Rolul Si Locul Lumii Islamice In Politica Mondiala

ROLUL ȘI LOCUL LUMII ISLAMICE ÎN POLITICA MONDIALĂ

CUPRINS

CUPRINS 1

INTRODUCERE 1

CAPITOLUL I Sub semnul ciocnirii civilizațiilor 1

1.1. 1

1.2. 1

1.3. 1

CAPITOLUL II Islamul perceptia istorica 1

2.1. 1

2.2. 1

2.3. 1

CAPITOLUL III Islamul identități multiple 1

3.1. 1

3.2. 1

3.3. 1

CAPITOLUL IV Statului Israel si redefinirea prioritatilor 1

4.1. 1

CONCLUZII 1

ANEXE 1

BIBLIOGRAFIE 1

Introducere

CAPITOLUL I Sub semnul ciocnirii civilizațiilor

In „Ciocnirea Civilizațiilor", Samuel P. Huntington provoacă cu indrazneala noțiunile realiste de putere si securitate prin sugerarea creșterii semnificativa a culturii ca fiind relevanta fata de identitatea politica in tărâmul de azi al relatiilor internationale. Urmand ramura constructionista a teoriei politice internationale, Huntington sustine ca in lumea de dupa Razboiul Rece, cele mai importante distingtii dintre oameni nu sunt de natura ideologica, politica sau economica. Ele sunt de natura culturala. In timp ce statele nationale vor ramane principalele unitati de analiza in afacerile internationale, comportarea lor va fi influentata decisiv nu de goana dupa putere si bogatie (asa cum ar sugera realismul), ci de preferintele, asemanarile si deosebirile culturale.

Teza lui Huntington a apărut la numai trei ani de la falimentul ideologiei comuniste, un faliment concretizat, pe de o parte, în spargerea blocului comunist din Europa centrală și de est, iar, pe de altă parte, în colapsul Uniunii Sovietice, într-o lume în care polii puterii s-au inversat într-o lume redesenată, in care noul popor ales este reprezentat de americani "Suntem singura națiune din lume care poate aduce laolaltă forțele păcii" teza lui Huntington naște o serie de controverse și aduce în fața publicului problema diferențelor culturale și religioase ca intrumente de diferențere a națiunilor si a statelor.

Huntington defineste civilizatia ca fiind cel mai larg nivel de recunoastere cu care o persoana se poate identifica, una care se refera la valorile, nromele sociale si institutiile care conduc societatea. Huntington este atent in realizarea diferentelor dintre rasa si civilizatie : rasa nu este influentata de istorie, norme sociale si valori asa cum poate fi influentata civilizatia, asadar fiind posibil ca indivizi apartinand aceleiasi rase sa fie adanc diferentiati de civilizatie, sau ca indivizi din rase diferite sa fie uniti de civilizatie. Huntington admite ca civilizatiile sunt flexibile, fara un inceputuri sau sfarsituri precise, concrete. Cu toate acestea, el sustine ca granitele care impart civilizatiile ar putea fi ambigue insa ele sunt reale si importante. Civilizatiile nu sunt structuri politice insa ar putea reprezenta un numar de unitati politice (mai multe natiuni, mai multe state… etc.). El sustine religia ca o unitate centrala a caracteristicilor civilizatiilor si o foloseste ca o variabila in identificarea catorva din cele mai proeminante civilizatii : japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane si chiar si africane.

Huntington defineste, descrie si ne ofera parametrii dupa care un popor se poate considera civilizat in cartea sa prin urmatoarele elemente : Istoria umanității este istoria civilizațiilor. Este imposibil să concepem evoluția omenirii în alți termeni. De-a lungul istoriei, au apărut multe generații de civilizații: sumeriană, egipteană, clasică, mezoamericană, sinică, hindusă, creștină, musulmană. Civilizațiile au oferit oamenilor formele de identificare cele mai cuprinzătoare.

In primul rând, există o distincție între „civilizație" la singular și „civilizații" la plural. Ideea de civilizație a fost introdusă de gânditorii francezi din secolul al XVIII-lea, pentru a o opune inceptului de „barbarie' \ Societatea civilizată se deosebea de cea Primitivă pentru că era stabilă, urbană și educată. Ei considerau că a fi civilizat era bine, iar a fi necivilizat era rău. Conceptul de civilizație a oferit un standard de evaluare a societăților si, în secolul al XlX-lea europenii au investit multă energie intelectuală, diplomatică și politică în elaborarea criteriilor după care societățile nonocccidentale puteau fi judecate ca fiind destul de civilizate pentru a fi acceptate ca membre ale sistemului internațional dominat de Europa. în același timp, totuși, se vorbea din ce în ce mai mult despre „civilizații", la plural. Aceasta însemna „renunțarea la o civilizație definită ca un ideal sau mai degrabă ca idealul însuși" și o îndepărtare de la ideea că ar exista un singur etalon de civilizație – o civilizație „limitată", după cum spunea Braudel, „la câteva popoare sau grupuri privilegiate, așa-numita «elită» a umanităti . In schimb, existau multe civilizații, fiecare dintre ele civilizată în felul ei. Pe scurt, termenul „civilizație" la singular „a pierdut din prestigiu", iar o civilizație în sensul diferit de pluralul ei ar putea să nu fie deloc civilizată în sensul inițial, de la singular, al termenului.

