Rusia, Actor Global și Regional

Introducere

Odată cu destrămarea, în decembrie 1991, a fostului imperiu sovietic, definită de președintele Vladimir Putin în mesajul său din aprilie 2007 adresat Adunării Federale, drept „cea mai puternică catastrofă geopolitică a secolului” și „o adevărată dramă” pentru poporul rus, Rusia, mai mult decât celelalte foste republici sovietice s-a aflat în fața unor mari provocări, legate, în primul rând, de organizarea național-statală.

În primii ani ai „Epocii Elțîn”, Federația Rusă a mizat pe liberalism și „ terapie de șoc” pentru a transforma economia și societatea. Din 1993, Moscova a revenit treptat la o „politică de mare putere”; puterea guvernului fiind preluată de către centraliștii, B. Elțîn a început să critice deschis „unilateralismul” promovat de SUA, acesta priminând sprijinul armatei pentru această orientare, chiar și atunci când a suspendat prerogativele parlametului, în toamna aceluiași an. La scurt timp, ministrul de externe, A Kozîrev, a declarat că Federația Rusă nu va abandona „vecinătatea sa apropiată”.

Momentele cele mai dramatice pentru stabilitatea Rusiei au fost înregistrate în anii 1994-1995, în timpul campaniilor militare ale forțelor federale în Cecenia condusă de Djohar Dudaev, fost general de aviație în Armata Sovietică, încheiate prin Acordul de la Hasaviurt, semnat la 31 august 1996.

Epoca lui Putin sau „ Noul realism” a fost inaugurată în anul 2000 realizând o sinteză între curentele realiste și cele euroasiatice. Ajuns la putere în 1999-2000 și provenit din structurile de elită ale „birocrației kaghebiste”, Vladimir Putin a realizat că Federația Rusă prezenta slăbiciuni interne foarte periculoase – toate instituțiile de stat trebuiau reformate și reorganizate.

Fără îndoială, V. Putin și echipa sa de colaboratori au realizat o performanță economică și administrativ-politică remarcabilă, au împiedicat prăbușirea Rusiei în anarhie și poate destrămarea federației. Au stabilit ordinea internă și au modernizat statul, Federația Rusă de astăzi fiind condusă de o rețea de putere direct conectată serviciilor secrete, adevăratele „ stăpâne ale statului.”

Rusia secolului XXI va trece prin transformări radicale, astfel încât să atingă un nivel mult mai avansat al dezvoltării politice, economice și sociale față de actualul, sunt de părere autorii raportului prezentat pe 4 februarie 2010. În contextul în care SUA sunt mult prea preocupate cu problemele din Orientul Mijlociu și Asia Centrală, iar europenii sunt preocupați de criza financiară, Moscova este încrezătoare că are suficient timp de a-și continua planurile de reconsolidare a influenței asupra Eurasiei. F.Rusă își urmează o agendă a "cuceririlor" conform planificării.

Prin această lucrare am urmărit să dovedeasc faptul că Rusia este, a fost și va fi o mare putere în mapamond, în ciuda perioadelor de instabilitate prin care a trecut de la prăbușirea URSS-ului. Puterea ei nu constă numai în resursele sale economice, care într-adevăr primează, ci și în forța politică, militară, economică,etc.

În primul capitol am urmărit trecerea în revistă a influenței Federației Ruse din punct de vedere economic, social, politic în „ vecinătatea apropiată”, cât și influența acesteia la nivel global, în Uniunea Europeană, în relațiile cu SUA sau/și China, relațiile cu NATO, sau alte organizații internaționale. „Criza a demonstrat că Rusia nu se poate dezvolta singură – trebuie să se sprijine pe cineva” ; ea nu se poate ridica – din nou pe scena marilor puteri de una singură, de aceea are trebuie să lege relații, fie că iși dorește sau nu, cu statele din jurul ei și cu marile puteri actuale. Cel de-al doilea capitol, se ocupă exclusiv de economia Rusiei; un scurt istoric al Federației, urmat de o analiză amănunțită a evoluției economiei – de la agricultură, industrie, transporturi, până la comerțul intern și extern, în speță cercetării mai amănunțite pe o anumită perioadă de timp și anume 2010-2011, în anumite domenii. Un subcapitol foarte important aici, este strategia Rusiei privind politica energitică, un subcapitol dedicat uneia dintre cele mai importante ramuri ale economiei rusești, deoarece prin intermediul petrolului și gazelor naturale, influența și puterea statului crește considerabil, numeroase state fiind dependente energetic de Federație.

Ultimul capitol prezintă relațiile României cu Federația Rusă, atât cele economice, cât și cele sociale, culturale și politice. Pentru a pune în valoare legăturile dintre cele două state, am analizat succint istoria de dinainte și de după prăbușirea URSS-ului în vizorul României; Factorii externi și cei interni ce influențează legăturile dintre cele două state, se regăsesc aici, împreună cu o analiză mai amănunțită pe perioada 2006-2011, din punctul de vedere al relațiilor bilaterale dintre Federație și statul român.

Urmărind evoluția Rusiei, am putut observa pretutindeni schimbări și transformări, toate cu caracter democratic : am văzut această notă în tendința de nivelare și în întregul chip de a se fi asezat structura socială: nobilime, burghezime și țărănime; am văzut-o în actualele instituțiuni administrative și judiciare – regăsind-o, de altfel, și în trecutul vieții poporului rus; am văzut-o sub aspectul economic, intelectual, moral și religios. Am văzut-o într-un cuvânt, în viața sufletească trăita a poporului rus.Nu se poate, prin urmare, să nu o vedem trăita și în viața politică – și aceasta mai curând sau mai târziu.

Noi credem, că a sosit momentul istoric, când Rusia trebuie din nou să se europeenizeze. Nu se poate, să se sustragă curentului general, căci, într-adevăr, ” si l´humanite apres bien des rechutes est entree dans la voie du progres indefini; c´est parce que la Revolution, dans un admirable et douloureux effort, a brise tous les obstacles, deblaye les routes de l´avenir, et aneanti pour jamais l´ancien regime, au profit non de la France seulement, mais de tous les peuples”

Capitolul I. Rusia actor global și regional

Cu cât este mai puternic Statul, cu atât mai liber este individul.

Vladimir Putin

Uniunea Europeană – cristalizată în 1990-1992 – s-a transformat, relativ rapid, într-un important actor internațional, regional și global. Având o structura economică dinamică și în curs de integrare, o monedă comună și instituții supranaționale (inclusiv parlament comunitar), UE se detasează ca o prezentă remarcabilă în Europa și în lume. Forța Uniunii stă în performanțele economiei sale dezvoltate, în sistemele sociale mature, în funcționarea instituțiilor politice, juridice, social-democratice, atât a celor naționale, cât și a celor supranaționale.

UE are politici comune în domeniile : economic, forța de muncă, mediu, apărare și securitate, etc. În cadrul Uniunii Europene sunt cuprinse puterile economice situate pe locurile 4-8 în clasamentul mondial; ea fiind primul partener comecial al: SUA, China, India, Rusia, MERCOSUR, OPEC (organizația ce controlează aproximativ ¾, sau altfel spus, peste 75% din rezervele mondiale de petrol. De asemenea organizația controlează peste 40% din producția de petrol brut și aproximativ 50% din fluxurile comerciale internaționale), Coreea de Nord.

Federația Rusă ocupă o poziție remarcabilă în Europa de Est și în vastul spațiu dintre Urali și Pacific. În Europa de Est și în Zona Lărgită a Mării Negre (ZLMN), Federația Rusă se detasează ca principal actor economic, politic și militar. Această zonă se află la intersecția direcțiilor strategice și traseelor ce asigură legăturile dintre Occident și Orient, într-o arie de competiție și cooperare între importanți actori internaționali, între diferitele sisteme economico-sociale și sisteme de valori, uneori antagoniste.

După 2004, limita estică a UE și NATO s-a deplasat în ZLMN, demarcație situată în proximitatea Comunitații Statelor Independente (CSI) și a statelor din Organizarea Tratatului de Securitate Colectivă. OSCE și Consiliul Europei, Consiliile NATO- Federația Rusă și NATO- Ucraina, PfP înglobează însă state de la Est și de la Vest de limita de mai sus, pe care Occidentul nu o consideră o autentică „frontieră”.

Federația Rusă este un partener-cheie pentru Uniunea Europeană. Edificarea unui parteneriat strategic cu Rusia prezintă o importanță vitală pentru Uniunea Europeană din diverse motive. În primul rând, Rusia este cel mai mare vecin al Uniunii, cu o importanță în continuă creștere datorită, de asemenea, extinderii UE în 2004 și 2007. Strategia de securitate a UE din 2003 subliniază rolul fundamental jucat de Rusia din punct de vedere geopolitic și al securității, atât la nivel global, cât și regional. Rusia este un actor-cheie în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, precum și în vecinătatea europeană comună. Securitatea energetică este de asemenea un element definitoriu pentru relațiile dintre UE și Rusia, având în vedere că Rusia este un furnizor major de energie pentru Uniunea Europeană și se preconizează că exporturile acesteia vor continua să crească în următorii ani. La sfârșitul anului 2006, UE se afla pe locul 2, după SUA, cu un consum de petrol de circa 14,995 mil. barili/zi, și pe locul 3, după SUA și Federația Rusă, cu un consum de gaze naturale de 18,869 mld. m³/an. Dependența de importurile energetice va crește de la 50% în prezent la 65% în 2030.

Securitatea energetică a Europei are în vedere nu doar asigurarea unor rute alternative de tranzit necontrolate de Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse multiple de furnizori. O diversificare a furnizorilor, precum și a rutelor de tranzit poate stimula competiția pe piața energetică, reducând potențialul de santaj. Astfel, cel mai important proiect care vizează ameliorarea dependenței energetice a multor state europene de gazul rusesc este cel care urmărește conectarea spațiului UE cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrala prin coridoare energetice și rute de tranzit necontrolate de Rusia și Gazprom. Acest macroproiect energetic reunește trei alte microproiecte interdependente: gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce leagă Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) și care se bazează, în special, pe exploatarea zăcământului de la Sah Deniz. În acest context, interesul major al Europei și al Statelor Unite este acela de dezvolta SCGP printr-un coridor sudic care se va articula pe două direcții strategice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Grecia-Italia), iar pe de alta parte, gazoductul Nabucco, care leagă Turcia de Austria, trecând prin Bulgaria, România, Ungaria. Nabucco va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de construție ar trebui să înceapă în 2009 și să fie definitivate în 2012. Proiectul va fi realizat de un consortiu la care companii din cele cinci state partenere Botas (Turcia), OMV (Austria), MOL (Ungaria), Bulgargaz (Bulgaria) și Transgaz (România) au participații egale. Cele cinci companii au semnat în data de 11 Octombrie 2002 la Viena, un Acord de cooperare privind înființarea unui „Consorțiu” în vederea efectuării unui „Studiu de Fezabilitate” privind crearea unei rute complet nouă de transport a gazelor naturale din zonele de producție mai sus menționate, prin construirea unei conducte pe teritoriul celor cinci țări și care să aibă ca punct de plecare granițele Turciei cu Georgia și Iran iar ca punct final nodul Baumgarten din Austria (nod important în care sunt colectate gazele rusești care sunt tranzitate către vestul Europei. De asemenea se va lua în calcul legarea la conducta de transport și a altor surse de gaze disponibile din zonă, (Siria, Irak, Egipt ).

Importanța acestui proiect a fost recunoscută și de către organismele comunitare prin includerea de către Comisia Europeană a acestuia în programul TEN (Trans European Networks) pe lista de proiecte prioritare. Această includere presupune și finanțarea de către Comisia Europeană a 50% din valoarea de realizare a studiului, restul de fonduri necesare fiind asigurat din fondurile proprii ale celor cinci companii. Întrucât până în prezent nu există un coridor de livrare între sursele avute în vedere și zonele țintă de consum, Nabucco poate oferi o sursă de gaze naturale către piața europeană și astfel va juca un rol important în creșterea gradului de competitivitate a piețelor gaziere europene în promovarea procesului de liberalizare al acestor piețe, inclusiv în țările în curs de aderare.

Relațiile comerciale și de investiții cu Rusia reprezintă de asemenea un domeniu dinamic de dezvoltare. Rusia reprezintă o piață vastă pentru bunurile și serviciile provenind din Uniunea Europeană, care cunoaște o expansiune considerabilă și o putere de cumpărare sporită, făcând din această țară cel de al treilea partener comercial al Uniunii Europene. Pe de altă parte, piața Uniunii Europene este, de departe, cea mai importantă destinație pentru exporturile din Rusia. Întreprinderile din UE sunt principalii investitori în Rusia.

Valorile și principiile fundamentale ale democrației, drepturilor omului, legislației și economiei de piață stau la baza relației bilaterale dintre Uniunea Europeană și Rusia, și a temeiului juridic al acesteia, Acordul de parteneriat și cooperare (APC). Rusia și Uniunea Europeană s-au angajat să colaboreze pentru a combate noile amenințări la adresa securității internaționale, precum terorismul, crima organizată, migrația ilegală și traficul de persoane, precum și traficul cu droguri. Rusia reprezintă de asemenea un stat de o importanță determinantă pentru combaterea schimbărilor climatice.

Rusia rămâne un important actor geopolitic. Astfel, UE și Rusia poartă un dialog aprofundat cu privire la problemele politice la nivel mondial, inclusiv soluționarea unor conflicte precum cele din Orientul Mijlociu, Afganistan și Balcanii de Vest și prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă și a tehnologiilor relevante, precum în cazul Iranului și al Coreei de Nord. Chestiunile legate de energie au creat tensiuni grave între Rusia, vecinii săi imediați și UE. În ultimul timp s-au înregistrat divergențe serioase privind aspecte legate de politica externă, precum Kosovo și așa-numitele conflicte înghețate din republicile fostei Uniuni Sovietice. Conflictul armat dintre Georgia și Rusia privind Oseția de Sud poate avea efecte semnificative asupra relațiilor dintre UE și Rusia. Regiunea analizata are si o valoare economică deosebită prin: resursele energetice și de materii prime terestre și maritime; capacitățile locale industriale moderne sau în curs de modernizare; numărul și gradul de educație al populației; amploarea schimburilor comerciale regionale și trans-regionale etc.

Actuala configurație etno-culturală a spațiului analizat s-a fixat in secolele IX-XVII. Astăzi, principalele puteri ale lumii sunt prezentate într-o regiune marcată îndeosebi de redutabile arsenale militare NATO și rusești. “Conflictele înghețate” din regiune și distant relative reduse față de teatrele de confruntare armată din Asia Centrala, Liban, Teritoriile Palestine și Irak pun în relief și mai mult problematica securității, păcii și cooperării. În aceste circumstanțe, nici o analiza de securitate a raporturilor UE- Federația Rusă nu poate face abstracție de problematica est-europeană și din ZLMN.

Federația Rusă este statul cel mai întins din regiune ( 142 milioane locuitori, 17 milioane km², reserve de petrol de 60 miliarde barii și gaze naturale de 47000 miliarde m³, industrie nucleară și de armament, armament nuclear). Aceasta traversează o perioada de restructurare economică, consolidare a autorității statului și de modernizare a instituțiilor. Anterior, în anii 1990-1992 a fost marcată de impactul dezmembrării URSS și al dizolvării Tratatului de la Varșovia. Republicile unionale s-au transformat în state independente și au fomat CSI.

Pe fundalul liberalizării economice haotice în “Europa Elțîn”, s-a constituit o “oligarhie” și un sistem pe alocuri “mafiot” de administrare a statului, punându-se sub semnul întrebării stabilitatea sa social-politică. Concomitent, s-au declanșat conflicte armate în Cecenia și alte teritorii și a început ascensiunea islamismului fundamentalist.

