Rolul Dеѕеnului In Valorificarеa Еlеmеntеlor Dе Limbaј Plaѕtic In Ciclul Prеscolar Si Primar
CUPRINS
ARGUMENT/ MOTIVAȚIA ALEGERII TEMI
CAPITOLUL I – LOCUL EDUCATIEI ESTETICE ÎN ȘCOALA CONTEMPORANĂ:
1.1 SCOPUL EDUCAȚIEI ESTETICE
1.2 OBIECTIVE CADRU
CAPITOLUL II – CREATIVITATEA COPIILOR
2.1 ARTA INFANTILĂ – O PERSPECTIVĂ PEDAGOGICĂ ASUPRA ARTEI INFANTILE
2.2.1 COPILUL ȘI LIMBAJUL PLASTIC
2.2.2 DESENELE COPIILOR
2.3 ELEMENTELE DE LIMBAJ PLASTIC – PUNCTUL, LINIA, CULOAREA, FORMA, VOLUMUL – PARTICULARITĂȚI DE EXPRESIE ÎN CREAȚIILE COPIILOR ..
2.4 ARTA INFANTILĂ , SURSĂ DE INSPIRAȚIE ÎN ARTELE VIZUALE – PAUL KLEE, JUAN MIRŎ, WASSILY KANDINSKY, JEAN DUBUFFET
CAPITOLUL III – TEHNICI ȘI PROCEDEE FOLOSITE ÎN PROCESUL PEDAGOGIC DE STIMULARE ȘI DEZVOLTARE A CREATIVITĂȚII PRIN EDUCAȚIA PLASTICĂ
3.1 ZGȂRIERE PE SUPORT DE ARACET
3.2 TEHNICA COLAJULUI ȘI DECOLAJULUI
3.3 TEHNICA ACUARELEI
3.4 TEHNICA TEMPEREI ȘI A GUAȘEI
3.5 TEHNICA MONOTIPIEI
3.6 TEHNICA LINOGRAVURII
3.7 TEHNICA DESENĂRII CU CEARĂ..
3.8 TEHNICA DECOLORĂRII CU PIC
3.9 TEHNICA IMPRIMĂRII CU ȚESĂTURI RĂRITE
3.10 TEHNICA PICTURII PE STICLĂ
3.11 TEHNICA FROTAJULUI
3.12 TEHNICA AMPRENTEI ȘI A ȘTAMPILEI
3.13 TEHNICA MODELAJULUI
CAPITOLUL IV –METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1 IPOTEZA ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII
4.2 METODE FOLOSITE ( experimentul pedagogic, analiza produselor)
4.3 GRUPUL ȚINTĂ
4.4 DESFĂȘURAREA CERCETĂRII (faza inițială, derularea experimentului, faza finală)
4.4.1 FAZA INIȚIALĂ
4.4.2 DERULAREA EXPERIMENTULUI
4.4.3 FAZA FINALĂ…
CAPITOLUL V – CONCLUZII / RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT/ MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI
Frumusețea lumii este tot ceea ce se manifestă în fiecare dintre elementele sale, în stelele de pe boltă, în păsările cerului, în peștii din apă, în oamenii de pe pământ”.
Guillaume din Conches
Viorel Toma, afirma că: „Primul element al noțiunii de frumos este impresia de totalitate, de organism. Ori de câte ori părțile operei de artă satisfac o perfectă solidaritatea estetică, fiecare integrând armonios ansamblul, obținem frumosul. Apoi frumosul, produce o plăcere directă, simplă și imediată. Această plăcere este dezinteresată și se referă la… formă. Frumusețea este legată– cu oarecare excepții – de creația clasică, de echilibrul sufletesc, calm, de armonie, justiție, proporție (…) Estetica are adevăruri care sunt permanente și acestea sunt raporturile, armonia și proporțiile”
Frumosul sub diversele sale forme poate fi întâlnit în natura înconjurătoare, influențând dezvoltarea anumitor aptitudini creatoare in ceea ce privește evoluția pe plan artistic a copiilor.
"Ochiul are nevoie de culoare cum are nevoie de lumină"
,,Lumea e colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. îți dai seama gândindu-te doar la marea deosebire între o zi de vară-însorită, scăldată în cerul albastru și smălțuită cu flori – și o zi de toamnă târzie – ploioasă, mohorâtă – când totul e dominat de cenușiu. Și totuși, chiar în trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă există culori, chiar dacă sunt reduse la o gamă cromatică restrânsă ocru-cenușiu. Total lipsit de culoare e numai întunericul absolut. O cât de slabă rază de lumină naște culori; de lumină depinde existența culorilor. Lumina este chiar izvorul lor.''
Creațiile artistice care reflectă viața socială și universul lăuntric, natura, sunt astăzi sub incidența progresului științific. Activitatea artistică beneficiază de creațiile tehnicii, iar tehnica poate fi considerată și ea ca o « artă », arta de a înlesni traiul, de a-l elibera pe om de munci grele, de corvoadă și de rutină, pentru a-l face disponibil să creeze și să asimileze valorile culturii artistice și științifice. Se poate vorbi, însă, de o inegală distibuire a preocupărilor artistice și tehnice, de o subordonare a acestora unor scopuri mercantile, unor interese înguste, egoiste.
Activitățile plastice desfășurate în grădiniță au de asemenea un rol important în pregătirea copiilor pentru școală. Prin acest gen de activități se realizează coordonarea oculomotorie, dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, dezvoltarea sensibilității cromatice, a spiritului de observație, diferențierea formelor, a proporțiilor, orientarea spațială. Prin intermediul activităților plastice, copilul dobândește o serie de cunoștințe despre culorile și formele obiectelor, despre relațiile dintre ele. Cunoștințele însușite de copii în cadrul activităților plastice au o trăinicie mai mare deoarece, în momentul înregistrării lor, afectivitatea copilului participă mai intens. Asocierea reprezentărilor sau percepțiilor cu diferite emoții și sentimente contribuie la lărgirea și îmbogățirea imaginilor despre lumea reală.
Rolul activităților plastice este important, în mod deosebit, în dezvoltarea imaginației creatoare și a gândirii. Produsele activităților plastice fiind rodul creativității preșcolarilor, influențează în mod direct posibilitățile creatoare ale copiilor.
Mi-am ales tema ,,Rolul desenului în valorificarea elementelor de limbaj plastic în ciclul preșcolar și primar”, din dorința de a mă perfecționa într-un domeniu care m-a captivat totdeauna, am absolvit liceul vocaținal specializat în arte – domeniul estetic și creativ despre care mi-am dat seama că are o influență copleșitoare asupra educării sau mai bine spus asupra dezvoltării armonioase a personalității umane la vârsta școlară.
Prin tema pe care mi-am ales-o încerc să scot în evidență câteva modalități prin care observarea naturii poate influența formarea și dezvoltarea creativității la copii.
Mi-am ales aceasta tema pentru a arata că în fiecare copil există un potențial creativ care, dacă este educat și exersat, poate fi valorificat, concretizat, obiectivizat și în domeniul artei plastice.
Mai mult decât alte activități, cea plastică constituie cadrul și mijlocul cel mai larg de activare și stimulare a potențialului creativ. Culorile, formele plastice, punctele, liniile sunt mijloace de exprimare a copiilor încă de la vârsta mică. Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială și cea comportamentală .Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei alături de temeinicia cunoștințelor și de spiritul critic.
Mi-am ales această temă pentru a-l face pe copil să înțeleagă și să recepteze frumosul mediului înconjurător, atât în armonia din natură cât și din artă, să fie el însuși creator de
lucruri frumoase.
Vârsta preșcolară/școlară se caracterizează printr-o mare mobilitate spirituală, fiind perioada unui șir de descoperiri și surprize. Realul se împletește cu imaginarul în desen și pictură, de aceea este necesar ca încă de la o vârstă mică să se dezvolte percepția estetică, gustul estetic, capacitatea de înțelegere a frumosului.
Lucrările realizate de copii pot constitui adevărate fișe psihopedagogice în care se oglindește procesul de evoluție și de dezvoltare intelelectuală. Desenul copiilor arată ce-i impresionează, ce-i interesează, ce-i afectează, spontaneitatea sau meticulozitatea, precum si alte trăsături de temperament.
Arta este principala modalitate prin care se înfăptuiește relația estetică dintre om și realitate, constând într-o sesizare a generalului în particular , un mijloc de a reflecta realitatea în plină dezvoltare. Arta exprimă întotdeauna ceva, poartă un mesaj, comunicând sentimentele și ideile creatorului pe care ,,beneficiarul,” de artă le receptează și le asimilează într-un mod propriu.
După părerea mea educația plastică nu este numai o disciplină de lucru, ci are efecte psiho-comportamentale esențiale, contribuind la formarea personalității, cultivând atitudini maleabile, sentimente pozitive, gustul și simțirea estetică, de aceea ea trebuie controlată și orientată spre folosul tuturor, nu numai pentru cei cu înclinații.
Curiozitatea copilului pentru tot ceea ce îl înconjoară, dorința de cercetare a tuturor lucrurilor care îi stârnsc un minim de inters, capacitatea de asimilare a unei mari cantități de cunoștințe, pot constitui un punct de plecare într-o călătorie a cunoașterii aprofundate, alături de un “personaj” care pentru ei este o întreagă poveste – “cadrul didactic”. Printr-un șir de activități, combinate în așa fel încât să capteze și să stimuleze interesul, copiii vor călători într-o lume a cunoașterii, în care vor întâlni probleme, dificultăți din viața reală, locuri despre care au auzit sau nu, plante și animale deosebite pe care vor fi încântați să le redea cu instrumentele de lucru.
