectivele legate de atenuarea schimbărilor climatice vor fi subminate cu excepția cazului în care rețelele electrice vor fi modernizate, instalațiile învechite vor fi înlocuite cu alternative competitive și mai curate iar energia va fi folosită mai eficient pe tot parcursul lanțului energetic.
Dependența Uniunii Europene de importurile de energie, în special de petrol și, mai recent, de gaz, reprezintă baza preocupărilor din sfera politicii energetice legate de securitatea aprovizionării cu energie. Din păcate, Uniunea Europeană se află în situația de a fi un importator net de energie, cele 28 de state membre ale UE dețin doar 0.6% din rezervele mondiale de petrol și circa 2% din cele de gaze naturale. Situația nu stă mai bine nici în ceea ce privește rezervele de cărbune, UE având doar 4% din rezervele identificate la nivel mondial, iar capacitatea de producție energetică reprezintă 18% din cea globală. Consumul energetic al UE reprezintă aproximativ 18% la sută din cel la nivel mondial, comparativ cu consumul SUA de 23%.
Circa 53,6 % din importurile de țiței ale Uniunii Europene au provenit din Rusia, din Norvegia și din Arabia Saudită în 2012, în timp ce 72,6 % din importurile de cărbune superior au provenit din Rusia, din Columbia și din Statele Unite. Între 2002 și 2012 au existat indicii privind apariția unor noi țări partenere, deși volumele importurilor provenite din acestea rămân relativ mici. Acesta a fost în special cazul importurilor de țiței din Nigeria, din Azerbaidjan și din Kazahstan sau al importurilor de gaz natural din Qatar.
Originea importurilor de energie ale UE-28 s-a schimbat într-o anumită măsură în ultimii ani, întrucât Rusia și-a menținut poziția de furnizor principal de țiței și gaz natural și a devenit principalul furnizor de combustibili solizi. În 2012, aproximativ 33,7 % din importurile de țiței ale UE au provenit din Rusia, procent în ușoară scădere față de nivelurile înregistrate în 2010 (34,7 %) și în 2011 (34,8 %). Rusia a devenit principalul furnizor de combustibili solizi în 2006, surclasând Africa de Sud, după ce depășise Australia în 2004 și Columbia în 2002.
Ponderea importurilor de combustibili solizi din Rusia de către UE a înregistrat o creștere, de la 13,1 % în 2002 la 30,0 % în 2009, urmată de o ușoară scădere, la 25,9 %, până în 2012. În pofida acestui declin, Rusia a rămas principala sursă a importurilor de combustibili solizi în UE în 2012, deși ponderea sa nu a fost cu mult superioară celei înregistrate de Columbia (23,7 %) și de Statele Unite ale Americii (23,0 %). Potrivit Eurostat, rușii importă din Europa echipamente de transport și utilaje, chimicale, medicamente și produse agricole.
4.2. Dependența UE de gaze naturale
În majoritatea regiunilor globului a scăzut ponderea consumului de petrol și cărbune în favoarea consumului de gaz natural, de hidroenergie și energie nucleară. În ceea ce privește rolul gazului în structura energetică globală, s-a observat o legătură între nivelul de dezvoltare economică a țărilor, înzestrarea lor cu acest tip de resursă și consumul de gaz natural.
Comerțul internațional cu gaze naturale nu este practicat în cadrul unei piețe internaționale organizate, cum este cea a țițeiului sau a cărbunilor. Absența unei organizații internaționale a producătorilor și exportatorilor (de tipul OPEC) care să asigure o reglementare unitară a problemei prețurilor, a favorizat proliferarea unei mari varietăți de prețuri de comercializare și, implicit, de formule de stabilire a acestora. În consecință, nu se poate vorbi despre o piață internațională și, implicit, despre prețuri internaționale ale gazului ci, despre câteva piețe mari de desfacere a gazului cărora, treptat, în funcție de evoluția repartizării geografice a rezervelor exploatabile și de gradul de eficiență economică a formulei de transport utilizate, li s-au „asociat” o serie de zone furnizoare.
Practic, se poate afirma că, în timp ce piețele petroliere sunt globalizate, cele ale gazului sunt continentale. În Europa, prevalente sunt contractele pe termen lung, în baza cărora prețurile nu sunt stabilite direct, pe baza condițiilor pieței proprii (costul marginal de producție pe termen lung, raport cerere-ofertă, raport de forțe între cumpărător și vânzător) ci indirect, pe baza unor formule complexe (puțin transparente) care corelează prețul gazului cu cel al unor produse petroliere.
Consumul de petrol reprezintă aproximativ 40% din consumul energetic la nivelul UE, în timp ce consumul de gaze naturale reprezintă circa 25%, având o tendință de creștere continuă.
Aprovizionarea cu gaze naturale a Uniunii Europene este asigurată din 4 surse majore:
1) producția internă;
2) importuri masive din Rusia;
3) importurile din Africa
4), importurile de GNL din restul lumii.
Din cauza surselor de importuri, respectiv al numărului relativ mic de parteneri, securitatea aprovizionării Uniunii Europene cu energie primară poate fi amenințată.
Oferta de gaz a UE se confruntă cu câteva probleme-cheie:
– o tendință de declin a producției interne (Marea Britanie, Olanda) care se concretiză în restrângerea ponderii acesteia în consum de la 30%, în prezent, la 20% în 2030;
– reducerea capacității suplimentare de export a Africii de nord;
– concurența din partea Asiei în atragerea de importuri de gaze;
– eforturile susținute ale Rusiei, în pofida crizei politice din Crimeea, de a-și menține sau chiar majora cota de piață în UE;
Importul de GNL american văzut ca un mijloc de a substitui parțial gazul rusesc, care implică riscuri, are un dezavantaj în primul rând de natură economică pentru că transportul GNL din Statele Unite, în Europa este scump, costurile de producție din Rusia sunt foarte mici, iar Rusia ar putea concura cu succes gazul american.
SUA și UE nu recunosc anexarea de Crimeea la Rusia și începând din luna martie au impus mai multe valuri de sancțiuni împotriva unui număr de politicieni ruși, oameni de afaceri și companii. Ca urmare a impunerii de sancțiuni economice internaționale împotriva Rusiei, este posibil ca unele state membre ale Uniunii Europene să încerce să reducă dependența de livrările de gaze rusești, în ideea de a scădea ponderea ocupată de GAZPROM pe piața gazelor naturale, prin căutarea unor alternative viabile de alimentare cu gaze naturale.
GAZPROM pentru a reduce acest risc, este pregătit pentru optimizarea modalității de stabilire a prețurilor precum și pentru diversificarea geografică a livrărilor de gaze naturale la export. În plus, compania nu exclude ca în viitor, din motive care nu depinde de ea, să existe forme de plată non-numerar pentru livrările de gaze, iar principalul motiv care a determinat grupul rus să ia această decizie este datoria Ucrainei pentru livrările de gaze rusești.
Sunt în curs de derulare o serie de inițiative care vizează construirea de magistrale de gaz între Europa și vecinii ei estici și sudici. Între aceste sunt incluse Nord Stream (între Rusia și UE via Marea Baltică), devenită operațională în noiembrie 2011, South Stream (între Rusia și UE via Marea Neagră), programată să fie finalizată până în 2015, și gazoductul transadriatic (între Turcia și Italia, prin Grecia și Albania, concepută pentru a aduce gaz din regiunea Mării Caspice în UE).
GAZPROM, cel mai mare producător mondial de gaze naturale, asigură o treime din necesarul de gaze naturale al Europei și jumătate din aceste livrări trec prin Ucraina. Anul trecut, grupul rus a livrat Europei o cantitate de 162,7 miliarde de metri cubi via Ucraina, Belarus și Turcia.
Creșterea competitivități pe piața gazelor naturale, la nivel mondial, ar face gazul mai ieftin prin ruperea legăturii cu țițeiul, dar acest lucru este dificil de realizat în contextul actual. Compania GAZPROM, se opune ferm ideii de abolire a indexării gazelor naturale în funcție de țiței, în prezent, este în curs de desfășurare o dispută între acesta și marii cumpărători din Uniunea Europeană.
Dependența Europei de gazul rusesc are ca revers dependența Rusiei de veniturile obținute din vânzările de gaz pe piața europeană. în definitiv, problema se reduce la faptul că partenerul de afaceri, sub forma companiei GAZPROM, este statul rus, iar posesia resurselor naturale este instrumentalizată politic.
