Rolul Si Locul Asistentului Maternal In Sistemul de Servicii Sociale

Din toate palierele la nivelul cărora se resimt măsuri de reformă mai ales în ultimii ani, domeniul protecției copilului aflat în dificultate face o notă aparte.

Instituțiile publice implicate în protecția copilului împreună cu organizațiile neguvernamentale și chiar cu parteneri economici privați au inițiat în ultima perioadă programe care indică o nouă abordare, de îmbunătățire a situației copilului.

Legea 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului reprezintă un argument pentru această nouă direcție.

Atunci când copilul nu mai poate fi ocrotit de proprii părinți, asistența maternală vine ca o soluție, atât la prevenirea instituționalizării acestuia, cât și la înlocuirea temporară a părinților săi. Asistența maternală este o măsură de protecție și un serviciu social prin care copilul este ocrotit în cadrul unei familii substitutive, familie special selectată și pregătită în acest scop.

Asistentul maternal este profesionistul care ia în îngrijire la domiciliul său, pe o perioadă determinată, unul sau mai mulți copii aflați în dificultate. Atunci când părintele nu se poate ocupa de propriul copil, asistentul maternal desfășoară activitate similară cu rolul acestuia, dar în mod profesionist, dispunând de pregătire în acest sens și de experiența propriilor copii.

Deoarece deprivarea maternă și paternă au asupra copilului diverse consecințe precum: întârzierea dezvoltării mintale, delincvență, depresie, forme acute de stres, iar calitatea mediului fizic și social din centrele de plasament nu oferă copilului posibilități de explorare și nici un program individualizat la nevoile personale, se acceptă din ce în ce mai larg ideea dezvoltării și creșterii unui copil în cadrul unei familii, alta decât cea biologică la o perioadă cât mai scurtă de timp de la separarea acestuia de familia sa.

CAPITOLUL I.

ROLUL MEDIULUI FAMILIAL ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

Cel mai important rol al mamei, nu este acela de a-și hrăni copilul, ci ea oferă confortul unui contact corporal apropiat, afecțiune și siguranță care dezvoltă atașamentul între ea și copil (Mircea, T., 2001).

Familia, ca mediu activ mai presus de orice, răspunde cel mai bine copilului, este cea mai adecvată trebuințelor sale.

Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului de dezvoltare a copilului, fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tatăl și ca mama și există o dependență reciprocă în sânul familiei.

Familia este locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia constituie o adevărată școală a sentimentelor, o școală a relațiilor individuale, loc de individualizare, fiecare dintre acești termeni implică de la sine prezența unui cadru de referință, a unui sistem de valori pe care familia îl prezintă copilului și care este inevitabil expresia unei culturi (Osterrieth, 1973, în, Spânu, M., 1998).

1.1. Familia ca sistem

Conform legislației române, familia este compusă din părinți și copii acestora.

Familia extinsă este formată din copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv și familia substitutivă este constituită din persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.

Strânsa dependență care există între membrii aceleiași familii, întemeiată mai ales pe un joc de interrelații afective foarte intense, face ca mediul familial să fie foarte apt de a reacționa la trebuințele inițiale ale copilului și de a favoriza prima elaborare a personalității proprii și a imaginii de sine despre lume, care operează la copil după modalități esențial afective. Indivizii care compun sistemul familial interacționează și se influențează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe.

Fiecare familie dezvoltă o structură proprie a repartizării responsabilităților devenind un agent de socializare prin intermediul căruia membrii familiei își interiorizează norme și valori, preiau roluri și dezvoltă abilități de rezolvarea a problemelor.

Specifice oricărui sistem sunt nu numai limita interioară și exterioară care departajează elementele componente unele față de celelalte, dar și conflictul. Acesta poate fi considerat ca o manifestare a emoțiilor și a tensiunilor acumulate. Copilul poate fi expus, cu sau fără protecție, acestor conflicte care devin surse de dificultăți familiale și motivația pentru protecție socială. Întrucât tensiunea și conflictul sunt experimentate în orice sistem este important ca la nivel familial acestea să fie menținute sub control. Reducerea tensiunii și soluționarea conflictului reprezintă scopul intervenției asistentului social, fără a se omite faptul că acumularea tensiunilor interne în familie poate să faciliteze inovația și schimbarea socială.

La fel ca orice sistem și sistemul familial tinde să realizeze un echilibru între componente, echilibru care poate fi staționar sau dinamic. Familia reprezintă un exemplu relevant pentru echilibrul dinamic deoarece în contexte diferite familia este provocată să răspundă în mod sensibil la stress, conflicte, tensiuni din interior și exterior, identificând modalități specifice de adaptare.

Echifinalitatea și multifinalitatea sunt termeni importanți pentru un asistent social care aplică metoda sistemelor în abordarea familiei. Echifinalitatea este capacitatea de a realiza rezultate identice în condiții inițial diferite. Conceptul de multifinalitate sugerează că la condiții inițiale similare vor corespunde stări diferite și finaluri diferite.

Există patru factori care diferențiază familia cu dificultăți de familia funcțională:

a) nivelul încrederii în sine a membrilor familiei;

b) structurile de comunicare;

c) tipurile de reguli din familie;

d) structura relațiilor cu societatea.

Menținerea echilibrului familiei prin identificarea și diminuarea până la eliminare a surselor de dificultate reprezintă un aspect al homeostaziei familiei. Deși membrii familiei contribuie la obținerea homeostaziei prin controlarea și consolidarea comportamentului cerut de socializarea după roluri, totuși, tendința familiei ca sistem este de a dobândi flexibilitatea necesară adaptării la schimbări atât interne cât și externe. Acest aspect poartă numele de morfogeneză, deseori apare ca și contradictoriu homeostaziei.

Având în vedere faptul că sistemul este un tot unitar complex este evident că orice schimbare a unei componente a sistemului atrage după sine modificarea întregului sistem determinând apariția acelor mecanisme care, declanșându-se, contribuie la adaptare (Spânu, M., 1998).

1.2. Funcțiile familiei

Spânu Mariana identifică trei funcții ale familiei ca o componentă a principalelor dimensiuni ale familiei:

a) funcția biologică – constă în a asigura perpetuarea speciei umane, de a controla reproducerea, înglobând și cerințele de igienă și sănătate pentru toți membrii familiei.;

b) funcția formativ-educativă – care se referă la modul în care părinții își educă copii, îi pregătesc prin procesul de socializare să participe la viața din societate, la lumea adulților;

c) funcția economică – care poate reprezenta indicatorul cel mai elocvent al echilibrului dintr-o familie; prin această funcție familia satisface necesitățile de ordin economic ale membrilor săi, garantând securitate economică și emoțională (Spânu, M., op. cit.).

1.3. Nevoile copilului

Kellmer-Pringle (1975) a conchis că există patru nevoi emoționale de bază care trebuie asigurate dacă dorim ca un copil să devină adult capabil și încrezător în sine însuși. Astfel:

a) Nevoia de dragoste și securitate, probabil cea mai importantă în sensul formării bazelor pentru abilitatea de a intra în relații cu alții.

Prin dragoste cercetătorii înțeleg preocuparea de a întări bunăstarea altuia prin oferirea de schimburi și experiențe recompensatoare, afecțiunea fizică și prin satisfacerea necesităților vitale cum ar fi căldura, hrana, somnul și protecția față de primejdii. Sentimentul de securitate se obține prin relații continue și stabile cu alte persoane semnificative, în timp ce predictibilitatea și rutina familiară permit copiilor să se simtă în siguranță atunci când întâlnesc noi experiențe și situații în schimbare.

b) Nevoia de a explora și de a fi stimulați de experiențe noi și de o creștere a informației pentru a-și dezvolta inteligența, încrederea în sine și sentimentul de control asupra lumii în care trăiesc.

Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitățile de interacțiune socială, joaca și stăpânirea limbajului. Jocul facilitează căpătarea de cunoștințe despre lume, elaborarea de soluții și utilizarea fanteziei pentru a-și lărgi experiența și înțelegerea. Kellmer-Pringle afirmă că, probabil, cel mai crucial factor pentru abilitatea intelectuală este calitatea mediului lingvistic. Aceasta înseamnă nu numai cantitatea de conversație, ci și gradul și bogăția limbajului folosit și conținutul și lărgimea schimburilor lingvistice. În mod clar, dezvoltarea limbajului depinde de asemenea și de procesul interacțiunii sociale, mai întâi ca bază a învățării reale a unui vocabular și a regulilor de legare a cuvintelor și, în al doilea rând, ca mod în care copiii ajung să înțeleagă semnificația schimburilor sociale, interpretând ce li se spune și răspunzând adecvat.

c) Nevoia de laudă și recunoaștere

Copiii au nevoie de stimulente care să-i ajute să treacă peste frustrarea, conflictul, dezamăgirea și uneori confuzia învățării a cum să fii social și intelectual competent. Recunoașterea, încurajarea și lauda din partea persoanelor semnificative oferă asemenea stimulente. Solicitările inadecvate, care neagă posibilitatea realizării și recompensei pot conduce la frustrare, mânie sau retragere.

d) Nevoia de dezvoltare a sentimentului de responsabilitate prin independență personală

Creșterea continuă a independenței poate fi acordată treptat copiilor pentru a alege între opțiuni, pentru a decide asupra planurilor și acțiunilor, pentru a-și face singuri prieteni, pentru a se simți responsabili față de ceilalți și pentru a accepta consecințele alegerilor. Autoarea subliniază ca satisfacția acestor nevoi trebuie adaptată la caracteristicile, personalitatea și capacitățile fiecărui copil în parte. Astfel, nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în instituțiile de ocrotire, relațiile afective sunt continuu întrerupte prin separare sau prin schimbarea celor care îi îngrijesc (Smith, 1993, în Spânu, M., 1998).

În literatura de specialitate se mai întâlnește următoare clasificare:

a) Nevoi fizice, care includ: căldura, hrana adecvată, odihna, aer, apă, protecție în fața pericolelor;

b) Nevoia de afecțiune și atașament, care include o persoană de care se poate atașa, afecțiune, contact fizic, tandrețe, încurajare, aprobare;

c) Respectarea individualității fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare;

d) Nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un mediu și o rutină stabilă și predictibilă, reguli sau limite simple și clare;

e) Nevoia de stimulare a potențialului înnăscut prin încurajarea curiozității și a comportamentului explorator;

f) Nevoia de ghidare și control pentru a învăța comportamente sociale, o disciplină adecvată și consistentă;

g) Nevoia de independența în a lua propriile decizii;

h) Nevoia de responsabilitate pentru lucruri simple la început și apoi din ce în ce mai complexe, pe măsură ce copilul se maturizează.

Indiferent însă de lungimea unei astfel de liste, trebuie avute în vedere 3 lucruri. În primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă celelalte au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniți dar nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie sunt afectați grav în dezvoltarea lor.

În al doilea rând, există o anume “constelație” a acestor nevoi, proprie fiecărei persoane sau copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multă atenție iar alții pot avea nevoie de mai multă stimulare, etc; și în fine, acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul crește, putând fi deci altul în diferitele momente ale vieții copilului (Cojocaru, Ș., 2002).

1.4. Consecințe ale neîmplinirii nevoilor copilului

Dacă una dintre nevoile de bază nu își găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea este distorsionată. Eșecul în a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de deprivare maternă.

Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de substimulare sau privare/deprivare senzoriale, sociale, emoționale.

Suprastimularea produce – și ea – efecte negative: hiperexcitare, neliniște, extenuare și tulburări ale somnului. Apare în situațiile în care evenimentele noi, imprevizibile și nefamiliare se succed într-un ritm alert. Nevoia de a se adapta rapid și repetat la situații în continuă schimbare poate duce la dezorientare și distorsionarea realității, anxietate și iritabilitate extreme, oboseală, apatie și renunțare. Bombardarea senzorială poate avea efecte la fel de puternice ca și deprivarea.

Nevoia de încurajare și recunoaștere își găsește, din nefericire, împlinirea, aproape invariabil, în urma rezultatelor și mai puțin doar a efortului. În consecință, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii inteligenți, sănătoși, bine adaptați și atractivi (cu aparențe plăcute). Copiii instituționalizați, datorită dezavantajului emoțional, economic, social, cultural, vor obține mult mai greu aprecierile celor din jur. Aceasta în condițiile în care ar avea mai multă nevoie tocmai pentru că, în absența familiei, nu au decât un acces (cel mult) limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.

Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la deficiențe în deprecierile de auto-control și planificare, la tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți, pe scurt, la iresponsabilitate (Miftode, V., 2002 ).

1.5. Creșterea și dezvoltarea copilului

1.5.1. Stadiile de dezvoltare ale copilului

Creșterea și dezvoltarea copilului sunt două procese strâns legate și uneori greu de separat. Creșterea se referă la schimbările în greutate și înălțime, în timp ce dezvoltarea are în vedere creșterea în complexitate a capacităților copilului.

Activitatea psiho-motorie la diferite vârste

Perioada 0-1 lună

Poziția nou-născutului este aceeași ca și înainte de naștere. Capul este de obicei întors într-o parte, corpul urmează întoarcerii capului; brațele sunt așezate lângă corp, în stare de flexie; degetele mâinilor sunt parțial strânse; degetul cel mare este adus spre palmă.

Apucând nou-născutul de mâini și trăgându-l ușor în sus și înainte, brațele se mențin în flexie iar capul atârnă pe spate. După ce ajunge în poziție verticală șezând, capul cade în față și se clatină într-o parte și în cealaltă. Poziția și mișcările nou-născutului sunt aproape simetrice.

Ce îi face plăcere nou-născutului: cea mai mare plăcere a lui este să fie cu adultul, în brațele acestuia, să fie legănat, schimbat atunci când este nevoie, să fie îmbăiat și după baie să-și miște liber picioarele, înainte de a fi înfășat.

Ce nu îi place: să-i fie foame sau sete; să fie prea mult sau prea puțin acoperit; să fie înfășat prea strâns; să nu fie schimbat când este murdar; să fie ridicat în aer, în joacă, pentru a fi prins apoi în brațe (acest gen de “distracții“ îi provoacă amețeli), vocea puternică, fumul de țigară, sunetul radioului sau al televizorului.

Perioada 1-3 luni

În luna a treia, copilul are aspectul caracteristic sugarului, capul devine mai rotund, buzele de culoare roz, privirea vie. Părul și ochii capătă culoarea adevărată. Sugarul stă în poziție simetrică; capul poate fi mișcat și culcat când pe o parte, când pe alta. Uneori încearcă să facă mișcări de târâre, fără a reuși însă să se deplaseze. Dacă este apucat de mâini, reușește să-și ridice capul, dar acesta mai pendulează într-o parte sau alta. După ce însă a fost bine ridicat, capul nu mai cade înainte sau înapoi. Copilul întoarce capul și gângurește spontan către persoana care îl privește, râde zgomotos dacă i se vorbește. Interesul pentru joc s-a trezit, deoarece sugarul a început să apuce obiecte cu mâinile. Un clopoțel sau o jucărie sunătoare îi fac plăcere, chiar dacă îi cad din mână. Îl bucură obiectele colorate (roșu deschis, galben, bleu) care fac zgomot.

Ce îi face plăcere: să sugă (sânul, tetina, degetul mare); să privească (jucăria agățată deasupra patului, mâinile lui, tot ce-l înconjoară); să fie ținut și plimbat în brațe; să asculte muzică, să audă vocile celorlalți, iar începând de la două luni să-și exerseze propria lui voce.

Ce nu-i place: zgomotul, să fie bruscat.

Perioada 3-6 luni

Copilul se poate întoarce de pe spate pe abdomen pe ambele părți, dar preferă una din ele, își apucă picioarele, își pipăie corpul spre a-l recunoaște. Abia la această vârstă extensia completă a membrelor inferioare este posibilă. Între 5 și 6 luni, o mare parte dintre sugari pot sta în șezut pentru scurt timp, necesitând încă un timp până reușesc să stea bine fără nici un sprijin. Se întoarce spre sursa de zgomot și deosebește calitățile sunetelor. Coordonarea mâinilor cu ochii este bună când privește obiectele pe care le ține în mână. Pentru apucarea jucăriilor folosește întreaga palmă, ca un căuș. Formează silabe din ce în ce mai numeroase (“da, ee, dee, ghe, oo, goo”), le unește în lanțuri și le pronunță ritmic (“da-da, ge-ge, ghe-ghe”).

Ce îi face plăcere: să privească alți copii mici, să-și exerseze vocea făcând vocalize pe care le ascultă la nesfârșit și la care îi place să i se răspundă; să stea așezat între perne, dar nu mai mult de zece minute; să ducă obiectele le gură, să lovească și să arunce jucăriile.

Ce nu-i place: să fie lăsat singur, să se plictisească.

Perioada 6-9 luni

Își întinde bine brațele, trunchiul și membrele inferioare. Din poziția “pe burtă“ trece în poziția de “mers în patru labe“. Unii dintre ei reușesc să treacă, în jurul vârstei de 8-9 luni, din poziția culcat în cea de așezat. Șezând, copilul are un bun control al trunchiului și al capului. Reușește să se ridice în picioare, apucându-se de marginea patului. Apucă cu tot mai multă ușurință, se năpustește cu mâna cu mai multă precizie asupra unui obiect dorit și îl prinde între palmă și degetul mare. Pronunță primele bisilabice ca: tata, dada, mama, papa, imită propriile sunete emise și pe cele pe care le aude. Bate din palme și la comandă, face “pa-pa “ sau se joacă de-a “cucu-bau“. Coordonarea mișcărilor globilor oculari este bună. Urmărește în toate planurile, nu are strabism.

Perioada 9-12 luni

Această vârstă este treapta intermediară dintre poziția orizontală și cea verticală, încă instabilă. Perfecționarea se face treptat; dacă în primele luni poziția obișnuită a sugarului era cea de decubit dorsal sau ventral, la 12 luni această poziție se adoptă numai în somn. La 12 luni majoritatea copiilor trec la ortostatism cu sprijin și numai o mică parte dintre ei pot progresa la acest stadiu fără sprijinul adultului. Unii dintre ei reușesc să facă câțiva pași singuri; dar cea mai mare parte dintre ei preferă să se deplaseze în “patru labe“. Singurele cuvinte cu adresă sunt “mama, papa, tata” celelalte emisiuni verbale rezumându-se la silabe sau cuvinte scurte, fără a fi asociate unui sens anume.

Ce-i face plăcere: să fie înconjurat de familia lui, să primească atenție; să se descopere în oglindă și să bată cu palma în oglindă; să folosească creionul încercând să traseze urme; să bea din cană.

Ce nu-i place: zgomotul, mai ales cel produs de aparate electrice (aspirator, râșniță de cafea, mixer); ceva care-i tulbură obișnuințele sale cotidiene; să fie lăsat cu o persoană străină; să-și aștepte masa sau să fie lăsat singur în fața farfuriei.

Perioada 1-2 ani

Nevoia de mișcare s-a manifestat încă din perioada de sugar. În cel de-al doilea an de viață această nevoie se accentuează, mersul devine sigur, iar mișcările mâinilor tot mai fine. Expune câteva combinații de stat în picioare, plimbare și mers lateral ținându-se de mobilă. De asemenea poate adăuga alte manevre la mers: se oprește, face semn cu mâna, ține o jucărie în mână. În general la 12-15 luni, copilul este capabil să meargă singur iar la 18 luni poate chiar să fugă, greoi însă și fără a-și mișca prea mult genunchii. La 18 luni poate urca scările treaptă cu treaptă ținut de o mână. La 20 de luni poate să coboare ținut de mâini și chiar să urce scările ținându-se de balustradă. La 24 de luni poate alerga bine, având însă tendința de a cădea des. Copilul devine din ce în ce mai îndemânatic, dacă la sfârșitul primului an de viață reușea să apuce obiecte mici cu vârful degetelor, acum poate apuca orice obiect, fie cu toată mâna, fie cu degetele, aducându-l la gură. Copilul se află într-o fază de cercetare, de exersare continuă, resimțită de adulți ca obositoare și chiar supărătoare. El are nevoie de această perioadă de investigații pentru a avea mai târziu o îndemânare corespunzătoare și o bucurie sănătoasă de viață; de asemenea el are nevoie de timp pentru a învăța ordinea din lumea adulților. În dezvoltarea vorbirii se înregistrează de asemenea progrese mari; de la pronunțarea de sunete, exclamații, cuvinte izolate, copilul va trece la elaborarea de propoziții cu două, trei sau chiar mai multe cuvinte. Pentru a numi un obiect, pentru a avea noțiuni, copilul trebuie mai întâi să înțeleagă.

Ce-i face plăcere: să arunce jucăriile peste marginea patului; să cunoască animalele; să se joace în apă sau cu apă.

Ce nu-i place: să fie lăsat singur; să nu i se răspundă la solicitări.

Perioada 2-3 ani

La vârsta de 2 ani întâlnim următoarele particularități: aleargă fară să cadă; merge cu spatele; urcă și coboară scările dar încă se ține de balustradă; adună obiecte de pe jos fără să cadă; întoarce paginile unei cărți, una câte una; combină jocuri, construiește un turn de 4-6 cuburi; se spală singur pe mâini; se îmbracă, dar încă mai are nevoie de ajutor; mănâncă singur cu lingurița dar nu reușește să o ducă plină la gură; bagajul lingvistic se îmbogățește, copilul reușind să formeze propoziții din trei cuvinte, folosește sistematic “nu”, ceea ce îi permite să se opună, apare întrebarea “unde”; începe să povestească; identifică imagini; se joacă aproape de alți copii dar singur – este stadiul jocului paralel, nu există interacțiune cu ceilalți copii, chiar dacă au o activitate identică.