în al doilea rând, o civilizație este o entitate culturală, mai puțin în Germania. Gânditorii germani din secolul al XlX-lea au făcut o distinctie clară între civilizație, care include mecanica, tehnologia și alți factori materiali, și cultură, formată din valorile, idealurile si calitătile intelectuale, artistice si morale cele mai înalte ale unei societăți. Această distincție s-a păstrat în gândirea germană, dar nu a mai fost acceptată în alt spațiu. Unii antropologi chiar au inversat relația – după ei, culturile sunt caracteristice societăților primitive, neschimbătoare și nonurbane, iar societățile mai complexe, dezvoltate, urbane și dinamice sunt civilizații.

Aceste eforturi de a face o diferență între cultură și civilizație nu au avut succes și, în afara Germaniei, majoritatea specialiștilor sunt de acord cu Braudel că este „o iluzie să dorim să separăm cultura de fundamentul ei, civilizația, așa cum o fac germanii".

„Civilizație" și „cultură" se referă deopotrivă la modul de viață al unui popor, iar o civilizație este o cultură în sens larg. Ambele includ „valorile, normele, instituțiile și modurile de gândire că- rora generații succesive aparținând unei societăți le-au acordat o importanță primordială"4. Pentru Braudel, o civilizație este „un spațiu, o «arie culturală»", „un ansamblu de caracteristici și fenomene culturale". Wallerstein o definește ca pe „o înlănțuire specifică de viziuni asupra lumii, de obiceiuri, structuri și cultură (atât materială, cât și spirituală), care formează un fel de întreg istoric și care coexistă (chiar dacă nu întotdeauna simultan) cu alte variante ale acestui fenomen". Potrivit lui Dawson, o civilizație este produsul „unui proces original de creativitate culturală care este opera unui anumit popor", în timp ce, pentru Durkheim și Mauss, ea este „un fel de mediu moral care cuprinde un anumit număr de națiuni, fiecare cultură națională fiind doar o formă particulară a întregului". Pentru Spengler, o civilizație este „destinul inevitabil al Culturii… cele mai externe si mai artificiale stări de care umanitatea dezvoltată este capabilă… o concluzie, devenitul care succedă devenirii". Cultura este tema comună în aproape toate definițiile civilizației.

Elementele culturale esențiale care definesc o civilizație au fost prezentate în formă clasică de atenieni, când i-au asigurat pe spartani că nu îi vor trăda în favoarea perșilor: Chiar dacă am fi tentati să o facem, există multe motive solide care ne împiedică. Mai întâi și mai presus de toate, imaginile și sălașurile zeilor arse și transformate în ruine trebuie neapărat răzbunate, cu toată puterea noastră, și nu poate fi vorba să ajungem la o înțelegere cu cel care a săvârșit asemenea fapte. In al doilea rând, rasa greacă are același sânge, vorbește aceeași limbă, se închină în aceleași temple și aduce aceleași ofrande. Avem obiceiuri asemănătoare. Nu ar fi bine ca atenienii să trădeze toate acestea.

Sângele, limba, religia, modul de viață erau ceea ce grecii aveau în comun și ceea ce îi distingea de perși și de alte popoare. Totuși, dintre toate elementele obiective care definesc civilizațiile, cel mai important este, de regulă, religia, așa cum subliniau și atenienii. Principalele civilizații din istoria omenirii s-au identificat cu marile religii ale lumii într-o măsură semnificativă, iar oameni de aceeași etnie și care vorbesc aceeași limbă, dar au religii diferite, pot să se măcelărească unii pe alții, așa cum s-a întâmplat în Liban, în fosta Iugoslavie și în subcontinentul indian.

Există o legătură semnificativă între împărțirea oamenilor în civilizații, după caracteristici culturale, și împărțirea lor în rase, după caracteristici fizice. Totuși, civilizație și rasă nu sunt unul și același lucru. Oameni de aceeași rasă pot fi profund divizați de civilizație; oameni de rase diferite pot fi uniți de civilizație. Mai ales marile religii misionare, creștinismul și islamul, cuprind societăți foarte diverse din punct de vedere rasial. Diferențele cruciale dintre grupurile umane au legătură cu valorile, credințele, instituțiile și structurile sociale, nu cu dimensiunea fizică, cu forma capului sau cu culoarea pielii.