În anul 2000, Vladimir Putin, născut pe 7 octombrie 1952, la Leningrad (actualul St. Petersburg), acesta este căsătorit cu Ludmila Putina din 1983 și are două fiice: Ekaterina și Maria – fost spion rus în KGB, câștigă alegerile prezidențiale din primul tur, cu 52,6%. În prezent ocupă pentru a treia oară funcția de Președinte al Federației Ruse. A îndeplinit funcția de prim-ministru în perioada 8 mai 2008 – 4 martie 2012, datorită limitei prevăzute de Constituție, ce nu îi permitea să candideze pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv. La nivel doctrinar-strategic, regimul lui Vladimir Putin a promovat și promovează „naționalismul economic”, apropiat de modelele din Asia de Est. Aceste modele au obținut performanțe de excepție prin promovarea producției industriale și creșterea constantă a exporturilor. În cazul Rusiei, creșterea constanta a PIB-ului de după anul 2000 s-a bazat pe exporturile de hidrocarburi și metale mai puțin pe reforma economică și înnoire tehnologică. Federația Rusă și-a reorganizat administrația, a recuperat și stimulat companiile de stat, sau a preluat prin firme de stat (Gazpetrom în primul rand) controlul asupra energeticii. Totodată, Federația Rusă s-a străduit să-și întărească pozițiile și să-și refacă statutul de putere regională și globală. S-a activat politica “vecinătății apropiate” (definite ca “sferă proprie de influență”), s-au stimulat Organizația Tratului de Securitate Colectivă și structurile Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO). Moscova s-a opus direct “unilaterismului” american, modificându-și strategiile de securitate, arogându-și dreptul de a interveni în “vecinătatea apropiată”. În 2003-2004, Moscova a încercat să organizeze o “axă” cu Berlinul și Parisul contra acțiunii Coaliției patronate de SUA în Irak.

Proiectele de hegemonie rusă în “Vecinătatea apropiată” au fost relativ contracarate, în 2004-2008 de instaurarea “regimurilor portocali” pro-occidentale la Tbilisi și Kiev, ca și de reorganizarea GUAM. S-au adăugat, desigur, strategiile europene și americane de extindere a cooperării între Occident, statele CSI și Asia Centrală. Regimul Vladimir Putin a căutat să submineze GUAM și să reobțină o influență decisivă la Kiev, Tbilisi și Baku.

În 2005, Mocova s-a străduit să atragă Beijing-ul și New Delhi într-un “bloc antihegemonic”. Nu a fost neglijată nici strategia “diplomației energetice” care viza: furnizarea de energie ieftină statelor “aliate” și de energie scumpă “adversarilor” . Controlul asupra rutelor energetic spre UE- Moscova a exercitat presiuni asupra Georgiei, Ucrainei și Republicii Moldova, a încurajat ascensiunea guvernului V. Ianukovici la Kiev, a strâns relațiile cu Turcia, a impulsionat cooperarea energetică cu Bulgaria și Grecia, stimulând expansiunea companiilor strategice Gazpetrom și Lukoil în Balcani.

În privința Orientului Apropiat și Mijlociu, Moscova a protejat alianța anti-occidentală Siria-Iran-Hezbollah-Hamas, deși participa în continuare la procesul de pace din Teritoriile Palestiniene. La începutul anului 2007, președintele Putin a pledat, din nou, în favoarea recunoașterii de facto a unei sfere ruse de influență în CSI și a egalității militare cu SUA. În vara 2008, noua Strategie de politică externă propunea crearea unei Uniuni Est-Europene, rivală a UE.

Diplomația rusă insistă pe mai departe să blocheze sau să concureze rutele energetice alternative din bazinul Caspic și Asia Centrală. Exploatarea divergențelor dintre statele regiunii și din interiorul acestora, dintre Georgia, Turcia și Armenia, dintre ruși, tătari și ucrainieni în Ucraina, dintre georgieni, abhazi, azeri figurează între “pârghiile” de acțiune ale Kremlinului. Se exercită presiuni economice, politice și militare asupra Moldovei, Ucrainei și Georgiei.

Nu trebuie omisă nici rețeaua de baze militare rusești din Ucraina, Armenia, Caucazul de Nord prin care se supraveghează nordul și central bazinului Mării Negre. Cu toate astea, Kreminul este obligat să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Belarus, Lituania, Ucraina și Polonia, transportul spre UE fiind practic controlat, și de actori locali. Ca efect, partea rusă insistă să achiziționeze firmele transportatorilor de gaze naturale din Belarus și Ucraina, sau de a decide “trasee energetice alternative” în Europa de Nord și de Sud-Est.

Totodată, s-a remarcat tendința Federației Ruse de a folosi Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre ca un fel de instrument de cooperare economică regională sub egida sa, sau să creeze o “trilaterală” cu Ucraina și Turcia. Admiterea României și Bulgariei în NATO și UE, în 2002-2007, a schimbat însă radical datele problemei. UE și NATO și-au împins frontierele la Marea Neagră.

Bruxelles-ul a lansat o strategie proprie de vecinătate care se prelungește până în Asia Centrală. NATO promovează o orientare distinctă în Caucazul de Sud. Perspectiva este ca problematica Mării Negre să se internaționalizeze, indiferent de obstacolele rusești vremelnice. Vecinătatea NATO și UE, de fapt a modificat pe termen lung și mediu în favoarea Occidentului balanța de forțe economice, politice, tehnologice și de populație în Europa de Est și bazinul Mării Negre.

Cât despre dependența Europei de gazul rusesc… Atât în momentul crizei energetice dintre Rusia și Ucraina din 2006 cât și din 2009 presa internațională, dar și articolele de specialitate apărute imediat după au subliniat insistent riscul la care este supusă Uniunea Europeană prin faptul că oprirea gazului rusesc poate duce la perturbări grave în funcționarea economiilor acestor țări. Aceste semnale de îngrijorare venite din rândul presei nu sunt totuși suficiente pentru a declara obținerea de gaz rusesc atât de periculoasă. În încercarea de a demonta acest mit, voi analiza problema atât din perspectiva dependenței europene de Rusia cât și a dependenței rusești de Europa.

În termeni economici, UE este principalul partener comercial al Rusiei, cu peste 50% din volumul comerțului, în timp ce Rusia este pe locul trei (după SUA și China), reprezentând procentual doar 5% din schimburile externe ale UE. Aceste date pot susține ideea conform căreia Rusia este într-o situație clară de dependență în relația sa cu spațiul comunitar. Europa mai conduce la un capitol în această dispută: cel al investițiilor străine directe. În 2007 diferența dintre sumele investite de către UE și Rusia în economiile celeilalte este de 16,149 milioane de euro.

Astfel, din punct de vedere economic Rusia pare să aibă mai multă nevoie de UE decât vice-versa. În domeniul energetic, UE importă aproximativ 50% din exporturile rusești de petrol și 60% din exporturile de gaze naturale, ceea ce reprezintă 16% din consumul european de petrol și 20% din consumul de gaze naturale. Valoarea acestor date nu este cunoscută cu exactitate. În timp ce unii autori susțin datele de mai sus, alții estimează că acestea sunt chiar mai mari: 75% din consumul European de petrol, 57% din consumul de gaze naturale și aproximativ 40% din nevoile de cărbune.

Pierre Noel este unul dintre autorii care susțin că relația dintre Rusia și UE este mult distorsionată. În lucrarea sa” Beyond dependence: How to deal with Russian gas”, autorul prezintă evoluția importurilor de gaze rusești din 1970 până în prezent. Acesta susține că după anul 1990, 80% din noile importuri de gaz ale UE au provenit din alte state decât Rusia (Norvegia, Algeria, Nigeria, state din Orientul Mijlociu). Conform aceluiași autor, procentul de gaz importat din Rusia a scăzut de la 75% în 1990 la aproximativ 40% în zilele noastre.

Dezvoltatea sistemului, dar și diversificarea rutelor pentru trasportul gazelor este încă un argument adus pentru a demonta acest mit al dependenței UE de Rusia. Până în anii 2000, majoritatea importurilor de gaz ale Uniunii Europe se făceau prin intermediul conductelor. Cu toate acestea, în ultimul deceniu, Europa a devenit un mare consumator al gazului natural lichefiat (GNL), iar avantajul acestuia este faptul că nu are nevoie de conducte pentru a fi transportat. După 2002, gazul natural lichefiat importat din Nigeria, Egipt, Trinidad-Tobago sau chiar din Qatar a acoperit aproape în totalitate necesarul Uniunii de importuri de gaz. Pentru a-și susține această teorie, Pierre Noel aduce ca argument creșterea importurilor de GNL în Europa, de la 15% în anul 2000, la 20% în 2007.

Tot de premisa ca UE nu este atât de dependentă de Rusia și că multe din cele ce s-au scris reprezintă o ficțiune mediatică, pleacă și o lucrarea a Institutului de cercetare pentru pentru Europa de Est. În această lucrare, se susține că Rusia nu va putea face față furnizării de gaze în ritmul actual din cauza lipsei de investiții în infrastructură. De asemenea este susținută și premisa lui Pierre Noel conform căreia gazul natural lichefiat câștigă teren în fața clasicelor conducte.

Uniunea Europeană a pierdut mult din credibilitate de-a lungul timpului prin reacțiile sale la adresa Rusiei. S-a putut observa că UE nu a folosit aproape niciodată sancțiuni economice împotriva vecinului estic întrucât ar fi lovit în importurile energetice. Astfel, se pot explica reacțiile modeste ale Europei la adresa încălcării repetate a libertăților civile și politice în Rusia în pofida acordurilor semnate care prevedeau măsuri în acest sens. Conflictul cecen și cel cu Georgia, dar chiar și crizele energetice cu Ucraina și Belarus care au perturbat stabilitatea țărilor europene nu au fost urmate de sancțiuni de la Bruxelles tocmai datorită temerii unor represalii în domeniul energetic.

Dintre furnizorii UE, cel mai instabil este Orientul Mijlociu care a avut deseori probleme în a onora cererea venită din partea comunității europene. În aceste condiții, oficialii europeni au fost nevoiți să se întoarcă spre Rusia, care a fost unul dintre cei mai fideli furnizori de hidrocarburi până ce crizele ucrainiene au subliniat aparenta dependență.

I.1 FEDERAȚIA RUSĂ și “vecinătatea sa apropiată”

Belarus (10 milioane de locuitori, 207600 km²) reprezintă un actor distinct într-un spațiu important al Europei de Est, conectat, prin Ucraina și Federația Rusă, la bazinul Mării Negre. Membru al CSI, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Spațiu Economic Unic, Uniunea Rusia-Belarus, deține un grup comun de forțe armate cu Rusia și un sistem de apărare anti-aeriană coordonat de însăși mama Rusie. Dependată energetic și economic de Federație, acesta promovează o politica autoritară, sub conducerea lui Lukașenko- politică contestată de Occident, însă în 2009-2010, Belarus pare înclinată și spre apropierea de Uniunea Europeana.

Dificultatea relației cu Belarus nu este cauzată doar de caracterul dictatorial al regimului Lukasenko, ci și de împrejurarea că Belarus este complet ignorată sau izolată în relațiile internaționale. Umplerea vacuum-ului strategic consecutiv acestei excluderi este o necesitate pentru a valorifica șansele de europenizare sau vocația europeană a belarușilor, care sunt inutilizate în prezent. Susținerea opoziției democrate emergente și consolidarea societății civile din Belarus sunt părți ale unei strategii necesare în acest sens. De asemenea, democratizarea Belarus și consolidarea unei independențe reale de natură a-i permite să opteze liber pentru Europa și integrarea în UE, ar trebui privite ca parte a unei probleme coerente( împreună cu criza transnistreană, secesionismul Crimeii, problema abhază și sud osetină, ca și conflictul înghețat din Nagorno-Karabah) al cărui obiect este statutul post-imperial al Rusiei și gestiunea moștenirii imperiului sovietic. Caracterul coerent al problemei impune o rezolvare coerentă. O asemenea rezolvare nu va putea fi găsită decât în contextul stabilirii rolului Rusiei și al CSI în cadrul noii ordini globale, al participării lor la guvernarea globală.

Ucraina (48 milioane locuitori, dintre care 20% ruși, 603700 km², PIB – 203 miliarde dolari). După 2004, spațiul ucrainian a devenit scena unor insistente confruntări între partidele democratice și pro-occidentale (Ucraina Noastră, blocul I Timoșenko) și cele conservatoare și pro-ruse( Partidul regiunilor, partidul communist, partidul socialist). Presedintele Lușcenko afirma că țara sa urmărește să adere la UE dar nu și la NATO; în ceea ce privește aderarea la Uniune, oficialii europeni preferă să stimuleze aplicarea unor reforme specifice economiei de piață, în locul unei strategii clare de admitere a Ucrainei. Rusia s-ar simții “sfidată” de această politică explicită de atragere.

Politica contradictorie a Kiev-ului este exprimată și de: ciocnirea tendințelor de cooperare cu Polonia, România și Georgia și a celor de alimentare a tensiunilor cu România și de “minimalizare” a GUAM; poziție relativ favorabilă Moscovei în conflictul din Transnistria; ezitările înregistrate în administrația conductei Brodi-Odessa, fie ca traseu al exporturilor rusești, fie ca traseu al importurilor de hidrocarburi din Caucazul de Sud. Ucraina a escaladat în continuare tensiunile cu România pe tema delimitării perimetrului insulei Șerpilor.

Rebuplica Moldova (4,3 milioane locuitori, 37700 km² ). Independentă din 1991, R. Moldova face parte din CSI și GUAM, participă la PfP, la lupta împotriva terorismului internațional și primește asistență UE, BM și FMI. Economia sa se bazează pe agricultură și industrie ușoară, principalele capacități modern industriale aflându-se în republica “secesionistă” Transnistria. Din 2009, la Chișinău s-a instalat o administrație cu orientare pro-europeană.

Federația Rusă este principalul partener comercial al Republicii Moldova. Conform datelor Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova volumul comerțului exterior între aceasta și Federația Rusă în anul 2011 a însumat 1448,5 mil. dolari SUA, marcând o creștere cu 46,2%, comparativ cu anul 2010. Exportul din Moldova a crescut cu 54,84% și a constituit 625,53 mil. dolari SUA. Importul s-a majorat cu 40,32% și a totalizat 822,96 mil.dolari SUA.

România (22 milioane locuitori, 237500 km² ) se remarcă prin controlarea Deltei Dunării și a 245 km de litoral maritim, cu zonă de exclusivitate aferentă. Având o poziție strategică la Portul de Vest, România face parte din UE și NATO și participă la operațiuni internaționale de pace și stabilitate. Datorită insistențelor de promovare a unei politicii active în Europa de Vest și la Marea Neagră, sprijinirea GUAM-ului și proiectele rutelor energetice alternative, relațiile dintre Moscova și București nu sunt tocmai unele bune, tensiunile fiind din ce în ce mai mari.

Bulgaria (7,8 milioane locuitori , 110971 km², PIB – aproximativ 52 miliarde dolari) slavă și ortodoxă s-a aliniat – în prezent, tendințelor modernizatoare, orientărilor NATO și UE, chiar dacă a luptat alături de Germania. Bulgaria s-a integrat odată cu România în UE și NATO (2002-2007), a primit baze militare americane și a încurajat GUAM-ul. Însă, în paralel, Sofia a încheiat contracte favorabile cu Gazpetrom și Lukoil, pregătindu-se mai multe conducte de tranzitare a petrolului rusesc spre Grecia și Adriatică. Kremlinul nu-și ascunde intenția de a folosi Bulgaria ca “bază” pentru expansiunea sa energetică în Balcani și Europa Centrală. Guvernul Sofia este parte și în proiectul Nabucco (conducta de gaze naturale Europa Centrală – Iran). La nivelul schimburilor economice, cifrele arătau o activitate de parteneriat intensă între Moscova și Sofia( în anul 2005 valoarea totală a schimburilor comerciale ruso-bulgare este de 3 miliarde de dolari SUA și 4,14 miliarde USD în 2006.)

În domeniul politicii externe, se poate observa o atitudine pozitivă aproape permanentă față de Rusia Sovietica/ URSS din partea Bulgariei, de-a lungul secolelor.

Turcia (77 milioane locuitori, 20% kurzi, 776620 km², PIB – peste 635 miliarde dolari), are o poziție strategică pe litoralul sudic al Mării Negre, controlează strâmtorile și asigură tranzitul dintre Orient spre Occident și dinspre Europa de Nord, Europa de Est și Orientul Apropiat și Mijlociu. Redutabilă ca putere militară, element de bază și avansat în dispozitivul NATO, Turcia a angajat negocieri de aderare UE.