La vârsta de 30 de luni identificăm următoarele elemente: urcă scările alternând picioarele și coboară după ce le aduce pe amândouă; încearcă să danseze dar cu oarecare lipsă de echilibru, construiește un turn de 8-10 cuburi; se îmbracă și se dezbracă singur, având nevoie de ajutor doar pentru încheierea nasturilor; se încalță singur, deosebind încălțămintea stângă de cea dreaptă; îi place să imite activitățile adultului; trasează linii orizontale sau verticale cu un creion; bagajul de cuvinte se îmbogățește; vorbirea este încă a unui bebe, își spune numele și prenumele; domina întrebările “de ce?“, “cum?”, “când?”.

La 3 ani

Vorbește curgător și cu încredere fără să se sinchisească dacă îl ascultă cineva, se joacă cu alți copii și se socializează progresiv: oricât ar încerca adulții, ei nu pot deveni un partener de joc potrivit copilului: este în plină criză de personalitate și se opune viguros altora pentru a se afirma, încearcă să deseneze imagini, copiază un cerc.

Ce-i face plăcere: să recunoască obiecte în imagini: cana, ursul; să imite activitățile adultului; să privească poze din cărți.

Ce nu-i place: să i se impună anumite activități care depășesc capacitatea lui de înțelegere (Cojocaru, Ș.).

Tiberiu Mircea enumeră următoarele etape de dezvoltare:

Etapa de sugar și copil mic (0-3 ani)

nou-născutul este dependent, dar competent;

toate simțurile funcționează la naștere;

rapidă creștere somatică și dezvoltare motorie;

chiar din primele săptămâni are abilitatea de a învăța și de a-și aminti;

formarea atașamentului cu părinții (persoana constantă de îngrijire) până la sfârșitul primilor 3 ani de viață;

conștiința de sine apare în al doilea an („eu”);

dezvoltare rapidă a înțelegerii și vorbirii;

creșterea interesului față de alți copii.

2) Mica copilărie (3-6 ani)

în continuare familia este centrul vieții, deși alți copii devin mai importanți;

perfecționarea abilității motorii fine și grosiere;

sporirea independenței, auto-controlului și auto-îngrijirii;

elaborarea jocului, creativității și imaginației;

imaturitatea cognitivă duce la apariția unor idei ilogice despre lume;

comportament egocentric, însă sporește înțelegerea perspectivei altor oameni.

În perioada preșcolară, copilul este într-o relație specială cu familia sa. El simte că aceasta îi oferă protecție și de asemenea este principalul furnizor de informație (Mircea, T., 2001).

1.5.2. Principii ale dezvoltării copilului

Deși toți copiii trec prin aceleași stadii de dezvoltare și creștere, nu toți parcurg aceleași stadii în același ritm. Viteza sau rata dezvoltării depinde în mare măsură de zestrea genetică a fiecăruia, de mediul în care sunt crescuți, de stimularea pe care o primesc dar și de starea de sănătate pe care fiecare o are.

2) Un alt principiu al dezvoltării se referă la faptul că diverse domenii de dezvoltare (motor, senzorial, cognitiv, emoțional) nu sunt separate, ele interacționează reciproc. De exemplu, abilitatea unui copil de a se hrăni cu lingurița se bazează pe o serie de abilități motorii, pe coordonarea mișcărilor mâinii cu văzul, dar în același timp este influențată de o serie de caracteristici ce țin de sfera emoțională, ca de exemplu dorința de a fi autonom sau imaginea pe care o are despre sine.

3) Al treilea principiu al dezvoltării are în vedere faptul că dezvoltarea este secvențială, ceea ce înseamnă că în dezvoltare există o serie de etape care se succed într-o anumită ordine. De exemplu, un copil nu poate merge independent înainte de a putea sta în șezut și de a-și păstra echilibrul atunci când stă în picioare nesprijinit.

1.5.3. Legea dezvoltării stadiale a psihicului și personalității umane

Conceptul de dezvoltare are sens cu referire la sisteme și desemnează totalitatea transformărilor ireversibile care duc la o schimbare calitativă a acestora, de la structuri simple, inferioare, la structuri complexe, superioare.

Conceptul de dezvoltare stadială desemnează așadar procesul complex de trecere a unor sisteme de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare stadiu reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin unitară, cu un specific calitativ propriu.

La om, dezvoltarea, în ansamblul său, este un proces complex de transformări biologice și psihice prin care se realizează noi structuri funcționale care diferențiază, nuanțează comportamentul, ducând la o mai bună adaptare la mediul natural, social și cultural în care acesta se integrează.

Cauze și contextul dezvoltării stadiale o constituie contactul subiect-obiect, om-lume, transformarea tot mai amplă și mai eficace a obiectului de către subiect.

Dezvoltarea activității psihice include totalitatea transformărilor ascendente implicate în procesul constituirii proceselor psihice, a activităților și trăsăturilor de personalitate de-a lungul perioadei copilăriei și al restructurării lor la nivele funcționale tot mai armonios echilibrate.

Psihologii consideră caracteristic fiecărui stadiu al dezvoltării, potrivit fiecărei etape de vârstă:

sistemul de relații dintre copil și mediul social-uman, relații care impun structuri mentale și comportamentale tipice;

activitatea dominantă tipică; activitatea care este caracteristică și definitorie pentru stadiul respectiv;

natura, conținutul și structura organizatorică a influențelor instructiv educative.

Cercetările psihologice realizează un consens aproximativ în periodizarea copilăriei și a dezvoltării psihice (admițând variații individuale). Astfel există:

viață psihică prenatală, corespunzător constituirii structurilor vieții de relație, a sistemului nervos central;

viață psihică postnatală unde identificăm: etapa sugarului, perioada antepreșcolară, perioada școlară mică și școlară mijlocie.

Trăsăturile generale ce caracterizează dezvoltarea psihică umană:

Perioada sugarului (1 an de viață), dă un profil psihologic caracterizat prin trecerea de la predominarea funcțiilor vegetative la însușirea unor conduite sociale. Respectiv se dezvoltă conduitele:

alimentare (hrănirea cu lingurița);

de apucare, manipulare a obiectelor;

constituirea schemei corporale senzorio-motorii și a conduitelor de deplasare în spațiu (mersul biped);

de comunicare specific umană;

ludice, de joc.

Perioada antepreșcolară (prima copilărie, de la 1 an la 3 ani), dă un profil psihologic caracterizat prin faptul că dezvoltarea psihică este profund condiționată de amplificarea relațiilor sociale în cadrul familiei și creșei; de amplificare a condițiilor de investigare psiho-motorie, tot mai largă, a mediului:

are loc perfecționarea conduitelor de mers, de manipulare, de joc, controlul mușchilor;

are loc constituirea identității corporale (copilul se diferențiază pe sine ca persoană și prin urmare se constituie formele simple ale conștiinței de sine);

din punct de vedere intelectual, copilul se află în stadiul inteligenței senzorio-motorii;

comunicarea devine preponderent semantică și se caracterizează prin dezvoltarea structurilor gramaticale;

se dezvoltă structuri afective bazate pe emoții complexe;

se conturează unele trăsături aptitudinale;

se conturează unele atitudini sociale relaționale stabile, anticipând bazele caracterului.

Perioada preșcolară (a doua copilărie, de la 3 la 7 ani) cuprinde 3 etape:

3 – 4 ani – etapa preșcolară mică;

4 – 5 ani – etapa preșcolară mijlocie;

5 – 7 ani – perioada preșcolară mare.

Este considerată drept una dintre cele mai importante etape în geneza psihicului uman, datorită progreselor în toate planurile. În general, se apreciază că în jurul vârstei de 4 ani și jumătate copilul deține deja 50% din informațiile și comportamentele adaptive necesare întregii vieți. Vârsta de 4 ani și jumătate marchează o etapă decisivă în dezvoltarea intelectuală a copilului: la această vârstă ar trebui să fie constituite schemele autoreglatorii, ale asumării controlului acțiunilor proprii, prin prezența scopului. Aceasta este vârsta ce marchează constituirea unor elemente ale limbajului interior.

Activitatea dominantă este jocul, activitate care evoluează de la jocurile individuale, de manipulare, la jocurile sociale cu roluri. Jocul creează cadrul general de dezvoltare a personalității copilului și de socializare mai pronunțată a acestuia.

Perioada școlară mică (7 – 11 ani), dă un profil psihologic marcat de evenimentul decisiv al intrării într-o nouă colectivitate, cea școlară, cât și de trecere de la joc la învățare ca activitate dominantă. Ea aduce modificări însemnate în dezvoltarea personalității copilului, în conștiința de sine a acestuia.

1.6. Relaționare

Rutter evidențiază faptul că s-a acordat o atenție excesivă relației mamă-copil, factorul crucial devenind calitatea relației însăși, dar și alți oameni pot avea un rol important în această privință.

Situația în care există mai multe persoane care îngrijesc copilul nu este în mod necesar problematică, cu condiția ca îngrijirea să fie de bună calitate, iar indivizii care îngrijesc copilul să rămână aceeași.

Separația, ca atare, nu este de obicei o variabilă critică în producerea tulburărilor sau a problemelor de dezvoltare. Dificultăți se pot ivi ca urmare a separărilor repetate, mai ales atunci când aceste sunt combinate cu alți factori negativi, iar calitatea relațiilor anterioare separării va afecta reacțiile față de aceasta.

Tulburările antisociale care rezultă ca urmare a divorțului părinților și destrămării căsniciilor sunt asociate nu cu separația, ci cu dezacordurile și lipsa de armonie a relațiilor de familie anterioare destrămării. Psihopatia lipsei de afectivitate se datorează nu ruperii relațiilor, ci unui eșec inițial în formarea legăturilor și în dezvoltarea atașamentului. În același fel, handicapul intelectual este legat de lipsa stimulărilor adecvate mai degrabă decât doar de experiența separației.

Dificultățile, dincolo de cele produse de lipsa timpurie de atașament, pot apare de-a lungul întregii copilării și pot fi ameliorate printr-o revenire într-un mediu în care factorii cu influență negativă nu mai sunt prezenți.

1.6.1. Atașamentul

Teoria atașamentului a fost elaborată de John Bowlby. Conform teoriei atașamentului, pentru un copil, faptul de a nu avea ocazia să se atașeze de o persoană în „perioada critică” a dezvoltării sale, care este reprezentată de primii trei ani de viață, ar fi originea unei inadaptări și a incapacității de a stabili ulterior relații afective satisfăcătoare cu semenii, sau ruperea legăturii cu figura de atașament ar avea drept consecință asupra copilului apariția anxietății.

Harlow arată pentru prima dată că reacția de atașament a copilului față de mamă nu este tributară rolului de hrănire al acesteia și că un contact corporal de o anumită calitate care include căldura, tandrețea, ar putea juca un rol esențial pe parcursul dezvoltării copilului. Astfel, atașamentul copilului față de mamă ar fi legat mai mult de rolul ei protector.

Atașamentul reprezintă un sistem emoțional de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferite definiții existente spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care o persoană o poate stabili cu o altă persoană. Comportamental, atașamentul se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figura de atașament.

Bowlby (1949), etolog și psihanalist, a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor (de regulă mama, dar poate fi tata, bunica sau un alt adult care îngrijește copilul). Privind atașamentul dintr-o perspectivă evoluționistă, el subliniază bazele biologice ale atașamentului în scopul supraviețuirii noii ființe dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înnăscută de a se apropia unul de celălalt.

Atașamentul este un sentiment dual, de dragoste reciprocă dintre cei doi.

Bowbly spune că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de către anumiți stimuli specifici. Este vorba, în special, de contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a copilului, mângâiatul, legănatul lui, toate aceste apropieri fizice care servesc liniștirii, calmării copilului. Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, iar zâmbetul îl face pe adult fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate respectabilă. Astfel atașamentul pune bazele socializării copilului.

Dacă în relația cu cel care îl îngrijește (mama) copilul își dezvoltă un model internalizat de funcționare a lumii cu valențe securizante, mai târziu, copilul și apoi individul adult va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu alți membri ai grupului social din care face parte.

Atașamentul permite copilului să-și formeze un model al lumii, al lui însuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, copilul își va achiziționa autonomia și competența dată de încrederea în sine. Atașamentul slab va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate, impulsive.

Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea copilului și adultului.

Atașamentul începe prin contactul cu ochii, zâmbetul pentru îngrijitor, prin voce, hrană. Zâmbetul și contactul cu ochii sunt forțele care-l mobilizează pe îngrijitor să interacționeze cu copilul.

Este evident că un atașament sănătos va fi favorizat atunci când în interacțiune se află un copil normal și un părinte normal, matur. Se știe acum că atașarea copilului nu se face față de persoana care oferă hrană și schimbă copilul, ci față de persoana care interacționează și comunică emoțional cu copilul.

Atașamentul se construiește gradual, trecând prin anumite stadii, construirea atașamentului începe de la naștere, dar devine activ după vârsta de 3 luni. Diferiți autori au descris construirea atașamentului în etape, în moduri în care prezintă comparativ doar mici diferențe.

După M. Mahler dezvoltarea atașamentului se face în următoarele faze:

– începutul între 6-8 săptămâni: copilul nu-i conștient de separarea lui de îngrijitor;

– unicitatea între 4 spre 5 luni: învață despre îngrijitor din modul în care este îngrijit, din dorința pe care o manifestă îngrijitorul pentru el și din modul în care îl îndrăgește, din mișcările pe care le face în sincronie, colaborând cu îngrijitorul. Este perioada inițierii legăturii dintre cei doi și începutul nașterii psihice a copilului. Între cei doi este plăcere și stare de bine că sunt împreună. Nu există limite între ei;

Începutul descoperirii și a dezvoltării sinelui în perioada dintre 4-5 luni și 9-10 luni: – copilul începe să-și dea seama că este o persoană separată. Copilul este conștient de momentele când mama pleacă precum și de momentele în care el se târăște îndepărtându-se de ea. Mahler numește această fază „separarea” în sensul că, copilul descoperă că mama există în mod dependent de el.

Exersarea între 10-18 luni:

– copilul nu și-a dezvoltat deplin un sine separat și nu e în siguranță cu sinele său în dezvoltare, fără mama; în explorările lui se îndepărtează și revine pentru securizare la mama; se îndepărtează singur dar se întoarce la bază pentru încurajare și securizare.

Independență – dependență între 6 și 24 luni: continuă procesul de internalizare a reprezentării îngrijitorului. Copilul se va descurca de acum și fără prezența fizică a celui care îl îngrijește. Dar în momente de stres redevine dependent.

Autonomia între 24 și 36 luni: copilul și-a dezvoltat un sine separat, mama este internalizată ca baza lui de securitate și copilul este capabil să acționeze autonom și cu competență (are constituit respectul de sine).

Până la vârsta de 2 ani a copilului apar importante schimbări în comportamentul lui de atașare.

Astfel în jurul vârstei de 8 luni apare un comportament care este în culmea manifestării pe la 13-15 luni. Este vorba despre angoasa de separare manifestată prin țipăt și plâns la plecarea figurii de atașament.

Explicația angoasei se leagă de frica de străini, care apare cam la o lună după stabilirea atașamentului. Aceste manifestări se leagă după Schaffer, de permanența obiectului care începe să se construiască în jurul vârstei de 8 luni.

Angoasa de separare pare a fi un comportament mult influențat cultural de către practicile d îngrijire a copilului. Astfel atașamentul copilului din Uganda și Guatemala este stabilit deja la 6 luni și angoasa de separare apare mult mai repede decât la copilul din SUA. O explicație ar putea fi faptul că în primele două țări, copiii mici își petrec majoritatea timpului într-un contact fizic strâns cu mama care îl transportă legat în spate.

Abia după vârsta de 2 ani, copilul devine capabil să se atașeze de mai multe persoane. Până la această vârstă copilul va stabili o relație afectivă preferențială, de atașament, doar cu o singură persoană. Așadar, în cazul în care ambii părinți se ocupă în mod egal de copil, se străduiesc în jurul lui, poate crea copilului probleme de stabilire a atașamentului, ca și în cazul unor copii care nu au șansa de a se bucura de prea multă atenție din partea părinților, a adulților din jur.

Cercetările lui Schaffer au arătat că 65% dintre copii își construiesc primul atașament față de mamă, 5% față de tată sau alte persoane din proximitate, în vreme ce 30% dezvoltă un atașament dual (față de mamă și încă persoană).

În mod obișnuit, există un mod diferit de interacțiune a celor doi părinți cu copilul lor. Acest lucru este absolut necesar pentru dezvoltarea normală a copilului, pentru relativizarea stărilor și integrarea în grup. În acest sens Francoise Dolto spunea că dacă tatăl este absent, dezvoltarea normală a copilului reclamă cu necesitate „a treia voce”, a treia persoană care să interacționeze cu copilul oferindu-i acestuia șansa comparației și a detașării. Căci o bună atașare are ca scop o detașare, o autonomie a copilului.

Factorii – cheie în dezvoltarea atașamentului copilului sunt:

În primul rând, priceperea adultului (a figurii de atașament) de a răspunde adecvat la semnalele transmise de copil și de a interacționa cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia;

Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând copilul adecvat cu capacitățile acestuia.

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng în special în următoarele sfere psihice:

Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat;

Organizarea sistemului nervos;

Atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială;

Atașamentul determină construirea identității de sine (Muntean, A., 2001).

Hrana, adăpostul și curățenia (igiena), oricât de bune ar fi, s-a demonstrat că nu sunt suficiente pentru o dezvoltare normală a unui copil. Orice copil are nevoie de o persoană de care să se poată atașa; pe o perioadă de timp această persoană trebuie să răspundă nevoilor sale.

Atașamentul este legătura afectivă, durabilă, între două persoane. Este o nevoie fundamentală a fiecărui om.

Venind pe lume ca ființa cea mai neajutorată și necesitând din rațiuni de fond cea mai lungă perioadă de viață pentru a atinge maturitatea, ființa umană are nevoie de intervenția, în același timp mediatoare și formatoare, a mediului social și în primul rând al părinților. Sunt condiții fundamentale, indispensabile asimilării universului socio-cultural de către ființa umană și plasările sale în vârful piramidei evoluției. În acest proces al devenirii umane un loc aparte îl ocupă perioada primilor ani de viață. De aceea, perioada cea mai favorabilă pentru formarea legăturii de atașament este perioada primilor doi ani din viața copilului. Importanța atașamentului este majoră atunci când copilul este plasat într-o familie substitutivă după modelul asistenței maternale.

Semne care pot indica existența unei legături de atașament:

– În primele luni de viață sugarul se orientează și emite semnale spre diferite persoane fără a le diferenția. Copii se nasc capabili să distingă vocea mamei lor, în fapt ei exprimă o preferință pentru vocea mamei lor dintre toate celelalte voci.

Apoi, sugarul se orientează preferențial și emite semnale spre una sau mai multe persoane discriminate. Acest moment marchează începutul formării atașamentului. Copilul se află în faza de reactivitate socială discriminativă. Apare surâsul social, deopotrivă cu creșterea reactivității vizuale; vocalizează spontan (gângurește) și răspunde vocalizărilor adultului sau când este luat în brațe de acesta; arată plăcere în jocul cu obiecte sau cu persoanele adulte. Copii de doi, trei luni au demonstrat că interacționează diferit cu mamele, tații lor și cu un străin. Este mai probabil ca sugarul să zâmbească mamei sau îngrijitorului principal, de exemplu, sau să fie consolat de aceștia când este supărat. Totuși, ei încă nu exprimă în mod consecvent o preferință spre o anumită persoană până după apariția focalizării atașamentului. Apariția acestui comportament se situează undeva în jurul vârstei de 5-7 luni.

A treia fază a atașamentului începe de la vârsta de 8 luni și durează până la 3 ani. Copilul menține preferențial proximitatea față de persoana care îl îngrijește prin îndreptarea și emiterea de semnale spre acesta. De exemplu, copilul merge în patru labe după această persoană sau se întoarce periodic pentru contact, sau plânge și protestează dacă persoana respectivă pleacă (protestul de separare). Acesta este deseori luat ca definiție a atașamentului față de îngrijitor. Apogeul atașamentului în acest sens este la vârsta de 7-9 luni. Un criteriu legat de aceasta este că sugarul pare să evite sau chiar să se teamă de persoanele nefamiliare (teama de străini).

Într-o altă fază apare formarea unui parteneriat scop – reglare între copil și îngrijitor. Până acum mama a servit ca resursă pentru copil, fiind disponibilă când era necesar. În acest moment, copilul începe să deducă scopurile și planurile persoanelor spre care se îndreaptă atașamentul său și să încorporeze sentimentele și motivele acestora în planificarea propriului lor comportament. Esența acestei faze este planificarea cooperativă și menținerea planurilor pentru evenimente legate de atașament, cum ar fi proximitatea și separarea. În această fază relația este negociată prin abilități simbolistice și de comunicare mult mai sofisticate, care nu ar fi fost posibile unui sugar într-o fază precedentă. Aceasta este o caracteristică a vârstei de 3 ani, deși chiar și copii de 2 ani se pot acomoda parțial, la cererea verbală a mamei de a aștepta întoarcerea ei.