4.3. Importanța energiilor regenerabile și a gazelor de șist la nivelul UE
Omenirea, de-a lungul timpului, a fost interesată și preocupată de găsirea, realizarea și dezvoltarea unor surse de energie aproape perfecte, care să-i ușureze activitatea și să-i crească gradul de confort. Cum extracția de combustibili fosili precum gazele naturale din zăcăminte clasice este în scădere în UE, aceștia ar putea fi parțial înlocuiți de gazele naturale provenind din formațiuni de șist, care au început deja să fie exploatate.
Se preconizează că, gazele de șist ar putea să acopere până la 10% din cererea de gaze din UE (adică 2-3% din totalul surselor energetice) până în 2035, contribuind astfel la siguranța aprovizionării și la creșterea competitivității UE. Optimizarea rezultatelor în economie prin folosirea alternativă a resurselor depinde direct de organizarea, gestionarea și conducerea activităților în domeniu.
Se consideră că, utilizarea gazelor de șist ar putea afecta mai puțin mediul, cu condiția să înlocuiască utilizarea combustibililor fosili cu emisii mai mari de dioxid de carbon, fără a se substitui surselor regenerabile de energie, și să facă obiectul unor controale corespunzătoare ale emisiilor atmosferice. Îmbunătățirea continuă a eficienței energetice, creșterea economiilor de energie și utilizarea tehnologiilor cu emisii reduse de CO2, în special a surselor regenerabile de energie, rămân esențiale pentru decarbonizarea economiei UE.
Gazele naturale convenționale provin din zăcăminte subterane, în timp ce gazele de șist sunt prinse în roci care trebuie fracturate pentru a le elibera. Acest proces de fracturare hidraulică de mare volum sau fracturare hidraulică constă în injectarea unor mari cantități de apă, nisip și substanțe chimice într-o sondă pentru a facilita extracția gazului natural la o scară și cu o intensitate fără precedent în UE.
Date fiind resursele enorme de gaze și țiței de șist estimate la nivel mondial și existența tehnologiilor pentru exploatarea lor, nimic nu pare să stea în calea unui boom global al producției, cu efectul destructurării actualelor sisteme de dominație comercială și politică de pe piețele petrolului. Dar riscurile și impactul asupra mediului necesită o gestionare atentă a procesului. Pentru a extrage aceeași cantitate de gaze ca cea extrasă prin metoda clasică, trebuie forate mai multe puțuri pe o suprafață mai mare, ceea ce are de obicei ca efect creșterea amprentei de mediu.
Cum cea mai mare parte a legislației europene de mediu a fost elaborată înainte ca fracturarea să fie folosită în mod curent, ea nu acoperă pe deplin anumite aspecte, fapt care a suscitat îngrijorări în rândul opiniei publice și a determinat întreprinderile din acest sector și autoritățile publice să solicite o intervenție de promptă din partea Uniunii Europene.
Conform Tratatului UE, guvernele naționale sunt cele care decid dacă să exploateze resurse energetice precum gazele de șist, ținând cont de aspectele de mediu, iar Comisia are sarcina de a se asigura că legislația Uniunii Europene este adecvată și corect aplicată. În consecință, în completarea normelor UE deja existente, Comisia a elaborat o recomandare care prevede principii minime pentru garantarea siguranței și securității activităților de extracție a gazelor de șist.
O potențială tendință de piață cu efecte geopolitice semnificative este utilizarea gazului natural drept combustibil în sectorul transporturilor, ceea ce ar reduce și mai mult dependența economiei de țiței.
O alternativă importantă la combustibilii fosili o reprezintă sursele regenerabile de energie – energia eoliană, solară (termică și fotovoltaică), energia hidroelectrică, energia mareomotrică, energia geotermală și biomasa. Utilizarea acestor surse de energie contribuie nu doar la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră generate de producția și consumul de energie, ci și la reducerea dependenței Uniunii Europene de importurile de combustibili fosili (în special, petrol și gaze naturale).
Pentru a atinge acest obiectiv ambițios ca, 20 % din energia produsă de paleta energetică totală să provină din surse regenerabile, Uniunea Europeană intenționează să își concentreze eforturile asupra sectoarelor energiei electrice, încălzirii și răcirii, precum și asupra biocarburanților.
Alt obiectiv al UE este reprezentat de domeniul transporturilor, care depinde aproape exclusiv de petrol, iar pentru acesta Comisia își dorește ca biocarburanții să reprezinte 10 % din consumul total, UE a început deja să se pregătească pentru perioada de după 2020 cu scopul de a clarifica din timp regimul prevăzut pentru investitori după 2020. Energia din surse regenerabile joacă un rol-cheie în strategia Comisiei pe termen lung descrisă în comunicarea sa intitulată „Perspectiva energetică 2050”.
Proiectele de decarbonizare din sectorul energiei propuse în foaia de parcurs indică atingerea unei proporții a energiilor din surse regenerabile de cel puțin 30 % până în 2030. Comisia, în comunicarea sa din 22 ianuarie 2014 intitulată „Un cadru pentru politica privind clima și energia în perioada 2020-2030ˮ, a propus să nu reînnoiască obiectivele naționale obligatorii pentru energia din surse regenerabile după 2020. Obiectivul obligatoriu ca 27 % din consumul de energie trebuie să provină din surse regenerabile este prevăzut doar la nivelul UE.
O sursă de energie potențial mai ieftină ar fi energia nucleară. Pentru aceasta, unele țări UE, precum Germania ar trebui să-și învingă aversiunea față de energia nucleară, dobândită ca urmare a accidentului de la centrala Fukushima, și să accepte faptul că energia nucleară în pofida riscurilor, prezintă avantajul de a nu produce emisii de carbon și de a reduce dependența Uniuni Europene de Rusia.
Energia eoliană a fost una din primele surse de energie ale umanității pentru transportul bunurilor, măcinarea grăunțelor și pomparea apei timp de multe milenii. Vântul are potențial considerabil ca sursă de energie ecologică, fiind pe de o parte disponibil pe scara largă, care asigurând lipsa poluării pe parcursul producerii energiei. Parametrul tehnic care determină succesul economic al turbinei eoliene este energia anuală produsă.
Cu toate că energia eoliană este considerata o opțiune energetică ecologică, ea are unele influențe negative asupra mediului legate de utilizarea sa, precum impact asupra vieții păsărilor, umbra provocată de rotor și interferența electromagnetică. Energia eoliană are unele avantaje față de instalațiile cu combustibili fosili și chiar și față de alte surse de energie regenerabile. În primul rând ea este modulară: adică capacitatea de producție a fermelor eoliene poate fi ușor extinsă deoarece noile turbine pot fi produse și instalate ușor, ceea ce nu este și cazul instalațiilor nucleare sau pe baza de cărbune.
3.2. Proiecte propuse în curs de implementare
În acest moment există două mari proiecte rivale pentru aprovizionarea Uniunii Europene: South Stream, inițiat de Federația Rusă, și Nabucco, ce beneficiază de susținerea UE și a SUA.
Proiectul South Stream are ca scop consolidarea securității energetice europene. Acesta este un alt pas real, în urmărirea strategiei Gazprom a diversifica rutele de aprovizionare cu gaze naturale din Rusia. Noul sistem de conducte de gaz care indeplinesc cele mai recente cerințe de mediu și de inginerie va crește în mod semnificativ securitatea energetică în întreaga Europă continentală.
Ținând cont de stadiul în care se prezenta acestea, proiectul South Stream părea să aibă mai multe șanse de reușită, dar după mai mulți ani de discuții contradictorii între Rusia și Uniunea Europeana pe tema construirii gazoductului South Stream, Moscova a decis să oprească realizarea proiectului. Uniunea Europeana s-a opus de la început construcției gazoductului South Stream, temându-se că proiectul ar contribui la consolidarea influenței Rusiei în Estul Europei. În urma suspendării proiectului, Rusia este dispusă să negocieze cu Serbia, Ungaria și cu Austria găsirea unui alt traseu pentru gazoduct.
Totodată, Rusia și Turcia au semnat un memorandum privind construcția unui nou gazoduct care sa străbată Marea Neagra, menit a înlocui conducta South Stream, noul gazoduct va putea transporta un volum de 63 de miliarde de metri cubi pe an în Turcia. Rusia a decis să majoreze cu 3 miliarde de metri cubi pe an exportul de gaze în Turcia, țara care ar urma să beneficieze și de o reducere cu 6% a prețului gazelor importate.
Costul conductei Nabucco a crescut foarte mult și a depășit proiecția bugetară inițială de 11.4 mld. $, scăzându-i considerabil randamentul și crescând exponențial perioada de amortizare a investiției. Printr-o mișcare politică realizată recent, Moscova a blocat, cel puțin pentru o perioadă, participarea Turkmenistanului în acest proiect. Gazul turkmen ar fi trebui să i se alăture celui exploatat la Shah Deniz, în Azerbaidjan.