În principal, Turcia prezintă sectoare dinamice și robuste și sectoare înca în curs de dezvoltare; reformele economice urmăresc o reducere a intervenției statului în economie. Regimul politic rămâne dominat de musulmanii moderați, dar armata garantează individualitatea statului laic. Ankara exercită o influență marcantă în Caucazul de Sud( Azerbaidjan) și Irakul de Nord și asigură ruta energetică alternativă BAKU- TBILISI-CEYHAN. De asemenea, gazoductul “Blue Stream” unește Federația Rusă de Turcia. Ankara a aderat și la proiectul Nabucco.

După 2003, președintele rus Vladimir Putin a promovat o deschidere în raporturile economico-politice cu Turcia, stimulând cooperarea bilaterală, ca o contrapondere la NATO și UE. Pozițiile Turciei și a Federației Ruse converg, în special, atunci când se pune problema respingerii proiectului “internaționalizării” Mării Negre.

Pe durata conflictului ruso-georgian în august 2008, Ankara a avansat propunerea de a se constitui un “pact de securitate” al Caucazului, cu participarea Federației Ruse, Georgiei, Armeniei, Azerbaidjanului și Turciei. După cum se cunoaște, Turcia, Azerbaidjanul și Georgia au realizat un sistem sub-regional de cooperare politică și economică, încă din august 2004-2005, care concurează cu “axa” Federației Ruse – Armenia – Iran. În tot acest timp, Turcia depune eforturi apreciabile pentru includerea Turkmenistanului și Kazahstanului în proiectul “rutelor energetice” alternative spre Occident. Respectivele demersuri sunt privite cu neliniște de actuala conducere a Federației Ruse.

Georgia (5 milioane locuitori, inclusiv minoritățile: azeră, osetină, abhază, armeană, 69492 km², PIB – 6 miliarde dolari) rămâne piesa esențială în geopolica regiunii Caucazului. Având ieșire la Marea Neagră, teritoriul său permite supravegherea, funcționarea sau blocarea rutelor terestre dintre Marea Negră și Azerbaidjan și dintre Caucazul de Nord și de cel de Sud. De asemenea, prin Georgia se realizează schimburile dintre Federația Rusă și Armenia și aprovizionarea acesteia din urmă cu energie; Tranzitul de hidrocarburi din Georgia se realizează prin conductele BAKU – TBILISI – CEYHAN și BAKU – BATUMI. Abhazia( Federația Rusă) stăpânește porturile nordice de la Marea Neagră .

Pe de altă parte, învecinându-se direct cu Turcia și Azerbaidjanul, Georgia permite consolidarea sistemului de cooperare economică și de securitate creat de statele din Caucazul de Sud care afisează o orientare autonomă față de Federația Rusă. În interiorul Georgiei s-au înființat- sub protecția Moscovei – republicile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, care nu accepta dialogul diplomatic și solicita integrare în Federația Rusă( 1990 -1992). În zonele separatiste s-au menținut trupe rusești de “pace”. ONU și OSCE nu pot soluționa încă această criză. În vara anului 2008, pe fundalul tensiunilor politico-militare din Osetia de Sud, s-a declanșat un conflict armat direct între Georgia și Federația Rusă. Confruntate cu o intervenție brutală terestră, aeriană și navală( 7 august), trupele georgiene au pierdut controlul asupra unor importante teritorii. Ostilitățiile au încetat la intervenția Uniunii Europene, semnându-se un acord de stopare a operațiilor militare, sub presiunea SUA, a UE și a comunității internaționale. Liderii Occidentului – au subliniat sprijinul pentru integritatea și suveranitatea Georgiei, și aderarea acesteia la NATO, în schimb Federația Rusă înclină să impună unilateral independența Osediei de SUD și a Abhaziei, invocând “precedentul” Kosovo( fostă provincie dintre frontierele Serbiei, devenită stat independent în 2008).

Armenia (4 milioane locuitori, 30000 km², PIB- 4.5 milioane dolari în 2007) ocupă o poziție geopolitică dificilă, între Georgia, Turcia, Iran și Azerbaidjan, fiind lipsită de ieșire la mare. O prelungită criză politică se concentrează pe enclavele Nagorno- Karabah( teritoriu din Azerbaidjan, administrat de forțe armene secesioniste). Aliată cu Federația Rusă și apropiată de Iran, contrapondere la axa TBILISI – ANKARA – BAKU, Armenia a acceptat încetarea focului în Nagorno – Karabah în 1997, astfel firmele ruse au întâietate în sistemul energentic al țării, realizându-se o anumită deschidere spre SUA și UE.

În 2005, Armenia a solictat Federației Ruse să instaleze pe teritoriul său trupele și tehnica ce se regăseau în Georgia; astfel, Armenia și-a întărit rolul de principală bază rusească din Caucazul de Sud. Vechile și actualele dispute( stimulate și de genocidul armenilor din 1915) întrețin neîncrederea dintre Erevan și Ankara, deși Occidentul, chiar și Ankara – pledează pentru soluționarea lor negociată; dialogul pare a se fi relansat la începutul anului 2006, atât cu Azerbaidjanul, cât și cu Turcia. În plan regional, se promovează o politică de echilibru între Vest și Est și se arată interest, îndeosebi de cooperare cu UE.

Azerbaidjan (8 milioane locuitori, majoritari șiiți, 86600 km², PIB- aproximativ 22 milioane dolari în 2007) controlează enclavele Nahicevan( între Iran, Turcia și Armenia). Acest stat dispune de resurse energetice importante( petrol, gaze naturale, aluminiu, metale neferoase, etc), cu o capacitate de rafinare de 20 milioane de tone. Rezervele posibile de petrol se cifrează la 13 miliarde tone. Azerbaidjanul se află în dispută cu Armenia asupra enclavelor Nagorno – Karabah; guvernul din Baku a pierdut 20% din teritoriu în conflictul din 1990-1997 și susține în refugiu peste 750000 de oameni. Se consemnează tensiuni cu Iranul pentru zăcămintele de hidrocarburi din Caspica, dar și actiuni de cooperare politică, militară și economică.

Regimul semi-autoritar al președintelui I. Aliev întreține relațiile economice în general normale cu Federația Rusă. Concomitent, Baku și Ankara au oferit asistență Georgiei pentru a rezista “războiului economic” cu Federația Rusă( blocarea schimburilor comerciale, mărirea excesivă a prețului gazelor naturale, etc). Ca și Georgia, Azerbaidjanul primește asistență militară SUA și NATO și se bucură de atenția deosebită a UE, pe linia cooperării energetice. La începutul anului 2007 s-a consolidat cooperarea Azerbaidjan – Turcia – Georgia prin proiectele căii ferate Kars – Tbilisi – Baku și oleoductului Baku – Tbilisi – Ceyhan. Caucazul de Sud este pe cale să se transforme într-o poartă a Occidentului spre Asia Centrală.

Grecia (11,2 milioane locuitori, 131957 km² , PIB – 300 miliarde $ în 2010 ), se află în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică. Se învecinează la nord cu Bulgaria, cu Republica Macedonia și Albania, la est cu Turcia și Marea Egee, la vest cu Marea Ionică iar la sud cu Marea Mediterană. Datorită poziției sale geografice, Grecia reprezintă un punct de atracție pentru marile puteri ale lumii. Grecia și-a extins teritoriul și populația ca rezultat al Războaielor Balcanice. În anii ce au urmat, lupta dintre regele Constantin I și prim-ministru charismatic Eleftherios Venizelos cu privire la politica externă a țării  în ajunul Primului Război Mondial, a dominat scena politică a țării și a împărțit țara în două grupări opuse. Ca o consecință a Primului Război Mondial, Grecia a luptat împotriva naționaliștilor turci conduși de Mustafa Kemal, război care a avut drept rezultat o schimbare masivă de populație între cele două țări conform Tratatului de la Lausanne. Următoarea perioadă a fost marcată de instabilitate și de problema încorporării în societatea greacă a 1,5 milioane de refugiați greci din Asia Mică. La 28 octombrie 1940 Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar dictatorul grec Ioannis Metaxas a refuzat și în războiul Greco-Italian ce a urmat, Grecia a respins forțele italiene până în Albania, dând Aliaților prima lor victorie asupra forțelor Axei. Țara a lichidat repede forțele germane în timpul Bătăliei Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat cu provocări serioase din partea Rezistenței grecești. După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între forțele comuniste și regaliste, ceea ce a dus la distrugerea economiei și la tensiuni sociale severe într Regaliști și Comuniștii de stânga timp de 30 de ani. Următorii 20 de ani au fost caracterizați de marginalizarea stângii în sferele politic și social, de o creștere semnificativă a economiei, sprijinită în parte de Planul Marshall. Grecia a intrat din nou în NATO în 1980. Relațiile cu vecinii turci s-au îmbunătățit în ultima decadă, când ambele națiuni au fost lovite de cutremure în vara lui 1999. Grecia a devenit cea de a 10-a membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1981, și de atunci națiunea a experimentat o dezvoltare economică susținută. Investițiile majore în intreprinderi industriale și infrastructură, precum și fondurile de la U.E., beneficiile crescânde din turism, transportul maritime și o creștere rapidă a sectorului servicii au dus țara la un nivel de trai ridicat.

Între Federația Rusă și Grecia a existat mereu o legătură în ceea ce privește resursele acesteia: gaze și petrol; chiar dacă Rusia a refuzat să se implice în punctele de maximă importanță în istoria Greciei.

Iranul (70 milione locuitori, 1,648,000 km² , PIB – 357 miliarde USD în 2010) are propriile sale interese în Caucaz. Populația Azerbaidjanului este de orientare șiitã, iar între Baku și Teheran s-au prefectat mai multe acorduri economice și politico-militare. Teheranul se vede obligat să menajeze Azerbaidjanul, deoarece peste 15 milioane azeri trăiesc în Iran, clerul șiit azer ocupând poziții cheie în această țară. În principiu, Iranul, Armenia și Federația Rusă își coordonează acțiunile, în competiție cu Turcia, Georgia și Azerbaidjan (agreate de Occident).

Caucazul de nord reprezintă spațiul cel mai instabil din cadrul Federației Ruse, aici ființează republicile autonome: Karachai – Cerkesã, Adygeya, Kabardino – Balkaria, Ingușetia, Daghestan, peste 50 de populații caucaziene, turcice și indo-europene, musulmane și creștine de rit oriental trăiesc în aceste teritorii. Osetinii( creștini și musulmani) locuiesc în Osetia de Nord, în cadrul Federației Ruse, și în Osetia de Sud, Georgia.

China (1,330 miliarde locuitori, 9.596.960 km² , PIB – 7,3 Trilioane Dolari în 2011) este suficient de puternică pentru a fi un actor important al zonei, dar este un stat încă în căutarea identității. Există, însă, toate elementele necesare spre a anticipa că această țară va deveni o superputere capabilă să intre într-un raport de contrapondere cu superputerea americană. În consecință relația chino-americană (o relație între două superputeri – poate singurele și probabil principalele) va fi aceea care va determina – cel puțin în măsură covârșitoare – modelul securității globale. De aceea este de dorit ca respectiva relație să nu fie una tensionată, conflictuală. Spre a evita tensiunile specifice degajate de sistemele cu doi poli va fi utilă includerea în joc a unui al treilea jucător, Rusia. Această situație impune, pentru asigurarea stabilității geostrategice în Eurasia, realizarea unui mecanism al echilibrului puterii între Rusia, Turcia, Iran și China, precum și între China și SUA. Rezolvarea problemelor regionale va avea loc, astfel, pe baza principiului „nici dominare, nici excludere". Relațiile dintre Rusia și China, vor capăta noi conotații deoarece cele doua țări vor deveni, pe termen lung, probabil cele mai reticiente față de intențiile americane. Având în vedere că și acestea tind să-se afirme și să-și consolideze pozițiile ca mari puteri regionale (dorind în consecință să fie tratate potrivit acestui statut, ceea ce probabil nu se va întâmpla pe termen scurt), ambele își vor concentra eforturile pentru atragerea în sfera lor de influență de noi adepți, concomitent cu soluționarea problemelor interne și din imediata lor apropiere.

În prezent, dată fiind starea actuala a Rusiei, un obiectiv politic major îl constituie construirea unor relații de parteneriat, de avantaj reciproc cu China. Pe termen scurt, indispensabilă este soluționarea cât mai grabnică a diferendelor frontaliere prin intermediul unor tratate bilaterale – care sunt deja în curs de derulare  – și prin urmare, cimentarea fără echivoc și cât mai grabnică a statu-quo-ului rezultat în urma acestor tratate. Pentru Rusia, acesta reprezintă unul dintre interesele vitale, întrucât – privind de-a lungul frontierei ruso-chineze – vom observa de partea Rusiei, Siberia și Extremul Orient – imense, bogate și slab populate întrunind 13 mil. de km pătrați, nici 35 de mil. Locuitori și aproximativ 60% din rezervele de materii prime ale planetei. De cealaltă parte, 9,6 mil. km pătrați, 1250 mil. de chinezi și o nevoie acută de materii prime și resurse energetice. Prin urmare, rezolvarea disputelor frontaliere și construirea unui parteneriat de lungă durată cu China reprezintă un imperativ absolut! Un alt interes politic major îl constituie găsirea mijloacelor adecvate împreună cu autoritățile chineze în vederea opririi migrației masive, ce a dus ca în unele regiuni de graniță( cum ar fi Habarovsk și altele), raportul în 1998 să fie de doi chinezi la un rus.

După încetarea animozităților ideologice între cele două țări, precum și a Războiului Rece, calea spre relații comerciale intense s-a deschis. China reprezintă pentru industria militară rusă un debuseu foarte interesant menit să salveze această industrie de la faliment și să susțină –din eventualele vânzări – remodernizarea forțelor armate ruse. Acest tip de relație comercială prezintă marele avantaj de a face China dependentă de industria militară rusă prin serviciul post-vânzări, precum și prin aprovizionarea regulată cu piese de schimb și muniție, fapt care diluează riscul unor confruntări, și inconvenientul major de a înarma direct un adversar de talie impresionantă. Pe de altă parte, Rusia are și ea nevoie de bunurile de consum pe care China le produce la prețuri mici, premisele pentru un schimb comercial important fiind astfel puse.

SUA

„I believe the U.S. already understands and will understand more and more that only a strong Russia will respond to the genuine interests of the United States. „ Vladimir Putin.

Rusia s-a angajat într-o politică activă vizând limitarea consecințelor „hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, fără a pierde însă din vedere dialogul cu Washingtonul, acesta rămânând, o preocupare majoră. Rusia este constrânsă la acest lucru având în vedere că valoarea datoriei externe și plățile dobânzilor fac să apese asupra ei o amenințare permanentă.

Rusia duce o dublă campanie de monopolizare, una internă de distrugere a imaginii Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte afișează o politică externă conform căreia ar dori o cooperare cu Statele Unite ale Americii: „În acestă strategie, punctele tari și avantajele adversarului sunt exploatate în beneficiul Rusiei, fără să se renunțe la obiectivul ultim de a obține paritatea cu Statele Unite și de a dobândi supremația în regiunile adiacente ale Federației Ruse” – potrivit afirmațiilor președintelui Putin, aceasta constituie „cel mai important factor de stabilitate in lume”.

Tot mai mulți experți militari și politici sunt de acord că relațiile între SUA și Rusia și între SUA și China devin un factor cheie pentru relațiile internaționale la nivel mondial. Este un nod strategic în care Statele Unite par a fi cele mai defavorizate.

Germania rămâne un jucător important, iar atitudinea sa va influența direct viitorul make up al Uniunii Europene, al relației transatlantice, dar și al relației cu Federația Rusă. Conjuctura istorică  rămâne favorabilă unei apropieri dintre Federația Rusă și Germania prin prisma dependenței reciproce – Germania dispune de know-how necesar Rusiei de a-și dezvolta industria (având în vedere că această țară este exportatoare de materii prime, lucru ineficient pe termen mediu), iar Rusia dispune de resursele necesare Germaniei de a-și menține productivitatea economică și implicit poziția pe scena europeană și globală.

