Rolul Evaluarii Patrimoniale In Formarea Unei Imagini Pertinente a Entitatii de Grup

2.1. Necesitatea și oportunitatea aplicării IFRS ȘI IVS la nivel de grup de entități

IVS se aplică rapoartelor cu privire la rezultatul unui control al evaluării sau al raportului de evaluare chiar dacă acestea sunt propagate pe cale electronică sau tipărite pe hârtie. Mai putem spune că, Standardele Internaționale de Evaluare au pentru toate activele, precum și scopuri ale evaluării, aplicabilitate generală, constituind subiect doar modificări sau cerințe suplimentare. În consecință, aplicațiile evaluării sunt redactate pentru scopul pentru care sunt cerute evaluările, astfel că, analizând acestea pot spune că IVS se aplică atât la evaluarea activelor cât și a datoriilor.

O evaluare, conform IVS 101„Sfera misiunii de evaluare” trebuie să fie adecvată pentru scopul ei; este important ca și beneficiarul evaluării să înțeleagă orice restrângeri în utilizarea evaluării cât și ce trebuie să i se furnizeze.

Conform studiilor efecuate, pot spune că IVS este elaborat pentru a sprijinii efectuarea sau utilizarea evaluărilor de întreprinderi,dar și că el conține o analiză mai amănunțită a procesului de evaluare.

Cadrul general al IVS înglobează noțiunile evaluării general acceptate, precum și definițiile și principiile pe care se sprijină Standardele Internaționale de Evaluare. Acest Cadru general se cuvine să fie socotit și aplicat în concordanță cu standardele individuale și bineînțeles și cu aplicațiile evaluării.

Întrebuințarea principiilor la împrejurările caracteristice din aceste standarde va solicita profesarea raționamentului. Cu alte cuvinte, acest raționament se cuvine să fie practicat într-o manieră reală și nu ar urma să fie utilizat pentru a supraaprecia sau minimaliza valoarea rezultată. Având în vedere finalitatea evaluării dar și tipul valorii și oricare alte ipoteze aplicabile în evaluare raționamentul va fi efectuat.

Ceea ce impulsionează evaluatorului să folosească raționamente imparțiale și care fac trimitere la credibilitatea care se cere repartizată variatelor date faptice sau a ipotezelor întrebuințate pentru a conveni la concluzia dată valorii. Este esențial, ca pentru o evaluare să fie credibilă, acele raționamente să fie văzute din perspectiva utilizării lor într-un climat care promovează transparența și diminuează autoritatea oricăror agenți subiectivi cu privire la proces.

În momentul când se folosesc aceste standarde, se prevede să se afle încă sisteme de control și formalității proprii, pentru a se garanta nivelul de obiectivitate util în procesul de evaluare, astfel încât rezultatul să fie urmărit ca fiind nepărtinitor. Un exemplu de domeniu recomandabil pentru uzanțele de comportament deontologic este˝ Codul IVSC al principiilor etice al evaluatorilor profesioniști˶

În situația în care obiectivul evaluării necesită ca evaluatorul să dețină un anume statut sau să se înfățișeze statutul acestuia, exigențele sunt redate în standardul corespunzător. Elementele privitoare la purtarea și deprinderea etică sunt destinate structurilorr profesionale de evaluare sau diferitelor organe care au un scop în legiferarea sau autorizarea evaluatorilor personali.

În legătură cu participanții pe piață referințele sunt făcute la totalitatea persoanelor, a companiilor sau a altor entități, acelea care implicate în tranzacțiile actuale sau acelea care își propun să intre într-o tranzacție având un anumit tip de activ.

Astfel, Standardele Internaționale de Evaluare pot spune sunt redactate pentru a fi prezentate unei imagini cât mai întinse de evaluări, mai ales pentru o revizuire a evaluării, caz în care cel care se ocupă de corectare ar putea să nu fie solicitat să exprime concluzia sa personală cu privire la valoare. Evaluarea este folosită pentru a garanta împrumutul sau pentru a prezenta asistență la schimbul unor acțiuni. Sunt de părere că necesitatea evaluării va stabili tipul valorii.

Pot spune că este important ca evaluarea să nu fie folosită în afara circumstanței sau pentru cauze diferite decât cele actuale.

Astfel că, investigațiile făcute pe durata misiunii conform IVS 102 „Implementare”trebuie să fie în conformitate cu tipul valorii ce se va raporta, dar și cu scopul cerut al evaluării. Este necesar ca raportul de evaluare, conform IVS 103„Raportarea evaluării” să transmită informații necesare pentru o adecvată înțelegere a evaluării. Ceea ce reprezintă o schimbare pentru majoritatea firmelor este adoptarea IFRS; conducerea de vârf trebuie să aibă implicații directe pentru succesul acestui proces.

Situațiile financiare obținute prin aplicarea IFRS sunt destinate utilizatorilor de informații, alții decât instituțiile statului. Toate entitățile care au optat pentru aplicarea IFRS, sau care au obligația să aplice trebuie să asigure continuitatea aplicării acestora. Astfel spus, entitățile care vor aplica IFRS se vor confrunta și cu problema suportării unor costuri suplimentare generate de întocmirea situațiilor financiare în baza referențialului internațional.

Costurile suplimentare sunt în principal legate de personal, entitățile care aplică IFRS vor trebui să dispună de personal suficient, suplimentar față de cel care lucrează în mod curent în compartimentele de specialitate, dar, care trebuie să înțeleagă normele internaționale și să fie atât informat, cât și instruit în permanență asupra modificărilor aduse acestora; apoi de stabilirea valorii activelor și datoriilor prezentate în situațiile financiare; un alt element ar fi auditarea situațiilor financiare, datorită complexității operațiunilor ce trebuie examinate și timpului necesar, astfel costurile de audit putând fi semnificative.

Următorul aspect, și ultimul este legat de alte costuri, cum ar fi cele legate de elaborarea programelor informatice și a politicilor contabile în baza IFRS, atunci când entitățile apelează la specialiști din afara acestora.

Consider că IFRS 1 definește modalitățile de schimbare în cadrul primei adoptări a standardelor IFRS a referențialului, astfel că, numeroase posibilități de abordare a acestui standard conferă primei abordări forma de „un nou început”, ca de exemplu noul corp de norme adoptat fără a lua în considerare regulile reținute în vechiul referențial, reevaluarea opțională a imobilizărilor la data tranziției și opțiunile în retroactivitate.

Cea dintâi însușire a standardelor IFRS se folosește primelor dispoziții anuale publicate, care cuprind o însemnare de conformitate cu referențialul IFRS, mențiune făcută fără rezerve și explicit. Iar în ceea ce privește data bilanțului de deschidere a primului exercițiu comparativ prezentat în referențialul IFRS, aceasta reprezintă data de tranziție;sau impactul schimbării referențialului în ceea ce privește aplicarea retrospectivă a standardelor IFRS este imputat la data tranziției asupra capitalurilor proprii de deschidere, cu excepția imobilizărilor necorporale dintr-o grupare de întreprinderi ce sunt reclasificate la fondul comercial.

Conform analizei efectuate, reiese că IFRS 1 solicită aplicarea prospectivă a dispozițiilor cerute de standardele IAS care vizează recunoașterea activelor și datoriilor financiare nederivate exceptând situația în care entitatea alege o dată de retroactivitate la care se dispune de informarea prevăzută de IAS 39; contabilitatea de acoperire conform standardului IAS 39, aceste operații în ceea ce privește estimările în IFRS trebuie să rămână coerente cu cele realizate la aceeași dată, dar, exceptând situația în care există o probă obiectivă conform căreia erau eronate aceste estimări.