În urma semnalelor trimise de către Uniunea Europeană către Turkmenistan acesta dorește să deschidă negocierile pentru un tratat de participare în proiect, dar mai întâi va fi nevoie de consimțământul tuturor statelor cu ieșire la Marea Caspică pentru începerea construcției conductei. Blocarea Turkmenistanului înseamnă un mare deficit în cantitatea ce ar trebui să fie transportată anual, deficit care va necesita suplimentarea din alte surse dacă acțiunea Moscovei va avea succes.
Nabucco West este o versiune revizuită a proiectului inițial și vizează conectarea frontierei turco-bulgare de Austria. Obiectivul proiectului este de a livra către Europa resursele de gaz existente în câmpul gazier Shah Deniz 2 , situat în Azerbaijan, fiind o variantă scurtată a proiectului inițial Nabucco, ce urma să pornească de la Erzurun – Turcia, și să ajungă la Baumgaeten an der March în Austria, traversând Turcia, Bulgaria, Ungaria și Austria. Noul Nabucco West are un traseu mai scurt ceea ce a determinat și reducerea costurilor sale inițiale. Construcție la Nabucco West urmează să demareze în 2015, iar primele livrări sunt așteptate în 2018.
TAP (Trans – Adriatic Pipeline) este un alt proiect concurent, care presupune transportul a 10 miliarde metri cubi de gaz caspic pe an, cu începere de la Kipo, în apropierea la granița de Turcia și Grecia, în cazul în care se va conecta cu Trans Anatolian Pipeline (TANAP). TAP va continua de acolo pe uscat, traversează întregul teritoriu al Greciei de Nord, cea mai lungă porțiune ei, apoi începând est la vest, prin Albania până la coasta Adriaticii. Secțiunea offshore a conductei va începe în apropiere de orașul albanez de Fier și va traversa Marea Adriatică, pentru a lega în rețea de transport a gazelor din Italia în sudul Italiei. Proiectul TAP urmează să aibă o lungime de aproximativ 870 km (Grecia 545 km; Albania 211 km; Marea Adriatică 105 km; Italia 8 km), având cel mai înalt punct situat la 1.800 de metri altitudine, în munții Albaniei, în timp ce cea mai mică altitudine va fi de 820 de metri sub mare.
STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ENERGETIC REGIONAL ȘI EUROPEAN
Faptul că România este un stat membru al Uniunii Europene cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii și stimularea mai activă a investițiilor autohtone și străine. România are astfel nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echitabile și durabile, de instituții puternice și eficiente, de un sistem legislativ coerent și de un sistem fiscal predictibil.
România trebuie să rămână concentrată pe dezvoltarea tehnologică, identificarea resurselor și produselor cerute pe piețele externe, îmbunătățirea procesului de producție și a serviciilor, reducerea costurilor de producție, susținerea cercetării și dezvoltarea de alianțe de afaceri între companii și asociații care acționează mai ales la nivel regional.
În contextul globalizări economie, strategia energetică a unei țări se realizează în contextul evoluțiilor și schimbărilor care au loc la nivel mondial. România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ, de resurse de energie primară fosile și minerale: țiței, gaze naturale, cărbune, minereu de uraniu, precum și de un important potențial valorificabil de resurse regenerabile.
Rezervele actuale de țiței ale Românie Pornind de la situația actuală a rezervelor energetice ale României în care marea majoritate a resurselor geologice de și a rezervelor sigure identificate până în prezent este localizată onshore (96%) și doar 4% în zona platformei continentale a Mării Negre și în condițiile unui declin anual constant al rezervelor sigure de 5% și o rată de înlocuire de 5% pentru rezervele de țiței se poate aprecia că rezervele actuale de țiței ale României s-ar putea epuiza într-o perioadă de aproximativ 23 de ani.
Aceste zăcăminte sunt în majoritatea lor mature, având o durată de exploatare de peste 25-30 ani, în prezent desfășurându-se operațiuni de explorare în 36 de perimetre în vederea descoperirii de noi zăcăminte de țiței și gaze, pe teritoriul România.
În cazul gazelor naturale, spre deosebire de Uniunea Europeană, România este una dintre țările europene cu cea mai mare independență față de GAZPROM. Mai mult chiar, este furnizor de energie regional. Plus că are relații strategice cu țări din regiunea Caspică, extrem de bogată în hidrocarburi.
Se consideră că România dispune de cele mai mari rezerve de gaze naturale din Europa Centrala si de Est, cu rezerve sigure de aproximativ 1.600 TWh. Un procent de 95% din totalul resurselor geologice de gaze convenționale, respectiv 93% din rezervele sigure sunt localizate onshore.
O estimare legată de rezervele din Marea Neagră arată ca ar fi vorba despre 200 de miliarde de metri cubi, adică producția noastră pe vreo 20 de ani de acum înainte. Anul 2020 pare o dată optimistă pentru a se începe exploatarea gazului și a produselor conexe din Marea Neagră.
Perspectivele privind evidențierea de noi resurse sunt condiționate de volumul investițiilor viitoare în domeniul explorării geologice ale producătorilor autohtoni și companiilor internaționale, care activează pe teritoriul României, precum și de rezultatul lucrărilor de explorare, prin evidențierea de noi zăcăminte.
Dacă se vor dovedi viabile, resursele din zona româneasca a Marii Negre pot acoperi consumul intern, existând potențial ca România să devina un nod, un hub regional și să exporte în țările vecine, dacă va exista și infrastructura necesară. Romania poate deveni un nod energetic al Uniunii Europene în această zonă. Condiția e depășirea propriilor obstacole: lipsa de coerență, relația cu partenerii externi, dar mai ales seriozitatea în modul în care își va valorifica propriile bogății.
Planurile de dezvoltare a infrastructurii de transport gaze pentru perioada 2014-2017 include următoarele obiective:
Finalizarea proiectului de interconectare România-Bulgaria și asigurarea fluxului bidirecțional al gazelor naturale în punctul de interconectare Giurgiu-Ruse, estimată până la finalul anului 2016;
Interconectarea sistemului de tranzit al gazelor naturale cu sistemul național de transport al gazelor naturale și asigurarea fluxului bidirecțional în punctul de interconectare Isaccea I (Tranzit I), proiect estimat a fi finalizat în anul 2016;
Crearea unui coridor de acces între exploatările din largul Mării Negre și SNTGN;
Dezvoltarea capacităților de export la punctul de interconectare Ungaria-România până la capacitatea de 1,75 mld.mc/an la o presiune de 40 bar. Proiectul este unul de interes comun, fiind parte integrată a unui proiect mai amplu, respectiv „Dezvoltarea sistemului național de transport pe teritoriul României”, estimat a fi finalizat în anul 2019;
Oportunitatea interconectării cu proiectul TAP (Conducta Trans-Adriatică) – proiect care vizează transportul gazelor naturale dinspre Marea Caspică (Azerbaidjan), conducta pornind din Grecia, trecând prin Albania și Marea Adriatică spre Italia și mai departe către vestul Europei.
Resursele energetice neconvenționale constituie o formă alternativă de energie și sunt localizate în formațiuni sedimentare de diferite vârste, la adâncimi mari în scoarța terestră, iar România în condițiile declinului producției de hidrocarburi din zăcămintele convenționale. aflate în exploatare, trebuie să intensifice explorarea și să bage în producție noi zăcăminte de țiței și gaze naturale, atât convenționale, cât și neconvenționale.
În cazul zăcămintelor de huilă din România, acestea sunt concentrate majoritatea în bazinul carbonifer al Văii Jiului, puterea calorifică medie a rezervelor sigure fiind de 3.650 kcal/kg. Zăcămintele de huilă din țara noastră sunt situate în condiții geo-miniere complexe, iar caracteristicile mineralogice, ce influențează calitatea se situează la limita inferioară. Cea mai mare parte a rezervelor sigure de lignit (95%) sunt localizate în Bazinul Minier Oltenia, puterea calorifică a rezervelor sigure fiind cuprinsă între 1.650 și 1.950 kcal/kg, cu o valoare medie de 1.800 kcal/kg. Zăcămintele de lignit din România aflate în exploatare dispun de rezerve de peste 400 milioane de tone. Rezervele de lignit concesionate pot asigura exploatarea eficientă a acestora pentru încă aproximativ 15 ani, la un nivel al producției de circa 30 mil. tone/an.
Resursele minerale de uraniu din România sunt în administrarea Companiei Naționale a Uraniului (CNU). Singura exploatare de uraniu activă în România este localizată în județul Suceava și asigură producția de minereu uranifer prin exploatarea a două structuri mineralizate, respectiv Crucea și Botoșana, cu o vechime în exploatare de 26 ani, zăcământul este în curs de epuizare.