Poziția geografică a Germaniei, aflată în centrul continentului european determină implicit balansarea intereselor venite din est și din vest. Trebuie să ne amintim că în timpul Războiului Rece au existat voci în Germania de Vest ce susțineau menținerea neutralității sperând astfel să obțină o reunificare mai rapidă a țării.

Mai târziu cancelarul german Gerhard Schröder a decis să nu sprijine poziția americană în ceea ce privește războiul din Irak, apropiindu-se de poziția Rusiei și de cea a Franței.

Această tendință s-a menținut și după acest episod, Berlinul continuând să mențină relații apropiate cu Moscova, într-un context în care Rusia încerca deja să retraseze noi linii ale propriei puteri și implicit într-o distanțare față de Statele Unite ale Americii. Puteam spune că atitudinea Germaniei va influența direct viitoarea configurație a relației dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă.

Rusia consideră Franța ca fiind puterea europeană asupra careia are cea mai puțină influență și speră să folosească acordurile economice și pe cele militare pentru a-și îmbunătăți relațiile cu aceasta. Rusia doreșete ca rolul SUA de partener strategic al Europei, rol deținut de-a lungul timpului, să-i fie atribuit și astfel influența Washington-ului în Europa să se diminueze. Profită de faptul că Europa este dependentă de resursele energetice ale Siberiei sau ale Caucazului dar în același timp readuce în prim plan vechile relații cu Germania și Franța.

Franța dorește o Rusie care să se implice în reglemenatrea pieții finaciare în cadrul G20. Franța are și un alt obiectiv dictat în acest moment de criza economică: acela de a reorganiza, în propria favoare relațiile economice europene. Astfel Parisul dorește ca volumul de schimburilor comerciale cu Moscova (17 miliarde USD) să devină similar cu cel al Germaniei (53,8 miliarde USD). Oficialii ruși susțin că Franța a devenit cel de-al șaselea mare investitor și  cel de-al noualea partener comercial al Rusiei, in conditiile in care comertul intre cele doua țări a crescut cu 25%, în ultimii patru ani.

Rusia și Franta au avut în mod tradițional relații de afaceri extrem de bune. Franța a fost una dintre primele puteri occidentale care a investit în Rusia în secolul al XIX-lea in construcția de căi ferate. Parisul nu se teme de ascensiunea Rusiei ca putere pe scena relațiilor internaționale, dar o percepe în schimb ca o piață unde are un avantaj competitiv față de aliații săi din vest.

I.2 Relația NATO- Rusia

De la sfârșitul Războiului Rece, NATO a acordat o importanță aparte dezvoltării de relații constructive și de cooperare cu Rusia. În ultimii zece ani, NATO și Rusia au reușit să facă progrese substanțiale în dezvoltarea unui parteneriat veritabil și să depășească vechile confruntări și rivalități, în scopul de a întări încrederea mutuală și cooperarea. Începând cu 1991, Alianța și Rusia au conlucrat într-o gamă largă de chestiuni privitoare la securitate și apărare. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace, lărgind astfel dialogul NATO-Rusia.

Pentru a sublinia hotărârea de a imprima parteneriatului NATO-Rusia un nou ritm și o nouă substanță, pe 27 mai 1997, la Paris, a fost încheiat Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce , care a oferit o nouă bază politică pentru dezvoltarea relațiilor NATO-Rusia. Consiliul Permanent Comun, forumul de consultare și cooperare creat în 1997 prin Actul Fondator, a fost înlocuit de către Consiliul NATO-Rusia, creat la 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma a șefilor de state și de guverne ai membrilor NATO și Rusiei și a adus împreună statele aliate și Rusia ca parteneri egali. Consiliul NATO-Rusia servește ca for de dialog, cooperare și dezvoltare a relației dintre NATO și Rusia.        

Declarația mai sus amintită precizează că, Consiliul NATO-Rusia "va lucra pe baza unui dialog politic continuu între membrii săi pe subiecte de securitate pentru a identifica din timp probleme emergente, a determina abordările comune și întreprinderea de acțiuni comune optime, după caz". De atunci, au fost realizate consultări politice constructive pe subiecte ca Afganistan, Balcani, Darfur, Irak sau regiunea Orientului Mijlociu Extins.

Consiliul NATO-Rusia este prezidat de Secretarul general al NATO și se întrunește periodic la nivel de ambasadori și de reprezentanți militari. De asemenea, au loc anual reuniuni la nivel de miniștri de externe și ai apărării și șefi ai statelor majore și, ocazional, la nivel de șefi de stat și de guvern (ultima reuniune de acest fel a fost în marja Summit-ului NATO de la Lisabona, la 20 noiembrie 2010). Consiliul NATO-Rusia a creat mai multe grupuri de lucru și comitete care se întâlnesc în mod curent pentru a dezvolta cooperarea pe aspecte specifice.

Cooperarea practică NATO-Rusia a generat rezultate concrete în anumite domenii importante. Comitetele și grupurile de lucru ale Consiliului NATO-Rusia au ca domenii de activitate cooperarea în lupta împotriva terorismului, neproliferarea, controlul armamentelor, combaterea narcoticelor, apărarea antirachetă, cooperarea în procesul de stabilizare a Afganistanului, cooperarea militară, cooperarea științifică și urgențele civile.

Ca urmare a intervenției ruse din Georgia, în august 2008, NATO a luat decizia suspendării dialogului și cooperării sub egida Consiliului NATO – Rusia. Reluarea progresivă a acestora a fost decisă de miniștrii de externe NATO în decembrie 2008, iar la 27 iunie 2009 s-a desfășurat, în Corfu, o reuniune a Consiliului NATO-Rusia la nivel de miniștri de externe. Aceasta a decis reluarea cooperării militare, în paralel cu restructurarea structurilor de cooperare de sub egida Consiliului NATO-Rusia, în vederera eficientizării activității.

La 4 decembrie 2009, reuniunea formală a Consiliului NATO-Rusia, desfăsurată la Bruxelles, a decis lansarea unui proiect de evaluări-comune NATO-Rusia asupra provocărilor de securitate ale secolului XXI, pe cinci domenii : Afganistan, combaterea terorismului, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de ducere a acestora la ținte, combaterea pirateriei, răspunsul la dezastre. Rezultatele evaluării comune au fost aprobate de șefii de state și de guverne ai Consiliului NATO Rusia reuniți la Lisabona, în marja Summit-ului NATO( 20 noiembrie 2010). Direcțiile de cooperare concretă identificate pe cele cinci domenii de interes special constituie agenda de cooperare NATO-Rusia pe termen mediu. La Lisabona s-a decis, totodată, realizarea unei analize comune privind posibilitățile de cooperare dintre aceștia în domeniul apărării antirachetă teritoriale.

Proiectele de cooperare NATO-Rusia au fost evaluate de miniștrii de externe reuniți la Bruxelles, în aprilie și decembrie 2012, și aprilie 2013.

Capitolul II. Federația Rusă, un magnat vechi al timpurilor noi

“Istoria Moscovei”, sublinia Kerner, “este istoria devenirii unui ostrog neînsemnat în capitala unui imperiu euroasiatic.

Sfârșitul războiului rece a fost marcat de două evenimente geopolitice majore, care contrastează izbitor prin modul de desfășurare: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic; astfel, sfârșitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală; o prăbușire simultană a sistemului politic și economic, însoțită de temeri și derută, de o delegitimare a statului, de o pierdere a încrederii și speranței. În felul acesta, un imperiu care se construise, am spune cu metodă, timp de 300 de ani și a cărei ultimă denumire a fost URSS, a luat sfarșit.

O tulburătoare transformare a făcut ca harta Eurasiei, așa cum era cunoscută de multe decenii, să se modifice radical. Un moștenitor legal al fostului imperiu există: Rusia. Judecând după mărimea Federației Ruse, am putea spune că transformarea nu este așa de profundă. Rusia cuprinde aproximativ 75% din suprafața fostului teritoriu sovietic și 60% din potențialul economic. Aici trăiește peste jumătate din populația fostei URSS. Rusia deține cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogățiile naturale ale defunctei uniuni, se întinde de la Marea Neagră la Oceanul Pacific.

Retragerea unei țări, de importanța Rusiei, din schimbul internațional de după război, a produs un mare gol în economia europeană, expunând-o la eforturi mari în căutarea soluțiilor spre a compensa pierderea suferită prin dispariția pieți rusești. – Și într-adevăr rolul Rusiei, cu peste 170 milioane de locuitori, în schimbul internațional a fost din cele mai importante.

Deosebirea regimului politic și economic, în cadrul căruia se lucrează la refacerea economică și gradul în care acele transformării au fost realizate, trezea și mai înainte interesul general, dar zidul chinezesc ce ascundea viața republicii vecine față de masele mari forma un obstacol de neînvins.

'' … '' Fiecare a vrut imediat să știe: ce s-a făcut acolo, ce reprezintă Rusia de azi; mai seamănă cu ceea ce a fost; dacă e posibil să-și reia locul ei de altă dată în economia mondială și în special dacă vom mai avea noi relații comerciale mai ample.

În urma unor rapoarte făcute în perioada precizată mai sus, a reieșit că dacă la rația redusă a populației din URSS s-ar fi adăugat numai 1 kgr. de pâine pe săptămână, s-ar fi absorbit anual aproape 8 milioane de tone de grâu, iar în ceea ce privește combustibilul pentru parcul de tractoare URSS, la economisirea unui singur kgr de benzină pe zi de lucru, piața ar avea o cantitate de 100000 de tone de benzină în plus.

Sunt și alte domenii de economie națională în marea republica, în care o mică variație într-o parte sau alta ar fi în stare să aducă schimbări sensibile pe piața internă și externă.

Începând cu sfârșitul anilor ‘90, creșterea economică a fost în medie de 7%, cu un impact pozitiv asupra veniturilor populației. Și economia rusă a fost grav afectată de criza economică globală pe fondul dependenței de industria petrolului, ale cărui cotații a scăzut dramatic.

Banca Centrală a Rusiei a folosit o treime din rezerva valutară disponibilă, a treia din lume, pentru a încetini devalorizarea rublei. Economia a început să își revină începând cu a doua jumătate a anului 2009, creșterea prețului petrolului jucând un rol important în acest sens. Șomajul a scăzut din 2009 și progrese semnificative s-au înregistrat în reducerea inflației.

În anul 2012, s-a menținut creșterea economică cu excedent bugetar, Banca Centrală a Rusiei crescând rezervele valutare, context care a condus la ridicarea încrederii pieței. Datoria publică este sub 10% din PIB, iar inflația și rata șomajului au ajuns la nivelul cel mai scăzut din ultimele două decenii. Pe 7 mai 2012, Președintele Vladimir Putin a semnat Ordinul privind politica economică a statului pe termen lung. Ordinul cuprinde 5 obiective cuantificabile: creșterea investițiilor directe ca rată procentuală din PIB, concentrarea pe sectoarele tehnologiei de vârf și cu un aport tehnologic ridicat, creșterea productivității, îmbunătățirea mediului de afaceri, crearea și modernizarea a 25 de milioane de locuri de muncă cu potențial productiv ridicat până în 2020.

II.1 Ramurile economice ale Rusiei

Economia Federației Ruse are caractestici industrial-agrare ( industria are ponderea de 30% din PIB și încadrează 30% din populația activă a țării). Fiind cel mai bogat stat din lume din punct de vedere al resurselor naturale, aceasta deține: 30% din rezervele mondiale de fier și cărbune( ocupă locul 3-5 între producători), zeci de miliarde de tone de petrol( zăcămintele fiind concentrate, în special, în Siberia de Vest), primul loc mondial la resursele de gaze naturale( peste 47.000 miliade m³, cu peste 600 miliarde m³ producție pe an), imense zăcăminte de aur, argint, nichel, crom, bauxită, azbest, săruri de potasiu, etc.

Agricultura reprezintă circa 10 % din suprafața totală a țări. Din aceasta sumă, aproximativ 60% este utilizat pentru culturi, restul de pășuni și fânețe. Suprafața totală a terenurilor cultivate din Rusia a fost estimată ca fiind 1.237.294 km2, al patrulea ca mărime din lume. Spre deosebire de multe alte țări, Rusia are rezerve mari de teren arabil neutilizate, în mare parte datorită scăderii producției agricole în timpul crizei din economia anilor ’90, când suprafața plantată cu cereale a scăzut cu 25%.

Acest lucru a fost însoțit de o scădere severă a faunei. Cu toate acestea, între 1999-2009 agricultura Rusiei a înregistrat o creștere constantă, iar țara s-a transformat dintr-un importator de cereale în cel de-al treilea exportator de cereale, ca mărime, în UE și SUA în 2009. Producția de carne a crescut de la 6.813.000 de tone în 1999 la 9.331.000 tone în 2008, și continuă să crească. Această restaurare a agriculturii a fost datorată în special politicii de creditare, foarte bine pusă la punct, a guvernului, ajutând atât fermierii, individual, cât și marile ferme privatizate.

Agricultura se face pe suprafețe mari, cu o mare varietate. În zonele de stepă și silvostepă în partea Europeană( în special regiunea Volgăi) se cultivă cereale: grâu, orz, secară, legume: cartofi; plante tehnice: floarea-soarelui, in, tutun, sfeclă de zahăr; pomicultură, viticultură. Creșterea animalelor: cornute mari, porcine, păsări, reni; apicultură.

Producția rusească de grâne este de aproximativ o tonă per acru – doar un sfert din producția fermierilor din Europa Occidentala; însă prețul terenului arabil rusesc este de 400 de dolari per acru – doar 10% din prețul pamântului din Franța și 20% din cel brazilian.

Prețul intern al grânelor este cu 40% mai mic decât cel international, întrucât Kremlinul a restricționat importurile pentru a ține sub control nivelul inflației. Dacă Rusia dorește să crească proporția exporturilor de alimente, va trebuii să investească miliarde de dolari pentru modernizarea porturilor și a căilor ferate, indispensabile exporturilor.

Federația Rusă a moștenit o puternică industrie construită după modelul comunist clasic, cu “pivotul construcțiilor de mașini”. După 1990, industria s-a deteriorat din punct de vedere fizic și moral, sau a început să fie, selectiv modernizată. Totuși, ea se grupează încă în mari combinate și întreprinderi, cu organizare, management și tehnologie mediocre.

Siderurgia se concentrează în Urali, zona Moscovei, bazinul Kuznețk, Kostomușa, Cerepoveț, alături de metalurgia neferoasă. Spre frontiera cu Ucraina, în Federația Rusă se află cel mai mare zăcământ de fier din lume, în zona Kursk-Belgorod( 100 de miliarde tone); în munții Urali se estimează că s-ar afla zăcăminte de 15 miliarde tone, iar în Peninsula Kerci, 3 miliarde tone. Federația Rusă are sub control 30- 33% din resursele mondiale de fier, urmată de America de Nord cu 26,4%, America Latină cu 16,3%, Asia cu 8% și Europa cu 4%.

Producția actuală de petrol plasează Federația Rusă pe poziția a treia pe glob, principala regiune rămânând Câmpia Siberiei Occidentale. Economia mondială depinde încă de petrol ca principală resursă de energie: asigură 38% din energie și peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport. În anii ‘70, Henry Kissinger spunea „Controlează petrolul și poți controla toate continentele…”. Mai apoi, Michael Collon susținea „Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul. Tot petrolul. Oriunde se află acesta”.

Principalele exploatări petroliere se află în spațiul Volga-Urali și în Pecioara( în zona de nord), iar exploatări moderne funcționează la Volgograd, Samara, Tuimazî, Sugurovo și Romașkino.( anexă 2)

Gazele naturale plasează Federația Rusă pe primul loc în lume, deținând aproape 1/3 din rezervele mondiale ale aceatei resurse energetice. Gazele naturale, reprezintă în prezent aproximativ 23% din consumul global de energie, vor însemna peste 30% prin 2020 și vor domina, probabil, geopolitica în viitoarele evoluții ale secolului XXI. Potrivit sondajului efectuat în anul 2008 de către “Oil and Gas Journal”, Rusia deține cele mai mari rezerve de gaz natural, fiind estimate la 44,65 trilioane de m³. Pentru a ne putea imagina imensa rezervă de gaz Federației Ruse, trebuie evidențiat că aceasta deține de aproape de două ori mai mult gaz decât următoarea clasată în sondajul amintit anterior, Iranul. Pe teritoriul Rusiei se află 25,2% din rezerva mondială de gaz natural, iar în clasamentul producătorilor și exportatorilor de gaz natural, aceeași țară se află pe prima poziție. Rezervele de gaz natural ale Rusiei sunt concentrate în Siberia, iar cel mai mare zăcământ de gaze este Zapoliarnoie.