In alta ordine de idee , civilizațiile sunt integratoare, adică nici una dintre componentele lor nu poate fi pe deplin înțeleasă independent de civilizația din care face parte. Toynbee spunea că civilizațiile „înglobează fără a fi înglobate de altele". O civilizație este o „totalitate". La rândul său, Melko afirma: „Civilizațiile au un oarecare grad de integrare. Părțile lor sunt definite de relațiile dintre ele și de relațiile cu întregul. Dacă o civilizație este formată din state, aceste state vor avea mai multe legături unele cu altele decât cu statele care nu fac parte din civilizația respectivă. S-ar putea lupta mai mult între ele și ar putea stabili relații diplomatice mai frecvent. Vor fi mai interdependente economic. Vor fi influențate aceleași curente estetice și filosofice."

O civilizație este entitatea culturală cea mai largă. Sate, regiuni, grupuri etnice, naționalități, grupuri religioase, toate au culturi diferite, la niveluri diferite de eterogenitate culturală. Cultura unui sat din sudul Italiei poate fi diferită de cea a unui sat din nordul Italiei, dar ambele fac parte din cultura italiană, care le deosebește de satele germane. La rândul lor, comunitățile europene împărtășesc caracteristici culturale care le diferențiază de comunitățile chineze sau hinduse. Pe de altă parte, chinezii, hindușii și occidentalii nu fac parte dintr-o entitate culturală mai mare. Ei formează civilizații. O civilizație este, astfel, cel mai mare grup cultural de oameni și cel mai larg nivel de identitate culturală a oamenilor, în afară de alte caracteristici comune, care îi diferențiază de alte specii. Ea se definește atât prin elemente obiective comune, ca, de exemplu, limba, religia, istoria, obiceiurile, instituțiile, cât și prin elemente subiective de autoidentifi- care. Oamenii au mai multe niveluri de identitate: un locuitor al Romei se poate defini, cu diferite grade de intensitate, ca roman, italian, catolic, creștin, european, occidental. Civilizația căreia îi aparține este nivelul cel mai cuprinzător de identificare pe care el îl simte. Civilizația este grupul cel mai mare pe care îl putem numi „noi" și în care ne simțim acasă din punct de vedere cultural, grupul diferit de toți ceilalți „ei". Civilizațiile pot cuprinde un număr mare de oameni, ca de exemplu cea chineză, sau un număr foarte mic, de exemplu, Caraibele anglofone. De-a lungul istoriei, au existat multe grupuri mici de oameni cu o cultură distinctă, dar fără o identificare culturală mai largă. Au fost făcute distincți în funcție de mărime și de importanță, între civilizații mari și civilizații periferice (Bagby) sau între civilizații mari si civilizații lntrerupte sau avortate (Toynbee). Această carte vorbește despre Clvilizațiile considerate, în general, principalele civilizații din istoria omenirii.

De ce vor ciocni civilizatiile ? In primul rand, Huntington sustine cultura ca fiind cea mai izbitoare identitate cu care se poate identifica un individ, o identitate care transcede peste alte dimensiuni posibile de indentificare, cum ar fi ideologiile sau ocupatiile. Apoi el afirma ca modernizarea socio-economica a rezultat in dizlocarea individuala si intr-o crestere a capabilitatilor sociale de a stimula innoirea culturii indigene. Huntington afirma ca democratia este paradoxala insasi prin natura sa : prin raspandirea democratiei si institutiilor democratice intr-un stat non-democratic, Vestul da oponentilor sai cunoasterea si abilitatea necesara pentru a se revolta. Intr-o zi statele statele slabe vor putea ataca utilizandu-se de aceleasi valori vestice de care s-au folosit pentru a-si promova interesele. In cel de-al treilea rand, identitatea culturala este importanta in definirea mentalitatii de „noi vs. ei" si este indispensabila in protectia „noastra" fata de „ei". In cel de-al patrulea rand, identitatea culturala este cea mai concreta si cea mai putin compromisa dimensiune a identitatii. Huntington sustine de asemenea raspandirea naturale a conflictelor in sistemele internationale si este convins de proeminenta identitatii culturale. Pentru a se ajunge la coesiunea cluturala, Huntington sustine ca succesele economice, militare si politice sunt indinspensabile oricarei civilizatii pentru a-si dezvolta valorile, institutiile si cultura. Pentru Huntington, politica locala este politica etniilor iar politica globala este politica civilizațiilor. Așadar, conflictul dintre civilizații se duce pe doua nivele : pe de o parte la micro-nivel, conflictele se nasc din impreunarea statelor din diferite civilizatii; la macro-nivel, conflictele apar intre statele puternice din diferite civilizatii. Conflictele dintre civilizatii apar de-a lungul frontierelor care separa statele si grupurile in cadrul unei civilizatii comune. In lumea contemporana, tarile se vor alinia cu tarile de culturi similare impotriva tarilor fata de culturi diferite. Frontiere prelungite ar duce la ceea ce Huntington se refera drept „sindromul tarii inrudite" (kin-country sindrome), conform caruia tari secundare si tertiare vor veni in ajutorul statelor principale in cazul unui conflict de frontiera. Huntington sustine cultura drept o forta fie de unificare fie de divizare in lumea contemporana. Ca forta de divizare, ea poate crea tari „fisurate", natiuni care sunt divizate cultural chiar in cadrul in aceluiasi stat (de exemplu situatia regiunii Quebec din Canada). Aceste tari divizate capata forma atunci cand natiunile incearca sa-si redefineasca identitatea culturala prin identificarea cu civilizatiile din afara granitelor culturale, bazate pe dimensiuni de identitate mai putin frapante, cum ar fi intersectarea aspectelor economice.