Consider că ținta prioritară a standardului IFRS 1 este aceea de a susține comparabilitatea costurilor pentru o întreprindere între exercițiile prezentate și utilizatorii conturilor, dar și între diferite societăți care adoptă pentru prima dată în același moment standardele IFRS.

Astfel că, Standardele IFRS 1 se întrebuințează tuturor societăților care include prima dată o depoziție clară și care nu include rezerve de concordanță cu acest referențial contabil; este aplicabil societăților care au prezentat în conformitate cu standardele IFRS cele mai recente situații financiare anterioare din toate punctele de vedere, cu excepția faptului că situațiile financiare nu au conținut o declarație explicită și fără rezerve, care au inclus o declarație de conformitate parțială și nu totală cu IFRS, care utilizează unele standarde IFRS luate individual pentru a înregistrarea în contabilitate elemente pentru care nu existau reglementări naționale, sau în conformitate cu standardele IFRS.

Cu alte cuvinte,se mai aplică acelor societăți care au întocmit exclusiv pentru uz intern situații financiare conforme cu standardele IFRS fără să le pună la dispoziția proprietarilor entității sau a altor utilizatori externi; precum și celor care nu au prezentat situații financiare pentru perioadele anterioare. Bilanțul contabil de deschidere IFRS 1 al unei entități este punctul de plecare pentru contabilitatea ulterioară conform IFRS.

Din studii reiese că societățile vor menționa în bilanțul de deschidere IFRS „data de trecere la aplicarea standardelor IFRS”; aceasta reprezintă informații comparative integrale în conformitate cu standardele IFRS;iar în ceea ce privește bilanțul contabil de deschidere, acesta nu trebuie publicat în primele situații financiare IFRS.

Așadar, entitățile care își însușesc pentru prima dată IFRS-urile sunt încurajate, dar nu și obligate să aplice IFRS 2 „Plata pe bază de acțiuni” pentru instrumentele de capitaluri proprii care au fost acordate cu titlu gratuit sau care de ce nu au fost achiziționate înainte de data trecerii la aplicarea IFRS. Cu alte cuvinte, o entitate care a emis contracte de asigurare trebuie să aplice la data trecerii la IFRS procedurile tranzitorii din IFRS 4 „Contracte de asigurare”; aceste prevederi solicită unui asigurator să aplice IFRS 4 prospectiv pentru perioadele de raportare.

Întreprinderile care adoptă IFRS-urile pentru prima dată pot aplica prevederile tranzitorii ale IFRIC 4„Determinarea dacă un angajament conține un contract de leasing”. Aceste întreprinderi pot determina dacă un angajament existent la data trecerii la IFRS-uri conține un contract de leasing pe baza faptelor și circumstanțelor existente la acea dată.

Ceea ce face obligatorie aplicarea de standarde internaționale este adoptarea reglementărilor europene numărul 1606 din 19 iulie 2002, iar pentru toate societățile europene care fac apel public la economisire începând cu 1 ianuarie 2005; pentru ca o normă contabilă să fie adoptată în vederea aplicării sale în cadrul Uniunii Europene, sunt fixate trei condiții privind reglementările europene; prima condiție este aceea că, aplicarea sa trebuie să furnizeze o imagine fidelă și sinceră a poziției financiare și a rezultatelor întreprinderii, acest principiu fiind apreciat în lumina directivelor fără implicarea unei conformități stricte cu fiecare dintre dispozițiile acestor taxe. Cea de a doua condiție este legată de faptul că ea trebuie să răspundă „interesului public european”; ultima condiție sugerează că norma contabilă trebuie să răspundă condițiilor fundamentale referitoare la calitatea informării cerute pentru situațiile financiare, acele situații folositoare diferitelor categorii de utilizatori.

Concluzionând putem spune că,societățile comerciale, în baza Ordinului ministrului finanțelor publice numărul 881/2012, ale căror eficacitate mobiliare sunt acceptate pe o piață legalizată la tranzacționare au datoria de a utiliza Standardele Internaționale de Raportare Financiară, IFRS, la alcătuirea situațiilor financiare anuale proprii încă din anul 2012. Aceste entități, având ca fundament OMFP1.121/2006, aveau șansa de a redacta diferit un set de posibilități financiare potrivit IFRS pentru alți utilizatori decât entitățile statului.

Astfel se întocmește o transmitere la utilizarea obligatorie de la folosirea voluntară a IFRS. Ordinul 881/2012 suprimă articolul 4 din Ordinul 1.121/2006, care suscită entităților ce folosește IFRS să emită și situații financiare în conformitate cu reglementările contabile naționale.

Suportând revizuiri periodice referențialul internațional este dinamic, și de aceea entitățile trebuie să aibă o viziune proactivă și să urmărească prevederile IFRS, care în viitor vor intra în vigoare pentru a decide modificările care trebuie aduse sistemelor și proceselor.

Entitățile urmează să alcătuiască și să editeze situațiile financiare personale în temeiul IFRS atât în limba română, cât și în moneda națională; și vor cuveni să garanteze continuitatea utilizări IFRS îndeosebi și în posibilitatea în care însemnele lor mobiliare ulterior nu mai sunt acceptate pe o piață reglementată către tranzacționare.

În România pornind de la cerințele reglementărilor naționale și ale Regulamentului 1606/2002, entitățile ale căror valori mobiliare la data bilanțului sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată în scopul întocmirii de situații financiare consolidate, sunt obligate să aplice IFRS începând cu 1 ianuarie 2007. În schimb, celelalte entități de interes public pot aplica IFRS la întocmirea situațiilor financiare individuale sau consolidate pentru necesități proprii de informare.

2.2. Cadrul conceptual privind situațiile financiare și evaluarea elementelor ce se raportează

Comisia Europeană, înainte de declanșarea reformei organismului și a referențialului contabil internațional a întreprins, din dorința de armonizare a sistemelor contabile la nivel internațional și european, un program de compatibilizare a directivelor contabile europene cu standardele contabile internaționale.

Pot spune că în țara noastră ingineriile specifice consolidării conturilor au o vechime de peste un deceniu, 5 dintre standardele de contabilitate au ca obiect, total sau parțial, problematica situațiilor financiare consolidate și a consolidării conturilor. Unele dintre standardele de contabilitate, cum este cazul IAS, au devenit, sau vor deveni standarde de raportare financiară IFRS. Astfel se asigură implementarea unor noi tratamente contabile, dezvoltări ale noilor sisteme de evaluare și imagini noi ale unor standarde la modul general.

Conform studiilor efectuate, am remarcatfaptul că în cadrul sistemului contabil național, comunicarea financiară se realizează în conformitate cu prevederile Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, iar Legea contabilității din România prevede aplicarea de reglementări contabile conforme cu directivele europene și respectiv a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, IFRS. Astfel că statele membre ale Uniunii Europene au procedat la implementarea IFRS în conformitate cu prevederile regulamentului numărul 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din data de 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate.

