Rolul Socializarii Profesionale In Eficientizarea Organizatiei Militare
INTRODUCERE
Așa cum observăm în viața cotidiană, trăim într-o societate a comunicării. A comunica înseamnă a te dezvolta, a progresa și totodată a te perfecționa. Ceea ce știm cu toții este faptul că nu poate exista socializare fără comunicare, societatea din zilele noastre punând accent în mod deosebit pe coeficientul de sociabilitate, care conține componente precum: cunoașterea de sine, motivarea, autocontrolul, empatia și deprinderile sociale.
Tema proiectului de cercetare, „Rolul socializării profesionale în eficientizarea organizației militare”, răspunde unei probleme sociale constând în stabilirea raportului existent între socializarea profesională și eficientizarea organizației militare.
La o primă vederea asupra titlului lucrării se poate observa o centrare asupra unei arii de studiu care se restrânge în jurul a două concepte centrale : socializarea profesională și eficientizarea organizațională. Asocierea celor două concepte într-un domeniu în care accentul este pus pe dimensiunea normativă: domeniul militar, poate fi considerată cu ușurință o asociere nu tocmai firească. Comunicarea este și va rămâne cheia eficienței în cadrul organizațiilor militare, ea având o puternică influență și fiind la rândul ei influențată de toate fenomenele și procesele organizaționale precum cultura organizației, luarea deciziilor în cadrul organizației, stilulul de conducere al respectivei organizații, rezolvarea conflictelor și negocierea, perfecționarea și consilierea carierei, schimbarea și dezvoltarea organizațională. În procesul strict managerial comunicarea este esențială în ceea ce ține de componentele manageriale, competența pentru comunicare ocupând primul loc.
Prin intermediul acestei lucrări ne-am propus să identificăm trăsăturile profesionale și comunicaționale specifice militarilor și să identificăm rolul socializării profesionale în eficientizarea organizației. În vederea îndeplinirii acestor obiective, s-a realizat o cercetare amănunțită asupra a ceea ce este și în ce constă socializarea în mediul militar și totodată, această cercetare a fost completată cu datele obținute în urma studierii comportamentului social al militarilor.
În condițiile amplelor transformări la nivel organizatoric, armata este supusă și unor transformări la nivelul reprezentărilor sociale, ceea ce contribuie la determinarea unei importanțe în schimbare a rolului comunicării în socializatrea profesională a militarilor.
Dată fiind această structură a lucrării, am organizat lucrarea pe patru capitole, intitulate: 1.Profesia militară – noi coordonate, 2. Socializarea. Mecanisme și forme. Socializarea profesională, 3. Rolul comunicării și al socializării profesionale în eficientizarea organizațională, 4.Socializarea profesională în cadrul organizației militare – studiu de caz .
Socializarea organizațională este un proces particular al socializării în general, vazută ca un proces psiho-social de transmitere-asimilare a unor atitudini, norme, valori specifice unui grup, de către o persoană în vederea integrării acesteia în grup. Înțelegem că socializarea este un proces de comunicare prin care individului i se aduce la cunoștință cum poate să se integreze într-un grup, ce pretenții are grupul față de el și cum îl poate răsplăti pentru acest efort.
Discuțiile în jurul socializării au scos în evidență tendința naturală (instinctuală) a omului de a trăi lângă ceilalți pentru obținerea unui confort psihologic necesar existenței umane.
Dacă rațiunea socializării, văzută în general, este aceea de a obține un confort psihologic, rațiunea socializarii organizaționale este obținerea unor avantaje financiare (în primul rând salariul) și a unui statut. Acesta este motivul care rasplătește în mod direct efortul depus. Nu putem ignora existența unui confort psihologic asociat sau posibilitatea derulării unor contacte interpersonale dar ele sunt indirecte. Organizația nu acționează direct ci prin intermediul reprezentanților ei – managerii – pentru a finaliza acest proces. Cum șefii sunt cei care conduc acest proces ei trebuie să aibă formate deprinderi și abilități care să le permită să socilizeze cat mai eficient cu subordonații.
Societatea are drept scop menținerea echilibrului, a ordinii sociale dar și a ordinii normative. Această concepție poate fi realizată prin funcționarea eficientă a structurilor sociale, a grupurilor dar și a instituțiilor statului precum și prin integrarea armonioasă a indivizilor în diverse sfere ale societății. Pentru ca aceste deziderate să fie realizate, societatea și-a creat și perfecționat mecanisme specifice de socializare și comunicare organizațională.
PROFESIA MILITARĂ – NOI COORDONATE
Una dintre cele mai mari probleme ce preocupă în prezent omenirea, apărută ca urmare a revoluției tehnico-științifice contemporane, este redată prin mutațiile din viața profesoinală și din rutina zilnică a omului modern, precum și prin motivele ce stau la baza acțiunilor sale.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Termenul de profesie derivă de la verbul to profess , prin care se înțelege „a aface o declarație publică sub formă de jurământ religios și solemn”. Această traducere se regăsește și în ziua de astăzi în orice dicționar englez.
Pentru a putea vorbi despre profesia militară, trebuie să cunoaștem mai întâi semnificația termenului de profesie, astfel putem face referire la definiția pe care o dă Ioan Căpâlneanu termenului de profesie: „profesia reprezintă o ocupație cu caracter permanent pe care o exercită cineva în baza unei calificări, ce presupune un complex de cunoștințe toretice și deprinderi practice”.
Conceptul de profesie însumează atât complexul de cunoștințe teoretice cât și deprinderile pe care o persoană le dobandește prin pregătire specifică. Conform modelului structuralist, termenul de profesie poate fi definit printr-un set de atribute și caracteristici specifice care apar sub forma responsabilității, autorității și experienței.
Conceptul de profesie mai este definit și ca ansamblul de abilități greu de manageriat, de importanță socială considerabilă, cu autonomie proprie,care are un cod etic și propriul sistem de constrângere.
Evoluția profesiei se întinde înca din epoca organizării brezlelor, însă corect din punct de vedere istoric se poate vorbi despre profesie din perioada apariției marii producții capitaliste de mărfuri, în esență de la apariția muncii salariate.
Ca orice altă profesie și profesia militară, la rândul ei, presupune un grup social care practică o ocupație permanentă, bazată pe o calificare și specializare anume, însă ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceasta aparține instituției armatei, care prezintă la rândul ei particularități, obiective, reguli și interese proprii. De asemenea aceasta dispune de o conducere unică care coordonează acțiunile tuturor membrilor săi. Așadar, profesia de militar poate fi definită ca fiind o ocupație cu caracter permanent, care este practicată numai în mediul militar, fiind exercitată de către o persoană care fie a absolvit o instituție militară de învățământ, fie a încheiat un contract de angajare cu respectiva instituție militară.
Ca noțiune, profesia militară, se înscrie în sfera de interes a armatei, iar aceasta la rândul ei în cea a războiului.
Dupa cum știm, războiul este un fenomen social cu caracter istoric. Acesta a constituit obiectul cercetării, de-a lungul mai multor decenii, astfel au fost emise diverse teorii privind esența, cauzele, caracterul, scopurile ce sunt urmărite, forțele și mijloacele prin care se realizează aceste scopuri.
Armata reprezintă totalitatea forțelor militare regulate ale unui stat sau alfel spus armata este o instituție a statului care poate utiliza, numai în mod organizat și legal, violența pentru a-și îndeplini misiunile ce îi sunt încredințate.
De-a lungul timpului armata devine și o instituție socială care, la un moment dat, consacră o profesie proprie doar ei – profesia militară. Această profesie nu vizează întreaga componență a armatei, ci doar pe cei care își dedică întreaga activitate acesteia.
Pentru cei ce ajung să practice profesia militară, nu doar un volum ridicat de cunoștințe și de deprinderi specifice sunt necesare penrtu a putea excela, fiind nevoie și de un ansamblu de atitudine și valori morale deosebite, precum și o succesine de norme și reguli cu privire la ierarhia militară, dar și la raporturile dintre interesele grupului și cele individuale.
Profesia militară are o specificitate anume, ea fiind „un răspuns adecvat al societății la violența individuală și colectivă. Acest răspuns presupune că acela care îl dă să se bucure de legitimitate, de competențe legale și să evolueze în raport cu spiritul vremurilor în care acționează”.
Vorbind despre cultura profesiei militare, putem spune că aceasta este considerată a fi „un serviciu pentru țară, cu scopul de a asigura securitatea comunității naționale” .
În cadrul profesiei militare se pune accentul în mod deosebit pe coeziunea grupului dar și pe codul etic profesional.
Făcând referire în mod particular la profesia ofițerului, așa cum afirmă și Giuseppe Caforio, aceasta „prezintă caracteristici particulare, prin aceea că se derulează în cadrul unei instituții în care aspectele birocratice se combină cu aspecte specifice profesiei”.
Într-un astfel de cadru, profesia militară crează un ansamblu de particularități psihologice, sociale, de trăsături de personalitate, de trăiri dar și sentimente comune membrilor grupului, apărute datorită condițiilor în care aceștia își desfașoară activitatea. Acestea sunt esențiale pentru modul în care vor fi nevoiți să se comporte militarii în diferite situații. Tocmai din acest motiv este obligatorie o selecționare riguroasă pentru cei ce doresc sa urmeze profesia militară.
EVOLUȚIA ORGANIZAȚIEI MILITARE DE-A LUNGUL TIMPULUI
Asemenea tuturor celorlalte profesii din viața civilă, dezvoltarea și diversificarea în același timp a profesiei militare depind în cea mai mare măsură de interacțiunea permanentă dintre om și tehnică, respectiv inovațiile apărute în domeniu și totodată modernizarea mijloacelor utilizate în vederea îndeplinirii misiunilor.
La momentul apariției ei, armata nu avea un caracter permanent, adică aceasta se constituia și acționa numai atunci când statul apela la serviciile sale, iar instruirea militară avea caracter periodic și individual.
Despre profesia militară nu putem vorbi decat din secolele XV- XVI, cu toate că s-ar putea crede că această profesie există încă din feudalism. Chiar dacă în perioada de mijloc a feudalismului, cavalerii, care erau constituiți în detașamente și în așa-numitele armate de jaf și contropire, au făcut din război o profesie de bază, iar mai apoi apar și armatele de mercenari, însă nu în acest lucru constă profesia militară, deoarece tehnica simplă folosită în acele timpuri nu presupunea o diviziune a sarcinilor de luptă și nici o organizare militară.
Dezvoltarea uriașă a economiei și a tehnicii din secolele XV-XVI, duce la o centralizare a puterii politice care determină astfel apariția monarhiei absolute. Monarhia absolută aparută astfel, avea nevoie de o structură militară puternică și de un „aparat birocratic central si local cu ajutorul căruia să poata consolida, să poată duce războaie anexioniste și să țină în stare de supunere populația”. Astfel ia naștere, treptat, forța armată permanentă, care prezintă o serie de caracteristici specifice, superioare celor ale armatelor nepermanente.
Această forță armată presupune în primul rând :
un corp de comandă profesionalizat, instruirea permanentă a militarilor, indiferent dacă e timp de pace sau de război ;
armament și tehnică militară specializată ce necesită personal specializat pentru a lucra cu aceasta.
Armata permanentă este întreținută de stat, însă tot acesta este cel care impune ideologia politică proprie. În această perioadă, corpul de comandă al armatei era selecționat numai din rândul nobililor, al clasei dominante, ceea ce are ca efect crearea în fiecare stat a unei armate cu obiceiuri si tradiții proprii și în același timp care prezintă particularități specifice statului de care aparțin. În secolul XVI, popoarele din Europa occidentală preiau de la arabi praful de pușcă, astfel odată cu folosirea armelor de foc au loc transformări semnificative și în modul de ducere al războiului, apărând noi fome organizaționale, noi specializări determinând astfel diversificarea profesiei militare. Acest fenomen este cunoscut în istoria artei militare ca Prima Revoluție tehnico-militară. Schimbările esențiale, care au dus la o profesionalizare puternică a armatei, au apărut odată cu prima mare revoluție industrială, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când se trece la fabricarea masivă a tehnicii militare perfecționate.
Prima revoluție industrială deschide astfel noi perspective dezvoltării sistemelor militare. Progresele astfel obținute prin mașinizarea producției armamentelor, duc la o nouă revoluție în tehnica militară. Cu toate că aceasta are o durată relativ scurtă de doar câteva decenii, este mult mai profundă și mai cuprinzătoare în comparație cu cea anterioară. În această perioadă apar noi tipuri de armament (mitraliera, tunurile cu tragere rapidă, tancurile, gazele de luptă precum și avionul), care duc la crearea unor noi genuri de arme precum și a unei noi categorii de forțe armate (forțele aeriene). Toate aceste progrese duc la creșterea numărului genurilor de arme și specialităților militare determinând astfel și o creștere a numărului de militari care profesează și totodată o creștere a nivelului de profesionalizare a acestora.
