Rolul Tratatului de la Lisabona In Consolidarea Constructiei Europene

TITLUL VI – Integrarea euroatlantică

Art. 148: Integrarea în Uniunea Europeană

„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fată de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

Anul 2009 avea să marcheze un nou început pentru Uniunea Europeană, prin semnarea și ratificarea Tratatului de la Lisabona, dar avea și să comemoreze câteva evenimente cruciale din istoria vechiului continent: împlinirea a 70 de ani de la declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, 60 de ani de la înființarea Consiliului Europei sau 30 de ani de când Parlamentul European este ales prin vot direct de către cetățenii statelor membre. Tot anul 2009 avea să rememoreze și 20 de ani de la prăbușirea unui sistem totalitar din statele europene aflate până în 1989 sub sfera de influență a Uniunii Sovietice. Astfel s-au sărbătorit revoluțiile de catifea din Cehoslovacia, Ungaria, căderea zidului Berlinului sau revoluția sângeroasă din România.

Anul 2009 poate fi caracterizat drept un liant între trecut și viitor, deoarece Uniunea Europeană are șansa unui nou început , șansa de a-și fundamenta mult mai bine a principiile pe care este clădită, dar și șansa ancorării în procesul decizional al instituțiilor comunitare.

Aceste câteva date expuse prefigurează un scenariu încărcat, în care actorul principal a fost Europa, un continent divizat ideologic, economic și cultural care încearcă să transforme rădăcinile comune într-un avantaj pentru secolul XXI.

Semnarea Tratatului de la Lisabona la 13 decembrie 2007 și intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009, urmare ratificării lui de către toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene la acea dată a reprezentat o etapă notabilă în încercarea de a crea o Europă mai democratică și mai transparentă.

Uniunea Europeană trebuia să devină un actor mult mai activ și pregnant pe scena politicii internaționale, iar ratificarea tratatului de la Lisabona reprezintă declanșarea unui joc de domino ce trebuie să spargă anumite bariere ale ideii de integrare europeană.

Lucrarea de față are scopul de a prezenta reforma instituțională produsă de Tratatul de la Lisabona și modul în care acesta a contribuit la consolidarea construcției Uniunii Europene.

Motivul principal pentru care consider importantă incursiunea în această temă a fost dorința de a trata un subiect de actualitate, atât de mult discutat în mass – media. În contextul actual al crizei economice din ultimii ani, apar tot mai multe știri referitoare la dezintegrarea Uniunii Europene. Privită cu tot mai mult scepticism, Uniunea Europeană se află în momentul de față într-un punct critic,punându-se tot mai des la îndoială funcționalitatea, eficacitatea și rolul acesteia.

Tratatul de Lisabona are scopul evident de a soluționa această situație incertă în care se află Europa și încearcă să demonstreze că Uniunea Europeană este o organizație capabilă să înfrunte noile provocări ale secolului XXI.

Probabil, cel mai important câștig al adoptării acestui tratat este principiul democrației reprezentative care are drept consecință luarea deciziilor la un nivel cât mai apropiat de cetățenii europeni. Este de remarcat creșterea rolului Parlamentului European, membrii acestuia, aleși în mod direct de către cetățeni,având posibilitatea de a reprezenta mai eficient interesele alegătorilor. De asemenea, parlamentele naționale sunt implicate în mod direct în procesul decizional al Uniunii Europene,acestea având dreptul de a examina proiectele de legi, astfel evitându-se implicarea Uniunii Europene în probleme ce aparțin politicii interne ale unui stat.

Prin toate aceste inovații, Tratatul de la Lisabona își propune o mai mare transparență și eficiență în luarea deciziilor cu scopul de a spori credibilitatea politicilor și instituțiilor Uniunii Europene.

Important de menționat este susținerea activă a României pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona, fiind primul tratat pe care țara noastră l-a semnat în calitate de membru,anterior participând în calitate de stat candidat la semnarea Tratatului Constituțional adoptat de conferința desfășurată la Roma în data de 29 octombrie 2004.

Perioada cronologică vizată pentru analiză este intervalul 1990-2009, perioadă în care au avut loc importante schimbări în procesul de unificare politică și economică al Europei, proces impulsionat de prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est. De aceea,în primul capitol este tratată evoluția construcției comunitare de după1990, principalele acorduri de aderare și valurile de extindere, scopul acestui capitol fiind de a explica drumul parcurs până la actualul format al Uniunii Europene și de a releva necesitatea adoptării tratatului de la Lisabona, în condițiile sporirii numărului de state membre.

Al doilea capitol se dorește o analiză a reformei instituționale realizate prin cele trei tratate care au precedat tratatul de la Lisabona: tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa și prezintă schimbările care s-au produs in principalele instituții decizionale ale Uniunii Europene (Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene).

Cel de-al treilea capitol confirmă subiectul principal al lucrării și reprezintă o analiză a rolului tratatului de la Lisabona în consolidarea construcției europene, a obiectivelor propuse prin tratat, în ceea ce privește reformarea instituțională a Uniunii Europene și inovațiile aduse în comparație cu tratatele anterioare.

Capitolul de concluzii este o sinteză a consecințelor aplicării tratatului de la Lisabona și a impactului pe care îl are asupra cetățenilor europeni, inclusiv asupra cetățenilor români.

EVOLUȚIA CONSTRUCȚIEI COMUNITARE

Începuturile construcției comunitare (1945-1990).

Procesul de unificare europeană își are începuturile după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial și marchează demararea cooperării economice și politice a statelor europene.

La acel moment scopul procesului de unificare europeană era de „transformare a dușmanilor în vecini”.

În acest context, pe 9 mai 1950, Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman își prezintă planul referitor la o cooperare politică care să aibă ca scop evitarea unui nou conflict militar între statele europene. Declarația Schuman „punea bazele metodei comunitare ce permitea atingerea unor obiective politice prin utilizarea instrumentelor specifice integrării economice”.

Din păcate, Războiul Rece și divizarea Europei au făcut ca aceste prime inițiative de federalizare ale continentului european să se limiteze la granițele vestice ale Europei. Timp de patru decenii, statele occidentale și capitaliste au evoluat diferit față de statele din Europa Centrală și de Est, aflate sub controlul politic și economic al Uniunii Sovietice.

Este punctul de pornire pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului – CECO (1952) și, ulterior, a Comunității Economice Europene – CEE și Comunității Europene a Energiei Atomice – EURATOM (1957), organizații economice care au reprezentat baza viitoarei Uniuni Europene.

Un moment important pentru procesul de construcție europeană este înființarea la 5 mai 1949, a Consiliului Europei, instituție în prezent independentă de Uniunea Europeană și care a avut scopul inițial de informare a opiniei publice în favoarea construcției europene.

Apariția unor instituții cu putere de decizie este consemnată odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când au fost înființate: Consiliul de Miniștrii, format din reprezentanți ai guvernelor naționale; Comisia Europeană care deținea puterea executivă și Parlamentul European cu puteri legislative și consultative limitate.

Noua Comunitate Economică Europeană apărută în urma tratatului de la Roma a asigurat un cadru propice pentru creșterea economică din anii ’60, când s-au făcut simțite efectele măsurilor adoptate anterior: stabilirea unei piețe comune și eliminarea barierelor vamale dintre statele membre.

Un nou pas important avea să se facă la Bruxelles prin semnarea tratatului de fuziune dintre Comunitatea Economică Europeană – CEE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO și Comunității Europene a Energiei Atomice – EURATOM la data de 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1 iulie 1967.

Tot în această perioadă, pe lângă Comunitatea Economică Europeană, a apărut și Asociația Europeana a Liberului Schimb – AELS care își are originile în Convenția de la Stockholm (1959) și care reprezenta o asociere economica formată din Marea Britanie, Elveția, țările scandinave, Portugalia și Austria. Aceste state nu doreau în acel moment integrarea în structurile europene, preferând o asociere economică mai puțin restrictivă și care nu presupunea reducerea suveranității naționale.

O parte din aceste state au considerat că AELS nu poate face fața competitivității economice cu CEE, astfel asistând în anii ’70 la primul val de extindere europeană. Marea Britanie a fost prima țară care a aplicat pentru aderarea la CEE,în anul 1961. Ea a fost urmată la scurt timp de Danemarca, Irlanda și Norvegia, însă cea din urmă va renunța la integrarea în CEE în urma rezultatelor negative înregistrate la referendumul popular din 1972. Extinderea spre Nord din 1973 a avut drept consecință creșterea numărului de membrii la 9 state. Era evident că această schimbare necesită construirea unui cadru instituțional care să se adapteze noilor condiții. Pe lângă acest fapt, anii ’70 sunt caracterizați printr-o instabilitate economică care a afectat continentul european, astfel liderii europeni având dificila misiune de păstra încrederea cetățenilor în Comunitatea Europeană. În acest sens, a fost înființată o instituție menită să asigure menținerea solidarității europene, și anume Consiliul European,inițial reprezentând o formă de întrunire a liderilor europeni.

De asemenea, Parlamentul European dobândește o mai mare importanță prin organizarea de alegeri (7-10 iunie 1979) prin vot direct, până la acel moment membrii acestuia fiind delegați ai parlamentelor naționale. În anii ’80 are loc extinderea spre sud a Comunității Europene, începută cu aderarea Greciei la 1 ianuarie 1981 și continuată cu aderarea Spaniei și Portugaliei la 1 ianuarie1986. Cele trei state aveau în comun faptul că la mijlocul anilor ’70 s-au reîntors în familia statelor democratice după sfârșitul dictaturilor de dreapta (în Spania și Portugalia), respectiv sfârșitul dictaturii militare din Grecia. Din acest motiv integrarea statelor din Sud s-a realizat mai dificil decât integrarea statelor care au aderat în primul val de extindere, fiind nevoie de mai multe eforturi pentru recuperarea decalajului economic față de ceilalți membrii ai Comunității Europene.

Pe de altă parte, s-a impus o nouă reformare a instituțiilor europene odată cu aderarea Greciei,Spaniei și Portugaliei. Un pas important a fost făcut în acest sens prin semnarea la Haga a Actului Unic European la data de 17 februarie 1986, intrat în vigoare la data de 1iulie 1987. Este un moment important în istoria construcției comunitare, fiind folosit pentru prima oară termenul de Uniune Europeană. Principalele schimbări aduse de Actului Unic European au fost de ordin politic, economic și instituțional.

În domeniul politic s-a dorit realizarea unei mai mari unități între statele membre, întărită de o unitate economică prin realizarea pieței unice. Pentru pregătirea implementării pieței unice, programata pentru anul 1992, a fost necesară reformarea instituțiilor europene pentru accelerarea procesului de decizie. Astfel, Parlamentul European capătă un rol mai important prin crearea procedurilor de cooperare și aviz conform, iar în Consiliul European se extinde votul cu majoritate calificată.

Actul Unic European este ultimul tratat important semnat doar de statele occidentale, pentru că la scurtă vreme aveau să se producă schimbări majore în partea estică Europei, care au dus la căderea regimurilor comuniste. Un prim pas a fost făcut prin integrarea simbolică a Germaniei de Est (fosta RDG) în CEE, după căderea Zidului Berlinului (noiembrie 1989).

Astfel a fost demarat, începând cu anii ’90 un amplu proces de reprimire a statelor din Europa de Est în familia statelor democratice.

De la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană.

Începând cu anii ’90 integrarea europeană capătă alte dimensiuni, CEE transformându-se treptat dintr-o organizație economică intr-una cu dimensiuni politice mult mai extinse.

Actul unic European, tratat care a pus bazele instituționale ale construcției europene a fost continuat de Tratatul de la Maastricht,tratat ce marchează trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei „uniuni din ce in ce mai strânsă între popoarele Europei”.

Cei trei piloni propuși prin Tratatul de la Maastricht vor reprezenta baza funcționării viitoarei Uniuni Europene.

Pe lângă această consolidare instituțională stabilită la Maastricht, un al doilea obiectiv al liderilor europeni era extinderea spre Europa Centrală și de Est. În acest sens s-au demarat negocieri și s-au semnat o serie de acorduri între statele din Europa Centrală și de Est și Uniunea Europeană.

Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a stabilit criteriile pe care trebuia să le îndeplinească un stat care dorea sa fie membru al Uniunii Europene, criterii care au fost dificil de îndeplinit de către statele est-europene în demersul acestora de aderare la UE.

Înainte ca integrarea europeană să se orienteze spre Estul continentului, primul val de extindere de după 1990 s-a produs prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie1995, numărul statelor membre ajungând la 15. Explicația integrării atât de târzii a celor trei state (care de altfel îndeplineau toate condițiile de aderare, fiind democrații cu tradiție și stabile) este că în timpul Războiului Rece, statutul de țari neutre le-a împiedicat să se alăture unor organizații politice și economice.

De menționat este, că alte două state au aplicat pentru aderare (Elveția și Norvegia), dar s-au retras în urma nesusținerii cetățenilor a ideii de integrare europeană.

Neparticiparea acestor țari la integrarea europeană este compensată de înființarea la 1 ianuarie 1994 a Spațiului Economic European (SEE), ce a reprezentat un acord semnat la data de 2 mai 1992 între statele participante la AELS și UE. Semnarea acordului de înființare a SEE și uniunea politică realizată prin tratatul de la Maastricht au avut un efect benefic asupra evoluției ulterioare a construcției europene. La 26 martie 1995 intră în vigoare Spațiul Schengen pentru care se semnase un acord încă din 1985 între Luxemburg, Belgia, Franța, Germania și Țările de Jos. Numărul membrilor Spațiului Schengen va crește prin aderarea Portugaliei și Spaniei, precum și prin aderarea statelor membre AELS. Libertatea de circulație a persoanelor pe teritoriul UE este principalul câștig al acordului Schengen, dar ca pentru aceasta să se desfășoare în bune condiții era nevoie de o cooperare între serviciile polițienești și autoritățile judiciare. Până în anul 2007, Spațiul Schengen va îngloba majoritatea statelor membre ale UE.