Cu ajutorul imaginației, a materialelor (planșe, ilustrații, jocuri) și ascultând explicațiile îndrumătorului, copiii vor putea explora spațiul terestru, spațiul cosmic și lumea de sub ape, valorificând ceea ce au aflat, în lucrări, desene, picturi, povestiri, dramatizări, prin care să împărtășească și altora experiența lor.
În condițiile în care grădinița este considerată ca parte integrantă a învățământului, ea îsi propune ca obiectiv prioritar pregătirea copilului pentru școală. Fiind coștientă că pregătirea copilului pentru școală necesită acumularea unui volum de cunoștințe, prin folosirea unor metode și procedee specifice vârstei preșcolare, de-a lungul activității mele am fost precupată de găsirea celor mai potrivite și mai accesibile căi și mijloace pentru realizarea acestui obiectiv.
Punându-i-se la dispoziție diferite tehnici de lucru , învățând și stăpânind bine abc-ul culorilor, mânuind un limbaj plastic adecvat, copilul poate deveni „un diamant care strălucește chiar și atunci când este strivit”, învățând prin artă nu numai să înțeleagă mesajul unei opere de artă ci, mai ales, să trăiască și să iubească frumosul.
CAPITOLUL I – LOCUL EDUCATIEI ESTETICE ÎN ȘCOALA CONTEMPORANĂ
1.1 SCOPUL EDUCAȚIEI ESTETICE
Din dorința de a-și exprima gândurile și anumite trăiri interioare, cât și exterioare, omul a executat, încă din epoca primitivă, cu ajutorul degetului, a pensulelor din fibră de scoarță sau cu dăltița, animale domestice, reni, bizoni etc. În desenele omului primitiv apar pe lângă forme simple și forme complexe ca: scene de vânătoare, dansuri rituale și dansuri războinice realizate pe pereții stâncilor sau ai peșterilor.
Cu timpul aceste simple mâzgăleli s-au transformat în desen, iar desenul s-a transformat în educație plastică. Aceasta din urmă devenind munca de zi cu zi a multor oameni. Educația plastică destinde creierul, creează chiar anumite stări de beatitudine în sufletul omului. Observând anumite picturi sau anumite peisaje ne putem da seama de gândul sau starea sufletească a acestuia.
Preocuparea pentru educația estetică a copiilor începe încă de la prima lecție, în toate ocaziile oferite de activitatea instructiv-educativă, deoarece existența umană este aproape imposibilă în afara frumosului, bucuriei și adevărului. Educația plastică, prin specificul ei și prin mijloacele de care dispune, are în centrul preocupărilor acest obiectiv.
De-a lungul timpului educația plastică a devenit obiect de studiu, având drept scop inițierea copiilor în cunoașterea și utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obținerea de expresivități plastice cromatice și acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei și sentimente; descompunerea, secționarea și recompunerea în noi forme plastice, a structurilor din natură, obținându-se noi expresivități; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemente, a mesajului artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoașterea și înțelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieții, a cunoștințelor de limbaj plastic, dobândite în mod creativ. Pentru realizarea acestor obiective, copiii trebuie inițiați în cunoașterea materialelor de lucru, a tehnicilor și procedeelor prin care se vehiculează aceste elemente de limbaj plastic. Pealizate pe pereții stâncilor sau ai peșterilor.
Cu timpul aceste simple mâzgăleli s-au transformat în desen, iar desenul s-a transformat în educație plastică. Aceasta din urmă devenind munca de zi cu zi a multor oameni. Educația plastică destinde creierul, creează chiar anumite stări de beatitudine în sufletul omului. Observând anumite picturi sau anumite peisaje ne putem da seama de gândul sau starea sufletească a acestuia.
Preocuparea pentru educația estetică a copiilor începe încă de la prima lecție, în toate ocaziile oferite de activitatea instructiv-educativă, deoarece existența umană este aproape imposibilă în afara frumosului, bucuriei și adevărului. Educația plastică, prin specificul ei și prin mijloacele de care dispune, are în centrul preocupărilor acest obiectiv.
De-a lungul timpului educația plastică a devenit obiect de studiu, având drept scop inițierea copiilor în cunoașterea și utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obținerea de expresivități plastice cromatice și acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei și sentimente; descompunerea, secționarea și recompunerea în noi forme plastice, a structurilor din natură, obținându-se noi expresivități; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemente, a mesajului artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoașterea și înțelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieții, a cunoștințelor de limbaj plastic, dobândite în mod creativ. Pentru realizarea acestor obiective, copiii trebuie inițiați în cunoașterea materialelor de lucru, a tehnicilor și procedeelor prin care se vehiculează aceste elemente de limbaj plastic. Prin desen și pictură copilul descoperă, pentru a ajunge la expresia plastică, mijloacele de acțiune asupra materialelor diverse. Pentru preșcolari natura este izvor de inspirație pentru realizarea lucrărilor ,,artistice”.
Prin desen și pictură copilul descoperă, pentru a ajunge la expresia plastică, mijloacele de acțiune asupra materialelor diverse. În activitatea de inițiere plastică nu există rețete, dar există o permanentă descoperire a sufletului copilului. Între sufletul copilului și impulsul creator dat de natură există o legătură, deoarece natura este cea care insuflă numeroase stări. Prin educație plastică se dezvoltă nu numai imaginația, ci și universul creativității, al limbajului culorilor al spiritului de observație și al simțului artistic. Datorită permanentei nevoi de frumos, concomitent cu evoluția societății au progresat și artele plastice, apărând noi genuri artistice ca scenografia, grafica publicitară, designul vestimentar, designul de interior, etc.
În elaborarea conținutului activităților artistico-plastice s-a urmărit ca tuturor copiilor să li se asigure înțelegerea activă a limbajului plastic, a formelor de comunicare și expresie plastică ținând cont de cerințele actuale ale creației plastice și ale teoriei artelor plastice, încât, la sfârșitul acestui ciclu de instruire, un copil să poată cataloga un tablou să poată preciza cu ușurință perioada, stilul și autorul.
Modificarea debutului preșcolarității implică schimbări în ceea ce privește obiectivele cadru și de referință, precum și conținuturile, schimbări care se reflectă la nivelul strategiilor didactice. Totodată, obiectivele sunt astfel elaborate încât copiii să nu își însușească mecanic noțiunile abstracte din domeniu, ci să opereze cu tehnici de lucru, să își cultive gustul pentru frumosul artistic, să își exprime liber, prin compoziții plastice, propriile gânduri și sentimente în legătură cu spațiul perceput sau cu cel imaginar. De asemenea, prin conceperea conținuturilor, a obiectivelor și a activităților de învățare se facilitează dezvoltarea legăturilor interdisciplinare, relațiile dintre educația plastică și celelalte discipline pe care le studiază copiii.
Educația estetică reprezintă „activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat și cultivat la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității umane”. Ea a fost și este o componentă permanentă a educației, a formării omului pentru viață. Frumosul, cu semnificație largă de estetic, a fost întotdeauna considerat una dintre valorile esențiale, care trebuia cultivată în conștiința oamenilor, alături de adevăr și de bine.
Cuvântul estetic este de origine grecească (aistetikos) și se referă la sensibilitate, la percepția senzorială. Mai târziu, semnificația acestui termen a fost aceea de ceea ce impresionează, ceea ce sensibilizează pe om. Deoarece omul este impresionat mai ales de ceea ce este frumos, noțiunea estetic a fost mult timp înțeleasă ca sinonimă cu noțiunea frumos, iar educația estetică a fost definită ca educație prin frumos și pentru frumos.
Educația estetică nu este sinonimă cu educația artistică, pentru că aspecte estetice ale realității se găsesc nu numai în artă, ci și în naturăși în viața socială. Natura prezintă multe aspecte care impresionează pe om: culori, peisaje, fenomene sonore.
Dar cele mai complexe și mai adânci impresii estetice le produce arta (literatura, muzica, pictura, coregrafia), de aceea educația artistică reprezintă partea esențială a educației estetice. Din punct de vedere pedagogic, deosebirea dintre ele se exprimă nu numai pe linia conținutului, ci și a finalităților și modalităților de realizare. Educația estetică are o sferă mai largă, se referă la toate cele trei categorii de valori estetice – ale naturii, ale societății și ale artei – de aceea și registrul ei metodic este mai variat.
Educația artistică operează numai cu valorile artei, presupune dezvoltarea și cultivarea capacităților creative în registrele metodice, specifice fiecărui gen de artă, iar forța de pătrundere asupra personalității umane este mai profundă.
Educația artistică, factor esențial al educației estetice, se realizează prin cunoașterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: literatura, muzica, desenul, pictura. Orientarea copiilor spre observarea mediului îi ajută pe aceștia în descoperirea formei (soare, nori, copaci, fructe, flori), mărimii și culorii.
O modalitate de pregătire pentru activitatea de învățare conștientă în preșcolaritate este activitatea verbal-artistică. Descrierea celor observate în natură este o activitate verbal-artistică care are drept suport cuvântul și frumosul, artisticul din natură. Analiza elementară a unui tablou, lectura imaginilor, interpretarea unui cântec pentru copii este de asemenea o activitate artistică, dezvoltă spiritul de observație, îl obișnuiește să audă, să vadă, să simtăși să explice, îl familiarizează cu frumosul.