În zilele noastre, asemenea societății umane și profesia militară trece printr-o continuă schimbare determinată de revoluția tehnică și științifică contemporană, schimbare ce duce la o nouă perfecționare și profesionalizare a armatei. În cadrul acestiei revoluții tehnico-științifice există o strânsă interacțiune între știință, tehnică și munca specializată a omului.
Această nouă etapă de dezvoltare și profesionalizare a armatei duce la apariția unor noi și diferite caracteristici ale armatei precum creșterea numărului de ingineri și tehnici militari, a cadrelor cu pregătire militară superioară, profesia militară devenind astfel o profesie de avangardă.
Un alt fenomen care apare în cadrul armatei din zilele noastre este coexistența în aceiași structură a personalului civil și militar, odată cu apariția noilor descoperiri științifice apărând în cadrul structurilor militare funcții ce pot fi ocupate de personal civil. Acest proces a fost studiat de numeroși sociologi care au ajuns la concluzia că în aceste condiții se diminuează diferențele dintre domeniul civil și cel militar, sau după cum afirmă sociologul american M. Janowitz, are loc un proces de „civilizare a mediului militar”. Cu toate că asistăm la o creștere a numărului personalului civil ce ocupă funcții în cadrul structurilor militare și la un proces de creștere a nivelului profesionalității personalului militar, armata și profesia militară nu-și pierd caracterul și funcțiile bine stabilite principial păstrându-și de asemenea particularitățile ideologice proprii în funcție de regimul politic care cunduce statul.
ARMATA ÎN DUBLĂ IPOSTAZĂ: ORGANIZAȚIE ȘI INSTITUȚIE
Atunci când analizăm un discurs referitor la armată, vom constata utilizarea alternativă a doi termeni, care în limbaj comun par a fi foarte asemănători: instituția militară și organizația militară.
Societatea zilelor noastre este o societate a organizațiilor, altfel spus, elementul caracteristic epocii contemporane îl reprezintă organizația.
Organizația reprezintă o activitate social-umană, care presupune asocierea voluntară a unui număr mare de indivizi care dețin statusuri și roluri bine definite, determinate sau nu, în vederea realizării unui scop comun, formulat în mod explicit.
“O organizație este un sistem structurat de interacțiune a oamenilor în scopul realizării unor obiective commune și specifice”.
Organizația poate fi definită și din perspectiva sistemului rațional ca fiind un instrument realizat în vederea îndeplinirii misiunilor încredințate. Altfel spus organizația reprezintă o construcție rațională, logică, deliberată, perfect controlabilă, atât timp cât sunt respectate anumite cerințe precum exprimarea clară a obiectivelor ce trebuie urmărite, de unde derivă și scopurile si activitățile ce trebuie efectuate. O altă cerință foarte importantă o reprezintă coordonarea riguroasă a activităților, precum și integrarea în bune condiții a membrilor unei organizații, punându-se accentul în mod deosebit pe procedurile de selecție, pregătire și pe socializare profesională, rezultând astfel că activitatea organizației trebuie să fie una formalizată.
Privind din perspectiva sistemului natural, organizația este definită ca un organism care prezintă o puternică tendință de echilibru, care adesea persistă și după ce scopurile acesteia au fost realizate. Din această perspectivă, se admite faptul că în cadrul organizațiilor se dezvoltă diferite structuri informale și culturi organizaționale, care se conduc după reguli și proceduri diferite de cele ale structurilor formale. Ca sistem deschis organizația se bazează pe o relaționare atat de tip formal cât și informal, în vederea automenținerii (relații publice, de cercetare, de recrutare, de vânzare și pregătire a personalului). Ca sistem deschis, organizația prezintă o flexibilitae mărită, pentru a desemna capaciatatea acesteia de a se adapta la schimbările externe.
Vorbind despre mediul organizațiilor, acesta include „lucruri, personae, condiții sau influențe care interferează cu funcționarea sa”.
Organizația militară, privită ca subsistem al sistemului social sau ca element funcțional al societății reprezintă o organizație de tip formal, cu o structură specifică de statusuri și roluri, bine definite, în care puterea de a influența acțiunile altora crește pe măsura înaintării spre vârful ierarhiei organizaționale.
Armata are drept scop îndeplinirea anumitor funcții în cadrul societății. Din acest punct de vedere imaginea armatei ca instituție predomină, armata fiind o instituție a statului care se află în relații funcționale cu alte instituții similare dar și cu societatea civilă. Funcția principală a armatei în acest context constă în apărarea țării însă prezintă și o succesiune de funcții secundare, derivate din „capacitatea acesteia de mobilizare și acțiune unitară dar și din rolul său socializator”.
Armata poate fi vazută și ca un mijloc construit deliberat în vederea îndeplinirii misiunilor specifice. Această perspectivă ne conferă o imagine dominantă a armatei ca organizație, o organizație proiectată și condusă în baza unor criterii de eficiență a activității militare. Se remarcă astfel o dublă ipostază a armatei, aceea de organizație și în acelși timp instituție.
Organizația militară poate fi caracterizată printr-un puternic control social care menține comportamentul membrilor acestei organizații în limitele modelelor normative instituționalizate. Astfel putem afirma că organizația militară este caracterizată de unitatea de comandă, de stricta centralizare, singura capabilă să asigure unitatea de acțiune.
În ceea ce privește ipostaza de organizație a armatei, aceasta derivă din principala misiune a acesteia adică organizarea și desfășurarea cu succes a luptei armate. În vederea finalizării acestei viziuni este nevoie de o proiectare atât structurală cât și normativă care trebuie să asigure o bună coordonare între membrii organizației prin transmiterea rapidă a deciziilor către executanți, reacția promtă a acestora precum și prin supunerea necondiționată a membrilor în funcție de ierarhia militară.
Organizația militară funcționează după modelul sistemului rațional, sistem care este bazat pe realizarea unei structuri iererhice liniare, pe un grad superior de formalizare internă, pe un acces selectiv și limitat la informație, pe un nivel ridicat de integrare a membrilor dar și pe un sistem de control și sancționare definitoriu pentru armată. Armata se prezintă, sub aspect structural, ca un sistem integrat de unități militare, particularizate în funcție de misiunea specifică a fiecăruia, cuprinse într-o structură stabilă de relații de autoritate, cooperare și control. Fiecare unitate prezintă două misiuni principale: desfășurarea propriu-zisă a luptei, pe domeniul său de specializare și activitățile auxiliare acesteia (formarea, menținerea sau după caz refacerea capacităților combative).
Unitatea militară tipică este cea care se situează la nivelul de execuție al organizației militare, având o structură ierarhică liniară, astfel personalul unității militare este subordonat comandantului acesteia, iar compartimentele care au un rol funcțional, ocupă un loc redus în timp ce subunitățile au ponderea ierarhică cea mai mare, având personalul cel mai numeros.
Asemeana unităților militare și în cadrul subdiviziunilor acesteia sunt stabilite relații formale de autoritate în funcție de ierarhia militară precum și de funcția ocupată, relații de cooperare în cadrul personalului și subdiviziunilor situate la același nivel, precum și relații de control în cazul organelor de conducere, respectiv a subdiviziunilor. Cea mai mare pondere în cadrul unei unități respectiv subunități militare este reprezentată de relațiile ierarhice respectiv funcționale.
Vorbind de personalul unei organizații militare, la nivel individual se stabilesc relații formale între titularii de posturi. De asemenea relațiile formale apar foarte frecvent și în raporturile șef-subordonați. Acestea reflectă în cea mai mare măsură specificul funcțional și ierarhic al sistemului miltar. Relațiile dintre șefi și subordonați sunt riguros reglementate prin normele ierarhiei, autorității precum și a disciplinei militare.
După cum afirmă și Vasile Secăreș, „în cadrul armatei, ansamblul normelor de comportament în relațiile interindividuale este strict determinat de regulamentele militare. Sistemul rol-statusurilor este clar precizat, existând toate condițiile pentru reproducerea constantă a relațiilor specifice. Aspectul formal al legăturilor sociale apare pe primul plan, relațiile informale fiind considerate în general, ca indezirabilă și nefuncțională”. În mod practic însă, cu toate că organizația militară are la bază logica sistemului rațional, ea tinde să înglobeze în modul său de organizare și elemente care aparțin altor modele teoretice: a sistemului funcțional, natural dar și deschis.
Privită din perspectiva organizației clasice, armata respectiv organizația militară poate fi privită ca o combinație a unui sistem tehnic, rațional care funcționează printr-o succesiune de operații, elemente funcționale și specializări, cu un subsistem socio-uman compus din indivizi (titulari de posturi) și grupuri (subunități) care se află într-o continuă interacțiune.
Putem afirma astfel că organizațiile militare sunt, din perspectiva culturii și a rațiunii lor interne, organizații ierarhice. Acestea sunt structurate după așa-numitul principiu al centralizării și formalizării cu scopul de a putea aplica forța colectivă. Această organizație se bazează în mod tradițional pe proceduri de socializare ce au la baza modalități morale, respectiv de control al comportamentului în cadrul organizației.
Privind însă armata dintr-o altă perspectivă descoperim faptul că aceasta este una din cele mai importante instituții ale statului în care ființează.
Instituția reprezintă un ansamblu de norme și reguli, menite să definească structura de bază a ordinii sociale, altfel spus modelele de acțiune și comportare.
O altă definiție cuprinzătoare a instituției este dată de sociologul american T. Parsons, care susține că „instituțiile sunt un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale indivizilor care definește cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi”.
Statul, privit ca un ansamblu al instituțiilor, are atât derpturi cât și obligații față de cetățenii ce îl compun. Printre aceste obligații se numară și asigurarea condițiilor pentru ca cetățenii să își ducă viața și activitatea în deplină siguranță. Astfel statul asigură apărarea teritoriului național și apărarea cetățenilor săi împotriva orcărei agresiuni militare externe dar și a pericolelor și amenințărilor apărute pe plan intern. De asemenea prin intermediul armatei, statul acordă ajutor umanitar atât în țară cât și în afara acesteia, în caz de calamități naturale sau accidente care au urmări grave.
Armata participă atât la aparărea colectivă a membrilor alianței din care face parte cât și la îndeplinirea unor misiuni diferite precum cele umanitare, de menținere și impunere a păcii, precum și de reconstrucție post-conflict. Prin îndeplinirea acestor sarcini complexe și permanente, instituția militară realizează și funcții sociale în societate. Astfel armata se bucură de un statut înalt, jucând un rol important în societate.
Ca instituție a statului, armata prezintă șase caracteristici definitorii:
Armata este o componentă a societății în care aceasta există. Aceasta reproduce într-o anumită masură structura socială și totodată reflectă posibilitățile financiare și materiale ale statului.
Armata dispune de o autonomie acțională specifică: „instituția militară, prin modul de organizare, prin calitatea personalului său, prin dotarea cu mijlocele tehnice neceare derulării, fără disfuncționalități, a vieții și activității sale, prin capacitatea de a subzista, folosind resursele umane, materiale și financiare de care dispune prin grija societății este în măsură să-și îndeplinească misiunile ce îi revin, într-o oarecare autonolie, dar dependențele sale sunt multiple”;
Modul prin care aceasta își îndeplinește misiunile – prin utilizarea legală a violenței – diferențiază radical percepția asupra armatei și a celorlalte instituții ale statului. Prin urmare se poate afirma că munca, respectiv sarcina acestei instituții, este lupta. În zilele noastre, pe timp de pace acțiunile acestei instituții nu mai presupun violența, apărând în cadrul misiunilor acesteia sarcini precum: acțiunile umanitare, de menținere și impunere respectiv restabilire a păcii dar și de prevenire a conflictelor.
O altă caracteristică a acestei instituții este redată de faptul că aceasta poate subzista chiar și fără ajutor din afara acesteia. Instituția militară are asigurate toate cele necesare desfășurării vieții și activității în bune condiții, astfel că aceasta poate îndeplini misiunile încredințate, într-un anumit interval de timp, fără a primi sprijin din afara acesteia, bazându-se pe propriile resurse, atât materiale cât și umane.