Tratatul de la Amsterdam , semnat la 2 octombrie 1997 va oficializa Acordul Schengen prin integrarea legislației necesare adoptării acestui acord în cadrul Uniunii Europene. În ceea ce privește următoarele extinderi, la Amsterdam nu s-au stabilit obiective clare,tratatul intrat în vigoare la 1 mai 1999 fiind mai degrabă o revizuire a tratatului de la Maastricht.

Extinderea spre Est.

Procesul de extindere spre estul Europei a fost inițiat încă de la începutul anilor ’90, dar fără rezultate notabile, negocierile cu statele candidate la aderare fiind amânate din cauza faptului că statele est-europene nu îndeplineau criteriul politic (o democrație stabilă) și criteriul economic (o economie de piață funcțională). A fost nevoie de o lungă perioadă de tranziție pentru ca acestea să treacă de la o economie centralizată la o economie capitalistă eficientă.

În unele state, această perioadă de tranziție s-a încheiat mai devreme (Polonia și Slovenia), în alte state (Bulgaria,România) procesul nu a fost considerat nici după aderare încheiat pe deplin. Primele negocieri de aderare sunt demarate la Consiliul European de la Luxemburg, în decembrie 1997 după ce în noiembrie 1996,la Consiliul European de la Dublin fusese elaborată strategia de preaderare consolidată adresată tuturor statelor din Europa Centrală și de Est. În prealabil, la Consiliul European de la Essen (1994) fusese elaborată o strategie de preaderare care se axa în principal pe Acordurile de Asociere semnate între statele candidate și UE în vederea dobândirii statutului de membru. Agenda 2000 publicată de Comisia Europeană în iulie 1997 cuprindea un plan pe termen lung privind următoarele extinderi, având atașat un document în care erau analizate cererile Bulgariei, Cehiei, Estoniei, Ungariei, Lituaniei, Letoniei, Poloniei, României, Slovaciei și Sloveniei,de aderare la UE. De asemenea, erau analizate progresele fiecărui stat în parte în asimilarea acquis-ului comunitar

Primele rapoarte de evaluare a progreselor înregistrate de către statele cu care s-au început negocierile în decembrie 1997 la Luxemburg (Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria) au fost analizate în iunie 1998 la Consiliul European de la Cardiff, anul 1998 fiind anul începerii oficiale a procesului de extindere spre estul Europei

Un pas important spre extinderea la 27 de membri este făcut la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, deoarece este stabilită începerea negocierilor cu restul statelor candidate (România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta) pentru februarie 2000. Toate aceste demersuri au fost oficializate prin publicarea în noiembrie 2000 de către Comisia Europeană a documentului strategic privind extinderea, aprobată tot în această perioadă de către Parlamentul European.

Va urma Tratatul de la Nisa care va confirma în mod clar intențiile Uniunii Europene de a primi noi membrii și care va soluționa problemele nerezolvate de la tratatul anterior semnat la Amsterdam. Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 care a precedat semnarea Tratatului de la Nisa va prelua discuțiile amânate de Consiliul European de la Amsterdam din 1997. La 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa, tratat considerat indispensabil pentru extinderea Uniunii Europene, deoarece este demarată o reformă instituțională care avea scopul de a asigura o funcționare normală a instituțiilor europene în condițiile unei Uniuni Europene cu 27 de membrii. Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2003 după ce a fost supus ratificării prin referendum în fiecare stat membru.

Consiliul European de la Laeken (14-15 decembrie 2001) va elabora un document numit „Declarația de la Laeken”, considerată piatra de temelie a inovării politice”. Este un text de inspirație federală care identifică provocările pe care UE trebuie să le facă fața și să le răspundă rapid și eficient: apropierea Europei față de cetățenii săi, edificarea unui spațiu politic într-o Uniune extinsă și transformarea Uniunii într-un actor internațional relevant.

Principalele hotărâri luate de Consiliul European de la Laeken au fost: finalizarea negocierilor cu statele candidate în 2002 și convocarea unei Convenții privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele candidate vor lua parte, alături de statele membre.

Astfel, așa cum se hotărâse la Laeken, la Consiliul European de la Sevilla din iunie 2002, negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia și Slovenia au intrat într-o fază finală, urmând ca la Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002 să se decidă dacă aceste state sunt pregătite să devină membre ale UE la data de 1 mai 2004, fapt consfințit prin semnarea tratatului de aderare la Atena, pe16 aprilie 2003. Este un tratat de o importanța istorică majoră, deoarece Uniunea Europeană primea 10 noi membrii, numărul statelor membre urmând să ajungă la 1 mai 2004 la 25.

La Consiliul European de la Salonic (iunie 2003) se decide că extinderea europeană se poate îndrepta și spre Peninsula Balcanică în momentul în care statele din această zonă geografică vor îndeplini condițiile necesare pentru aderare, idee confirmată la Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2003.

În ceea ce privește România și Bulgaria, cele două state au fost considerate nepregătite pentru extinderea de la 1 mai 2004, negocierile continuând până în decembrie 2004, când la Consiliul European de la Bruxelles s-a decis că sunt capabile să devină membre ale UE la data de 1 ianuarie 2007.

A urmat semnarea la Luxemburg a tratatului de aderare la data de 25 aprilie 2005 pentru România și Bulgaria, după ce acesta fusese aprobat de către Parlamentul European la 13 aprilie 2005.

EVOLUȚIA REFORMEI INSTITUȚIONALE 1990 – 2001

Tratatul de la Maastricht.

Începând cu anul 1990, în contextul schimbărilor aduse de sfârșitul Războiului Rece, se demarează un proces politic care viza unificarea politică a Europei divizate timp de patru decenii. Căderea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei au avut drept consecință accelerarea reformei politice inițiată de Actul Unic European în 1986.

Astfel, în decembrie 1990 a fost convocată la Roma o Conferință Interguvernamentală (CIG) care pe lângă tema uniunii economice și monetare (UEM), urma să discute și tema uniunii politice. Această conferință interguvernamentală va avea ca temă principală de discuție revizuirea tratatelor constitutive ale Comunității Europene, ce va duce în final la elaborarea tratatului de la Maastricht.

Se constata astfel că era evidentă necesitatea revizuirii periodice a tratatelor pentru ca integrarea europeană să se desfășoare în cele mai bune condiții.

Perioada preliminară de elaborare a tratatului ce urma să fie semnat la Maastricht coincide cu președinția luxemburgheză a Consiliului European, care a prezentat în iunie 1991 un „Proiect de Tratat de Uniune”, o sinteză a discuțiilor avute la Conferința Interguvernamentală din decembrie 1990. Acest proiect de tratat va fi aprobat de Consiliul European de la Luxemburg din 28 – 29 iunie 1991 care va decide continuarea celor două conferințe interguvernamentale privind uniunea economică și monetară și aspectele uniunii politice.

În iulie 1991, președinția Consiliului European va fi preluată de Olanda,care va aduce anumite modificări asupra proiectului înaintat de președinția luxemburgheză și va prezenta o nouă versiune în septembrie 1991. Dezbaterile finale au avut loc pe data de 9 decembrie 1991, la Consiliul European de la Maastricht,unde s-a elaborat textul final al tratatului, aducându-se modificări importante față de versiunile prezentate de Olanda și Luxemburg.

Semnarea tratatului a avut loc în cadrul Conferinței Interguvernamentale desfășurate la Maastricht din data de 7 februarie 1992. Rezultatul acestui tratat a fost instituirea Uniunii Europene formată la aceea dată din 12 membrii (Belgia, Danemarca,Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,Portugalia și Spania) prin revizuirea tratatului de la Roma din 1957 care a presupus constituirea unui cadru juridic unic pentru cele trei comunități: CECO, EURATOM și CEE.

Comunitatea Economică Europeană va fi redenumită Comunitatea Europeană, transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea și de competențe politice.

Documentul tratatului este structurat pe 7 titluri, după cum urmează :

primul titlu cuprinde prevederi referitoare la Comunități, politica externă și de securitate comună și cooperare judiciară ;

titlurile II,III și IV conțin amendamente la tratatele de instituire a CEE,CECO și EURATOM;

titlul V introduce prevederi referitoare la PESC (politica externă și de securitate comună);

titlul VI include prevederi despre JAI (cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne)

titlul VII cu prevederi finale

Titlurile I, V și VI vor reprezenta cei trei piloni propuși de tratatul de la Maastricht pentru funcționarea Uniunii Europene:

Pilonul I: Comunitățile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană.

Pilonul II: Politica externă și de securitate comună.

Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiției și al afacerilor interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituțiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea și al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituțiilor UE rămânând limitat.

Tratatul de la Maastricht a creat sistemul instituțional valabil și astăzi, în care Comisia Europeană, Consiliul de miniștrii și Parlamentul European au rolul de instituții principale de decizie. În legătură cu luarea deciziilor, tratatul de la Maastricht a introdus principiul subsidiarității care avea ca scop apropierea nou-createi Uniuni Europene de cetățenii europeni, acest principiu devenind fundamental pentru funcționarea UE.

Mai concret, principiul subsidiarității permite stabilirea situațiilor în care UE are competența de a legifera și de a contribui la luarea deciziilor cat mai aproape de cetățeni, evitându-se „adoptarea unor decizii centralizate și lipsite de realitate”.

Tratatul de la Maastricht a creat un sistem instituțional prin care erau stabilite clar raporturile dintre principalele instituții europene, bazate pe principiul democratic al separării puterilor.

Parlamentul European primește puteri de decizie sporite prin adoptarea tratatului de la Maastricht, devenind un organism legislativ aproape la fel de important precum Consiliul de miniștrii, între cele două instituții stabilindu-se raporturi mai echilibrate.

În ceea ce privește raporturile cu Comisia Europeană, Parlamentul European deține funcțiile de control și de consultare, având un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene. Parlamentul European este o instituție care reprezintă în mod direct pe cetățenii europeni, tratatul de la Maastricht conferindu – i funcția de mediere prin care are dreptul de a numi un mediator cu scopul de soluționa anumite plângeri ale cetățenilor simpli.

Acest lucru este posibil deoarece oricare cetățean al Uniunii Europene, ca și oricare persoană fizică sau morală rezidentă într-un stat membru al Uniunii are dreptul să prezinte, cu titlu individual sau împreună cu alții, o petiție Parlamentului European cu privire la acțiunile organelor comunitare care l-au afectat în mod direct.

Comisia Europeană – principala modificare adusă acestei instituții prin tratatul de la Maastricht este extinderea mandatatului președintelui Comisiei Europene de la patru la cinci ani. Comisia Europeană are patru funcții distincte:

vegherea la aplicarea Tratatului (rolul de gardian al Tratatelor);

înaintarea de recomandări sau opinii referitoare la Tratat (rolul de inițiator legislativ);

preia decizii în domeniile specificate în Tratat (rolul de manager);

acțiunea în domeniile în care Consiliul îi conferă responsabilitate.

Consiliul de miniștrii a primit denumirea de Consiliu al Uniunii Europene în urma ratificării tratatului de la Maastricht, în 1993. Consiliul de miniștri adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de către Consiliul European, coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea polițienească și juridică în domeniul penal.

Prin tratatul de la Maastricht, în cadrul Consiliului de miniștrii se extinde procedura votului în majoritate calificată.

Toate instituțiile prezentate funcționează pe baza orientărilor generale trasate de către Consiliul European, care a fost oficializat ca instituție a UE din 1987, prin adoptarea Actului Unic European. Consiliul European reprezintă o formă de întrunire periodică a liderilor de stat sau de guvern, în care se discută problemele politice de actualitate în scopul formulării obiectivelor ce trebuiesc urmărite de Uniunea Europeană. De asemenea, Curtea Europeană de Justiție (CEJ), instituție independentă de celelalte organe ale UE, are rolul de a veghea la respectarea deciziilor luate de către instituțiile europene, dar și de a soluționa anumite reclamații îndreptate împotriva instituțiilor decizionale ale UE.

O instituție nou-apărută în urma tratatului de la Maastricht este Comitetul Regiunilor, important pentru respectarea principiului subsidiarității, deoarece Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul European au obligația de a consulta acest Comitet al regiunilor înainte de luarea unor decizii referitoare la administrația locală sau regională.

Potrivit Tratatului, Comitetul Regiunilor este obligatoriu consultat în legătură cu: acțiunile de încurajare în domeniul educației, culturii, sănătății publice, orientările și proiectele referitoare le rețelele transeuropene, acțiunile specifice în domeniul coeziunii, definirea misiunilor, obiectivelor prioritare și organizării fondurilor structurale.

În concluzie, tratatul de la Maastricht a creat reforma instituțională necesară pentru realizarea obiectivelor propuse de Uniunea Europeană: uniune economică și monetară (UEM), crearea unui spațiu economic fără frontiere în scopul realizării progresului economic, afirmarea identității pe plan internațional prin punerea în practică a celui de al doilea pilon (PESC) și cooperarea interguvernamentală în domeniul justiției și afacerilor interne. Este realizată o unitate instituțională prin care cei trei piloni ai UE au un cadru instituțional unic, obiectivele pilonilor interguvernamentali (PESC și JAI) fiind realizate prin acțiuni comune ale instituțiilor decizionale europene, deciziile referitoare la aceste domenii fiind luate prin unanimitate.

Tratatul de la Amsterdam.

Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht și intrării în acestuia în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire până la sfârșitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferințe în 1996.

Până la desfășurarea acestei conferințe interguvernamentale, au mai fost câteva momente importante, care, în final au dus la elaborarea tratatului de la Amsterdam. Consiliul European de la Corfu din 24 – 25 iunie 1994 unde, pe lângă semnarea tratatelor de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei, s-a format un Comitet de reflecție care prezintă un raport Consiliului European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995. La Madrid este stabilită data de începere a procesului de revizuire a tratatului de la Maastricht, 29 martie1996.

Conferința interguvernamentală a durat mai mult de un an: a fost deschisă la Torino pe 29 martie 1996 și s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

să plaseze ocuparea forței de muncă și drepturile cetățenilor în centrul atenției Uniunii Europene;

să suprime ultimele obstacole pentru libera circulație a persoanelor și să consolideze securitatea;

să permită Europei să își consolideze poziția pe plan mondial;

să eficientizeze arhitectura instituțională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părți, o anexă și 13 protocoale.