Încurajarea atașamentului:

– fiți alături de copil atunci când este bolnav, vizitați-l sau stați cu el dacă este în spital;

– împărtășiți cu entuziasm micile lui bucurii și succese;

– ajutați-l să facă față situațiilor mai dificile.

Un copil mic are nevoie să vadă figura persoanei care-l îngrijește ca să-și de seama dacă este veselă sau tristă; cu un zâmbet forțat părintele nu va reuși să-l păcălească, ci doar să-l facă să de vină îngrijorat. Un copil care este atașat de un adult nu se va înșela în legătură cu ceea ce acesta simte în acel moment, chiar dacă adultul va încerca să-i sugereze că nu are dreptate. Este mult mai simplu să-i spună o versiune simplificată a adevărului, ca de exemplu: „Mama este supărată pentru că tati este bolnav”.

Este greu să determini un copil să nu se atașeze de alte persoane fie că sunt cunoștințe de familie, vecini sau chiar rude. Copilul nu va fi ferit de pericolul de a fi răpit sau abuzat de cineva dacă va fi învățat să nu vorbească cu străinii. Este frumos ca un copil să îl salute pe poștașul sau vecinul asistentului maternal și cum cel mai adesea cei cunoscuți sunt cei care ar putea răpi sau abuza copiii, cel mai bun lucru este să fie învățați să spună întotdeauna unde sunt și ce fac. Este destul de ușor să învețe acest lucru pentru că ei vor întreba mereu unde merge asistentul maternal și se simt liniștiți atunci când știu unde acesta se află, chiar și când este la baie.

Explicându-le că trebuie să spună orice mișcare pe care o fac va fi mult mai greu pentru cineva să-i ademenească cu o bomboană și să-i urce într-o mașină.

Importanța legăturilor permanente:

În cadrul familiei sau în relația asistent maternal-copil este foarte importantă comunicarea verbală și nonverbală, liniile de forță afective, cele de atașament și identificare, etc. copilul este în raport cu asistentul maternal o ființă dependentă și în formare față de care este, de obicei, atașat. El constituie obiectul interesului educativ al asistenților maternali, al afecțiunii lor, dar și un mediu al interacțiunii, al descărcărilor afective și de dominanță. Proximitatea vieții de zi cu zi și timpul îndelungat de conviețuire într-un spațiu intim fac ca rolul comunicării nonverbale, afective și expresive să fie foarte mare. De regulă, copilul se identifică cu părinții, respectiv îngrijitorii, și asimilează imaginea lor, pe măsură ce acesta se maturizează și își câștigă progresiv independența. Absența îndelungată a unuia dintre părinți, fizică ori simbolică, mai ales în anumite perioade ale dezvoltării poate avea un rol psihopatogenetic prin lipsa unui referențial de identificare. La fel, comportamentul neadecvat al acestora, lipsa unor roluri clar definite (sexuale, de mamă și de tată, de adult, de părinte), tensiunile și certurile repetate între părinți, dezordinea în stilul de viață familial sau atitudinile educative particulare (superprotecția, supracontrolul), neglijarea sau rejecția copilului sunt nefavorabile dezvoltării.

Unii adulți au îndurat greutăți mari în timpul copilăriei lor și în perioada de adolescență. Deși au întâmpinat multe piedici, au trecut peste obstacole și s-au dezvoltat în adulți sănătoși; alți adulți în aceeași situație nu au fost capabili să facă acestei tranziții. Gândiți-vă câteva momente ce li se poate întâmpla copiilor care sunt mutați din casă în casă când sunt mici și cum sunt ei răniți în acest proces. Puneți-vă întrebările următoare: Ce fel de probleme întâmpină acești copii care sunt mutați din casă în casă? Neavând o stare (situație) permanentă, cum va fi experiența vieții lor? Sau cum se vor manifesta ei dacă vor fi plasați într-o familie?

Răspunsurile se pot încadra în următoarele aspecte:

Copiii vor demonstra o capacitate limitată de a dezvolta relații personale cu alții, mai ales adulți; vor evita relațiile trecătoare. Viața lor va fi caracterizată de un șir de relații trecătoare. Vor ridica multe pretenții asupra altora dar, vor refuza să accepte pretenții asupra lor. „Tragedia vieții lor de adulți va fi că, în absența dragostei, nu vor simți nici o durere când pierd”.

Mulți dintre acești copii au crescut într-un mediu sărăcit din punct de vedere emoțional. Acești copii nu vor fi capabili să arate nici un fel de animație, de exemplu: bucurie, umor, vină, remușcare, în situațiile care presupune acest tip de reacție. Faptul că ei nu se pot exprima este o consecință a felului în care au fost crescuți. Copiii aceștia nu sunt capabili să se critice pe ei însăși. Ei nu sunt capabili să învețe din experiențele lor zilnice.

Acești copii au foarte puțin control asupra comportărilor. Fac totul din impuls, fără a se gândi înainte.

Cu cine se formează atașamentul?

În majoritatea articolelor și în literatura de specialitate, relația de atașament este definită ca atașamentul pentru mamă, autorii presupunând că mama este singura sau principala persoană cu care sugarul formează relații de atașament. Cât este aceasta de adevărat? Unele studii sugerează că atașamentele timpurii sunt în mod obișnuit multiple și că deși cel mai puternic atașament este cu mama, nu este necesar să se întâmple de fiecare dată astfel, aceasta putând fi înlocuită cu succes de o persoană pregătită în acest sens.

Copilul depinde de părinți sau îngrijitori pentru mâncare, căldură, adăpost și protecție. Numai din aceste motive este important pentru nou-născut, să dezvolte atașament față de mamă (tată sau alt îngrijitor).

Insistăm, deci, afirmând că, teoria atașamentului se referă la nevoia înnăscută de atașament, de căutare a proximității adultului protectiv și se pregătește, prin definiție, o diadă adult – copil aflată în interacțiune. Cei doi formează în interacțiune o legătură, numită legătură de atașament. Calitatea acestei legături/relații este dată de modalitățile ei de formare și are tendința de a se permanentiza în cadrul grupului amintit pentru securizare, când devine sistem de atașament.

Relațiile de atașament sunt inițiate de adultul care percepe atât stimulii din mediu (semnificația lor) cât și efectul lor asupra copilului, prin semnalele acestuia. Prin capacitatea de empatie adultul dă semnificație, explică, „traduce” și decodează caracterul pozitiv sau negativ al acestora pentru copil și îi redă informația procesată.

Simptomele comune copiilor care au probleme de atașament:

– Dezvoltarea conștiinței: nu manifestă anxietatea normală după un comportament agresiv sau brutal (crud); nu manifestă vinovăție pentru încălcarea legilor sau regulilor; proiectează vina asupra altora.

– Controlul impulsivității: manifestă un control slab, depinde de alții pentru al avea; manifestă lipsă de prevedere (imprudență); are o concentrare slabă a atenției.

– Auto-prețuirea: este incapabil să obțină satisfacție din sarcinile bine îndeplinite; se consideră pe sine însuși a fii incapabil să se schimbe; are dificultăți în a se distra; prezintă manifestări de auto-rănire.

– Interacțiunea interpersonală: îi lipsește încrederea în ceilalți; solicită afecțiune dar îi lipsește profunzimea în relații; are dificultăți în a primi și a dărui afecțiune; manifestă atractivitate.

– Sentimente: are probleme în a-și recunoaște propriile sentimente; are dificultăți în a-și exprima sentimentele în mod adecvat, mai ales furia, tristețea și frustrarea. Are dificultăți în a recunoaște sentimentele altora.

– Probleme cognitive: are probleme cu noțiunile de cauză și efect ; are probleme cu gândirea logică; pare să confunde procesele de gândire; are dificultăți în a gândi în avans; are dificultăți cu gândirea abstractă.

– Probleme de dezvoltare: și prietenie superficială față de străini.

– Poate să aibă dificultăți cu procesarea auditivă; poate sa aibă dificultăți în a se exprima bine pe sine sau verbal.

1.6.2. Separarea

Separarea este despărțirea copilului, pentru o perioadă de timp sau definitiv, de persoanele de care s-a atașat. Despărțirile sau separările frecvente și neașteptate de adulții cu care s-au obișnuit nu trec neobservate de către copil, chiar dacă este mai mic de 1 an. Uneori se vorbește despre separare ca fiind chiar un „ act chirurgical”. Reacția la separarea de persoana cu care s-a obișnuit nu este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lună sau mai scurtă, de aparentă bunăstare, unii copii pot prezenta tulburări diverse, exprimate prin mijloacele de care dispun și care constituie cel mai adesea limbajul corporal: febra brutală și fără nici o explicație, diaree, stări de vomă, otite, tulburări de comportament (refuz alimentar, refuz de a dormi).

Semnele care pot indica lipsa unei legături de atașament sunt :

– În primele luni: evitarea contactului vizual, întoarcerea capului; zâmbetul este vag sau chiar inexistent; probleme de alimentație și somn; regurgitări sau stări de vomă frecvente; creșterea în greutate și înălțime întârzie fără o cauză organică.

– La copilul mai mare: apar comportamente de auto-stimulare (rotirea capului, jocul excesiv cu mâinile, sugerea excesivă a degetelor); comportamentul de explorare este redus, privire și atitudine suspicioasă; nevoie excesivă de atenție; caută permanent afecțiunea, agățându-se de orice persoană; este de multe ori hiperactiv, agitat, neascultător.

– Separarea sugarilor și a copiilor mici de persoanele de care aceștia s-au atașat, provoacă reacții ce se derulează în trei faze:

Faza de protest: imediat după despărțire copilul protestează viguros, este foarte plângăreț și exigent, agățându-se de orice persoană care intră în contact cu el;

Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat în gemete, acesta își pierde pofta de mâncare, scade în greutate și stagnează în dezvoltare;

Faza de detașare: copilul își pierde interesul pentru persoanele din jur, se retrage în sine, expresia feței devine rigidă, se îmbolnăvește frecvent, întârzierea în dezvoltare devine generală și se instalează o stare de depresie.

Desigur că despărțirea este dureroasă și pentru un copil mai mare ca și pentru un adult. Dar, în timp ce adultul poate înțelege atunci când i se explică ce se întâmplă cu el, copilul mic, care nu dispune încă de un limbaj care să îi permită să înțeleagă este complet neajutorat în fața unei astfel de situații.

Procesul de separare pentru copii și pentru părinți presupune mai multe faze:

Negare / Refuz / Șoc

Copil: nu-i vine să creadă ce se întâmplă; s-ar putea să nu se manifeste. De exemplu, își va face treaba zilnic ca înainte, fără să arate că e supărat; s-ar putea să devină foarte liniștit / tăcut; să devină vesel fără să aibă un motiv; să pară confuz, să refuze să mănânce; să aibă probleme cu somnul; să refuze să vorbească despre schimbare, cum îl afectează; poate să devină incapabil de a planifica viitorul lui; să înceapă să trăiască într-o lume de fantezie.

Părinți: s-ar putea să nu fie capabili să demonstreze o reacție emoțională către copil; să devină incapabili să facă planuri de a vizita copilul.

Furie

Copil: s-ar putea să plece de acasă, să devină bolnav fizic (să vomite, dureri de cap); să aibă crize de nervi, să devină isteric, să rupă jucării, obiecte, să deterioreze mobila; să înceapă să „ude” patul noaptea; să înceapă să înjure și să se rănească pe sine însuși; să nu se mai îngrijească (să se pieptene, să se spele pe dinți, să se îmbrace etc.).

Părinți: s-ar putea să devină furioși și să-și exprime furia către asistentul social, familia de îngrijire temporară, anumite organizații, către copil; s-ar putea să înceapă să înjure copilul, să-l amenințe etc.. Căutând să se menajeze de acest stres, s-ar putea să blameze copilul pentru tot ce se întâmplă.

Învoiala

Copil: va începe să facă tot posibilul ca să se poată întoarce din nou acasă, va promite să fie un copil bun; va deveni ascultător față de părinții sau de asistentul social; pe de altă parte, s-ar putea să devină răzvrătit, să se îmbolnăvească și să refuze să se facă bine până la întoarcerea acasă; copiii care sunt mai mari s-ar putea să-și întoarcă privirea către religia lor.

Părinți: s-ar putea să reducă seriozitatea problemei sau să înțeleagă nevoile copilului ca astfel să îl câștige înapoi; s-ar putea să negocieze cu asistentul social sau cu familia de îngrijire temporară, ajungând, de exemplu, să-și schimbe locul unde trăiește, să-și schimbe serviciul etc..

Disperare

Copil: când toată lupta s-a terminat și nu mai merge nici cu învoiala, copilul s-ar putea să devină apatic, letargic, deprimat, retras; s-ar putea să arate bine, dar în realitate el este suferind; s-ar putea să aibă coșmaruri, să-și piardă pofta de mâncare și ar putea să aibă probleme la școală. În momentul aceste, copilul a renunțat la orice speranță de a se întoarce acasă și nu poate accepta un părinte înlocuitor.

Detașare și acceptare

Copil ( în cadrul decesului unuia sau ambilor părinți): întristarea, perioada de doliu, va fi depășită când: copilul va fi capabil să-și facă noi relații, mai ales cu oameni adulți; va fi capabil să accepte situații noi cu foarte puțină dezamăgire. Copiii mai mari vor fi capabili să-și hotărască situația lor în legătură cu plasarea în familie etc. Dacă perioada de doliu nu va fi depășită atunci un proces de detașare va avea loc, iar copilul va fi incapabil să devină implicat emoțional în relația cu alte persoane, cu excepția unui mod specific; copilul s-ar putea să se aștepte la multă căldură dar când o va primi o va respinge; va suferi o deprimare cronică, va avea o comportare neplăcută în mediile sociale, va pierde încrederea în toți și toate și va fi speriat.

Părinți (în cazul în care copilul de cedează): dacă perioada de doliu va fi depășită, este posibil ca părinții să se preocupe mai mult de ei înșiși. Aceasta va avea ca rezultat o comportare pozitivă, și o capacitate mai mare de a se încrede în alții. Este posibil ca părinții să ajungă până la negarea existenței copilului, să devină plini de suspiciune, astfel încât alții nu vor mai avea încredere în ei. Comportarea aceasta s-ar putea să determine abuz alcoolic, bulimie sau ruperea relațiilor cu alte persoane importante.

Copilul instituționalizat trăiește pierderea părinților biologici. Dezvoltarea sa psihomotorie, capacitățile sale intelectuale, viața sa afectivă, vor fi grav întârziate și în funcție de durata pierderii vor crește și consecințele negative.

Durata separării constituie un factor patogen important al patologiei de carență afectivă. Dacă abandonul persistă fără substitut matern apar comportamente depresive, apoi degradarea stării fizice și a coeficientului de dezvoltare. Cu cât starea depresivă se prelungește cu atât riscul sechelelor este mai mare, chiar și după plasarea într-un mediu familial corespunzător.

Abandonul repetat este evenimentul cel mai traumatizant pentru că blochează dezvoltarea tuturor reperelor copilului mic aflat în plin proces de creștere și dezvoltare (Pantezescu, 1999).

O despărțire care durează mai mult de 5 luni, în timpul celui de-al doilea semestru de viață, antrenează tulburări ireversibile, după Spitz, iar o despărțire prelungită, în timpul primilor 5 ani de viață, este o cauză esențială de tulburări de comportament și de delincvență, după Bowlby. În caz de separări repetate sau prea lungi și de condiții afective inadecvate în lipsa mamei, Bowlby invocă apariția celor „3 D”: disperare, descurajare și detașare (Morand de Jouffrey, P., 1999).

Separarea copilului de familie prin decesul părinților, abandonul, neglijarea creșterii și educării copilului determină instituirea următoarelor forme de protecție specială a copilului:

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență;

supravegherea specializată.

CAPITOLUL II.

REFORMA SISTEMULUI DE SERVICII SOCIALE

ÎN ROMÂNIA

2.1. Generalități privind sistemul național de servicii sociale

Constituția României recunoaște drepturile elementare ale cetățeanului pentru protecția drepturilor sale: liberul acces la justiție (art. 21), dreptul oricărei persoane vătămată de o autoritate publică de a obține recunoașterea drepturilor, anularea actelor care îi aduc prejudicii sau prin care sunt reparate daunele (art. 52), garanția controlului judiciar a actelor administrative a autorităților administrative (art. 126). Cetățenii români dispun și de un drept de petiție (art. 51) și, dacă se consideră parte vătămată în drepturile și libertățile lor, pot face apel la „avocatul poporului „ (art. 59).

În domeniul social, constituția consacră caracterul social al Statului (art. 1), dreptul de protecție al sănătății (art. 34), dreptul la muncă și la protecția socială pentru salariați (art. 41), protecția copiilor și a tinerilor (art. 49), și protecția persoanelor cu handicap (art. 50). Statul trebuie „să ia măsuri de dezvoltare economică a protecției sociale, care să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”, cetățenii având dreptul la o pensie, la asistență medicală, la ajutor de șomaj și la măsuri de asistență socială (art. 47).

În ultimii cinci ani măsura restructurării sistemului de asistență socială și a serviciilor sociale s-a caracterizat printr-o activitate legislativă intensă, cu referire specială la adoptarea legii privind dezvoltarea sistemului național de asistență socială (Legea 705/2001 modificată de Legea 47/2006), legii privind venitul minim garantat (Legea 416/2001 modificată), legislației privind prevenirea și combaterea excluziunii sociale (Legea 116/2002), ordonanței privind sistemul de servicii sociale (OG 68/2003, aprobată prin Legea 115/2003 modificată de OG 86/2004), precum și un număr de acte legislative specifice privind grupuri de populație cu grad ridicat de risc: vârstnicii, persoanele cu dizabilități, copiii aflați in situații de dificultate, familiile monoparentale și familiile numeroase. În general, această legislație garantează accesul persoanelor marginalizate sau excluse social la prestații și servicii sociale. De asemenea, a fost început demersul consolidării legislației secundare pentru exercitarea funcțiilor de reglementare legislativă, respectiv monitorizare și evaluare pe care MMFES le are în domeniu.

Disfuncționalitățile actuale în domeniul serviciilor sociale se înregistrează la nivelul organizării și funcționării serviciilor sociale:

lipsa planificării comunitare în domeniul serviciilor sociale și lipsa de experiență, la nivel local, în redactarea documentelor strategice 

lipsa unui management performant, număr redus de personal specializat format în domeniul managementului general și al managementului de caz, precum și a altor categorii de profesioniști: psihologi, educatori, sociologi, terapeuți, personal medical și de îngrijire

repartizare neunitară a serviciilor la nivelul întregii țări

lipsa surselor de finanțare care să permită continuitatea serviciilor (Blaga, E., Stanciu, F., 2007).

Realizarea unui singur serviciu public specializat în domeniul asistenței sociale, la nivelul administrației publice județene și locale, a fost posibilă începând cu ianuarie 2005 prin înființarea unui serviciu public de asistență socială (SPAS) care să fie însărcinat atât cu protecția copilului, cât și a persoanelor adulte ca urmare a adoptării HG 90/2003 modificată și completată de HG 335/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială.

La sfârșitul anului 2005 a fost adoptată Strategia națională de dezvoltare a serviciilor sociale – HG 1826/2005 – prin care se stabilesc liniile directoare și cadrul instituțional coerent în scopul de a crea un sistem unitar și comprehensiv de servicii sociale, capabil să asigure incluziunea socială a tuturor categoriilor vulnerabile, precum și să contribuie la creșterea calității vieții persoanei. Accesul la serviciile sociale are la bază următoarelor valori:

– informarea beneficiarilor cu privire la drepturile, legile și modul de a beneficia de acestea; – acces garantat tuturor beneficiarilor eligibili la servicii sociale; organismele furnizoare de servicii sociale trebuie să acționeze în beneficiul persoanelor de drept;

– un parteneriat real între organismele furnizoare de servicii sociale pe de-o parte și ceilalți actori ai societății civile este esențial pentru a îmbunătăți accesul la servicii;

– necesitatea realizării de evaluări sistematice privind impactului social atunci când se introduc amendamente legislative sau noi beneficii.

Principalele linii directoare de dezvoltare a serviciilor sociale sunt:

– Îmbunătățirea comunicării și informării asupra drepturilor și beneficiilor serviciilor sociale

Facilitarea exercitării drepturilor sociale pentru toți cetățenii;

Asigurarea veridicității și calității informațiilor;

Monitorizarea furnizării serviciilor sociale pentru urmărirea respectării drepturilor beneficiarilor;

Asigurarea controlului financiar și controlului privind calitatea serviciilor sociale oferite de autoritățile publice și/sau de organizațiile din sectorul privat.

– Îmbunătățirea managementului și organizarea sistemului de furnizare a serviciilor sociale.

1. Organizarea internă a furnizorilor de servicii sociale, publici și privați, trebuie adaptată la nevoile beneficiarilor;

2. Funcționarea sistemului de servicii sociale trebuie adaptată permanent la nevoile în evoluție ale diferitelor categorii vulnerabile de populație;

3. Responsabilizarea tuturor actorilor implicați în acordarea de servicii sociale în funcționarea eficientă a întregului sistem.

– Facilitarea participării tuturor actorilor sociali la dezvoltarea sistemului de servicii sociale.

1. Recunoașterea rolului organizațiilor neguvernamentale în furnizarea serviciilor sociale;

2. Încurajarea parteneriatelor între autoritățile publice, organizații neguvernamentale și alți actori ai societății civile;

3. Încurajarea participării persoanelor aflate în situație de vulnerabilitate la elaborarea politicilor sociale și la acordarea efectivă a serviciilor sociale.