Activitatea verbal-artistică, integrată cu cea artistică plastică:
• ajută la însușirea limbii literare și la perceperea mediului ambiant;
• dezvoltă sensibilitatea;
• servește drept sursă principală de transmitere a experienței sociale, și a cunoștințelor;
• contribuie la formarea competențelor și atitudinilor, la realizarea obiectivelor educației estetice, intelectuale și morale;
• include elemente spirituale și comportamentale în personalitatea copilului;
• servește drept suport pentru achiziționarea valorilor sociale, naționale și generalumane, morale, stimulând acțiunile creative ale preșcolarilor și elevilor mici.
Un obiectiv major al activității literar-artistice este dezvoltarea creativității verbale și artistico-plastice.
Educația artistică devine un proces complex de inițiere și formare în vederea înțelegerii creatoare a artelor și de influență a artei asupra formării conștiinței umane. Educația artistică în instituțiile de învățământ presupune, în primul rând, o sensibilizare estetică a celor educați și conducerea lor spre înțelegerea, aprecierea și asimilarea creatoare a artelor printr-un proces continuu și sistematic. Acest proces determinăși o valorificare a potențialului formativ al valorilor materiale și spirituale ale societății.
În concluzie, creativitatea, această „fată morgana” pentru marea majoritate a disciplinelor de studiu, cu caracter predominant explicativ-informativ, este vocația funcției plastice a cortexului uman, dar ea poate rămâne o simplă promisiune fără antrenare specifică, care s-o califice; în primul rând practic, prin activitate de atelier. „Punându-l pe copil să lucreze, îl faci să se intereseze de munca sa, îi dai imboldul prețios al simțurilor plăcute care întovărășesc acțiunea și plătesc succesul silinței.”
Preșcolaritatea este prima perioadă în care copilul manifestă și își dezvoltă aptitudini. Domeniul desenului este abordat cu dezinvoltură, oferindu-i copilului posibilitatea de a trăi satisfacția. Copilul dorește să fie apreciat, lăudat, admirat pentru creațiile sale. Artele plastice îl interesează mult pe copilul preșcolar. Îi place să combine culori vii, uneori țipătoare, să încarce bine pensula și să traseze trasee largi. Amestecul obținut îi sugerează teme, imagini cu rezonanță afectivă, soluții de redare pe hârtie a formelor.
Imaginația vizuală este un dar universal al minții omenești, un dar care la omul obișnuit se manifestă de la o vârstă foarte fragedă. În momentul în care copiii încep să experimenteze cu forme și culori, ei simt nevoia de a inventa un mod de reprezentare specific, printr-o anumită tehnică a obiectelor percepute sau cunoscute anterior. Pentru reprezentarea grafică a aceluiași obiect, copiii recurg la diferite forme: rotunde, unghiulare, liniare, suprapuneri. De asemenea ei pot reda imagini rafinate, complexe, pe măsură sporiri abilității de a desena. Întâlnim însă și imagini simple, grosiere sau firave.
Diferențele între desenele copiilor de aceeași vârstă se datorează atât stadiului de dezvoltare cât și deprinderilor, aptitudinilor și temperamentului fiecărui copil. În studiile inițiale ale dezvoltării, copilul crează figuri foarte schematice, abstracte, deoarece contactul strâns cu complexitatea lumii fizice nu este relevant. Desenul este rezultatul unei stări sufletești și a unei atitudini a celui care desenează.
Desenul copilului constituie un mijloc de perfecționare a activității mentale prin procesele intelectuale și puse în acțiune, prin exercițiul de observație, analiză și sinteză realizat. Desenul copilului privit ca limbaj, ca mijloc de comunicare prin intermediul formelor și culorilor ne dezvăluie lumea sa interioară, interesele sale, orizontul său de cunoaștere, raporturile sale cu realitatea înconjurătoare. Ne dezvăluie modul particular în care se reflectă lumea în mintea copilului, ecourile subiective ale acestei lumi. Desenul devine un mijloc de cunoaștere a copilului, de integrare a sa în mediu. O activitate artistico-plastică dirijată cu tact lăsându-i copilului sentimentul unei depline libertăți, o activitate individualizată cu grijă, stimulând în fiecare copil resursele sale proprii, o activitate diversă și bogată, în care fiecare să-și regăsească lumea cu preocupările ei, iată care trebuie să fie specificul activităților artistico-plastice.
1.2 OBIECTIVE CADRU- DOMENIUL ESTETIC ȘI CREATIV
Obiective cadru:
Formarea unor deprinderi de lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaje;
Realizarea unor corespondențe între diferitele elemente de limbaj plastic și forme, obiecte din mediul înconjurător (natură, artă și viața socială);
Stimularea expresivității și a creativității prin desen, pictură, modelaj;
Obiective de referință:
Să redea teme plastice specifice desenului.
Să obțină efecte plastice, forme spontane și elaborate prin tehnici specifice picturii.
Să exerseze deprinderile tehnice specifice modelajului în redarea unor teme plastice.
Să recunoască elemente ale limbajului plastic și să diferențieze forme și culori în mediul înconjurător.
Să diferențieze materiale și instrumente de lucru.
Să aplice reguli de utilizare a acestora
Să utilizeze un limbaj adecvat cu privire la diferitele activități plastice concrete
Să compună în mod original și personal spațiul plastic, utilizând materiale și tehnici diverse alese de el .
Să interpreteze liber, creativ lucrări plastice exprimând sentimente estetice.
Să recunoască creații artistice corespunzătoare specificului de vârstă al copilului preșcolar și preocupărilor acestuia (portrete de copii, jocuri ale copiilor, scene de familie, peisaje, activități cotidiene ale oamenilor)
CAPITOLUL II – CREATIVITATEA COPIILOR
Termenul creativitate a fost introdus în psihologie de Gordon Willard Allport. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare ale personalității, respectiv la aptitudini (inteligență), atitudini sau trăsături temperamentale. Definirea creativității se face prin referire la produsele creației care reprezintă marca personalității creative. Un produs este valoros dacă prin el se rezolvă o problemă, sporește adaptabilitatea la mediu a creatorului sau schimbă condițiile existenței acestuia.
În prezent, există multe modalități prin care este definită creativitatea, definițiile înscriindu-se în cele două curente de opinie: psihologia personalității sau psihologia cognitivistă.
Psihologii susțin, în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. Rocco afirmă că: „Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.” (2004, p. 17). Popescu-Neveanu consideră astfel: ,,creativitatea presupune o dispoziție a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate.” (1978, p. 18).
O definiție largă a conceptului de creativitate, cu aplicații directe în procesul de învățământ, vine din partea unui pedagog și scriitor italian, a cărui viață și operă au fost dedicate pentru apărarea drepturilor copilăriei și pentru respectarea acesteia de către școalăși de către oamenii ei. “Creativitatea e un concept alăturat celui de gândire divergentă, gândire capabilă, adică să rupă schemele experienței. E creativă o minte totdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome și independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte și concepte fără să se lase inhibată de conformisme. Toate aceste calități se manifestă în procesul creativ“ (Rodari, 1979, p. 43 ).
Elementele esențiale prin care se poate constata existența creativității sunt: flexibilitatea, noutatea și originalitatea, fluența, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea și expresivitatea.
În concluzie, în afară de faptul că este o capacitate și aptitudine (dispoziție) a personalității, a intelectului, creativitatea este în același timp, un produs și un proces. Este un produs pentru că se dobândește ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie etc.) prin activitate, prin experiență, necesitând foarte multă muncă. Edison spunea că în creație este nevoie de 99% transpirație și 1% inspirație. Este totodată și un proces, fiindcă presupune evoluție în timpul dezvoltării și, adeseori, învingerea unor obstacole.
S. Gollan (1963, p. 548) stabilește patru tipuri de criterii în aprecierea creativității:
performanța creatoare care se caracterizează prin eficiență, utilitate, noutate și originalitate;
procesul creativ, ale cărui trăsături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea, flexibilitatea, capacitatea combinatorică;
însușirile persoanei creative, precum motivele și atitudinile creative;
potențialul creativ, situație în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea și capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice.
Creativitatea înseamnă îndrăzneală: tot ceea ce e nou, e incert și nonconformist. Pentru a se avânta în necunoscut, individul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel sentiment de siguranță, provenit din lumea înconjurătoare.
În învățământ, nu se pune problema de a forma creatori de valori originale, cât e vorba de a forma și cultiva trăsături care vor permite viitoare manifestări creatoare. Asemenea muzicii și dansului, desenul permite omului să se exprime fără cuvinte, să dea sens lumii sale interioare fără să traducă în concept, îi permite să vorbească lumii, existenței, celuilalt și sieși, despre sine printr-o modalitate care reușește să rețină în concretul desenului, sunetului sau mișcării, atât ceea ce este exprimabil verbal, dar și înțelesuri trăite dar inexplicabile prin cuvinte. Culoarea este o însușire cosmicǎ a existenței noastre, prezentǎ în viața și activitatea noastrǎ zilnicǎ la fiecare pas..
Copilul se joacă cu creionul pe hârtie chiar de la vârste la care nu știe bine să țină în mână nici creionul și nici hârtia, dă jocului lui o semnificație, împrumutată prin imitație, din activitatea adulților sau a fraților mai mari din preajmă; apoi, pe măsură ce-și formează deprinderile de lucru cu creionul, hârtia, pensula, degetele etc. desenează forme noi sau dă formelor cunoscute o imagine nouă, colorează, pictează sau dactilopictează, într-un cuvânt creează fără a mai imita în totalitate și, uneori chiar foarte puțin. La fel face și cu plastilina, lutul, foarfecă și hârtia colorată, cu cuburile de construcție, cu piesele lego sau chiar cu propria sa voce. Întâi își face ucenicia deprinderii lucrului cu instrumentele, apoi îi face plăcere să se afirme pe sine prin ceea ce realizează singur. Copilul este capabil să producă ceva nou, neobișnuit, original chiar dacă aceste atribute sunt valabile doar în raport cu sine însuși. Iată, așadar, că preșcolarul dispune nu doar de capacitatea de a se juca și de a învăța, ci și de aceea de a crea.