Prima parte in a tratatului de la Amsterdam include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau EURATOM), precum și la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunități Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale și să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenției privind o serie de instituții comune, din 25 martie 1957, și Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conține prevederile generale și finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE și ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale și crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, pozițiile adoptate de către Danemarca, Irlanda și Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarității și a principiului proporționalității, protecția și bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană etc.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapă importantă în cadrul procesului de reformare instituțională a Uniunii Europene necesară datorită creșterii numărului de membrii la 15 prin extinderea din 1995. Fața de precedentul tratat de la Maastricht,tratatul de la Amsterdam își propunea mai multă transparență în luarea deciziilor prin folosirea extinsă a procedurii de codecizie.

Parlamentul European este avantajat de extinderea procedurii de codecizie la 24 de noi domenii, evoluând de la statutul de organism de aviz la statutul de organism de codecizie, ca urmare Parlamentul European primește odată cu tratatul de la Amsterdam atribuții egale cu Consiliul de miniștrii în desfășurarea procesului legislativ. Membrii Parlamentului European, aleși prin vot universal direct, nu vor putea depăși numărul de 700, indiferent de numărul de state care vor adera în următoarele extinderi. Referitor la alegerea reprezentanților, prima parte a tratatului include la articolul 5 un amendament la „Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct”.

Tratatul de la Amsterdam confirmă funcția de control pe care PE o exercită asupra Comisiei Europene, desemnarea președintelui Comisiei trebuind aprobată de Parlamentul European.

Comisiei Europene îi este consolidat rolul politic de organ executiv care „are inițiative legislative și participă la elaborarea măsurilor care se iau de către Consiliul Miniștrilor și Parlamentul European”.

În ceea ce privește alegerea celor 20 de reprezentanți în Comisie, tratatul de la Amsterdam prevede ca aceasta să se facă printr-un „comun acord între guvernele statelor membre și președintele Comisiei”.

Consiliul de miniștrii a evoluat fața de tratatul de la Roma, care prevedea că deciziile trebuiesc luate prin unanimitate . Începând cu tratatul de la Maastricht , deciziile prin unanimitate sunt aplicate doar în cazul revizuirii tratatelor și pozițiilor comune adoptate în cadrul celor doi piloni interguvernamentali (PESC și JAI). Tratatul de la Amsterdam a vizat perfecționarea metodelor de lucru în cadrul Consiliului de miniștrii prin extinderea votului prin majoritate calificată la noi domenii referitoare la ocuparea forței de muncă, libera circulație a persoanelor sau cooperarea vamală.

Curtea Europeană de Justiție primește noi atribuții în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, ținând cont că unul dintre obiectivele tratatului de la Amsterdam este plasarea ocupării forței de muncă și drepturilor cetățenilor în centrul atenției Uniunii Europene.

Prin extinderea jurisdicției asupra unor noi domenii, CEJ devine o instituție europeană cu o importantă putere de decizie.

Comitetul Regiunilor beneficiază de o implicare mai mare în procesul legislativ al Uniunii Europene deoarece tratatul de la Amsterdam prevede că acesta trebuie consultat de Consiliul de miniștrii în probleme precum ocuparea forței de muncă, legislația în domeniul social, sănătatea publică, rețelele transeuropene, fondurile structurale.

În concluzie, tratatul de la Amsterdam a însemnat o modernizare instituțională a Uniunii Europene, fiind cea de-a doua revizuire a tratatului de la Roma. Procesul de reformă instituțională are obiective mai clare începând cu acest moment, deoarece era deja o certitudine viitoarea extindere a UE spre estul Europei și creșterea numărului de state membre.

Tratatul de la Amsterdam a continuat reforma instituțională pe aceeași linie impusă de precedentul tratat (TUE), fiind consolidată aplicarea principiului subsidiarității și clarificată folosirea procedurilor de aviz conform, consultare și codecizie în cadrul instituțiilor de decizie, toate acestea cu scopul de a asigura democratizarea instituțiilor europene și o mai mare transparență în luarea deciziilor.

În ceea ce privește realizarea pilonului de Politică externă și Securitate Comună, tratatul de la Amsterdam introduce funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), în scopul personalizării PESC.

O parte din domeniile pilonului de Justiție și Afaceri interne au fost transferate primului pilon (supranațional) în scopul creării unui spațiu comun de libertate, securitate și justiție.

Tratatul de la Nisa.

Deși tratatul de la Amsterdam a dat impresia la momentul semnării acestuia că rezultatele în ceea ce privește reforma instituțională vor fi satisfăcătoare, în timp s-a dovedit că reformele adoptate de tratatul de la Amsterdam au fost insuficiente pentru obiectivul propus de UE, extinderea spre Europa centrală și de Est.

În ceea ce privește uniunea economică și monetară, în perioada post Amsterdam are loc cea de-a treia etapă a UEM (între1997-1999), prin care 11 state au adoptat moneda unică europeană, îndeplinindu-se un obiectiv important propus încă de la adoptarea AUE, în anul 1987. Dacă în domeniul uniunii economice,obiectivele păreau a fi realizate, nu același lucru se putea spune despre obiectivele propuse pentru uniunea politică a Europei, pentru realizarea acestei uniuni politice fiind nevoie de o reformare riguroasă a instituțiilor europene.

De aceea, necesitatea revizuirii tratatului de la Amsterdam devenise evidentă, aceasta realizându-se prin semnarea la data de 26 februarie 2001 a tratatului de la Nisa.

În anul 1999 s-au realizat demersurile care au pregătit elaborarea tratatului de la Nisa, la cele două întruni ale Consiliului European: la Koln (3-4 iunie 1999) și Helsinki (10-11 decembrie 1999). Consiliul European de la Koln a hotărât demararea lucrărilor pregătitoare unei noi conferințe interguvernamentale care să trateze reforma prevăzută în Protocolul Instituțional al tratatului de la Amsterdam.

Acest protocol privind instituțiile prevedea că, în cazul unei extinderi care implică aderarea a nu mai mult de cinci țări, Comisia este constituită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu condiția ca la acea dată (a aderării) ponderea voturilor în cadrul Consiliului să fi fost modificată (nu există nici o prevedere pentru cazul în care aderă mai mult de cinci noi membri).

La Consiliul European de la Helsinki s-a discutat problema extinderii spre Europa Centrală și de Est și schimbările necesare pentru demararea procesului de extindere.

Au rezultat astfel două obiective principale care au fost concretizate prin adoptarea tratatului de la Nisa:

instituții comunitare mai eficiente și legitime;

pregătirea UE pentru extinderea majoră a acesteia pentru a include țări din Europa de Est.

La data de 14 februarie 2000 s-au deschis lucrările CIG (la Bruxelles) care a tratat pe larg aceste probleme, iar la Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) s-a ajuns la un acord final privind chestiunile discutate în cadrul acestei CIG, precum și o serie de alte puncte, și anume:

o nouă repartizare a locurilor în Parlamentul European;

o cooperare consolidată mai flexibilă;

monitorizarea drepturilor și valorilor fundamentale în UE;

consolidarea sistemului judiciar al UE.

Următorul pas a fost semnarea la data de 26 februarie 2001 de către șefii de stat sau de guvern ai statelor membre a tratatului de la Nisa, intrat în vigoare după o ratificare destul de dificilă la data de 1 februarie 2003. Acest tratat s-a axat în principal pe reforma instituțională, necesară pentru o Uniune Europeană care se dorea a fi la acel moment cu 30 de state membre.

Parlamentul European continuă să fie consolidat ca instituție de decizie a Uniunii Europene, deoarece prin adoptarea tratatului de la Nisa, acestuia îi este consolidat rolul de colegislator printr-o nouă extindere a procedurii de codecizie.

De asemenea s-au adus modificări în raporturile dintre PE și Curtea Europeană de Justiție, deoarece Parlamentul European poate sesiza CEJ în mai multe domenii decât prevedeau tratatele anterioare.

Deși tratatul de la Amsterdam stabilise un număr maxim de membrii ai PE de 700, tratatul de la Nisa modifică acest aspect, deoarece prevede un număr maxim de 732 de deputați pentru legislatura 2004-2009, fiecărui stat membru fiindu-i repartizat un anumit număr de locuri pe baza unei reprezentări degresive și proporționale.

Tratatul de la Nisa stabilește o bază juridică pentru partidele politice care compun PE, stabilind statutul partidelor politice europene: obiectivele acestora și organismele responsabile pentru managementul politic și financiar.

Comisia Europeană – a fost rezolvată o problemă nesoluționată de tratatele anterioare, și anume problema numărului de comisari europeni. Astfel, începând cu anul 2005, numărul de comisari europeni este egal cu numărul de state membre, schimbându-se situația anterioară când Comisia era compusă din 20 de comisari pentru 15 state membre.

A fost o decizie care respecta obiectivul principal al tratatului de la Nisa, și anume „crearea unui mecanism de conservare al valorilor democratice”.

Consiliul Uniunii Europene are funcția de desemnare a președintelui Comisiei Europene,care beneficiază prin tratatul de la Nisa de atribuții extinse. Consiliul Uniunii Europene a continuat să fie reformat, ținând cont că tratatul anterior viza perfecționarea metodelor de lucru în cadrul Consiliului de miniștrii. Repartizarea voturilor în principalul organism legislativ al Uniunii Europene nu s-a făcut după același principiu aplicat în cazul PE (mărimea populației statelor membre), ci mai degrabă după puterea economică și politică a statelor membre.

În ceea ce privește procedura folosită pentru sistemul de vot în Consiliul Uniunii Europene, tratatul de la Nisa instituie procedura majorității calificate pentru un Consiliu de miniștrii care să reprezinte 27 de state membre. Aceste reguli stabilite pentru Consiliul Uniunii Europene au fost aplicate începând cu data de 1ianuarie 2005.

Curtea Europeană de Justiție este schimbată pentru o mai bună funcționare prin inițierea unei reforme a sistemului judiciar. Se păstrează regula cu câte un judecător pentru fiecare stat membru, dar sunt aduse schimbări în ceea ce privește modul de organizare al CEJ:

reunirea în camere (3 sau 5 judecători),

ședințe de plen sau reunirea mai extinsă (Marea Cameră,11 judecători).

Sunt păstrate competențele stabilite pentru CEJ prin tratatele anterioare, dar prin tratatul de la Nisa este prevăzut că acțiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanță, care va avea competență și asupra unor anumite acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar.

Comitetului Regiunilor i s-au stabilit un număr maxim de 350 de membrii care trebuie să aibă mandate efectiv politice,conform tratatului de la Nisa. Această inovație a fost adusă în scopul îmbunătățirii realizării legăturii dintre Comitetul Regiunilor și colectivitățile pe care le reprezintă.

Curtea Europeană de Conturi are un rol important în verificarea corectitudinii cu care sunt administrate fondurile europene, fiind alcătuită din reprezentanți ai statelor membre. Tratatul de la Nisa îi consolidează acest rol prin stabilirea regulii prin care Curtea Europeană de Conturi va cuprinde un institut național de fiecare stat, iar pentru o mai bună cooperare între această instituție și statele membre, Tratatul invită instituțiile naționale sa coopereze cu Curtea de Conturi.

Comitetul Economic și Social( CESE) reprezintă societatea civilă europeană și are un rol consultativ. Tratatul de la Nisa îi stabilește un număr de 350 de membrii (la fel ca în cazul Comitetului Regiunilor), repartizați pentru fiecare stat membru în funcție de mărimea populației.

Fiind un tratat care a anticipat un cadru instituțional și juridic comun pentru o Uniune Europeană cu 27 de state membre, tratatul de la Nisa introduce forma de cooperare consolidată (flexibilitatea) ca modalitate de aprofundare a integrării europene.

Tratatul anterior prevedea o cooperare consolidată pentru piloanele I și II, tratatul de la Nisa instituind această cooperare consolidată pentru toate cele trei piloane. Blocajele în procesul decizional ce puteau apărea după o extindere cum a fost cea din 2004 puteau fi compensate de cooperarea consolidată dintre statele membre. Tratatul de la Nisa s-a înscris în filosofia construcției europene, a interdependenței intre procesul de extindere și procesul de adâncire a integrării europene și a completat procesul început de tratatul de la Amsterdam de pregătire a instituțiilor europene pentru o funcționare eficientă într-o Uniune Europeană extinsă.

Această cooperare urmează să se materializeze printr-un comitet de contact, pus in practică de către președintele Curții de Conturi si președintele Instituțiilor Naționale în domeniu.

TRATATUL DE LA LISABONA ȘI ROLUL SĂU ÎN CONSOLIDAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE

Declarația de la Laeken și declanșarea procesului constituțional.

Începând cu anul 2001, anul semnării tratatului de la Nisa, integrarea europeană capătă noi sensuri, deoarece pe lângă procesul de construcție europeană inițiat la începutul anilor ’90, se inițiază un proces constituțional care a avea ca obiectiv principal prefigurarea unei „Europe a viitorului”. Secolul XXI aducea provocări dificile pentru Uniunea Europeană cum ar fi cea mai mare extindere din istoria sa, dar și necesitatea de a crea o uniune politică, cu instituții credibile, care să câștige încrederea cetățenilor europeni.

Uniunea Europeană evoluase mult în cei 50 de ani de înființarea sa, de la o formă de asociere a statelor europene menită sa facă imposibilă declanșarea unui nou război, la o organizație economică și politică cu tendințe federaliste.

Prin pași mărunți, după cum au sugerat părinții fondatori, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului s-a transformat în Comunitatea Economică Europeană și mai apoi în Uniune. Au avut loc schimbări nu doar în ceea ce privește apartenența, acoperirea geografică, obiectivele, arhitectura instituțională și politică, ci și în sfera motivațiilor și a aspirațiilor. Inițial, s-a dorit transformarea continentului dintr-unul măcinat de violență și conflict, într-un continent caracterizat de pace și prosperitate economică, ce ar putea mai apoi să creeze un sentiment de apartenență în rândul popoarelor europene.