Potrivit normelor în vigoare, sunt încadrate în categoria entităților de interes public următoarele: în primul rând instituțiile de credit, societățile de asigurare, asigurare-reasigurare și de reasigurări; societățile de administrare a investițiilor și organismelor de plasamnet activ; mai întâlnim societățile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată; companiile și societățile naționale; persoanele juridice care aparțin unui grup de societăți și intră în perimetrul de consolidare de către o societate- mamă care aplică IFRS, și în ultimul rând persoanele juridice, altele decât cele amintite mai sus, care beneficiază de împrumuturi nerambursabile sau cu garanția statului.

Baza de raportare în relația societăților comerciale cu instituțiile statului va fi reprezentată de reglementările contabile conforme cu directivele europene; inclusiv pentru culegerea informațiilor care stau la baza determinării impozitelor și taxelor.

Reglementările contabile conforme cu directivele europene nu precizează în mod explicit care sunt utilizatorii informațiilor contabile și nici nu definesc un utilizator privilegiat al acestui tip de informații. În România printre utilizatorii situațiilor financiare conforme cu IFRS nu se numără și statul, deoarece în relația entităților economice cu instituțiile statului baza de raportare este reprezentată de reglementările contabile conform cu directivele europene.

Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de organismul internațional de normalizare contabilă precizează că „obiectivul situațiilor financiare este să ofere informații cu privire la poziția financiară, performanța și modificările în poziția financiară a unei întreprinderi care sunt utile unei serii largi de utilizatori în luarea deciziilor economice”.

Consider că nevoile de informații ale investitorilor sunt considerate majore, făcând din aceștia utilizatori privilegiați, însă, dacă situațiile financiare le satisfac aceste nevoi, atunci se consideră că și nevoile altor tipuri de utilizatori vor fi în general satisfăcute. Entitățile trebuie să soluționeze anumite probleme legate de implementarea referențialului internațional atunci când este pusă în situația de a întocmi situații financiare în conformitate cu IFRS.

Pot spune că este important ca primele situații financiare conforme cu IFRS, care sunt elaborate de o entitate economică să conțină informații care să fie transparente, dar și pentru a asigura un punct de plecare adecvat pentru o contabilitate conformă cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, având un cost care să nu depășească beneficiile utilizatorilor.

Cele dintâi situații financiare create în baza IFRS sunt celea în care entitatea economică primește normele internaționale pe calea unei comunicări explicite neavând rezerve în concordanță cu IFRS-urile. Altfel spus, primele situații financiare în baza IFRS pot fi considerate acele documente de sinteză ale unei entități economice elaborate în conformitate cu normele internaționale dacă a înfățișat cele mai actuale situații financiare precedente potrivit normelor naționale, norme care nu figurează ca fiind compatibile cu IFRS sub toate configurațiile; sau acelea în conformitate cu IFRS mai puțin faptul că nu cuprind o declarație clară și fără rezerve de conformitate din toate punctele de vedere cu normele internaționale; acelea care conțin o declarație de conformitate cu anumite IFRS-uri, trebuie precizat faptul că nu sunt toate sunt conform normelor naționale, incompatibile cu IFRS-urile, dar cu o reconciliere a anumitor valori determinate pe baza IFRS-urilor.

Alte exemple de situații financiare în baza IFRS ale unei entități economice elaborate în conformitate cu normele internaționale mai pot fi considerate dacă a elaborat situații financiare în conformitate cu standardele internaționale numai pentru uz intern, nepunându-le la prevederea proprietarilor sau altor utilizatori exteriori informației contabile; sau a elaborat un pachet de referire conform cu IFRS-urile în destinații consolidate, fără a fi întocmit un set complet de situații financiare; în ultimul rând dacă nu a prezentat situații financiare pentru perioadele anterioare.

Totodată, trebuie avute în vedere și situațiile în care prevederile acestui standard nu pot fi aplicate și care se referă la situațiile în care o entitate a prezentat situațiile financiare din anul anterior, în conformitate cu normele nationale, împreună cu un alt set de situații financiare ce cuprindeau o declarație explicită și fără rezerve de conformitate cu IFRS-urile, dar care pe parcursul anului în curs și-a întrerupt practica de prezentare în conformitate cu normele naționale și prezintă situații financiare doar în baza IFRS; sau atunci când entitatea în anul anterior a prezentat situațiile financiare în baza normelor naționale, ce cuprindeau în mod eronat și o declarație explicită și fără rezerve de conformitate cu IFRS-urile; în ultimul rând atunci când entitatea a prezentat în anul anterior situații financiare care au conținut o declarație explicită și fără rezerve de conformitate cu IFRS-urile, chiar dacă auditorii au întocmit raportul de audit ce se referă la acele situații exprimând opinii cu rezerve.

Este important faptul că entitățile care aplică deja IFRS-urile și care apelează la schimbări ale politicilor contabile nu vor fi tratate prin prisma IFRS 1. La IFRS-uri o entitate economică la data tranziției trebuie să elaboreze un bilanț de deschidere, utilizat ca punct de plecare pentru contabiliatea acesteia în conformitate cu standardele internaționale, fără a exista obligativitatea przentării acestuia în cadrul primelor situații financiare întocmite de entitate în baza IFRS.

Trebuie menționat faptul că este foarte important ca entitățile care pentru prima dată adoptă IFRS, să aplice în mod consecvent aceleași politici contabile pe durata perioadelor prezentate în cadrul primelor situații financiare întocmite în baza normelor internaționale, care să se bazeze pe cea mai recentă versiune a standardelor în vigoare la data de raportare.

Entitățile care adoptă pentru prima dată IFRS-urile pot să recurgă la toate excepțiile facultative sau numai la unele din acestea. În țara noastră numai unele dintre ele pot fi raționale având în vedere caracterul complex al operațiilor la care se referă excepțiile faculative.

În ceea ce privește excepțiile facultative, acestea se referă la următoarele situații: combinări de întreprinderi care au loc înainte la data tranzacției la IFRS- uri; active evaluate la valoarea justă sau reevaluate în conformitate cu reglementările naționale; beneficiile pentru angajați; diferențe de conversie cumulate; instrumente financiare compuse; activele și datoriile filialelor, ale entităților asociate și ale asocierilor în participație la data tranzacției la IFRS- uri; desemnarea instrumentelor financiare recunoscute anterior; tranzacții cu plata pe bază de acțiuni; contracte de asigurări; modificări în valoarea provizioanelor pentru dezafectare incluse în costul imobilizărilor corporale; contracte de leasing și în ultimul rând evaluarea la valoarea justă a activelor și datoriilor financiare la recunoașterea inițială.

2.3. Evaluarea în cadrul grupului în viziunea standardelor internaționale în domeniu

Conform studiilor efectuate, pot spune că IFRS 1 permite entităților care însușesc pentru întâia dată standardele internaționale o derogare de la aplicarea retroactivă în cazul combinărilor de întreprinderi care au loc înainte de toate la data tranziției la aceste norme, lăsându-se posibilitatea să utilizeze contabilizarea specifică normelor naționale în materie de combinări de întreprinderi. În cazul în care conform cu IFRS 3„Combinări de întreprinderi” entitatea retratează grupările de întreprinderi, de asemenea ea trebuind să retrateze toate grupările de întreprinderi ulterioare.

Altfel spus, în cazul în care o entitate apelează la excepția facultativă prevăzută de IFRS 1 și nu aplică retroactiv IFRS 3, aceasta trebuie să respecte următoarele reguli: în primul rând vor fi păstrate aceleași clasificări utilizate în situațiile financiare întocmite conform reglementărilor naționale; apoi vor fi recunoscute toate activele și datoriile la data de trecere la IFRS, care au fost achiziționate sau prelucrate într-o grupare de întreprinderi, cu excepția cazurilor în care IFRS nu permite recunoașterea.