Obiectivele specifice ale strategiei sunt, într-o enumerare succintă:

Crearea unui cadru legislativ unitar, flexibil și transparent

Realizarea unei construcții instituționale eficiente, adaptată nevoilor sociale și resurselor disponibile

Implementarea unui management performant de sistem

Promovarea dezvoltării unui sistem echitabil, armonizat și integrat de servicii sociale la nivel național

Dezvoltarea unei culturi proactive și participative în rândul populației și beneficiarilor de servicii sociale

Principalele rezultate așteptate în raport cu obiectivele stabilite privesc:

Punerea bazelor sistemului național de servicii sociale, până în anul 2007 (a fost realizat).

Crearea infrastructurii necesare susținerii unui sistem real de servicii sociale – până în anul 2009.

Asigurarea unei rețele naționale de servicii sociale, echitabil distribuită, performantă, accesibilă tuturor potențialilor beneficiari, până în anul 2013.

Reconstrucția sistemului de servicii de asistență socială s-a caracterizat prin numeroase confuzii și întârzieri. Prima parte a tranziției s-a caracterizat printr-un decalaj între componența de suport financiar, cu un grad ridicat de eficacitate, și componența de servicii sociale, sever subdezvoltată. Mult timp, dezvoltarea serviciilor de asistență socială a fost mai degrabă haotică, centrată pe unele probleme sociale critice (copii abandonați, persoane cu handicap grav) și, în mod special, pe instituțiile de asistență socială, ignorându-se aproape complet asistența socială în familie și în comunitate. De asemenea, activitățile de prevenire au fost slab dezvoltate datorită insuficienței sistemului instituțional și tehnic. Zone mari sociale au fost lipsite de acoperire sau au fost insuficient acoperite: asistența socială pentru vârstnici și pentru persoanele cu handicap, pentru victimele violenței, victime ale traficului de ființe umane, pentru persoanele dependente de alcool și de droguri în ciuda inițiativelor izolate ale unor ONG-uri pentru anumite comunități.

Serviciile publice de asistență socială sunt subordonate consiliilor județene și, respectiv, locale, îndeplinind funcții și activități diferite.

Serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor, respectiv al municipiului București, se organizează în subordinea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București.

Rolul său este de a asigura la nivel județean, respectiv la nivelul municipiului București, aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Serviciul public local de la nivelul municipiilor, orașelor și sectoarelor municipiului București, organizat în subordinea consiliilor locale are rolul de a identifica și de a soluționa problemele sociale ale comunității din domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

2.2. Reglementarea sistemului de servicii sociale

În 2003 a fost elaborat și adoptat prin Ordonanța de Guvern nr. 68/2003 proiectul de act legislativ privind sistemul de servicii sociale din România, proiect-cadru privind reglementarea din punct de vedere instituțional și administrativ a organizării și furnizării serviciilor sociale. Noua reglementare viza cu prioritate procesul de descentralizare a serviciilor publice în România și stabilea din perspectiva categoriilor de servicii sociale, precum și a resurselor umane și, mai ales, financiare, atribuțiile autorităților administrației publice centrale și locale. În urma evaluărilor de teren și a feed-back-ului autorităților implicate în domeniu, a fost inițiat procesul de revizuire a acesteia, fiind adoptată Ordonanța Guvernului 86/2004.

Ce a adus nou Ordonanța 86/2004?.

* Adăugarea unei coerențe în ceea ce privește tipologia serviciilor sociale;

* Clasificarea furnizorilor de servicii sociale: publici, privați

* Clarificarea responsabilității dezvoltării de servicii sociale

Serviciul public de asistență socială de la nivel local – servicii primare

Direcția generală de asistență socială și protecția copilului – servicii specializate

Eliminarea principiului prin care serviciul public de asistență socială este principalul furnizor de servicii sociale

* Introducerea și întărirea noțiunii de externalizare a furnizării serviciilor sociale:

– Reglementarea contractului de acordare a serviciilor sociale încheiat între serviciile publice de asistență socială și furnizorii de servicii sociale (Ordinul nr.71/2005) și a contractului dintre furnizorul de servicii sociale și beneficiar (Ordinul nr.73/2005);

– Clarificarea atribuțiilor asistentului social în furnizarea serviciilor sociale (ulterior este adoptată Legea nr.466/2004 privind statutul asistentului social prin care se integrează aspecte privind deontologia profesională, principiile profesiei, formarea profesională, apartenența la o asociație profesională)

* Tipologia beneficiarilor de servicii sociale și precizarea drepturilor și obligațiilor acestora

* Contractul de acordare a serviciilor sociale între serviciile publice de asistență socială și beneficiarii de servicii sociale

* Clarificarea surselor de finanțare necesare dezvoltării și diversificării serviciilor sociale

* Precizarea competențelor Direcțiilor județene de muncă, solidaritate socială și familie în domeniul serviciilor sociale:

Monitorizarea, evaluarea și controlul serviciilor sociale (OG 86/2004);

Asigurarea activității executive și de secretariat a Comisiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale (HG 1024/2004)

Este imperios necesar ca statul social de drept, reprezentat pe plan local de administrația publică locală, să se implice prin punerea în practică a unor programe specifice de politici familiale pentru diminuarea sărăciei, folosirea productivă a forței de muncă și integrarea socială a forței de muncă disponibilizate, să asigure protecție familiei pentru ca aceasta să-și poată îndeplini rolul, funcțiile și menirea sa.

În legislația anterioară cu privire la protecția copilului accentul mare a fost pus pe întâietatea interesului superior al copilului și mai puțin pe familie, ajungând ca în prezent, mulți tineri instituționalizați să refuze reintegrarea în propriile familii din numeroase motive: părinții nu au ținut legătura cu copiii, ceea ce a condus la ruperea relațiilor familiale și lipsa unui atașament sănătos; familia de proveniență nu a depus eforturi și nu a fost sprijinită să se reabiliteze ci, dimpotrivă a dat naștere altor copii care, la rândul lor, au ajuns în sistemul de protecție.

O politică socială corespunzătoare de suport pentru copil trebuie să se regăsească într-o serie de măsuri coerente de protecție și întărire a familiei, care să minimizeze cantitatea de probleme sociale pe care colectivitatea este nevoită să le soluționeze și să maximizeze capacitatea de absorbție constructivă și eficientă a suportului social acordat.

Analiza legislației în domeniul protecției copilului

Argumentele de ordin etic care susțin asigurarea protecției copilului se reflectă în marile religii ale lumii și sunt rezumate în „Convenția Națiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului”, care după ratificarea ei de către 20 de state a intrat în vigoare în septembrie 1989, devenind o lege internațională.

Țara noastră a ratificat Convenția la 25 septembrie 1990 prin Legea 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului..

În perioada iunie 1997-decembrie 2004, problematica asistenței sociale acordate minorilor aflați în situații de risc,a fost reglementată legal prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, modificată și aprobată prin Legea 108/1998 și respectiv prin Hotărârea Guvernului României nr 117/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice și a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor OU 26/1997, precum și a Metodologiei de coordonare a activităților de protecție și promovare a drepturilor copilului la nivel național.

Puncte slabe ale vechii legislații:

Accent redus pe prevenire – deși România a ratificat Convenția ONU cu privire la protecția drepturilor copilului prin Legea nr.18/1990, OU nr.26/1997 nu prevedea respectarea și promovarea drepturilor pentru toți copiii, prin crearea unui sistem de servicii care să se adreseze tuturor copiilor în vederea respectării drepturilor lor, ci numai pentru copilul aflat în dificultate. S-a mers pe ideea „discriminării pozitive”, a intervenției în cazul celor aflați în nevoi și nu a prevenirii acestei situații, ducând în scurt timp la supraîncărcarea sistemului de protecție.

Rolul comunităților locale și descentralizarea serviciilor nu au fost valorificate – deși legea prevedea responsabilizarea autorităților locale în asigurarea protecției și asistenței copilului aflat în dificultate, serviciile pentru protecția copilului au fost înființate/dezvoltate mai ales de către direcțiile județene ca servicii de interes județean decât de consilii locale/primării, rolul autorităților locale nefiind pus în valoare.

De asemenea, participarea primăriilor la finanțarea sistemului de protecție a fost realizată, în practică, parțial și cu mari dificultăți.

Accent insuficient pe reabilitarea familiei – majoritatea situațiilor de dificultate întâlnite datorându-se sărăciei acute combinată cu lipsa locurilor de muncă și cu comportamentele asociate acestora: alcoolism, violență, neglijare, abuz, exploatarea copiilor etc.După instituirea unei măsuri de protecție pentru copiii proveniți din astfel de familii, acestea nu au mai fost monitorizate eficient și nici sprijinite în vederea reabilitării.

Insuficientă promovare a adopției interne – aplicarea OU NR.25/1997 cu privire la adopție a condus la favorizarea adopțiilor internaționale în defavoarea adopției naționale având ca rezultat instituirea moratoriului privind adopțiile internaționale în septembrie 2001.

Favorizarea dependenței de sistemul de asistență socială – în 2001 intră în vigoare Legea 416 privind venitul minim garantat care încerca să mai diminueze din sărăcia extremă care caracterizează o parte importantă a societății românești. Deși s-a încercat ajutorarea familiilor aflate în dificultate, acest lucru a condus la o dependență de sistem, la descurajarea căutării unui loc de muncă, rândul șomerilor îngroșându-se odată cu restructurările masive.

Inexistența unor programe pentru tineri – la ieșirea din sistemul de protecție, nu exista nici o pârghie legală pentru a-i sprijini în reintegrarea socioprofesional.

Aspecte pozitive și noutăți ale Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:

Asigurarea unui cadru coerent de protecție socială -prin măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie. Astfel, înființarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului la nivelul fiecărui județ, în conformitate cu dispozițiile Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și ale Hotărârii 1434/2004 privind atribuțiile și Regulamentul -cadru de organizare și funcționare a DGASPC, reprezintă un pas important în reforma socială;

Principiul interesului superior al copilului – va prevala în toate demersurile și deciziile ce privesc copiii și este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce le revin părinților, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora le-a fost plasat copilul.

Se pune accentul pe responsabilizarea părinților –pentru prima dată, în mod explicit, se precizează că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului. Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părintești ci asumarea de către părinți a unor obligații permanente fără de care nu este posibilă exercitarea drepturilor copilului. Aceste obligații presupun și contribuția părinților (financiară sau muncă în folosul comunității) pentru proprii copii, aflați în sistemul de protecție.

Responsabilizarea comunităților locale – autoritățile publice locale au obligația de a sprijini părinții sau reprezentantul legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, prin înființarea, dezvoltarea/diversificarea și asigurarea în acest scop de servicii pentru copil și familie cât mai aproape de domiciliul acestora, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor, cu scopul de a menține familia unită și de a o ajuta să-și asume cât mai bine responsabilitatea față de creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor- înființarea de centre de zi, centre comunitare, adăposturi pentru victime ale violenței în familie, centre de informare, locuințe sociale etc.

Art. 103 din Legea 272/2004 prevede înființarea consiliului comunitar consultativ la nivelul fiecărei comunități în vederea acordării sprijinului necesar autorităților pentru soluționarea cazurilor sociale la nivel local.

Intervenția statului este complemetară – și constă în asigurarea protecției copilului și a drepturilor sale prin activitățile specifice realizate de instituțiile statului și autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.

Respectarea și garantarea drepturilor oricărui copil – Legea 272/2004 prevede garantarea drepturilor tuturor copiilor fără discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție (conform art. 6 și art 7 din Legea 272/2004).

A fost desființată măsura încredințării, existând astfel posibilitatea ca părinții decăzuți din drepturi, cei care și-au abandonat copii o perioadă mai lungă de timp, părinții care și-au dat consimțământul cu privire la adopția copilului lor (în termenul prevăzut), să solicite reintegrarea în familie a acestora , dacă fac dovada reabilitării lor.

Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului, conform art.33 din legea 272/2004..

Menținerea relațiilor personale și a contactelor directe dintre copil părinții săi, chiar dacă aceștia locuiesc în state diferite.

Măsuri pentru copiii aflați neînsoțiți pe teritoriul altui stat- stabilindu-se instituțiile publice responsabile în aceste cazuri.

Măsuri de protecție speciale –supravegherea specializată- pentru copiii care au săvârșit fapte penale dar nu răspund penal.

Protejarea imaginii publice și a vieții intime, private și familiale a oricărui copil – participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților.

Exprimarea liberei opinii a copilului asupra deciziilor care îl privesc –în orice procedură judiciară sau administrativă este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani. Copilul care a împlinit 14 ani poate ataca în instanță măsurile de protecție specială instituite de Legea 272/2004, beneficiind de consultanță juridică gratuită.

Se accentuează rolul și atribuțiile serviciilor publice de asistență socială de la nivelul autorităților locale – în depistarea și luarea măsurilor necesare în vederea evitării separării copilului de părinții săi. Acestea vor acorda toate serviciile și prestațiile prevăzute de lege copilului și părinților săi, în baza unui Plan de servicii (întocmit conform Ordinului 80/2004), pentru a preveni separarea copilului de familia sa.

Dacă în perioada 1997-2004, în cadrul strategiilor și politicilor sociale accentul deosebit a fost pus pe protecția copilului aflat în dificultate (deci pe tratarea efectelor și nu a cauzelor care conduceau la situații de risc) și mai puțin pe familie în general și pe prevenirea situațiilor de risc și promovarea drepturilor tuturor copiilor, noua legislație se armonizează cu Convenția ONU privind drepturile copilului, ratificată de România prin Legea 18/1990.

2.3. Principiile care stau la baza organizării și furnizării serviciilor sociale (Blaga, E., Stanciu, F.)

* Solidaritatea socială: – întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura singure nevoile sociale

* Centrarea pe familie și comunitate – având ca obiectiv întărirea și dezvoltarea mediilor naturale de viață ale persoanelor: familia și comunitatea. Din această perspectivă, finalitatea serviciilor sociale este dezvoltarea capacităților individuale de funcționare și o mai bună integrare socială a individului cât și realizarea unui mediu social suportiv.

* Abordarea globală – pornind de la premiza că problemele unei persoane, familii sau comunități sunt interdependente și nu se pot trata separat. Din acest motiv, intervenția lucrătorului social va porni de la diagnoză bazată pe o înțelegere globală a tuturor problemelor existente și, acolo unde este nevoie, intervenția lui va fi completată de servicii de asistență socială de tip specializat.

* Organizarea comunitară – necesitatea de eficientizare a serviciilor sociale prin organizarea lor la nivelul județului și comunităților locale, prin preluarea lor de către autoritățile publice locale sau la nivel zonal iar, acolo unde nu se poate, prin realizarea unui parteneriat între mai multe comunități.

* Parteneriatul – activând o largă participare a mai multor instituții, organizații, autorități, prieteni, vecini, colegi, familie, alți reprezentanți ai societății civile, a tuturor actorilor comunitari în vederea realizării obiectivelor propuse.

* Complementaritatea – realizată între sistemul public și cel neguvernamental. Sistemul public garantează acoperirea drepturilor sociale, dezvoltă și organizează serviciile prevăzute de lege și susține financiar acțiunile organizațiilor neguvernamentale. Astfel, atât sistemul public de servicii sociale, cât și cel non-guvernamental, se poate înscrie într-o politică socială unitară, coerentă, de sprijin eficient a celor aflați în nevoie.

* Lucrul în echipă – bazat pe acțiunea comună a mai multor specialiști din domenii diferite care pot da răspuns problemelor complexe ale beneficiarilor. Resursele importante ale activității eficiente în echipă sunt suportul reciproc profesional și uman, consultarea, luarea împreună a deciziilor cu privire la abordarea fiecărui caz.

* Diversificarea activităților pe măsura creșterii resurselor – sistemul de servicii sociale reprezintă un cadru instituțional structurat în care activitățile se diversifică pe măsura apariției de noi resurse sau de noi probleme; diversificarea problematicii necesită crearea unui management eficient și eficace de sistem și nu trebuie să conducă la înființarea de noi instituții noi, axate doar pe o anume nevoie sau categorie de beneficiar.

* Orice serviciu social răspunde unei nevoi individuale sau de grup și acoperă printr-un suport specializat soluționarea acesteia.

* Orice serviciu social trebuie să pornească de la o analiză concretă a nevoii de asistență socială.

Prin definirea și organizarea sistemului de servicii sociale, precum și prin formularea principiilor care stau la baza sistemului de servicii sociale din România se observă intenția creării unui echilibru între principiul funcționării unei societăți pe baza solidarității sociale și al asumării responsabilității de către comunitate la nivelul autorităților descentralizate ale administrației publice – modelul Welfare-state sau Statul-providență – și externalizarea ori privatizarea serviciilor sociale, acompaniate de crearea unei piețe interne a serviciilor publice, care să implice costuri reduse pentru o calitate ridicată a acestora – opțiunea liberală. Astfel, se dorește armonizarea rolului Statului în asumarea politicilor de redistribuire și crearea unui sector de economie socială, sursă a creării de locuri de muncă și de utilitate socială (Laville, J. L., 1992).

De asemenea, se urmărește în acest sens dezvoltarea cooperării între asistenții și lucrătorii sociali și sectorul voluntariatului, interesarea cetățenilor și organizațiilor non-guvernamentale în acordarea serviciilor sociale, sensibilizarea opiniei publice și a decidenților politici de la nivel local în dezvoltarea sectorului social și al economiei sociale, crearea unui mediu adecvat atât din punct de vedere al profesionalismului personalului implicat, cât și al accesibilității și calității serviciilor oferite în regim rezidențial sau la domiciliul beneficiarilor. Externalizarea furnizării serviciilor sociale se face, prin contract de acordare a serviciilor sociale, de către serviciul public de asistență socială organizat la nivel local sau județean, către orice alt furnizor de servicii sociale, în condiții de concurență prevăzute de legislația în vigoare. (art.121 din OG 86/2004). Furnizorii de servicii sociale acreditați pot acorda servicii sociale prin contracte directe încheiate cu beneficiarii, în condițiile legii.

Profesioniștii implicați în furnizarea serviciilor sociale sunt asistenții sociali, precum și specialiști având diverse calificări și competențe, responsabilități și atribuții specifice domeniului de activitate. Personalul de specialitate este cel format în instituții de învățământ superior de stat și particular, care funcționează în condițiile legii, precum și de personal care a dobândit competențe în procesul de formare și perfecționare continuă.

Funcționarea instituțiilor publice și private de asistență socială este reglementată prin legislația-cadru națională (L 47/2006 și OG 86/2004) furnizează servicii sociale și asigură supraveghere și îngrijire cu titlu permanent sau temporar, cu ori fără găzduire.

Nomenclatorul instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, precum și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, cu excepția celor de tip pilot a fost aprobat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei – HG nr. 539/2005. Instituțiile de asistență socială au obligația de a elabora regulamentul propriu de organizare și funcționare, care include drepturile și obligațiile beneficiarilor, în conformitate cu standardele de calitate pentru servicii sociale.

Instituțiile publice de asistență socială pot fi înființate și organizate prin hotărâre a consiliului județean și pot deservi una sau mai multe unități administrativ-teritoriale. În condițiile în care sunt implicate mai multe județe, instituțiile de asistență socială sunt înființate și organizate în baza unor convenții încheiate în condițiile legii, care se aprobă prin hotărâri ale consiliilor județene. Prin derogare de la prevederile menționate, consiliile locale pot înființa și organiza instituții de asistență socială, finanțate din bugetul propriu sau în parteneriat cu alte instituții publice ori private (art.17 din OG nr.86).

2.4. Clasificarea serviciilor sociale (Blaga, E., Stanciu, F., 2007)

Serviciile sociale au caracter primar și caracter specializat ( art. 3 din Ordonanța nr. 86/2004) și se acordă în instituții de asistență socială (cu sau fără găzduire) sau la domiciliul beneficiarului.

* Serviciile cu caracter primar sunt serviciile care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot conduce la marginalizare și excluziune socială. Acestea constau în:

– activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale si de grup;

– activități de informare despre drepturi si obligații;

– măsuri și acțiuni de conștientizare și sensibilizare socială;

– măsuri și acțiuni de urgență in vederea reducerii efectelor situațiilor de criză;

– măsuri și acțiuni de sprijin în vederea menținerii în comunitate a persoanelor în dificultate;

– activități și servicii de consiliere;

– măsuri și activități de organizare și dezvoltare comunitară în plan social pentru încurajarea participării și solidarității sociale;

– orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.

* Serviciile cu caracter specializat au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială. Acestea constau în:

– recuperare și reabilitare;

– suport și asistență pentru familiile și copiii aflați in dificultate;

– educație informala extracurriculară pentru copii și adulți, în funcție de nevoia fiecărei categorii;

– asistență și suport pentru persoanele vârstnice, inclusiv pentru persoanele vârstnice dependente;

– asistență și suport pentru toate categoriile de beneficiari;

– sprijin și orientare pentru integrarea, readaptarea și reeducarea profesională;

– îngrijire social-medicală pentru persoanele aflate în dificultate, inclusiv paleative pentru persoanele aflate în fazele terminale ale unor boli;

– mediere socială;

– consiliere în cadru instituționalizat, în centre de informare și consiliere;

– orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială.