Proiectul de constituție europeană a apărut din necesitatea de a îi motiva pe cetățenii europeni de a susține ideea de uniune europeană, liderii europeni ajungând la concluzia că integrarea și bunăstarea economică nu mai sunt suficiente pentru a-i motiva pe cetățenii europeni și pentru a duce proiectul Uniunii Europene mai departe. Unii lideri europeni au pus accentul pe un proiect politic și o constituție, sau pe descoperirea „sufletului european” și crearea unei identități europene, și astfel s-a ajuns la concluzia că este nevoie de noi soluții, care să răspundă provocărilor actuale.

Cetățenii europeni și-au câștigat acest statut odată cu adoptarea tratatului de la Maastricht (art. 17 care stipula că „este cetățean al Uniunii Europene orice persoană având naționalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ci vine în completarea acesteia”), beneficiind astfel de importante drepturi, cum ar fi libertatea de circulație sau dreptul de a participa la viața politică a Uniunii Europene (dreptul de a alege sau de a fi ales în Parlamentul European).

Această cetățenie europeană asigură o identitate comună popoarelor europene, identitate caracterizată de conceptele de unitate și diversitate.

Declarația privind viitorul Europei, anexată textului tratatului de la Nisa a reprezentat punctul de pornire pentru realizarea proiectului constituțional. Prin acest document s-au materializat cerințele Consiliului European de inițierea unor dezbateri cu impact major cu privire la viitorul Europei.

Cu toate acestea tratatul de la Nisa a generat destul de multe nemulțumiri, fiind considerat insuficient pentru reformarea instituțiilor europene, iar Declarația privind viitorul Europei reușea să dea speranța că se poate realiza o reformă riguroasă a Uniunii Europene.

Declarația privind viitorul Europei anexată tratatului de la Nisa conținea patru teme de dezbatere:

stabilirea și menținerea, pe baza principiului subsidiarității, a unei împărțiri mai exacte a responsabilităților între Uniunea Europeană și statele membre;

stabilirea statutului Cartei Drepturilor Fundamentale proclamate la Nisa;

simplificarea tratatelor în vederea unei mai bune înțelegeri fără a schimba prevederile cuprinse în ele;

rolul parlamentelor naționale în arhitectura construcției europene.

Dezbaterile acestor chestiuni au avut în loc într-un mod diferit față de cum se obișnuia până la acel moment, renunțându-se la modalitatea de întrunire sub forma Conferințelor interguvernamentale (metoda tradițională de reformă).

Noua metodă folosită a fost metoda Convenției, aplicată cu succes în cazul elaborării Cartei Drepturilor Fundamentale în anul 1999, de către Parlamentul European.

S-a hotărât astfel convocarea unei Convenții care să dezbată aceste probleme și să ofere soluții pentru reformarea Uniunii Europene.

Consiliul European de la Laeken (14-15 decembrie 2001) a preluat toate aceste idei, devenind un moment important în istoria construcției europene datorită inovațiilor aduse de această întrunire în abordarea ulterioară a problemelor legate de integrarea europeană. În urma discuțiilor avute, a fost elaborată Declarația de la Laeken, document important, cu prevederi importante în ceea ce privește procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetățean.

Procesul de reformă constituțională, lansat prin extrem de ambițioasa declarație de la Laeken, din decembrie 2001, urma să permită construirea unei noi Uniuni Europene „mai democratice, mai transparente și mai eficiente”, capabile să-i aducă pe „cetățenii europeni, și în primul rând pe tineri, mai aproape de designul și instituțiile europene”.

Pentru aceasta, declarația menționa nevoia organizării unor dezbateri largi privind viitorul Europei, care să implice nu doar actori interguvernamentali, ca până acum, ci și actori non-guvernamentali, cetățeni etc. și care să ducă la redactarea unui nou proiect constituțional.

Ca atare, cel puțin în aparență, negocierile nu s-au mai desfășurat în „spatele ușilor închise”, ci dimpotrivă, Convenția Europeană privind Viitorul Europei a reunit peste 100 de participanți, reprezentanți ai diferitelor structuri instituționale (guvernele statelor membre, instituții UE, parlamentele naționale, parteneri sociali, instituții academice, etc.).

Obiectivele propuse de Declarația de la Laeken (o mai bună divizare a competențelor, rezolvarea deficitului democratic al UE, schimbări instituționale, apropierea UE de cetățeni, simplificarea instrumentelor politice ale UE, definirea rolului UE în cadrul unei lumi tot mai globalizate) se regăsesc în cel mai recent tratat adoptat de Uniunea Europeană, și anume tratatul de la Lisabona, semnat la data de 13 decembrie 2007.

În concluzie, Declarația de la Laeken a oferit direcțiile generale pentru politicile întreprinse de liderii europeni pentru acest început de secol XXI și orientările generale pentru punctele ce trebuiau atinse de dezbaterile din cadrul Convenției Europene, ale cărei lucrări au început pe data de 28 februarie 2002. După rezultatele nesatisfăcătoare de la Nisa, reforma instituțională părea relansată, oferindu-se perspective excelente în vederea extinderii Uniunii Europene la 25 de state membre.

Pentru prima dată, deciziile erau luate prin consultarea societății civile europene și prin implicarea cât mai multor structuri de decizie. De asemenea, pentru prima dată au fost invitați reprezentanții statelor candidate care puteau formula propuneri privind elaborarea proiectului de Constituție Europeană.

Lucrările Convenției Europene și elaborarea Constituției Europene.

Convenția Europeană a reprezentat o inovație adusă de Consiliul European de la Laeken, fiind o organizare a discuțiilor sub forma unui „forum mai larg de dezbatere”, o etapă preliminară înaintea desfășurării Conferinței Interguvernamentale din 2004.

Această dezbatere privind viitorul Europei a fost intens mediatizată la vremea respectivă cu scopul de informare a opiniei publice despre temele majore ale acesteia (extinderea Uniunii Europene spre centrul și estul continentului și configurarea Uniunii Europene pentru viitor) și de a demonstra intenția de transparență.

Lucrările Convenției Europene pentru elaborarea unui proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic și legislativ european existent au durat aproximativ 15 luni (între 2002 și 2003) și au fost organizate petrei etape, în funcție de obiectivele ce trebuiau atinse pe parcursul dezbaterilor:

prima etapă (februarie 2002 – 14 iunie 2002, „faza ascultărilor”, în care au avut loc dezbateri în plen, la care a participat și societatea civilă europeană ce reprezenta statele membre. În această etapă au fost ascultate așteptările și necesitățile cetățenilor europeni.

în a doua etapă, „faza reflecțiilor” (ideile exprimate în prima etapă au fost analizate). Au fost formate 11 grupuri de lucru care au studiat în detaliu diverse aspecte, au adoptat rapoarte și au făcut propuneri de modificare,indicând elementele de noutate ce ar trebui introduse în tratate. Pe data de 28 octombrie 2002, cu exact doi ani înaintea semnării Tratatului Constituțional de la Roma, prezidiul Convenției a prezentat un proiect preliminar de Constituție Europeană.

în cea de-a treia etapă au fost analizate concluziile primelor două faze ale dezbaterilor (fază de elaborare de recomandări pe baza esenței dezbaterii), ajungându-se la începutul anului 2003 la redactarea Tratatului Constituțional.

După 16 luni de negocieri, s-a ajuns la elaborarea unui proiect preliminar de Constituție Europeană, prezentat pentru prima oară la Consiliul European de la Salonic (20-21 iunie 2003). Pe 10 iulie 2003, proiectul de tratat este adoptat prin consens de către Convenția europeană și prezentat președintelui Consiliului European la Bruxelles.(locul unde s-au desfășurat lucrările Convenției Europene).

Aceste trei etape aveau ca scop pregătirea unei Conferințe Interguvernamentale pentru sfârșitul anului 2003, când Italia primea președinția semestrială a Consiliului European pentru ca tratatul să fie semnat la Roma, unde cu 45 de ani în urmă se semnase tratatul de înființare a Comunității Economice Europene. De asemenea, calendarul negocierilor stabilea că după ce statele europene ajungeau la un acord la CIG din octombrie-decembrie 2003 să se organizeze un referendum în iunie 2004, simultan cu alegerile pentru Parlamentul European, referendum la care să participe cetățenii europeni din 25 de state, ținând cont că în mai 2004,Uniunea Europeană primea 10 noi state membre. Pe 4 octombrie 2003,la Roma,se deschid lucrările Conferinței Interguvernamentale care avea ca scop principal schițarea și aprobarea versiunii finale a Constituției UE. Tratatul Constituțional se dorea a fi un tratat fundamental adaptat cerințelor extinderii și noilor realități la nivel european și global.

Cu toate acestea, lucrările CIG au fost marcate de o serie de divergențe între reprezentanții statelor care au participat la elaborarea Constituției Europene.

Calendarul negocierilor nu a prevăzut și aceste divergențe care au avut loc pe parcursul desfășurării lucrărilor CIG, deoarece prevedea ajungerea unui acord final la Consiliul European de la Bruxelles din data de 12-13 decembrie 2003, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că aceste divergențe s-au menținut și la întrunirea Consiliului European.

Abia pe data de 18 iunie 2004, la Consiliul de vară de la Bruxelles, care se desfășura sub auspiciile unei Uniuni Europene cu 25 de state membre și marca sfârșitul Conferinței Interguvernamentale, s-a ajuns la un acord final privind proiectul de Constituție Europeană.

Tratatul constituțional de la Roma (29 octombrie 2004).

Tratatul Constituțional, așa cum fost el în cele din urmă denumit, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004, de către reprezentanții celor 25 de state membre.

Părea că se intrase în linie dreaptă, intrarea in vigoare a tratatului, care avea să urmeze ratificării acestuia (fie parlamentară, fie prin referendum, fiecare stat membru având posibilitatea de a alege varianta pe care o considera cea mai potrivită), fiind planificată a se realiza la 1 noiembrie 2006.

Procesul de ratificare, care s-a desfășurat fără surprize în prima parte a anului 2005, a fost însă complet blocat de dubla respingere a tratatului la referendumurile organizate în Franța (29 mai) și Olanda (1 iunie 2005).

Votul negativ a avut de-a face în foarte mică măsură cu textul supus ratificării și, mult mai mult, cu temerile și fobiile prezente în rândul populației. Victor-Iulian Tucă constata la vremea respectivă că trei au fost motivele determinante din spatele respingerii Tratatului Constituțional:

confuzia între Directiva Bolkenstein (de liberalizare a pieței serviciilor) și prevederile tratatului;

opoziția internă față de integrarea Turciei în UE

„[frica] cetățenilor francezi de noii veniți din Est”, că ar fi putut distruge modelul social european, un „model care arăta deja destul de găurit”.

UE a făcut apel la „dezbatere și dialog”.

În consecință, a urmat așa-numita perioadă de „reflecție”, care a durat mai bine de un an de zile, roadele apărând, în cele din urmă, sub președinția germană a UE, în primul semestru al anului 2007. În cadrul Consiliului European de la Berlin, din 21- 23 iunie 2007, cancelarul Angela Merkel a pus în fața liderilor europeni o noua versiune de tratat, iar Conferința Interguvernamentală care a urmat a permis adoptarea Tratatului de Reforma la 19 octombrie și semnarea lui la 13 decembrie 2007, la Lisabona.

Tratatul constituțional, structurat pe patru părți, a dat răspunsurile la întrebările formulate la Laeken în 2001, prin intermediul activității desfășurate de către Convenția Europeană.

Tratatul constituțional are meritul de a stabili clar competențele Uniunii Europene, problemă ce a fost pusă încă de la Consiliul European de la Laeken din 2001, acestea putând fi sintetizate prin cele trei principii:

principiul atribuirii competențelor (delimitarea competențelor Uniunii Europene);

principiul subsidiarității

principiul proporționalității (exercitarea competențelor Uniunii Europene).

Un al doilea merit al tratatului constituțional a fost simplificarea tratatelor precedente în scopul înțelegerii de către cetățeni al modului de funcționare al Uniunii. Un exemplu concludent în acest sens a fost reducea de la 15 la 6 a numărului instrumentelor legislative și juridice folosite de către Uniunea Europeană.

Un al treilea merit al tratatului constituțional a fost realizarea unei reforme instituționale eficiente, prevederile privind această reformă instituțională fiind preluate în mare parte de către tratatul de Lisabona. Partea a treia a tratatului explică și definește rolul fiecărei instituții decizionale în parte, simplificând și sintetizând prevederile tratatelor precedente.

În concluzie, tratatul constituțional reprezintă un ultim pas spre semnarea tratatului de la Lisabona.

Tratatul constituțional de la Lisabona (13 decembrie 2007).

În cadrul Consiliului European de la Berlin, din 21- 23 iunie 2007, cancelarul Angela Merkel a pus în fața liderilor europeni o noua versiune de tratat, iar Conferința Interguvernamentală care a urmat a permis adoptarea Tratatului de Reforma la 19 octombrie și semnarea lui la 13 decembrie 2007, la Lisabona.

Parcursul ratificării a fost și de această dată unul accidentat, pe de o parte ca urmare a respingerii inițiale a tratatului în Irlanda, singurul stat membru care a avut obligația constituțională a ratificării prin referendum, și, pe de altă parte, pe fondul dezbaterilor și reacțiilor, nu foarte prietenoase, prezente în anumite state membre (de partea noilor state membre, campioane au fost Polonia și Cehia, de cealaltă parte, Marea Britanie).

În cele din urmă, în ciuda acestui traseu extrem de sinuos, de circa opt ani de zile, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Între așteptările generoase formulate însă prin declarația de la Laeken (din decembrie 2001) și realitatea faptelor (identificabilă în decembrie 2009), distanța era una considerabilă.

Ca de multe ori în procesul integrării europene, ceea ce s-a obținut a fost rezultatul unui compromis, de această dată al unui „compromis între oponenții și suporterii fostului Tratat Constituțional”, și unii și alții fiind convinși că au obținut ceea ce doreau – oponenții că și-au impus punctul de vedere privind forma, suporterii că nu au permis realizarea unor modificări consistente în ceea ce privește conținutul.

Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă” oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. În plus, în principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de avansul federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un astfel de stat (a dispărut, de pildă, termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE).

Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul Constituțional, modificările aduse instituțiilor urmând a avea un efect profund asupra funcționării acestora.

Conținutul propriu-zis oferă o imagine diferită, care marchează existența unui progres substanțial în simplificarea și reorganizarea arhitecturii instituționale a UE.

Consolidarea construcției Europene prin reforma instituțională produsă de tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona a adus o serie de modificări importante pentru instituțiile Uniunii Europene, și mai ales pentru instituțiile care formau așa – numitul triunghi instituțional, respectiv Consiliul Uniunii Europene (Consiliul sau Consiliul de Miniștri), Comisia Europeană și Parlamentul European.

Totodată, Tratatul de la Lisabona reprezintă momentul de trecere la patrulaterul instituțional, format din Președintele Permanent al Consiliului European, Președintele Comisiei Europene, Președintele Parlamentului European și Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Chiar dacă în textul Tratatului de la Lisabona rolul Președintelui Consiliul Uniunii Europene nu mai este la fel de clar redactat, acesta se poate adăuga celor mai sus menționați, creându-se astfel o structură instituțională de tip pentagonal.

Una din importantele modificări și totodată inovații aduse de noul tratat pe linia reformei instituționale a reprezentat-o înlocuirea președinției rotative în cadrul Consiliul European cu președinția permanentă, pentru o perioadă de doi ani și jumătate, existând posibilitatea prelungirii acesteia doar o singură dată.

Președintele asigură pregătirea și prezidează lucrările Consiliului European, acționează pentru menținerea coeziunii și obținerea consensului în cadrul reuniunilor acestuia, după fiecare astfel de reuniune prezentând un raport către Parlamentul European.

În 19 noiembrie 2008, Herman Van Rompuy a fost ales de membrii Consiliului European drept primul președinte permanent al Consiliului European sub Tratatul de la Lisabona fiind numit să prezideze instituția în perioada, 1 decembrie 2009 – 31 mai 2012, deși, oficial a preluat funcția pe data de 1 ianuarie 2010. La 1 martie 2012, Herman Van Rompuy a fost reales în aceiași funcție de către cei 27 de șefi de stat sau de guvern aparținând statelor membre. Acest al doilea mandat s-a întins pe perioada 1 iunie 2012 până la 30 noiembrie 2014.

La 30 august 2014, polonezul Donald Franciszek Tusk a fost desemnat ca, începând cu data de 1 decembrie 2014, să-i succeadă lui Herman Van Rompuy în funcția de președinte al Consiliului European.

Conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, principiul de alegere al Președintelui Comisiei Europene, a fost modificat, în sensul în care, în momentul desemnării acestuia Consiliul European va trebui să țină cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și să efectueze consultările impuse de aceste rezultate, Președintele Comisiei Europene fiind un actor extrem de important în configurația instituțiilor Uniunii Europene.

După cum constata un studiu realizat de Departamentul pentru Afaceri Europene „mutația produsă, apropie procesul de numire al Președintelui Comisiei de procedura de desemnare a premierilor în diferitele state membre ale UE”.

O altă noutate a Tratatului de la Lisabona, este crearea funcției de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy), cu rolul de a conduce politica externă a Uniunii Europene.

Anterior Tratatului de la Lisabona, atribuțiile Înaltului Reprezentant al Uniunii erau asigurate pe de o parte de Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC) iar pe de altă parte de către Comisarul însărcinat cu relațiile externe.

Dorindu-se mai multă coerență, eficacitate și transparență, Tratatul de la Lisabona cumulează atribuțiile politicii externe cu cele de securitate comună în portofoliul unei singure persoane.

Înaltul Reprezentant reprezintă UE, conducând dialogul politic cu țările terțe și exprimând pozițiile UE în organizațiile internaționale.

Totodată, acesta asigură coerența și continuitatea lucrărilor referitoare la politica externă a UE, prezidând Consiliul Afaceri Externe și urmărește coordonarea politicii externe cu celelalte politici și servicii ale Comisiei.

În exercitarea funcțiilor sale, Înaltul Reprezentant al Uniunii este asistat de un Serviciu European de Acțiune Externă.

Pentru soluționarea unor probleme referitoare la politica externă a Uniunii, Serviciul European de Acțiune Externă poate fi pus la dispoziția președintelui Consiliului European, a președintelui Comisiei Europene sau a celorlalți comisari.

La 19 noiembrie 2009, Catherine Margaret Ashton a fost numită în funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și de Vicepreședinte al Comisiei Europene, funcție pe care a deținut-o începând din ianuarie 2010 până în noiembrie 2014.

La 30 august 2014, Federica Mogherini a fost aleasă de Consiliul European ca, începând cu data de 1 decembrie 2014, să îndeplinească funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

În cazul celui de-al treilea vârf al patrulaterului instituțional, Consiliul de Miniștri, Tratatul de la Lisabona menține președinția rotativă a consiliilor (fiecare stat membru continuând să prezideze consiliile pentru o perioadă de 6 luni), dar face modificări în structura acestora. Astfel, dacă în conformitate cu regulile anterioare, reprezentanții naționali se întâlneau în nouă formațiuni distincte, în funcție de subiectul de politică publică în discuție, conform Tratatului de Reformă Consiliul Afacerilor Generale și Relațiilor Externe se sparge în două componente: în Consiliul Afacerilor Generale (CAG) și Consiliul Afacerilor Externe (CAE), numărul consiliilor ridicându-se astfel la 10.

Mai mult, CAE va fi prezidat de Înaltul Reprezentant, iar CAG de către președinția rotativă. În aceste condiții, modul de funcționare a președinției rotative a consiliilor, în paralel cu nou introdusa președinție permanentă a Consiliului European, ridică deja semne de întrebare. În vreme ce noul Președinte și Înaltul Reprezentant (IR) (post echivalent cu cel al unui ministru de externe) vor prezida întâlnirile șefilor de stat și guvern și ale miniștrilor de externe, țara care deține președinția rotativă va continua să prezideze întâlnirile tuturor celorlalți miniștri.

În plus, Comitetul Reprezentaților Permanenți (COREPER), responsabil de pregătirea lucrărilor Consiliilor, va fi condus și el, prin rotație, la fiecare șase luni, de un reprezentant al statului membru care va prezida și CAG, însă Comitetul Politic si de Securitate (CSP) – care monitorizează situația internațională în domeniile acoperite de PESC – va fi condus de un reprezentant al IR. De asemenea, toate celelalte organisme create pentru a permite organizarea diferitelor Consilii (grupuri de lucru, comitete etc.), cu excepția celor de politică externă, vor fi coordonate de Președinția rotativă.

Pe de altă parte, în cadrul Comisiei, suprapunerile între domeniile de politică externă (ajutor umanitar, extindere și politica de vecinătate) aflate sub coordonarea unor comisari cu atribuții specifice și domeniul „afaceri externe și politica de securitate”, creează inevitabile confuzii.

Mai mult, în noua formulă, politica de vecinătate a fost lipită de extindere, prilej pentru noi speculații și așteptări din partea statelor acoperite de această politică.

În concluzie, tabloul principalelor instituții ale UE, menține încă într-o zonă neclară noile personaje introduse prin Tratatul de la Lisabona, imaginea Președintelui Consiliului European și cea a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, suprapunându-se în parte peste contururi ceva mai vechi, aparținând fie Președinției rotative, fie Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună.

Consolidarea construcției Europene pe baza valorilor comune.

Tratatul de la Lisabona fortifică valorile comune, ce-i leagă pe cetățenii comunitari: libertate, siguranță și prosperitate.

Pe lângă acestea, după tratatul de la Lisabona, un alt termen se manifestă tot mai pregnant în rândul cetățenilor comunitari.

Solidaritatea, prin care de fapt se exprimă un mijloc prin care se pot atinge scopurile Uniunii Europene. Solidaritatea este un concept vag, foarte îndrăgit de politicieni în discursuri, dar aproape uitat de aceștia când trebuie pus în practică. În textul tratatului de la Lisabona termenul de „solidaritate” este identificat de aproape douăzeci de ori, pe când în varianta consolidata de la Nisa, acest cuvânt este folosit doar de șase ori.

Fiecare stat membru al Uniunii Europene trebuie să respecte valorile fundamentale ale acestei comunități: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și protecția acordată minorităților. Astfel nevoile sociale ale cetățenilor sunt echivalente ca și rang cu țintele economice ale Uniunii, ceea ce este un nou pas spre formarea unei uniuni politice.

Solidaritatea pare a fi cuvântul cheie al tratatului de la Lisabona. Experiențele neplăcute ale atacurilor teroriste, precum și natura dezlănțuită ce a dus la tot mai multe catastrofe au fost factorii declanșatori ai unității prin solidaritate a statelor membre. Textul versiunii consolidate a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene valabilă în urma ratificării tratatului de la Lisabona, menționează clauza de solidaritate, potrivit căreia Uniunea Europeană și statele membre trebuie să acționeze solidar față de statul membru care este supus unui act de terorism sau unei catastrofe naturale sau provocate de om. Pentru cetățeanul european, această prevedere îi oferă un grad sporit de siguranță în cazuri de urgență.

Prin noul tratat modificator, Uniunea Europeană obține competențe sporite în domenii ca: libertate, siguranță și justiție.

Sectoare precum: protecția în cazul catastrofelor, a intervenției umanitare sau sănătatea publică sunt introduse în construcția comunitară, tocmai pentru ca Uniunea Europeană să fie mai bine pregătită în fața unor evenimente de acest gen și pentru a gestiona cât mai rapid și profesionist astfel de crize, protejând astfel interesele cetățenilor europeni. O altă problemă tot mai spinoasă pentru bătrânul continent este asigurarea resurselor și a energiei necesare acestui teritoriu, problemă ce este tratată la nivel comunitar, așa încât cetățeanul comunitar este pus la adăpost de problemele ce pot interveni la nivel local.

Asigurarea energiei a devenit o problemă a Uniunii Europene, metodele și mijloacele de intervenție sunt unele adecvate, iar principiul solidarității stă și la baza acestei noi viziuni introduse prin tratatul de la Lisabona.

La nivelul Uniunii Europene se organizează destul de des sondaje de opinii, la care cetățenii europeni sunt chemați să răspundă la problemele curente ale Uniunii. Într-un recent Eurobarometru, cetățenii europeni au fost rugați să identifice domeniile și politicile în care Parlamentul European ar trebui să devină mult mai activ. Domeniile cele mai des amintite de către subiecții cercetării sociologice sunt: terorismul, schimbările climatice, drepturile consumatorilor sau sănătatea publică. Or, aceste domenii sunt, chiar dacă unele doar tangențial, amintite și explicitate de textul tratatului de la Lisabona.

Proiectul comunitar a avut de la bun început adversari, care mai mereu aduc în discuție contraargumente față de procesul de integrare europeană.

O idee constantă ce apare în discuția celor 27 de state membre este cea a pierderii identității naționale cu care se confruntă nu doar cetățenii, dar și formele statele.

Referitor la temerea pierderii identității naționale de către statele membre, acestea sunt protejate de chiar art. 4 alin. 2 din tratatul privind Uniunea Europeană, care de la bun început dorește să tranșeze aceste lucruri. Textul tratatului arată că Uniunea Europeană protejează identitatea națională a statelor ce o compun, oferind acestora libertatea de a se exprima în concordanță cu structurile politico-constituționale, fiind de asemenea protejate și modalitățile de administrare la nivel local și regional a problemelor statelor membre.

Uniunea Europeană este o organizație internațională, în care statele membre nu renunță la întreaga lor suveranitate în favoarea Uniunii, ci doar la anumite și foarte precis descrise drepturi suverane.

Garanția Uniunii de nealterare a identității naționale a statelor membre, îi implică direct și pe cetățenii comunitari.

Aceștia trebuie să fie conștienți că se pot dezvolta în continuare conform propriilor tradiții, fără a se pierde într-un concept difuz al conștiinței europene. Dorința unora de a forma o identitate europeană este firească, atâta vreme cât garanția expusă mai sus rămâne valabilă.

Identitatea națională, în contextul integrării europene nu are valențe culturale sau istorice, ci unele politico-juridice, exprimate prin forța de a negocia și de a impune anumite viziuni și opinii. Politica scaunului gol, jucată de Franța a fost, cel puțin pentru acest stat, un succes.

Conceptul de Comunitate Europeană a evoluat, astfel că, astăzi statele negociază mult mai dur cedarea anumitor drepturi suverane, marcând foarte clar și exact care sunt competențele exclusive de care se bucură instituțiile și organele Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona, prevede clauza competențelor restrânse de care se bucură Uniunea, competențe care trebuie să fie interpretate limitativ, astfel organele sau alte structuri comunitare nu-și pot conferi alte competențe, decât cele atribuite prin voința statelor membre. Statele membre dețin, prin această prevedere, adevărata putere, acestea fiind cele care hotărăsc de fapt, care este gradul și viteza cu care se lucrează la programul de integrare europeană.

Tratatul de la Lisabona aduce o serie de prevederi noi referitoare la introducerea în sistemul controlului subsidiarității a parlamentelor naționale sau clauza expresă potrivit căreia statul membru poate părăsi construcția europeană.

Astfel, parlamentele naționale sunt implicate pentru prima dată direct în procesul legislativ comunitar. Încă din stadiul propunerilor de acte normative comunitare, parlamentele naționale intervin și analizează juridic respectiva propunere, având dreptul de a iniția și amendamente. Este un sistem de protecție exercitat de legislativele statelor membre. Propunerile venite de la acestea nu trebuie să fie însușite și de legislativul bicefal comunitar, astfel guvernele statelor membre au la dispoziție mecanismul de a ataca respectiva normă, în fața Curții de Justiție de la Luxembourg. Cetățenii statelor membre, chiar dacă indirect, iau parte la procesul legislativ european, odată prin parlamentarii de la Bruxelles, apoi prin parlamentarii naționali care analizează încă din faza de proiect viitoarele norme ale dreptului comunitar secundar.