În domeniul energia electrice aproximativ 30% din capacitățile de producție au depășit durata de 40 de ani de funcționare. Cantitatea de energie electrică produsă în România de către producătorii deținători de unități dispecerizabile (UD) a fost de 55,78 TWh în anul 2013, cantitatea totală de energie electrică livrată în rețele de către aceștia fiind de 51,70 TWh. Resursele de cărbune și cele hidrologice au avut un aport de 57,4% în producția de energie electrică, în timp ce producția nucleară a avut o contribuție de 20,6%, cantitatea rămasă fiind acoperită din sursele de gaze naturale, alți combustibili lichizi și alte resurse. Odată cu creșterea puterii instalate în centralele electrice eoliene, a crescut implicit și ponderea acestora în mixul de producție, la aproximativ 9% din totalul producției în anul 2013.
Biomasa deține mai mult de 50% din potențialul energetic economic total al surselor regenerabile al României. Astfel, prin utilizarea eficientă a biomasei, potențialul energetic al surselor regenerabile poate fi valorificat superior. În prezent, România dispune de un excedent de electricitate care poate fi produsă din surse regenerabile. În același timp, biocombustibilii pentru transporturi înregistrează un deficit care este acoperit prin importuri. Începând cu anul 2014, Comisia Europeană urmărește implementarea unui sistem competitiv pe teritoriul UE privind producerea energiei electrice din surse regenerabile cu scopul de a dezvolta piețele regionale, respectiv, o piața unică pentru energia electrică.
Lumea modernă prin standardul ridicat al calității vieții creează o dependența din ce în ce mai mare a economiilor statelor de resursele energetice, în acest context strategia energetică are implicații majore asupra securității naționale. Esențială în acest domeniu este asigurarea securității energetice prin: asigurarea unei balanțe echilibrate între cerere și producția națională de energie, optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare si creșterea eficienței energetice. Prioritară trebuie să fie diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare și limitarea dependenței de aprovizionare cu resurse energetice din import. Securitatea națională este sensibil legată de securitatea instalațiilor energetice.
Uniunea Europeana a stabilit abordarea unitară a protecției infrastructurilor energetice, iar România, ca stat membru al Uniunii Europene, preia sarcinile care revin statelor membre din documentele legate de securitatea a instalațiilor ("Protecția infrastructurilor critice in lupta împotriva terorismului" adoptata de CE în 2004). Securitatea energetică se definește ca modalitatea de aprovizionare cu energie, la prețuri adecvate și stabile, prin intermediul unor infrastructuri critice protejate, ce ajută la susținerea și creșterea performanței economice.
În contextul globalizării, politica energetică a României se realizează în cadrul schimbărilor și evoluțiilor ce au loc pe plan național, european și mondial, de aceia politica energetică a României trebuie să fie corelată cu măsurile existente la nivel european pentru armonizarea politicii țării noastre cu politica Uniunii Europene în domeniu.
Sectorul energetic este un sector dinamic, care asigură dezvoltarea economică a țării și reducerea decalajelor față de Uniunea Europeană, având ca obiectivul general satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen lung, la prețuri rezonabile, adecvate unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranța în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Principalele resurse de import necesare țării noastre sunt gazele naturale și petrolul, importul de țiței este realizat cu precădere din Rusia și Kazahstan, însă țara noastră, ca urmare a infrastructurii de rafinare realizate în perioada comunistă poate importa petrol și din Azerbaidjan sau Orientul Mijlociu. România este mult mai bine poziționată în ceea ce privește dependența de aceste resurse în comparație cu restul statelor din UE, având însă o problemă în realizarea unei alternative privind diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale și eliminarea dependenței de importurile din Federația Rusă.
Strategia energetică a României urmărește transpunerea în practică a principalelor obiective ale noii politici energie – mediu ale Uniunii Europene.
Obiective pentru siguranță energetică României sunt:
Asigurarea necesarului de resurse energetice si limitarea dependentei de resursele energetice de import pentru creșterea siguranței energetice;
Identificarea alternativelor la sursele de import, a resurselor energetice si a rutelor de transport a acestora;
Modernizarea rețelelor naționale de transport a energiei electrice, gazelor naturale și petrol;
Protecția infrastructurii critice.
România are în plan o serie de proiecte strategice care să ducă la descoperirea de noi resurse energetice, la diversificarea acestora și la creare alternativelor pentru sursele de import ale acestora.
Cele mai importante proiecte cuprinse în strategia energetică a României sunt:
Proiectul AGRI
Conducta de tranzit țiței Constanta – Trieste (PEOP – Pan European Oil Pipeline)
Centrala cu acumulare pompare Tarnița Lăpuștești
Finalizarea unităților 3 și 4 de la CNE Cernavodă
Proiectul Azerbaidjan, Georgia, România Interconnector a fost discutat și agreat la nivel guvernamental între cele trei țări la care s-a raliat și Ungaria. Proiectul interconectorului AGRI, presupune construcția a două terminale de gaz natural lichefiat, unul la Constanța și altul în Georgia, ar putea costa între 2 și 5 miliarde euro, cu o capacitate maximă de 8 miliarde metri cubi gaze pe an.
Proiectul este destinat transportului gazelor naturale din Azerbaidjan către Uniunea Europeană prin:
transport prin conductă până pe malul georgian al Mării Negre;
lichefierea gazului natural;
transportul cu metaniere pe Marea Neagră, pe direcția est – vest;
gazeificarea într-un terminal LNG la Constanța;
utilizarea SNT românesc pentru transportul gazelor naturale către alte țări europene.
Pentru analiza fezabilității acestui proiect s-a înființat o companie de proiect înregistrată în România.
Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a efectuat „Studiul tehnico-economic pentru conducta petroliera de tranzit in Romania”, pentru proiectul de construcție a conductei de transport a țițeiului intre Constanta si Trieste (Italia). Acest studiul de fezabilitate a fost finanțat de Comisia Europeana prin Programul PHARE și include examinarea parametrilor tehnici, financiari, juridici, comerciali si de mediu precum si evaluarea capacității de transport si a investițiilor pentru conducta sus menționată.
Studiul de fezabilitate a proiectului a demonstrat existenta țițeiului disponibil la export din regiunea Marii Caspice, estimat sa crească de la un nivel anual de 50 milioane tone la 170 milioane tone in 2010 si 344 milioane tone in 2020. Creșterea estimata în cantitățile de petrol caspic și rusesc direcționate către Marea Neagra semnalează existența unui deficit al capacității de transport în zona Marii Negre.
Proiectului are o lungimea totala 1360 km, din care 649 km pe teritoriul României, și sunt tranzitate cinci state ( Romania Serbia, Croația, Slovenia si Italia) având o capacitatea de transport 3 variante: 40 mil t/an, 60 mil t/an sau 90 mil t/an la o piața totala accesibila de 298 mil t/an, din care piața țintă 112 mil tone/an;
Proiectul este atractiv pentru investitorii strategici prin modalitățile comercial viabile și sigure de transport țiței pe distante lungi pe care le poate oferi. Ruta propusa prin România – Serbia – Croația oferă cea mai directa cale de transport al țițeiului din zona estica a Mării Negre către piața europeană.
Proiectul de cooperare cu Quatar, este un proiect care presupune construcția unui terminal de lichefiere a gazului natural la Constanța, proiect care până acum nu a avut rezonanță în rândul celorlalte state europene. Scopul său ar fi în consonanță cu tendința europeană de a identifica noi coridoare energetice care să diminueze dependența de Rusia.
Centrala cu acumulare-pompare Tarnița – Lăpuștești este necesară în condițiile realizării de noi unități nucleare și pe cărbune, cu funcționare în bază, precum și prin volumul tot mai mare al producției de energie electrică din surse regenerabile necontrolabile. Centrala se justifică și prin realizarea de servicii de sistem la nivel regional. Centrala va fi prevăzută cu patru grupuri reversibile a câte 250MW,rezultând o putere totală instalată de 1000MW.
Finalizarea unităților 3 și 4 de la CNE Cernavodă constituie o prioritate a dezvoltării sectorului energetic românesc. Prin creșterea ponderii energiei electrice produse din surse nucleare se asigură o diminuare a emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru finalizarea celor două unități CANDU a câte 720 MW putere instalată – brut, s-a constituit o companie de proiect, Energonuclear. Acționari la această companie sunt SN Nuclearoelectrica SA și parteneri privați.