Costul estimat al activelor și datoriilor achiziționate, înscrise în bilanțul de deschidere întocmit în baza IFRS, reprezintă valoarea contabilă conform reglementărilor naționale; activele și datoriile care sunt evaluate la valoarea justă conform IFRS sunt retratate la valoarea justă în bilanțul de deschidere și nu în ultimul rând, activele și datoriile care nu au fost recunoscute în situațiile financiare conforme cu reglementările naționale aplicate ulterior, imediat după gruparea întreprinderilor, sunt recunoscute în bilanțul contabil individual al entității achiziționate, întocmit în conformitate cu IFRS.

Cu alte cuvinte, la data tranzacției la IFRS reconstituirea costului unor active sau datorii ar putea ridica anumite dificultăți în ceea ce privește utilizarea valorii juste drept cost prezumat. De aceea, IFRS 1 permite evaluarea lor în bilanțul de deschidere la o altă bază decât costul istoric. Această derogare de la regula costului istoric se aplică investițiilor imobiliare evaluate în baza modelului costului și pentru imobilizările necorporale care întrunesc criteriile de recunoaștere și pe cele de evaluare. Pot spune că această excepție facultativă permite întreprinderilor să utilizeze una din următoarele valori în locul costului istoric și anume: valoarea justă la data bilanțului de deschidere; mărimea reevaluată anterior datei de tranziție la IFRS; și mărimea reevaluată la valoarea justă cu ocazia unei introduceri la bursă, unei privatizări sau unui eveniment specific anterior datei de tranziție la IFRS.

Astfel, IFRS 32 ”Instrumente financiare: prezentare și descriere˝ solicită funcționarea și separarea acestora în componenta de datorie și de capitaluri proprii în cazul instrumentelor financiare compuse. În concluzie, dacă la data trecerii la IFRS elementul de datorie nu mai există, aplicarea retroactivă a IAS 32 ar impune separarea celor două elemente. IFRS1 oferă entităților internaționale o derogare de la utilizarea contabilității fracționate în cazul în care componenta de datorie nu mai este restantă la data tranziției la IFRS-uri.

În ciuda cerinței IFRS 1 de conformitate cu standardele în vigoare la data de raportare și a interdicției de a aplica prevederile tranzitorii ale standardelor, o întreprindere poate aplica aceste prevederi prospectiv în vederea evaluării activelor și datoriilor financiare la valoarea justă.

Consider ca Standardul analizat interzice în mod explicit aplicarea retroactivă a unor aspecte din alte IFRS-uri stipulând anumite excepții obligatorii, care vizează aspecte legate de: recunoașterea activelor și datoriilor financiare; contabilitatea de acoperire împotriva riscului, estimări; activele clasificate să dețină pentru vânzare și pentru activități întrerupte.

Conform IFRS-urilor, estimările unei entități, la data trecerii la aplicarea normelor internaționale, vor fi compatibile cu estimările realizate pentru aceeași dată conform normelor naționale, în afară de cazul când există o dovadă obiectivă că aceste estimări au fost greșite.

2.3.1. Considerații privind importanța și implicațiile aplicării Standardelor Internaționale de Evaluare

Conform studiilor efectuate, consider că evaluările de întreprinderi sunt utilizate în cel mai obișnuit mod ca fundament de alocarea a valorii pe distincte active, fiind utile în situația emiterii sau de ce nu a retratării situațiilor financiare. Cu alte cuvinte afirm că evaluatorii de întreprinderi, în acest context, înfățișază valoarea de piață a fiecăror structuri din bilanțul contabil si în cel mai probabil mod în societate, în concluzie, toate acestea aflându-se îm conformitate cu Standardele de Contabilitate;dar cel mai important este să se aibă în vedere contacul care înfățișază consecința schimbării prețurilor.

Putem spune, de asemenea și faptul că în unele situații evaluarea întreprinderii furnizează o bază pentru estimarea mărimii deprecierii anumitor active imobilizate. Evaluarea întreprinderii, în acest caz poate sau nu să fie principalul motiv pentru evaluare, iar îmbinarea serviciilor evaluatorului de întreprinderi cu cele ale evaluatorului de proprietăți imobiliare este necesară pentru o alocare și reflectare corectă în situația financiară a valorii de piață a activelor.

Ca o concluzie specific că evaluările de întreprinderi de ce nu, pot fi utlie pentru multiple întrebuințări fezabile care înglobează atât cumpărări cât și vânzări de întreprinderi personale, dar și fuziuni, și estimarea participațiilor purtate de acționari, precum și altele similare. Astfel, evaluatorul va aplica metodologiile compatibile cu prevederile conținute în IVS1 atunci când scopul evaluării necesită o estimare a valorii de piață.

Cel mai întâlnit exemplu este acela în cazurile în care un angajament implică o bază de evaluare diferită de valoarea de piață; în aceste condiții evaluatorul va identifica foarte clar tipul de valoare implicată, putem spune că va defini o astfel de valoare și va parcurge toți pașii necesari pentru a face distincția între acel tip de valoare și valoarea de piață estimată.

Pentru evaluarea întreprinderii este normal ca evaluatorul de întreprinderi să ceară și să se bazeze pe ajutorul altor evaluatori și/sau al altor profesioniști. De asemenea, ei trebuie să se bazeze în mod frecvent pe informațiile primite de la client sau de la reprezentanții acesteia; consider că informațiile primite de la client sunt cele mai relevante în evaluarea unei întreprinderi și au un impact mai mare la diagnosticul final. Mai pot spune că nu doar clenții ne pot furniza informații importante pe care le putem lua în considerare și importantă pentru o evaluare competentă este și atenția acordată activității curente de piață, sau și cunoașterea tendințelor economice relevante.

Evaluatorii pentru a estima valoarea de piață a unei întreprinderi identifică și estimează mărimea impactului unor astfel de considerații în evaluările lor și în rapoartele de evaluare.

Abordarea prin piață compară întreptinderea de evaluat cu alte acțiuni care au fost vândute pe piața liberă; de asemenea, activele trebuie evaluate pe baza valorii de piață sau pe o bază care presupune o perioadă mai scurtă de expunere pentru vânzare dacă evaluarea unei întreprinderi nu este făcută pe baza ipotezei continuității activității și bineînțeles dacă acest lucru este adecvat. De asemenea, trebuie să fie luate în considerare toate costurile care au legătură cu vânzarea activelor sau cu închiderea întreprinderii.

Presupunem că în situația în care holdingul are însușiri și percepe disponibilități bănești din proprietăți, trebuie stabilită pentru oricare proprietate în parte valoarea de piață. În situația în care este necesar ca evaluările de acțiuni cotate sau de ce nu necotate deținute de un holding să fie relevantă dimensiunea participațiilor sau în unele situații lichiditatea acțiunilor realizându-se variate valori în comparație cu acel curs al acțiunii cotată la bursă.

Evaluatorul trebuie să-și folosească raționamentul său profesional în procesul de evaluare atunci când apreciază importanța, sau mai bine zis credibilitatea fiecărei estimări de valoare. Evaluatorul trebuie să prezinte raționamentul și justificarea pentru metodele de evaluare folosite în urma cărora a rezultat valoarea finală, reconciliată.