Pentru prima dată, cetățeanul statului membru este dublu reprezentat în procesul de inițiere și adoptare al normelor comunitare, iar ca acest câștig să fie și fructificat are nevoie de o mobilizare corespunzătoare a clasei politice, dar și a opiniei publice, iar acest deziderat poate fi atins prin informație, astfel media jucând în acest sistem un rol cheie.

Tratatul de la Lisabona prevede, la insistențele statelor conservatoare și orientate spre un euroscepticism moderat, posibilitatea ca statele membre să retragă o serie de competențe Uniunii Europene. Prin această clauză statele membre au dorit să-și asigure proprii cetățeni că Uniunea Europeană nu este o organizație care să se poată dezvolta în afara mandatului statelor membre, iar pentru orice eventualitate, competențele atribuite Uniunii prin renunțarea de către statele membre la unele drepturi suverane, pot fi revocate

Consolidarea construcției Europene din perspectiva drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului european.

Tratatul de la Lisabona, tratat modificator al tratatelor constitutive preia drepturile statuate în acestea, de care se bucură cetățenii statelor membre. Astfel, libera circulație a muncitorilor este un drept garantat și prin ultimul tratat ratificat de statele membre, dar acesta conține o serie de noi drepturi ce le sunt acordate cetățenilor europeni.

Criteriile de la Copenhaga, criterii ce trebuie să fie îndeplinite de orice stat ce dorește să adere la Uniunea Europeană, sunt de fapt condiții minimale care asigură un start comun tuturor statelor membre în procesul integrării europene. Printre aceste condiții ce se cer a fi îndeplinite se numără economia de piață funcțională, protecția drepturilor minorităților sau respectarea statului de drept. La nivel comunitar, cetățeanului nu-i erau garantate foarte multe drepturi, nu exista un cod al drepturilor fundamentale ale cetățeanului comunitar, ceea ce a reprezentat până la momentul Lisabona un punct negativ al conceptului de Europă unită. Totuși la nivel european, cetățeanul este protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, document semnat și ratificat sub auspiciile Consiliului Europei, un veritabil codex al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului statului membru la această convenție.

Pentru prima dată în spațiul european, un cetățean, îndeplinind o serie de condiții, poate să cheme în judecată propriul stat sau pe unul terț, pentru a se stabili încălcarea de către acestea a dreptului sau libertății petentului. În cadrul dreptului pozitiv comunitar nu s-a întâlnit un astfel de catalog de drepturi, astfel că acestea nici nu puteau fi protejate jurisdicțional la nivelul instanțelor comunitare. Totuși, Curtea de la Luxembourg a făcut apel în rezolvarea anumitor spețe la principiile și practica curții de la Strasbourg.

Odată cu tratatul de la Nisa s-a parafat și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document cu caracter pur politic și cu nici o implicație juridică. A fost semnalul dat de șefii de stat și de guvern că Uniunea Europeană are nevoie de un document în această direcție.

Prin tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale devine un document ce produce efecte juridice, cetățenii comunitari beneficiind de protecția drepturilor și a libertăților stipulate de aceasta.

Acest document este o sinteză a drepturilor și libertăților cetățenești întâlnite în constituțiile statelor membre, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau în Carta Socială Europeană, ultimele două documente fiind edictate sub auspiciile Consiliului Europei. Carta Socială Europeană este un document ce a fost semnat în 1961 și care de-a lungul vremii a suferit multiple modificări, ultima fiind cea din septembrie 2001. Cetățenii sunt protejați prin Carta drepturilor fundamentale, atunci când se aplică dreptul comunitar sau când este cerută în fața unei instanțe constatarea încălcării unor prevederi ale acesteia.

Odată cu ancorarea Cartei drepturilor fundamentale în tratatul european, s-a creat cel mai complex și modern catalog al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Pentru prima dată într-un codex general al drepturilor fundamentale, drepturile social-economice sunt definite ca fiind de același rang cu drepturile și libertățile clasice ale omului.

Uniunea Europeană trebuie să respecte în toate acțiunile pe care le întreprinde principiul egalității cetățenilor comunitari. Acest deziderat a fost enunțat cu ocazia tratatului de la Nisa, moment în care Uniunea se lupta încă cu anumite discriminări la care erau supuși cetățenii din statele membre. Tratatul de la Nisa s-a concentrat tocmai pe îndepărtarea acestora și pe înlăturarea oricăror bariere care ar fi făcut imposibilă punerea în practică a principiului egalității de șanse a cetățenilor comunitari.

Tratatul de la Lisabona, prin prevederile sale novatoare, atinge o etapă mult superioară, deoarece, în textul tratatului este formulată o obligație care prevede că Uniunea Europeană trebuie să „acorde în aceeași măsură” importanță tuturor cetățenilor comunitari. Astfel cetățeanul nu mai este doar obiectul negocierilor și acțiunilor politice de la nivel european, ci se creează o relație de comunicare între organele comunitare și cetățean. Procesul de integrare comunitară este mereu inovator, iar elitele europene au înțeles într-un final, că în acest proces trebuie să fie implicați și cei pentru care s-a gândit la jumătatea secolului trecut aceasta formulă de organizare.

Textele de legi sau ale tratatelor internaționale nu sunt o lectură obișnuită pentru marea masă a populației statelor membre, astfel că Uniunea Europeană trebuie să implementeze o strategie prin care să popularizeze oportunitățile ce-și trag seva din ultimul tratat modificator. Puterea unor exemple foarte concrete poate fi benefică și totodată atrăgătoare pentru marele public.

Tratatul de la Lisabona elimină anumite proceduri greoaie din cauzele civile și de dreptul familiei ce conțin elemente de extraneitate. Astfel încheierea sau desfacerea unei căsătorii în cadrul Uniunii Europene sunt proceduri ce sunt rezolvate mult mai rapid prin eficientizarea și armonizarea normelor procedurale în astfel de cauze.

Un alt segment de cauze, care vor fi mult mai rapid rezolvate, sunt cele în care se discută despre drepturile minorilor sau punerea în executare a unor hotărâri judecătorești pronunțate de către o curte valabil sesizată dintr-un stat membru al Uniunii Europene. Așa spre exemplu, o hotărâre pronunțată de către o instanță belgiană prin care se recunoaște dreptul ambilor părinți, cu cetățenii a diferite state membre ale Uniunii Europene, de a stabili de comun acord domiciliul copilului lor minor, este recunoscută și produce efecte pe teritoriul tuturor statelor membre.

Prin aceste clauze ale tratatului de la Lisabona se simplifică procedurile în cauze cu element de extraneitate, cauze care înaintea ratificării acestui tratat erau definite ca fiind unele destul de îndelungate. Procedurile întâlnite în cauzele care au ca și obiect conflicte între cetățeni ai diferitelor state comunitare devin neinteresante, deoarece prin noile reglementări se elimină obstacolele birocratice îndelungate. Prin aceste prevederi ale tratatului de la Lisabona, se închide cercul format între prevederile referitoare la piața unică și libertățile aferente și dreptul cetățeanului de a ridica pretenții și de a se bucura de drepturile sale și în afara granițelor statului a cărui cetățean este. Astfel, libertățile fundamentale, pe care s-au creat Comunitățile Europene sunt protejate și procedural prin garanțiile ce sunt acordate și garantate prin tratatul semnat în capitala Portugaliei.

Cetățeanul este cuvântul cheie al filozofiei procesului de integrare europeană. În acest moment, când terorismul și globalizarea produc evenimente nedorite, sângeroase și terifiante, Uniunea Europeană a reușit să garanteze cetățenilor europeni protecția datelor acestora cu caracter personal.

Aceasta este o performanță, deoarece chiar în unele state membre ale Uniunii Europene se discută intens despre introducerea unor excepții la această protecție oferită propriilor cetățeni. Dezbaterea la nivel occidental are loc deoarece suntem în prezența unui conflict între norme juridice, iar doctrina trebuie să argumenteze care drept protejat este superior. Demersul pornește de la teoria considerării comparative a drepturilor protejate de lege și clasificarea acestora după rang, iar în situația expusă identificăm pe de o parte dreptul statului de a se folosi de anumite date cu caracter personal în lupta împotriva criminalității și a terorismului și pe de altă parte vorbim despre protejarea drepturilor și libertăților fundamentale. Acest „conflict” trebuie rezolvat, iar rezolvarea nu este atât de simplă. De exemplu: dreptul la viață al unui alpinist rătăcit în munți care pătrunde prin efracție într-o cabană pentru a supraviețui este net superior dreptului proprietarului cabanei la integritatea proprietății sale. Este însă evident, că prin ultimele reglementări din cadrul tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană a recunoscut superioritatea netă a dreptului cetățeanului la protejarea datelor cu caracter personal. Multe discuții au iscat dorința unor state membre de a introduce pe anumite aeroporturi scannere prin care pasagerii erau obligați să treacă, imaginile astfel preluate fiind însă considerate a aduce grave atingeri demnității umane și protecției datelor cu caracter personal.

Nu toate prevederile unui tratat internațional sunt foarte clare, astfel în tratatul de la Lisabona prevede faptul că toți cetățenii europeni au dreptul de a lua parte la viața democratică a Uniunii Europene, fără a se explicita ce anume presupune acest drept. În esență, textul citat face referire la posibilitatea cetățenilor de a participa la alegerile pentru Parlamentul European, dar și la obligația de a asigura din partea instituțiilor comunitare a transparenței acțiunilor pe care le exercită.

O noutate este adusă de tratatul de la Lisabona este acordarea posibilității Consiliului de a solicita societății civile europene expunerea punctelor de vedere referitoare la domeniile pe care activitatea Uniunii le privește. Pentru ca acest mecanism să poată funcționa, cetățenii la nivel european trebuie să fie foarte bine organizați, tocmai pentru a nu se expune doar păreri ale unui singur segment al populației comunitare, ci să fie articulate ideile și interesele unor cât mai mari grupuri de cetățeni.

Un ultim aspect trebuie amintit în contextul problematicii drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului european, este că în cadrul textului tratatului de la Lisabona nu este stipulată nici o obligație expres prevăzută pentru acesta. În cadrul lucrărilor Conventului European au avut loc dezbateri referitoare la introducerea în proiectul tratatului constituțional a noțiunii de obligație a cetățeanului european. La momentul dezbaterii tratatului constituțional s-a discutat și despre oportunitatea de a introduce ca și obligație a cetățeanului european plata unui impozit european, problemă ce s-a dovedit a fi foarte controversată, astfel că cel puțin în mod direct nu a fost îmbrățișată la momentul respectiv, aceasta negăsindu-și susținători nici în cadrul negocierilor privitoare la tratatul de la Lisabona. Chiar dacă nu sunt amintite direct, pot fi identificate obligații în sarcina cetățenilor europeni, spre exemplu o parte a taxei încasată cu titlu de taxă pe valoare adăugată se varsă la bugetul comunitar.

Democratizarea Europei.

Europa este un termen ce se identifică cu ideea de democrație, fiind un etalon și pentru alte zone geografice ale lumii. Nevoia democratizării Europei sau mai exact a Uniunii Europene ar putea părea un nonsens, însă, de fapt este o realitate căreia Uniunea trebuie să-i răspundă cu promptitudine.

Pentru prima dată, dreptul pozitiv comunitar folosește în tratatul de la Lisabona terminologia de „democrație reprezentativă”. Tratatul recunoaște că izvoarele legitimării democratice a activității Uniunii Europene sunt Parlamentul European și parlamentele naționale, și asta datorită faptului că acestea se compun conform voinței exprimate prin vot direct de către cetățenii ce au capacitatea de a-și exercita acest drept. Un alt element inedit este întâlnit în tratatul modificator ratificat la sfârșitul anului 2009 potrivit căruia șefii de stat și de guvern și delegațiile guvernamentale trebuie să dea explicații cetățenilor asupra pozițiilor ce le adoptă în cadrul Uniunii Europene.

Cetățenii sunt reprezentați direct în cadrul Parlamentului European. Competențele acestui for, ce nu deține ca un parlament național în exclusivitate puterea legislativă, au fost mereu lărgite, iar prin ultimul tratat modificator acestea cunosc modificări în domenii precum: legiferare, buget sau relațiile internaționale ale Uniunii.

În tratat, egalitatea în domeniile bugetar și legislativ între Parlamentul European și Consiliu este ridicată la nivel de principiu general de drept. Prin extinderea procedurii de codecizie la un număr important de domenii, se asigură echilibrul funcției legislative între Parlamentul European și Consiliu într-o proporție de aproximativ 95%, ceea ce este un câștig deosebit, mai ales dacă avem în vedere faptul că la începuturile construcției europene, Parlamentului European aproape că nu-i erau recunoscute funcții legislative.

Lucrările Parlamentului European au fost dintotdeauna publice, Consiliul dimpotrivă a lucrat cu ușile închise. Atunci când Consiliul discută acte normative în cadrul procedurii de codecizie cu Parlamentul European, acesta este obligat să transmită în direct și să facă un upload pe Internet, pentru ca opinia publică europeană să poată lua la cunoștință despre punctele de vedere ale Consiliului referitoare la propunerile legislative. Cu toate că nu mulți cetățeni europeni fac uz de această oportunitate, cel mai mare câștigător este desigur mass-media, care are astfel un nou izvor de informații și astfel, indirect noi toți suntem beneficiarii transparenței de care trebuie să dea dovadă Consiliul.

Pentru prima dată, în cadrul dreptului comunitar, Parlamentelor naționale li se recunoaște rolul de actori ai procesului legislativ la nivel european. Această recunoaștere a puterii legislativelor naționale duce la o funcționare mai eficientă a Uniunii, rolul decisiv fiind reprezentat de faptul că fiecare cameră a Parlamentelor naționale va putea fi activă în procesul decizional european. Acest scenariu este valabil pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, care cunosc un sistem bicameral al legislativului. În România, Camera Deputaților și Senatul vor putea reprezenta pe cetățenii români în procesul de edictare a normelor la nivel european într-o modalitate directă și care se bucură de deplină legitimitate. Desigur că la nivelul fiecărui stat membru, Parlamentul național va trebui să elaboreze norme interne prin care să se descrie modalitatea concretă prin care poate fi exercitată această nouă funcție ce revine parlamentelor naționale.