CONCLUZII
Energia are o importanță fundamentală pentru serviciile esențiale de zi cu zi, indispensabile atât pentru cetățeni, cât și pentru întreprinderi, societatea nu poate funcționa fără: lumină, căldură, transport, producție industrială, dar rezervele de combustibili fosili ale Europei (gaz natural, petrol, cărbune) nu sunt inepuizabile. Europa consumă și importă tot mai multă energie, de aceea, trebuie să le gestionăm cu atenție și, în același timp, să încercăm să găsim și resurse alternative.
Din literatura de specialitate studiată și din studiul inteprins se desprinde concluzia că Uniunea Europeană își poate continua dezvoltarea economică și își poate asigura o poziție cheie la nivel global doar dacă reușește să-și reducă dependența energetică directă prin reducerea consumurilor și indirectă prin asigurarea resurselor energetice, asigurarea rutelor de transport și îmbunătățirea infrastructurii energetice, pe termen mediu și lung.
Cu toate măsurile adoptate de către Comisia Europeană în vederea dezvoltării cadrului instituțional și a creeri premizelor dezvoltării infrastructurii de transport și înmagazinare a produselor energetice, Europa mai are încă multe de făcut până la asigurarea unui grad confortabil de securitate în domeniul alimentării cu energie.
Pentru elaborarea unei strategii viabile la nivel european în domeniul securității aprovizionării cu resurse energetice, trebuie să se țină cont de toate incertitudinile și amenințările existente, precum și de cele virtuale. Cum o asemenea strategie trebuie elaborată cu implicarea decidenților din domeniul politicii externe, infrastructurii, politicii comerciale, care provin din cele 28 de state membre, ajungerea la un consens este dificilă. De aceea, planificarea strategică trebuie să fie proactivă și să aibă în vedere mai multe scenarii posibile și seturi de măsuri concrete adecvate pentru fiecare caz în parte, astfel încât Uniunea Europeană să fie pregătită să reacționeze la evoluțiile mediului extern în mod rapid și bine fundamentat, într-un mod în care să asigure susținerea creșterii economice și a stabilității macroeconomice.
La nivelul politicii energetice la nivelul României trebuie avut în vedere asigurarea surselor primare convenționale de energie (cărbune, gaz, petrol) pe termen mediu și lung, prin:
Identificarea de noi zăcăminte;
Modernizarea și îmbunătățirea tehnologiilor de extracție;
Concesionarea de terenuri petroliere pe termen mediu și lung, cu plata unei redevențe care să țină cont de evoluțiile prețului petrolului pe plan extern;
Dezvoltarea infrastructurii de transport, respectiv, dezvoltarea capacităților de stocare și de transport de gaze și petrol;
Folosirea statutului de membru al Uniunii Europeane pentru a obține asistență specifică în scopul atingerii parametrilor impuși de U.E.;
Promovarea în relațiile bilaterale și multilaterale a poziției oferite de țara noastră ca punct nodal între Marea Caspică și Uniunea Europeană, precum și valorificarea capacităților portului Constanța.
La nivelul Uniunii Europene trebuie elaborată o strategie, care să aibă in vedere:
Îmbunătățirea relațiilor politice și legăturilor economice cu țările și organizațiile deținătoare de resurse energetice;
Construcția unei rețele diversificate de oleoducte și gazoducte care să asigure diversificarea surselor de energie și eliminarea monopolurilor din domeniu.
Înființarea de societăți mixte cu participarea companiilor din statele deținătoare de resurse energetice și care sunt tranzitate de principalele trasee energetice pentru transportul țițeiului din zona Mării Caspice la Marea Neagră și mai departe, în Europa;
Înbunătățirea fluxurilor energetice dintre țările europene prin conectarea la rețele energetice transeuropene;
Diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit;
Implicarea Comisiei Europene în sprijinirea companiilor pentru modernizarea și înnoirea tehnologiilor de exploatare și pentru a pătrunde în marile bazine petroliere din Orientul Mijlociu, Bazinul Mării Caspice, Africa, prin concesionarea de câmpuri petroliere;
Implicarea Uniunii Europene și USA în finanțarea proiectelor de infrastructură energetică;
Dezvoltare a unui parteneriat stabil cu Rusia bazat strict pe principii comerciale.
Modificările dinamicii schimburilor comerciale internaționale din următorii 20 de ani vor avea avantaje competitive semnificative pe aceasta piață puternic interconectată a comerțului cu produse energetice, de fapt, modificarea peisajului competitiv al comerțului global generează deja oportunități, dar și provocări pentru cei care operează în industria de transport și logistică. Se preconizează că până în 2030, peisajul competitiv în comerțul internațional se va modifica radical, economiile emergente începând să genereze cea mai mare parte a producției globale.
România trebuie să convingă prin alinierea proiectelor sale, a modului în care adoptă și adaptează cadrul de reglementare și are nevoie, în primul rând de o coerență a pozițiilor și politicilor la nivel național aliniate la politicile și strategiile adoptate de UE. Indiferent dacă vorbim de autorități sau de companii, este necesară o asumare mai clară a interesului național. Pentru ca România să fie un punct strategic pe harta rutelor comerciale, e nevoie de decizii și investiții clare în infrastructuri de transport, platforme logistice, o logică comercială integrată pentru regiune. Nu declarativ, ci în decizii cu impact real asupra sectorului energetic, a investițiilor în domeniu și modernizarea tehnologiilor, numai așa România își poate afirma și consolida poziția pe harta comerțului energetic al UE, dacă nu vom ști să ne impunem în noua configurație europeană nimeni nu o va face pentru noi. Marea Neagră atrage personal, firme și investiții din toata lumea, iar din păcate România nu are o strategie energetică coerentă, în ciuda resurselor potențiale. Dacă România rămâne vulnerabilă intern și discursul său politic este divizat, aceste ambiții de contribuție la comerțul cu produse energetice a UE sunt dificil de materializat. România trebuie să depășească limitările economice și structurale, trebuie să vizeze asumarea unui rol important în cadrul UE.
Faptul că toate națiunile sunt dependente de resursele energetice, ne întărește convingerea că, indiscutabil controlul asupra resursele energetice și a rutelor de transport a acestora reprezintă o sursă de putere și de influență la nivel global.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI ȘI ARTICOLE
ADAMS Terry, (2000), Caspian Hydrocarbons, the Politicization of regional pipelines and the Destabilisation of the Caucasus, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles,
ALEXANDRU, Felicia, „Procesul de concentrare economica în lumea contemporană”, Sesiunea internationala de comunicari stiintifice – Integrare și globalizare – organizata de Universitatea Pitesti, aprilie 2005.
ANSALONE, Gianluca (2008), I Nuovi imperi. La mappa geopolitica del XXI secolo, ed. Marsilio, 2008,
BALNAVES, Mark, James Donald, Stephanie Hemelryk Donald, (2003),.The Global Media Atlas, Myriad Edition.
BĂDESCU, Ilie, (2002), Europa și lumea în lumina geopoliticii. Spre o geopolitică a integrării europene, în Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București,
BĂHNĂREANU, Cristian, Arma energetică în Contextul Relațiilor Internaționale ale Începutului de Secol XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007,
BLOUET, Brian, (2001), .Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London,
BORDONARO, Federico (2005), Blue Stream opens new horizons for Russia, in “Power and Interest New Report”, November 21.
BROWN, Lester, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică, București, 1996.
BRZEZINSKI, Zbigniew, (1997), A Geostrategy For Eurasia, Foreign Affairs, sept.-oct.
BUSHUYEV, Y. A., Makarov, A. Mastepanov and Shamrayev N.. (2007), A New Energy Policy of Russia: Implementation Experience. World Energy Council.
CALDER, Kent E., (2001), The New Face of Northeast Asia, Foreign Affairs, January-February.
COHEN, Saul Bernard, (2003), Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston.
COLLON, Michel, (2000), Monopoly – L'Otan à la Conquête du monde, EPO, Bruxelles, March.
CREMONAM Marise (ed.), The Enlargement of the European Union, (2003) Oxford University Press, Oxford.
DALBY, Simon, Routledge, Paul (2007) The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York.
DEDU, Vasile; NIȚESCU, Dan Costin, 2014,”Sovereign wealth funds, catalyzers for global financial markets,” Theoretical and Appliend Economics, Asociatia Generala a Economistilor din Romania – AGER, vol. 0(2(591)), pages 7-18, February.
DEMPSEY Judy, (2006) Russia takes heat over energy supply, International Herald Tribune, 12 Dec.
DIETER Helm, (2006) Russia, Germany and European energy policy, Open Democracy.net, 14 Dec.
DUDĂU, Radu, (2012), Viața după Nabuco, Foreign Policy România, iulie-august.