Instituția militară așa cum există ea și în țara noastră, este foarte structurată, fiind compartimentată, fapt ce conferă posibilitatea de înlocuire imediată și eficientă a diferitelor pierderi produse în luptă. Structura ierarhica precum și puternica compartimentare a acestei instituții oferă informațiile necesare în vederea cunoașterii lipsurilor și necesităților în cadrul anumitor structuri într-un timp oportun.
Armata ca instituție a statului are o evoluție foarte rapidă. Astfel, datorită perfecționalizării și modernizării tehnicii de luptă și a armamentului dar și datorită apariției noilor aparaturi și dispozitive de luptă ultrasofisticate a crescut și nevoia de personal strict specializat în tehnologiile de varf ale erei noastre. Această necesitate de personal calificat a dus mai apoi la trecerea de la armata de masă la armata de profesie, în care serviciul militar este realizat doar de oameni calificați și motivați, prin modalități diverse, pentru ceea ce au de executat. Această profesionalizare a armatei a avut un puternic impact și asupra planului organizațional al acesteia, instituția militară adoptând noi structuri mai flexibile și totodată mai adaptate la caracteristicile câmpului de luptă modern.
Analizând caracteristicile armatei ca instituție importantă a statului, realizăm că există o tendință majoră de schimbare în ceea ce privește structura și componența acesteia, trecându-se astfel de la armata de masă care era considerată a fi greoaie, fiind bazată pe conscripție la armata de profesie care se bazează pe voluntariat, având personal profesionalizat, calificat și structuri flexibile capabile să se deplaseze într-un timp relativ scurt și cu mijloacele adecvate în teatrele de operații.
Realizăm astfel că așa cum afirmă și Petre Duțu „ansamblul caracteristicilor definitorii ale armatei reprezintă fundamental tuturor determinărilor misiunilor instituției militare”, deoarece trăsăturile definitorii ale armatei nu reprezintă nimic altceva decât o reflectare foarte apropriată a percepției și a reprezentărilor sociale ale statului, precum și rolul acesteia în societatea în care interacționează.
SOCIALIZAREA. MECANISME ȘI FORME. SOCIALIZAREA PROFESIONALĂ.
Societatea are drept scop menținerea echilibrului, a ordinii sociale dar și a ordinii normative. Această concepție poate fi realizată prin funcționarea eficientă a structurilor sociale, a grupurilor dar și a instituțiilor statului precum și prin integrarea armonioasă a indivizilor în diverse sfere ale societății. Pentru ca aceste deziderate să fie realizate, societatea și-a creat și perfecționat mecanisme specifice de socializare și comunicare organizațională.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND SOCIALIZAREA ȘI PSIHOLOGIA SOCIALĂ
2.1.1. CE ESTE SOCIETATEA?
Societatea poate fi definită ca un mod organizat de existență care se regăsește în cadrul fenomenelor vieții, altfel spus societatea este reprezentată prin existența oamenilor în cadrul unei comunități. De-a lungul timpului numeroși cercetători au izbugnit numeroase controverse cu referire la societate, încercând să demostreze că aceasta nu este specifică doar oamenilor, însă atributul de ființa socială este definitoriu numai pentru om, astfel acești cercetători nu au putut definitiva o teorie care să ateste faptul că societatea poate fi regăsită și în regnul animal. Cu toate că acest fenomen s-a studiat foarte mult timp, s-a constatat că societatea umană nu poate fi înțeleasă decât dacă este cunoscut și substratul biologic al indivizilor ce o compun.
Societatea privită ca un mare grup uman se caracterizează și prin criterii naturale și biologice precum vârsta, sexul, ipostază demografică și multe altele, indicatori ce ajută la configurarea structurii sociale.
Socialitatea și sociabilitatea sunt doi termeni folosiți adesea ca substantive ale societăți, iar de cele mai multe ori se face confuzie între cei doi. Socialitatea cuprinde conceptul de sociabilitate și are două ipostaze, aceea de instrument social și de normă socială. Privită ca instrument social, socialitatea determină indivizii să se asocieze la grup. Această perspectivă este considerată a fi o consecință a naturii umane care în difinitoriu este o ființa socială.
Din perspectiva cealaltă (socialitatea-normă socială), această concepție duce la concluzia că societatea este o consecință a înțelegerii sau a unui acord stabilit între oameni. După cum am spus, sociabilitatea este inclusă în socialitate și repreintă o formă de manifestare a acesteia. Acest termen semnifică capacitatea omului de a stabili relații sociale cu alți oameni. Sociabilitatea reprezintă doar manifestările pozitive ale societății, pe când socialitatea reprezintă totalitatea manifestărilor societății. Un termen corelativ al sociabilității este acela de socializare.
Figura 1. Relația socialitate-sociabilitate
2.1.2. SOCIALIZAREA
Conceptul de socializare are două sensuri, din perspectiva literaturii sociologice respectiv a celei psihosociologice, rezultând astfel un sens de bază și unul extins al acestui concept.
Referindu-ne la sensul de bază al acestui termen, prin socializare se înțelege transformarea individului din ființă asocială (animal uman) în ființă socială. Vorbind însă de conceptul de socializare din perspectiva sensului extins al acestuia, socializarea este definită ca fiind un proces de includere a unor noi moduri de gândire, simțire și trăire, total diferite de cele întâlnite până în acel moment de către ființa umană (diferite de cele interiorizate de individ).
Emile Durkheim definește socializarea drept constrângerea exercitată de către societate asupra indivizilor în urma căreia are loc interiorizarea valorilor și normelor sociale. Astfel exterioritatea devine interioritate, constrângerea exterioară se manifestă ca opțiune personală, iar conștiința colectivă este simultan transcendentă conștiințelor individuale. Prin procesul de socializare, putem afirma că individul biologic asocial se transformă într-un membru al unei colectivități.
Putem defini conceptul de socializare și ca proces complex, ce presupune numeroase interacțiuni între individ și societate, în calitate de socializator. Privit din perspectiva societății, socializarea reprezintă procesul de pătrundere a unor noi indivizi în cadrul unei tradiții culturale prestabilită; privit, însă, din perspectiva individului, acest concept este definit ca fiind procesul prin care animalul uman devine ființă umană (ființă socială). Socializarea poate fi definită și ca acel proces psiho-social de transmitere și asimilare „a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane”.
Termenul de socializare mai poate fi definit și ca un concept cuprinzător care cuprinde întregul proces prin care se dezvoltă modalități de gândire, simțire și acțiune, acumulate prin interacțiune cu diverse persoane sau prin diferite modalități, având scopul de a ne adapta la viața socială.
Figura 2. Procesul de socializare-procesul umanizării
Ca o completare a acestui proces, analizând umanizarea și din perspectivă antropologică, entitatea umană ocupă în contextul evoluției sale socio-culturale un loc bine determinat, conform următoarei figuri:
Figura 3. Contextul biologic-social-cultural al comunicării în modelul Mihu
George Herbert Mead afirmă că procesul de socializare reprezintă un proces de comunicare prin limbaj, urmărindu-se atât o reproducere a structurilor sociale în structurile subiectului, cât și o reconstituire simultană și continuă a acestor structuri. Acesta evidențiază rolul esențial al interacțiunii și limbajului în procesul de socializare.
Vorbind de socializare ca proces, aceasta reprezintă procesul de transmitere și însușire a unor modele cultural–normative cu ajutorul cărora indivizii dobândesc conduite dezirabile și își însușesc procedurile, regulile și normele necesare pentru a putea realiza acțiuni așteptate.
După cum afirmă și Alexandru Rizescu, socializarea poate fi definită ca „un proces interactiv care are la bază comunicarea și presupune dubla considerare a dezvoltării individuale, dar și a influențelor sociale, respectiv a modului în care individul recepționează și interpretează mesajele sociale, precum și a dinamicii variabile a intensității și a conținutului influențelor sociale”.
Socializare începe din copilarie, continuă de-a lungul vieții indivizilor și constă în însușirea modului de viață din societate și din grupurile din care face parte individul. Prin procesul de socializare, societatea exercită o putere considerabilă asupra noilor membri pe care îi învață cum ar trebui sa se comporte.
Conceptul de socializare aparține atât psihologiei persoanei cât și psihosociologiei, deoarece acest proces al socializării vizează atât particularitățile psihice ale individului, cât și mecanismele psiho-sociale ale grupului sau fenomenele de masă. Astfel deducem că acesta este un concept transdisciplinar. Socializarea are, în același timp, rolul de a integra individul într-un sistem de norme și valori, de reguli sociale (care, prin definiție, sunt exterioare individului) și rolul de a întări solidaritatea între membrii grupului.
2.1.3. PSIHOLOGIA SOCIALĂ
Putem face astfel referire la un mare concept ce caracterizează procesul de socializare: psihologia socială sau psihosociologia.
După cum spune și Septimiu Chelcea, psihosociologia sau psihologia socială este un „domeniu interdisciplinar de studiu al interacțiunilor prezente sau trecute, reale sau imaginare dintre comportamentele umane în context social, precum și al rezultatelor psihologice ale acestor interacțiuni”.
Acesta știință este considerată a fi cea mai umană dintre toate științele umaniste.
Psihologia socială a fost definită din diferite perspective, astfel câteva dintre cele mai complete definiții sunt redate mai jos:
Allport Floyd: „Psihologia socială studiază comportamentul uman și conștiința socială a indivizilor”.
Theodore Newcomb consideră că „psihologia socială este studiul interacțiunii indivizilor umani”.
Serge Moskovici afirmă că „psihologia socială este știința conflictului între individ și societate”.
Aristotel: „A trăi înseamnă a simți și a cunoaște, în consecință, a trăi laolaltă înseamnă a simți împreună și a cunoaște împreună”.
De-a lungul timpului, psihologia socială a fost definită în numeroase moduri, însă, în definitiv toți cercetătorii au pus în evidență esența acesteia și anume obiectul de studiu al acesteia:omul în cadrul grupului (societății), punându-se accentul pe comportamentul omului (individului) în cadrul grupului (societății) și nu pe grup, însă, cu toate că acest domeniu a fost descoperit și a fost studiat cu mult timp în urmă, nu se poate vorbi de psihologie socială decât în secolul XIX când a avut loc primul experiment în cadrul psihosociologiei, în Franța.
Cu toate că Norman Triplett (America) este considerat a fi fondatorul psihosociologiei, nu se poate vorbi despre psihologia socială ca fiind un domeniude cercetare fondat de o singură persoană, deoarece de-a lungul timpului numeroși cercetători au pus bazele teoretice acestui domeniu, pentru ca mai apoi cineva să realizeze o cercetare științifică. Deci atunci când vorbim de psihologie socială nu putem vorbi despre o singură persoană sau de un singur loc, acest domeniu fiind rezultatul muncii a numeroși cercetători de-a lungul timpului.
Psihologia socială are două forme: sociologică – aceasta fiind construcția socială a realității, referindu-se la sociologia emoțiilor, a gândirii, punându-se accent în mare parte pe contextul social dar și pe conținutul influenței sociale și psihologia socială psihologică – care descoperă natura umană, cogniția socială și se axează pe modul de procesare al informațiilor despre sine și despre alții.
Psihologia socială și psihosociologia sunt două denumiri ale aceluiași domeniu interdisciplinar de cercetare științifică și de aplicare a cunoștințelor în viața reală, chiar dacă, în ceea ce privește nuanțele acestea pot avea înțelesuri diferite. Dincolo de particularități, acestea studiază același lucru punând accent pe individ. Aceste două concepte prezintă patru caracteristici esențiale:
1. Ambele reprezintă o aplicație a psihologiei la probleme sociale;
2. Ele se axează pe studierea comportamentului individual în funcție de celălalt în mod special în cadrul unui grup;
3. Cele două procese se ocupă cu studierea comportamentului individual într-un cadru sociocultural;
4. Atât psihosociologia cât și sociologia studiază influența sistemului social asupra proceselor psihologice.
În România, psihosociologia a apărut în anii 1500 în scrierile lui Neagoe Basarab (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie), unde sunt întâlnite numeroase teme ale psihosociologiei precum: leadership, relații ierarhice, negociere, supunere față de autoritate. Trebuie știut că perioada fondării psihosociologiei în România coincide cu perioada apariției acesteia pe plan mondial.
O altă definiție faorte cuprinzătoare a psihosociologiei le aparține lui Krech și Crutchfied și redă acest concept ca „știința comportamentului social, cu alte cuvinte a acelui comportament ce implică raportarea la alte persoane, manifestându-se în toate situațiile în care, subiectul se găsește în fața celuilalt sau a comportamentului care chiar atunci când se produce absența celuilalt, îi suportă totuși influența”.