Datele oficiale furnizate atât de Gazprom, cât și de Biroul de promovare comercial-economică al Ambasadei României în Federația Rusă, prezintă Gazpromul ca deținător a 17% din rezerva mondială, respectiv 60% din cea națională. În ceea ce privește trasportul de hidrocarburi, trebuie precizat că Gazprom deține cel mai mare sistem de transport din lume, Sistemul unitar de alimentare cu gaze al Rusiei. Lungimea acestei rețele este de 156,9 mii de km. Firmele companiei “Gazprom” dețin, la rândul lor, 514 mii km (80%) din conductele de distribuție a gazelor din țară și asigură furnizarea de gaze în 79.750 de localități din Rusia.

Producția de cărbuni este deasemenea foarte importantă în economia Rusiei, aceasta clasându-se pe locul trei în lume, chiar dacă producția s-a diminuat corespunzător cererii, dar exploatarea cărbunilor energetici s-a păstrat la un nivel constant, datorită utilizării lor în termoenergie. În producția de energie electrică, Federația Rusă ocupă locul doi pe glob, după S.U.A, cu o structură care are proporții comparabile. Federația Rusă dispune de un număr mare de hidrocentrale construite pe Volga( 13 mari hidrocentrale cu o putere instalată de 14.000MW), Obi, Enisei și afluienți ai acestora( anexă 1). Industria siderurgică este legată de cărbunii cocsificabili, de minereuri de fier. Industria metalurgiei neferoase este dezvoltată îndeosebi în zona munților Ural. Industria construcțiilor de mașini produce o gamă variată și largă de sortimente, dar se află în prezent într-un proces de transformare structurală. Centre importante sunt la Moscova, St Petersburg, Nijni, Novogorod, Ekaterinburg, Ufa. (anexă 3).

Șantierele navale de mare tonaj se află la Kaliningrad. Industria aeronautică s-a dezvoltat la Vornej, Volgograd, Moscova, Kuibîșev, etc., chiar dacă aceasta a fost falimentară după prăbușirea URSS, a primit fonduri și încearca să cucerească piața mondială civilă și militară.

Rusia este în momentul de față, cel mai important furnizor de energie al UE; iar Rusia are nevoie de masive investiții străine pentru explorarea și prospectarea rezervelor sale de hidrocarburi. Pentru a putea rezolva aceste probleme, UE pregătește un amplu pact energetic pentru Rusia, care ar trebui să reglementeze foarte clar relațiile bilaterale viitoare în acest domeniu. Șeful Statului Major General rus afirma într-o intervenție că principalele criterii de „înțelegere și apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:

a) nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu și starea sistemului său financiar;

b) gradul de asigurare cu materii prime și resurse naturale, în primul rând cu cele energetice, dar și cu altele, inclusiv resurse intelectuale;

c) ca o consecință a celor două – nivelul bunăstării sociale a populației”.

Pentru Moscova, căderea Cortinei de Fier nu a însemnat doar prăbușirea comunismului și a imperiului sovietic, ci și evenimentul care a generat o lume monopolară. Ca urmare a acestui eveniment, Rusia a încetat să mai joace un rol dominant pe scena mondială, fiind scoasă pe linie moartă în ceea ce privește factorul de decizie la nivel mondial. Haosul creat de pierderea statutului de mare putere a făcut să se creadă că Rusiei îi va fi imposibil să revină pe scena actorilor decizionali mondiali. La aproape niciun deceniu mai târziu de la „marele dezastru”, Rusia a început să înregistreze progrese remarcabile cu ajutorul resurselor energetice, dar și prin intermediul politicii agresive pe care o practică pe piața energetică a lumii.

Rusia și-a asumat și promovat conceptul de super-putere energetică încă de la începutul celui de-al doilea mandat al actualului prim-ministru Vladimir Putin, pentru care resursele energetice reprezintă nu doar o garanție a modernizării economice a Rusiei, dar și un factor important pentru reabilitarea imaginii țării pe scena internațională. Odată asumată această viziune, în Rusia a fost declanșată o campanie agresivă pentru reafirmarea statutului de super-putere energetică. Noua conducere de la Kremlin a mizat pe revenirea în forță a statului în sectorul energetic prin „renaționalizarea” operatorilor privați de succes, cel mai bun exemplu fiind cel al gigantului Yukos, dar și prin transformarea Gazprom și Rosneft în jucători globali pe piața energetică.

Cu toate că unii autori susțin contrariul, majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă resursele energetice ca fiind principalul motiv care a dus la remarcabila schimbare a Rusiei din ultimii ani. După ce a „renăscut” dintr-un stat care era aproape în faliment în anul 1998, Rusia se bucură astăzi de beneficii venite ca urmare a remarcabilei transformări prin care încă trece. A reușit să scape de povara datoriilor externe, să reducă inflația, dar și să se bucure de o creștere economică substanțială ani la rând. Toate aceste schimbări sunt strâns legate de redefinirea statutului Rusiei ca mare producător de petrol și gaze naturale. Odată redobândită acestă securitate economică, Rusia a fost capabilă să regăseasca și sensul suveranității, nemaifiind obligată sa joace un rol secundar în relațiile cu Occidentul și cu China sau să îndure umilințele internaționale de după cădere URSS-ului.

În timp ce resursele energetice reprezintă motivul acestei reveniri cu adevărat spectaculoase a Rusiei atât în plan intern cât și extern, acestea se pot dovedi și o potențială amenințare. Trebuie precizat că atât sistemul economic cât și cel politic al unui stat dependent de exporturile de resurse naturale sunt extrem de sensibile când vine vorba de variațiile de pe piețele energetice. Economistul rus, Egor Gaidar, avertizează asupra dependenței unui stat de exporturile de petrol si gaze naturale. În opinia lui Gaidar, cel mai elocvent exemplu legat de pericolul care îl reprezintă dependența statului de resursele naturale este cel al destrămării URSS-ului. Criza petrololui declanșată în anii ’80 de către Arabia Saudită prin creșterea bruscă a exportului de petrol a dus automat la o scădere a prețului barilului de petrol și a provocat în URSS instabilitatea pe care unii o consideră factor în destrămarea regimului sovietic.

Cu toate că Rusia se autodeclară ca fiind o super-putere energetică, acest lucru nu este adevărat din toate punctele de vedere. Într-adevăr, dacă luăm în considerare doar rezervele și producția Rusiei, se poate spune că este o super-putere energetică. Conform unui studiu efectuat în anul 2008, Rusia doar prin a sa companie de stat Gazprom, deține peste 17% din rezerva mondială de gaz, respectiv peste 70% din cea națională, iar în ceea ce privește producția de gaze în 2008, aceasta a depășit 549 miliarde m³. Chiar dacă rezervele și producția Rusiei sunt impresionante, aceasta nu este întotdeauna considerată ca având toate cele necesare pentru a fi declarată o super-putere energetică. Rusia, cu toate că este cel mai mare producător de petrol care nu face parte din OPEC, este uneori desconsiderată deoarece nu are un cuvânt important de spus în ceea ce privește prețul petrolului, neputând să dicteze prețurile sau cantitățile de extracție. Un alt motiv pentru care puterea energetică a Rusiei este pusă la îndoială se referă la abilitatea acesteia de a continua furnizarea în ritmul actual, luându-se în calcul starea precară a infrastructurii, dar și dorința acesteia de a furniza gaz Chinei.

Din punctul de vedere al industriei petroliere, Rusia, nu poate fi considerată o super-putere energetică din urmăroarele motive: în primul rând, cu toată implicarea Kremlin-ului prin renaționalizările făcute, statul rus nu deține majoritatea în producția internă de petrol. În al doilea rând, companiile rusești fie ele de stat sau private, comercializează petrolul pe o piață globală. Din această cauză companiile rusești nu pot avea o foarte mare influență asupra consumatorilor, deoarece ori de câte ori ar decide să întrerupă livrarea de petrol către un anumit stat, statul împotriva căruia se desfășoară această acțiune poate achiziționa petrol din alte surse. În al treilea rând, petrolul spre deosebire de gaz se poate transporta și prin intermediul sistemului de cale ferată ceea ce îl face ușor accesibil și în statele în care conductele alternative pentru alimentarea cu petrol lipsesc.

Federația Rusă este deservită de o rețea feroviară 87.000 de km ( 50% electrificată) – pe teritoriul Rusiei se află cea mai lungă magistrală ferovială din lume, ,,Transiberianul’’ (Moscova-Vladivostok, 9 280 km, anexă 4) și de o rețea rutieră de 96.000 km ( 3400 km autostrăzi, anexă 5);

În pararel, transporturile fluviale, maritime și aeriene s-au dezvoltat considerabil:

– 1260 aeroporturi, rata creșterii transporturilor aeriene din Rusia este în prezent (2013) una din cele mai ridicate din lume. În următorii 5 ani, piața transporturilor de mărfuri și pasageri poate crește de două ori. Totodată, o atenție deosebită se va acordată dezvoltării aviației regionale;

– 72000 km de căi fluviale și maritime care fac legătura între Baltică, Marea Albă, Marea Neagră și Marea Caspică. Principalele porturi la Marea Negră sunt Novorossiisk și Azov, la Marea Baltică sunt Sankt-Petersburg și Kaliningrad, iar cele mai importante porturi de pe coasta Oceanului Pacific sunt Vladivostok, Nakhodka, Magadan și Petropavlovsk – Kamchatskiy.

Conform datelor Serviciului Federal Vamal din Rusia volumul comerțului exterior al Rusiei, în anul 2007 a constituit 552 mlrd. dolari SUA, marcând o creștere cu 25 %, inclusiv export – circa 352 mlrd. dolari SUA,  cu o majorare de 17 %,  și import – 199 mlrd. dolari SUA, sau o creștere cu 44 %. Soldul pozitiv al balanței export-import s-a micșorat cu 6,5 % și a constituit 10,7 mlrd. dolari SUA. Comerțul exterior față de PIB al Rusiei în ultimii ani scade ca rezultat al diversificării lente a structurii exportului și a pozițiilor slabe de concurență a companiilor rusești din sectorul prelucrător. Creșterea cererii interne în economia rusească se acoperă datorită importului, care constituie peste  48 %.

În ianuarie-decembrie 2011, comerțul exterior al Federației Ruse a înregistrat o evoluție ascendentă. Conjunctura comerțului exterior a fost favorabilă pentru principalele mărfuri ale exportului Rusiei.

Volumul comerțului exterior a crescut în anul 2011 cu 30,1% față de perioada similară a anului 2010, fiind de 844,7 miliarde USD; creșterea exportului a fost de 30,2%, iar a importului de 30,0%. Din volumul total al schimburilor comerciale, exportului i-au revenit 62%, iar importului 38%. Astfel, soldul balanței schimburilor comerciale și-a păstrat trendul ascendent și a înregistrat o creștere cu 30,6% comparativ cu ianuarie-decembrie 2010 ( Anexa 6 ).

Revigorarea pieței mondiale a contribuit la creșterea preturilor, dar și a cererii de metale neferoase principale. În luna decembrie 2011, la Bursa Londoneză de metale, prețul mediu la aluminiu a scăzut cu 2,5%, față de prețul lunii precedente, prețul nichelului a crescut cu 1,5%, iar cel al cuprului cu 0,2 %. În perioada ianuarie – decembrie 2011, prețurile metalelor neferoase la Bursa Londoneză au fost mai mari decât cele înregistrate în perioada similară a anului trecut, crescând cu 10,4%, la aluminiu, cu 17,1% la cupru și cu 5,0%, la nichel.

În structura geografică a comerțului exterior al Rusiei, continuă să domine schimburile comerciale cu țările din afară CSI-ului. Ponderea volumului schimburilor comerciale cu țările UE a reprezentat din total schimburi 48,0%, față de 49,0% în ianuarie-decembrie 2010, în timp ce exporturile au crescut cu 26,0%, importurile cu 33,5%. Volumul schimburilor comerciale în comparație cu ianuarie – decembrie 2010 s-a majorat cu 28,3% ( Anexa 7).

A doua grupă de parteneri comerciali o reprezintă, ca volum, țările Cooperării Economice Asia – Oceanul Pacific (APEC), ponderea în comerțul total exterior al Rusiei cu aceste țări, în ianuarie – decembrie 2011, a fost de 23,9% față de 23,2% în ianuarie – decembrie 2010, în timp ce exporturile au crescut cu 38,3%, importurile cu 32,7%. Volumul schimburilor comerciale în comparație cu ianuarie – decembrie 2010 s-a majorat cu 35,3% ( Anexa 7)

Schimburile comerciale cu țările CSI în 2011 au crescut cu 34,2 % față de ianuarie – decembrie 2010, reprezentând 14,9% din schimburile comerciale ale Rusiei. Creșterea comerțului exterior în ianuarie – decembrie 2011 a atins cotele de 31,3% la exporturi si 39,6% la importuri.

Cu toate grupurile de țări precizate mai sus, cu excepția țărilor APEC, soldul balanței comerciale a rămas pozitiv. Cu țările din afara spațiului ex-sovietic soldul balanței comerciale a crescut cu 26,0%, iar cel cu țările CSI a crescut cu 21,8%. Un sold negativ accentuat al balanței comerciale, în ianuarie – decembrie 2010, se înregistrează cu China, soldul fiind de 13,0 miliarde USD și cu Germania, soldul fiind de 3,5 miliarde USD și cu Brazilia de 2,3

miliarde USD.

Transportul petrolului și gazelor naturale către cumpărători este la fel de important ca și deținerea acestor resurse, întrucât fără valorificarea lor resursele reprezintă doar un câștig potențial. Astfel, încă din primele decenii ale descoperirii resurselor pe teritoriul rusesc s-au căutat metode de a duce aceste resurse acolo unde existau cumpărători. În timpul Uniunii Sovietice, căile de transport s-au îndreptat special înspre țările cu care URSS-ul avea contacte politice. Acest lucru a transformat Europa Centrală și de Est într-una din regiunile cel mai intens aprovizionate de Moscova. Efortul construirii acestor conducte s-a concentrat pe această zonă și din cauza faptului că statele din Asia Centrală și Caucaz aveau suficiente resurse pe teriroriul lor.

Tot din acest motiv, în anii ’90, singura posibilitate de valorificare a resurselor energetice care era viabilă pentru Federația Rusă consta în dirijarea acestor resurse către piețele din fostul spațiu comunist și țările vest europene. Pe aceste premise s-a construit actuala problemă a dependenței europene față de resursele rusești. Dacă se ia în calcul numărul de rețelelor care alimentează Europa și cele care alimentează Asia dinspre Rusia, se poate observa că dezechilibrul este flagrant, cu atât mai mult cu cât zona orientală a Rusiei este mai bogată în hidrocarburi decât cea vestică.

Drumul energiei din Rusia către Europa se face printr-o rețea densă, dar învechită de conducte care în multe secțiuni au depășit durata de viață prevăzută. Din acest motiv, mizele construirii unor noi conducte sunt extrem de mari. Cine deține controlul asupra principalelor căi de transport are resursele nu doar asigurate, ci și prețuri mai scăzute. Controlul asupra conductelor reprezintă și controlul asupra clienților ce cumpără aceste resurse. Din acest motiv, marile state europene precum Franța, Italia sau Germania se luptă pentru a fi incluse în majoritatea proiectelor de transport, în timp ce statele din estul Europei caută soluții care să le îndepărteze de influența rusească.

II.2 Strategia Rusiei privind politica energetică

Reafirmarea Rusiei și perspectivele acesteia ca super-putere energetică se regăsesc în „Strategia Energetică a Rusiei până în 2020”, document redactat în anul 2002. Cu ajutorul acestui document, Rusia avansează oficial ideea conform căreia resursele energetice sunt principalul atu în vederea asigurării securității energetice, dar și pentru susținere creșterii economice a țării.