Ca civilizatie, Huntington crede ca Vestul este unic in caracterul sau distinctiv al valorilor si institutiilor, incluzand Crestinismul sau, pluralismul, individualsimul si suveranitatea legii. Pe parcursul anilor, Vestul s-a dovedit ca fiind singura civilizatie interesata in influentarea ficare civilizatie in aspectele politice, economice si legate de securitate. Cu toate acestea, Huntington sugereaza ca puterea relativa a Vestului fata de alte civilizatii va scadea incet dar sigur ca urmare a unei infestatii de declin moral, sinucidere culturala si lipsa de unitate politica, in cadrul sferei sale domestice. In timp ce puterile vestice slabesc, puterea vestului scade, va scadea de asemenea si abilitatea Vestului de a se impune in universalismul vestic asupra alor civilizatii, rezultand astfel in o crestere a constintei de civilizatie, conducand alte civilizatii spre gasierea sucesului in cadrul propriei societati si cultura si propriei valori.

Huntington defineste civilizatia ca fiind cel mai larg nivel de recunoastere cu care o persoana se poate identifica, una care se refera la valorile, normele sociale si institutiile care conduc societatea. Huntington analizează diferențele dintre rasă și civilizație : rasa nu este influențată de istorie, norme sociale și valori așa cum poate fi influențată civilizația, așadar fiind posibil ca indivizi aparținând aceleiași rase sa fie adânc diferențiați de civilizație, sau ca indivizi din rase diferite sa fie uniți de civilizație. Huntington admite că civilizațiile sunt flexibile, fără începuturi sau sfârșituri precise, concrete. Cu toate acestea, el susține că granițele care împart civilizațiile ar putea fi ambigue însa ele sunt reale și importante. Civilizațiile nu sunt structuri politice însa ar putea reprezenta un număr de unități politice (mai multe națiuni, mai multe state etc.). El susține religia ca o unitate centrală a caracteristicilor civilizațiilor și o folosește ca o variabilă în identificarea câtorva dintre cele mai proeminente civilizații .

Huntington dorește să sublinieze faptul ca occidentalii trebuie să înțeleagă că cultura lor este unică,dar nu universală. Înainte de a se încerca occidentalizarea unei regiuni trebuie ținut cont de substratul cultural al regiunii respective.

În lume există 8 civilizații distincte,războiale actuale ducându-se între actori aparținând unor civilizații diferite. S-a încheiat perioada războaielor între clasele sociale.În războiul din fosta Yugoslavie, Rusia a sprijint sârbii,iar Arabia,Turcia,Iran și Libia i-au sprijinit cu arme pe musulmanii bosniaci.

Cultura divide sau unifica. Societăți despărțite de ideologie se unesc (Coreea);societăți unite de ideologie se despart (Rusia ,Yugoslavia).Astăzi,Cortina de Fier s-a mutat spre Est,separând creștinismul de islamism.

Marile civilizații ale lumii au fost identificate cu marile religii;popoarele care împărtășesc aceeași etnicitate și limbă,dar au religii diferite ajung să se măcelărească (Yugoslavia).

Potrivit analizei lui Huntington,cele opt mari civilizații ale Globului sunt:

Sinică

Japoneză

Hindusă (miezul civilizației indiene)

Islamică

Ortodoxă

Occidentală

Latino-americană (deși urmașă europeană,a evoluat pe căi diferite)

In cartea sa Juntington ne ofera date interesante despre fiecare civilizatie prin evidentierea urmatoarelor trasaturi specifice:

Civilizația japoneză. Unii specialiști combină culturile japoneză și chineză într-o singură civilizație extrem-orientală. Totuși, cei mai mulți recunosc Japonia drept civilizație distinctă, care s-a dezvoltat din civilizația chineză în perioada 100-400 d.Hr.

Civilizația hindusă. Toți specialiștii sunt de acord că pe subcon- tinentul indian au existat una sau mai multe civilizații succesive, începând cel puțin din anul 1500 î.Hr. Acestea sunt numite, în general, indiene, indice sau hinduse, ultimul termen fiind preferat pentru a desemna civilizația cea mai recentă. Intr-o formă sau alta, hinduismul a avut un rol central în cultura subcontinentului, începând din al doilea mileniu î.Hr. „Este mai mult decât o religie sau un sistem social; este nucleul civilizației indiene." Continuă sa joace același rol și astăzi, deși India are o comunitate musulmană importantă, precum și mai multe minorități culturale mai puțin numeroase. Ca și „sinică", termenul „hindusă" separa numele civilizației de numele statului ei nucleu, ceea ce este de dorit atunci când, ca în aceste cazuri, cultura civilizației se extinde dincolo de granițele statului nucleu.