* Serviciile de îngrijire social-medicală reprezintă un complex de activități care se acordă în cadrul unui sistem social și medical integrat și au drept scop principal menținerea autonomiei persoanei, precum și prevenirea agravării situației de dependență. Serviciile de îngrijire social-medicală de natură medicală pot fi reprezentate de activități complexe de diagnostic, tratament, îngrijiri și altele asemenea, recomandate și realizate în conformitate cu tipurile de afecțiuni pe care le prezintă beneficiarii de servicii sociale. Serviciile de îngrijire social-medicală de natura serviciilor conexe, interdisciplinare pot fi servicii de recuperare și reabilitare, kinetoterapie, fizioterapie, terapie ocupațională, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie, podologie și altele asemenea.

* Principalele categorii de persoane cărora li se adresează serviciile de îngrijire social-medicală sunt persoanele vârstnice, persoanele cu handicap, bolnavii cronici, persoanele care suferă de boli incurabile, copiii cu nevoi speciale, persoanele victime ale violenței în familie.

* Serviciile de îngrijire social-medicală de natură socială pot fi următoarele:

– servicii de bază: ajutor pentru igiena corporală, îmbrăcare și dezbrăcare, igiena eliminărilor, hrănire și hidratare, transfer și mobilizare, deplasare în interior, comunicare;

– servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia, efectuarea de cumpărături, activități de menaj, însoțirea în mijloacele de transport, facilitarea deplasării in exterior, companie, activități de administrare și gestionare, activități de petrecere a timpului liber;

– servicii de reabilitare și adaptare a ambientului: mici amenajări, reparații și altele asemenea.

Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice, publice ori private (art. 11-17 Ordonanța 86/2004)

Furnizorii publici de servicii sociale pot fi:

– serviciul public de asistenta sociala la nivel județean și local;

– alte servicii publice specializate la nivel județean sau local;

– instituțiile publice care au constituite compartimente de asistență socială.

Furnizorii privați de servicii sociale pot fi:

– asociațiile și fundațiile, cultele religioase și orice alte forme organizate ale societății civile;

– persoane fizice autorizate în condițiile legii;

– filialele și sucursalele asociațiilor și fundațiilor internaționale recunoscute în conformitate cu legislația in vigoare;

– organizațiile internaționale de profil.

Procesul de acordare a serviciilor sociale cuprinde următoarele etape principale (art.29 din Ordonanța 86/2004):

– evaluarea inițială a nevoilor sociale, individuale sau de grup

– elaborarea planului de intervenție

– evaluarea complexă de către o echipă interdisciplinară

– elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire

– implementarea măsurilor din planul de intervenție și din planul individualizat

– monitorizarea

– reevaluarea

– evaluarea opiniei beneficiarului.

Cadrul instituțional și administrativ de organizare și dezvoltare a serviciilor sociale

Principii de bază: descentralizare, finanțare multi-nivelară

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, coordonator al domeniului, precum și celelalte autorități ale administrației publice centrale cu competențe în domeniu, au următoarele responsabilități principale:

– elaborează legislația în domeniu și urmărește aplicarea ei de instituțiile administrației publice, precum și de către partenerii societății civile;

– elaborează planuri și programe specifice pentru dezvoltarea și diversificarea serviciilor sociale la nivel național;

– identifică prioritățile de dezvoltare a serviciilor sociale;

– întocmesc și adoptă metodologia și procedurile de evaluare, monitorizare și control al serviciilor sociale;

– inițiază și elaborează procedura de acreditare a furnizorilor de servicii sociale;

– asigură prin programe de interes național finanțarea serviciilor sociale de la bugetul de stat;

– elaborează și aprobă criteriile obligatorii de acreditare, organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială;

– elaborează și aprobă modelele contractelor de acordare a serviciilor sociale;

– elaborează și aprobă standardele obligatorii de calitate la care se acordă serviciile sociale;

– exercită controlul furnizării serviciilor sociale;

– identifică sursele de finanțare interne și externe destinate dezvoltării și diversificării serviciilor sociale.

Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivel comunitar, în funcție de:

– nevoile identificate

– de numărul potențialilor beneficiari

– de complexitatea situațiilor de dificultate

– de gradul de risc social.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a dezvolta și a diversifica gama serviciilor sociale în funcție de nevoile identificate. În realizarea obiectivelor proprii, autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica comunitatea în identificarea, prevenirea și soluționarea la nivel local a problemelor sociale. Autoritățile administrației publice locale pot organiza serviciile sociale de îngrijire la domiciliu, în funcție de nevoile identificate. Autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetele proprii fonduri necesare pentru serviciile sociale, care vor fi alocate cu prioritate beneficiarilor din zonele defavorizate. Obligațiile autorităților administrației publice locale:

– Fiecare consiliu județean, respectiv al sectoarelor municipiului București organizează un Serviciu Public de Asistență Socială care are ca responsabilitate furnizarea serviciilor sociale cu caracter specializat.

– Fiecare consiliu local organizează un Serviciu Public de Asistență Socială, cu responsabilitatea furnizării serviciilor cu caracter primar.

Principalele atribuții în domeniul serviciilor sociale ale serviciului public de asistență socială organizat la nivel județean sunt:

– pune în practică planurile și strategiile naționale din domeniul serviciilor sociale;

– elaborează planuri și programe județene în vederea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale, în funcție de nevoile semnalate și identificate la nivel local;

– inițiază și aplică măsuri de prevenire a situațiilor de marginalizare și excludere socială și asigură resursele de orice natură necesare pentru soluționarea urgențelor sociale;

– evaluează activitățile desfășurate de furnizorii de servicii sociale în cadrul programelor subvenționate de la bugetul local al județului și, respectiv, al municipiului București;

– înființează, administrează și finanțează serviciile sociale specializate;

– înființează și finanțează instituții de asistență socială care au drept scop găzduirea, îngrijirea și protejarea persoanelor aflate în nevoie din județ;

– coordonează metodologic și monitorizează activitatea instituțiilor publice și private care au responsabilități și atribuții în domeniul serviciilor sociale;

– ierarhizează prioritățile la nivel județean în dezvoltarea serviciilor sociale;

– colectează datele cu privire la furnizorii și beneficiarii serviciilor sociale;

– încheie contracte și convenții cu alți furnizori de servicii sociale;

– înaintează consiliului județean planul anual de dezvoltare a serviciilor sociale, precum și bugetul aferent acestuia, cu previziune pentru următorii 3 ani.

Serviciul public de asistență socială organizat la nivel local și serviciile publice ale sectoarelor municipiului București au următoarele atribuții principale în domeniul serviciilor sociale cu caracter primar:

– identifică și evaluează nevoile și situațiile care impun furnizarea de servicii sociale în funcție de nevoile specifice comunității;

– dezvoltă și gestionează serviciile sociale primare în funcție de nevoile locale;

– realizează măsuri de prevenție a situațiilor de risc;

– asigură consilierea și informarea cetățenilor din comunitate privind serviciile sociale existente la nivel local, precum și privind drepturile și obligațiile ce le revin;

– organizează, finanțează și susțin serviciile sociale cu caracter primar acordate la nivel local;

– asigură administrarea de competențe și resursele financiare necesare funcționării serviciilor sociale organizate la nivel local;

– promovează parteneriate cu alți furnizori de servicii sociale;
– stimulează participarea cetățenilor la dezvoltarea și diversificarea serviciilor sociale;

– controlează din punct de vedere administrativ serviciile sociale acordate la nivel local;

– colectează datele cu privire la furnizorii și beneficiarii serviciilor sociale, la tipurile serviciilor sociale și asigură transmiterea acestora consiliului județean, respectiv Consiliului General al Municipiului București;

– transmite la nivelul județului, respectiv la nivelul Consiliului General al Municipiului București, centralizarea rapoartelor privind implementarea planurilor individualizate de asistență și îngrijire;

– înaintează consiliului local planul anual de dezvoltare a serviciilor sociale, precum și bugetul aferent acestuia, cu previziune pentru următorii 3 ani;

– orice alte atribuții prevăzute de reglementările legale în vigoare.

Finanțarea serviciilor sociale este efectuată din următoarele surse (art. 51-57 Ordonanța 86/2004):

bugetul de stat

bugetul local al județului

bugetul local ale comunelor, orașelor, municipiilor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiilor București

donații, sponsorizări sau alte contribuții din partea persoanelor fizice ori juridice dințară și din străinătate

fonduri externe rambursabile și nerambursabile

contribuția beneficiarilor

alte surse de finanțare, în conformitate cu legislația în vigoare.

Bugetul de stat este destinat finanțării următoarelor măsuri:

programele de interes național

înființarea unor instituții de asistență socială-pilot

CAPITOLUL III.

ASISTENȚA MATERNALĂ

Din ce în ce mai mult se poate observa interesul pentru reintegrarea copiilor din instituții, astfel au fost dezvoltate foarte mult serviciile de tip familial care înseamnă integrarea copiilor în familii substitut pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.

Deși în ultimii ani s-au produs îmbunătățiri în ceea ce privește condițiile de viață ale copiilor din instituții sunt încurajate în continuare serviciile alternative la instituționalizare.

Principiul fundamental care trebuie respectat în cazul plasamentului copilului constă în preocuparea prioritară a asistentul social de a proteja copilul de orice formă de abuz, de neglijență și de a asigura securitatea și bunăstarea necesare dezvoltării normale (Spânu, M., 1998).

Plasamentul copilului la asistentul maternal este o măsură de protecție de tip familial realizată în interesul superior al copilului aflat în dificultate, prin care copilul este ocrotit în cadrul unei familii, alta decât cea biologică, de către o persoană special selectată și pregătită în acest scop.

Este o măsură de îngrijire familială temporară (limitată în timp), planificată, care se încadrează în sistemul de servicii oferite copilului aflat în dificultate de către Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Copilului (SPSPC) sau Organismele Private Autorizate (OPA). Ea oferă copilului posibilitatea de a trăi într-un mediu familial în timp ce se explorează identificarea unei familii permanente. (Irimescu, G., 2004)

3.1. Principii de lucru privind plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist

– în absența mamei sale, copilul are nevoie de o relație afectivă privilegiată cu o persoană care să fie referința sa permanentă, atentă la nevoile sale, capabilă de a le recunoaște și de a-i răspunde cu afecțiune nevoia de stabilitate și continuitate,

– plasamentul la un asistent maternal profesionist trebuie să permită copilului să fie integrat într-un mediu stabil, în interiorul căruia acesta să se poată repera.

– mediul de plasament – un spațiu adaptat, stimulant pentru dezvoltarea copilului, opus caracterului alienat al instituțiilor.

Următoarele principii sunt implicate în lucrul cu asistenții maternali profesioniști.

3.1.1. Principii de lucru privind copilul:

– copilul plasat trebuie perceput ca personalitate cu o istorie proprie, nevoi specifice, care sunt esențiale în activitatea asistenților sociali și a asistenților maternali profesioniști

– plasamentul copilului este o măsură temporară

– plasamentul copilului se face în vederea identificării unei soluții permanente pentru copil

– plasamentul copilului se face în interesul superior al acestuia

– copilul plasat va fi tratat nondiscriminatoriu față de copiii din familia asistentului maternal profesionist

– copilului plasat i se va respecta ritmul propriu de dezvoltare și va beneficia de afecțiune și o stimulare adecvată

– copilului plasat i se va respecta viața privată

– în măsura în care este posibil se va urmări plasarea fraților la același asistent maternal profesionist

– copilul plasat/ va beneficia de consiliere și susținere din partea profesioniștilor

3.1.2. Principii de lucru privind asistent maternal profesionist:

– asistent maternal profesionist este un subsistem în cadrul familiei iar intervenția specialistului atât în echipa de evaluare cât și în cea de lucru efectiv trebuie să se bazeze pe o abordare sistemică;

– atestarea asistentului maternal profesionist se face în urma unei selecții și evaluări conform unor criterii bine stabilite. Etapa de formare face parte din procesul continuu de evaluare a asistentului maternal profesionist;

– asistentul maternal profesionist va participa la un proces continuu de formare;

– familia asistentului maternal profesionist trebuie să cunoască întregul proces de plasament/încredințare cu toate consecințele legate de acesta;

– asistentul maternal și familia acestuia trebuie să păstreze confidențialitatea informațiilor privind istoria și viața privată a copilului aflat în plasament;

– drepturile și obligațiile asistentului maternal profesionist trebuie să fie reglementate înainte de plasamentul copilului;

– asistentul maternal și familia acestora vor beneficia de servicii de consiliere, sprijin și supervizare din partea echipei multidisciplinare responsabilă de caz;

– asistentul maternal și familia acestuia trebuie să colaboreze cu familia naturală și/sau familia adoptivă a copilului plasat/încredințat conform planului de intervenție

– asistentul maternal și familia acestuia trebuie să colaboreze cu ceilalți profesioniști sau cu orice altă persoană importantă/relevantă pentru copilul plasat/încredințat conform planului de intervenție;

– cererea asistentului maternal profesionist de a adopta copilul pe care îl are în plasament/încredințare va fi tratată cu prioritate atunci când finalitatea planului de intervenție pentru copil este adopția. Cererea nu are prioritate în fața rudelor;

– asistentul maternal profesionist trebuie să respecte codul etic al profesiei sale.

3.1.3. Principii de lucru privind plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist:

– în absența mamei sale, copilul are nevoie de o relație afectivă privilegiată cu o persoană care să fie referința sa permanentă, atentă la nevoile sale, capabilă de a le recunoaște și de a-i răspunde cu afecțiune. Chiar dacă în anumite momente cheie ale dezvoltării sale pot apărea tulburări datorate confruntării cu două figuri materne sau mai multe, această dificultate nu trebuie să servească ca pretext pentru a evita angajarea copilului în relații privilegiate, afectuoase, esențiale pentru dezvoltarea sa. Aceste relații permit copilului să fie unic, de a-și exprima sentimentele, de a se angaja, de a experimenta bogăția afectivă, de a se maturiza;

– nevoia de stabilitate și continuitate, plasamentul la un asistent maternal profesionist trebuie să permită copilului să fie integrat într-un mediu stabil, în interiorul căruia acesta să se poată repera. La aceasta contribuie tiparele de relaționare ale familiei, constanța, regularitatea obiceiurilor de viață, ritmurile și durata plasamentului. Astfel evaluarea inițială a familiei este deosebit de importantă pentru că permite o evaluare a echilibrului familial, a capacității familiei de a se adapta la schimbare, fiind în același timp securizantă pentru membrii săi. Problemele cauzate de plasamentul copilului sunt inevitabile, pun la încercare resursele familiei. Intervenția trebuie să respecte capacitățile familiei de a face față acestor probleme și să încurajeze autodeterminarea familiei;

– mediul de plasament este un spațiu adaptat, stimulant pentru dezvoltarea copilului opus caracterului alienant al instituțiilor. Prezența relațiilor care se structurează și se mențin prin interacțiuni cotidiene, stabilirea de limite adecvate în ceea ce privește statutul și rolul diferitelor subsisteme ale familiei (parental, conjugal, frăție), structurarea imaginii de sine a copilului, capacitatea de autonomie, procesul de individualizare și diferențierea între relații cu diferite grade de implicare și semnificație (exemplu: mama și vecina), acordarea de încredere, încurajarea și interesul pentru performanțele școlare, implicarea copilului în viața socială, implicarea copilului în gospodărie, responsabilizarea, diversitatea sarcinilor, apartenența la familia lărgită, oferire de adăpost când este în dificultate, acceptarea într-un grup de prieteni.

Plasamentul în familie constituie o oportunitate pentru intervenția precoce în cazul dificultăților de dezvoltare, deoarece copilul provine dintr-o familie cu disfuncționalități sau o instituție – medie în care potențialul copilului nu a fost valorificat.

Principalele obiective urmărite în acest caz sunt:

– crearea condițiilor celor mai favorabile pentru dezvoltarea copilului;

– identificarea momentelor de criză care survin normal în dezvoltarea copilului;

– favorizarea maturizării afective și evitarea cristalizării tulburărilor de comportament;

– detectarea precoce a handicapurilor de orice natură (organică, psihică, socială) (Muntean, A., 2001).

3.2. Asistența maternală – alternativă la instituționalizare

Ocuparea copiilor aflați în situații limită sau a copiilor cu nevoi speciale în rezidențe mult timp o caracteristică a sistemului de protecție oferit copilului atât în statele democratice dezvoltate, cât și în cele mai puțin dezvoltate economic; imaginea României după 1989 a fost, dealtfel, puternic influențată de prezentarea la diverse posturi de radio și TV și în publicații, a condițiilor îngrijirii rezidențiale ale copiilor. Slaba pregătire profesională a personalului din cadrul acestor instituții de îngrijire a copiilor, managementul carențat al resurselor instituției, absența stimulării concrete, efective pentru personalul de îngrijire și predominarea modelului holistic medical pot fi recunoscute ca și particularități ale instituțiilor de îngrijire a copiilor din România. Schimbul de experiență între aceste instituții și altele cu caracter similar sau cu organizațiile non-guvernamentale din state europene s-a concretizat în mod evident prin modificări la nivel structural ale acestor instituții și putem aprecia că unul din cele mai importante curente resimțite în asistența socială a copilului – dezinstituționalizarea – este tot mai des supus atenției autorităților locale și asistenților sociali preocupați de protecția autentică, a copilului. Noile programe românești sprijinite de UNICEF, PHARE, realizate în colaborare cu universități din Anglia, Franța, SUA, pun tot mai mult accentul pe plasamente familiale, identificarea și pregătirea părinților substitut și mai puțin pe instituționalizarea copilului. Este, de asemenea, evident faptul că în România aceste instituții reprezintă o realitate incontestabilă care nu poate fi ignorată; „este impropriu să vorbim, cel puțin în actualele condiții, despre dezinstituționalizare, atât timp cât fondurile destinate programelor pentru plasamente familiale sunt încă limitate și insuficiente și, mai ales, atât timp cât instituțiile existente sunt în continuare finanțate de la bugetul de stat”. Un număr foarte mare de copii abandonați încă de la naștere în maternități, sau ulterior, sunt încredințați autorităților locale din fiecare oraș (Spânu, M., 1998).

Familia substituivă poate oferi copilului un cadru de referință afectiv, social și material. Familia îi propune copilului modele umane pe care el le va imita și de care se va diferenția, devenind personalitate autonomă caracteristică.

Prin familie, copilul participă la o viață socială intensă, copilul va deveni „el însuși” prin referire la alte persoane, familia este mediul din care va ieși la iveală, în cele din urmă, personalitatea adolescentului.

În familie, fie ea și una substitutivă copilul descoperă comportamente sociale de bază, ca de exemplu apărarea propriilor drepturi și respectul față de dreptul altuia. În sânul familiei se desfășoară un joc continuu și variat de acțiuni și reacții reciproce care asigură simultan socializarea și individualizarea copilului (mediu social).

Familia foster poate oferi copilului sentimentul de siguranță care apare tot mai mult drept condiție fundamentală a dezvoltării și echilibrului său interior.

În familie, copilul are posibilitatea la rândul lui, să dăruiască duioșie și sentimente de afecțiune. Copilul mic intuiește dragostea în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, sau cu persoana de îngrijire – asistent maternal, în duioșia micilor sale jocuri pentru dezvoltarea sa neuropsihică. Crescând, copilul va intui această dragoste din bunăvoința ce i se arată, din lucrurile ce i se oferă dar și interesul pe care adultul îl acordă faptelor lui și din timpul pe care il consacră, în comparație cu adulții dintr-o instituție de plasament.

Copilul are nevoie să știe că este un element de fericire pentru cei apropiați, să știe că prezintă valoare pentru părinți sau persoanele semnificative.

Familia substitutivă, spre deosebire de un centru de plasament oferă unui copil sentimentul de siguranță, care depinde de următoarele condiții:

Protecție împotriva loviturilor din afară;

Satisfacția trebuințelor elementare;

Coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

Sentimentul de a fi acceptat de ai săi.

ca membru al familiei;

– să fie iubit;

– să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie și de mulțumire pentru adulți;

– să fie condus și îndrumat;

ca ființă umană:

– să i se accepte caracteristicile individuale;

– să aibă posibilitatea de acțiune ăi experiență personală;

– să aibă asigurată o anumită arie de libertate.

Copilul care nu se simte în siguranță este obligat fie să se agațe în mod parazitar de adult, ca să-i smulgă ajutorul și protecția, fie să se valorizeze în compensație prin tot felul de comportamente mai mult sau mai puțin aberante, fie să evite lumea exterioară care i se pare că îl amenință și de care se teme, ajungând uneori la o ruptură hotărâtă cu mediul și la o refugiere imaginară în sine.

Dacă siguranța este o condiție necesară dezvoltării, ea nu este totuși și condiția suficientă. Familia nu este numai un adăpost protector, ea este mai ales pentru copil o baza de plecare (Osterrieth, 1973, apud, Spânu, M., 1998).

3.2.1. Posibilități și limite ale instituțiilor de ocrotire

În primii ani de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți, acel habitus social care se construiește în practica socială. Copilul internalizează structuri sociale și nu doar obiecte sociale. Simpla prezență a mamei îl ajută să interiorizeze rolul de mamă, relațiile dintre statutul său și cel al mamei etc.. lipsa părinților datorită separării copilului de familia sa și plasarea copilului într-o instituție de ocrotire face să apară carențe în dezvoltarea habitusului.

În cadrul instituției copilul nu are o persoană de referință, de el se îngrijesc mai multe persoane care se succed în funcție de programul de lucru. Copii crescuți fără dragoste și fără apropiere sufletească din partea familii, a celor din jur, deci copii lipsiți de atașament afectiv normal sunt de regulă pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea și își vor cheltui energia emoționale în căutarea siguranței afective .