Creația sa dezvăluie o viață interioară relativ bogată, marcată de o mare discrepanță între dorințe și posibilități, dar netensionantă ca la vârsta adolescenței. Copilul poate acum să-și elaboreze o serie de deprinderi ce țin de tehnicile simple, specifice artelor grafice, construcțiilor. Acum se dezvoltă imaginația, proces psihic ce ocupă, la această vârstă, un loc central în contextul factorilor (nu numai intelectivi) ai creativității.
Imaginația compenesează într-un anume fel slăbiciunea gândirii. Ea se află la apogeul manifestării, dar nu și la cel al calității sale. Ea își dezvoltă la această vârstă o serie dintre funcțiile importante: de exemplu funcția de completare care dă posibilitatea înțelegerii unor situații lacunare sau ambigue; funcția de proiectare și anticipare ajută copilul să înțeleagă succesiunile evenimentelor, legăturile cauzale dintre acestea (sprijinind, prin raportarea cauzelor la efecte și invers, dezvoltarea gândirii). Copilul este acum capabil să-și elaboreze forme ale imaginației reproductive (ascultând povești, de pildă), dar se poate vorbi și de un anume nivel al imaginației creatoare.
Cum relația gândire-imaginație are acum conotații specifice, copilul are tendința de a integra imaginarul, posibilul în real; pentru el, personajele malefice ale universului pot fi reale și, deci, o sursă de frică. Imaginației i se atribuie un asemenea rol major la vârsta preșcolară încât, până și minciuna este pusă pe seama ei, ca produs al fanteziei și al creației și astfel ca modalitate de evitare a pedepsei.
În activitatea creatoare a copilului, alături de imaginație își fac loc și elemente de ideație, capacități de figurare (redare), deprinderi și priceperi. Aceste aspecte sunt evidente în special în desenele copiilor. Chiar când nu are deprinderi de lucru formate, când desenul în sine nu este nici măcar inteligibil, copilul, folosindu-și și imaginația dar și deprinderile de exprimare expresivă poate prezenta o întreagă lume izvorâtă din cele câteva mâzgălituri.
Importanți în creativitate nu sunt doar factorii de natură intelectuală. Motivația, voința, energizarea afectivă, seturile atitudinale sunt factori non-intelectivi, de natură caracterială. În creație se exprimă în mod deosebit afectivitatea copilului, felul în care lumea externă se reverberează în sufletul copiilor. Culorile utilizate de copii în desen, expresiile folosite în limbaj, gestica și mimica în momentul în care „fabulează" pot fi surse de cunoaștere a afectivității copilului. Preșcolarul își însușește tehnicile simple ale colajelor, ale modelajului, ale desenului, ale picturii în acuarelă. Aceste tehnici constituie expresii ale diferitelor activități artistice și constituie bazele artelor spațiului. Concomitent cu dezvoltarea aptitudinilor și a capacităților artistice, are loc formarea gustului artistic. În perceperea operelor de artă, copiii preșcolari pot avea emoții creatoare, care să le dea, bineînțeles în cazuri excepționale, înțelegerea unei vocații. Copilul desenează cu plăcere, activitatea sa neavând drept scop de la început, crearea a ceva frumos, ci doar plăcerea de a lăsa urme pe hârtie. El este interesat să picteze în culori, deși în redarea obiectelor, culorile nu corespund mereu realității. Odată cu înaintarea în vârstă, desenul spontan capătă din ce în ce mai mult caracterul de compoziție.
2.1 ARTA INFANTILĂ – O PERSPECTIVĂ PEDAGOGICĂ ASUPRA ARTEI INFANTILE
Este un lucru constatat că evoluția desenului infantil exprimă și progresele înregistrate în dezvoltarea psihică a copilului, modalitățile specifice prin care acesta se integrează în mediul social și reactionează la solicitările lui.
În celebrele sale studii asupra desenului infantil, Georges Henri Luquet distinge deci, în evoluția grafismului infantil, cinci etape:
a. „mâzgăleala“: copilul descoperă întâmplător (după vârsta de 1 an), manipulând un instrument (de scris, bețișor), că acesta lasă urme pe o suprafață (aptă pentru trasare); este vorba de un act pur motric.
b. realismul fortuit (întâmplător): începe între doi și trei ani, spre sfârșitul fazei mâzgălelii. Trasând, fără intenția de a reprezenta ceva, copilul descoperă din întâmplare, o asemănare formală între linia sa și un obiect. (Această asemănare nu este obiectivă, nu e nevoie ca ea să existe în realitate). Retrospectiv, copilul numește traseul său, după acel obiect.
c. realismul nereușit (neizbutit/manqué): debutează între trei și patru ani. Apare o „defazare“ între intențiile copilului și capacitățile sale grafo-motrice și de reprezentare. Elementele desenului apar juxtapuse datorită unei incapacități sintetice.
d. realismul intelectual: începe în jurul vârstei de 4 ani și se manifestă până la 10-12 ani. Copilul desenează obiectul pe baza a ceea ce știe despre acest obiect. Se manifestă: fenomenul de transparență (elementele dinăuntru sunt reprezentate simultan cu elementele exterioare de exemplu, copilul desenează fațada casei, dar și mobilierul dinăuntru; profilul unei ființe are doi ochi, deși în mod obiectiv nu se vede decât unul – copilul însă știe că acea ființă are doi ochi); fenomenul de aplecare/culcare/orizontalizare (de pildă, pomii aflați de-o parte și de alta a unei alei sunt desenați culcat, în același plan orizontal cu aleea).
e. realismul vizual: apare în jurul vârstei de 7-8 ani și se instalează în mod dominant pe la 9-10 ani, uneori mai târziu (12 ani). Copilul descoperă perspectiva și elimină schemele grafice anterioare (transparență, orizontalizare, aglomerare de detalii, simultaneitatea punctelor de vedere). El desenează obiectul așa cum îl vede. Din acest moment interesul pentru desen scade mult la copil; desenul propriu zis nu mai suferă modificări importante.
Autorii moderni reduc cele cinci etape luquetiene la trei: mâzgăleala; realismul intelectual, cu câteva subetape; realismul vizual. Cu toate acestea, nimeni nu a reușit să înlocuiască acești termeni, astfel că ei au rămas ca o referință generală în studiile consacrate desenului infantil. Luquet demonstrează că desenul este de la început realist ca intenție, dar că el exprimă ceea ce copilul știe despre diferite obiecte din jurul lui.
2.2.1 COPILUL ȘI LIMBAJUL PLASTIC
Activitățile artistico-plastice sunt un important mijloc de dinamizare a vieții psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, volitive și motivaționale.
Viziunea în care se realizează educația artistico-plastică a preșcolarilor și elevilor, în cadrul disciplinei educație plastică (desen), obligă cadrul didactic să cunoască temeinic particularitățile de vârstă și individuale ale acestora, stimulând la fiecare dintre ei resursele proprii și lăsându-le sentimentul unei depline libertăți. Creând un climat afectiv propice, cu ajutorul unor metode și procedee adecvate, trebuie să-i conducă cu tact și competență pe calea căutărilor și descoperirilor de natură estetică, dezvoltându-le în acest fel personalitatea creativă.
Rey susține că desenul liber al copilului preșcolar este activitatea grafică ce debutează realmente atunci când copilul care percepe forma traseului său grafic se străduiește din proprie voință să reproducă forma unei imagini perceptive sau a unei reprezentări figurale. Desenând copilul percepe forma care este în același timp nouă în întregime căci ea ține de hazard și de imperfecțiunile mișcării grafice și totodată este o amintire, o reproducere în măsura în care mișcarea grafică a redat o formă interiorizată.
Copilul preșcolar între 3-7 ani trece prin mai multe stadii evolutive în desen. Cunoscând aceste stadii, educatoarea poate foarte ușor să cunoască și să ajute copilul în evoluția lui. Desenul reflectă personalitatea , temperamentul copilului.
STADIUL MÂZGĂLELII CU SENS (3-4 ANI)
Este stadiul în care deși nu anunță și nu își propune dinainte tema desenului , la încheierea lucrului copilul îi dă un nume în funcție de reprezentările pe care desenul rezultat i le evocă, sau de emoțiile pe care loe trăiește
MOTIVE
Spirala
La 3 ani măsura copilului nu este încă aptă de a reda intențiile. Copilul trage linii la întâmplare, conferindu-le apoi valoare și semnificație. După 4 ani desenul copilului începe să capete organizarea liniară iar diferite obiecte încep să fie redate prin contururi. Desenele copilului mic vădesc o stăpânire incompletă a activității motorii. Liniile lor urmează uneori cursuri neregulate în zig-zag. Și nu se întâlnesc exact acolo unde ar trebui totuși liniile sunt destul de precise pentru a indica ce reprezintă desenul.
Desenele copiilor de 3 ani se dezvoltă din două forme de comportament: mișcarea expresivă și mișcarea descriptivă.
Primele mâzgăleli ale unui copil nu sunt menite a fi reprezentări. Ele constituie o formă plăcută de activitate motrică prin care copilul își exersează membrele, la ea adăugându-se plăcerea de a vedea urme produse prin mișcarea riguroasă a brațelor încoace și încolo. Este o trăire stimulatoare să creezi ceva vizibil care n-a existat înainte.