Civilizația islamică. Toți marii specialiști recunosc existența unei civilizații islamice distincte. Apărut în Peninsula Arabă în secolul al Vll-lea d.Hr., Islamul s-a răspândit rapid în Africa de Nord și în Peninsula Iberică, precum și spre est, în Asia Centrală, pe subcontinentul indian și în Asia de Sud-Est. Drept urmare, în cadrul Islamului există multe culturi sau subcivilizații distincte, ca, de exemplu, arabă, turcică, persană și malaieză.

Civilizația ortodoxă. Unii specialiști identifică o civilizație ortodoxă separată, cu centrul în Rusia, care se distinge de creștinătatea occidentală prin originea ei bizantină, prin religia diferită, prin cei 200 de ani de stăpânire tătară, prin despotismul administrației și expunerea redusă la Renaștere, Reformă, Iluminism și la alte experiențe occidentale fundamentale.

Civilizația occidentală. A apărut între 700-800 d.Hr. în general, specialiștii consideră că are trei mari componente: Europa, America de Nord si America Latină. Deși se trage din civilizația europeană, America Latină a avut o evoluție diferită de cea a Europei și a Americii de Nord. A avut și are o cultură corporatistă și autoritară, pe care Europa a cunoscut-o într-o măsură mult mai mică, iar America de Nord deloc. Europa și America de Nord au suferit efectele Reformei si au combinat culturile catolică si protestantă. De-a lungul istoriei sale, America Latină a fost doar Catolică, deși această situație se poate schimba. Civilizația latino-americană înglobează culturi indigene, inexistente în Europa, care au fost distruse în America de Nord și care au o importanță diferită în Mexic, în America Centrală, în Peru și Bolivia, pe de o parte, și în Chile și Argentina, pe de altă parte. Evoluția politică și dezvoltarea economică în America Latină au fost net diferite de modelele de evoluție predominante din țările nord-atlantice.

Occidentul include, așadar, Europa, America de Nord și alte teritorii colonizate de europeni, precum Australia și Noua Zee- landă. Relația dintre cele două mari componente ale Occidentului s-a schimbat de-a lungul timpului. O lungă perioadă din istoria lor, americanii și-au definit societatea prin contrast cu Europa. America era pământul libertății, al egalității și al șanselor, era viitorul; Europa reprezenta opresiunea, lupta de clasă, ierarhia, înapoierea. Se spunea chiar că America era o civilizație diferită. Postularea opoziției între America și Europa era, într-o măsură considerabilă, rezultatul faptului că America avusese foarte puține contacte cu civilizații nonoccidentale, cel puțin până la sfârșitul secolului al XlX-lea. Totuși, odată ce Statele Unite au început să joace un rol important pe scena mondială, a apărut sentimentul unei identități comune cu Europa. Dacă America secolului al XlX-lea se definea ca fiind diferită de Europa și opusă ei, America secolului XX s-a definit ca o parte și chiar ca liderul unei entități mai vaste, Occidentul, care include Europa.

Termenul „Occident" este acum folosit de toată lumea pentru a desemna ceea ce se numea odată „creștinătatea occidentală".

Occidentul este astfel singura civilizație identificată printr-un unct cardinal, și nu prin numele unui popor, al unei religii sau al unei regiuni geografice. Această identificare plasează civilizația deasupra contextului ei istoric, geografic și cultural. Din punct Je vedere istoric, civilizația occidentală este europeană. In epoca modernă, civilizația occidentală este euro-americană sau nord-at- lantică. Europa, America și Atlanticul de Nord pot fi găsite pe o hartă, Occidentul nu. Numele de „Occident" a dat naștere și conceptului de „occidentalizare" și a favorizat identificarea greșită a modernizării cu occidentalizarea: „occidentalizarea" Japoniei este mai ușor de conceput, decât este „euro-americanizarea ei". Cu toate acestea, civilizația euro-americană este numită de toată lumea civilizația occidentală și acesta este termenul pe care îl vom folosi în lucrarea de față, în ciuda problemelor importante pe care le ridică.

Civilizația africană (posibil). Majoritatea marilor specialiști în istoria civilizațiilor, cu excepția lui Fernand Braudel, nu recunosc existenta unei civilizații africane distincte. Nordul continentului african și coasta sa de est aparțin civilizației islamice. Din punct de vedere istoric, Ethiopia a constituit o civilizație distinctă. In restul continentului, imperialismul și coloniile europene au adus elemente ale civilizației occidentale. In Africa de Sud, coloniștii olandezi, francezi și englezi au creat o cultură europeană multi- fragmentară. Cel mai semnificativ este că imperialismul european a adus creștinismul în cea mai mare parte a continentului, la sud de Sahara. Pe întreg teritoriul Africii, identitățile tribale* Folosirea termenilor „Orient" sau „Est" și „Occident" sau „Vest" pentru a desemna zone geografice este derutantă și etnocentrică.