Copiii au nevoie de atașament afectiv stabil pentru a crește și a se dezvolta, fiind imperioasă existența unei relații umane stabile, care nu se reduce doar la reguli și legi.

Copilul separat de mama sa, de familia sa, este lipsit de afectivitatea acesteia.

Există două surse principale de dificultăți întâlnite de copiii separați de familia lor și încredințați unei instituții:

pierderea fizică a părinților și discontinuitatea pe acre separarea a produs-o în dezvoltarea lor;

carențe determinate de viața instituțională.

Chiar dacă există condiții materiale, rămâne nerezolvată problema fundamentală a „îngrijirii psihice”.

Analizând organizarea, modelele de îngrijire practicate de instituții, se poate afirma că au caracteristici comune. Ele sunt instituții totale, în care copilul beneficiază de adăpost, hrană, îngrijire medicală, educație, suport juridic și administrativ al diverselor drepturi financiare pe care le datorează aparținătorilor. Instituția substituie astfel, în totalitate, responsabilitățile pe care familia le are în raport cu persoana copilului dar și unele drepturi pe care părinții le au față de copiii lor și pe care nu le mai exercită. În situația instituțiilor atotcuprinzătoare, se creează dependența copiilor de serviciile primite și neputința de a face față presiunilor sociale la ieșirea din sistemul de ocrotire.

Îngrijirea în instituții se face într-un mediu închis, în care toate aspectele vieții de zi cu zi sunt realizate în același loc, sub aceeași autoritate și în prezența altor rezidenți. Dar activitățile copiilor sunt lipsite de intimitate, participarea colectivă sub privirile și controlul permanent al vecinilor sau autorităților dovedesc mai degrabă preocuparea de a prefera scopurile oficiale ale instituției decât acelea de a acoperi nevoile individuale de dezvoltare a celor asistați.

Instituția este centrată pe reguli interioare, pe ceea ce copilul respectă sau nu din programul în care este inclus, în detrimentul celor care funcționează în afara ei.

Regimul utilizat în unitățile pentru copii, activitățile de tip colectiv în care sunt antrenați copiii, creează stereotipuri, supunere totală la regulile interioare și o ruptură ireparabilă între personalul de supraveghere și asistați pe de o parte și mediul exterior pe de altă parte. Copiii nu cunosc comunitatea.

Viața privată limitată, controlul excesiv al deciziilor personale, au dovedit că pot crea o dependență a copiilor față de instituție și scad șansele copiilor de a reuși la ieșirea din sistem. Mai târziu, aceștia devin practic incapabili să-și organizeze singuri viața și să ia decizii în privința viitorului lor.

Oricât de organizată ar fi instituția, ea nu poate reproduce întru totul familia și nu poate substitui părinții.

Instituțiile rezidențiale au următoarele sarcini:

– adăpost

– întreținere

– suport pe perioada întreruperii relațiilor cu familia

– suport în reconstituirea legăturilor familiale

– securitate în raport cu presiunile exterioare

– evaluare

– control

– ajutor specializat în situația dificultăților interpersonale

– suport în pregătirea pentru viața independentă

Neglijarea unora dintre aceste sarcini poate crea dezavantaje enorme în planul dezvoltării armonioase a copiilor.

Instituția rezidențială trebuie privită ca o soluție temporară. Perioada petrecută în instituție ar fi bine reprezinte, pentru cei care sunt implicați, o etapă în care clientul primește diagnosticul, după care este orientat către forma de ocrotire cea mai potrivită nevoilor lui.

Instituțiile rezidențiale nu pot compensa absența familiei și carența afectivă ce apare în absența familiei (Florescu, L., Frățiman, L., 2000).

Lipsa îngrijirilor materne din primul an de viață de răsfrânge negativ asupra constituirii personalității și a formării comportamentelor adaptative. Copiii care au trăit astfel de situații sunt înclinați mai târziu spre devianță și nevroză și au mari dificultăți în manifestarea încrederii în oameni și în stabilirea unor bune relații cu ceilalți. Atașamentul are o importanță majoră în dezvoltarea comportamentului, existând, referitor la aceasta, în literatură, o abundență de teorii: Ainsworth, Bowlby, Cairus, Gewitz & Masters, Walters & Parke, Schaffer & Emerson (Florescu, L., Frățiman, L., op. cit.).

Dezvoltarea copilului în interiorul instituției

În 1937, Bindl, Hetzer și Sturm studiază două grupuri din case de copii: un grup rămas în instituție până la data experimentului și un alt grup de copii, care, în jurul vârstei de 2 ani, fuseseră adoptați de familii. Se constată la copiii rămași în instituție un puternic retard motor, de limbaj și de personalitate.

În anii 1970, Karen-Margrethe Simonsen (Danemarca) studiază un lot de 305 copii între 1-6 ani cu ajutorul testului de dezvoltare Bühler-Hetzer; dintre aceștia, 140 erau copii internați în casa de copii și 163 copii proveniți din familie, frecventând grădinița de masă. Rezultatele au fost aceleași.

Opinia larg răspândită, deși nu lipsesc și contrazicerile, este că viața în instituție este în mod cert extrem de nefavorabilă dezvoltării copilului.

Printre efectele generale ale instituționalizării copilului se găsesc și următoarele:

întârziere în dezvoltarea fizică și motorie, precum și o tendință mai mare spre îmbolnăvire;

întârziere în dezvoltarea mintală și a limbajului;

lipsa de adaptabilitate, de autocontrol;

apatie, indiferență, apăsare psihică;

tendință mai mare spre nevroze;

probleme de comportament: hiperactivitate, incapacitate de concentrare, somn neliniștit, nevoie excesivă de afecțiune, conduită de atragere a atenției, egoism în joc, lipsa experienței în ceea ce privește jucăriile, nesupunere, crize de furie;

adaptabilitate socială redusă, rigiditate a relației sociale, absența sentimentului social, frecvență mai mare a comportamentului antisocial și a delincvenței;

în adolescență: dificultăți în a-și găsi prieteni, a menține prietenia și relațiile afective, dificultăți în a mânui banii, în a-și organiza și conduce viața.

După opinia lui Arieli și Feurestein, în „Child & Youth Care Quaterly”, 1992, instituția prezintă două tipuri de probleme cu impact negativ. Primul tip se referă la probleme ale copiilor, al doilea tip poate fi delimitat sub titlul de probleme ale adulților, ale personalului de îngrijire. În ceea ce-i privește pe copii autorii consideră că instituția îi obligă la: expunere permanentă, controlul excesiv, relații insuficiente cu adulții semnificativi, depărtare de mediile sociale naturale sau ca, de exemplu, familia și comunitatea socială largă, precum și la o aglomerație caracteristică situației instituționale, la lipsa intimității, a rolurilor sociale, astfel le este influențată perceperea identității precum și așteptările lor privind posibilitățile și capacitățile lor (Dumitrana, M., 1998).

Altă trăsătură negativă a vieții în instituție este supracontrolul. Personalul fiind, în general, insuficient pentru grupul de copii, instituția tinde să structureze timpul copiilor și să le unifice activitățile”, astfel sunt planificate orare stricte și detaliate, care definesc ceea ce copii trebuie să facă în fiecare unitate de timp. Adultul are cu copilul relații autoritare, de manevrare și nu primare, diadice, suportive.

Copilul din instituție primește mai multe ordine, pune mai puține întrebări și primește mai puține explicații.

Izolarea socială a copilului și absența legăturii afective primare cu mama ori cu un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate de foarte timpuriu ca fiind responsabile pentru problemele copiilor din instituție. În această privință, Provence și Lipton, în „Infant in Institution”, 1962, vin cu o descriere condensată a realităților vieții instituționale, constatând:

1.Absența figurii materne, cu tot ce implică acest lucru. Autoarele fac referință aici la nevoia copiilor de a fi îngrijiți în principal de o singură persoană, pentru a se asigura dezvoltarea mintală și emoțională adecvată. Numărul mare de persoane care lucrează în instituție duce la o fragmentare a îngrijirii și o lipsă a continuității, care face mai dificilă dezvoltarea la copil, a conștiinței de sine însuși și despre mediu. Acest fapt marchează puternic capacitatea de învățare în sens larg.

2.Scurtarea timpului petrecut pentru îngrijirea copilului este un deficit cantitativ important. Este nevoie de o anumită cantitate de timp acordat fiecărui copil în parte, fără de care dezvoltarea acestuia suferă. Se știe că cei mai mulți copii din instituții nu primesc destulă îngrijire de tip matern (considerându-se aici nu numai durata ci și calitatea îngrijirii).

3.Lipsa unei îngrijiri personalizate

Aici sunt identificate două aspecte:

– interesul și implicarea emoțională a persoanei care îngrijește de copil în instituție care nu se poate compara cu cea a mamei pentru propriul său copil. Comunicarea dintre mamă și copil, care oferă unul din cele mai importante elemente în dezvoltarea celui mic, este redusă la minimum într-o instituție;

– îngrijirea copilului instituționalizat este rutinizată la maximum și doar ocazional este legată de nevoile specifice ale unui anumit copil, la un anumit moment (de exemplu a-i da copilului de mâncare atunci când îi este foame și nu după orar);

4.Lipsa relațiilor personale și de dragoste

Este cea mai serioasă deficiență a vieții în instituție după opinia lui Provence și Lipton.

David și Appell, în „Loczy ou la maternage insolite”, 1973, consideră că principalii factori de risc legați de viața în instituție sunt:

schimbările multiple ale mediilor de viață și îngrijitorilor, ceea ce determină la copii o angoasă crescută, teama de necunoscuți și străini, datorită pierderilor repetate de persoane de care se atașează;

îngrijirile depersonalizate și depersonalizante, prin care copii sunt luați brusc și duși pentru baie, pentru hrănire, schimbarea lenjeriei, la plimbare, fără a fi preveniți, fără a li se explica ce se întâmplă, fără a li se vorbi și chiar fără a fi priviți și a se ține cont de reacțiile lor. Copilul este tratat ca un obiect și este manipulat ca atare, el nu are cum se manifesta ca persoană, pentru că nimeni nu-l tratează astfel;

imposibilitatea creării unei relații afective privilegiate și având o calitate structurală; tratarea impersonală a copilului și lipsa ofertei pentru o relație umană stabilă și un răspuns afectiv specific determină o incapacitate a copilului de a simți continuitatea existenței sale și a personalității sale, contribuind la persistența unei imagini fragmentate a lumii din jurul lui și la imposibilitatea, pe măsura dezvoltării și maturizării, de a se situa în timp și spațiu, de a-și găsi un loc în lume.

Hipostimularea dezvoltării psihomotorii care este considerată ca unul din factorii

determinanți ai întârzierilor și tulburărilor de dezvoltare.

Spitz, în „The Psychoanalytic Study of the Child”, 1946, nota că lipsa personalului

adecvat de îngrijire face ca micuții să-și petreacă cel mai mult timp în pat și prea

puțin să se miște pe podea.

Ginde, Sturm, în 1937, și Hetzer arătau că un copil în instituție trebuie să-și petreacă foarte mult timp în așteptare; a aștepta să fie spălat, a aștepta să fie îmbrăcat, a aștepta să fie hrănit, a aștepta să meargă la plimbare și totul se petrece în grup.

Prevence și Lipton afirmau: „Pe măsură ce crește, în primul său an de viață, mediul său vizual este de departe mult mai puțin bogat și variat decât acela al unui copil în familie. El nu vede un automobil, un animal, o casă ori un tătic. El nu are experiența de a fi scos afară, în curte, ori să meargă cu o mașină sau un cărucior ….. Stă tot timpul în aceeași cameră, din care este luat foarte rar, de obicei pentru a fi dus la cabinetul medical, pentru a fi examinat sau tratat”.

absența deschiderii spre lumea exterioară este o altă caracteristică semnalată de David și Apell ca fiind profund nocivă. În multe instituții, copiii nu trec niciodată pragul clădirii și nu au văzut niciodată vreuna din activitățile de bază ale vieții zilnice, normale. Ei nu au văzut niciodată pe mama spălând, curățind, gătind, nu au mers la cumpărături cu părinții.

monotonia cadrului de viață și sărăcia relațiilor sociale. Fiecare zi trece la fel ca cealaltă. Copilului i se spune mereu ce să facă. Nu i se dă niciodată prilejul să ia el singur hotărâri, trebuie doar să respecte ordinele și orarul prestabilit fără a fi consultat în vreun fel în privința acestuia.

5. Anonimatul, standardizarea și autoritarismul, totala absență a activității voliționale, a inițiativei copiilor și impersonalitatea relațiilor dintre copil și adult.

Copilul acționează după reguli bine definite și nu în urma inițiative proprii…pe stradă nu aleargă, nu se oprește să privească la ceva, nu este cu adevărat interesat, mănâncă ce i se dă și dacă nu-i place, nu se opune. Nu are relații personale cu ceilalți, nici cu lumea de obiecte înconjurătoare și abia de sunt conștienți de propriul corp. Actele volitive ale copiilor, chiar cele negative, sunt extrem de sărace și foarte slabe în intensitate. În legătură cu relația copil-adult, copilul nu se uită în ochii adultului dacă este luat în brațe și toate activitățile decurg fără ca adultul și copilul să se privească unul pe altul și să răspundă unul altuia (Dumitrana, M:, 1998).

CAPITOLUL IV.

PROCEDURI DE LUCRU ÎN RECRUTAREA, EVALUAREA ȘI

ATESTAREA ASISTENȚILOR MATERNALI PROFESIONIȘTI

4.1. Recrutarea potențialilor asistenți maternali profesioniști

Recrutarea asistenților maternali se referă la căile de abordare a familiilor cu scopul de a găsi potențiale familii de îngrijire pentru copiii care au nevoie de îngrijire familială temporară.

Recrutarea implică un program de educare a publicului larg continuu, planificat, organizat, referitor la nevoia de a găsi asistenți maternali. Efortul de recrutare continuă creează în timp un climat de conștientizare a nevoii de asistenți maternali. Recrutarea are scopul de a identifica și oferi motivație solicitanților potențiali care vor să devină asistenți maternali. Țelul ei principal este de a asigura un număr suficient de asistenți maternali disponibili pentru a primi în orice moment copiii care au nevoie de îngrijire. Un efort concentrat de a recruta asistenți maternali ar trebui să includă folosirea unei varietăți de metode având o temă comună.

Abordarea individualizată sau contactul personal cu potențialul asistent maternal este deseori cea mai eficientă metodă de a ajuta familiile să decidă dacă îngrijirea familială temporară este potrivită pentru ei (Cojocaru, Ș., 2004).

4.2. Criterii de eligibilitate pentru familiile care solicită să devină asistenți maternali

In procesul de selecție al asistenților maternali vor fi luate în considerare cel puțin următoarele aspecte:

– solicitanții trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu;

– condiții materiale – solicitanții trebuie să aibă drept de folosință asupra locuinței. Locuința trebuie să fie salubră, cu cameră separată pentru copil, cu pat separat pentru fiecare copil, cu dependențe corespunzătoare pentru igienă, ambient sigur pentru asigurarea sănătății și bunăstării copilului;

– starea de sănătate – trebuie să fie bună, fără afecțiuni medicale de orice fel care ar afecta calitatea de asistent maternal. Este necesar certificatul medical cu evaluarea completă care să ateste că nici solicitantul și nici o altă persoană care locuiește cu aceasta nu prezintă afecțiuni care ar prejudicia integritatea copilului;

– aptitudini parentale – solicitanții trebuie să dovedească abilități de educare și îngrijite a copilului, răbdare, înțelegere, altruism, disponibilitate afectivă, flexibilitate, înțelegere a nevoilor copilului, disponibilitate pentru joc;

– profilul moral – pot fi asistenți maternali persoanele care dovedesc trăsături pozitive de caracter, au relații sociale bune în comunitate și nu au suferit condamnări rămase definitive prin hotărâre judecătorească, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni;

– înțelegerea diferenței dintre plasament/încredințare în asistență maternală și adopție – solicitanții trebuie să înțeleagă clar această diferență. Persoanele care doresc să adopte copii vor fi reorientate în acest sens;

– acceptarea și înțelegerea necesității colaborării cu SPSPC/OPA;

– atitudine non – discriminatorie față de persoanele cu nevoi speciale și față de minoritățile etnice;

– capacitate de a lucra în condiții de stres sau speciale (de exemplu în cazul plasamentului maternal profesionist);

– înțelegerea caracterului temporar al plasamentului copilului la asistentul maternal;

– experiența anterioară – experiența cu proprii copii sau experiența în ocrotirea altor copii, bătrâni, persoane cu handicap constituie un avantaj, nu un criteriu în sine;

– atitudinea celorlalți membrii ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul față de intrarea copilului în respectiva familie.

Nu pot fi asistenți maternali

– persoanele care au suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni. Acest lucru se aplică și pentru membrii familiei care locuiesc cu persoana solicitantă și au suferit astfel de condamnări;

– părinți decăzuți din drepturi părintești sau ai căror copii au fost declarați abandonați prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

– persoane care au copii-rude de până la gradul IV pentru care este luată o măsură de încredințare/ plasament/ adopție;

– persoanele dependente de alcool, droguri sau alte comportamente în antecedent.

Atunci când o cerere este refuzată pentru unul din motivele de mai sus, solicitantul va primi un răspuns motivat, formulat în scris, din partea Comisiei pentru Protecția Copilului (Irimescu G., 2004).

4.3. Evaluarea primară. Cererea de înscriere. Evaluarea psiho-socială.

Persoana care dorește să devină asistent maternal se adresează: Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului sau Organismului Privat autorizat.

Indiferent de modul în care a fost făcută recrutarea, toți solicitanții vor parcurge același proces de selecție și evaluare.

În funcție de numărul solicitanților, aceștia vor fi invitați individual sau în grup la o întâlnire cu asistentul social. Întâlnirea individuală este de preferat, atunci când condițiile o permit, datorită modului intim, personal în care poate fi abordată discuția. Întâlnirea în grup oferă solicitanților sentimentul de siguranță prin sprijinul ce și-l pot oferi reciproc și este mai eficientă ca perioadă de timp consumată în acest scop.

În cazul unui cuplu, este obligatoriu ca ambii parteneri să fie prezenți la această primă întâlnire.

Scopul acestei întâlniri este de a informa solicitantul în legătură cu:

– profesia de asistent maternal;

– procedurile legale de obținere a atestatului, cadrul juridic;

– situații de incompatibilitate cu calitatea de asistent maternal;

– categoriile de beneficiari;

– relația cu familia biologică;

– colaborarea cu serviciile sociale;

– principiile și procedurile de lucru;

– drepturile și obligațiile părinților;

– aspectele financiare.

În cadrul acestei întâlniri solicitanții vor primi cererea de evaluare și materialele informative.

Evaluarea psiho-socială a asistentului maternal

Ancheta socială este o fază importantă a procesului prin care cineva devine asistent maternal. Ea oferă baza pentru a determina dacă solicitantul este doritor și pregătit pentru a-și asuma rolule asistent maternal și dacă este potrivit pentru acest rol. Raportul anchetei sociale oferă o evaluare generală a familiei și a funcționalității acesteia ca grup, incluzând și interacțiunea membrilor în cadrul sistemului familial.

În paralel cu pregătirea asistentului maternal, va continua procesul de evaluare printr-o serie de vizite la domiciliul solicitantului pentru culegerea de informații. În cadrul acestor vizite vor avea loc întâlniri la care vor participa toți membrii familiei solicitantului și persoanele care locuiesc cu acesta, precum și întâlniri în cadrul cărora se vor purta discuții individuale cu fiecare persoană în parte.

În procesul de evaluare pot fi incluse și interviuri cu alți profesioniști și orice investigații suplimentare considerate utile de către evaluator.

Asistentul social va completa un raport după fiecare vizită în parte. Observarea, în perioada de pregătire și evaluare, a unor atitudini necorespunzătoare sau a altor aspecte care ar prejudicia ocrotirea copilului în familia respectivă, va fi consemnată și poate constitui motiv de respingere a solicitării.

Rezultatele evaluării fac obiectul raportului de anchetă psiho-socială asupra capacității solicitantului de a deveni asistent maternal, finalizat de către asistentul social.

Raportul împreună cu cererea solicitantului și documentele anexate vor fi prezentate Comisiei pentru Protecția Copilului de la domiciliul solicitantului, în termen de maximum 90 de zile de la înregistrarea cererii.

Actele necesare întocmirii dosarului de asistent maternal profesionist sunt:

cererea de a deveni asistent maternal profesionist;

curriculum vitae al solicitantului;

motivele pentru care solicitantul dorește să devină asistent maternal profesionist;

copii legalizate după actele de stare civilă: certificat de naștere și certificat de căsătorie;

copii legalizate după actele de studii ale solicitantului;

scurta prezentare a persoanelor cu care locuiește solicitantul, prin care să se menționeze numele, prenumele, data nașterii și gradul de rudenie;

certificate medicale a solicitantului și a persoanelor cu care acesta locuiește;

certificate de cazier judiciar ale solicitantului și ale celorlalte persoane cu care locuiește;

copie legalizată după actul de proprietate al locuinței.

4.4. Instruirea asistenților maternali

Procesul de formare face parte din procesul de evaluare a asistentului maternal. Solicitanții vor participa la un program obligatoriu de formare de minimum 60 de ore (teoretică și practică), desfășurată în grupe de maxim 12 persoane.