La venirea în grădiniță copiii desenează în linii mari, spiralate, plasate într-un colț al foii de desen. La început folosesc o singură culoare apoi încet apar tot mai multe culori. Copiii firavi, timizi, trasează abia vizibil aceste spirale, pe când cei colerici, puternici, cu multă personalitate redau spirala în culori îndrăznețe, vii, apăsând creionul pe foaia de hârtie. Apoi spirala se micșorează, parcă începe să capete o oarecare stabilitate, liniile ample care vin din exterior încep să se închidă.
Cercul
Cercul este prima formă organizată ce apare din mâzgălelile mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Spirala se închide, transformarea liniei unidimensionale trase cu creionul în conturul perceput al unui obiect solid. Copilul se inspiră în privința primelor forme prin diferite obiecte rotunde, observate în mediul ambiant. Cercul este forma cea mai simplă disponibilă căci el este simetric organizat pe toate direcțiiloe în jurul unui centru. Următorul pas duce la dezvoltarea discului în două direcții:
Una este combinarea mai multor cercuri într-o imagine mai complexă, copilul plasează concentric mai multe cercfuri. Este prima relație spațială percepută de copil.
Cealaltă dezvoltare a cercului duce la redarea razelor și la crearea unor imagini de tip „solar” în care linii sau benzi drepte radiază dintr-un cerc central sau dintr-o combinație de cercuri concentrice.
STADIUL TENTATIVELOR DE REPREZENTARE A REALITĂȚII (4-5 ANI)
deși tentativele de reprezentare a realității înconjurătoare sunt evidente în acest stadiu el păstrează încă mult din înclinațiile stadiului anterior în care trăirile emoționale erau la fel de importante ca și reprezentările vizuale
copilul nu urmărește cu necesitate transpunerea fidelă a realității ci mai degrabă+ redarea împreună cu aceasta a impresiilor și sentimentelor.
Desenele acestui stadiu conțin obiecte care par să plutească în spațiul foii iar fundalul este de multe ori absent.
MOTIVE
După patru ani există tendința de nivelare a proporțiilor obiectelor cuprinse în compoziție ca și tendința de împodobire suplimentară a compoziției cu forme ornamentale. Corelația este neomogenă când devine cerută în desen și se suprapune relativ greu pe formele desenate.
Vertical și orizontal
Vizual cea mai simplă linie este linia dreaptă. Dacă e să considerăm cercul ca limită a unei suprafețe și nu ca o simplă linie, atunci linia dreaptă este prima formă liniară acceptată de mintea omului. Pentru a produce o linie dreaptă punem în mișcare un sistem muscular complex. Introducerea axelor fundamentale contribuie masiv la stabilirea unui cadru spațial solid.
Crucea
Crucea apare în jurul vârstei de 4 ½ ani. E semn că acest copil se menține în echilibru. În exterior percepe o mai vizibilă echili8brare fizică și emoțională. Reacțiile emoționale se4 modofică. Râsul și plânsul sunt mai evident determinate de o cauză clară. Apare jocul cu ceilalți.
Semnul solar
Semnul solar – copilul reușește să stabilească contacte cu lumea înconjurătoare. Acum el își trimite „razele” spre lume. Se va observa o perioadă de intensă creștere fizică. Apariția soarelui atenționează educatoarea asupra faptului că procesul de socializare a copilului se declanșează. Acesta va căuta de acum tot mai mult compania celorlalți copii, nu va privi stând deoparte.
Linia oblică
Linia oblică– mișcarea atât de importantă pentru copil încât acesta simte o mare plăcere făcând lucrurile să se miște vizibilo în desenele sale. Relațiile oblice sunt aplicate treptat tuturor obiectelor desenate de copil. Ele permit acestuia să-și facă reprezentări mai bogate, mai vii, mai veridice și mai specifice. Liniile oblice care apar în desen în jurul vârstei de 5 ani atenționează educatoarea că strădania copi8lului este dirijată spre câștigarea ritmicității și stabilității propriului corp. În mișcările copilului sunt mai precise, mai clare. Copilul preia cu ușurință gesturi și mișcări, exprimarea lui este mai cursivă, este capabil să reproducă întâmplări la care a luat parte în propoziții scurte, concise.
Casa
Casa – reprezentarea casei începe mai întâi ca o sferă, nu are uși, ferestre, horn. Casa este copilul însuși. Copilul intră acum într-o altă relație față de lume. Încet, încet spre 5 ani când are loc apariția reprezentării pe plan mintal, casa sferică va fi înlocuită printr-o formă ce este așezată la marginea inferioară a paginii. Spațiul interior începe să umple întreaga pagină, apoi casa se modifică. E momentul când copilul realizează o formă de casă în care pătratul sau dreptunghiul sunt preponderente. Această casă are forma de cutie, pereți laterali se închid foarte aproape de forme care dau impresia unei îngustări apăsătoare. Copilul se retrage din adăpostul cosmic rotunjit în casa pământească a cubului.
Forma de casă ce rezultă de aici stă la baza unghiului drept.
Privind jocul celor de 4-5 ani care părinte nu cunoaște acțiunea dragă copilului de a-și construi din scaune, masă și pânze o casă în care să se poată ascunde? Un joc în care construiește în jurul său lumea pe care o palpează.
În măsura în care copilul percepe mai exact mediul de viață începe în același timp să înregistreze distanța dintre el însuși și mediul înconjurător. Întrebările sale devin realiste:
„- Mamă, cât de mari sunt copiii când Dumnezeu îi face în burtica mamei lor?” (Cristina, 4 ani)
„-Mamă, simte și copilul din burtică gustul atunci când mama mănâncă griș?”
Casa copiilor de 4-5 ani este așadar sărăcăcioasă. În exterior se observă acum o mai mare claritate, vorbirea copilului, fantezia verbală este debordantă, memoria mai bună.
STADIUL DESENULUI PRESCHEMATIC 5-7 ANI
Conceptul de formă și structură este mult mai evident în acest stadiu.
Desenul devine mai complex și complet, copilul adăugând elemente de peisaj și detalii
Personajele umane sunt corect reprezentate cu toate părțile mari ale corpului redate în volum, cu haine și accesorii
Desenul familiei redă acum mai corect, raporturile de mărime dintre membrii acesteia
MOTIVE
Litera, cifra
Litera, cifra – introducerea de către copil în desenele sale a cifrelor sau literelor este semn că acel copil este timpuriu intelectualizat.
Fuzionarea părților – copilul pornește de la primele reprezentări ale figurii umane, ca un simplu cerc adăugând apoi linii drepte, dreptunghiuri sau alte unități. Fiecare din aceste unități este o formă geometrică simplă, bine definită. Ele sunt legate prin raporturi direcționate la fel de simple, mai întâi pe verticală și orizontală, ulterior oblic. Construcția unor imagini întregi relativ complexe devine posibilă prin combinarea mai multor unități simple. Cu timpul totuși copilul începe să îmbine mai multe unități cu ajutorul unui contur comun, mai diferențiat. La această evoluție contribuie atât ochiul cât și mâna.
Mărimea- din punct de vedere evolutiv recunoaștem că în general este posibil ca dimensiunile obiectelor desenate să fie egale înainte de a se diferenția. Presupunem că mărimile nu se diferențiază decât dacă există întemeiate pentru acestea. Specialiștii în psihologia copilului afirmă că preșcolarul desenează în dimensiuni mari lucrurile pe care le consideră importante.
Perspectiva – în jurul vârstei de 6 ani se poate surprinde în desenul copilului încercări de a reprezenta perspectiva. Apar de multe ori copaci într-o proiecție spațială, case amplasate spațial. Perspectiva poate fi reprezentată în planul mintal dar ea există într-o formă latentă trecând direct din planul observației în cel al acțiunii. Faptul că deformările survenite în forma și mărimea obiectelor, ca urmare a îndreptării lor nu sunt conștient percepute de copii exprimă și coexistența alături de încercări de reprezentare în perspectiva unor desene în care planurile sunt suprapuse pe orizontală fără nici o deformare.
De altfel copilul se interesează de problemele plasării obiectelor în spațiu. De pildă el întreabă: „De ce turla bisericii devine tot mai mare când ne apropiem de ea?” Nu încape îndoială, copilul de 5-6 ani obsewrvă perspectiva, dar nu înțelege și mai ales nu posedă mi8jloacele reprezentării corecte în desen.
Casa este redată adesea „radiografic” ca un suport transparent al unor scene de familie. Acestea reflectă faptul că micul desenator introduce în producțiile sale grafice puncte de vedere reconciliabile: el reprezintă grafic, în același timp ceea ce este în exterior vizibil și ceea ce este în interior invizibil. Copilul știe foarte bine că el nu poate să vadă din exterior cu ochii interiorul casei, dar ceea ce este important pentru el este redarea a ceea ce știe, a ceea ce sesizează în plan mintal.
Interesul față de viață transformat al copilului se dezvoltă acum determinat spre desen. Se ntrezește atenția pentru funcțional. Casa are acum uși cu clanță, ușa „se deschide și se închide” . până acum însuși copilul a trăit într-o permanentă acțiune, fiind unul și același cu acțiunea. Acum este iar în măsură să perceapă activitățile din cadrul vecinătății sale. În reprezentarea casei apar pe lângă ușă și ferestrele. În interior totul prinde viață, casa are coș care fumegă, semn că în interior este o căldură confortabilă.
La 3 ani când cercul prinde contur și se separă în pagina de spirală apar primele încercări de a reda figura umană. Aceast apare asemenea unui cefalopod cu mâini și picioare în formă de linii aproape verticale pornite din cap. totul plutește în aer.