EL-AGRAA, Ali M., (1999), Regional Integration. Experience, Theory and Measurement, Macmillan, Houndmills.
FLAVIN C. & Lensen N.( 2001), Valul energetic, Editura Tehnică,
GOICHi Komori, Sanae Kurita, Keishi Nakashima (2005) The Russian Oil Policies and Its Oil Industry Trends, The Institute of Energy Economics, Japan.
GOLDMAN, F., Minton, (1996), Revolution and Change in Central and Eastern Europe: Political, Economic, and Social Challenges, M E Sharpe Inc.
GOLDMAN, F., Minton, (2007=, Russia, The Eurasian Republics and Central Eastern Europe, Duskin /McGraw-Hill, Connecticut.
GOLDMAN, F., Minton, (2009), Rivalry in Eurasia: Russia, the United States, and the War on Terror, Praeger Security International.
GUETTA, B. (2000), Geopolitica: ratiune de stat, Editura Aion, București.
HEINBERG, Richard (2006) Energy Geopolitics 2006, Published on 24 May, by Museletter/EB.
HERD, Graeme P., (2003), Russia’s Demographic Crisis and Federal Instability, in Graeme P. Hered, Anne Aldis (eds), Russian Regions and Regionalism. Strength Through Weakness, Routledge Curzon, London.
HIRST, Paul, Grahame Thompson, (1999),. Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge UK.
HUNTER, James D., Joshua Yates, (2002) In the Vanguard of Globalization, , Oxford University Press, New York.
JONES P.E. (1988) Oil – A Practical Guide to the Economics of World Petroleum, Peter Ellis Jones, Cambridge.
KEGLEY Charles & Wittkopf Eugene (2003) Just War or Geopolitical Strategy, Febr.-March.
KOTLOWSKI Aleksander (2009), Russian Energy Strategy and Transit Routes in Eastern Europe, published in Oil, Gas & Energy Law Intelligence, OGEL special issue on 'EU – Russia relations', Vol. 7 – issue 2, May
LAHIRI, Sajal (ed.), Regionalism and Globalization. Theory and Practice, Routledge, London, 2001.
LARSSON Robert L., (2006)., Russia’s Energy Policy: Security Dimensions and Russia’s Reliability as an Energy Supplier, Swedish Defence Research Agency.
LAUNAY de, Jaques, Charlier, J.M. (1994), International Economics. Theory and Policy. Third Edition, Harper Collins College Publishers.
LONDSDALE, David J., (1999). Information Power: Strategy, Geopolitics and the Fifth Dimension, in Gray, Colin S., Geoffrey Sloan (eds), Geopolitics, Geography and Strategy, Frank Cass, London,.
MIDKHATOVICH Shamil Yenikeyeff and Krysiek Timothy Fenton, (2007), The Battle for the Next Energy Frontier: The Russian Polar Expedition and the Future of Arctic Hydrocarbons, Oxford Institute for Energy Studies, August .
MIDKHATOVICH Shamil Yenikeyeff, (2008), The Georgia-Russia standoff and the future of Caspian and Central Asian energy supplies, Oxford Institute for Energy Studies, on August.
MILLS, John, (2003), Managing the World Economy, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire.
MIRON, Dumitru, (2000) Regional economic integration; Sylvi Publishing House; Bucharest.
MIRON, Dumitru, (2004) Economia Uniunii Europene, București, Editura Luceafărul.
MIRON, Dumitru, (2007) Commercial policies, “Luceafărul” Publishing House Bucharest.
MIRON, Dumitru; FOLCUȚ, Ovidiu (2008) Economics of European integration. “Universitară” Publishing House; Bucharest.
MIRON, Dumitru, “Principalele schimbări de logică dominantă în contextul actualei crize economico-financiare ” Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice – Ediția 2009.
MOSTEANU, T.; ALEXANDRU, F.; CATARAMA, D. (2006) „Concurenta economica si integrarea europeana”, Editura Tribuna Economica, Bucuresti.
MUREȘAN, Liviu – “Protecția infrastructurilor critice”, Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice – Ediția 2009
NEAGOE Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București
NEGUȚ, Silviu (2007), Strategic Games on “The Great Chessboard” at the Beginning of the 3rd Millenium, rev. Millenium, Bucharest.
NEGUȚ, Silviu, (2009), Geopolitica Universul Puterii, Editura Meteor Press.
NEGUȚ, Silviu, (coordonator și principal autor), (2010) Geografie economică mondială.
NEGUȚ, Silviu, Neacșu, Marius Cristian, Vlad, Bogdan Liviu (2009), Geopolitica resurselor și reașezările de pe scena mondială, ca factori ce influențează criza mondială, The Romanian Economic Journal, Year XII, no. 31 (1) 2009 no. 15-16, Bucharest
PRODI, Romano, (2001), O viziune asupra Europei, Polirom, Iași.
RUBANOV, Ivan (2007), Three new rules of the Russian oil and gas industry, "Expert", July 2.
RUETER, Theodore, The United States in the World Political Economy, New York, Editura McGraw-Hill,1994.
SAVA, Ioan Nicu, (1997), Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. școala geopolitică germană, Info-Team, București.
SĂGEATĂ, Radu, (2011), ROMANIA – A FUTURE REGIONAL HUB, Revista Română de Geografie Politică, year XIII, Nr. 2, November, pp. 229-236, ISSN 1454-2749, E-ISSN 2065-1619, article no. 132109-224.
SÂRBU, Roxana (coord), ILIE, Anca Gabriela (co-autor), Calitate și excelență în afaceri, Editura ASE, 2013
SMITH, C. Keith, (2008), Russia and European Energy Security – Divide and Dominate, (October).
SOCOR Vladimir, (2003), Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region, Black Sea University Foundation,
SPULBER, Nicolas, (2003). Russia’s Economic Transitions. From Late Tsarism to the New Millenium, Cambridge University Press, Cambridge.
STEGER, Manfred B., (2003),. Globalization. A Very Short Introduction, Oxford University Press.
STIGLITZ Joseph, (2002), Globalization and its Discontents, New York.
TURAB Gurbanov „Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan”. : tome 2- Questions géopolitiques, 297, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04020-5. (2007)
TURAB Gurbanov, (2007), .Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan : tome 1- Questions économiques et juridiques, 304, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04019-9.
VASILE, N., ș.a. (2007), Energia – Probleme actuale, Editura Electra, București.
WAELDE, Thomas, W., (2002), International good governance and civilized conduct among the states of the Caspian region: oil and gas as lever for prosperity or conflict, CEPS, Bruxelles,
RAPOARTE ȘI LUCRĂRI COLECTIVE
Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;
Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore și de modificare a Directivei 2004/35/CE ( 1 )
European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006
Gas review in 34 jurisdictions worldwide, Global Competition Review, 2005
Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020;
IEA, Annual Reports 1997-2007; Forecast for 2010-2020
International Energy Agency – Monthly 2000 – 2012
OPEC – Annual Statistical Bulletin, 2000 – 2014
Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE, 2007;
Politica Energetică a României 2011-2020.
Raportul general privind activitatea Uniunii Europene – 2013
Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;
Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007);
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.
Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001-2010, Ministerul Industriei și Resurselor, noiembrie 2001
Strategia Energetică a României 2011 – 2020, București.
SMFN, Marea Neagră – Spațiul de confluență a intereselor geostrategice, Editura CTEA, București 2005;
The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.
The geopolitics of natural gas, James A. Baker III Institute for Public Policy and Stanford University’s Program on Energy and Sustainable Development, nr. 29, March, 2005
SURSE DE INFORMARE ACCESIBILE PE INTERNET
http://www.economist.com
http://ec.europa.eu
http://www.eni.com
http://www.gazprom.com
http://www.inogate.org
ANEXE
ANEXA 1
Principalele rute comerciale maritime si aeriene la orizontul anului 2030
Aceeasi pozitie; In crestere; In scadere; Noua intrare
SURSA: PwC projections.www.economics.pwc.com.