Rolul decisiv al Parlamentelor naționale va fi cel de veghe, acestea analizând oportunitatea de intervenție la nivel legislativ a instituțiilor comunitare, astfel se introduce o nouă măsură prin care se asigură respectarea principiului subsidiarității.

Prin această competență acordată legislativelor naționale, respectarea principiului fundamental de drept comunitar, cel al subsidiarității este asigurată printr-o reglementare clară și opozabilă din perspectivă juridică. Prin tratatul de la Lisabona, Parlamentele naționale își schimbă statutul în cadrul procesului legislativ comunitar, trecând de la calitatea de actor-privitor, la cea a unui actor principal cu drepturi depline și justificate prin legitimitatea oferită de cetățenii comunitari.

Un aspect foarte important pentru condiția și drepturile de care se bucură cetățeanul european, se referă la dreptul de inițiativă legislativă ce a fost acordat prin tratatul de la Lisabona cetățenilor comunitari. Prin această procedură, nu foarte simplă, cetățenii statelor membre pot să ia parte direct la temele politicii comunitare. Un număr de 1 milion de cetățeni europeni pot demara procedura prin care se solicită Comisiei Europene elaborarea de proiecte de norme de drept comunitar secundar în domeniile solicitate de către cetățenii care au apelat la această nouă procedură introdusă odată cu ratificarea tratatului semnat în capitala Portugaliei.

Prin acest instrument, ce se află la îndemâna opiniei publice europene, s-a răspuns dorinței exprimate atât la nivel național, cât și la nivel european de a introduce un element plebiscitar democrației reprezentative ce se naște la nivelul construcției comunitare.

O altă noutate a tratatului de la Lisabona este prevederea, potrivit căreia retragerea unui stat membru al Uniunii Europene este posibilă.

Nici un stat, datorită suveranității de care se bucură, nu poate fi constrâns să rămână parte a unui tratat, dacă această realitate contravine intereselor respectivului subiect de drept internațional.

Prin această prevedere exprimată foarte clar și expres în cadrul tratatului de la Lisabona, cetățenii comunitari, precum și statele membre sunt într-un fel asigurate că participarea statelor la construcția europeană nu se transformă într-o relație de dependență ce se manifestă în detrimentul intereselor statelor naționale ce compun Uniunea Europeană și a cetățenilor pe care-i reprezintă.

Noua prevedere a tratatului ratificat și intrat în vigoare în ultima lună a anului 2009 este, probabil, una la care nu se va apela foarte curând, aceasta reieșind din faptul că renunțarea la calitatea de membru al Uniunii Europene este o procedură foarte costisitoare, iar efectele unui astfel de gest sunt greu de prevăzut. Cel puțin din punct de vedere economic, statul ce dorește să părăsească construcția europeană va avea de suferit, deoarece propria lui economie va trebui să se adapteze unei situații în care nu se poate conta pe sprijinul regulilor și a expertizei de la nivel comunitar. Într-un astfel de scenariu nu ar pierde doar statul ce se hotărăște să denunțe calitatea de membru al Uniunii, ci chiar Uniunea.

De fapt, prin introducerea acestei prevederi s-a dorit a se aduce o garanție în plus cetățenilor europeni, că participarea statelor la Uniunea Europeană nu este un automatism și că procesul de integrare va fi unul în care cetățenii să fie implicați, iar statele să aibă posibilitatea legală de a se retrage din această construcție.

Se poate afirma faptul că, cu cât este mai avansată integrarea europeană, cu atât posibilitatea ca un stat să dorească să se desprindă din Uniune, tinde spre minim. Scenariul renunțării la calitatea de membru al Uniunii Europene este aproape unul utopic, catastrofal, dacă s-ar transforma în realitate pentru statele membre ale zonei Euro.

Transparența și eficacitatea deciziei politice la nivel european.

Scindarea în două mari părți a tratatului de la Lisabona a creat mai multă transparență pentru cetățeanul comunitar. În prima parte a tratatului sunt prezentate principiile generale ale dreptului comunitar, prevederile și normele prin care se creionează instituțiile comunitare, precum și cooperarea intensificată în domeniul politicii externe a Uniunii Europene. Această primă parte a tratatului modificator de la Lisabona conține cele mai importante reguli, de care cetățeanul comunitar are nevoie pentru a putea avea o privire de ansamblu asupra construcției europene.

Limbajul folosit de către state, atunci când au redactat proiectul tratatului, este unul juridico-diplomatic, ceea ce face ca acesta să nu fie foarte ușor digerabil marelui public. Chiar dacă normele de redactare a unui tratat internațional impun o anumită ținută a vocabularului și structurii unui astfel de document, forma exterioară îmbrăcată de către tratat nu este un motiv care să atragă imposibilitatea cetățeanului comunitar de a se informa. La fel, anumite articole sau paragrafe ale Constituției României sau ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu sunt foarte accesibile cetățeanului de rând.

În acest context trebuie să fie amintită performanța de a sintetiza normele principale ale „scheletului” Uniunii Europene în doar 55 de articole.

A doua parte a tratatului de la Lisabona este de fapt, o variantă revizuită a Tratatului privind Comunitățile Europene, ce cuprinde 357 de articole prin care se reglementează modalitatea de funcționare a organelor și instituțiilor comunitare, politicile comune comunitare, modul de abordare în domeniul politicii externe europene sau prevederile referitoare la bugetul Uniunii, precum și procedurile de adoptare a normelor dreptului comunitar secundar.

Prin tratatul de Lisabona s-a creat o mai mare disciplină în domeniul competențelor, astfel că relațiile dintre Uniune și statele membre sunt mult mai clare și ușor detectabile. Prin acest nou tratat comunitar s-a reușit performanța de a zugrăvi o Europă mult mai eficientă, cu proceduri de lucru și metode de adoptare a legislației secundare mult simplificate, instituții dimensionate corespunzător nevoilor statelor membre și un grad ridicat de capacitate de reacție în domeniile strategice ale Uniunii Europene.

Nu este o noutate faptul că de-a lungul procesului de integrare europeană au apărut și momente de impas, care au fost rezolvate în timp.

Un prim lucru neatins de tratatul de la Lisabona constă în faptul că normele juridice de drept comunitar secundar nu „îmbrățișează” denumiri consacrate la nivelul dreptului național, și ne referim aici la noțiunea de „lege” în general, ci acestea se vor intitula în continuare: regulamente, directive sau decizii normative, ceea ce poate duce la o anumită confuzie în rândul cetățeanului european.

Proiectul de tratat constituțional prevedea ca toate normele de drept comunitar secundar să se numească generic „legi”, ceea ce terminologic, ar fi fost un câștig, cel puțin, pentru cetățenii interesați de ordinea juridică comunitară. Probabil, într-un viitor tratat modificator, normele derivate ale dreptului comunitar se vor fi numind „legi”, desigur cu un grad diferit de aplicabilitate.

Codecizia este un alt succes al tratatului de la Lisabona. Prin procedura codeciziei, atât Consiliul, cât și Parlamentul European sunt instituțiile implicate în edictarea de norme juridice comunitare. Regula de bază este stabilită ca fiind codecizia, în terminologia tratatului de la Lisabona fiind uzitată sintagma de „procedură legislativă ordinară”. Aceasta: „constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei”. Excepții de la această procedură ordinară sunt cunoscute atunci când sunt edictate norme juridice în domenii ca politica externă și de securitate sau proprietate intelectuală.

Un alt aspect pozitiv al tratatului de la Lisabona din perspectiva conceptului de cetățean european, se referă la faptul că adoptarea cu majoritate de voturi a unor decizii în Consiliu se aplică și mai multor politici comunitare, cum ar fi spre pildă: cooperarea în domeniul justiției și afaceri interne, politica comună de transport, problemele legate de azil, controlul granițelor exterioare sau protecția diplomatică și consulară. Prin aceasta se asigură o luare a deciziei mult mai eficientă și rapidă. Din 2014 majoritatea calificată cerută în Consiliu se formează dintr-o dublă majoritate, aceasta fiind influențată pe de o parte de numărul statelor membre, iar pe de altă parte de numărul populației, ceea ce are ca și efect o dublă legitimare a Uniunii Europene ca actor ce adoptă norme juridice nu doar pentru statele membre, cât și pentru cetățenii acestora care au ca și numitor comun cetățenia europeană.

Dubla majoritate este atinsă când acordul pentru adoptarea unui act normativ este dat de cel puțin 55% din statele membre, care să reprezinte cel puțin 65% din populația Uniunii Europene, vorbind astfel de un „cvorum al cetățenilor” ce trebuie să fie realizat pentru ca un act normativ de drept comunitar secundar să poată fi adoptat de către Consiliu. Prin această importantă variabilă introdusă în procesul legislativ comunitar se oferă garanția că nu se poate adopta nici o normă juridică ce ar contraveni majorității populației Uniunii.

Politicile comunitare sunt domenii de interes pentru cetățenii europeni, astfel că modalitatea prin care acestea sunt administrate la nivel comunitar prezintă interes nu doar pentru media sau politicieni.

Prin tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană câștigă o vizibilitate sporită iar prioritățile agendei cetățeanului au fost luate în calcul. Domenii ca: lupta și combaterea terorismului și asigurarea unui cadru în care libertatea, siguranța și dreptul să fie respectate sau problemele de mediu și politică energetică sunt doar câteva din noile preocupări ale Bruxelles-ului, astfel că nevoile cetățenilor europeni sunt atent analizate, iar găsirea celor mai bune soluții este apanajul instituțiilor comunitare.

Apropierea Europei față de cetățean.

Este cert că posibilitatea cetățenilor europeni de a se implica în viața Uniunii este una mult mai restrânsă față de oportunitățile la nivel național și local. Totuși, trebuie remarcat faptul că prin tratatul de la Lisabona se dorește o apropiere a cetățeanului european de problemele Uniunii și implicarea acestuia în găsirea de soluții problemelor cu care acesta se confruntă.

Tratatul de la Lisabona poate fi caracterizat drept un act de reconciliere a Uniunii cu proprii cetățeni, scopul fiind urmărirea intereselor Europei și angajării acesteia ca un actor cheie al relațiilor internaționale.

Realitatea, potrivit căreia, Uniunea Europeană nu este un stat conform teoriei clasice, a reticenței statelor membre de a transfera către aceasta o mare parte din drepturile lor suverane, a incapacității popoarelor europene de a se coagula „într-un” popor european, ne arată că procesul de integrare și de înrădăcinare a unei democrații europene cunoaște limite și granițe.

Politica europeană nu trebuie să fie doar obiect al discuțiilor cetățeanului european, acesta trebuie să devină activ în planul deciziei politice, trebuind să-i fie garantată modalitatea prin care să poată acționa la nivel comunitar. Un prim pas este reprezentat de faptul că aceștia trebuie să fie familiarizați cu instrumentele și procedurile comunitare de adoptare a normelor de drept comunitar, al doilea pas din cadrul procesului prin care se urmărește implicarea cetățeanului european în procesul decizional, este ca acesta să și facă uz de instrumentele ce-i sunt puse la îndemână.

Identificarea cetățenilor comunitari cu ideea și construcția europeană se realizează și cu ajutorul unor simboluri, cum ar fi spre pildă: imnul, steagul sau marcarea la 9 mai a zilei Europei. Este ciudată reacția statelor membre, care în momentul revizuirii textului tratatului constituțional, text ce a stat la baza tratatului de la Lisabona, au renunțat la menționarea acestor simboluri în noul tratat modificator. Aceste simboluri vor fi folosite și în continuare, căci acestea s-au înrădăcinat în realitatea vieții la nivelul continentului european. Semnalul dat de către Uniunea Europeană, prin renunțarea la menționarea juridică a simbolurilor într-un tratat comunitar este o slăbiciune, iar statele membre au dovedit încă odată că se simt amenințate în menținerea și afirmarea propriei lor identități și suveranități.

La nivel comunitar conceptul de „apropiere față de cetățean” a fost permanent lărgit și acestuia i-a fost acordată o tot mai mare importanță, prin înființarea unor instituții și proceduri cum ar fi: Ombudsman-ul, comisia de petiții la nivelul Parlamentului European, alegerea prin vot direct a europarlamentarilor sau instituirea cetățeniei comunitare. În această direcție a fost investită multă energie și preocupare din partea instituțiilor comunitare. Acest concept este susținut și de metoda „prietenoasă” prin care se comunică cu cetățenii europeni, instituțiile comunitare dezvoltând în ultima perioadă proceduri mult mai transparente și punând la dispoziția celor interesați mijloace mult mai eficiente de informare.

Un alt criteriu ambivalent, dar care este destul de uzitat de către doctrina actuală de drept comunitar, este cel de „bürgertauglich”, iar ambivalența se naște pe de o parte din dorința cetățenilor de a se implica și de a utiliza elementele ce le sunt puse la dispoziție pentru a influența decizia politică, pe de altă parte din întrebarea firească dacă un sistem precum Uniunea Europeană poate să-și permită o asemenea implicare a cetățenilor în luare deciziilor la nivel european. Totuși, o mobilizare a cetățenilor la nivel european este un deziderat destul de greu de atins, deoarece apatia pare a fi starea ce caracterizează dorința de implicare a cetățenilor statelor membre, atât la nivel național, cât și la cel comunitar, atunci când sunt solicitați spre pildă să-și exercite dreptul de vot.

La nivel european putem identifica semnele dezvoltării unei societăți civile, aceasta fiind destul de vizibilă în media europeană și în spațiul virtual oferit de serviciile de internet. Societatea civilă europeană este formată din elite și din vârfurile specialiștilor din diferitele domenii ce au tangențe într-un fel cu proiectul construcției europene și din personalități care au sesizat beneficiile acestui proiect inițiat prin planul Schuman. Însă, această realitate ridică un semn de întrebare în ceea ce privește legitimitatea susținerii procesului integraționist european, deoarece intenția declarată a Uniunii Europene este aceea de a implica nu doar elitele în opera de implementare a proiectului comunitar, iar ca un prim semnal în această direcție a fost acordarea dreptului de vot activ și pasiv tuturor cetățenilor statelor membre pentru alegerea Parlamentului European. Importanța tot mai crescândă de care se bucură Uniunea Europeană este dată de multitudinea de domenii de competență exclusivă ale acesteia. Tratatul de la Lisabona aduce elemente prin care se încearcă diminuarea deficitelor caracteristice democrației europene și construirea unei noi relații între cetățeni și proiectul european.