Printre prioritățile acestei strategii se regăsesc: asigurarea furnizării de energie la prețuri accesibile pe plan intern, investiții în tehnologii care să prevină consumul inutil de energie, stabilitatea financiară, creșterea potențialului de investiții dar și protecția mediului. Strategia prezintă, de asemenea, și obiectivele specifice în materie de volum: 10 mbd în producția de petrol până în 2020, iar în ceea ce privește producția de gaz se dorește atingerea cotei de 680-730 bcm de gaze tot până în 2020.

Cu toate că resursele de gaz si de petrol reprezintă principalul pilon de susținere al politicii energetice rusești, conceptul de securitate energetică al Rusiei încearcă implementarea unor inițiative privind energia nucleară, termică și hidrologică care să crească capacitatea de export de energie a Rusiei. În momentul adoptării strategiei, cărbunele reprezenta un subiect oarecum marginalizat, dar treptat a căpătat importanța cuvenită din două motive: creșterea prețului cărbunelui de după 2006, iar în al doilea rând din cauza faptului că Rusia deține 25% din rezerva mondială de cărbune.

Unele dintre obiectivele stipulate în „Strategia Energetică a Rusiei până în 2020” au fost atinse cu mult înainte de termenele stabilite, 2004-2005 în loc de 2010, în timp ce alte obiective nu au înregistrat nici un progres în ultimii ani. Intenția Kremlin-ului de a utiliza strategia energetică cu scopul majorării influenței și a controlului politic devine din ce în ce mai vizibilă având în vedere faptul că eventualele modificări sau ajustări sunt aproape inexistente.

Perspectiva lui Putin asupra politicii energetice

Odată cu venirea lui Putin la putere, la zece ani după căderea URSS-ului și a unui imperiu care s-a întins pe durata a cinci secole, Rusia a încercat să facă tranziția de la statutul de imperiu la cel de stat, să depășească nostalgia provocată de destrămarea URSS și să se adapteze mediului internațional pentru a reuși să pună bazele unei relații de cooperare și nu de constrângere. Toate acestea s-au dovedit a fi o provocare dificilă având în vedere greutatea moștenirii lăsată de fostul imperiu, adânc impregnată în personalitatea Rusiei.

La începutul primului mandat de președinte, actualul prim-ministru al Rusiei, Vladimir Putin, se confrunta cu o dilemă complexă. Pe de o parte, era nevoit să găsească o soluție prin care să oprească erodarea statutului internațional al Rusiei, dar în același timp să promoveze un model de dezvoltare care să sporească capacitățile economice ale statului. Astfel, sarcina lui Putin a constat în oprirea declinului internațional al Federației Ruse, dar și reconstituirea bazei economice. În vederea soluționării acestor probleme, noul președinte al Rusiei a realizat că o redefinire a politicii energetice însoțită de o expansiune a capitalului rus poate însemna ieșirea din acest impas.

În ceea ce privește politica energetică promovată de către Vladimir Putin, aceasta a fost „modelată” de un set specific de circumstanțe. La 31 decembrie 1999, când a devenit președintele Federației Ruse, prețurile resurselor naturale atingeau un minim cu care nu se mai întâlnise din anii ’80. Împovărată de datoriile externe acumulate în timpul mandatului lui Elțin, economia Rusiei a fost aproape de colaps odată cu criza financiară din 1998. Cu o economie aproape de faliment, o monedă națională slăbită, un guvern federal „paralizat”, dar și o imagine afectată de ambițiile separatiste regionale, politicile inițiale ale lui Putin au vizat reinstaurarea autorității centrale a statului. Pentru a-și duce la îndeplinire aceste politici, Putin, a văzut în resursele naturale ale Rusiei nu doar o asigurare împotriva unei noi crize ci și elementul care putea asigura atât supraviețuirea cât și renașterea statului.

Odată cu revigorarea prețurilor pe piața energetică, perspectiva lui Putin și automat cea a Rusiei s-au schimbat dramatic: de la tactici de supraviețuire la ambiții expansioniste. Companiile Rusiei, atât cele de stat cât și cele private, și-au început extinderea sferei de influență înspre fostele republici sovietice și estul Europei, reușind să achiziționeze cu ajutorul petrodolarilor active energetice din statele respective.

Importanța atribuită de Putin resurselor naturale apare pentru acesta cu mult înainte de a deveni o figură emblematică în conducerea statului. Putin și-a exprimat ideeile sale asupra importanței sectorului energetic încă din anul 1997, când, prin intermediul lucrării sale de disertație atrăgea atenția asupra planificării strategice a resurselor naturale. Într-un articol din 1999 intitulat „Rolul resurselor naturale în cadrul Strategiei de Dezvoltare a economiei ruse”, Putin a continuat să își susțină ideile conform cărora resursele naturale ar fi cheia pentru prosperitatea economică a Rusiei, dar și un element esențial pentru supraviețuirea statului. În opinia lui Putin, exploatarea și gestionarea resurselor naturale pentru a sluji intereselor statului reprezenta o propunere logică având în vedere atât situația economică a Rusiei la momentul respectiv, dar și dorința acesteia de reafirmare pe scena politică internațională. Dacă perspectiva lui Putin referitoare la politica energetică nu a suferit mari modificări în perioada 1997-1999, nu același lucru se poate spune și după ce Putin a ajuns la Kremlin. Ideile actualului prim-ministru al Federației Ruse au evoluat de-a lungul anilor, astfel încât acesta a ajuns să realizeze ca o economie bazată aproape exclusiv pe exporturile de gaz și petrol poate reprezenta și un pericol pentru stat.

Viziunea lui Putin s-a schimbat cel mai mult în timpul celui de-al doilea mandat ca președinte. Venită ca o confirmare a convingerilor lui Putin, creșterea prețului la petrol din anii 2004-2005 i-a permis actualului prim-ministru să își reafirme încrederea în resursele naturale ale statului. Noua perspectivă a lui Putin a fost făcută publică odată cu discursul acestuia în fața Consiliului de Securitate al Rusiei din 22 decembrie 2005. În acel discurs, Putin nu a ezitat să reatragă atenția asupra importanței resurselor energetice, precizând că „bunăstarea Rusiei din prezent, dar și din viitor depinde în mod direct de locul ocupat de Rusia pe piața energetică globală”. Totodată Vladimir Putin a ținut să precizeze că ocuparea unei poziții dominante în cadrul pieței energetice mondiale îi v-a permite Rusiei să își promoveze mult mai ușor interesele naționale. Evoluția perspectivei lui Putin referitoare cunoaște o nouă etapă odată cu summit-ul de la Soci din 25 mai 2006, când, Putin rostește o frază memorabilă prin care definește energia ca fiind „holly of holies” pentru economia Rusiei.

Perspectiva lui Putin referitoare la politica energetică nu a suferit mari modificări odată cu trecerea timpului. Prin exercitarea controlului asupra imenselor bogății de resurse naturale, politica energetică a Rusiei a folosit atât pentru soluționarea problemelor economice, cât și pentru promovarea intereselor naționale ale statului.

Datorită faptului că energia reprezintă literalmente motorul economiei unei țări, statelor membre UE le este foarte greu să accepte comunitarizarea acestui domeniu. Totuși, faptul că politica mondială în domeniul energiei se va duce din ce în ce mai mult la nivel de blocuri continentale, ceilalți mari actori de pe această scenă fiind țări întinse geografic precum Statele Unite, Rusia, China sau India reprezintă un impuls pentru Uniunea Europeană să își coordoneze politicile la nivel supranațional pentru a da un răspuns comun în cursa pentru obținerea resurselor necesare.

Principalul principiu al politicii energetice Uniunii Europene este acela de a stabili un parteneriat cu Rusia în domeniul energetic, astfel încât relațiile dintre cei doi actori să atingă stabilitatea mult dorită de partea vestică. Acest parteneriat va contribui și va reglementa atât relațiile economice dintre cele Rusia și UE, dar va și contribui la menținerea securității energetice a UE. Problema acestui parteneriat este faptul că liderii UE nu au ajuns până acum la un consens prin care aceste principii să devină obiective reale în vederea menținerii stabilității energetice pe piața UE.

În accepțiunea Comisiei Europene, securitatea energetică reprezintă „capacitatea de asigurare a cerințelor viitoare esențiale de energie, atât prin intermediul resurselor interne, obținute în condiții acceptabile economic sau menținute ca rezerve strategice, cât și prin recurgerea la surse externe accesibile și stabile”. Aceasta este și premisa de la care a plecat Comisia Europeană atunci când a elaborat noua politică energetică care își propune o creștere a utilizării combustibililor alternativi, o reducere a consumului energetic, precum și o încurajare a competiției dintre Mării producători de energie.

Planul energetic propus de Comisia Europeană prevede reducerea până în 2020 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% față de nivelul din 1990. Potrivit aprecierilor făcute de către Comisie, țările dezvoltate ar trebui să își reducă emisiile cu 30% până în anul 2020 în cadrul unui nou acord internațional ce ar urma să înlocuiască Protocolul de la Kyoto care expiră în 2012. Tot în planul energetic propus de Comisie se regăsește propunerea de creștere a energiei obținute din surse regenerabile (hidrocentrale, biocarburanți, energie solară, eoliană, mareică) până la 20% în anul 2020. O chestiune importantă regăsită în planul energetic din 2009 este liberalizarea sectorului energetic care a fost propusă pentru a stimula concurența și a reduce prețurile, îndeosebi în domeniul gazelor naturale.

Cu toate că statele membre UE au înțeles că dependența de un singur furnizor energetic este extrem de pericoloasă, dar și păguboasă, noua politică energetică facilitează tranzacțiile energetice transfrontaliere. În acest sens, Comisia Europeană consideră că este necesară crearea unui organism la nivel european și de implicarea sa într-o rețea europeană a autorităților de reglementare independente naționale.

Complexitatea procesului de formulare al politicilor la nivel european este dată și de natura duală a instituțiilor europene, care combină caractere specific europene, cum ar fi natura comunitară a unora din instituții, cu trăsături aparținând organizațiilor internaționale tradiționale. Un alt motiv pentru care formularea politicilor energetice europene reprezintă un proces greoi este dat de reacțiile statelor membre UE atunci când vine vorba de acțiunea rusească în Europa. Paula Daniela Gângă clasifică statele membre UE în două categorii atunci când discută despre relația acestora cu Rusia. Astfel, reprezentând tabăra susținătorilor este Germania, un vechi aliat al Rusiei care și-a accentuat relația specială dezvoltată de către fostul cancelar Gerhard Schröder cu Vladimir Putin. Parteneriatul dintre cele două țări a început încă din momentul în care relația număra trei state, din cauza divizării Germaniei. Tocmai procesul reunificării a solicitat crearea unui parteneriat prin care Germania primea energie sovietică încă din 1973. Cooperarea dintre Ruhrgas și Soyuzgazexport a început în 1969, iar azi Gazpromul deține 6,4% din acțiunile firmei germane fiind în același timp și cel mai mare investitor străin al acesteia. Alte state membre ale Uniunii Europene care au o relație bună cu Rusia sunt Franța, Marea Britanie dar și Italia.

De cealaltă parte se află reacțiile profund negative la orice acțiune rusească în Europa, provenind în special din rândul statelor care în trecut s-au aflat sub influența comunistă. Statele baltice conduc tabăra anti-rusă prin nemulțumirile legate de nerecunoașterea anexării sovietice în urma pactului cu Germania nazistă. Nemulțumiri ridică și restul noilor state membre ale UE în frunte cu Polonia, România, Bulgaria.

Oricare ar fi motivele pentru care statele EU se împart în două tabere atunci când vine vorba de Rusia, obiectivul politicii energetice europene este de a se apropia cât mai eficient de piața resurselor energetice ruse. Pe lângă acest obiectiv principal, UE își propune să îmbunătățească relația de cooperare economică cu statele transportatoare de resurse energetice ruse cum ar fi Ucraina sau Belarus.

II.3 Dezvoltarea social-economică a Rusiei în perioada 2010-2011

Conform datelor Grupului de experți din cadrul Ministerului Finanțelor și Agenției naționale de Statistică ”Rosstat”, PIB-ul Federației Ruse a fost, în anul 2011, de 1.882,2 miliarde USD (54.585,6 miliarde ruble) și 8.574 USD venit mediu anual pe cap de locuitor , cu o creștere de 9,8 % în anul 2011, față de 2010; Rezervele aur-valută ale Federației Ruse au însumat în anul 2011, 498,6 miliarde USD, înregistrând o creștere cu 4% față de 2010.

Ritmuri de creștere a PIB-ului, în anul 2011, față de anul 2010:

Volumul PIB……………………………………… ………………..4,3%;

Volumul producției de mărfuri ……………………………….6,5%;

Volumul producției industriale ……………………………….4,7%;

Volumul producției agricole…………………………………..22,1%;

Volumul mărfurilor transportate …………………………….. 7,2%;

Echipa de experți a Ministerului Dezvoltării Economice al F.Ruse a publicat în 2012, principalii indicatori economici pe anul 2011:

Indicatorii macroeconomici în 2011, în % față de aceeași perioadă a anului 2010

Indicele inflației pe 2011………………………………………………… 6,1%

Creșterea prețurilor la bunurile de consum……………………….6,1%

Creșterea prețurilor la producători ………………………………..12%

Creșterea bazei financiare ………………………………………..5,5%

Creșterea masei monetare ……………………………………….22,6%

Produsul intern brut în 2011 (miliarde rb.)……………………… 54.585,6

Cursul mediu rub./$ …………………………………………. 29,4 rub/$

Indicele producției industriale, în % față de 2010…………………104,7%

Execuția bugetară federală, ianuarie – decembrie 2011

Venituri,miliarde rb. (% fata de 2010) ………………………….11.352,2 (36,7%)

Venituri de la Serviciul Federal de Impozitare al FR ,

miliarde rb. (% fata de 2010) ……………………………………………… 4.475,4(39,6%)

Venituri de la Autoritatea Vamală a FR ,

miliarde rb. (% fata de 2010) ……………………………………………… 6.738,3(47,1%)

Venituri din alte mecanisme de impozitare(% fata de 2010…………138,5(-73,4%)

Cheltuieli ,miliarde rb.(% fata de 2010)……………………… …10.935,7 (8,1%)

Cheltuieli pentru stingerea datoriei statului ,

miliarde rb. (% fata de 2010) ………………………………………………… 262,6(34,7%)

Cheltuieli fără dobânzi ,miliarde rb. (% fata de 2010) ……………. 10.673,0(7,6%)

Profit(+)/deficit (-) ,miliarde rb. (%PIB)……………………………………416,5(4%)

Conform evaluărilor Băncii Centrale a Federației Ruse, exodul de capital, în 2011, a fost de 84,2 miliarde $., iar rezervele valutare ale Federației Ruse au crescut cu 19,20 miliarde $, astfel rezervele valutare la sfârșitul lunii decembrie 2011 au fost de 498,638 miliarde $.

Volumul schimburilor comerciale externe, în perioada ianuarie-decembrie 2011, a fost de 844,7 miliarde USD, în creștere cu 30,1% față de anul 2010,din care:

Exporturile, au totalizat 521,4 miliarde USD, în creștere cu 30,2 % față de anul 2010;

Importurile, au totalizat 323,3 miliarde USD, în creștere cu 30,0% față de anul 2010.

Soldul balanței comerciale a fost de + 198,1 miliarde USD, față de 151,7 miliarde USD în 2010, creșterea fiind de 30,6%.

Moscova

În anul 2012, bugetul Moscovei, depășește un trillion de ruble; capitala Rusiei va cheltui fonduri duble față de Londra și Berlin. Bugetul pe 2012 va fi destribuit 42% pentru domenii sociale, 42% pentru susținerea logisticii metropolitane, 16% pentru direcții noi.