În ceea ce privește evaluarea în limbajul curent, aceasta înseamnă a aprecia, a stabili o valoare, a calcula, a socoti, a prețui, sau a determina un preț care să fie utilizat într-o anumită tranzacție. O altă definiție dată evaluării este aceea că evaluarea întreprinderii este actul sau procesul de a ajunge la o opinie sau o estimare a valorii unei întreprinderi sau a unei participații la aceasta.

Putem spune ca evaluarea constă în cuantificarea și măsurarea în expresie bănească a mărimii mijloacelor materiale, creanțelor și angajamentelor. Evaluarea întreprinderii se referă la stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsurarea bogăției reale și a potențialului acesteia de a-și mări avuția în perioada următoare.

Operațiunile de evaluare sunt determinate în primul rând de natura și mărimea întreprinderii. Anumite metode se utilizează pentru o întreprindere de producție și alte metode pentru una prestatoare de servicii, astfel, domeniul în care activează firma își pune amprenta asupra modalității de evaluare. Mărimea se reflectă în dimensiunea activității de evaluare, care, ca și durată poate fi de ordinul lunilor.

Patrimoniul firmei și posibilitățile de valorificare a lui reprezintă cea de-a doua operațiune; în acest caz întreprinderea dispune de bunuri materiale care trebuie să fie evaluate în funcție de valoarea lor de utilitate, bunuri achiziționate în momente și la prețuri diferite. A treia operațiune este aceea cu privire la reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului întreprinderii.

Prin urmare, s-au constatat diferențe importante între datele din evidență și situația faptică din teren cu ocazia evaluării unor societăți comerciale. Echipa de evaluare în aceste condiții a trebuit să execute o serie de operațiuni pentru a se garanta concordanța dintre evidențe și realitatea din teren. Ultima operațiune este aceea referitoare la capacitatea echipei de conducere, de a gestiona și elabora strategia firmei. În acest caz, cumpărătorul achiziționează viitorul, nu trecutul, putând astfel să-și recupereze investiția făcută.

Evaluarea unei societăți se bazează pe criterii de natură obiectivă și subiectivă.

Din categoria criteriilor obiective, prin aplicarea legislației contabile privind inventarierea, face parte în primul rând evaluarea bunurilor corporale tangibile, iar în al doilea rând evaluarea bunurilor necorporale, tocmai a fondului comercial goodwill sau a locației de gestiune cu drept de cumpărare la finele contractului. În ceea ce privește criteriile subiective, evaluarea unei societăți este influențată de criterii psihologice venite din partea cumpărătorului, cât și a vânzătorului. Cumpărătorul va face imediat legătura dintre notorietatea și pertinența societății și prudența pe care el trebuie să o considere.

De asemenea, evaluarea societății în mod global are loc cu ocazia: achiziției de titluri; vânzării de titluri; inventarierii, la bursa de valori pentru societățile cotate.

Conform studiilor efectuate subliniez că în 1992, în țara noastră, s-a constituit Asociația Națională a Evaluatorilor din România, asociație profesională non-profit, care are între obiectivele principale elaborarea de standarde de evaluare a întreprinderilor și proprietăților; standarde care să reprezinte punctul de vedere al profesioniștilor în domeniu.

Consider că rolul declarat al standardelor de evaluare este acela de a institui proceduri care să permită certificarea valorii în condiții comparabile cu legislația internă și internațională, cu practica evaluării și cu standardele contabile; de a asigura parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor; de a promova o abordare orientată către un client și spre cerere în rândul evaluatorilor; de a insista pe conștientizarea rolului evaluatorului și nu în ultimul rând de a institui proceduri care să conducă la exprimarea exactă a certificării valorii corecte și neambigue, corespunzătoare cu standardele de evaluare și cu cele contabile, dar și cu legislația națională și supranațională.

În plan regional există diferite asocieri între organizațiile profesionale în domeniul evaluărilor. Într-o economie globală, în care limitele geografice nu mai au un impact major asupra mișcării capitalului, rolul evaluatorilor și mai ales al standardelor de evaluare crește semnificativ.

Conform analizei efectuate, pot spune că obiectivul Standardului Internațional de Evaluare 1 este acela de a da o definiție uzuală valorii de piață. De asemenea, acest standard explică criteriile generale referitoare la această definiție și la aplicarea ei în evaluarea activului atunci când scopul și destinația propusă a evaluării cer estimarea valorii de piață.

Important este faptul că valoarea de piață este o reprezentare a valorii de schimb, adică suma de bani pe care activul ar aduce-o dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piață liberă, la data evaluării, conform cerințelor care corespund definiției valorii de piață.

Așadar, conceptul de valoare de piață presupune un preț negociat pe o piață liberă și concurențială, o circumstanță care ocazional impune utilizarea adjectivului liberă după cuvintele valoare de piață. Totuși, valoarea de piață poate să difere de la o piață la alta, deoarece reflectă evaluarea activului făcută de cumpărători și de vânzători care este influențată de diverși factori, cum ar fi: excedentul sau penuria, moda, posibilitatea asigurării serviciilor

Prin urmare, conceptul de valoare de piață este legat de percepțiile colective și de comportamentul participanțiilor pe piață. Acest concept recunoaște factori diverși care pot influența tranzacțiile din cadrul pieței și îi separă de alte considerente intrinseci sau nebazate pe piață care influențează valoarea.

Conform cercetării, reiese faptul că definiția dată de IVS 1 valorii de piață este aceea că ˶valoarea de piață este valoarea care reprezintă acea sumă evaluată care ar putea fi modificată la data evaluării de către o proprietate, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o înțelegere echilibrată, precum și după un marketing adecvat și în care fiecare parte acționează în cunoștință de cauză, fără constrângeri și prudent˝.

În concordanță cu definiția dată este necesară o analiză amănunțită a termenilor folosiți, pentru o mai bună înțelegere a acesteia.

Prin urmare, putem spune că suma estimată semnifică acel preț exprimat în termeni monetari, plătit într-o tranzacție liberă pentru proprietate. Astfel spus, valoarea de piață vizează acel preț care poate fi obținut de vânzător și cel mai avantajos preț obținut pentru cumpărător. Acest nivel exclude în mod explicit un preț influențat de condiții atipice de finanțare, fiind vorba de suma plătită integral într-un interval normal de la încheierea contractului. Consider că în mod explicit această evaluare exclude un preț majorat sau micșorat, sau altfel spus estimat de clauze sau de situații aparte, de exemplu finanțarea atipică, operațiunile de vânzare, concesii speciale acordate de fiecare persoană asociată cu vânzarea, cât și orice element al valorii speciale.

Cel de al doilea termen pentru care o proprietate ar putea fi schimbată reflectă ideea că valoarea nu este un preț determinat și este o sumă estimată. Părerea mea este aceea că reprezintă prețul care reunește toate elementele dintr-o tranzacție și cuprinse la data evaluări în definiția valorii de piață.

La data evaluării subliniază ideea că evaluarea are un „termen de garanție”, adică schimbarea condițiilor de piață modifică premisele evaluării și astfel spus rezultatele evaluării. Conform studiilor efectuate, pot spune că valoarea estimată poate fi necorespunzătoare sau incorectă pentru o altă dată, deoarece condițiile de piață, cât și piețele se pot modifica. O altă idee este aceea că atât circumstanțele pieței, cât și starea vor fi reflectate de mărimea valorii exact în situația în care sunt ele la data evaluării,și nu cele aferente oricărei alte date.