Rusia, Japonia, și India sunt ceea ce Huntington numește "civilizații leagăn" și favorizează ambele părți. Rusia, de exemplu,se ciocnește cu multe grupuri etnice musulmane la frontiera sa de sud (cum ar fi Cecenia), dar după Huntington, colaborează cu Iranul pentru a evita viitoare violențe mulsulmano-ortodoxe, în sudul Rusiei, pentru a ajuta și a continua fluxul de petrol. Huntington susține că o conexiune "sino-islamică" este în curs de dezvoltare, în care China va coopera mai strâns cu Iran, Pakistan, precum și cu alte state, pentru a-și mări poziția sa internațională.

Religia este o caracteristică definitorie centrală a civilizațiilor și, după cum spunea Christopher Dawson, „marile religii sunt fundamentele pe care se sprijină marile civilizații" Din cele cinci „religii mondiale" despre care vorbește Weber, patru – creștinismul, hinduismul, islamul și confucianismul – sunt asociate cu mari civilizații. Nu și a cincea, budismul

Bazându-se pe toate aceste agrumente, Huntington consideră că sfărsitul Războiului Rece, marcat de prăbușirea URSS-ului a însemnat sfărsitul erei ideologice, permițănd astfel reaparitia unor animozități vechi de secole sa iasa la suprafața, si anume cele religioase.

Astfel ciocnirea civilizatiilor are loc pe două nivele.

La nivel local vor exista ciocniri violente în zonele de frontiera.

La nivel global, statele apartinând diferitelor civilizatii intră în competiție pentru putere economică, militară, control asupra instituțiilor internationale, promovându-și totodată valorile religioase si sistemele politice proprii.

CAPITOLUL II Islamul perceptia istorica

Conform datelor care ne sunt oferite de catre intregul arseal istoric, putem concluziona ca Islamul are multe aspecte interesante ce ne poate oferi.

Tradiția biblică și postbiblică i-a determinat pe mulți autori creștini, și nu numai, să considere că, în fapt, islamul n-ar fi o religie cu pretenții de originalitate, ci una sincretistă; o religie, în componența căreia tradițiile Vechiului și Noului Testament se conjugă deopotrivă cu cea păgână, preislamică. Așa se explică faptul că, vreme de secole, această religie n-a fost percepută ca una universală, că n-a fost cunoscută sub numele propriu-zis de islam (supunere deplină), cât mai degrabă ca o sectă, lege, credință a saracinilor (cu trimitere la soția și slujnica lui Avraam, Sara și Agar), iar mai târziu a turcilor sau mahomedanilor. Practic, abia în perioada noastră modernă, se configurează și popularizează denumirile de islam pentru această religie și musulman pentru adepții ei.

Dintre tipurile de religii care se confruntă se poate vorbi de o detașare "a luptei" între două religii cu ambiții globale: creștinismul, religia lumii occidentale – profet fiind Iisus – și Islamul, religia lumii arabe – profet fiind Mahomed.

Islamul este cea mai nouă religie, constituind un amestec de elemente creștine și iudaice-iudaismul fiind religia al cărei profet este Moise, religie din care s-a desprins în esență creștinismul și Islamul – cu elemente din vechea religie păgână a arabilor. Cuvântul "islam" înseamnă "uitare de sine", "supunere totală" și necondiționată față de Allah.

Religia creștină, religia lumii occidentale, unește spiritual popoarele și națiunile care cred în Iisus Hristos. Ea propovăduiește iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, fiind o religie a înțelegerii între oameni, a păcii. Are peste un miliard de adepți, dintre care mai mult de jumătate sunt catolici, mai mult de un sfert  protestanți și aproximativ 10% ortodocși.

Asemeni creștinismului, Islamul  are peste un miliard de adepți în 162 de țări, dintre care 85% sunt suniți, ca pondere, urmați de șiiți. De menționat că poporul lui Mahomed, adică poporul arab, nu reprezintă decât aproximativ 20% din întreaga comunitate musulmană, care include și negrii din Africa, asiaticii din Indonezia, precum și alte comunități musulmane.

În ceea ce privește izvoarele celor două credințe cu ambiții globale – creștinismul și Islamul  – creștinismul are ca și carte fundamentală de învățătură Biblia, pe când islamul are la origine, ca învățătură sfântă, Coranul.

Coranul propovăduiește ca îndatorire religioasă extremă lupta împotriva oricărui agresor care încalcă hotarele lumii supuse lui Allah, predicând în acest sens Jihadul islamic.

La origini, Jihadul nu avea numai înțelesul unui comportament războinic, de luptă, el putând să se realizeze și cu inima, prin purificarea propriului suflet, dar și cu vorba, prin predicarea dreptății, îndreptând și pedepsind păcatul și numai ca soluție ultimă, extremă, când cele anterioare au fost epuizate, se are în vedere "folosirea silabei".