Psihologia socială poate fi aplicată în relațiile umane, în industrie, relații de familie, tensiuni internaționale, vânzare de produse sau în organizarea unităților combatante în cadrul armatei.
Analiza realizată de Zajonc a demonstrat existența a trei elemente ale psihologiei sociale:
dependența comportamentală (comportament social);
interacțiune socială;
consecințele comportamentului social și ale interacțiunii.
Analizând teoriile enumerate anterior, putem afirma că psihologia socială este știința realității psihosociale.
FORMELE, MECANISMELE ȘI AGENȚII SOCIALIZĂRII
2.2.1. FORMELE SOCIALIZĂRII:
Procesul de socializare începe încă din primele zile de viață și continuă de-a lungul întregii vieți. În primii ani copilul este introdus, cu ajutorul limbajului, în elementele sociale de bază. Astfel dimensiunile dobândite inițial sunt completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor etape de viață. Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă pregătitoare în cadrul căreia învață comportamentele presupuse de respectivul rol dar și drepturile și îndatoririle specifice acestuia. Cu toate că socializarea este un proces global, el se realizează în interiorul unor grupuri, în diferite medii sociale. Grupurile și mediile sociale se raportează în mod distinct la cultura societății globale. Astfel deducem că socializarea poate fi: pozitivă (care este conformă cu valorile, normele și cerințele sociale promovate de societate) și negativă (când este contrară așteptărilor, valorilor și normelor sociale generale, însă este conformă cu cele ale unui grup sau ale unei subculturi), concordantă ( conformă cu normele și valorile sociale generale) și discordantă (neconformă cu valorile și normele sociale generale).
„În orizontul de interpretare procesual-organică, socializarea reprezintă procesul prin care se constituie capacitatea informaționalenergetică a omului de a ființa într-o anumită localizare în spațiotemporalitatea existenței sociale, procesul prin care acesta devine o ființă socială. Socializarea se concretizează în interpretorii prin intermediul cărora oamenii interacționează în interiorul socio-organizărilor. Capacitatea de interpretare este cea care favorizează emergența și dezvoltarea comportamentului de tip social, precum și desprinderea de comportamentul posibil în limitele bioprocesorilor, specific mediului biotic”.
Socializarea mai poate lua diferite forme, astfel după criteriul manifestării ei în ontogeneză socializarea poate fi primară sau secundară, iar după criteriul finalității distingem socializarea anticipativă și anticipatoare.
Socializarea primară apare în anii copilăriei, se realizează în cadrul familiei și este profund afectivă. Această formă a socializării reprezintă un proces de transformare a copiilor în adevărate ființe umane, sociale, prin învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj. Socializarea primară conduce la structurarea personalității fundamentale a copilului. Prin persoanele semnificative din mediul său (părinții), copilul va interioriza lumea socială prin învățarea de roluri, atitudini și comportamente sociale. Mediul în care copilul traiește, precum și persoanele importante din viața lui fucționează ca un filtru de interiorizare a lumii sociale ce îl înconjoară. De asemenea, în cadrul acestui proces de socializare, copilului aflat în stare de formare îi sunt transmise mijloace de comunicare, modele comportamentale dar și procedee de cunoaștere, învățare și acțiune.
Socializarea secundară se manifestă ca proces de învățare a normelor și valorilor altor instanțe de socializare. Această formă a socializării se caracterizează prin neutralitate afectivă. Socializarea secundară se produce în timpul trecerii de la copilărie la pubertate și mai apoi la adolescență. Aceast tip de socializare se realizează prin școală, grupul de prieteni dar și prin mijloacele de comunicare în masă. În cadrul acestei perioade apar variații în structura personalității fundamentale realizate în perioada copilăriei, în funcție de noile posturi ce trebuie îndeplinite. Familia este înlocuită de lumea socială din afara casei care presupune numeroase elemente și situații noi cărora individul, ce trece prin această perioadă a existenței sale, trebuie să îi facă față.
Trecerea de la socializarea primară din timpul copilăriei la socializarea secundară este de cele mai multe ori una foarte dificilă datorită schimbării mediului socio-cultural. Acest proces poartă numele de resocializare.
Referindu-ne la cel de-al doilea criteriu de clasificare a socializării, definim conceptul de socializare anticipativă care reprezintă procesul prin care persoana adultă își însușește norme, culturi, tradiții, valori și comportamente ale unui grup din care acesta nu face parte, dar la care persoana respectivă aderă. Această formă de socializare depinde foarte mult de felul în care individul își reprezintă viitorul rol sau noi situații de socializare.
Socializarea adaptativă reprezintă procesul de configurare a capacităților personale care ajută la integrarea în diferite medii sociale a idividului dar și „participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat”.
Termeni corelativi celui de socializare sunt următorii:
Desocializarea – care constă în izolarea fizică dar și socială a unui individ sau îndepărtarea acestuia de persoanele sau contextele în care acesta interacționa. Acest fenomen reprezintă debutul resocializării. Obiectivul acestui proces este acela de eliminare a modelelor comportamentale însușite anterior în vederea pregătirii însușirii altora noi.
Resocializarea – ce presupune însușirea unui nou set de valori de către o persoană care aparține unui grup. Acest proces evidențiază capacitatea ființei umane de a se adapta la schimbare.Acest proces însoțește procesul de desocializare.
Figura 4. Procesul resocializării
În ceea ce privește socializarea în viața de adult, aceasta poate fi clasificată in funcție de rolurile pe care acesta le îndeplinește in cadrul societați. Constatăm astfel că socializarea adultului se bazează pe trei mari zone: familia, profesia dar și socializarea in instituții închise.
În ceea ce privește socializarea în cadrul familiei, aceasta constă în transpunerea în rolul de soț/soție sau mamă/tată, în arta de a negocia aceste roluri dar și de a manageria sarcinile corespunzătoare acestor roluri.
Socializarea prin profesie se referă la însușirea unor cunoștinte de specialitate dar și la adoptarea unui model de comportament, de acțiune, de gândire, etc.
Socializarea în instituțiile închise (închisoarea, mănăstire, armată) duce la resocializarea completă a indivizilor, deoarece aceste instituții exercită asupra indivizilor un control absolut prin care se dorește uniformizarea acestora.
2.2.2. MECANISMELE SOCIALIZĂRII
Educația este principala metodă de realizare a socializării. Aceasta urmărește formarea indivizor cu ajutorul societații și a societații cu ajutorul indivizilor. Socializarea însă este un concept care înglobează educația.
Învățarea socială, după cum afirmă și Diana Ilișoi reprezintă mecanizmul fundamental al socializarii, fiind înțeleasă ca asimilare a experienței sociale, individuală și colectivă, ce constă în cunoștințe, reguli, norme, valori.
Referindu-ne la învățarea socială, deducem că aceasta se distinge față de învățare în general prin caracterul acestuia care este empiric nefiind instituționalizat, dar și prin ceea ce se tranzmite cu ajutorul ei (conduită, acțiuni colective, situații sociale variate).
Învățarea socială a primit la rândul ei o serie de clasificări, din care amintim cea dată de psihologul canadian Albert Bangura în 1977, care distinge trei forme de învățare socială:
Învățarea socială directă;
Învățarea socială indirectă;
Învățarea socială complex-cognitivă.
Cele trei tipuri ale învățării sociale, distinse de A. Bandura pleacă de la imitație și ajung la implicarea mecanismelor cognitive în vederea elaborării comportamentelor sociale.
Învățarea socială directă se realizează prin intermediul încercării și erorii, recompensei și pedepsei aplicate imediat în mod direct. Această metodă de învățare socială se întâlnește în cadrul socializării primare (pe perioada copilăriei).
Învățarea socială indirectă poate fi regăsită și ca învățare observațională, aceasta bazându-se pe observarea celorlalți. Ea se realizează prin interpretarea comportamentelor celorlalți actori ai societății prin prisma consecințelor faptelor lor. Acest tip de învățare apare dupa vârsta de cinci ani, dar devine o sursă importantă de control asupra comportamentului social doar la vârsta adultă.
Vorbind despre învățarea socială complex-cognitivă, aceasta „predomina la maturitate și nu presupune cu necesitate prezența modelelor, ca în primele două tipuri de învățare socială”. În cadrul acestui tip de învățare socială se utilizează un ansamblu de procese și mecanisme cognitive complexe care au rolul de a determina comportamentul social al persoanei.
Un caz particular al învățării sociale poate fi considerată învățarea de roluri sociale deoarece însuși conceptul de învățare socială presupune asimilarea diferitelor roluri pe parcursul vieții.
2.2.3.AGENȚII SOCIALIZĂRII
Socializarea, după cum am putut observa, poate fi realizată în diferite modalități, în diverse situații și de diferiți agenți, dintre care persoanele, grupurile și instituțiile sunt cele mai importante.
Socializarea se realizează pe parcursul întregii vieți, ceea ce diferențiază procesul de socializare pe timpul diferitelor perioade este intensitatea cu care acest proces se realizează. Cea mai mare intensitate a acestui proces se regăsește în cadrul copilăriei, când are loc socializarea primară. Studiile realizate în acest domeniu au demonstrat că există diferențe de socializare și între clasele sociale, în mod special în ceea ce privește limbajul, sistemul de valori dar și formele de transmitere.
Principalul agent al socializării este familia. Aceasta reprezintă intermediarul dintre societatea globală și copil, de asemenea în cadrul familiei se modelează principalele componente ale personalității. Cu toate că am putea presupune că familiile realizează funcții socializatoare comune, există numeroase diferențe în modul în care fiecare familie participă la procesul de socializare al copiilor. Aceste deosebiri apar datorită tipului de socializare folosit în familia (socializare tradițională sau modernă), dar și de categoriile socio-profesionale ale părinților. Altfel spus familia este cea care ne conferă o anumită pozitiie în societatea în care trăim și determină asocierea de statusuri. Familia este cea care determină latura umană a fiecărui individ în parte.
În ceea ce privește socializarea pe care o realizăm în cadrul familiei (socializarea primară) un rol foarte important îl are imitația deoarece în primii ani în viața aceasta este dominantă. Mai târziu copii trec printr-un proces de identificare și separare în funcție de gen astfel băieții se detașează de mame și se apropie de tată, iar fetele realizează identificarea fără a se îndepărta de mamă. Studiile realizate în cadrul sociologiei familiei au scos în evidență faptul că în societățile urbane socializarea de tip tradițional este pe cale de dispariție în timp ce în mediul rural aceasta este încă predominantă.
Un alt agent foarte important al socializării îl reprezintă grupul de prieteni sau anturajul, care reprezintă grupul social ce are ca și caracteristici faptul că membrii săi au aceeași vârstă și poziție socială relativ similară. Aces agent al socializării are un puternic impact în perioada copilăriei și adolescenței. Anturajul sau grupul în care își manifestă activitatea copiii, oferă posibilitatea ca aceștia să aibă o manifestare independeta fără a fi controlați de părinți. În acest grup toți membrii au poziții egale, învățând să interacționeze ca egali, ca parteneri de cooperare și colaborare, bazându-se pe principiul “ primești ceea ce oferi”.
Cercetările ce s-au făcut în acest domeniu au demonstrat că în comparație cu adulții copiii comunică mult mai ușor. Experimentul ce a demonstrat acest lucru s-a demonstrat prin compararea comportamentului social al copiilor și al adulțiilor care au fost supuși aceleiași situații în care cei doi interlocutori vorbeau limbi diferite și au fost socializați în culturi diferite însă copiii au relizat legături mult mai ușor decât adulții care erau nesiguri și incapabili să interacționeze.
Școala este agentul socializator complex, care conferă atât informații, specializări dar și un întreg climat social. Acesta reprezintă primul contact major al copilului cu societatea globală, altfel spus cu lumea din afara familiei. Școala are rolul de a completa socializarea realizată de către familie și grupul de prieteni prin învățarea de noi statusuri și roluri pe care nu le-a întâlnit până atunci, de asemenea aceasta are rolul de a accentua efectul socializator al grupului de prieteni și de a reduce influența familiei. Procesul de socializare realizat în perioada școlara reprezintă o socializare predominant participativă și anticipativă, suplinând familia în ceea ce privește transmiterea componentelor culturii.
Mass-media reprezintă în societățile contemporane unul dintre principalii agenti ai socializării. Mijloacele de comunicare în masă au rolul de a transmite informații către un număr mare de persoane, efectele socializatoare ale acestora fiind atât negative cât și pozitive în funcție de mesajul transmis. Emisiunile TV cu continut pro-social, au rolul de a oferi modele comportamentale conforme cu norme și valorile sociale în timp ce emisiunile ce propagă violența induc copiilor comportamente agresive.