Programul de formare trebuie să cuprindă informații referitoare la:

dezvoltarea copilului;

aspecte privind îngrijirea copilului sănătos și bolnav;

infecția cu HIV;

dezvoltarea respectului față de sine și copii;

teoria atașamentului;

copiii cu comportament dificil;

efectele separării și ale pierderii;

sistemul de ocrotire al copilului;

socializarea și instituționalizarea copiilor;

abuzul și neglijarea copilului;

munca în echipă și planificarea activităților ca parte a unei echipe;

rolul lucrătorilor sociali;

rolul asistenților maternali;

rolul și importanța părinților naturali și a cunoașterii originii;

atitudini referitoare la rasă, religie, sex, handicap;

impactul ocrotirii unui copil asupra asistentului maternal;

relaționare familie biologică / asistent maternal familie adoptivă;

efectele instituționalizării copilului;

orice informație considerată utilă.

Persoanele care primesc în plasament copii cu nevoi speciale vor beneficia de instruire specializată.

4.5. Atestarea asistentului maternal profesionist

Atestarea este o decizie ce aparține Comisiei pentru Protecția Copilului, decizie la baza căreia se află dosarul solicitantului și propunerea asistentului social privind admiterea sau respingerea cererii de eliberare a atestatului de asistent maternal. Atunci când Comisia consideră necesar, poate cere și audierea altor persoane precum și orice altă informație suplimentară.

Atestatul de asistent maternal se eliberează pe o perioadă de 3 ani. Atestatul va menționa datele de identificare ale titularului, durata de validitate a atestatului, SPSPC sau OPA care va supraveghea activitatea asistentul maternal, numărul maxim de copii care pot fi primiți simultan în plasament/încredințare, grupa de vârstă și sexul acestora, precum și capacitatea titularului de a îngriji copii cu nevoi speciale.

Hotărârea de atestare sau respingere a solicitării va fi înregistrată conform procedurilor existente și va fi comunicată în scris solicitantului, în termen de 5 zile.

Din momentul aprobării de către Comisia pentru Protecția Copilului, asistenții maternali se vor găsi în mod oficial în evidența SPSPC/OPA urmând să-și înceapă activitatea în cel mai scurt timp posibil.

Atestatul poate fi reînnoit, suspendat sau retras de către Comisia pentru Protecția Copilului, la propunerea motivată a SPSPC/OPA care monitorizează activitatea asistentului maternal (Irimescu, G., op. cit.).

CAPITOLUL V.

PLASAMENTUL COPILULUI ȘI SUPERVIZAREA PLASAMENTULUI ÎN ASISTENȚA MATERNALĂ PROFESIONISTĂ

5.1. Identificarea copilului

Grupul țintă care poate beneficia de serviciul de plasament / încredințare la asistentul maternal este reprezentat de copiii aflați în dificultate. Legislația actuală stipulează că un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.

Prin prisma acestui articol și fără a face nici o discriminare de sex, origine etnică, rasă sau religie, se pot identifica următoarele categorii de beneficiari;

copii provenind din familii în care părinții nu pot sau nu știu să-și asume responsabilitatea îngrijirii lor, își exercită în mod abuziv drepturile parentale ori își neglijează grav responsabilitățile părintești;

copii aflați în sistemul rezidențial de ocrotire;

copii părăsiși în unități sanitare de diferite tipuri, indiferent de statutul lor juridic;

copii cu nevoi speciale;

copii aflați în orice altă situație de natură să impună luarea măsurii de ocrotire la asistentul maternal.

În procesul de identificare a beneficiarilor este esențială considerarea următoarelor aspecte:

pentru copiii provenind din familii care au un anumit suport financiar / material ar putea, și doresc să-și păstreze copiii în familie este recomandabilă utilizarea altor mijloace și metode care nu presupun separarea copilului de familia sa, în condițiile în care acest este lucru este în interesul superior al copilului;

recomandarea măsurii de plasament / încredințare la asistentul maternal trebuie să fie fundamentată de eliminarea celorlalte posibilități de sprijinire a familiei de către SPSPC / OPA, în vederea menținerii copilului în familia biologică;

clarificarea situației juridice a copilului reprezintă o consecință a aplicării planului individual de permanență pentru copil și nu un criteriu de eligibilitate a acestuia pentru ocrotirea la asistentul maternal;

elaborarea planului individual de permanență pentru copil este obligatorie din momentul identificării copilului aflat în dificultate.

5.2. Matching / potrivirea copil – asistent maternal

Matching-ul

Este procesul de alegere a celei mai adecvate persoane ca asistent maternal pentru îndeplinirea nevoilor unui copil anume. Procesul de matching este de importantă majoră și poate să ajute la realizarea unei planificări permanente, de ex. dacă planificarea cazului prevede pentru un copil reunirea cu familia sa biologică este de dorit ca cele două familii (familia de îngrijire și cea biologică) să aibă caracteristici comune (culturale, educaționale, etnice, religioase etc.) astfel încât experiența copilului privind problemele de adaptare care apar din cauza diferențelor să fie diminuate.

Când este identificat un copil eligibil, asistentul social din cadrul programului de asistență maternală recapitulează toate persoanele aprobate disponibile și alege un grup inițial de 2-3 familii. Familiile selectate sunt evaluate în contextul nevoilor copilului și a situației sale în cadrul unei întâlniri între asistentul social din cadrul programului de asistență maternală, asistentul social care a referit copilul și supervizorul de program. Împreună ei aleg cea mai potrivită familie pentru copil. În cazul unor circumstanțe speciale pot fi consultați și alți specialiști (doctori, psihologi, lucrători din sectorul public etc.).

Procesul de potrivire constă în identificarea și pregătirea unei familii care să răspundă nevoilor specifice ale copilului care urmează să fie plasat / încredințat. Etapele minime obligatorii care trebuie parcurse în cursul de potrivire sunt următoarele:

Potrivirea teoretică – presupune luarea în considerație a cel puțin următoarelor criterii referitoare la copil, familia lui biologica și asistentul maternal:

– criterii privind copilul se referă la: vârsta acestuia, temperamentul sau interesele aparente, naționalitate, rasă, religie, relațiile cu alți copii, nevoi speciale;

– criterii privind familia naturală a acestuia: vârstă, temperament, ocupație, înclinații / aptitudini, interese pentru diferite domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie;

– criterii privind asistentul maternal: vârstă, temperament, ocupație, înclinații, aptitudini, interese pentru diferite domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie, atitudinea față alte etnii, situație legală, competențe profesionale, preferințe privind copilul, disponibilități, reședința ( distanța față de domiciliul familiei naturale ), alți copii prezenți în familie.

Potrivirea teoretică se realizează cu participarea a cel puțin doi profesioniști: asistentul social al copilului sau persoana de referință a copilului și asistentul social care a lucrat cu asistentul maternal.

Potrivirea practică – informarea și pregătirea tuturor părților implicate presupune:

– informarea copilului – se realizează potrivit capacității sale de înțelegere și gradului său de maturitate;

– informarea familiei naturale – se realizează sub rezerva respectării interesului superior al copilului;

– informarea asistentului maternal – asistentul social îi aduce la cunoștință toate informațiile necesare, în măsura în care ele sunt relevante pentru situația copilului respectiv.

Responsabilizarea transmiterii acestor informații revine asistentului social al copilului și respectiv, asistentului social care a lucrat cu asistentul maternal.

Pregătirea pentru plasament este o etapă primordială în cadrul procesului de plasament în îngrijirea familială temporară. Pe parcursul acestei etape, familia de îngrijire, copilul și uneori familia biologică a copilului sunt pregătiți pentru noua experiență și pentru schimbarea în îngrijire. După ce s-a efectuat matchingul, asistentul social informează familia despre decizie. Acesta furnizează informații generale despre copil și planul lui de viitor. Informațiile includ: motivul plasamentului, starea de sănătate a copilului, nivelul actual de dezvoltare al copilului (fizic, social, cognitiv și emoțional), durata aproximativă a plasamentului, programul de hrană, somn, etc., implicarea familiei biologice, dacă este cazul. După obținerea acestor informații familia de îngrijire temporară trebuie să decidă dacă va oferi sau nu îngrijire familială temporară copilului.

Dacă familia acceptă copilul, se fixează data la care familia va vizita copilul. Vizitarea copilului și acceptarea sa definitivă de către familie declanșează următoarea etapă a procesului de pregătire. Aceasta implică: elaborarea dosarelor administrative și supunerea lor spre aprobare; imediat după primirea deciziei scrise din partea Comisiei pentru Protecția Copilului, asistentul social solicită aprobarea pentru achiziționarea echipamentului adecvat pentru copil iar familia de îngrijire temporară își pregătește locuința pentru plasarea copilului.

Pregătirea copilului

Asistentul social care a referit copilul începe pregătirea pentru plasamentul copilului. Sunt programate vizite preplasament ale familiei de îngrijire temporară la instituție, în colaborare cu asistentul social de pe programul de îngrijire temporară. În cazul unui nou-născut, este important pentru asistentul social să aibă informații pregătite referitoare la rutina zilnică a copilului și celelalte nevoi ale sale (hrănirea, orele de somn, ora de culcare etc.). Acestea trebuie să fie împărtășite familiei de îngrijire pentru a asigura o adaptare lina a copilului în noul său cămin. În cazul unui copil mai mare asistentul social face următoarele:

discută planul de viitor al copilului împreună cu asistentul maternal la care va fi plasat copilul;

îl asigură pe copil de continuarea relației sale cu familia sa biologică prin intermediul vizitelor planificate, pentru cazul când planificarea prevede o eventuală reintegrare a sa în familia biologică;

permite și încurajează exprimarea sentimentelor sale;

face demersurile necesare în colaborare cu ceilalți asistenți sociali, pentru vizita preplasament efectuată de familia de îngrijire, la instituție.

5.3. Acomodarea copilului cu asistentul maternal

Numărul de vizite diferă de la o situație la alta, fiind condiționat numai de ritmul impus de copil în desfășurarea acestui proces. Această etapă implică parcurgerea a 3 faze:

– prima întâlnire a copilului cu asistentul maternal se va desfășura într-un spațiu în care copilul se simte în siguranță;

– întâlnirea pe teren neutru;

– vizita la domiciliul asistentului maternal.

Singura excepție de la desfășurarea graduală a procesului de acomodare o reprezintă plasamentul copilului în regim de urgență. Prin natura lui, plasamentul în regim de urgență nu permite parcurgerea fazelor de acomodare și are drept scop asigurarea imediată a securității grav amenințate a copilului.

Supervizarea vizitelor se realizează de către 2 asistenți sociali, concomitent sau separat, în vederea stabilirii oportunității continuării demersurilor, în funcție de evoluția favorabilă sau nefavorabilă a relației copil-asistent maternal (și familie biologică / adoptivă, acolo unde este necesară implicarea acestora).

Este esențial și obligatoriu implicarea tuturor membrilor familiei asistentului maternal și persoanelor care locuiesc împreună cu acesta, încă de la debutul procesului de acomodare și pe toată perioada lui de desfășurare.

Dificultățile majore în cursul etapei de acomodare și imposibilitatea soluționării lor au drept consecință oprirea procesului de potrivirea și identificarea unui alt asistent maternal pentru acest copil (Irimescu, G., op. cit.).

5.4. Plasamentul copilului în familia asistentului maternal

Plasamentul este transferul efectiv al copilului din căminul părinților biologici, din instituția medicală (spital pediatric, maternitate) sau din instituția de plasament în căminul familiei de îngrijire temporară/asistent maternal.

El include următoarele proceduri:

plasamentul – ziua și ora fixate în prealabil de către asistentul social din cadrul programului de îngrijire temporară, asistentul social care referă copilul, directorul instituției împreună cu familia de îngrijire temporară și familia biologică, dacă este cazul;

familia de îngrijire temporară însoțită de asistentul social din cadrul programului de îngrijire familială temporară se deplasează la instituție pentru a lua copilul la domiciliul său;

când copilul părăsește instituția, o copie a hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului este depusă la dosarul copilului;

familia de îngrijire temporară primește certificatul de naștere al copilului și hotărârea de plasament care îi autorizează să îngrijească copilul și stipulează responsabilitățile lor în calitate de asistenți maternali;

familia de îngrijire temporară este responsabilă pentru înregistrarea copilului la dispensarul teritorial local și pentru efectuarea tuturor vizitelor medicale de rutină;

asistentul social dă familiei contractul de sprijin care este apoi semnat, precum și plata pentru plasament (stipendia) corespunzătoare primei luni pentru serviciile de îngrijire temporară oferite de familie;

asistentul social face poze copilului la momentul plasării.

Recomandarea stabilirii măsurii de plasament/încredințare a copilului la asistentul maternal este o consecință a evoluției favorabile a procesului de acomodare. În această etapă este obligatorie luarea în considerare a opiniei copilului – potrivit capacității sale de exprimare și a gradului de maturitate – și a opiniei asistentului maternal.

Prezentarea cazului în Comisia pentru Protecția Copilului se realizează în echipă, de către asistenții sociali implicați – propunerea de luare e măsurii de plasament/încredințare fiind susținută de către asistentul social al copilului.

Hotărârea finală aparține Comisiei pentru protecția Copilului care va elibera nominal hotărârea de plasament/încredințare.

Urmărirea evoluției copilului plasat/încredințat la asistentul maternal reprezintă o obligație a SPSPC, indiferent dacă acesta este angajat al SPSPC sau al unui OPA.

Imediat după ce CPC a luat hotărârea de plasament, se va încheia o convenție de plasament/încredințare a copilului la asistentul maternal în condițiile prevăzute de legislația în vigoare (HG 217/98, art. 10, alin. 1, 2, 3) după cum urmează: convenția se încheie pentru fiecare copil primit în plasament, cu acordul în scris al soțului/soției asistentului maternal și se notifică CPC care a hotărât plasamentul copilului. Această convenție cuprinde următoarele elemente:

– informații referitoare la copil: identitate, originea etnică și religioasă, situația sa personală, familială, socială, medicală, nevoile sale speciale;

– motivele hotărârii de plasament;

– planul de aplicare și obiectivele plasamentului;

– modalitățile de menținere a contactului între copil și familia sa biologică și modul de pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în cazul plasamentului;

– modalități de supraveghere a activității asistentului maternal și de evaluare periodică a evoluției copilului;

– modul de pregătire a integrării copilului intr-o familie adoptivă, în cazul încredințării;

– drepturile și obligațiile specifice ale părților.

Odată cu hotărârea de plasament a copilului se realizează și transferul responsabilității de caz de la asistentul social al copilului la cel care lucrează cu asistentul maternal.

5.5. Supervizarea plasamentului

Realizarea urmăririi plasamentului are la bază prevederile convenției de plasament mai sus numită, precum și cele ale planului individual de permanență.

Supervizarea plasamentului începe de la data plasării copilului în familia de îngrijire temporară. Asistentul social urmărește progresul cazului, calitatea îngrijirii oferite de către familia de îngrijire și acordă sprijin părinților ori de câte ori este nevoie. Scopul este de a oferi management continuu de caz și servicii de asistență socială copilului și părinților biologici, dacă este cazul, și familiei de îngrijire temporară.

Supervizarea plasamentului implică o analiza periodică a cazului prin urmărirea progresului sau în raport cu planificarea permanenței a copilului (reintegrarea în familia biologică sau adopția). În cazurile în care copilul va reveni în familia biologică, asistentul social planifică și monitorizează contactul regulat dintre părinții biologici și copil prin vizite la asistentul maternal. Când apar probleme, asistentul social le discută cu părinții biologici și familia de îngrijire temporară. În procesul de muncă cu părinții biologici, asistentul social oferă servicii de consiliere și alte servicii de sprijin pentru a asigura eventuala reunificare.

5.6. Planul individual de permanență

Planul individual de permanență este un instrument de lucru complex, prin care se stabilesc scopul și finalitatea plasamentului, se urmărește și se direcționează în evoluție, întreaga activitate depusă pentru asigurarea bunăstării copilului și respectarea interesului său superior.

Planul individual de permanență se întocmește înainte de mutarea copilului, urmând a fi revizuit periodic la 3 luni sau ori de câte ori este nevoie.

Atunci când este stabilit PIP este obligatorie participarea tuturor celor implicați: asistentul social, asistentul maternal, copil ( în funcție de vârsta și gradul de maturitate), familia biologică sau familia adoptivă ( atunci când este cazul și este în interesul superior al copilului).

Asistentul social responsabil de caz va consulta orice altă persoană care poate oferi informații minime relevante pentru situația copilului respectiv.

Elemente care trebuie cuprinse la întocmirea planului individual de permanență:

Dezvoltarea copilului

– imaginea generală asupra progreselor / regreselor înregistrate de copil de la un plan la altul, incluzând dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă și comportamentală;

– motive de îngrijorarea legate de dezvoltarea copilului;

– măsuri necesare / obiective privind dezvoltarea copilului;

Starea de sănătate a copilului

– starea de sănătate curentă;

– evoluția stării de sănătate de la un plan la altul;

– programul de îngrijire medicală și / sau stomatologică;

– considerații asupra celor mai recente evaluări medicale;

– imunizări.

Educația copilului ( în funcție de vârstă)

– progrese / regrese înregistrate la școală / grădiniță, domiciliu;

– probleme / motive de îngrijorare;

– măsuri necesare / obiective privind educația copilului.

Menținerea legăturii copilului cu familia biologică (dacă este în interesul superior al copilului)

– evoluția relației copilului cu familia biologică;

– alte persoane cu care copilul ar trebui să țină legătura;

– măsuri necesare / obiective privind legătura cu familia biologică.

Activitatea asistentului social responsabil de caz

– activitățile cu copilul, familia naturală / adoptivă, cu alte persoane resursă și cu asistentul maternal;

– planificarea tuturor activităților și demersurilor asistentului social legate de rezolvarea situației copilului;

– revizuirile periodice care au legătură cu toate aspectele incluse în planul individual de permanență.

Reușita plasamentului / încredințării

– modul în care plasamentul / încredințarea satisface nevoile copilului;

– progresele înregistrate (evoluția plasamentului / încredințării spre finalitatea propusă);

– eventualele probleme sau motive de îngrijorare;

– măsuri propuse / măsuri.

Planul cu privire la copil și responsabilități

– planuri curente legate de copil;

– responsabilitatea părților implicate;

– termene de rezolvare.

Finalitatea planului și revizuirea lui se realizează în funcție de evoluția copilului, ținând cont de interesul superior al copilului.

Vizitele de urmărire vor fi realizate de către asistentul social responsabil de acest caz. Frecvența minimă a vizitelor asistentului social – anunțate și neanunțate – la asistentul maternal este săptămânală, în prima lună de plasament, iar apoi cel puțin bilunară.

5.7. Încheierea plasamentului

Încheierea plasamentului/încredințării la asistentul maternal se poate realiza conform planului individual de permanență sau poate fi determinată de alte motive.

În ambele situații, încheierea plasamentului/încredințării la asistentul maternal este marcată de o hotărâre de revocare sau înlocuire, după caz, a măsurii de ocrotire a copilului, pronunțată de către CPC, care a stabilit plasamentul/încredințarea.

La fel ca și intrarea copilului în familia asistentului maternal, plecarea trebuie să fie un proces gradual, desfășurat cu parcurgerea acelorași etape ale procesului de acomodare menționate anterior.

În situații de urgență, când acest lucru ne este posibil, se va alege soluția cea mai securizantă pentru copil.

Îngrijirea familială temporară încetează din următoarele motive:

♦ S-a atins scopul planificării permanente

• Copilul este reintegrat în familia sa biologică

• Copilul este plasat într-o familie adoptivă

♦ Copilul este transferat la o instituție numai în cazul în care copilul are nevoi speciale care nu au fost identificate inițial și pe care familia de îngrijire temporară nu este capabilă să le îndeplinească în mod adecvat.

♦ Copilul este luat din familia de îngrijire temporară. Aceasta se întâmplă atunci când familia nu îndeplinește nevoile copilului sau dacă a existat o modificare a situației familiei (boală sau moarte în familia de îngrijire temporară, familia se mută etc.).

Moartea copilului

În cazul în care copilul moare, părinții biologici vor fi informați imediat.

5.8. Servicii de urmărire postplasament

La încetarea măsurilor de protecție specială prin reintegrarea copilului în familia sa, serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum și DGASPC, în cazul sectoarelor municipiului București, de la domiciliul său după caz, de la reședința părințălor au obligația de a urmări evoluția dezvoltării copilului, precum și modul în care părinții își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copil.În acest scop acestea întocmesc rapoarte lunare pe o perioadă lunară de minim 3 luni.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL DE RELAȚII STABILITE DE ASISTENȚA MATERNALĂ PROFESIONISTĂ

Familia naturală și familia extinsă

Familia de îngrijire – asistentul maternal

Familia adoptivă

Familia naturală este reprezentată de către părinții biologici ai copilului. Grupul familial este unul dintre cele mai importante grupuri sociale, având un rol deosebit în structurarea personalității și asigurarea securității copilului. Pentru o perioadă a vieții, familia alcătuiește întregul univers social al copilului; permite copilului să trăiască o viață reală, intensă, viața lui proprie. Familia îl apară și totodată, îl înzestrează pe copil cu posibilități de a stabili schimbul cu mediu. Toate cercetările în domeniu conduc la concluzia că nici o altă instituție nu este atât de sensibilă la exprimarea trebuințelor, a slăbiciunilor sau a potențialului de dezvoltare a copilului. În familie copilul învață să iubească și să fie iubit, este cadrul în care el își va investi toate resursele emoționale și va învăța să le controleze, modelându-și astfel personalitatea în dimensiunile sale fundamentale.