Cheltuieli pe 2012 – 1,731 tril.ruble :

-730,4 mlrd.rub – necesități sociale (sănătate, învățământ, salarii, pensii, ajutor social, subvenții și diverse ajutoare de stat)

-315,5 mlrd.rub – politică urbană și construcții

-148,7 mlrd.rub – logistică metropolitană (în primul rând pentru reparația locuințelor,

recondiționarea și întreținerea curților blocurilor, scărilor de bloc, transporturilor)

– 106,0 mlrd.rub – pentru relaționarea imobiliară între teren și proprietăți

– 84,9 mlrd.rub – pentru costrucția drumurilor

– 39,1 mlrd.rub – surse pentru informare în masă, cooperare regională, sport, turism și publicitate

– 19,1 mlrd.rub – politică economică

– 11,8 mlrd.rub – securitatea națională întreținerea organismelor de ordine

– 2,2 mlrd.rub – organisme de control

– 273,6 mlrd.rub – diverse direcții

După sumele care au fost aprobate pentru buget pe 2012, Moscova se clasează pe locul 3 după New York și Shanghai, cu 50,8 mlrd. USD.

Investițiile străine directe

În anul 2011, volumul investițiilor străine în economia Moscovei a crescut cu 13% față de anul 2010, reprezentând 148,392 mlrd.USD.

În anul 2011, volumul investițiilor străine directe în economia Moscovei a crescut cu 19% față de anul 2010, reprezentând 39,059 mlrd.USD, iar volumul investițiilor diverse a crescut cu 9% față de anul 2010, reprezentând 105,107 mlrd.USD.

Potrivit datelor Ministerului Dezvoltării Economice al Federatiei Ruse, exportul de mărfuri, în 2011, s-a cifrat la 521,4 miliarde USD, adică mai mult cu 30,2% decât valorile anului anterior. Creșterea exportului se explica, în primul rând, prin creșterea preturilor la principalele articole de export din Rusia: petrol, gaze naturale, metale feroase și neferoase.

In structura exportului Rusiei, în 2011, a crescut ponderea mașinilor și utilajelor, mijloacelor de transport, concomitent reducându-se ponderea mărfurilor alimentare și materiilor prime pentru producția articolelor din metale, produselor chimice, masei lemnoase și articolelor din celuloza și hârtie.

Combustibilii și produsele energetice au avut o pondere de 33,0%. În 2011 volumul fizic al exporturilor de petrol, în comparație cu 2010, a scazut cu 4,0%, iar costul petrolului a crescut cu 32,9% față de anul trecut, evoluție favorizata în primul rând de creșterea preturilor contractuale. În această perioadă au crescut cu 12,2% volumele fizice ale livrărilor de gaze naturale peste hotare, înregistrând o pondere de 28,7 %. De asemenea, în 2011, volumele fizice au scăzut cu 1,5%, comparativ cu 2010 și înregistrând totodată o scadere de 5,4% ale volumelor fizice la livrările de petrol peste hotare, iar în țările CSI au crescut cu 86,5%, înregistrând pentru totalul schimburilor de produse energetice o creștere de 35,0% în 2011.

Volumul exporturilor de metale și articole din metale a crescut cu 10,9%, în 2011, față de 2010, în timp ce exporturile de metale feroase au crescut cu 15,9% datorită creșterii prețurilor medii contractule și volumelor fizice.

Se evidențiază o diminuare a volumelor fizice la exportul de metale feroase cu 8,3%, la cupru rafinat cu 60,0% și la nichel brut cu 18,6%, iar la aluminiu s-a înregistrat o creștere de 3,7%.

Volumul exporturilor de produse chimice a crescut cu 26,2%. De asemenea, au crescut prețurile contractuale pentru amoniac – cu 47,0%, îngrășăminte minerale combinate cu 4,0%, îngrășăminte minerale alcaline cu 4,4% și cauciuc sintetic cu 7,6%.

Exportul de lemn și produse din celuloza și hârtie, în 2011, comparativ cu 2010 a crescut cu 12,1 %, ca urmare a îmbunătățirii structurii exporturilor lemnului și a produselor din lemn.

Exporturile de produse alimentare și materii prime agricole au crescut cu 36,7%, iar ponderea din volumul total a exporturilor a reprezentat 2,3%, în principal datorită cresterii volumelor fizice și prețurilor la exportul de cereale.

Exporturile de mașini, echipamente și vehicule au scăzut, cu 28,8% , ca urmare a scăderii cererii pe piață, dar ponderea lor în exportul total s-a clasat la 8,4% ( Anexa 8 ).

Importul de mărfuri, în 2011 a fost de 323,3 miliarde USD, în creștere cu 30,0% față de anul 2010. Importul continuă refacerea rapidă ca urmare a întăririi rublei față de valutele principalelor țări partenere, ca urmare a revigorării treptate a economiei, refacerii parțiale a cererii interne, precum și ameliorării condițiilor de creditare. În 2011, ritmul de creștere și dinamica importurilor se explică prin creșterea importurilor mașinilor și utilajelor, mijloacelor de transport, în timp ce ponderea altor grupe de mărfuri s-a diminuat.

Importul de mașini, echipamente și vehicule a înregistrat o creștere în 2011 și a reprezentat cu 44,1 % mai multe mașini, utilaje și mijloace de transport achiziționate. De asemenea, costurile de import la autoturisme au crescut de 1,7 ori, față de anul 2010, iar la camioane de 1,9 ori.

Importul de metale si produse din acestea a înregistrat o creștere în 2011 cu 28,6 %, datorită creșterii volumelor fizice și a prețurilor aproape la toate produsele din această grupă de mărfuri.

Valoarea importurilor de produse alimentare și materii prime agricole a crescut cu 16,7% față de 2010, în timp ce importurile de produse alimentare din țările CSI au crescut cu 6,1%, iar cele din țările din afara spațiului ex-sovietic cu 18,9%.

Crește ritmul de refacere a importurilor de textile, țesături și încălțăminte, acest indicator depășind cu 17,6% valoarea înregistrată în anul 2010 .

Importul de produse chimice și cauciuc a crescut valoric cu 22,8%, importul de medicamente cu 17,3%, importul de cauciuc sintetic și natural a crescut de 1,6 ori (Anexa 9).

Capitolul III. Relațiile dintre România și Federația Rusă

“În epoca noastră când sforțările omenirei sunt îndreptate spre o apropiere cât mai strânsă între popoare și tind la instaurarea unei păci mai îndelungate, reluarea raporturilor noastre cu URSS a fost în linia logică și inerentă a vremei.

Consolidarea și viabilitatea raporturilor diplomatice este însă în funcțiune de relațiile comerciale și pentru dezvoltarea acestora din urmă e nevoie de un studiu amănunțit asupra situațiunei economice atât sub raportul producțiunei cât și al consumului.”

Dr. I Continescu, Ministrul Industriei și Comețului

O serie de factori interni și internaționali au determinat evoluția relațiilor economice externe ale României. Urmările celui de al Doilea Război Mondial, intrarea în sfera de influență a URSS, politica de blocadă și discriminări comerciale dusă de țările capitaliste față de țările socialiste, inclusiv România, au determinat restrângerea sferei geografice a relațiilor noastre economice externe în perioada imediat postbelică.

O mare atenție a acordat și continuă să acorde România, așezării pe baze noi a relațiilor cu țările din fostul bloc sovietic și nu în ultimul rând cu cele din Comunitatea Statelor Independente (CSI) care au apărut după destrămarea imperiului sovietic. Această atenție este justificată atât în plan economic, cât și în plan politic, dat fiind faptul că, cel puțin cu o parte din aceste state, vor trebui derulate în continuare o serie de convenții și acorduri de cooperare în producție negociate încă din timpul existenței CAER. Aceste țări și în special Federația Rusă și Ucraina au fost și vor fi încă pentru România importante furnizoare de petrol, gaze naturale, minereuri feroase și neferoase etc. și importatoare de produse industriale și agricole.

Relațiile ruso-române au rădăcini istorice adânci. În mentalul colectiv românesc, Rusia este asociată cel mai adesea cu ocuparea Basarabiei și aducerea, pe tancuri, a regimului comunist. În schimb, se uita, spre exemplu, rolul jucat de Rusia în dobândirea independenței de sub regimul otoman sau la modernizarea țării în secolul al XIX-lea. Pe parcursul sutelor de ani, Rusia a sprijinit în mod consecvent lupta de eliberare de sub jugul otoman al Moldovei și Valahei. Tratatul de pace cu Turcia de la Cuciuk-Cainargi a transformat principatele în regiuni autonome a Imperiului Otoman, Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829 a stabilit un regim de neamestec al Porții Otomane în treburile interne ale Principatelor. Unirea Moldovei cu Valahia a făcut în sfârșit posibilă și formarea statului român, etc.

Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea Rusia vedea alianța cu România drept un bun preludiu pentru a-și instaura dominația absolută asupra Balcanilor, sub stindardul eliberării fraților slavi ortodoxi, România încercă și ea să profite de vitalitatea imperială a Petersburg-ului pentru a obține independență deplină față de Poarta. O dată îndeplinite primele obiective, și anume scoaterea Turciei din cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, aspirațiile politice ale Rusiei și României au intrat în contradicție ireconciliabilă, disputa soldându-se cu anexarea Basarabiei la Rusia și cu răcirea iremediabilă a relațiilor dintre cele două capitale și popoare. Acesta este momentul de hiatus din relațiile dintre cele două popoare, relații care până atunci nu păreau că aveau să se deosebească prea mult de cele ale popoarelor slave balcanice cu Rusia. Perioada comunistă din istoria României, contrar presiunilor continue de a conecta Bucureștiul la Moscova în mod iremediabil, nu a adus schimbări majore în calitatea raporturilor dintre cele două țări. Astfel, după o perioadă inițiala în care România a funcționat ca un apendice al URSS, pe masură ce regimul comunist local căpăta consistență și suport social, Bucureștiul a început, din nou, să se distanteze de Moscova pentru a se pune la adăpost de eventualele consecințe ale unui nou război mondial. După căderea lui Ceaușescu relațiile dintre România și URSS – Federația Rusă au intrat pe un traseu sinos, acestea oscilând între reluarea raporturilor privilegiate și „îngheț diplomatic”, de-a lungul mandatelor prezidențiale ale lui Ion Iliescu și Boris Eltan. Astfel, pe parcursul intervalului 1990 – 1991, România a fost cea mai conservatoare țară din Europa Centrală și de Sud – Est, Bucureștiul ajungând să se împotrivească desființării Organizației Tratatului de la Varșovia cu o obstinență demnă de o cauză mai bună. Semnarea Tratatului de Asistență Mutuală și Ajutor Reciproc dintre muribunda URSS și România a fost o nouă etapă din procesul de reconectare la "comunitatea socialistă". În acest mod, în timp ce țările Europei Centrale căutau să-și limiteze cât mai mult legăturile politice cu Moscova, România semna cu aceasta un tratat prin care reitera aderența la politica de securitate comună.

În perioada anilor 2000-2002, legăturile politice dintre România și Rusia au înregistrat o tendință favorabilă datorată vizitelor făcute de către factori de decizie, atât din România, cât și din Rusia, la nivel prezidențial, guvernamental și parlamentar.

Tratatului politic bilateral dintre România si Federația Rusă, a fost semnat la 4 iulie 2003, la Moscova de catre președinții Ion Iliescu și Vladimir Putin. Cei doi miniștri de externe au declarat: "În spiritul Tratatului privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă, care a fost încheiat astăzi (n.r. 4 iulie 2003), confirmând aspirația ambelor țări pentru dezvoltarea conlucrării pe multiple planuri pe baza întăririi încrederii reciproce, am ajuns la părerea comună privind necesitatea de a închide capitolele dureroase din istoria relațiilor bilaterale.

Condamnând Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, precum și participarea României în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei hitleriste, ambele părți își exprimă hotărarea de a depăși moștenirea negativă a trecutului totalitar și de a-și construi relațiile ținând seamă de schimbările profunde care au loc în România și în Rusia, și de experiența pozitivă acumulată în diverse domenii ale cooperării interstatale.

Considerăm important ca o Comisie comună, de interes public, investită cu autoritate, constituită din istorici, în componența căreia vor intra, de asemenea, specialiști în domeniul finanțelor, economiei, arhivelor, muzeologiei și în alte domenii în funcție de necesități, să se ocupe de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc. Constituirii și activității acestei Comisii i se va acorda sprijinul corespunzător.
Părțile au consimțit că transformările democratice fundamentale ale sistemelor politice care au loc în România și în Rusia, respectarea necondiționată a drepturilor și demnității personalității umane, a altor valori ale societății civile, creează condiții favorabile pentru a deschide un nou capitol în istoria relațiilor româno-ruse în care țările și popoarele noastre vor coopera ca parteneri egali, aprofundând și lărgind legăturile de prietenie."

Realitatea însă, este aceea că România nu mai reprezintă pentru Rusia același interes pe care îl reprezenta la începutul "Războiului Rece". Mai întâi de toate, în ultimii ani, Rusia se află în plin proces de restructurare politică internă pe fondul căreia urmărește să caștige o poziție de supremație în cadrul CSI. Pe plan mondial, chiar și pentru liderii de la Kremlin este clar faptul că "bătălia capetelor de pod" a fost pierdută, singură alternativă de politică externă a Rusiei constituind-o sprijinirea vechii doctrine a multipolarității în alianță cu China, Irak, Iran și alte puteri regionale extraeuropene. Iar în perioada imediată, obiectivul României a fost de a obține statutul de membru UE, cu drepturi depline, în 2007. La summit-ul de la Salonic din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă, de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două țări (România și Bulgaria) să adere în ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea ar fi fost amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

În prezent, prioritatea numărul unu pentru Rusia față de România este dezvoltarea relațiilor economice, a declarat ambasadorul rus, Oleg Malginov : „Viziunea mea este că, în primul rând, trebuie să acordăm atenție pentru dezvoltarea, în continuare, a relațiilor economice. Este adevărat că în epoca socialistă, legăturile economice erau mai puternice, dar nu se bazau pe principiile de piață. Acum trăim într-o piață mondială, și trebuie să stabilim, în aceste condiții, relații economice bune. Există oameni de afaceri români, care conlucrează cu parteneri din Federația Rusă. Avem un comerț bilateral, ce nu este prea mare, dar nici prea mic, comparativ cu alte state.

A doua prioritate ar fi restaurarea legăturilor culturale. Doar cultura reflectă caracterele oamenilor. Anul trecut am avut, aici, Zilele Culturii Ruse în România. Iar în septembrie -octombrie anul acesta, vor fi Zilele Culturii Române, în Federația Rusă. Trebuie să extindem schimburile de artiști, să publicăm mai multă literatură, română și rusă, în țările noastre. Să faciliăam cunoașterea ambelor națiuni de către generația tânără.

A treia prioritate este contextul existent între oameni. Avem în plan, după alegerile parlamentare din România, să punem în practică încurajarea cooperării parlamentare și a experților români de a efectua studii moderne în Federația Rusă și a specialiștilor ruși de a intreprinde demersuri științifice similare în România.”

Relațiile economice, culturale și politice între România și Federația Rusă, pot juca un rol important, iar în unele domenii, esențial, în conjunctura actuală.

Domeniile economice, tehnologice, de mediu și financiare sunt cuprinse în cadrul Cooperării bilaterale dintre România și Rusia. Pentru a promova cooperarea științifică, economică și tehnologică între aceste țări, în România au fost create o serie de organisme cum ar fi: Camera de Comerț Româno-Rusă, precum și centrele pentru contacte de leasing dintre agenții economici din cele două țări, centre create de către Asociația Națională a Importatorilor și Exportatorilor Români, Centrul de Afaceri Româno-Rus din București, departamentele speciale din ministere etc. Scopul acestor instituții este de a intensifica legăturile dintre economiile naționale ale celor două țări și în același timp să le întărească.

Astfel, au fost puse bazele unor cooperări precum:

– cooperarea Conef & Gazprom (2002) – privind importul de gaze naturale din Rusia în România;

– procesarea de țiței rusesc în capacitățile industriale din România (începând cu anul 1998 rafinăria Petrotel din Ploiești, una dintre cele mai mari unități de procesare a țițeiului de pe piața românească, face parte din Lukoil);

– a fost creat un serviciu de înmagazinare a gazelor naturale în depozitele subterane operate de Societatea Națională de Gaze Naturale "Romgaz" – S.A. Mediaș;

– semnarea unei convenții, în prezența Ministrului de Economie Codruț Sereș, cu privire la prelungirea Contractului de Furnizare Gaze din Rusia în România până în anul 2030, prin intermediul societății WIEE ( Wintershall Erdgas Handelshaus Zug AG ), aceasta având ca scop furnizarea gazelor pe termen lung și în condiții de siguranță.