Tehnicile și tehnologiile de comunicare, influențează în mare parte condiția umană, relizând modificări în cadrul raporurilor și practicilor sociale, mentalului colectiv dar și individual.
Socializarea nu se realizează doar prin cei patru agenți principali amintiți anterior ci prin mult mai mulți dar care sunt mai puțin prezenți în viața cotidiană.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A GRUPURILOR
2.3.1.GRUPUL-DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE
Deși există un număr considerabil de studii și lucrări experimentale dedicate microgrupurilor sociale nu putem afirma că există o teorie unitară a grupurilor, unanim acceptată, care să ofere un cadru conceptual riguros. Cu toate acestea, putem desprinde câteva caracteristici importante (generale) care pot realiza o definire a conceptului de grup. O parte din aceste caracteristici sunt următoarele:
Desfășoare activitate comună;
Au un număr redus de membrii, care face posibilă o percepție interpersonală directă și reciprocă permițând și numeroase alte conexiuni interindividuale (informaționale, acționale);
Relații interpersonale (de tipul față în față) puternice;
Relații afective foarte puternice (simpatie, antipatie);
O foarte strânsă interdependență a membrilor grupului, născută în contextul acțiunilor comune și având la bază sentimentul de solidaritate al acestora;
Diferențierea rolurilor între membrii grupului;
Existența unor scopuri și valori comune, pe fondul cărora se desfășoară relațiile interpersonale ale membrilor grupului .
Grupul este format din doi sau mai mulți oameni care interacționează independent în vederea realizării unui scop comun. Prin natura sa, societatea umană este organizată sub forma de grupuri de mici sau mari dimensiuni. Grupurile sunt cele care realizează mediul social în care omul exista și acționează.
Noțiunea de grup poate fi definită ca fiind o entitate care se constituie ca un ansamblu de persoane, aflate în interrelații în vederea atingerii unui scop și diferențiindu-se după funcții sau sarcini. O altă definiție asociată acestui concept se referă la faptul că grupul este o mulțime de persoane (cel puțin două) care au următoarele caracteristici:
Participă nemijlocit și constant la realizarea unei sarcini comune, impusă din afara sau adoptată prin consens;
Interacționează direct pe tot parcursul realizării sarcinii, pe baza unor modele și norme comportamentale, acționale și atitudine impuse și/sau adoptate de grup;
Au conștiința apartenenței la grup și se recunosc reciproc ca membrii ai aceluiași grup.
Fie că vorbim despre familie, școală sau anturaj, toate acestea fac referire la grupuri. Cu toate că activitațile sociale presupun existența grupurilor, societatea poate fi redusă la o suma de grupuri, așa cum la rândul său un grup nu poate reprezenta doar o sumă de indivizi.
Privind din perspectiva sociologică, grupul reprezintă o mulțime de persoane care îndeplinesc scopuri, interese, activități comune și care se cunosc în mod direct. De asemenea persoanele din cadrul grupurilor prezintă aceleași statusuri sociale sau chiar trăsături și caracteristici personale asemănătoare.
Această multitudine de indivizi, scopuri comune se regasesc într-o relație de cooperare. Această cooperare are diferite intensități și este determinată de intereacțiunile create între membrii grupului, în vederea atingerii interesului comun.
Conceptul de grup poate fi abordat din două perspective: obiectivă și subiectivă. Pe dimensiunea obiectivă se face referire la caracteristicele reale ale grupului în timp ce pe cea subiectivă se face referire la conștiința apartenenței la grup.
Interesul foarte mare în vederea cunoașterii grupurilor a apărut odată cu dezvoltarea societății industriale, în mod special a grupurilor de muncă. Studiile realizate în acest domeniu s-au bazat pe cercetarea „modului în care grupul reprezintă mediul de formare și acțiune al indivizilor, prin definirea așteptărilor, performanțelor și nivelurilor de sadisfacție ale membrilor săi”.
Se poate realiza o clasificare a grupurilor din diferite perspective, tocmai de aceea trebuie să ne axăm pe un număr mare de criterii pentru a putea realiza o clasificare completă a acestui concept. Analizând astfel caracteristicile esențiale ale conceptului de grup, distingem următoarele tipuri de grupuri:
Dupa mărimea grupului distingem: grupuri mici (până la 40 de persoane); grupuri mijlocii (până la sute de persoane) și grupuri mari (națiuni, categori profesionale);
Dupa natura relațiilor dintre membrii grupului există grupuri primare și secundare. Grupurile primare sunt bazate pe relații afective, scopurile si interesele membrilor unui astfel de grup sunt înpărtașite. Vorbind despre grupurile sociale ne referim la grupuri mari și mijlocii în care există relații formale în cea mai mare parte.
Referindu-ne la stautul acordat legal (oficial) există trei mari categorii de grupuri: grupuri formale, informale și grupuri nonformale.
Grupul formal reprezintă acel grup care se bazează pe reguli scrise, de cele mai multe ori ele aparținând unor organizații (funcționând în conformitate cu regulile și normele organizației).
Cel de-al doilea tip de grup, grupul informal, funcționează după anumite legi nescrise, acestea formându-se în cadrul grupurilor formale (a organizațiilor). Aceste grupuri le întâlnim cel mai adesea cu numele de bisericuțe, fiind create pentru a răaspunde nevoii de exprimare liberă.
Grupul nonformal reprezintă acea formă pe care o poate lua un grup în vederea rezolvării unei sarcini, acestea fiind create pentru realizarea unor obiective imediate.
Un alt criteriu prin care se pot clasifica grupurile este după funcția lor normativă (clasificarea sociologică a grupurilor).
Acest criteriu clasifică grupurile în cinci mari categorii: grupul de apartenență, grupul de referință, grupul de interese, grupul de presiune și grupul de control.
Grupul de apartenență reprezintă acel grup din care individul face parte și cu care se identifică.
Grupul de referință este, dupa cum spunea Diana Ilișoi, „grupul spre care tinde, aspiră, individul și în acest scop îi condiționează comportamentul oferindu-i modele și repere normative”.
Grupul de interese poate fi reprezentat de totalitatea indivizilor care acționează în vederea apărării propriilor poziții sociale.
Există grupuri formate pentru a realiza diferite obiective social-politice prin exercitarea de presiuni asupra oficialităților, iar astfel de grupuri sunt numite grupuri de presiune.
După cum am spus o altă formă pe care grupurile o pot lua este grupul de control, care este utilizat in psihologia experimentală și după cum putem observa acest grup reprezintă grupul de subiecți ai experimentului psihologic.
STADIILE DEZVOLTĂRII GRUPURILOR
De-a lungul timpului sa observat că majoritatea grupurilor se dezvoltă trecând în timp printr-o serie de stadii.
Formarea reprezintă cel mai timpuriu stadiu de dezvoltare a grupurilor. În cadrul acestei etape, membrii grupului trebuie sa-și fixeze scopurile și obiectivele grupului pe care intenționează să-l formeze.
În cadrul celei de-a doua etapă a formării grupurilor, răbufnirea, apare de cele mai multe ori conflictul. Adesea aceasta este etapa în cadrul căreia apare confruntarea și critica, iar membrii grupului se hotărăsc dacă vor să mai continue dezvoltarea grupului.
Cea de-a treia etapă este normarea, în cadrul căreia membrii grupului rezolvă problema care a produs răbufnirea, de asemenea se ajunge la consens între aceștia și se întărește coeziunea grupului.
A patra etapă, funcționarea, se referă la perioada de timp în care grupul își desfășoară în bune condiții activitatea în vederea atingerii scopurilor comune propuse încă de la început.
Destrămarea nu este valabilă pentru toate tipurile de grupuri, aceasta apărând de cele mai multe ori numai în cazul grupurilor formate pe o perioadă de timp dinainte stabilită sau până când grupul își îndeplinește scopurile.
Figura 5. Stadiile de dezvoltare a grupului
2.3.3. FUNCȚIILE GRUPURILOR
Grupul poate fi privit din două perspective, aceea a indivizilor și aceea a societății. Distingem astfel două mari categorii de funcții ale grupului:
Funcții pentru indivizi;
Funcții pentru societate.
Grupul privit din perspectiva individului prezintă urmatoarele funcții:
Satisfacerea unor nevoi de natură psihosocială precum aceea de a primi și a oferi atenție și afectivitate dar și necesitatea sentimentului de apartenență la grup;
Atingerea unor obiective (țeluri) care le sunt imposibil de realizat singuri (indivizi izolati);
Acest grup reprezintă o sursă de informații și cunoștințe care nu ar fi accesibile individului în cazul în care acesta nu ar aparține acelui grup;
Grupul, în mod special calitatea de membru a unei persoane, oferă acestuia o identitate socială pozitivă.
Vorbind despre grup din persectiva societății , acesta joacă un rol foarte important. Spre exemplu familia reprezintă un important factor socializator care are rolul de a educa și forma indivizii care mai apoi se vor adapta la rigorile societății și vor deveni oameni de calitate a societății, sursă de progres a societății.
2.3.4. GRUPUL MILITAR
Identificarea factorilor care determină legăturile comunicaționale, interculturale din cadrul operațiilor de menținere a pacii, stă la bază întelegerea complexitații raționale în cadrul grupurilor. Identitatea de grup în cadrul grupului militar presupune abandonarea elementelor diferențiatoare de natură culturală și recunoașterea trăsăturilor comune, care derivă din natura profesiei membrilor grupului.
Constituirea (nașterea grupulu) necesită existența unei „energii disponibile pre-existente”, pentru ca mi apoi grupul și energia razultată să se condiționeze reciproc ducând către posibilitatea realizării unei scheme dinamice funcționale (energia este generată prin perceperea unei ținte comune). La această energie, putem vorbi și despre existența unei energi produsă de interacțiunea membrilor grupului și de realizarea unor relații între aceștia ( vorbim astfel despre o energie reziduală). Funcționarea grupurilor, în mod special a acelora formal constituite (precum este și grupul militar) depinde de realizarea și menținerea unei diferențe remarcabile înre energia disponibilă și energia reziduală (aceasta se realizează prin creșterea cuantumului de energie diponibilă pentru ca relețiile interne să nu se deterioreze).
Grupul militar, după cum putem observa în figura următoare, se realizează în cea de-a treia etapă (a canalizării eforturilor energetice), care sete caracterizată prin „crearea unui sistem de tensiune pozitivă privitor la înaintarea grupului spre obiectivele sale”. Așadar grupul militar are rolul de a asigura canalizarea energiei pe cele două direcții reprezentate în figura anterioară (îndeplinirea scopurilor și solidarizarea).
Spre deosebire de alte grupuri realizate în mod formal, grupul militar are o serie de trăsături specifice precum rolul foarte important pe care îl ocupă actul de comandă, portul uniformei și al armamentului la vedere, control 24 de ore pe zi, amenințarea integrității fizice și psihice (pe timp de război dar și pe timp de pace) sau interdependența pentru realizarea misiunilor.
Prin structura și caracteristicile sale, subunitatea (plutonul), întrunește trăsăturile specifice unui grup de mici dimensiuni, fiind compus din 5 până la 30 de militari, având un scop comun (perfect precizat) și deținând tradiții și valori specifice.
Ceea ce este specific grupului militar în comparație cu alte grupuri de aceleaiași dimensiuni este comunitatea scopurilor, aceasta având un important rol în conștientizarea de către militari a îndatoririlor deosebite ce-i revin fiecăruia în procesul de instruire.
ROLUL COMUNICĂRII ȘI AL SOCIALIZĂRII ÎN EFICIENTIZAREA ORGANIZAȚIEI MILITARE
Integrarea organizațională include pe lânga numeroase alte procese și procesul de socializare. Aceasta integrare organizațională reprezintă un proces complex, datorită multiplelor dimensiuni ce trebuie luate în calcul în cadrul analizei acestuia.
Integrarea se realizează prin două metode: strategia formală și strategia informală.
Strategiile formale sunt strategiile cu ajuorul cărora integrarea organizațională a angajaților urmează diverse programe standardizate, după o planificare foate bine definită (care nu poate fi modificată).
Strategiile informale se referă le strategiile ce au loc în cadrul desfășurării obligațiilor de serviciu, fără a exista însă un program dinainte stabilit și fără a exista în prealabil o planificare a activităților.