ANEXA 2
Lista proiectelor de interes comun
Lista cuprinde următoarele proiecte relevante pentru România:
Lista proiectelor de interes comun din domeniul energiei electrice
Coridorul N-S de interconectări energie electrică în Europa Centrală și de Est și S-E Europei (“NSI East Electricity”)
Cluster Bulgaria – România – creșterea capacității, incluzând următoarele PIC:
Linie interna între Dobrudja și Burgas (BG)
Linie internă între Vidino și Svoboda (BG)
Linie internă intre Svoboda (BG) și punctul interconectării Varna (BG) – Stupina (RO) în Bulgaria
Linie internă intre Cernavoda și Stâlpu (RO)
Linie internă intre Gutinas și Smârdan (RO)
Linie interna intre Gadalin și Suceava (RO)
Cluster România –Serbia intre Reșita și Pancevo, incluzând următoarele PIC:
Interconectare intre Reșita (RO) și Pancevo (RS)
Linie internă intre Porțile de Fier și Reșita (RO)
Linie internă intre Reșita și Timișoara/Săcălaz (RO)
Linie internă intre Arad și Timișoara/Săcălaz (RO)
Lista proiectelor de interes comun din domeniul gazelor naturale (“NSI East Gas”)
Proiecte ce permit trecerea fluxurilor de gaz din Coridorul Sudic și/sau terminalelor LNG (gaz lichefiat) în Grecia prin Grecia, Bulgaria, România, Serbia și în continuare către Ungaria, precum și către Ucraina, incluzând capacitatea de flux invers de la sud la nord și integrarea sistemelor de tranzit și de trasnsport
PIC romano-ungar pentru flux invers la Csanádpalota sau Algyő (HU)
Cluster de integrare a sistemului de tranzit și transport și implementarea fluxului invers în România, incluzând următoarele PIC:
Integrarea sistemului de tranzit și transport românesc
Flux invers la Isaccea
Proiecte care să permită realizarea de capacități de stocare subterană a gazelor în S-E Europei
Cluster pentru creșterea capacității de stocare în S-E Europei, incluzând următorul PIC
Capacitatea de stocare Depomures
Alte proiecte
Cluster proiect AGRI, incluzând următoarele PIC:
Conducta AGRI (Constanta(RO) – Arad – Csanádpalot(HU))
Terminalul de LNG (gaz lichefiat) în Constanta (RO)
Cluster de infrastructuri integrate, dedicate și scalabile de transport și echipamente conexe pentru transportul de minimum 8 mld mc/a din noi surse de gaz din regiunea caspică (Azerbaijan și Turkmenistan)către România, incluzând următorul proiect:
Conducta submarină ce leagă Georgia cu România, cunoscută în prezent ca “White Stream”
Dezvoltarea pe teritoriul României a Sistemului Național de Transport Gaze Naturale pe Coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria (PIC 7.1.5)
ANEXA 3
Traseele energetice europene prioritară pentru transport electricitate, gaz și petrol
Sursa: European Union – Directorate-General for Energy – 2010
ANEXA 4
Principalele conducte care alimenteză Europa din Rusia și spațiul ex-sovietic
Sursa: U.S. Department of Energy, Energy Information Administration
ANEXA 5
Principalele trasee ale conductelor de gaze naturale din regiunea Mării Negre
Sursa: Vladimir Socor, “Caspian Gas and European Energy Security,” Jamestown Foundation Eurasia Daily Monitor, March 10,2005.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI ȘI ARTICOLE
ADAMS Terry, (2000), Caspian Hydrocarbons, the Politicization of regional pipelines and the Destabilisation of the Caucasus, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles,
ALEXANDRU, Felicia, „Procesul de concentrare economica în lumea contemporană”, Sesiunea internationala de comunicari stiintifice – Integrare și globalizare – organizata de Universitatea Pitesti, aprilie 2005.
ANSALONE, Gianluca (2008), I Nuovi imperi. La mappa geopolitica del XXI secolo, ed. Marsilio, 2008,
BALNAVES, Mark, James Donald, Stephanie Hemelryk Donald, (2003),.The Global Media Atlas, Myriad Edition.
BĂDESCU, Ilie, (2002), Europa și lumea în lumina geopoliticii. Spre o geopolitică a integrării europene, în Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București, București,
BĂHNĂREANU, Cristian, Arma energetică în Contextul Relațiilor Internaționale ale Începutului de Secol XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007,
BLOUET, Brian, (2001), .Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London,
BORDONARO, Federico (2005), Blue Stream opens new horizons for Russia, in “Power and Interest New Report”, November 21.
BROWN, Lester, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnică, București, 1996.
BRZEZINSKI, Zbigniew, (1997), A Geostrategy For Eurasia, Foreign Affairs, sept.-oct.
BUSHUYEV, Y. A., Makarov, A. Mastepanov and Shamrayev N.. (2007), A New Energy Policy of Russia: Implementation Experience. World Energy Council.
CALDER, Kent E., (2001), The New Face of Northeast Asia, Foreign Affairs, January-February.
COHEN, Saul Bernard, (2003), Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield Publishers, Boston.
COLLON, Michel, (2000), Monopoly – L'Otan à la Conquête du monde, EPO, Bruxelles, March.
CREMONAM Marise (ed.), The Enlargement of the European Union, (2003) Oxford University Press, Oxford.
DALBY, Simon, Routledge, Paul (2007) The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York.
DEDU, Vasile; NIȚESCU, Dan Costin, 2014,”Sovereign wealth funds, catalyzers for global financial markets,” Theoretical and Appliend Economics, Asociatia Generala a Economistilor din Romania – AGER, vol. 0(2(591)), pages 7-18, February.
DEMPSEY Judy, (2006) Russia takes heat over energy supply, International Herald Tribune, 12 Dec.
DIETER Helm, (2006) Russia, Germany and European energy policy, Open Democracy.net, 14 Dec.
DUDĂU, Radu, (2012), Viața după Nabuco, Foreign Policy România, iulie-august.
EL-AGRAA, Ali M., (1999), Regional Integration. Experience, Theory and Measurement, Macmillan, Houndmills.
FLAVIN C. & Lensen N.( 2001), Valul energetic, Editura Tehnică,
GOICHi Komori, Sanae Kurita, Keishi Nakashima (2005) The Russian Oil Policies and Its Oil Industry Trends, The Institute of Energy Economics, Japan.
GOLDMAN, F., Minton, (1996), Revolution and Change in Central and Eastern Europe: Political, Economic, and Social Challenges, M E Sharpe Inc.
GOLDMAN, F., Minton, (2007=, Russia, The Eurasian Republics and Central Eastern Europe, Duskin /McGraw-Hill, Connecticut.
GOLDMAN, F., Minton, (2009), Rivalry in Eurasia: Russia, the United States, and the War on Terror, Praeger Security International.
GUETTA, B. (2000), Geopolitica: ratiune de stat, Editura Aion, București.
HEINBERG, Richard (2006) Energy Geopolitics 2006, Published on 24 May, by Museletter/EB.
HERD, Graeme P., (2003), Russia’s Demographic Crisis and Federal Instability, in Graeme P. Hered, Anne Aldis (eds), Russian Regions and Regionalism. Strength Through Weakness, Routledge Curzon, London.
HIRST, Paul, Grahame Thompson, (1999),. Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge UK.
HUNTER, James D., Joshua Yates, (2002) In the Vanguard of Globalization, , Oxford University Press, New York.
JONES P.E. (1988) Oil – A Practical Guide to the Economics of World Petroleum, Peter Ellis Jones, Cambridge.
KEGLEY Charles & Wittkopf Eugene (2003) Just War or Geopolitical Strategy, Febr.-March.
KOTLOWSKI Aleksander (2009), Russian Energy Strategy and Transit Routes in Eastern Europe, published in Oil, Gas & Energy Law Intelligence, OGEL special issue on 'EU – Russia relations', Vol. 7 – issue 2, May
LAHIRI, Sajal (ed.), Regionalism and Globalization. Theory and Practice, Routledge, London, 2001.
LARSSON Robert L., (2006)., Russia’s Energy Policy: Security Dimensions and Russia’s Reliability as an Energy Supplier, Swedish Defence Research Agency.
LAUNAY de, Jaques, Charlier, J.M. (1994), International Economics. Theory and Policy. Third Edition, Harper Collins College Publishers.
LONDSDALE, David J., (1999). Information Power: Strategy, Geopolitics and the Fifth Dimension, in Gray, Colin S., Geoffrey Sloan (eds), Geopolitics, Geography and Strategy, Frank Cass, London,.
MIDKHATOVICH Shamil Yenikeyeff and Krysiek Timothy Fenton, (2007), The Battle for the Next Energy Frontier: The Russian Polar Expedition and the Future of Arctic Hydrocarbons, Oxford Institute for Energy Studies, August .
MIDKHATOVICH Shamil Yenikeyeff, (2008), The Georgia-Russia standoff and the future of Caspian and Central Asian energy supplies, Oxford Institute for Energy Studies, on August.
MILLS, John, (2003), Managing the World Economy, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire.
MIRON, Dumitru, (2000) Regional economic integration; Sylvi Publishing House; Bucharest.
MIRON, Dumitru, (2004) Economia Uniunii Europene, București, Editura Luceafărul.
MIRON, Dumitru, (2007) Commercial policies, “Luceafărul” Publishing House Bucharest.