Se poate astfel constata că Islamul, asemeni creștinismului, este, în esența lui, o religie a păcii, așa cum de altfel o acceptă statele musulmane, războiul fiind o misiune religioasă extremă.

Civilizația occidentală și cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părți sub forma unui trecut al conflictului și al cruzimii. Din cauza ignoranței și prejudecăților, acestea nu au reușit să se înțeleagă reciproc, iar extremismul și superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme de cele mai multe ori în conflict.

Consecința acestei situații face ca și în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment de furie și umilință. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul folosește un standard dublu al democrației și drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizații, creând astfel terenul propice pentru apariția fundamentalismului islamic

Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenției în analizele islamologilor din cele mai diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de referință cruciada este sursa majorității punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată de istorici, juriști, sociologi, teologi, dar și de politicieni și ideologi, fapt pentru care există o mare diversitate de opinii. Printre autorii cu o contribuție reprezentativă și în parte obiectivă, Viorel Panaite menționează pe următorii: Ahmed Refik, Cl. Huart, O. Huades, J.E.Jurji, Louis Massignon, A.K.S. Lambton, Bernard Levis, E.Kohlberg, M. Canard, Emmanuel Sivan, Cl.Cahen ș.a.

Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuți înainte de toate. În Coran, termenul de jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe drumul credinței. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea statului musulman, la începutul dinastiei abbaside. De atunci, în teologia islamică sunt vehiculate cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) și de expansiune ( ofensiv ) în scopul propagării credinței islamice.

Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva agresorilor și care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forței minime necesare sau respectarea dreptului la viață al populației non-combatante. Cu toate acestea, în prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică ajihadului defensiv.

Nașterea ideii de jihad a avut loc in prima jumătate a secolului al VIII-lea, în Răsăritul creștin, Sfântul Ioan Damaschinul, călugăr creștin, dar și fost demnitar la curtea califului de la Damasc, va acorda o mare atenție islamului. De pildă, în bine cunoscuta sa lucrare, Liber de haeresibus, consacrată prezentării istoriei ereziilor, vorbește despre "cultul ispititor al ismailiților", "un precursor al Antihristului" (Sf. Ioan Damaschinul, Liber de haeresibus, cap. 100, p. 60, 1-2). Încercând să prezinte în amănunt această nouă "erezie", Sfântul din Damasc demonstrează o bună cunoaștere atât a Coranului, cât și a tradiției islamice.

Referindu-se la perioada preislamică, în aceeași lucrare, Sfântul Ioan Damaschinul consemnează faptul că arabii, până în perioada împăratului Heraclie (610-641), erau idolatri. După aceea, continuă el, au avut parte de un "profet fals", pe care îl numește "Mamed", făcând referire la Mahomed. Cunoscând, "întâmplător", "atât Vechiul, cât și Noul Testament", dar și intrând în legătură strânsă cu "un monah arian", subliniază Sfântul Ioan Damaschinul, "Mamed" și-a creat "propria erezie" (ibidem, pp. 60, 7 – 61, 2). Prin urmare, sugerează Sfântul Ioan Damaschinul, islamul nu reprezintă, cel puțin în această fază, o religie de sine, cu atât mai puțin universală, cât mai ales o erezie ariană, de proveniență creștină. O erezie ariană, în centrul căreia se află "monoteismul" de tip exclusivist, exprimat atât de concludent în Coran: "Spune: "El este Allah, Cel Unic! Allah este Stăpânul! El nu zămislește și nu este născut și El nu are pe nimeni egal!"" (Sura 112, 1-4, în: Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor și comentarii, Ed. Islam, Timișoara, 1998, p. 223).

Multă vreme, pentru Europa creștină, islamul n-a fost doar un pericol militar, ci și o mare provocare în afara religiei, am spune ireligioasă. Tocmai de aceea, în Răsăritul și Apusul creștin, din primul mileniu și până astăzi, a fost perceput în funcție de aceste coordonate mai puțin caracteristice pentru alte religii.

Conform celor mai sus, cruciadele au reprezentat reacția Europei creștine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă din anul 632 nu numai în Siria și Asia Mică, dar și în Spania și Sicilia. Etimologic cruciada reprezintă numele dat expedițiilor militare de colonizare, întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 și 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de sub turci. Printre alte antecedente, trebuie să menționăm tendințele migratoare și militare ale triburilor teutone, care au schimbat harta Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-Hakim a Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi fuseseră trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului Ierusalimului și, nu în ultimul rând, dificultățile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.

Declanșarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi. În fața amenințării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se între 1009 și 1054. S-a lansat astfel primacruciadă, numită așa datorită semnului distinctiv de pe hainele luptătorilor care se și numeau cruciați.

Astfel războaiele purtate în numele islamului, în era timpurie a acestei religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei, chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau amenințate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor și a continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariția colonialismului și perceperea acestei amenințări ca fiind la adresa lumii islamice.