După 5 ani în desenul copiilor apare o temă clară și o motivație. Corpul uman este perceput de copil iar în desen apar tot mai multe amănunte. Copilul redă grafic mărimile cu degetele, ochii, gura. Nu are importanță câte degete desenează ci trebuie remarcat procesul în care se află copilul acum.
La 6 ani se desenează pe el însuși cu mâini și picioare. De regulă se plasează într-o casă care are pereți prin care se vede. De observat că în desenele copiilor, copacul sau casa sunt desenate în etaje, la fel ca și corpul omenesc deoarece și copilul crește încet în casa corpului său și privește din el înafară. Copilul la vârsta preșcolarității trăiește numai în culoarea și numai din bucuria culorii realizează aceste desene.
La 7 ani în desen totul stă mai bine reprezentat. Casele au pereți drepți, ferestrele sunt la locul lor, soarele capătă fizionomie. Omul este desenat cu toate părțile constitutive și uneori apare desenul din profil. Acest copil trăiește intens în culoare redând cu claritate și migală amănunte.
În desenele de familie ornamentarea personajelor ce reprezintă diferiți membri ai acesteia sunt de fapt adevărate investiții psihice față de persoanele în cauză. Apropierea, depărtarea, mărimea , plasarea în foaie și față de cea a prpriei persoane spune multe despre relația copilului cu ceea ce l-a impresionat. Importantă este mărimea desenului, poziția lui. Mărimea personajelor și desenarea lor cu trăsături ferme pune în evidență vigoarea fizică. Amplasarea desenului în josul paginii se traduce printr-o stare de regresie, puls conflictual spre deosebire de zonele superioare din pagină în care se reflectă conceptele, afectivitatea. Desenele efectuate cu linii subțiri și nesigure indică lipsa de vigoare dar și spiritualitate, finețe. Dacă persoanele desenate corespund cu cele ale familiei reale, proiecția este transparentă și coerentă. Lipsa unei persoane din familie în desen pune în evidență atitudini tensionate, negație, opoziție, conflict acut.
2.2.2 DESENELE COPIILOR
„Arta copilului privită sub unghiul de vedere a tendințelor sale firești place în sine. E o artă aparte care trebuie judecată în cadrul propriilor sale intenții inconștiente.” ( L. Blaga)
Fiecare copil desenează după structurile sale proprii, producțiile lor grafice deosebindu-se de ale adulților. De exemplu prin desenarea drumurilor curbe și adealurilor copiii sugerează profunzimea și distanța.
În perceperea formelor stadiul dezvoltării proceselor analitico-sintetice joacă un rol important. Printre obiectivele educației estetice trebuie să-și găsească locul și obișnuirea copiilor de a observa specificul obiectelor aflate în diverse contexte spațiale dar și redarea trăirilor afective. Atingerea acestor obiective duce și la dezvoltarea unor emoții și sentimente estetice.
Desenul contribuie la dezvoltarea încrederii în sine și are un rol important în cunoașterea obiectelor, a realității și în educația estetică.
Desenul infantil constituie obiectul unei preocupări predilecte a cercetărilor. Arta formelor și a culorii constituie un limbaj considerat pe de o parte ca funcție de comunicare și pe de altă parte ca reprezentare a realității înconjurătoare. Linia și culoarea copilului împrumută din mediul înconjurător.
Iată de ce se poate formula ipoteza că la vârstele mici când copilul își caută singur mijloacele de expresie, limbajul său –fie vorbit, sau muzical, sau grafic – poate constitui un instrument de investigație, o cale de acces către lumea interioară în toată originalitatea și singularitatea sa.
Multe caracteristici apropie arta infantilă de joc. Evoluția expresiei creatoare la copil traversează mai multe stadii, fiecare reprezentând un nivel diferit de adaptare funcțională: stadiul manipulării, al expresiei simbolice, al expresiei de limbaj. În paralalismul lor funcțional jocul și arta apar ca instrumente diferențiate și progresiv adaptate de integrare a activității funcțiunilor în plin proces de constituire și evoluție. Cu toate acestea jocul nu este identic cu arta copilului.
Dezvoltarea copilului realizează sinteza acestora. Pe de o parte avem lumea exterioară la care copilul trebuie să se adapteze, prin asimilarea regulilor acesteia, a mijloacelor colective de expresie care-i va forma gândirea conceptuală și sentimentele sociale, iar pe de altă parte, lumea interioară a copilului cu orientarea sa proprie, cu conflictele sale , mai mult sau mai puțin adaptată realității exterioare.
Pentru a-și exprima viața sa interioară copilul a creat jocul simbolic a cărui funcție este de a permite „ expresia pe cât posibil de completă a eului însuși, distinct de realitatea materială și socială” (J: Piaget)
Manifestările artistice apar, după Piaget, ca sinteze succesive între eu și societate. Prin artă copilul caută simultan să satisfacă nevoile sale și să se adapteze obiectelor și celorlalți din jur. El încearcă să insereze ceea ce gândește și simte în această lume de realități obiective și comunicabile care constituie universul material și social.
Pe când jocul simbolic este expresia tendinței eului de a scăpa de realitățile exterioare, arta este efortul de sinteză a acestor două realități, care , în fond, nu sunt decât două aspecte ale unuia și aceleiași realități.
Imaginea poate rezuma și concentra experiența de viață a copilului, convingerile sale, concepția sa. Prin virtualitățile sale nelimitate de expresie, desenul devine actul manifest al celor mai prielnice structuri afective personale pe care le descătușează și le împlinește într-o traducere care satisface.
„ Un desen este o suprafață pe care copilul se joacă cu emoțiile sale”. ( M. Wallon)
Considerând desenul ca o formă de limbaj, ca un mijloc de comunicare, este firesc ca această activitate să poată fi interpretată și ca un mijloc de conducere pe planul conduitei, a lumii interioare a copilului, ca o formă de reflectare și exteriorizare a unor aspecte dintre cele mai discrete ale psihicului infantil. Mai întâi sunt puse în evidență unele particularități psihice ale proceselor intelectuale și afective: posibilitățile de analiză și sinteză, amplitudinea memorării figurative și cromatice, aspectele și limitele fanteziei recreative și creatoare, repertoriuol informației de care dispune și cu care operează copilul, dominanțele afective.
Dintre procedeele de prelucrare a imaginilor mai des folosite de imaginația copilului poate fi menționată aglutinarea. Copilul este tentat să realizeze cele mai bizare combinații: copaci cu fundițe, un tren cu o casă.
Combinațiile îl satisfac pentru că îi prelungesc și îi complică jocul cu creionul, sugerându-i noi imagini și noi posibilități de combinare a liniilor și formelor. În desenul copilului se reflectă cunoștințele sale, informația sa privind realitatea înconjurătoare. Copilul „scrie” întotdeauna în desenele sale „ starea cunoștințelor ,a reprezentărilor sale despre lume”. În desenele sale se reflectă schimbările survenite în nivelul cunoașterii științifice și tehnice a epocii pe care el o trăiește. Creația ca activitate psihică în structura fenomenelor psihice nu apare doar pe treptele mai înalte ale ontogenezei ci, în forme specifice, se manifestă de foarte timpuriu
La desen, observăm existența a patru faze progresiv-evolutive în ontogeneză (A. Roșca, „Creativitatea”): prima fază este cea a „realismului fortuit”, adică faza mâzgălelii cu o semnificație ce se descoperă în cursul desenării, cea de-a doua – faza „rea1ismului neizbutit” (faza de incapacitate sintetică) în care elementele copiei sunt juxtapuse în loc de a fi coordonate într-un întreg. „Faza realismului intelectual” este cea de-a treia fază, când desenul oferă în esență atributele conceptuale ale modelului, fără o preocupare pentru perspectiva vizuală. Ultima fază, aceea a „realismului vizual” este cea în care desenul conține ceea ce este vizibil dintr-o perspectivă particulară și ține seama de așezarea obiectelor după un plan de ansamblu și de proporțiile metrice ale acestora. Etapele desenului infantil (din lucrările lui Lukuet)
Un fapt unanim recunoscut este modul în care copilul percepe realitatea, știut fiind faptul că el își creează propria sa lume în funcție de experiența sa nemijlocită, de trebuințele și trăirile proprii în plan afectiv și motivațional, dând obiectelor și fenomenelor din jurul său alte conotații decât cele reale.
Intervenția factorului conștient și dirijat de însușire a limbajului plastic trebuie să se sprijine pe curiozitatea și sensibilitatea afectivă a copilului, pe dinamismul și pe spontaneitatea lui imaginativă. Acestea trebuie cultivate cu grijă în scopul dezvoltării proceselor creatoare și eliminării simbolurilor fixe oferite de-a gata și însușite mecanic.
Pentru echilibrul său intelectual și afectiv este necesar ca el să fie atras în diverse forme de activități, prin care să nu fie forțat să se adapteze la o realitate străină lui, ci dimpotrivă să i se faciliteze asimilarea treptată a realului. Asemenea forme de activitate sunt jocul și desenul după cum menționează în lucrările lor o serie de psihologi remarcabili (J.Piaget, Ed.Claparẻde s.a.).
Psihologul J.Piaget a cărui autoritate în problemele de psihologia copilului este recunoscută pe plan mondial, arată că desenul este o formă a funcției semiotice care apare la copil în jurul vârstei de 2 ani și care, este o funcție fundamentală pentru evoluția psihică a acestuia. Funcția semiotică rezidă în posibilitatea de a reprezenta un lucru cu ajutorul unui semnificant diferențiat și este legată de apariția reprezentării mintale pe baza urmelor lăsate de percepțiile anterioare.
Desenul, după Piaget, ca limbaj grafic al copilului, este un mijloc de luare în stăpânire, de către acesta, a lumii exterioare la care el trebuie să se adapteze și, totodată, un mijloc de armonizare a acestuia cu lumea sa proprie.