Una dintre obligațiile civice ale cetățeanului este aceea de a participa la alegerile organizate la nivel național.

Este momentul unic, în care poporul, adică cetățenii unui stat își exercită suveranitatea alegând organele de conducere ale statului, oferindu-le acestora legitimitate în deciziile ce urmează să le ia.

Conform dreptului constituțional în vigoare în majoritatea statelor membre, participarea la alegerile organizate la nivel național nu este caracterizată ca fiind o obligație, ci un drept.

Republica Elenă sau Regatul Belgiei sunt state, în care exercitarea votului este o obligație prevăzută de legile electorale. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene au posibilitatea de a participa atât activ, cât și pasiv la alegerile pentru Parlamentul European. Europarlamentarii sunt singurii purtători de mandat din cadrul construcției comunitare, ce sunt aleși direct de către cetățenii europeni, aceasta fiind soluția găsită de statele membre pentru ca proprii cetățeni să fie reprezentați în planul politicii europene.

Parlamentul European este format abia din 1979 din parlamentari aleși direct de către cetățenii statelor membre. În anul 2014 s-au organizat la nivel european alegeri pentru Parlamentul European, este a opta rundă de alegeri directe ale acestui for european. Atractivitatea participării la alegerile europarlamentare scade constant, dacă este să ne folosim de date statistice, atunci observăm că în 1979 participarea la scrutin la nivelul statelor membre a fost de 63%, iar în 2014 potrivit datelor oferite pe site-ul Parlamentului European rata de participare la scrutin a fost de doar 43,09%. Ca o analiză a comportamentului electoral, vrem doar să amintim că deși alegerile europarlamentare se desfășoară concomitent pe teritoriul statelor membre, aceste alegeri sunt organizate potrivit regulilor electorale ale fiecărui stat, iar campaniile electorale nu s-au focusat pe discutarea problemelor de la nivel european, ci s-au concentrat asupra celor de la nivel național sau local.

Un alt motiv, pentru care politica europeană nu este atractivă pentru cetățeni, este că nu putem identifica la nivel european adevărate partide politice. Spre exemplu, în Parlamentul European găsim familii politice, formate din reprezentanții naționali a diferitelor coloraturi politice, dar la nivel comunitar nu se poate încă vorbi nici măcar despre schițe ale unor partide europene.

Or, partidele politice naționale nu au nici un interes să promoveze nivelul comunitar, acesta rămânând, ca și strategie, un domeniu rezervat elitelor.

Această realitate hrănește forțele ce-și manifestă scepticismul față de construcția europeană, vocile acestora fiind auzite chiar în incinta plenului Parlamentului European. Această instituție are obligația de a se implica și mai mult în programul de popularizare a importanței acestui organ, de ce este imperios necesară participarea cetățenilor statelor membre la alegeri și totodată să ofere explicații prin care alegătorii să conștientizeze rolul lor hotărâtor, atunci când sunt adoptate norme juridice, care până la urmă îi marchează și afectează existența.

Titlul acestui paragraf, în care se antama ideea unei prime obligații în sarcina cetățeanului european, este de fapt o metaforă, prin care am încercat să stabilim importanța și necesitatea, ca dreptul oferit cetățenilor europeni, acela de a-și exercita dreptul de vot, atunci când sunt aleși europarlamentarii, să fie considerat de majoritatea cetățenilor drept o obligație civică față de proiectul european.

Tratatul de la Lisabona, este cel mai avansat în a recunoaște cetățenilor comunitari dreptul de a se implica în procesul decizional de la nivel european. Alți comentatori ai realității europene au caracterizat acest ultim tratat modificator, ca fiind un tratat „al parlamentelor naționale”, deoarece nici un alt tratat nu a permis un grad atât de ridicat al parlamentarizării procedurilor legislative la nivel comunitar.

Din altă perspectivă, euroscepticii sau cei care nu sunt convinși de necesitatea proiectului comunitar au contestat tratatul de la Lisabona, argumentând chiar, că acesta desacralizează rolul cetățeanului în procesul decizional de la nivel european.

Tribunalul constituțional german a fost sesizat cu plângeri în această direcție, până la urmă acest stat a putut ratifica tratatul modificator.

Conform prevederilor din cadrul tratatului de la Lisabona, cetățeanului european îi este lărgit spațiul de manevră în domeniul influenței pe care acesta o poate exercita în cadrul procesului legislativ. Premiza principală ca această influență să fie perceptibilă și percepută, este ca cetățenii să facă uz de drepturile ce le-au fost acordate. Democrația este forma ce mai dificilă de organizare a unei comunități, deoarece se pornește de la percepția că responsabilitățile sistemului sunt exercitate de către democrați. Se recomandă ca la nivel național să se organizeze referendumuri pentru a se lua pulsul populației față de ideile și proiectele comunitare.

Desigur că, această formă de consultare populară poate fi benefică, însă nu trebuie transformată fiecare problemă de la nivel european într-o întrebare formulată în cadrul unui referendum la nivel național. La referendumul organizat în Irlanda, cu ocazia ratificării tratatului de la Lisabona, un cuvânt foarte important l-a avut societatea civilă irlandeză, sau mai corect, acele componente ale acesteia, care militau pentru neratificarea tratatului. Totuși, acest mijloc prin care se consultă poporul în probleme foarte importante, rămâne o cale prin care cetățenii unui stat membru se pot exprima față de politica comunitară.

Cetățeanului european trebuie să-i fie foarte clar, că Uniunea Europeană nu este o birocrație supradimensionată și inutilă, ci din contră este modalitatea prin care spațiul european poate să-și mențină stindardul de actor important în planul relațiilor internaționale din perspectiva globalizării.

CONCLUZII

După decenii de război cu costul a milioane de vieți, după experiența celui de-al II-lea Război Mondial care i-a învățat pe europeni cât de fundamentală este acceptarea unor valori comune de pace, stabilitate și prosperitate, înființarea Uniunii Europene a marcat începutul unei noi ere în care țările europene își rezolvă problemele la masa discuțiilor și nu pe câmpul de luptă.

Uniunea Europeana este o comunitate de valori, fiind produsul mai multor mari tradiții religioase și filozofice. Ideile grecilor și ale romanilor, creștinismul, iudaismul, umanismul și iluminismul ne-au făcut ceea ce suntem astăzi.

Procesul construcției europene reprezintă, însă un proces în continuă evoluție.

Ultimele decenii au marcat și revizuirea, relativ frecventă, a tratatelor inițiale prin Actul Unic (1987), Amsterdam (1999), Maastricht (1993), Nisa (2003) și Lisabona (2009).

Uniunea Europeană este astăzi gestionată de Tratatul de la Lisabona, despre care s-a spus, la vremea lui, pe bună dreptate, că este un pas înainte spre integrarea europeană, atât la nivel instituțional, cât și uman, un tratat care reușise, în ciuda dificultăților, să miște mai departe proiectul european care cumula în contul său circa jumătate de secol.

Cu siguranță, actualul Tratat de la Lisabona, asemenea celor care l-au precedat, nu reprezintă decât un compromis între diferitele state membre ale UE. Fără îndoială însă, într-o Uniune cu 28 de membri (și chiar mai mulți, dacă procesul de extindere va continua) un astfel de compromis va fi tot mai greu de atins.

Modificările introduse de Tratatul de la Lisabona, au un impact semnificativ asupra guvernanței UE. Tratatul de la Lisabona face modificări substanțiale în conducerea UE, în special în ceea ce privește Consiliul European, Consiliul de Miniștri, precum și președinția rotativă a UE.

Tratatul de la Lisabona a concretizat efortul liderilor europeni de a realiza o uniune politică care să coexiste cu uniunea economică, inițiată de tratatul de la Maastricht, reprezentând în același timp rezultatul a 20 de ani de profunde schimbări produse în cadrul Uniunii Europene.

Extinderea Uniunii a reprezentat motivul pentru care a fost inițiată reforma instituțiilor europene, care se puteau confrunta cu o incapacitate de funcționare dacă nu erau luate măsuri pentru creșterea eficacității acestora.

De asemenea, tratatul de la Lisabona continuă intențiile Convenției Europene și ale Tratatului Constituțional de apropiere a Uniunii Europene de cetățenii săi, lucru dificil de realizat în condițiile în care politicile și funcționarea instituțiilor europene sunt dificil de înțeles, pentru aceasta fiind revizuite tratatele anterioare în scopul simplificării lor.

Se poate spune că acest obiectiv nu a fost în totalitate atins, deoarece votul negativ pentru Constituția Europeană, precum și dificila ratificare a tratatului de la Lisabona sunt dovada clară că Uniunea Europeană mai are de lucru pentru a fi percepută pozitiv de către cetățeni.

Proiectul de Constituție Europeană a fost temporar abandonat, dar tratatul de la Lisabona a preluat din acesta importante prevederi referitoare în special la reforma instituțională.

În ceea ce privește ratificarea de către țara noastră a tratatului, România a fost printre primele state care au depus instrumentul de ratificare pe data de 11 martie 2008, după ce pe 4 februarie 2008, Parlamentul României s-a pronunțat cu 387 de voturi pentru,1 vot împotrivă și o abținere. Nu se poate ști dacă se obțineau aceleași rezultate dacă ar fi fost organizat un referendum care să consulte opinia cetățenilor români.

Ținând cont atât de parcursul „accidentat” al actualului Tratat, dar și de climatul economic și politic actual extrem de tensionat, posibilitatea renegocierii tratatului în perioada următoare apare ca neplauzibilă.

După cum observa și Gian Luigi Tosato „Uniunea nu a ajuns la destinația finală, dar metodele ei în privința revizuirii tratatelor fondatoare probabil că da”.

Pe fondul experienței care se va acumula din derularea celor două Președinții rotative, spaniolă și belgiană, vor fi inițiate intervenții în direcția realizării „reglajului fin” în extrem de complexul mecanism instituțional european.

În prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de beneficii. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internațională. UE are potențialul și angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătățindu-și modul în care funcționează.

Acesta a fost scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE a devenit mai democrată, eficientă și transparentă.

Tratatul oferă cetățenilor și parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume, protejând totodată interesele naționale.

BIBLIOGRAFIE

Documente publicate,declarații și discursuri

Raluca Bercea, Drept comunitar. Istoric, izvoare și aplicații practice, Editura Mirton, Timișoara, 2009.

Consiliul European de la Bruxelles (21-22 iunie 2007). Concluziile Președinției. Sursa:http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec./94940.pdf

Consiliul Uniunii Europene, 26 iunie 2007. Mandatul pentru CIG 2007 Sursa:http://register.consilium.europa.eu/pdf/ro/07/st11/st11218.ro07.pdf 3

Parlamentul European (2004-2009), Comisia pentru afaceri constituționale. Sursa:http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/am/684/684940ro.pdf

Reforma instituțională – Tratatul de la Lisabona. Sursa: http://www.mae.ro/node/1532

Tratat de instituire a unei constituții pentru Europa. Sursa: http://ec.europa.eu/ romania/documents/eu_romania/tema_27.pdf

Tratatul de la Maastricht. Sursa: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/ tema_21.pdf

Tratatul de la Amsterdam. Sursa: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/ tema_24.pdf

Tratatul de la Nisa. Sursa: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema _15.pdf

Viitorul Uniunii Europene. Textul declarației adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001. Sursa: http://ec.europa.eu/romania /documents/eu_romania/tema_7.pdf

Tratatul constituțional de la Roma. Sursa: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art3-duta.html

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Sursa: https://www.consilium.europa.eu/ uedocs/cmsUpload/cg00014.ro07.pdf

Dicționare, enciclopedii

Enciclopedii online. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Enciclopedii_online

Iordan Gheorghe, Bărbulescu Rapan, Daniela Rapan, „Dicționarul explicativ trilingv al Uniunii Europene”, Editura Polirom, 2009;

Jinga Ion, Popescu Andrei, „Integrarea europeana – Dicționar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

Presă, periodice.

Cadran politic, 2003;

Sfera politicii, volumul XVIII, nr. 5, mai 2010:

Construcția europeană în concepția tratatului de la Lisabona, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2010;

Lucrări generale și speciale

LLORENTE, Mercedes Guinea, LUZÁRRAGA, Francisco Aldecoa, „Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona”, traducere și adaptare de BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Editura Polirom, Iași, 2011;

BERCEA, Raluca, „Drept comunitar. Istoric, izvoare și aplicații practice”, Editura Mirton, Timișoara, 2009.

ANGHEL, Petre, „Instituții Europene și tehnici de negociere în procesul integrării”, Editura Universității București, 2003;

BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, „Politica externă și de securitate comună și politica europeană de securitate și apărare”, București, 2005;

BÂRZEA, Cezar, „Politicile și instituțiile Uniunii Europene”, Editura Corint, Bucuresti, 2001;

TRUICĂ, Gilda, „Dificultățile ratificării Constituției Europene. Un impas pentru proiectul politic european?”, București, 2005, Editura Institutului European din România;

Surse internet

http://europa.eu/ – Site-ul oficial al Uniunii Europene;

http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm – Cum funcționează U.E.

http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm – Istoria Uniunii Europene;

http://ec.europa.eu/index_ro.htm – Comisia Europeană;

http://www.mae.ro/ – Ministerul Afacerilor Externe;

http://www.europarl.europa.eu/portal/ro – Parlamentul European;

http://geopolitics.ro/ – Portal de analize geopolitice;

http://europaindirect.ecosv.ro/info_ue.htm – Europa în direct;

http://www.senat.ro/pagini/ae/TRATATUL_DE_LA_LISABONA2.pdf

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul-lisabona-o-europ-tot-mai-unit – Historia.ro;