De-a lungul timpului, studiile teoretice au arătat că nu se poate vorbi despre socializarea profesională ignorând procesul comunicațional. Analizându-se procesul de socializare s-a ajuns la concluzia că există trei forme de socializare:
Socializare profesională, care ajută la participarea oamenilor la satisfacerea unor necesități prin conlucrări organizate de roluri în interiorul unor organizații;
Socializare în interiorul activităților private, care sunt centrate pe satisfacerea necesităților indivizilor;
Socializare cetățenească, această socializare face posibilă participarea oamenilor în funcționarea socio-organizărilor specializate gestionare și a celor integratoare, de genul etno-organizărilor și națiunilor
Ca roluri profesionale, relațiile dintre oameni sunt adesea de natură informațioanl-energetică și constau în cea mai mare parte în comunicare și conlucrare.
În ceea ce privește comunicarea, componenta informațională a relației este cea predominant folosită, în timp ce în conlucrarea componenta energetică a relației informaționale este cea utilizată în cea mai mare parte. De cele mai multe ori, conlucrarea se asociază cu comunicarea, însă este posibil și cazul conlucrărilor în care nu intervine relația de natură informațională (acestea se bazează pe exersări în care comunicarea a contribuit la detectarea, identificarea și păstrarea unei modalități de conlucrare acceptabile.
„În astfel de situații, comunicarea intervine ori de câte ori apar situații ce presupun căutarea unor noi soluții de conlucrare”.
În cadrul organizației militare ansamblul normelor de comportament în ceea ce privește relațiile interindividuale este determinat de un regulamentele militare. Sistemul rol-status, adoptat în cadrul organizației militare, este caracterizat de un grad foarte mare de formalizare, creând condițiile necesare reproducerii constante a relațiilor specifice acestui mediu.
O altă caracteristică importantă ce definește socializarea profesională în mediul militar, este redată de sistemul ierarhic existent in cadrul armatei, realizându-se astfel o subordonare pe verticală de sus în jos.
Disciplina și respectarea ordinelor au rolul de a întări coeziunea grupului. Accentul este pus în mare parte pe executarea ordinelor, pe subordonare și conformare necondiționată.
Domeniul militar cuprinde mai multe subdomenii, fieare cu un specific anume, cu diferite probleme sociale dar și soluții ale acestora care nu permit identificarea totală a acestora. Ceea ce este, însă de remarcat în ceea ce privește socializarea în mediul militar este faptul că aceasta are o implicare consistentă în toate împrejurările în care armata se găsește (pe timp de pace sau război, în timpul pregătirii sau a misiunilor).
Armata, din pespectiva organizației sociale a fost întemeiata în virtutea relaționării cu societatea. Complexitatea acesteia si a relațiilor sale atât în interiorul organizației cât și în exteriorul acesteia necesită o cercetare pe mai multe niveluri.
Figura 6. Nivelele de analiză ale sociologiei armatei
Primul nivel de analiză se bazează pe dezvoltările teoretice și conceptuale ale sociologiei armatei, ca teorie de nivel general a tot ceea ce ține de domeniile armatei. În cradrul acestui nivel armata este privită ca fapt „social, general, care intră în relații cu societatea cu domenile sale alcătuitoare”. În cadrul acestui nivel obietul de cercetare este domeniul armată, privit din perspectiva releției sau a acțiunii sociale specifice care vizează raporturile componente a problemelor care au aparut datorită caracterului armatei de sistem dar și datorită efectelor produse în societate de către funcționarea acestui sistem.
Următorul nivel este nivelul teoretic particular și este subordonat primului nivel. Acest nivel cuprinde sociologiile respectiv socializarea în cadrul subdomenilor armatei prcum: socializarea în cadrul pregătirilor și a misiunilor în timp de pace precum și socializarea în cadrul acțiunilor armate în timp de razboi.
Cel de-al teilea nivel și anume niveul empiric, cuprinde sociologiile empirice ale relațiilor relizate între armata și societate care corespund celor trei momente ale existenței sale.
Se observă cu ajutorul figurii 6 că există numeroase corelații între cele trei niveluri și totodată putem observa o relație de interdependență între ele evidențiată în grafic prin sagețile cu ambele sensuri.
Vorbind însă din perspectiva relațiilor interpersonale și a coeziunii grupului militar, există două forme de inter-relaționare între membrii grupului, de tip formal ce se referă la relațiile reciproce dintre militari, care au un specific aparte (relații strict regulamentare, legiferate, oficializate) și relații de natură informală, neoficializate în cadrul grupului militar (acest tip de relații apar în mod spontan atât în cadrul cât și în exteriorul subunității).
Structura formală este rezultatul interdependenței dintre membrii grupului (subunității) militare. Ceea ce este specific pentru o astfel de structură este faptul că în cadrul acesteia sunt cuprinși toți membrii încă de la început.
Din punct de vedere al relațiilor formale în cadrul grupului militar (structura formală), acestea se desfășoară în funcție de diferite reguli, care diferă în funcție de gradul pe care îl deții dar și de funcția pe care o ai în posesie.
Există o ierarhie dinainte stabilită în cadrul acestui grup, iar în ceea ce privește comunicarea, forma de comunicare folosită este ordinul care trebuie respectat necondiționat de cel care-l primește.
Funcționarea perfectă a relațiilor formale reprezintă o condiție fundamentală a existenței grupului militar.
Ca urmare a structurii psihologice complexe, între militarii care compun colectivul militar se mai dezvoltă și un alt tip de relație, relațiile de tip informal. Acestea apar în mod special între militarii aflați pe aceiași treaptă a ierarhiei, cu același grad și funcție, dar sunt evidențiate și între superiori și subordonați.
Structura informală a subunității poate fi definită, așa cum afirmă și Gabriel Dulea, ca fiind „rezultatul unei interacțiuni interpersonale nemijlocite, care nu este statuală în regulamentele militare, în care militarii participă cu conștiința și cu întreaga lor personalitate”.
În cadrul colectivului militar, se observă următoarele tipuri de relații:
Relații cognitive – „colectarea informațiilor despre parteneri, interpretarea și valorizarea lor cât mai corectă în vederea conoașterii reciproce”.
Relații comunicaționale – cadrul și mecanismul mediator al tuturor relațiilor interpersonale care se realizează între militari în cadrul subunității, deoarece prin intermediul informațiilor, aceștia află ce au de făcut, când anume, în ce cadru și cu ce mijloace. În cadrul subunității militare, alături de comunicarea formală, controlată de sus în jos, i-a naștere, o comunicare informală în care raporturile sunt dominate de stări afectiv-emoționale și de prestigiu personal convenabile de jos în sus.
Relații afectiv apreciative – atitudinea militarului față de ceilalți militari din subunitate, la sentimentele de apreciere, fie ea pozitivă sau negativă, de atracție respectiv respingere. Modul în care militarii, subunitatea în ansamblu, respund aceleiași atitudini de apreciere pozitivă sau negativă, de atracție, respingere sau indiferență față de fiecare militar în parte.
Relațiile de influență, prestigiu, autoritate – acest tip de relații apar ca urmare a relațiilor interpersonale din cadrul subunității, militarii care se evidențiază prin rezultatele obținute în procesul instruirii, acțiuni de luptă, sau se remarcă în activitățile culturale, educative și sportive ajung să exercite o influență majoră asupra celorlalți militari. Capacitatea de influențare în cadrul grupului militar este proporțională cu valoarea personalităților militarilor, dar și cu imaginea pe care aceștia și-au creat-o în cadrul grupului.
Funcționarea grupurilor depinde foarte mult de coeziunea care se realizează între membrii grupului. Coeziune privită din perspectiva expresiei superioare a funcționării eficiente a raporturilor intragrupale, exprimă unitatea psihosocială a membrilor grupului militar. Aceasta reprezintă gradul în care un grup este atractiv pentru membrii săi.
La baza structurii interne și a coeziunii stau următorii factori: conștientizarea de către militari a scopului major (și comun) pentru care ființează subunitatea, atitudinea lor favorabilă față de misiunile ce le sunt încredințate și relațiile interpersonale pozitive între membrii grupului.
Datorită faptului că au același stil de viață, aflându-se într-un continuu proces de instruire și formare, militarilor din cadrul subunităților li se cultivă o identitate de scopuri, atitudini și valori, individualizate ceea ce duce la sentimentul de apartenență la grupul militar.
Socializarea profesională în cadrul organizației militare
studiu de caz
Cercetarea răspunde unei probleme sociale constând în stabilirea raportului existent între socializarea profesională și nivelul de eficientizarea al organizației militare. Pentru a răspunde la această problemă socială am făcut apel deopotrivă la o cercetare de tip cantitativ ce este în măsură să surprindă rolul dimensiunii formative instituționalizate în ceea ce privește interiorizarea unor moduri de gândire, simțire și trăire în raport cu contextul militar restrictiv la care se raportează, precum și la o cercetare de tip calitativ ce este în măsură să verifice informațiile obținute prin cercetarea de tip canitativ și totodată să ateste sau să conteste aceste informații. Înțelegând socializarea profesională militară în sens restrâns ca presupunând constrângerile exercitate de mediu asupra militarului, în scopul interiorizării valorilor și normelor militare precum și a privațiunilor vieții militare, identificarea rolului comunicării în cadrul acestui proces este extrem de importantă. Din acest motiv, considerăm necesară și utilă înțelegerea proiecției riguroase a comeptenței de comunicare.
METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivele acestui studiu derivă din obiectivele generale ale proiectului de cercetare (direcțiile majore de cercetare). În studierea rolului socializării profesionale în eficientizarea organizației militare vom urmării obiective care să vizeze în mod special rolul comunicării și socializării profesionale în eficientizarea organizației militare.
OG : Obiectivul general al cercetării este identificarea rolului comunicării și al socializării profesionale în mediul militar.
Pentru realizarea obiectivului general, care vizează determinarea rolului major ocupat de procesul de comunicare și de socializarea profesională în eficientizarea organizației militare, nu s-a urmărit doar evidențerea specificului comunicării și al socializării profesionale. Totodată, prin atingerea acestui obiectiv se urmărește și formularea de explicații privind eficiența comunicării și al socializării profesionale în organizația militară. Obiectivele specifice ale cercetării sunt :
OS1 : identificarea factorilor de natură socială care influențează eficientizarea organizației militare ( în cadrul Centrului 1 Supraveghere Aeriană);
OS2 : identificarea conștientizării rolului comunicării și al socializării profesionale în eficientizarea organizației de către personalul Centrului 1 Supraveghere Aeriană.
În afara acestor obiective ale cercetării, mi-am propus o extindere pe teritoriul teoretic, pentru evidențierea importanței deținute de comunicare și socializare profesională în organizația militară.
4.1.2. CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII ȘI FUNDAMENTAREA ACESTEIA
Documentarea prealabilă
În ceea ce privește studiul rolului comunicării în socializarea profesională, printre cele mai importante lucrări se numără lucrările lui
Universul cercetării.
Universul cercetării Socializarea profesională în cadrul organizației militare este delimitat de militarii și personalul civil angajat al Centrului 1 Suprveghere Aerienă. Universul cercetării cuprinde un număr de persoane, repartizate astfel :
– 357 elevi ai Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”;
– 578 absolvenți ai Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”.
Cadrul teoretic al cercetării
Direcțiile de cercetare care rezultă din proiecția studiului au fost dezvoltate pe parcursul capitolelor anterioare (1.Profesia militară – noi coordonate, 2. Socializarea. Mecanisme și forme. Socializarea profesională, 3. Rolul comunicării și al socializării profesionale în eficientizarea organizațională).
Unitățile de analiză și de înregistrare
Deoarece studiem importanța comunicării și al socializării profesionale în mediul militar, unitățile de analiză vor fi actorii individuali (și nu corporați) ai sistemului militar. Astfel, unitățile de analiză, care reprezintă elemente simple ale universului cercetării, constau în personalul Centrului 1 Supraveghere Aeriană a căror act comunicațional urmează a fi studiat.
Unitățile de înregistrare, respectiv cele care prezintă caracteristica de tip atributiv desemnată prin conceptul de măsurat, coincid în cazul studiului nostru cu unitățile de analiză.
4.1.3. IPOTEZELE DE LUCRU
Ipoteza reprezintă o formă a gândirii științifice care conferă posibilitatea trecerii de la cunoașterea faptelor la cunoașterea legilor de realizare a acestor fapte. Elaborarea ipotezelor presupune o anticipare a răspunsurilor la problema cercetării. Ipoteza constă într-un enunț privitor la relația dintre două sau mai multe fenomene, putând constitui o explicație plauzibilă din punct de vedere al experienței practice, ce urmează să fie verificată prin faptele de observație. În afară de faptul că ipoteza trebuie să fie plauzibilă și să fie un enunț științific probabil, a cărui valoare de adevăr trebuie testată, trebuie menționat faptul că este necesar ca aria de generalitate a ipotezei să se extindă la nivelul universului cercetării : personalul Centrului 1 Supraveghere Aeriană.