MIRON, Dumitru; FOLCUȚ, Ovidiu (2008) Economics of European integration. “Universitară” Publishing House; Bucharest.
MIRON, Dumitru, “Principalele schimbări de logică dominantă în contextul actualei crize economico-financiare ” Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice – Ediția 2009.
MOSTEANU, T.; ALEXANDRU, F.; CATARAMA, D. (2006) „Concurenta economica si integrarea europeana”, Editura Tribuna Economica, Bucuresti.
MUREȘAN, Liviu – “Protecția infrastructurilor critice”, Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice – Ediția 2009
NEAGOE Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București
NEGUȚ, Silviu (2007), Strategic Games on “The Great Chessboard” at the Beginning of the 3rd Millenium, rev. Millenium, Bucharest.
NEGUȚ, Silviu, (2009), Geopolitica Universul Puterii, Editura Meteor Press.
NEGUȚ, Silviu, (coordonator și principal autor), (2010) Geografie economică mondială.
NEGUȚ, Silviu, Neacșu, Marius Cristian, Vlad, Bogdan Liviu (2009), Geopolitica resurselor și reașezările de pe scena mondială, ca factori ce influențează criza mondială, The Romanian Economic Journal, Year XII, no. 31 (1) 2009 no. 15-16, Bucharest
PRODI, Romano, (2001), O viziune asupra Europei, Polirom, Iași.
RUBANOV, Ivan (2007), Three new rules of the Russian oil and gas industry, "Expert", July 2.
RUETER, Theodore, The United States in the World Political Economy, New York, Editura McGraw-Hill,1994.
SAVA, Ioan Nicu, (1997), Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. școala geopolitică germană, Info-Team, București.
SĂGEATĂ, Radu, (2011), ROMANIA – A FUTURE REGIONAL HUB, Revista Română de Geografie Politică, year XIII, Nr. 2, November, pp. 229-236, ISSN 1454-2749, E-ISSN 2065-1619, article no. 132109-224.
SÂRBU, Roxana (coord), ILIE, Anca Gabriela (co-autor), Calitate și excelență în afaceri, Editura ASE, 2013
SMITH, C. Keith, (2008), Russia and European Energy Security – Divide and Dominate, (October).
SOCOR Vladimir, (2003), Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region, Black Sea University Foundation,
SPULBER, Nicolas, (2003). Russia’s Economic Transitions. From Late Tsarism to the New Millenium, Cambridge University Press, Cambridge.
STEGER, Manfred B., (2003),. Globalization. A Very Short Introduction, Oxford University Press.
STIGLITZ Joseph, (2002), Globalization and its Discontents, New York.
TURAB Gurbanov „Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan”. : tome 2- Questions géopolitiques, 297, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04020-5. (2007)
TURAB Gurbanov, (2007), .Le pétrole de la Caspienne et la politique extérieure de l'Azerbaïdjan : tome 1- Questions économiques et juridiques, 304, l’Harmattan. ISBN 978-2-296-04019-9.
VASILE, N., ș.a. (2007), Energia – Probleme actuale, Editura Electra, București.
WAELDE, Thomas, W., (2002), International good governance and civilized conduct among the states of the Caspian region: oil and gas as lever for prosperity or conflict, CEPS, Bruxelles,
RAPOARTE ȘI LUCRĂRI COLECTIVE
Directiva 77/2001/CEE din 27 septembrie 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie pe piața internă de energie electrică.;
Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore și de modificare a Directivei 2004/35/CE ( 1 )
European Commission’s Green Paper: „A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy”, Bruxelles, mar. 2006
Gas review in 34 jurisdictions worldwide, Global Competition Review, 2005
Pachet de implementare referitor la obiectivele UE în domeniul schimbărilor climatice și al energiei regenerabile pentru 2020;
IEA, Annual Reports 1997-2007; Forecast for 2010-2020
International Energy Agency – Monthly 2000 – 2012
OPEC – Annual Statistical Bulletin, 2000 – 2014
Planul Național de Acțiune în domeniul Eficienței Energetice 2007 – 2010, ARCE, 2007;
Politica Energetică a României 2011-2020.
Raportul general privind activitatea Uniunii Europene – 2013
Strategia de Valorificare a resurselor regenerabile de energie, 2003.;
Strategy on climate change: the way ahead for 2020 and beyond, COM (2007);
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.
Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001-2010, Ministerul Industriei și Resurselor, noiembrie 2001
Strategia Energetică a României 2011 – 2020, București.
SMFN, Marea Neagră – Spațiul de confluență a intereselor geostrategice, Editura CTEA, București 2005;
The EU Electricity & Gas markets: third legislative package, Bruxelles, sept. 2007.
The geopolitics of natural gas, James A. Baker III Institute for Public Policy and Stanford University’s Program on Energy and Sustainable Development, nr. 29, March, 2005
SURSE DE INFORMARE ACCESIBILE PE INTERNET
http://www.economist.com
http://ec.europa.eu
http://www.eni.com
http://www.gazprom.com
http://www.inogate.org
ANEXE
ANEXA 1
Principalele rute comerciale maritime si aeriene la orizontul anului 2030
Aceeasi pozitie; In crestere; In scadere; Noua intrare
SURSA: PwC projections.www.economics.pwc.com.
ANEXA 2
Lista proiectelor de interes comun
Lista cuprinde următoarele proiecte relevante pentru România:
Lista proiectelor de interes comun din domeniul energiei electrice
Coridorul N-S de interconectări energie electrică în Europa Centrală și de Est și S-E Europei (“NSI East Electricity”)
Cluster Bulgaria – România – creșterea capacității, incluzând următoarele PIC:
Linie interna între Dobrudja și Burgas (BG)
Linie internă între Vidino și Svoboda (BG)
Linie internă intre Svoboda (BG) și punctul interconectării Varna (BG) – Stupina (RO) în Bulgaria
Linie internă intre Cernavoda și Stâlpu (RO)
Linie internă intre Gutinas și Smârdan (RO)
Linie interna intre Gadalin și Suceava (RO)
Cluster România –Serbia intre Reșita și Pancevo, incluzând următoarele PIC:
Interconectare intre Reșita (RO) și Pancevo (RS)
Linie internă intre Porțile de Fier și Reșita (RO)
Linie internă intre Reșita și Timișoara/Săcălaz (RO)
Linie internă intre Arad și Timișoara/Săcălaz (RO)
Lista proiectelor de interes comun din domeniul gazelor naturale (“NSI East Gas”)
Proiecte ce permit trecerea fluxurilor de gaz din Coridorul Sudic și/sau terminalelor LNG (gaz lichefiat) în Grecia prin Grecia, Bulgaria, România, Serbia și în continuare către Ungaria, precum și către Ucraina, incluzând capacitatea de flux invers de la sud la nord și integrarea sistemelor de tranzit și de trasnsport
PIC romano-ungar pentru flux invers la Csanádpalota sau Algyő (HU)
Cluster de integrare a sistemului de tranzit și transport și implementarea fluxului invers în România, incluzând următoarele PIC:
Integrarea sistemului de tranzit și transport românesc
Flux invers la Isaccea
Proiecte care să permită realizarea de capacități de stocare subterană a gazelor în S-E Europei
Cluster pentru creșterea capacității de stocare în S-E Europei, incluzând următorul PIC
Capacitatea de stocare Depomures
Alte proiecte
Cluster proiect AGRI, incluzând următoarele PIC:
Conducta AGRI (Constanta(RO) – Arad – Csanádpalot(HU))
Terminalul de LNG (gaz lichefiat) în Constanta (RO)
Cluster de infrastructuri integrate, dedicate și scalabile de transport și echipamente conexe pentru transportul de minimum 8 mld mc/a din noi surse de gaz din regiunea caspică (Azerbaijan și Turkmenistan)către România, incluzând următorul proiect:
Conducta submarină ce leagă Georgia cu România, cunoscută în prezent ca “White Stream”
Dezvoltarea pe teritoriul României a Sistemului Național de Transport Gaze Naturale pe Coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria (PIC 7.1.5)
ANEXA 3
Traseele energetice europene prioritară pentru transport electricitate, gaz și petrol
Sursa: European Union – Directorate-General for Energy – 2010
ANEXA 4
Principalele conducte care alimenteză Europa din Rusia și spațiul ex-sovietic
Sursa: U.S. Department of Energy, Energy Information Administration
ANEXA 5
Principalele trasee ale conductelor de gaze naturale din regiunea Mării Negre
Sursa: Vladimir Socor, “Caspian Gas and European Energy Security,” Jamestown Foundation Eurasia Daily Monitor, March 10,2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rute Comerciale Versus Rute Energetice (ID: 123748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.