Din acest punct de vedere, desenul infantil se aseamănă cu jocul simbolic, care apare aproximativ în aceeași perioadă de exprimare grafică și are ca funcție esențială asimilarea realului la eul copilului. Aceasta trebuie să se realizeze fără constrângeri sau interdicții din afară, în scopul lichidării conflictelor și compensării trebuințelor proprii, trăirilor cognitive și afective ale copilului.
Spre deosebire de joc, care-l eliberează pe copil de realitatea exterioară, desenul este și o formă de echilibru între lumea lui interioară și solicitările lumii exterioare. Prin desen copilul caută simultan să satisfacă atât cerințele sale proprii, cât și să se adapteze formelor din afară. Astfel, desenul constituie când o cale de pregătire a imaginii mintale, când o rezultantă a acesteia (știut fiind că între imaginea grafică și imaginea interioară–mintală există nenumărate interacțiuni). Ceea ce este deosebit de important este faptul că la baza acestei imagini stau mecanismele complexe de asimilare a realului la eul propriu al copilului și de acomodare a eului la real. Operațiile prin care se realizează aceste procese se realizează în scheme sau structuri operatorii mintale, care se dezvoltă, se îmbogățesc și se diferențiază treptat sub influența solicitărilor din ce în ce mai complexe ale acțiunilor de asimilare a realului și de acomodare la real. Echilibrul spiritual dintre acesti doi poli este, dupa cum spune Piaget, inteligența – cel mai perfecționat instrument al adaptării omului la mediu.
Cunoscând aceste probleme în evoluția psihică a copilului, se înțelege că desenul, prin modul specific de folosire a funcției semiotice este o formă indispensabilă de construire a simbolurilor după dorință. El oferă copilului posibilitatea de a exprima tot ceea ce, în experiența lui trăită, nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului vorbit. Totodată în desen se poate vedea și efortul de acomodare a copilului prin racordarea simbolului, de el construit, la consensurile obiectului real.
2.3 ELEMENTELE DE LIMBAJ PLASTIC – PUNCTUL, LINIA, CULOAREA, FORMA, VOLUMUL – PARTICULARITĂȚI DE EXPRESIE ÎN CREAȚIILE COPIILOR
La început, la vârsta preșcolară copiii se exprimă mai greoi verbal alegând varianta exprimării grafice. Prin desen copilul se simte important, descoperind o alta variantă de exprimare a ceea ce simte, a ceea ce gândește și cum percepe lumea înconjurătoare. Atât educatoarele, cât și părinții trebuie să încurajeze și să ghideze pașii copiilor pentru dezvoltarea gustului pentru frumos, artă și pentru dezvoltarea unei personalități armonioase.
În prima etapă, copilul învață să deseneze utilizând creionul grafic, apoi creioanele colorate și mai târziu carioca. Pentru utilizarea elementelor grafice și instrumentelor specifice desenului, educatoarea trebuie să proiecteze activități cu teme simple precum: Fulgerul, Floarea, Norii, Soarele, Omul, Bradul, Copacul, Sacul, Clopoțelul, Mașina, Steluța, apoi trece la compoziții simple, apoi mai complexe, având ca posibile teme: Anotimpurile, Familia, La bunici, Prietenii, Jucăriile mele, Parcul, etc.
Din punct de vedere psihologic, desenul poate fi utilizat fie ca test de inteligență, fie ca test de personalitate. Ca test de inteligență- testul omului- detaliile anatomice și vestimentare calculează vârsta mentală a copilului. Ca test de personalitate desenul este luat drept oglindă de reflexie a personalității. Copilul desenează spontan ce este important pentru el pozitiv sau negativ. Pentru copil, desenul exprimă un fel de proiecție a existenței sale. Prin acest proces de proiecție, copilul poate să își prezinte problemele sale, sentimentul de sine, anxietatea și mecanismele sale de reacție sau de apărare.
La această vârstă, copiii nu au bine dezvoltați mușchii mici ai mâinii și nu își pot coordona bine mișcările, fiindu-le foarte greu să picteze cu pensula. De aceea, învață să picteze mai întâi cu degetul, urmărind ca mai apoi să utilizeze pensula sau alte instrumente (vata, ștampile etc).
Alături de punct, culoare, formă spațială, linia devine semn- mijloc de comunicare a afectivității și inteligenței umane. Linia are potențialitatea de a sugera prin valoarea și mișcarea ei, ideea de spațiu și, de ce nu, de culoare.
Paul Klee definește linia ca „mijloc primar de exprimare a omului în genere”. El știe să activizeze linia și să sugereze prin ea, în primul rând, mișcarea. Iată cum descrie el posibilitățile expresive ale liniei la începutul lucrării „Manual de schițe pedagogice”:
„O linie activă este cea care se desfășoară liber, care a pornit-o la plimbare,de dragul plimbării, fără țintă”. El afirma că„ artistul trebuie să studieze linia în structurile materiale ale naturii, în țesuturile omenești, în substanța osoasă (…) pentru a-i descoperi funcțiile dinamice. Acesta vede linia abstract, nu concret, vitalitatea ei fiind intensă. Fiind o parte a naturii și a organismului, devine suprafață și volum, parte integrantă a umanului, dar și parte integrantă a formelor din spațiu.
Francisco Jose de Goya se întreabă la un moment dat: „Găsim oare linia în natură ? Eu nu văd decât corpuri luminate sau nu, planuri care se îndreaptă sau se depărtează de mine, reliefuri și adâncituri. În viziunea artistului liniile sunt atât de bine conturate încât devin neobservabile construindu-se astfel un tot unitar.Îmbinarea lor fiind realizată cu o măiestrie deosebită, formând reliefuri, corpuri, planuri. După felul in care sunt grupate, liniile pot defini obiectul. Conturul aparent al corpurilor lui Goya reprezintă o abstracțiune, o convenție a la raison intellectuelle,căutarea, studierea și observarea frumosului.
Roger Avermaete în lucrarea ,,Despre gust și culoare” ridică linia la o cotă superioară: O suprafață colorată, o pată, are întotdeauna limite. Ea este prizoniera liniei, chiar când aceasta nu este aparentă, când nu este decât un simplu contur, linia, această iluzie optică din care omul a extras desenul creator al tuturor formelor născocite de imaginația sa(…). Linia dreaptă(…)este slujitoarea proporției care duce la armonie(…). Imperios vizibilă sau prezența umilă, ea se află pretutindeni. Indiferent de vizualitatea ei protejează orice conținut, chiar dacă este albă sau un simplu contur. Cu ajutorul ei se creează orice operă de artă.
Andrė Lhote în lucrarea ,,Tratate despre peisaj și figură” pune accent pe liniile curbe și drepte. Acesta spune că ceea ce interesează este raportul, jocul liniilor curbe și drepte, spațierea lor și grosimea lor, fiecare curbă să tindă spre o viață unanimă”.
În ceea ce privește punctul , ca element de limbaj plastic, semnificațiile sunt numeroase .
Punctul poate fi orice formă mai mică sau mai mare care are un centru. Are semnificația unui moment cosmologic, cuprinzându-i ideea de orice început, semnificație care este exprimată și prin versurile lui Mihai Eminescu (Scrisoarea I)
„Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face muma, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii…
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”
Leonardo da Vinci definea punctul nu numai ca pe un început, o origine, ci ca pe un adevărat peisaj. El definea punctul astfel : Izbind într-un zid cu un burete înmuiat în culori, nu se face oare pe zid o pată unde să apară un frumos peisaj? Prin acest citat artistul sugerează că punctul reprezintă o întreagă viață, o creație, o multitudine de frumuseți. Acesta nu vede punctul unic, ci amplu cu diverse semnificații: origine în tot ceea ce se creează.
Punctul lui Seurat are o semnificație aparte, semnificație ce a deslușit-o, evidențiind proprietățile definitorii ale punctului ca reprezentând o amalgamare de frumuseți, un tot unitar. Crearea câmpurilor omogene nu produc altceva decat armonie, îmbinarea perfectă, gustul pentru frumos. Punctul este privit ca un ansamblu de îmbinări cromatice. Pentru acesta crearea frumosului nu constă numai în realizarea unui peisaj plin de culori, ci numai prin atingerea unei pensule înmuiate în culoare poate da naștere la un întreg univers.
Simbolul reprezentativ al acestui incomensurabil este punctul care în realitate nu este punct, punctul matematic. Ceva care este nimic sau nimic care este ceva, este o noțiune nereductibilă la concept, a necontrazicerii. A o face perceptibilă cu simțurile(…), trebuie să te apropii de conceptul de gri la punctul crucial între a deveni și a desface: punctul gri. Acest punct este gri pentru că nu este alb și nici negru sau pentru că este fie alb, fie negru. Este gri pentru că nu este nici deasupra, nici dedesubt sau pentru că este deasupra ca și dedesubt, gri, pentru că nu este nici cald, nici rece, gri întrucât este punct adimensional cât și punct între dimensiuni. . Autorul acestui citat, Paul Klee, vede punctul din alt unghi, ca un generator al tuturor elementelor, dar și ca element integrator. Punctul în concepția lui Klee este diversificat.
Joan Miro îl vede ca pe ceva creativ. Pentru el poate fi ceva surprinzător sau un simplu punct de plecare pentru un peisaj. Acesta cita : Niciodată nu folosesc o pânză așa cum e ea; provoc accidente, o formă, o pată de culoare…Pictorul lucrează ca poetul: întâi vine cuvântul și apoi ideea. Faceți o mâzgălitură. Pentru mine ea înseamnă un punct de plecare, un șoc.