Există posibilitatea deducerii ipotezelor de lucru prin două demersuri : deducerea din teorie precum și deducerea din experiența directă. Pentru ca elaborarea ipotezelor de lucru să fie adecvate cercetării, vom recurge la dublarea demersului deductiv, în sensul apelului atât la experiența directă cât și la teorie. Astfel, prin utilizarea celor două tipuri de deducție, am formulat următoarele ipoteze de lucru:
Dacă în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” există o proiecție adecvată în ceea ce privește aria curriculară Limbă și comunicare, atunci nivelul comunicării formale / informale este ridicat.
Dacă în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” se acordă o importanță deosebită procesului de comunicare atunci socializarea profesională este mult facilitată.
Dacă în Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” comunicarea informală concură la socializarea profesională, atunci rolul comunicării informale in socializarea profesională va fi cel puțin la fel de important și în Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”.
4.1.4. APARATUL METODOLOGIC
Tipul de cercetare
Tema studiului, Socializarea profesională în organizația militară, corborată cu obiectivele de studiu, concură la conturarea unei strategii de cercetare standard. În acest sens vom combina cercetarea bazată pe interacțiunea cu populația cu studiul documentelor și cu observația externă. Demersul deducerii ipotezelor de lucru din teorie teorie și din experiența directă este o dovadă a intenției de dublare a cunoașterii teoretice și empirice. Nivelul teoretic vizat presupune în primul rând confirmarea sau infirmarea teoriilor sociale ce stau la baza cercetării. Nivelul empiric vizează o cercetare sociologică.
Caracterul predominant al cercetării va fi un ul cantitativ, însă atâtat timp cât intenția cantitativă este dublată de necesitatea determinării elementelor de profunzime, cercetarea va fi mixtă, cantitativ-calitativă, plasată atât în contextul descoperirii cât și în contextul verificării informațiilor.
Sursele de informare
În cercetarea socializării profesionale și comunicării în învățământul militar se face apel la :
Informația culeasă direct de la populația investigată (elevii Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”), prin anchetă pe bază de chestionar;
Informația culeasă direct de la populația investigată (studenții Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, absolvenți ai Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”), prin anchetă pe bază de interviu;
Documentele statistice anterioare : rezultatele cercetării lui Mircea Mureșan, Viorel Buța, Mihail și Elizei Anton, având ca obiectiv identificarea opiniilor studenților și elevilor militari privind socializarea profesională în cadrul instituțiilor militare de învățământ, respectiv rezultatele cercetării lui Adrian Lesenciuc, având ca obiectiv identificarea factorilor care determină natura relațiilor interculturale în cadrul operațiilor de menținere a păcii.
4.1.5. Alegerea metodelor, tehnicilor și procedeelor de cercetare
Stabilirea tipului cercetării conduce la conturarea detaliată a sistemului de reguli și principii de cunoaștere, adică la metodologia adoptată : metode, tehnici, procedee și instrumente de cercetare (vezi fig. 18).
Figura 18. Metode, tehnici, procedee și instrumente de cercetare
Rolul comunicării în socializarea profesională a militarilor
4.2.1. Rolul socializării în eficientizarea organizației militare
Cercetarea s-a realizat în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” și s-a axat pe răspunsurile a 357 de elevi militari. Aceștia și-au exprimat opinie în legătură cu rolul pe care îl ocupă comunicarea în cadrul procesului de formare profesională și totodată rolul pe care aceasta îl are în desăvârșirea lor ca ființe sociale în climatul militar.
Întrebarea de control numărul 1, Care dintre următoarele sintagme ce descriu statutul dumneavoastră profesional vă caracterizează cel mai bine poziția actuală?, reprezintă un indicator de sinceritate prin care este evidențiat locul pe care subiecții consideră că îl dețin în cadrul mediului de apartenență, astfel, după cum se observă și în diagrama de la figura 19, putem distinge faptul că marea majoritatea persoanelor care au raspuns chestionarului își asumă rolul ocupat în cadrul sistemului militar. Un procent de 92% din militarii întrebați se consideră în același timp atât elev cât și militar și asta datorită mediului în care trăiesc, în timp ce 8% dintre cei întrebați au avut alte răspunsuri(elev – 1%, militar – 5%, alte sintagme – 2%).
Fig. 19. Răspunsurile obținute la întrebarea de control
Cea de a doua întrebare , În ce măsură sunteți atașați de valorile profesiei militare: 1.În foarte mică măsură; 2. În mică măsură; 3. Într-o măsură oarecare; 4. În mare măsură; 5. În foarte mare măsură, evidențiază atașamentul elevilor militari față de profesia militara și totodată față de ceea ce presupune pentru ei acaeasta. Făcând referire și la întrebarea numărul 3, putem analiza următoarele aprecieri:
Figura 20. Atașamentul față de valorile profesiei militare
1.În foarte mică măsură; 2. În mică măsură; 3. Într-o măsură oarecare; 4. În mare măsură; 5. În foarte mare măsură.
După cum putem observa, printr-un procent de 53%, elevii militari sunt atașați de valorile profesiei militare în mare măsură, 33% într-o măsură oarecare, în timp ce 12% dintre aceștia au un atșament declarat față de profesia militară într-o foarte mare măsură. Două procente sunt atașați în mică și în foarte mică măsură de valorile profesiei militare.
După cum se poate observa și în figura 21, factorii care au determinat atașamentul față de valorile profesiei militare sunt de natură foarte variată, de la factori de natură economică până la cei ce țin de statut. Putem observa că factorul economic este cel predominant cu o valoare de peste 80 de răspunsuri în timp ce pasiunea pentru mediul militar, disciplina, calitatea învățământului și patriotismul au valori cuprinse între 50 și 60 de raspunsuri.Alti factori care au determinat acest atașament sunt: statutul armatei în societate și camaraderia, care au fost precizați de mai mult de 10 elevi fiecare.
Figura 21. Factori care determină atașamentul față de valorile profesiei militare
Investigarea rolului comunicării în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”, respectiv în cadrul plutonului, cadrul formal instituit, este necesară pentru determinarea caracteristicilor climatului comunicațional.
Pentru a identifica rolul comunicării în cadrul colegiului, am apelat la un set de două întrebări, intrebarea numărul 4: Ce rol are comunicarea cu cadrele militare și cu cadrele didactice din CMLMV în formarea atitudinii față de profesia militară: 1. Nu are niciun rol;2. Are un rol minor; 3. Are un rol mediu; 4. Are un rol important; 5. Are un rol foarte important, pune în evidență relația comunicațională profesori-elevi-cadre militare. Aceasta a scos în evidență faptul că această relație are un rol important și foarte important pentru elevii militari din cadrul CMLMV, având un procent de peste 82% din totalul elevilor întrebați, în timp ce un procent de 14% consideră rolul acesteia intr-o măsură oarecare, iar un procent de 4% consideră că rolul relației comunicaționale cu profesorii și cadrele militare nu are o prea mare importanță. Rezultatele la această întrebare sunt evidențiate în figura 22.
Figura 22. Rolul comunicării formale în cadrul CMLMV
1. Nu are niciun rol; 2. Are un rol minor; 3. Are un rol mediu; 4. Are un rol important;
5. Are un rol foarte important.
În mod normal, cadrul formal impune și o componentă informală care derivă din nevoia receptării în manieră reciprocă a situației și din asigurarea înțelegerii mesajelor ce sunt transmise către receptor.
Astfel, comunicarea informală este percepută ca fiind necesară și importantă. Pentru a identifica rolul comunicării informale am apelat la cea de a doua întrebare din set (întrebarea numărul 5) : Ce rol are comunicarea cu colegii în formarea atitudinii față de profesia militară: 1. Nu are niciun rol;2. Are un rol minor; 3. Are un rol mediu; 4. Are un rol important; 5. Are un rol foarte important. Rezultatele acestei întrebări sunt evidențiate în diagrama următoare:
Figura 23. Rolul comunicării informale
1. Nu are niciun rol; 2. Are un rol minor; 3. Are un rol mediu; 4. Are un rol important;
5. Are un rol foarte important.
Observăm astfel că un procent majoritar de 71% consideră comunicarea cu colegii din cadrul grupului ca având un rol important și foarte important, un procent de 24% consideră relația comunicațională informală cu colegii ca având un rol mediu, în timp ce doar 5% dintre aceștia consideră că aceasta are un rol minor sau nu are nici un rol.
Această importanță deosebită ce i se acordă comunicării informale în mediul de învățământ militar liceal se datorează dimensiunii educaționale și nu celei militare: ”Un fapt foarte important, care caracterizează locuri foarte diverse unde oamenii cooperează în vederea realizării unor sarcini complexe, într-un ritm continuu și într-un cadru instituțional, este împletirea și uneori chiar suprapunerea comunicării formale și non-formale, care alteori dispun de canale separate” (McQuail,1999: 112).
Climatului comunicațional din cadrul oricărei instituții presupune existența unor valori specifice. Pentru a identifica aceste valori care apar în cadrul climatului comunicațional din Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” am apelat la următoarea întrebare deschisă: Care dintre valorile profesiei militare au fost invocate cel mai frecvent în climatul comunicațional din cadrul CMLMV?, iar răspunsurile primate de la elevi au fost unele foarte variate, însă trei dintre acestea au avut o majoritate considerabilă. Astfel peste 270 din totalul elevilor întrebați au clasat pe primele trei locuri următoarele valori: respect, disciplina și responsabilitate. La aceste trei valori ale profesiei militare ce au ocupat primele locuri se mai adaugă și: învățământul, perseverența, seriozitatea vigilența și tăria de caracter.
Analizând răspunsurile sus-menționate, putem concluziona faptul că, în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”, accentul a fost pus pe responsabilizarea elevului și formarea lui ca viitor militar de profesie indiferent daca ne referim la relația comunicațională sau daca facem referire la relația profesională din cadrul colegiului.
Rezultatele acestei întrebări sunt puse în evidență și prin diagrama de la figura numărul 24.
Figura 24. Principalele valori invocate în cadrul relației comunicaționale
Întrebarea numărul 7: Ce ar trebui făcut în cadrul CMLMV pentru ca rolul comunicării în pregătirea dumneavoastră pentru profesia militară să fie determinant?, pune în valoarea propunerile elevilor în vederea îmbunătățirii relațiilor comunicaționale din cadrul colegiului. Această întrebare a evidențiat în mod creativ implicarea și dorința elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme ce au apărut la nivelul comunicării formale, în mod special, dar nu numai. Astfel observăm că problema majoră a elevilor este lipsa timpului liber, cu toate că aceștia sunt viitori militari de profesie, timpul alocat prin programul orar nu este suficient pentru a putea menține o relație comunicațională optimă. O altă problemă importantă a elevilor este dată de lipsa sau insuficiența activităților extracuriculare sau a activităților ce caracter militar.
Toate aceste probleme care au fost sesizate de către elevi reușesc să împiedice realizarea unei relații comunicaționale optime, astfel, nici rolul unei astfel de comunicări nu poate fi determinant în totalitate pentru viitoarea profesie a elevilor deoarece aceștia ajung să nu mai confere importanță deosebită actului comunicațional, încercând astfel să își limiteze acțiunile într-o manieră în care pot îndeplini condițiile impuse de sistem.
Rezultatele acestei întrebări sunt marcate în figura 25.
Figura 25. Metode recomandate pentru creșterea eficienței comunicării în climatul de lucru
Pentru cea de a opta întrebare: Cum ar putea fi îmbunătățit climatul de comunicare informală cu colegii din plutonul de apartenență?, elevii Colegiului Militar Liceal “Mihai Viteazul” au formulat o serie de activități care ar trebui întreprinse în vederea îmbunătățirii climatului comunicațional din cadrul grupului. Aceste activități sunt evidențiate în diagrama de la figura 26 și descriu o rezolvare a problemelor apărute datorită limitelor de exprimare și acțiune impuse de către sistemul din care fac parte.