Familia extinsă este reprezentată de rudele copilului până la gradul IV inclusiv, iar în absența părinților (decedați, nu pot fi identificați sau sunt decăzuți din drepturi) antrenarea familiei extinse în relația cu copilul care necesită ocrotire este foarte importantă.

În cazul în care familia trece printr-o perioadă de criză sau, din diferite motive, nu mai poate să-și îngrijească copilul, să-i ofere sentimentul de siguranță, ca o condiție fundamentală a dezvoltării lui, familia de îngrijire temporară/asistentul maternal reprezintă o alternativă de ocrotire a copilului aflat în dificultate. În situația în care planul de viitor al copilului este reintegrarea (reîntoarcerea în familia biologică), menținerea legăturii cu familia biologică este o condiție majoră a reușitei plasamentului. Obiectivul principal al activității profesionale pentru familia de îngrijire îl constituie asigurarea unei dezvoltări corespunzătoare a copilului, sub toate aspectele. Asistența maternală reprezintă un mediu relativ stabil și coerent, securizant, deosebit de importantă în evoluția copilului fiind apariția sentimentului de a fi acceptat, de a fi iubit. Asistentul maternal trebuie să iubească copilul, dar fără a-l considera “proprietatea” sa și să înțeleagă că este un profesionist și nu un substitut al mamei. Este de asemenea foarte important să respecte dreptul la identitate și la propria istorie a copilului, să înțeleagă că plasamentul are un caracter temporar, având ca obiectiv fie întoarcerea copilului în familia biologică fie pregătirea acestuia pentru adopție. Familia de îngrijire trebuie să ofere sprijin copilului pentru a depăși experiența traumatizantă a pierderii sau separării și să înțeleagă situația dificilă care a determinat plasamentul copilului fără să o judece. În cazul copiilor instituționalizați, efortul va fi mult mai complex și mai nuanțat, oferind sprijin pentru a se depăși experiența negativă a instituționalizării, ajutând copilul să depășească dificultățile emoționale și de comportament datorate instituționalizării.

Așa cum familia de îngrijire temporară și familia biologică sunt membri ai unei echipe, atunci când copilul urmează să se întoarcă în propria familie, la fel putem spune că și familia de îngrijire și părinții adoptivi formează o echipă, atunci când planul de viitor al copilului este adopția. Familia de îngrijire temporară reprezintă pentru majoritatea familiilor adoptive (în special pentru cele care nu au experiența creșterii unui copil, sau care nu au părinți sau rude care i-ar putea ajuta) o adevărată resursă pentru creșterea și îngrijirea copilului, cunoscând și întreaga evoluție a copilului. De asemenea, familia de îngrijire este cea care împreună cu asistentul social pregătește copilul în vederea integrării în noua lui familie. Un element cheie pentru reușita adopției îl constituie vizitarea copilului de către familia adoptivă, existând astfel posibilitatea să cunoască mai bine copilul, ceea ce va permite o acomodare mai rapidă și mai ușoară de ambele părți (atât pentru copil cât și pentru părinții adoptivi) (Cojocaru, Ș., 2002).

6.1. Relația asistentului social cu părinții de îngrijire

Responsabilitatea asistentului social față de părinții – alternativă ai copiilor constă în explicarea cu onestitate a planurilor de viitor ale copiilor pe care îi îngrijesc, în implicarea lor în deciziile și în toate propunerile referitoare la viitorul acestora.

Asistentul social trebuie să aibă în vedere efectul pierderii resimțite de părinții de tip „foster” și reacțiile diferite ale părinților care speră la adopție. Părinții de tip „foster” trebuie să fie sprijiniți emoțional pentru a e putea implica total în relația părinte de îngrijire – copil – părinte adoptiv. În acest sens trebuie încurajate vizitele viitorilor părinți care urmează să facă adopție și privite cu optimism, precum și întâlnirile cu părinții biologici ai copilului în vederea menținerii legăturilor afective, în cazul în care acestea s-au format deja, și reintegrării în familia de origine.

Asistentul maternal va transmite mesaje prin care își exprimă încrederea în cei care vor reprezenta viitoarea familie pentru copil.

6.2. Relația asistentului social cu părinții adoptivi

O familie care își exprimă dorința de a adopta un copil poate experimenta sentimente negative, uneori confuze, ceea ce necesită intervenția unui profesionist.

Jocurile de rol, discuțiile în cadrul grupurilor asociate cu utilizarea literaturii de specialitate, a înregistrărilor video contribuie la pregătirea părinților adoptivi pentru acceptarea noilor responsabilități parentale și îndeosebi pentru intensificarea și înțelegerea conceptului de „pierdere” și „câștig” în adopție.

Asistentul social va transmite părinților adoptivi informații despre etapele dezvoltării emoționale și cognitive ale copilului și despre diferite tipuri de atașament care se pot manifesta în funcție de interacțiunile dintre părinți și copii. Specialiștii consideră că educarea explicită și lucrul în grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate și interpretate de toți membrii grupului care trăiesc aceleași experiențe referitoare la adopție constituie modalități de învățare și nu reprezintă doar o simplă verificare a motivației părinților adoptivi.

Este oportună sprijinirea noilor părinți pentru a face față gamei de sentimente pe care le vor trăi copiii, îndeosebi a sentimentelor negative de resemnare și de tristețe. Este bine ca părinții să fie pregătiți să înțeleagă că aceasta este o reacție normală și că nu trebuie să fie interpretată ca un semnal de alarmă. Un alt aspect pe care orice asistent social ar trebui să-l evalueze cu multă seriozitate în relația sa cu părinții adoptivi îl reprezintă încercarea părinților de a face față presiunii psihice exercitate de părinții naturali ai copilului; adopția și explicarea ei presupun o abordare complexă și de aceea se consideră ca intervenția asistentului social trebuie să permită părinților adoptivi exprimarea sentimentelor uneori contradictorii pe care le încearcă față de familia naturală a copilului. În absența acestei posibilități este previzibilă o carență în înțelegerea de către părinții adoptivi a sentimentelor multiple, combinate și confuze ale copilului însuși.

Corect este ca asistentul social să prezinte informații reale despre părinții naturali, incluzând pe lângă punctele tari și slăbiciunile acestora. Ele trebuie prezentate cu înțelegerea fără prejudecăți de către părinții naturali, de preferat în cadrul unor întâlniri cu copilul.

6.3. Relația asistentului social cu părinții naturali

Atunci când varietatea condițiilor impun separarea copilului de familia naturală acestea conduc la aprecieri referitoare la incidența riscului unui copil de a fi neglijat, maltratat, abuzat fizic sau sexual, ori exploatat.

O dată cu expansiunea fenomenului sărăciei se poate constata și o creștere a numărului părinților care nu pot asigura elementele minime de bunăstare copiilor; unii dintre aceștia își exprimă acordul pentru plasarea copilului sau copiilor într-o familie de îngrijire sau chiar pentru adopție. Nu trebuie omis nici fenomenul abandonului copilului încă din maternitate și riscul copilului de a fi internat într-o instituție de tip leagăn, sau centru de plasament. De aici adopțiile urmează o altă cale și munca asistentului social poate fi considerată deosebit de complexă, întrucât proveniența copilului nu este cunoscută, în foarte multe cazuri, în maternitate nu există date reale despre mamele care au abandonat copiii.

Asistentul social, în relația cu părinții naturali are responsabilitatea de a-i implica în planurile privitoare la planurile copilului. Părinții naturali pot trece printr-o succesiune de faze, începând cu negarea posibilității unui plasament de durata medie sau de lungă durată, spre adopție. „Este posibil ca părinții care continuă să nege” fie decizia de plasare a copilului pentru adopție, fie validitatea factorilor asociați acesteia nu vor întreprinde nimic sau foarte puțin pentru a-și prezenta propriul caz sau obiecțiile față de plan. Părinții pot să piardă această etapă sau să treacă repede la sentimente de mânie față de propunerile referitoare viitorul copiilor lor. Mânia îi poate îndemna la acțiuni destinate recâștigării copiilor lor sau se pot exprima prin reacții ostile, uneori violente împotriva asistenților sociali , a părinților substitut, asupra propriei familii lărgite sau a partenerului” (Smith, 1993, în, Spânu, M., 1998).

O altă etapă pe care o pot parcurge părinții naturali este cea a negocierii, care are drept scop schimbarea deciziei, fără să fie exclusă și posibilitatea amenințării introducerii unor acțiuni judecătorești; mulți dintre părinți trec ulterior printr-o perioadă de depresie caracterizată prin: pierderea încrederii în sine și a autorespectului, în funcție de sistemul de relații sociale și de profilul personalității lor acceptând decizia privitoare la copilul lor.

Asistentul social trebuie să fie pregătit pentru diferite reacții ale părinților naturali: „unii vor fi supărați, alții se vor simți vinovați, alții vor încerca stări depresive”, conform opiniei lui Thouburn, însă indiferent de intensitatea acestor reacții asistenții trebuie să continue munca realizând obiectivele stabilite inițial și diminuând ostilitatea părinților în ideea protejării copilului și asigurării bunăstării sale.

Este cunoscut faptul că unii părinți nu acceptă prezența și intervenția asistentului social ca profesionist care oferă ajutor. Ceea ce trebuie demonstrat este că toți copiii atât aflați în diferite tipuri de plasament, cât și cei dați în adopție au nevoie de informații despre ceea ce sunt, despre originea lor, despre ceea ce se întâmplă cu părinții și mai ales au nevoie de menținerea contactului cu părinții naturali.

Părinții naturali pot fi încurajați să contribuie la dezvoltarea sensului identității, permanenței și continuității copilului prin menținerea relației cu copii lor aflați în familii substitut sau familii adoptive oferindu-le fotografii, cadouri și implicându-se în planuri de viitor.

Dezvoltarea sentimentelor de auto-respect și de stimă ale părinților naturali se va putea realiza prin delimitarea competențelor parentale de calitățile individuale ale lor, ceea ce constituie un argument în favoarea menținerii relației dintre părinții naturali și copii, dar și dintre părinți și asistentul social (Spânu, M., 1998). „Aceasta poate facilita comunicarea, ajutorarea părinților în a ține legătura cu copii lor și demonstrarea faptului că persoana care este responsabilă pentru viitorul copiilor lor este de asemenea, preocupată de bunăstarea și sentimentele părinților” (Smith, 1993, în Spânu, M., 1998).

CAPITOLUL VII

ROLURI ȘI RESPONSABILITĂȚI ÎN SERVICIUL DE ASISTENȚĂ MATERNALĂ PROFESIONISTĂ

Îngrijirea familială temporară/asistență maternală este un efort de echipă. Este esențial ca rolurile și responsabilitățile autorităților publice, ale organizației și ale asistentului maternal să fie delimitate clar, astfel încât serviciile să poată fi furnizate în mod eficient.

7.1. Rolul și responsabilitățile autorităților publice

Rolul serviciului public specializat pentru protecția copilului, din cadrul Direcției Generale de sistență Socială și Protecția Copilului, este de a propune Comisiei pentru Protecția Copilului măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate și de a asigura aplicarea acestora.

Comisiei pentru Protecția Copilului îi revine rolul de a soluționa cauzele cu privire la copiii aflați în dificultate.

Responsabilitățile autorităților publice sunt:

Atestarea asistenților maternali folosind informațiile oferite de asistentul social al serviciului public specializat;

Încredințarea copilului la asistentul maternal și urmărirea plasamentului prin intermediul asistentului social;

Menținerea unei legături strânse cu asistenții sociali ai organismelor private autorizate și ai altor instituții publice urmărind interesul superior al copilului.

7.2. Rolul și responsabilitățile asistentului maternal profesionist

Rolul principal al familiei de îngrijire temporară este acela de a înlocui temporar părinții copilului aflat în îngrijirea lor prin oferirea de îngrijire zilnică, continuă, pentru îndeplinirea nevoilor fizice, sociale, cognitive și emoționale ale copilului.

Responsabilitățile asistentului maternal sunt următoarele:

Să cunoască toate procedurile legale de funcționare a acestui program;

Să se ocupe cu promptitudine de toate nevoile medicale ale copilului (tratamente, vaccinuri) și să anunțe asistentul social pentru orice situație medicală de urgență;

Să mențină un climat securizant pentru copil;

Să colaboreze cu asistentul social și cu autoritatea publică;

Să participe la cursurile de instruire referitoare la îngrijirea temporară oferite de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului;

Să colaboreze cu părinții biologici sau cu viitoarea familie adoptivă în interesul copilului și să fie de acord cu vizitele acestora făcute copilului împreună cu asistentul social;

Să participe la toate întâlnirile legate de program.

Asistentul maternal trebuie sa asigure un mediu sănătos, sigur și stimulativ pentru copilul plasat.

Asistentul maternal asigură pentru copil un mediu care îl va sprijini în vederea înțelegerii propriei culturi și în care copilul va fi valorizat și susținut în dezvoltarea sa emoțională.

Asistentul maternal se implică activ în stimularea și dezvoltarea jocurilor copilului. Asistentul maternal sprijină copilul în menținerea relațiilor cu prietenii și în dezvoltarea de noi relații, dacă acestea nu contravin interesului superior al copilului.

Asistentul maternal asigură un mediu în care educația și învățarea sunt promovate. (STANDARDE MINIME OBLIGATORII din 15 mai 2003 pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist)

Asistenții maternali lucrează în echipă cu asistenții sociali ai autorităților publice.

7.3. Rolul și responsabilitățile asistenților sociali ai asistenților maternali profesioniști

evaluarea capacității solicitanților, în vederea atestării ca asistent maternal profesionist, de a oferi

îngrijire potrivită copilului care necesită acest tip de protecție;

participarea la pregătirea solicitantului în calitate de formator sau în vederea sprijinirii

solicitantului pe parcursul pregătirii;

întocmirea, păstrarea și actualizarea dosarului asistentului maternal profesionist;

sprijinirea și monitorizarea activității asistentului maternal profesionist, asigurându-se că acesta este informat în scris, acceptă înțelege și acționează în conformitate cu standardele, procedurile și metodologia promovate de către autoritatea competentă;

prezentarea asistentului maternal profesionist, înainte de plasarea copilului la acesta, a standardelor, procedurilor și oricăror alte instrucțiuni referitoare la îngrijirea copilului;

participarea la procesul de potrivire a copilului cu asistentului maternal profesionist, prezentând abilitățile și competențele asistentului maternal profesionist;

furnizarea în scris către asistentului maternal profesionist a informațiilor privind sprijinul disponibil din partea grupului local de asistentului maternal profesionist sau a formelor asociative de asistentului maternal profesionist;

furnizarea în scris către asistentului maternal profesionist a informațiilor privind procedurile ce vor fi urmate în cazul suspiciunilor de abuz, neglijare sau al oricărei alte plângeri făcute împotriva lui, precum și asupra sprijinului disponibil în astfel de situații;

identificarea nevoilor de pregătire și potențialul fiecărui asistentului maternal profesionist, precum și ale membrilor familiei acestuia;

evaluarea anuală a activității fiecărui asistentului maternal profesionist;

participarea la programe de pregătire specifică, în funcție de nevoile de formare identificate de supervizor.

7.4. Rolul și responsabilitățile asistenților sociali ai copilului plasat la asistent maternal profesionist

Asistentul social desemnat de serviciul public specializat pentru protecția copilului realizează evaluarea nevoilor copilului, care include aspecte legate de sănătate, identitate, familie și relații sociale, conduită, dezvoltare emoțională, comportament și deprinderi de îngrijire personală;

Asistentul social transmite copii ale evaluării nevoilor copilului familiei copilului, asistentului maternal și oricărei alte persoane relevante, implicate în protecția și îngrijirea acelui copil; orice nemulțumire a celor mai sus menționați cu privire la conținutul evaluării se consemnează și se atașează la dosar; dacă este cazul, o copie a evaluării nevoilor este transmisă și copilului;

Asistentul social al copilului realizează revizuiri ale evaluării nevoilor copilului la intervale regulate, cel puțin trimestriale, pe durata măsurii de protecție și ori de câte ori s-a constatat o modificare neașteptată în circumstanțele care au dus la stabilirea măsurii.

Asistentul social al copilului ține seama de evaluarea nevoilor copilului în stabilirea planului individualizat de protecție, recomandarea măsurii de protecție, reevaluarea periodică a măsurii și informarea autorităților competente.

Asistentul social al copilului întocmește planul individualizat de protecție, plan ce cuprinde obiectivele și activitățile ce vor fi realizate pe termen scurt și lung, activități ce sunt stabilite pe bază evaluării nevoilor copilului; planul este întocmit înaintea plasării copilului sau imediat după, în cazul plasamentului în regim de urgență.

Asistentul social al copilului transmite, în cel mult două săptămâni de la plasarea copilului, copii ale planului individualizat de protecție următoarelor persoane: copilului, familiei acestuia și asistentului maternal; pe această cale părțile vor fi informate că există întâlniri de revizuire regulate și că acestea reprezintă modalitatea de a propune schimbări în planul de permanență.

Asistentul social al copilului întocmește convenția de plasament pentru fiecare copil; convenția cuprinde elementele prevăzute de lege, este în acord cu planul individualizat de protecție și detaliază toate cerințele de îngrijire ale copilului.

Asistentul social al copilului transmite copii ale convenției de plasament copilului care a împlinit vârstă de 10 ani, asistentului maternal, familiei copilului, precum și altor persoane fizice sau juridice prevăzute de lege; acolo unde nu este cazul, acest lucru se va consemna la dosarul copilului.

Asistentul social al copilului realizează potrivirea în baza planului individualizat de protecție și a celor mai recente evaluări ale nevoilor copilului și, respectiv, a abilităților și competențelor asistentului maternal.

Asistentul social al copilului implică în procesul de potrivire copilul, familia acestuia, asistentul maternal și familia sa, alți copii aflați în plasament la asistentul maternal, precum și alți specialiști.

Asistentul social al copilului consemnează informațiile specifice luate în considerare la realizarea potrivirii, dar și acele informații despre nevoile copilului care nu sunt satisfăcute în totalitate de către asistentul maternal; aceste informații, dar și măsurile de sprijin și asistență prevăzute în vederea compensării vor fi menționate în convenția de plasament.

Asistentul social al copilului trebuie să identifice cu prioritate posibilitatea plasării copilului la rude sau cunoștințe care sunt eligibile pentru copil; în situația în care acest lucru nu este posibil, se va lua în considerare identificarea unui asistent maternal potrivit pentru copil.

Asistentul social al copilului ține cont cu prioritate, în recomandarea măsurii de protecție, de posibilitatea plasării copilului împreună cu frații/surorile acestuia, dacă aceasta nu contravine interesului superior al copilului.

Asistentul social ia în considerare posibilitatea plasării copilului la un asistent maternal în afara comunității copilului numai în cazul în care asistenții maternali locali nu corespund nevoilor copilului.

Asistentul social al copilului se asigură că în procesul de potrivire copilul dispune de o perioadă de acomodare cu viitorul asistent maternal pentru a-și putea exercita dreptul la opinie cu privire la decizia de plasare; înainte de mutarea propriu-zisă a copilului, asistentul social al copilului se asigură că acesta cunoaște familia și mediul asistentului maternal.

Asistentul social al copilului este cel care întocmește și semnează planul individualizat de protecție; în cazul în care asistentul social al copilului este schimbat, motivul va fi consemnat în planul individualizat de protecție.

Asistentul social al copilului monitorizează și înregistrează evoluția planului individualizat de protecție, în urma consultării cu familia, copilul, asistentul maternal, supervizorul și alți specialiști.

Asistentul social al copilului vizitează în mod regulat copilul, având inclusiv întâlniri individuale cu copilul; numărul vizitelor lunare, numărul și durata întâlnirilor individuale sunt consemnate în convenția de plasament.

Asistentul social al copilului asigură, în condițiile legii, menținerea relațiilor copilului cu familia sau cu orice alte persoane relevante pentru viața copilului.

Asistentul social al copilului pregătește asistentul maternal cu privire la problemele legate de sănătate și igiena, fiindu-i furnizate materiale referitoare la sănătatea și igiena personală și, respectiv, a copilului. Asistentul social al asistentului maternal prezintă acestuia, înainte de plasarea copilului, standardele, procedurile și orice alte instrucțiuni referitoare la îngrijirea copilului și se asigură că acestea au fost înțelese.

Asistentul social al copilului aduce la cunoștință asistentului maternal toate informațiile despre copil, necesare în vederea asigurării îngrijirii în siguranță a acestuia, precum și a celorlalți copii ai asistentului maternal sau plasați la acesta.

Asistentul social al copilului acordă atenție în special menținerii acelor relații care contribuie cu prioritate la definirea și păstrarea identității copilului.

Asistentul social al copilului, cu consultarea asistentului maternal, se asigură că fiecare copil este înscris la un medic de familie și are acces la o îngrijire medicală corespunzătoare, inclusiv consiliere și terapie, îngrijire stomatologică și oftalmologică, un regim alimentar adecvat și informații despre un mod de viață sănătos. (STANDARDE MINIME OBLIGATORII din 15 mai 2003 pentru asigurarea protecției copilului la asistentul maternal profesionist).