Un alt termen un cumpărător hotărât sugerează faptul că cel care cumpără nu este forțat să cumpere ci el este motivat. Astfel, el va plăti un preț mai mare decât cel practicat pe piață. Ce pot spune este că acest cumpărător procură mai degrabă în conformitate atât cu așteptările, cât și cu realitățile pieței curente decât cu cele ale unei piețe imaginare și a cărei existență nu poate fi demonstrată.

Un vânzător hotărât arată că vânzătorul nu este grăbit sau forțat să încheie tranzacția și nici nu este dispus să aștepte până ce va obține acel preț pe care el îl consideră rezonabil. Consider că vânzătorul hotărât este un proprietar ipotetic deoarece el este motivat ca în condițiile pieței și la cel mai convenabil preț să poată vinde activul oricare al fi acel preț, dar după un marketing adecvat.

Într-o tranzacție echilibrată reflectă acea situație în care cele două părți nu au interese sau relații speciale care ar putea influența nivelul prețului. La valoarea de piață tranzacția are loc între părți fără o legătură între ele, dar care acționează în mod independent.

După un marketing adecvat precizează că proprietatea ar putea fi „expusă” într-o manieră adecvată și în cadrul unei perioade rezonabile care să permită obținerea la cel mai bun preț din vânzarea pe piață. Legat de această situație nu pot spune decât că nu este o perioadă fixă durata de prezentare pe piață, aceasta variind în funcție de condițiile pieței dar și de tipul activului. Perioada de prezentare fiind situată înainte de data evaluării trebuie să existe destul timp ca activul să fie prezentat unui număr mare de participanți pe piață.

În care fiecare parte a acționat în cunoștință de cauză se referă la faptul că cele două părți sunt informate asupra condițiilor de piață la data evaluării, precum și asupra naturii și caracteristicilor proprietății sau afacerii. Se presupune în acest caz că fiecare parte folosește cunoștințe în mod prudent pentru a căuta cel mai avantajos preț în concordanță cu poziția ocupată în tranzacție.

Ultimul termen, fără constrângeri, semnifică faptul că părțile nu sunt obligate de o anumită conjunctură sau situație să încheie tranzacția.

În concluzie, chiar dacă în majoritatea situațiilor evaluarea se referă la valoarea de piață, sunt cazuri în care se impune determinarea altor catgorii de valori, altele decât cea de piață.

Deși, în majoritatea cazurilor evaluarea se referă la valoarea de piață, există situații care solicită și alte categorii de valori decât valoarea de piață. Obiectivele considerabile ale standardului care se referă la categoriile de valori nebazate pe prețul pieței sunt următoarele: să identifice și să aplice alte categorii de valori; să permită deosebirea acestor categorii valorice în valoarea de piață.

Pentru a pune în evidență alte tipuri de valoare și a le prezenta elementele care le diferențiază de valoarea de piață trebuie să se țină cont de beneficiile pe care o firmă le obține din deținerea unui activ, prețul care ar fi convenit între două părți care tranzacționează un activ și de legile, reglementările sau contractele care le reglementează.

În acest sens, întâlnim tip de valoare ce reflectă beneficiile pe care o firmă le obține din deținerea unui activ: valoare de investiție; dar și tipuri de valoare care reprezintă prețul care, în mod rezonabil, ar fi convenit între două părți care tranzacționează un activ ca: valoarea justă, valoarea specială și valoarea sinergiei.

În ceea ce privește primul tip de valoare, pentru un anumit investitor care are criterii definite în mod clar pentru efectuarea unei anumite investiții se aplică conceptul de valoare de investiție. Când acționează în ipostaza de expert consultant pentru un potențial investitor, evaluatorul calculează atât valoarea de investiție cât și valoarea de piață pentru a-l ajuta pe client să ia o decizie inteligentă, cele două valori putând să difere în mod semnificativ.

Consider că potrivit IVS 2, valoarea de investiție este definită ca fiind „valoarea proprietății pentru un anumit investitor sau clasă de investitori, pentru obiective de investiții sau pentru obiective de exploatare identificate. Acest concept subiectiv relaționează o anumită proprietate de un anumit investitor, grup de investitori sau entitate care au obiective și/sau criterii de investiții identificabile.” Valoarea de investiție se calculează prin actualizarea fluxurilor de venit, anticipate de investitor, aduse de investiția ce urmează a fi efectuată și evaluată. Diferențele dintre valoarea de investiție și valoarea de piață pentru un activ exprimă motivația intrării pe piață a investitorilor ce izvorăsc din aprecierile subiective asupra: performanțelor așteptate de investitor; riscurile percepute ale afacerii și eventualele sinergii ce pot să apară după achiziționarea unui anumit activ. Ca o concluzie pot spune că acest tip de valoare nu presupune în mod necesar un schimb ipotetic ci pune acentul pe beneficiile ce se vor încasa din deținerea respectivului activ.

Referitor la cel de al doilea tip de valoare pot spune ca valoarea justă conform IVS 2 este definită ca fiind „suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie, între două părți interesate, aflate în cunoștință de cauză, într-o tranzacție în care prețul este determinat în mod obiectiv.” Așadar, valoarea justă implică estimarea unui preț corect între două părți specifice ținând cont atât de avantajele cât și de dezavantajele ce privesc fiecare dintre părțile implicate în tranzacție. Dat fiind faptul că uneori în estimarea valorii juste sunt luate în considerare și anumite elemente care nu intră în categoria celor specifice estimării valorii de piață se poate afirma că valoarea justă este un concept mai larg decât valoarea de piață. În schimb, în Standardele de contabilitate, valoarea justă este privită ca fiind similară cu valoarea de piață.

În contabilitate, aplicarea valorii juste pare să permită elaborarea de situații financiare, care să confere o mai bună informare referitoare la performanțele prezente și viitoare ale întreprinderii terților, deci posibilitatea de fundamentare a deciziilor lor. Un model considerat un fel de împlinire a cercetării implicațiilor la nivelul valorii juste asupra estimării performanțelor este cel Felthman- Ohlson, evocat de Gérard Desmulier și Michel Levasseur și dezvoltat de Philippe Dessertine în anul 2001. Aplicarea valorii juste permite elaborarea de situații financiare, care să confere terților o mai bună informare referitoare la performanțele prezente și viitoare ale întreprinderii și potențialitatea de fundamentare a deciziilor lor.

Modelul costurilor istorice, cel tradițional de evaluare, dublat de aplicarea principiului prudenței, este azi drastic criticat pentru estimările sale aproximate și subiective, mai ales cand este vorba despre deprecierile de active. Criticile sunt cauzele pentru dependența estimărilor influențate de nivelurile diferite de interes ale responsabililor de conturi. Cel care ne atrage atenția că aplicarea valorii juste nu elimină prezența intențiilor în contabilitate este Yves Bernheim; el precizează că intenția responsabilului de conturi se exprimă în materie de calificare a operațiilor, și nu se manifestă numai în materie de evaluare.

Concluzionând putem spune că, calificarea deliberată a unei operații nu este fără influență asupra tratamentului contabil și asupra evaluării ulterioare a activelor vizate, care devin direct inten intenționale; se deduce faptul că aplicarea valorii juste nu poate să confere o soluție certă din punct de vedere al obiectivității și al neutralități.