Figura 26. Metode recomandate pentru creșterea eficienței comunicării informale
Rezultatele răspunsurilor de la întrebarea numărul 9 (Vă considerați pregătit să faceți pasul următor în cariera militară?), nu fac nimica altceva decât să ateste faptul că pregătirea care s-a axat pe toate domeniile, din cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”, a reușit să confere încredere elevilor în proriile forțe. Observăm astfel că doar 2% din totalul elevilor întrebați sunt nesiguri de pregătirea lor pentru viitoarea carieră, în timp ce 23% se consideră pregătiți pentru următorul pas într-o oarecare măsură, iar 75% dintre ei se considera pregătiți sau chiar foarte pregătiți pentru viitoarea carieră.
Figura 27. Pregătirea elevilor pentru viitoarea carieră
1. În foarte mică măsură; 2. În mică măsură; 3. Într-o măsură oarecare; 4. În mare măsură; 5. În foarte mare măsură.
Ultima întrebare a chestionarului (Considerați că perspectiva dumneavoastră asupra rolului comunicării din cadrul CMLMV se va modifica după admiterea în cadrul învățământului militar universitar?) are rolul de a pune în valoare perspectivele viitoare ale elevilor în legătură cu rolul comunicării în socializarea profesională.
Figura 28. Perspective
4.2.2. Rolul comunicării din cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” în socializarea profesională a absolvenților, studenți ai Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”
Pentru identificarea factorilor care determină rolul comunicării în socializarea profesională a militarilor am apelat la o cercetare de tip calitativ, restrânsă din punct de vedere al numărului total de respondenți, dar extinsă din perspectiva ariei disciplinare acoperite.
Cercetarea din partea a II-a a lucrării „Rolul comunicării în socializarea profesională a militarilor” este importantă pentru determinarea factorilor ce determină rolul comunicării în mediul militar precum și pentru determinarea barierelor sau limitărilor de comunicare care intervin în climatul comunicațional din cadrul instituțiilor de invățământ cu profil militar (Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul”). Totodată, cercetarea este utilă pentru compararea rezultatelor obținute în urma interviurilor, cu cele obținute prin aplicarea chestionarului privind rolul comunicării în socializarea profesională a militarilor în cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”. Tema cercetării este ncesară în vederea identificării factorilor care determină sau care au determinat rolul comunicării în cadrul CMLMV.
Interviul a vizat un număr de 16 studenți din anul I și II, ai Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, absolvenți ai Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”.
Valori militare și proiecția acestora
Analizând răspunsurile studenților intervievați, în legătură cu valorile profesiei militare, ajungem la concluzia ca, așa cum era de așteptat, în cadrul Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, aceștia resimt puternice influențe atat din mediul militar cât și dinspre cel educațional. Așadar, cei șaisprezece studenți intervievați au răspuns primei întrebări printr-un adevăr general valabil: toate valorile au fost cuprinse între 40 și 60%, de unde deducem faptul ca statutul sutdenților în cadrul Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă” (AFA) se încadrează foarte bine în sintagma student-militar.
Există însă și unele aspecte care influențează răspunsurile, astfel deducem faptul că studenții se simt militari datorită programului strict, datorită uniformei dar și datorită răspunderii crescute pe care o au, în timp ce partea educațională își face simțită prezența prin cursuri și alte activități educaționale la care aceștia participă.
Gradul de atașament asupra profesiei militare a studenților intervievați este unul foarte mare, însă atunci cand facem referire la o valoare specifică care este menită să le determine comportamentul și atitudinea în cadrul grupului de aprtenență, deoasebim o serie de valori precum: disciplina, vigilența, patriotismul, camaraderia sau respectul.
Disciplina este una din cele mai însemnate valori ale profesiei militare pe care studenții au adus-o în discuție. Motivul pentru care aceștia o consideră importantă este datorat faptului că profesia pentru care se pregătesc presupune riscuri destul de mari care pot fi înlăturate doar prin spiritul disciplinat al militarilor. Deducem așadar faptul că disciplina reprezintă pilonul de bază al carierei militare, fiind punctul de plecare pentru buna desfășurare a misiunilor încredințate, indiferent de arma de care aparții ca militar.
Patriotismul este o altă valoare foarte importantă în viitoarea carieră a studenților, în mod special a celor de la arma Aviație Naviganți, care consideră că doar dragostea față de patrie îi determină să își pună viața în pericol. Aceștia motivează răspunsul dat prin faptul că tehnica din dotare este una depășită, iar ceea ce îi determină să lucreză în orice tip de condiții este în fapt această valoare a profesiei militare: patriotismul.
O altă valoare considerată de către respondenți ca fiind foarte importantă este respectul. Aceasta se datorează faptului că profesia militară implică munca în colectivitate și doar prin respect reciproc se poate ajunge la o bună înțelegere. De aici mai deducem o valoare importantă a profesiei militare, camaraderia, care pentru studenții AFA reprezintă capacitatea de a putea lucra cu cei din jur și de a putea oferi sprijin reciproc.
Rolul comunicării în socializarea profesională în Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul”
Comunicarea formală cu cadrele didactice și militare a avut un rol foarte important în formarea ca militari a studenților intervievați. Aceștia susțin importanța deosebită a comunicării formale din cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” printr-o serie de argumente menite să susțină rolul deosebit pe care aceasta a avut-o în formarea atitudinii față de profesia militară.
Prin comunicarea de tip formal din cadrul CMLMV, studenții au reușit să-și dezvolte respectul de sine și respectul reciproc, să își conștientizeze și să își antreneze talentele, au fost motivați și totodată informați.
În ceea ce privește comunicarea informală cu colegii, aceasta a avut un rol deosebit de importan, nu in mod special în formarea propriei imagini a profesiei militare, ci în toate aspectele vieții în colectivitate. Această importanță deosebită a comunicării informale se datorează sprijinilui reciproc pe care elevii și-l oferă în cadrul CMLMV și datorită capacității acestora de a se ajuta indiferent de situație, accentuând astfel spiritul de camaraderie.
Datorită faptului că pe parcursul celor 4 ani petrecuți în CMLMV, elevii împărtășesc numeroase experiențe plăcute sau mai puțin plăcute, aceștia păstrează legătura și după absolvire, continuând relațiile de prietenie ce s-au format pe parcursul liceului.
Vorbind despre valorile profesiei militare care au fost cel mai des invocate în cadrul comunicării din CMLMV, descoperim un răspuns general valabil pentru toți cei 16 studenți intervievați: ordinea și disciplina.
În cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul”, un rol foarte important îl deținea respectarea programului orar, respectarea ordinelor și a superiorilor. Această ordine și disciplină din cadrul CMLMV, a avut un rol foarte important în formarea elevilor ca viitori militari de profesie, fiind antrenați pentru orice situație comunicațională.
Analizând aspectele negative care au îngreunat actul comunicațional în cadrul acestei instituții militare de învățământ, descoperim că problema majoră este reprezentată de limitările de exprimare impuse sau autoimpuse. Astfel deducem faptul că elevilor le este îngrădită libera exprimare a opiniilor datorită faptului că acestora nu le sunt ascultate părerile.
S-a constatat faptul că climatul comunicațional din cadrul CMLMV poate fi îmbunătățit prin diverse activități extracurriculare de grup.
Analizând perspectivele pe care studenții intervievați le aveau în momentul absolvirii, observăm faptul că toți se considerau pregătiți pentru următorul pas în carieră (învățământul militar universitar), argumentând acest lusru prin faptul că erau formalizați cu ceea ce presupune mediul militar atât din perspectivă acțională cât și din perspectiva comunicațională. Deducem așadar faptul că, procesul de formare din cadrul Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” a fost unul benefic pentru absolvenți.
Comunicarea, ca proces socializator are un rol foarte important în viața profesională a militarilor, iar acest lucru a fost atestat și de opiniile persoanelor intervievate, care au acordat un credit foarte mare acestui proces.
4.2.3. Analiza comparativă a rezultatelor cercetării
Făcând o analiză comparativă între ceea ce susțin elevii Colegiului Militar Liceal „Mihai Viteazul” și ceea ce susțin absolvenții acestui colegiu, studenți ai AFA, în legătură cu rolul comunicării în socializarea profesională a militarilor, observăm că aceștia sunt de aceiași concepție.
După cum se poate observa, atât elevii CMLMV, cât și absolvenții din AFA, își însușesc cu ușurință statutul dublu pe care îl dețin, acela de militar și de elev/student, în proporții relativ egale.
Analizând în continuare răspunsurile celor două grupuri de persoane , observăm că, atât elevii cât și studenții dețin un grad de atașamănt foarte mare față de valorile profesiei militare, de unde se poate deduce caracterul permanent al educației în cadrul CMLMV, dar și implementarea în perioada liceului a unor concepții unanim acceptate de către elevi.
Atât pe parcursul liceului, cât și după absolvirea acestuia, se poate observa cu ușurință faptul că, elevii sunt puternic atașați de disciplina militară, aceasta fiind una din valorile cel mai des invocate în cadrul CMLMV.
Climatul comunicațional din cadrul CMLMV, a avut și are un puternic impact asupra elevilor și absolvenților colegiului, aceștia fiind obișnuiți cu modul comunicării preponderent formale, iar trecerea de la învățământul militar liceal la cel universitar, din acest punct de vedere, a fost una foarte lină. Așadar, analizănd răspunserile acestora descoperim faptul că au fost și sunt pregătiți pentru următorul pas în carieră.
Atât pentru elevii cât și pentru absolvenții CMLMV, comunicarea, atât cea formală cu cadrele militare și cele didactice cât și cea informală cu colegii, a avut și are un rol important în formarea propriei imagini a profesiei militare. Deducem astfel faptul că, climatul comunicațional din cadrul CMLMV este unul benefic pentru elevi, însă există, din spusele acestora, și aspecte ce ar putea fi îmbunătățite.
Principalul element negativ care a fost surprins în cadrul comunicării în CMLMV, este privarea de libertate în exprimarea opiniilor. Atât elevii cât și studenții susțin faptul că o imbunătățire a climatului comunicațional în CMLMV se poate realiza prin conferirea unei libertăți sporite în comunicarea cu cadrele didactice și militare. În ceea ce ține de comunicarea informală cu colegii, cele două grupuri s-au declarat mulțumite, considerând această comunicare benefică pentru ei, iar o ușoară îmbunătățire ar putea apărea dacă ar crește numărul activităților extracurriculare de grup.
Perspectiva elevilor și absolvenților CMLMV asupra rolului comunicării în socializarea profesională în viitoarea profesie, nu a suferit o schimbare majora deoarece aceștia considerau comunicarea ca fiind foarte importantă în climatul de muncă. Ceea ce au conștientizat aceștia după admiterea în învățământul militar universitar (Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”), este faptul că profesia aleasă implică munca cu oamenii, iar fără aptitudinea de a comunica cu aceștia, îndeplinirea misiunilor încredințate ar fi imposibilă.
Concluzionând rezultatele cercetării, descoperim faptul că rolul comunicării este unul foarte mare atât pe parcursul liceului cât și după absolvire, comunicarea fiind cea fără de care nu ar fi posibilă buna desfășurare și îndeplinire a atribuțiunilor de surviciu
Grad____________________
CHESTIONAR
1. În ce măsură sunteți atașați de valorile profesiei militare?
a. În foarte mică măsură;
b. În mică măsură;
c. Într-o măsură oarecare;
d. În mare măsură;
e. În foarte mare măsură.
2. Argumentați alegerea răspunsului la întrebarea nr. 1. Ce factori au determinat gradul de atașament sus-menționat față de valorile profesiei militare? __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
3. Ce rol are comunicarea formală în eficientizare organizației în care vă desfășurați activitatea ?
a. Nu are niciun rol;
b. Are un rol minor;
c. Are un rol mediu;
d. Are un rol important;
e. Are un rol foarte important.
4. Dar comunicarea informală cu colegii?
a. Nu are niciun rol;
b. Are un rol minor;
c. Are un rol mediu;
d. Are un rol important;
e. Are un rol foarte important.
5. Care dintre valorile profesiei militare au fost invocate cel mai frecvent în climatul comunicațional din cadrul unității în care lucrați? _____________________________________
_____________________________________________________________________________
6. Cum ar putea fi îmbunătățit climatul de comunicare în unitatea în care vă desfășurați activitatea?________________________________________________________________________________________________________________________________________________
7. Considerați că perspectiva dumneavoastră asupra rolului comunicării și al socializării profesionale în eficientizarea organizatională se va modifica odată cu trecerea timpului?
a. În foarte mică măsură;
b. În mică măsură;
c. Într-o măsură oarecare;
d. În mare măsură;
e. În foarte mare măsură.
Vârsta__________________________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Socializarii Profesionale In Eficientizarea Organizatiei Militare (ID: 123726)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.