Un exemplu bun al dezvoltării relațiilor bilaterale o reprezintă Camera de Comerț și Industrie Româno-Rusă. Camera de Comerț și Industrie Româno-Rusă este o asociație profesională, non profit, constituită în 1995 și formată din persoane fizice și juridice române. Scopul asociației îl reprezintă sprijinirea relațiilor comerciale și culturale între România și Federația Rusă. Principalele servicii pe care asociația le pune la dispoziția clienților săi, membrii sau nemembrii sunt:

– furnizarea de informații comerciale;

– organizarea de misiuni economice individuale;

– organizarea de misiuni economice colective prilejuite de diverse evenimente (ex.: târguri și expoziții, conferințe și simpozioane internaționale, întâlniri cu parteneri de afaceri);

– cercetări de piață;

– studii de marketing;

– informații despre sistemul juridic și cel al taxelor și impozitelor vamale;

– informații culturale și științifice;

– simpozioane și conferințe de presă;

-promovarea produselor destinate exportului în cea mai puternică revistă de publicitate din Rusia, cu distribuție internațională, etc.

Tranziția la economia de piață a supus România la un efort continuu de a construi un nou cadru legal și instituțional pentru relațiile noastre, în conformitate cu noii parametri și noile nevoi ale implementării mecanismelor concurențiale ale piețelor în dezvoltare și ale vieții democratice. Una dintre premisele de lungă durată, favorabilă dezvoltării economiei românești ar fi stabilirea unor relații politice de lungă durată.

În România, evoluția descrescătoare a comerțului exterior a fost influențată atât de factori interni, cât și de cei externi. Astfel, printre factorii interni sunt de menționat prăbușirea producției de bunuri și servicii, în comparație cu anul 1989. De exemplu, în anul 2003, producția de lemn, celuloză, hârtie, mobilier și producția industriei chimice au scăzut cu peste 40%. Un alt factor intern, liberalizarea bruscă a comerțului exterior, a avut în România o influență nefastă asupra balanței comerciale, asupra cursului de schimb, contului curent al balanței de plăți externe și asupra rezervei valutare. Liberalizarea fără discernământ a importurilor și a exporturilor a condus la dezechilibrul cronic al balanței comerciale, în această perioadă a avut loc lichidarea monopolului de stat în același timp cu creșterea exponențială – de cca. 1000 ori – a numărului de agenți economici cu activitate de export – import care nu aveau experiența și cunoștințele necesare.

În ceea ce privește factorii externi cu influență importantă asupra comerțului exterior al României, pot fi enumerați câțiva: pierderea unor importante piețe de desfacere și de aprovizionare prin desființarea CAER și dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, declanșarea și persistența unor conflicte militare în țări partenere comerciale importante ale României (de exemplu Irak, Iugoslavia), asistență financiară externă acordată sub forma investițiilor sau a împrumuturilor acordate de către marile țări ale lumii sau de către organisme internaționale: FMI, Banca Mondială, BERD, etc. (în întreaga perioadă analizată, România reușește să atragă mult mai puține investiții străine directe în comparație cu celelalte țări din Centrul și Estul Europei). De altfel, investițiile străine constituie o componentă crucială a analizei performanței comerțului exterior, reprezentând un element esențial al balanței contului curent. Dar, în anul 2003 investițiile străine din România însumau aproximativ 1345 milioane euro, cu mult mai reduse decât în alte țări Est Europene.

România are o mare problemă în relația economică cu Rusia: este țara europeană care plătește cel mai mare preț pe 1000 de metri cubi de gaz natural importat. Acest lucru se explică întâi de toate prin politica externă a României – de aderare la spațiul euro-atlantic și de opoziție fătișă față de Rusia – ce a facut ca Moscova să trateze cu răceală, iar uneori cu ostilitate, autoritățile de la București. În timp ce România plătește în acest moment 376 de dolari/mia de metri cubi, alte state europene plătesc între 150 și 240 de dolari. Media în țările Europei occidentale este de 280 de dolari/1.000 mc. Acestă situație se datorează întâi de toate comisioanelor mari luate de către intermediari, care adaugă circa 55-60 de dolari în plus la prețul de livrare. Interesant este faptul că importurile se realizează majoritar prin trei firme agreate de Gazprom și în care producătorul rus este oricum acționar: Wintershall, Gazexport și Imex Oil.

Relativa detașare a României față de relația cu Rusia este motivată și de faptul că țara noastră nu este dependentă decât într-o mai mică măsura de resursele energetice rusești. Rusia furnizează gaz natural României încă din 1979. Existența, încă, a unor consistente rezerve de gaze face ca România să importe sub 40% din necesarul de gaze naturale din Rusia, mai puțin decât numeroase dintre țările europene. România consumă anual circa 18 miliarde de metri cubi, din care aproximativ două treimi provin din producția internă, prin Romgaz și Petrom, și aproape o treime reprezintă importurile din Rusia. Astfel, Gazprom este sursa de import a României prin care este asigurat aproximativ 35% din necesarul de consum intern.

Rusia este într-un conflict economic nedeclarat cu UE și SUA, ce are ca principală miză resursele energetice. În Balcani, două gazoducte sunt în faza de proiect: South Stream (ce ar urma să transporte gaze naturale din Siberia) și Nabucco (care ar urma să aducă gaze din Asia Centrala). Conducta South Stream reprezintă ocazia Rusiei de a aduce sub influența sa cât mai multe țări din Europa de Est și de a recâștiga influența politică pierdută odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Conducta Nabucco reprezintă pentru Uniunea Europeană ocazia perfectă de a-și reduce dependența de Rusia. În acest joc, România se află într-o poziție perdantă din punct de vedere economic. A ales să participe doar la proiectul Nabucco, astfel riscând să rămână fără furnizor clar de energie. În urma crizei din 2008, toate țările au avut de suferit..

III.1 Evoluția schimburilor bilaterale România – Federația Rusă, în perioada 2006 – 2011

La 31.12.2011, comparativ cu realizările din aceeași perioadă a anului 2010, volumul total al schimburilor comerciale româno-ruse, s-a cifrat la 4,343 miliarde USD (creștere cu 14,1 %; locul 6 după Germania, Italia, Ungaria, Franța, Turcia, pondere de 3,3 % în totalul schimburilor comerciale ale României), din care 1,417 miliarde USD export (creștere cu 29,2%; locul 11 după Germania, Italia, Franța, Turcia, Ungaria, Bulgaria, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Spania; pondere de 2,3 % în totalul exporturilor românești).

Deși fizic volumul importurilor a scăzut, s-a înregistrat valoric o creștere a acestora cu 8,1 %, ca urmare a creșterii prețurilor la materiile prime purtătoare de energie, ajungând la 2,926 miliarde USD import (locul 7 după Germania, Italia, Ungaria, Franța, Turcia cu o pondere de 4,1 % în totalul importurilor românești) rezultând astfel, în defavoarea părții române, un sold negativ al balanței comerciale, de- 1,509 miliarde USD (locul 4 după Germania, Ungaria, Kazahstan în deficitul balanței comerciale a României; pondere de 15,9 % în totalul importurilor românești).

La 30.09.2012, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federația Rusă a fost de 3240,8 milioane USD, din care exportul a fost de 980,6 milioane USD, iar importul de 2260,2 milioane USD. Soldul balanței comerciale a fost de – 1279,6 dolari SUA. Față de aceeași perioadă a anului precedent, volumul schimburilor comerciale a scăzut cu 8,5%, din care exporturile au scăzut cu 10,1%, iar importurile cu 7,7%.

Exporturile României în Federația Rusă au fost constituite, în principal, din: vehicule (altele decât material rulant de cale ferată ) – 32,7%; mașini, aparate și echipamente electrice – 21,0%; produse ale industriei chimice și ale industriilor conexe (produse chimice anorganice, produse farmaceutice) -14,6%; metale comune și articole – 6,8%; mase plastice, cauciuc – 6,3%; mobilă – 3,7%.

Importurile României din Federația Rusă au constat, în principal, din: produse minerale, purtătoare de energie (țiței și gaze naturale, dar și combustibili solizi), care au deținut ponderea cea mai mare în valoarea totală a importurilor României pe această relație (circa 90%).

Între companiile românești aflate în top export în Rusia, în semestrul I, 2012:

– Renault Industrie Roumanie, Argeș

– Michelin România SA, București

– Automobile Dacia SA

– ArcelorMittal Galati SA

– Pirelli Tyres România

– Rompetrol Rafinare

– Terapia SA, Cluj

– Mechel Thierry România SRL

– Cesiro S.A., Mureș

– Griro SA

– Rompetrol Well Services SA

– Silcotub SA

Reprezentante comerciale ale firmelor romanesti in Rusia

În prezent, în Federația Rusă există deschise reprezentante comerciale ale următoarelor companii din România:

– UPETROM S.A. Ploiești,

– ANTIBIOTICE Iași,

– ROMFARMACHIM

– VINIA Iași,

– SIMEX GROUP;

– PETAL, Huși.

Concluzii

Schimbările survenite după destrămarea Uniunii Sovietice au marcat trecerea de la o economie planificată central și izolată de restul globului la una bazată pe mecanismele pieței și integrată global. Reformele economice ale anilor '90 au condus la privatizarea unei mari părți însemnate a industriei. În 2011, Rusia a devenit primul producător de petrol mondial, depășind Arabia Saudită; este al doilea producător mondial de gaze naturale, deținând de altfel cele mai mari rezerve dovedite de gaze, a doua rezervă de cărbune și a opta de țiței. De asemenea, este al treilea exportator mondial de aluminiu și oțel. Politica guvernamentală își propune reducerea dependenței de exportul de materii prime, susținând în principal sectorul tehnologiei de vârf.

Principalul obiectiv al acestei lucrări a nu constat doar în analiza amănunțită a Federației Ruse din punct de vedere al relațiilor bilaterale și a economiei acesteia după prăbușirea sistemului comunist, ci rodul lucrării este acela de a dovedii că RUSIA, a fost, este și mereu va fi o mare putere.

Relațiile bilaterale ale Federației Ruse cu statele din vecinătatea sa apropiată, cele cu Uniunea Europeană și SUA/China, dar și cele cu organizațiile internaționale (NATO), marchează evoluția statului rus, din punct de vedere al politici externe, al diplomației. Parteneriatele nu sunt doar din punct de vedere economic – al comerțului, ci și sociale, militare și politice.

Economia Rusiei, primează când vine vorba de importanța țării ca mare putere, capitolul al doilea punctează fiecare ramură a acesteia, încercând cu ajutorul statisticilor să demonstreze progresul prin care trece federația. Principalul sector este industria petrolului și a gazelor naturale, exportul acestora, propulsează fostul stat sovietic în rândul giganților ce se luptă pentru câștigarea puterii absolute asupra mapamondului.

Deși România și Rusia nu mai au frontieră comună, ele rămân și conviețuiesc în vecinătate. Pentru România, Federația Rusă reprezintă un vecin important și un partener apropiat cu care dorește să conlucreze în vederea abordării fenomenelor care se manifestă în lumea actuală. Relațiile cu România vin în completarea relațiilor cu statele mai puternice, dovedind că statul rus, se implică în parteneriate și cu state mai mici, ajutând la dezvoltarea acestora.

Rusia, urmașă a Uniunii Sovietice și Imperiului Țarist și-a reevaluat politicile externe după venirea la putere a duolui Putin – Medvedev. Astfel a fost elaborată o nouă strategie în care se afirmă noile căi de acțiune: țările Uniunii Europene trebuie să devină cât mai dependente de gazul rusesc, Rusia va realiza investiții gigant în conducte (Blue Stream, North Stream și proiectul South Stream), acapararea și mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaijan către Occident (în ianuarie 2012 Gazprom anunța dublarea capacității de transport a gazelor din Azerbaijan la 3 mil. mc/an), crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze (România importând prin doua firme de acest fel), asocierea Gazprom cu “vechii parteneri de afaceri” ai acestuia în diverse firme (importatorul WIEE are acționariat Gazprom), intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident, achiziționarea companiilor naționale de transport și distribuție de gaze, petrol sau produse finite ale acestora din cât mai multe țări europene (MOL Ungaria, NIS – Serbia), achiziționarea sau asocierea cu cât mai multe firme de infrastructură din țările europene (comunicații, transport feroviar, etc) la schimb cu un preț mai mic al gazelor (Moldgaz, distribuitorul național de gaze al Republicii Moldova este deținut în proporție de 51% de Gazprom iar Moldova importă gaze la un preț mai mic cu 100 euro față de celelalte țări).

Statisticile UE spun că 84% din consumul Uniunii este reprezentat de importurile prin conducte, acestea fiind făcute după cum urmează: 52% din Rusia, 31% Norvegia, Algeria 12%, Libia 3%, Iran 2%. Țările mari consumatoare de energie din Europa sunt Germania, Franța, Italia, Turcia și Ucraina. Primele trei, aflându-se în Uniunea Europeana se supun minimului de reguli impuse de noile strategii energetice comune. Acestea sunt: reducerea consumurilor energetice cu 20% și 20% din energia produsă trebuie să fie regenerabilă până în 2020 (Directiva 20 – 20 -20 ) și Strategia energetică de reducere a monopolului Gazprom, elaborată de-abia în anul 2011 care prevede proiectarea și realizarea unor trasee alternative de aprovizionare cu gaze din surse alternative. De asemenea Comisia Europeana a dat o decizie care obligă toate țările să-și interconecteze rutele de transport de gaze și energie electrică. Țările consumatoare de energie s-au orientat în ultimii 50 ani către gazele naturale, iar cele mai mari rezerve aflându-se azi în Rusia. La acea vreme a existat un acord tacit comun între o parte din statele Comunității Europene și URSS: primele furnizând tehnologie contra resurse.

Conform Eurostat peste 50% din energia UE provine din importuri din țările din afara UE și cea mai mare parte din aceste importuri provine din Rusia.

Se observă că există o tendință de creștere procentuală datorată scăderii rezervelor din țările UE cu toate că importurile cantitative sunt în descreștere. În ultimii 10 ani, Rusia a dublat prețurile la gaze. Dacă, în 2003, prețul mediu al gazelor importate de UE din Rusia avea o medie de 131$/1000 mc, unele din ele bucurându-se de prețuri mai mici (Polonia importa cu 120$/1000 mc), astăzi găsim prețuri diferențiate în funcție de cât reprezintă valoarea exporturilor de gaze într-o țară în totalul exporturilor de gaze, în funcție de gradul de dependență al țărilor în funcție de importurile din Rusia și în funcție de interesele economice și politice ale Rusiei în țările respective. Media prețurilor de import în 2010 pentru țările UE a fost de 301 $/1000 mc, unele țări depășind 410 $/1000 mc.

Aceste creșteri nu convin niciunei țări, ca atare Comisia Europeană a adoptat un plan de acțiune în 2008 care prevede interconectarea tuturor conductelor de gaze din țările membre, realizarea de depozite în fiecare țară pentru stocuri minime de gaze și petrol asigurându-se o piață libera a prețurilor materiilor prime în UE și o rețea de aprovizionare prin mai multe rute de transport. De asemenea a impus Gazpromului să renegocieze prețurile gazelor. În 2012 au fost finalizate negocierile, Gazprom oferind prețuri mai mici principalelor companii energetice europene.

În concluzie, chiar dacă resursele naturale sunt cele care i-au permis Rusiei să revină în forță pe scena mondială, obligându-i pe ceilalți să o reconsidere un actor cu drept deplin în jocul internațional, trebuie menționat însă că nu numai resursele fac dintr-un stat o mare putere, ci și evoluția socială, jocul politic, relațiile bilaterale, etc, iși aduc contribuția la constucția influenței, și spun influență, deoarece dacă un stat reușește să aibă influență asupra majorității, atunci el deține puterea absolută.