Altfel spus, valoarea acțiunii depinde de valoarea capitalurilor proprii, de un multiplu al profiturilor anormale din exploatare, de o ajustare implicată de aplicarea principiului prudenței, dar, și de efectul altor informații; validarea modelului se realizează printr-o serie de studii, arătându-se interesul pentru situațiile financiare tradiționale.

Situațiile financiare în valoare justă permit să se distingă mai bine, ceea ce, în valoarea acționarială globală provine în primul rând din capacitatea întreprinderii de a obține un randament superior față de așteptările pieței din activele sale; în cel de al doilea rând provine din simpla deținere a acestor bunuri.

Utilizarea măsurii patrimoniului precum și a rezultatului întreprinderii poate fi analizată din două perspective bazate pe convenția evaluării în valore justă; prima dintre ele atașază funcția de a furniza informații utile luării deciziilor relative la achiziții contabilității, și la cesiunea de titluri, context în care valoarea justă are un interes normativ; perspectiva a doua convine în măsura în care utilitatea valorii juste permite să se urilizeze de manieră relevantă instrumentele creării de valoare.

Thomas Jeanjean afirmă că modelul evaluării în valoarea justă permite să se utilizeze instrumentele creării de valoare de manieră relevantă.

Evaluarea în valoarea jusă, prin suprimarea câștigului din deținere favorizează o politică de cesiune a activelor, orientată în mod unic de rațiuni economice și nu de comunicare financiară. Yves Bernheim și Lionel Escaffre, la rândul lor analizează cadrul fundamental al valorii juste, precum și avantajele și criticile acestui model contabil de evaluare.

Dintre calitățile atribuie valorii juste putem enumera următoarele: valoarea justă în ceea ce privește previzibilitatea deține calitatea de a permite să se prevadă cel mai bine fluxurile viitoare de trezorerie, deoarece se bazează pe estimarea acestora; cea de a doua calitate este aceea a coerenței cu o gestiune activă a riscurilor financiare, putem spune că întreprinderile își gestionează riscurile lor de rată, de preț și chiar pe acelea care se referă la instrumentele de referintă la rate și la valorile actuale în cele mai dese cazuri. Următoarea calitate este aceea a contabilizării totale a valorii; în ceea ce privește complexitatea sa redusă, aplicarea în evaluare a valori juste pentru instrumentele financiare pe termen scurt este simplă doar dacă ținem, cont de prezența a numeroase referințe de piață.

Ultimele două calități sunt legate de comparabilitate și neutralitate; în ceea ce privește comparabilitatea folosirea în evaluare a modelului valorii juste permite să se prezinte instrumente echivalente pentru valori comparabile în situațiile financiare, indiferent care este data recunoașterii lor în conturi și neutralitaea fiind determinată prin referința la datele externe, atât direct, prin valorile de piață, cât și pein absența de piețe active, prin apelul la modele bazate pe parametrii rezultați din date externe.

Valoarea specială poate apărea atunci cănd un activ are caracteristici care îl fac mai atractiv pentru un anumit cumpărător sau pentru o categorie limitată de cumpărători, decât pentru ansamblul cumpărătorilor de pe piață. Aceste caracteristici se pot referi la aspecte fizice, geografice, economice sau de natură legislativă. Așadar, pentru un cumpărător special se va determina valoarea specială definită de același standard ca fiind„ o sumă de bani peste valoartea de piață care refelectă atributele/caracteristicile particulare ale unui activ care sunt valoroase numai pentru un cumpărător special”. De remarcat faptul că valoarea de piață solicită neluarea în considerare a oricărui element al valorii speciale, deoarece, la o anumită dată, definiția acesteia arată că există un cumpărător decis să cumpere și nu un anumit cumpărător decis să cumpere.

Valoarea sinergiei este definită ca fiind„ un element suplimentar de valoare care este creat în urma combinării/fuziunii a două sau mai multe active, în urma căreia valoarea proprietăților rezultată din combinare este mai mare decât suma valorilor activelor individualeînainte de combinarea lor.”

Evaluarea activelor se mai realizează și în alte scopuri, determinându-se tipuri de valoare specifice prevăzute într-o lege, reglementare sau contract, cum ar fi:

Valoarea pentru garantarea împrumuturilor; pentru garantarea creditelor bancare, noțiune utilizată este valoarea ipotecii referitoare la ratele de solvabilitate pentru creditarea proprietății comerciale și pentru leasing-ul financiar, astfel: „ valoarea unei proprietăți determinată de in evaluator care efectueaă o evaluare prudentă a vandabilității viitoare a proprietății, pe baza condițiilor normale și celor locale ale pieței, utilizării curente și utilizărilor alternative adecvate ale proprietății. Elementele speculative nu vor fi luate în calcul la stabilirea valorii ipotecii; valoarea ipotecii va fi susținută cu documente într-o manieră transparentă și clară.”

Valoarea stabilită pentru garantarea diverselor tipuri de împrumuturi trebuie să fie excesiv de prudentă și bazată pe o analiză multicriterială a activității potențialului debitor, având în vedere că finanțatorii sunt interesați de garantarea rambursării creditului și nu de preluarea activului sau afacerii respective.

Valoarea de impozitare se bazează pe definiția și accepțiunea dată în legislația fiscală referitoare la impozitele și taxele pentru proprietăți, adică valoarea determinată pentru impozitarea unui activ.

Valoartea de asigurare este valoarea unei proprietăți sau unui bun însușită în polița de asigurare, referitoare la posibilele daune ce se vor plăti de asigurator în cazul producerii riscului asigurat.

Specific faptul că Standardele de evaluare își propun să asigure cadrul în care evaluatorul poate executa asemenea lucrări pentru instituții specializate în acordarea și garantarea creditelor sau pentru alte instituții care asigură finanțarea și care solicită cu active specificate garantarea rambursării. În funcție de circumstanțele sau cerințele părților, sunt cazuri în care evaluatorul va lua în considerare valoarea de lichidare sau alte categorii de valori în afara valorii de piață, ținând cont de faptul că finanțatorii nu sunt interesați de prelucrarea activului sau afacerii respective, ci de garantarea rambursării.

Există mai multe abordări în raport de standardele europene și internaționale cum ar fi: ”valoarea afacerii este valoarea globală a unei întreprinderi care va continua să funcționeze, și în care repartizarea acestei valori globale a afacerii pe părțile ei componente se face în funcție de contribuția lor la afacerea totală și nu în funcție de piața însumată a componentelor ei ˝

În principiu, consider că valoarea unei întreprinderi este dată de suma prezentă a patrimoniului propriu și potențialul acesteia de a genera venitturi viitoare.

În ceea ce privește raportul de evaluare, pot spune că acesta este produsul final al activitășii desfășurate de echipa de evaluare. El trebuie să conțină în mod obligatoriu câteva elemente pentru a putea fi utilizat în concordanță cu scopul pentru care evaluarea societății comerciale s-a realizat. Atât în teorie, cât și în practică sunt prezentate diferite variante de structură ale raportului de evaluare, prelucrate de fiecare societate de consultanță care, constituie rapoarte de evaluare.

Raportul de evaluare trebuie să cuprindă elemente necesare care să-l facă util scopului pentru care a fost elaborate, nefiind obligatoriu să aibă o structură tip. Structura raportului de evaluare poate fi următoarea:

Titlul raportului: după cum urmează: „Raport de evaluare a societății comerciale”

Prezentarea sintetică a întreprinderii evaluate, mai exact date referitoare la: denumire, adresă, act de înființare, număr de înregistrare la Registrul Comerțului, codul fiscal precum și obiectul de activitate.