Există punte de vedere în accepțiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a lui Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul sfânt pentru slăvirea lui Allah și nu-l mână nimic altceva decât credința în Allah, va fi răsplătit de Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu urmașilor mei (fără mine?!), nu aș ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt și mi-ar place să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat și martirizat pentru cauza lui.

Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o întelegere greșită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod fundamental războinică, este totuși clar că, încă de la origini, războiul a fost un element constitutiv al primei comunități islamice întru credință… războiul dus pe calea Domnului, este deci considerat ca o operă pioasă și merituasă. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei islamice nu este condamnată „nici de revelația coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahomed nu a respins folosirea violenței ci chiar a predicat-o și nu a ezitat să-i asasineze pe câțiva dintre adversarii săi.

Un alt argument, tot de ordin religios, al proliferării de neimaginat a actelor de terorism sinucigaș este inocularea, chiar de la naștere, a ideii luptei  împotriva dușmanului necredincios până la sacrificiul de sine. O astfel de idee are la bază preceptele Coranului, conform cărora cei care mor și își sacrifică viața pentru cauza Jihadului purtat "cu sabia" merg direct în Rai, fără a mai aștepta Judecata de apoi. În această privință, este bine să amintim că "raiul islamic este diferit de cel creștin și se aseamănă cu o grădină de plăceri de tot felul în care, în râuri minunate de lapte, miere și vin se îmbăiază huri, adică albele, femeile veșnic frumoase, și unde sufletul celui mort se poate bucura, în sfârșit, putând să-l vadă pe Allah.

În fața acestor desfătări ale sufletului și ale trupului, acestei izbăviri totale de păcate, cu credința nestrămutată că jertfindu-se, omorând necredincioși, va trăi veșnic în rai, fără a mai participa la Judecata de apoi, teroristul luptător  devine teroristul "kamikaze", ce se transformă în martir.

Iată o motivație religioasă care nu poate fi departe de adevăr și care poate explica atacurile teroriste sinucigașe frecvente în teritoriile palestiniene și, de ce nu, ale piloților sinucigași ce au lovit cu atâta forță în Turnurile Gemene ale Americii, pierind o dată cu ele.

Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotațiile sale religioase, nu poate fi însă decisă de o moralitate abstractă și nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine politice. Declanșarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învățaților musulmani (ulama), proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).

Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul și să creeze două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab și Imperiul otoman. În prezent, obligația „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru statele moderne musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioșilor” a generat încă de la începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de fundamentalismul islamic.

Astăzi însă, lupta împotriva celor pe care îi consideră păgâni, al căror vârf de lance e reprezentat de americani și de evrei, care în decursul istoriei au atentat la teritoriile și religia lor, trimiterea la "Jihadul islamic" reprezintă îndemnul la lupta împotriva necredincioșilor, musulmanilor extremiști – și nu sunt puțini – marcați de puterea de fanatizare a Coranului, singura religie ce trebuie să fie în credința lor – stăpânul spiritual și religios al lumii.

În lupta împotriva necredincioșilor, în rândul musulmanilor – mai ales curentul șiit – se propovăduiește, cu rezultate înfricoșătoare, mitul sinuciderii active, susținându-se că a muri pentru a ucide un necredincios este forma cea mai înălțătoare a martirului, răsplătită cu o generozitate chiar mai mare decât în cazul sacrificiului pe câmpul de luptă.

Religia pare a fi o cauză esențială a luptei împotriva Americii și aliaților săi. Se poate vorbi de o programare  a declanșării unui război mondial sfânt de către extremiștii  adepți ai fundamentalismului islamic, care acționează deliberat pentru a-i atrage la Jihad pe musulmanii din întreaga lume.

CAPITOLUL III Islamul identități multiple

CAPITOLUL IV Statului Israel si redefinirea prioritatilor

CONCLUZII

Bibliografie

1. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea

2. Dumitru Virgil Diaconu, Terorismul. Repere juridice și istorice, Editura All Beck, București, 2004, p.73.

3. Philip K. Hitti, Istoria arabilor,Editura ALL, București, 2008, p. 403

4. Viorel Panaite, Pace și război în islam. Tările române și dreptul otoman al popoarelor (secolele XV – XVII), Editura B.I.C. ALL, București, 1997, p.3

5. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Didactica și Pedagogică R.A., București, 1998,

p.165

6. Elena Cozma, Istoria religiilor, Editura POLIROM, București, 2000,p. 121

7. Jean Flori, Războiul Sfânt, Jihad, cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam, Editura

Cartier, București, 2003,p.18

8. Bernard Levis, Culturi în conflit,Editura Integral,București,2002, p.93

9. General de divizie ( r ) dr Gheorghe Arădăvoaice, Col. Valentin Stancu, Războaiele de azi și de mâine, agresiuni neconvenționale, Editura Militară, 1999,p.301

10. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă ( r ) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004, p.500