Scopul evaluării și beneficiarul și/sau destinatarul lucrării. Se precizează clar scopul pentru care s-a elaborat raportul de evaluare: privatizare, vânzare, înscriere la bursă.

Prezentarea evaluatorului: se precizează datele de identificare a societății comercilae desemnată pemtru realizarea evaluării, prezentarea pe scurt a experienței acesteia, echipa de evaluatori.

Diagnosticul întreprinderii pentru evaluare cu principalele elemente, cum ar fi: în primul rând diagnosticul juridic, diagnosticul tehnic, diagnosticul resurselor umane și al managementului, diagnosticul comercial, diagnosticul economico-financiar, și nu în ultimul rând concluziile finale ale diagnosticului.

Aplicarea metodelor de evaluare, respectiv: în primul rând procedura de evaluare și motivația alegerii metodelor utilizate.

Trebuie menționat de către echipa de evaluare că evaluarea s-a realizat în conformitate cu regulile, procedurile, standardele existente în domeniu; în cazul în care sunt anumite norme obligatorii stabilite de diferite organisme, se menționează denumirea, numărul și data publicării actului în Monitorul Oficial. În ceea ce privește motivația alegerii metodelor de evaluare, se prezintă succint argumentele pentru opțiunea realizată.

În cazul aplicării propriu-zise a metodelor de evaluare se prezintă amănunțit procedura de evaluare, argumentele și ipotezele care au condus la utilizarea metodelor respective. Următorul rezultat ar fi legat de sinteza rezultatelor, în care evaluatorul își exprimă opinia asupra valorii întreprinderii, sau asupra limitelor în cadrul cărora se încadrează zona negocierilor.

Nu în ultimul rând se purcede la recomandări sau precizări finale.Putem spune că echipa de evaluare face unele mențiuni, în special pentru destinatar, cum ar fi: la data de….pentru un pachet minoritar de acțiuni a fost stabilită valoarea de…mii lei. În cazul în care precizările expuse nu sunt suficiente se poate recurge de asemenea și la altele.

Autentificări. În acest caz se precizează locul și data întocmirii raportului de evaluare; se creează o pagină în care se menționează în clar numele și prenumele persoanelor din echipa de evaluare și semnăturile acestora.

Ca și formă de prezentare, raportul se redactează integral și cuprinde în general un volum distinct cu anexele referitoate la raportul de evaluare. În cazul în care dimensiunea lucrării este semnificativă, se prezintă și o sinteză a raportului în scopul punerii în evidență doar a concșluziilor cheie și a rezultatelor evaluării.

În ceea ce privește valoarea justă, pot spune că este relevant următorul exeplu:

Consider că, la începutul exercițiului, Societatea L a contractat um împrumut având în vedere că valoarea nominală este de 20.000 u.m., iar rata dobanzii fixă de 10%

Presupun că dobânda se plătește anual,la 31 decembrie, iar împrumutul se a rambursează integral după 4 ani. Concomitent,societatea încheie un contract Swap pe 4 ani, rată fixă(creditor), rată variabilă(debitor).

Menționez faptul că contractul Swap este desemnat ca acoperire a variațiilor în valoare justă a împrumutului.

Rata dobânzii a evoluat astfel:

Fluxurile de trezorerie legate de dobânzi sunt următoarele:

Valorile juste și variațiile de valoare justă aferente împrumutului și contractului Swap, sunt următoarele:

(1) Variația valorii juste pentru împrumutul cu rata dobânzii fixă se calculează ca diferență între valoarea justă la încheierea exercițiului și valoarea la deschiderea exercițiului, pentru a se ține cont de randamentul împrumutului, determinat cu ajutorul ratei efective a dobânzii.

Amortizarea valorii instrumentului va fi:

N +1:= 356

N+2: = 548

N+3: = 613

Variația valorii juste a împrumutului va fi:

N: 961 u.m.

N+1: 19.000 – 19.400 – 356 = 756 u.m.

N+2: 19.548 – 19.000 –548 = 0 u.m.

N+3: 0 u.m.

Variația valorii juste a contractului Swap se calculează ca diferență între valoarea justă la încheierea exercițiului și valoarea justă la deschiderea exercițiului, ajustată de plățile de dobânzi în cursul perioadei în contul contractului Swap:

N+1: 1.221 – 981 + 500 = 740 u.m.

N+2: 731 -1.221 + 700 = 210 u.m.

N+3: 0 – 731 + 700 = 31 u.m.

Astfel că tratamentul contabil al operației de acoperire a riscului de variație a valorii juste a împrumutului cu rata dobânzii fixă este următorul:

Pot spune că, în ceea ce privește metodele de evaluare patrimonială este important să prezint următorul exemplu:

Se presupun următoarele date preluate din Bilanțul contabil al Societății K:

Activul net evidențiat sau contabil

ANE= Total activ- Datorii totale = 5.332.078 – 2.754.547 = 2.577.531

Dacă se are în vedere faptul că valoarea nominală a unei acțiuni este de 25.000 lei, rezultă un număr de 78.640 de acțiuni( 1.966.000 mii lei / 25.000), iar valoarea contabilă de 32.776 lei/acțiune( 257.753 mii lei / 78.640).

Presupun că mai sunt cuprinse în bilanțul contabil si cheltuielile de înființare de 3.850 mii lei; creanțele în valută de 250.600 mii lei; disponibilitățile în valută de 94.840 mii lei și stocurile care sunt înregistrate contabil la un curs de circa 5.000 lei dolar. Având în vedere toate acestea, calculul sintetic al activului net actualizat este următorul:

Pe baza aceluiași Bilanț, presupun că în urma diagnosticului și a evaluării elementelor de activ și pasiv se fac următoarele corecții.

Corecții patrimoniale

ANC = (Activ + ∆ A) – (Datorii totale +∆P) = ANE ± soldul modificării de activ și de pasiv

În aceste condiții, valoarea contabilă a unei acțiuni este 52.295( 4.112.473 / 78.640).

Pentru calcului valorii substanțiale am presupus datele din următorul tabel astfel:

Utilizănd datele din tabelul anterior se prezintă rezultatul obținut astfel:

În consecință, valoarea substanțială netă se obține astfel:

VSN = ANC + Active neevidențiate dar utilizate – Active evidențiate dar neutilizate + Valoarea de lichidare a activelor neutilizate

Se pornește de la informațiile utilizate pentru ANC, în care valoarea era de 4.112.473 mii lei și cunoscându-se, de asemenea: valoarea mijloacelor fixe uzate integral aflate în folosință de 25.200 mii lei; valoarea activelor în afara exploatării de 160.500 mii lei; valoarea de lichidare a activelor în afara exploatării 55.000 mii lei realizabilă în 2 ani ( 35.000 în primul an) și valoarea actuală de lichidare a activelor în afara exploatării la o rată de actualizare de 16% este de 51.720( 35.000 + 25.000 *0,862)

VSN = 4.112.473 + 25.000 – 160.500 + 51.720 = 4.028.693 mii lei

În concluzie,a ceste 3 valori substanțiale sunt diferite ca mărime prin însăși elementele lor. Pot spune că ele sunt utile în stabilirea prețului, în transmiterea dreptului de proprietate a întreprinderilor în funcțiune și care evident vor continua să funcționeze.