Tușa este punctul de întâlnire între materie și tehnică pe de o parte, mâna pictorului și unealta sa pe de altă parte.
Desenul, spunea Camil Ressu în Însemnări este o artă liniară(…). Un desen executat în relief, cu retușuri de umbre și valori, este o imitație monocromă a picturii. Desenul nu este un bastard al picturii, el se dezvoltă singur în absolutul lui și este complet fără să împrumute nimic de la pictura. Autorul citatului diferențiază desenul de pictură. După părerea lui desenul nu trebuie să stea în umbra picturii, ci trebuie privit ca pe un obiect de studiu separat. Desenul este comparat cu o artă liniară, linia este elementul morfologic specific și de bază al desenului, iar desenul la rândul lui folosește proprietățile liniei. În concluzie cele două noțiuni sunt strâns corelate, fiind ca un tot unitar.
În ceea ce privește forma, Pierre Francastel menționa că „Meșterul care fabrică o formă are în fața ochilor, fie și numai în memorie, un model concret, un exemplu și se străduiește să-l reproducă sau să-l modifice. Cel ce imaginează o formă nu are niciun model în fața ochilor sau în memorie(…) el nu nu mai realizează, ci inventează…”
Andrei Pleșu era de părere că, în general culorile sunt polisemantice, simbolice, semnificante, după cum se vede în citatul: Stările sufletești sunt, pentru noi, înainte de toate, stări de culoare(…)spun „negru de supărare, „roșu de furie, vânăt de ciudă”…, și spunând astfel nu indicăm atât reacții fiziologice, cât unele stări intime.
În general cele patru elemente ale limbajului plastic fuzionează, reprezintă un tot unitar.
Dan Mihăilescu avea un concept cum că toate elementele se integrează în unul singur, formând cromorfema, aceasta însemnând, și linie, și suprafață, și volum – evident, colorat – dar și punct ca generator al tuturor elementelor. Culorile și formele nu pot fi despărțite, ele fiind relativ „solidare”, constituind elemente comune ale tuturor obiectelor lumii materiale.
„Într-o pânză totul e semn. Câteva pete colorate, niște simple trăsături pot include în ele o forță expresivă egală cu a celei mai complicate și mai reprezentative figuri.”
Pentru însușirea corectă a liniei, punctului, formei și culorii trebuie urmărite, respectate și studiate în detaliu proprietățile și caracteristicile acestora date de marii artiști enumerați.
Compoziția plastică
Compoziția constă în modalitatea organizării elementelor de limbaj plastic într-un ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil să transmită privitorului emoția și mesajul autorului. Modalitățile de organizare a compoziției plastice / scheme compoziționale: compoziție în friză; compoziție în registru; compoziție în triunghi; compoziție circulară; compoziție în spirală; compoziție radială; compoziție pe verticală; compoziție pe orizontală; compoziție pe diagonală (oblică). În funcție de schema de organizare se obțin compoziții închise și deschise cu efecte statice și dinamice.
Compoziția închisă sugerează că acțiunea se desfășoară în interiorul spațiului plastic având un centru de interes. În acest caz elementele sunt ordonate pe scheme compoziționale în formă de triunghi, pătrat, cerc, oval.
Compoziția deschisă sugerează că acțiunea se continuă și în afara spațiului plastic având unul sau mai multe centre de interes. Centrul de interes este zona din compoziția plastică spre care se îndreaptă prioritar privirea și se obține prin: aglomerare de detalii; – modulări liniare (subțire – gros); – contraste (închis deschis, cald – rece, mare – mic, aglomerat – curat).
Compoziția cromatică are o importanță deosebită în raport cu compoziția suprafețelor și valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de forță, cel de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca și orice alt mijloc de expresie plastică subordonate structurii compoziționale de bază, singura în stare să le reunească într-un tot omogen. În ordonarea elementelor compoziției plastice închise sau deschise trebuie să se țină seama de ritm, întrucât prin el se structurează mișcarea, dinamismul compoziției. Ritmul plastic ia naștere prin succesiunea gândită, intențională a elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic constă în modalitatea de ordonare a elementelor de limbaj plastic și, cu cât organizarea ritmurilor este mai inedită prin noutatea ei, cu atât compoziția este mai expresivă.
Compoziția statică se realizează prin organizarea semnelor plastice într-un echilibru stabil, elementele constitutive încadrându-se într-o formă geometrică stabilă (triunghi, pătrat, dreptunghi, piramidă). Compoziția dinamică presupune structurarea semnelor plastice într-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice, întretăiate, ce dau configurației ansamblului mișcare, dinamism. Dacă compoziția statică are în general un singur centru de interes, compoziția dinamică poate avea mai multe centre de interes. Important este să existe în compoziție unitate ce se manifestă prin legătură logică, constructiv – formală, propozițională dintre părți și ansamblu, dintre conținut și formă.
Compoziția decorativă presupune îmbinarea elementelor plastice într-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din natură, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta modernă, arta populară sau din imaginație. Înglobarea firească, unitară și armonioasă a elementelor în forme compoziționale nu poate fi făcută întâmplător, ci pe baza cunoașterii principiilor compoziționale decorative, în scopul obținerii unor expresivități plastice. Aceste principii sunt: repetiția, alternanța, simetria etc.
Repetiția este un procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, ținându-se seama de ritm și cadență. Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pată, formă), fie repetarea unui motiv decorativ.
Alternanța este o succesiune de cel puțin două elemente diferite ca formă, mărime, culoare și poziție. Simetria exprimă echilibru într-o compoziție plastică, ea presupune existența unei axe de simetrie ce are de o parte și de alta elemente și motive așezate la distanțe egal depărtate de ea. O formă este simetrică dacă axa de simetrie o împarte în două părți egale, ale căror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu compozițional poate deveni simetrie când axa de simetrie imaginară orizontală sau verticală separă compoziția în două părți identice. Formele naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic.
Simetria este una dintre legile fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compoziționale folosite în arta decorativă sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond etc. Friza este suprafața în formă de bandă în care se ordonează motive și elemente după legile artei decorative. Chenarul este o bandă decorativă ce decorează o suprafață de jur împrejur. Jocul de fond este compoziția ce se bazează pe o rețea în care motivele decorative sunt organizate în funcție de legile artei decorative.
Într-un spațiu plastic, prin organizarea elementelor de limbaj plastic (puncte, linii, culori, forme) după anumite principii, se creează o formă unitară numită compoziție plastică. O compoziție este considerată unitară dacă prin eliminarea unui element se strică ordinea și echilibrul acesteia.
Când elementele de limbaj plastic (puncte și linii) au o semnificație statică, fiind ordonate pe trasee orizontale sau verticale, iar culorile apropiate valoric, rămân în același plan, compoziția este statică.
Când elementele sunt puse pe diagonale ascendente sau descendente, iar culorile contrastante accetuează efectul dinamic și spațial, compoziția este dinamică. Clasificarea compoziției plastice după modul în care centrul de interes conduce privirea spre interiorul sau exteriorul unei lucrări:
Compoziția închisă are, de regulă, un singur centru de interes care îndreaptă privirea spre interiorul lucrării, iar principalele elemente componente sunt dispuse în zona centrală care o înconjoară.
Compoziția deschisă se caracterizează prin existența mai multor centre de inters care îndreaptă privirea spre exteriorul lucrării. Aspectul acesteia poate crea impresia că este un detaliu dintr-un ansamblu.
2.4 ARTA INFANTILĂ, SURSĂ DE INSPIRAȚIE ÎN ARTELE VIZUALE – PAUL KLEE, JUAN MIRŎ, WASSILY KANDINSKY, JEAN DUBUFFET
Odată cu nașterea pedagogiei moderne, în perioada Iluminismului francez, se pune problema educării artistice a copiilor, însă scopul este acela de a forma de timpuriu viitori meșteri artizani care să alimenteze industria în dezvoltare a secolului XIX. Metodele sunt de tip șablon, prin imitarea naturii. În această perioadă au aratat interes pentru arta copiilor Johann Heinrich Pestalozzi, Friedrich Froebel, John Ruskin și Herbert Spencer în sec XIX, și englezii Ebenezer Cooke, Thomas Ablett, John Sparkes și A. F. Brophy.
La începutul secolului XX apariția psihologiei ca știință socială acceptată în academii schimbă perspectiva asupra percepției desenului la copii, el devenind instrument de introspecție a minții omenești. În această direcție avem reprezentanți pe James Sully, Corrado Ricci, Georg Kerschensteiner, Georges Rouma, G.H. Luquet, Karl Buhler, Robert Colens, Helga Eng, Florence Goodenough. Munca acestora s-a reflectat în modul în care a fost receptată de artiștii contemporani, care au revoluționat și perspectiva pedagogică asupra artei infantile, generând astfel perspectiva estetică.
În concluzie, spre spre deosebire de cea psihologică, perspectiva estetică nu a aparut ca un scop declarat al unui grup compact de teoreticieni ci a rezultat din aprecierile și activitățile unui grup eterogen format din artiști plastici, esteticieni și educatori de artă. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestora sunt: Franz Cizek, Roger Fry, Rudolf Arnheim, Viktor Lowenfeld, Henry Schaefer-Simmern, Paul Klee, Juan Miró, Wassily Kandinsky, Jean Dubuffet. Urmărind activitatea teoretică și practică a acestora din urmă ne propunem să argumentăm valabilitatea conceptului de estetică a artei copiilor, după care vom încerca să îi găsim locul pe care aceasta îl ocupă în estetica contemporană și importanța sa în procesul pedagogic de stimulare și dezvoltare a creativității.
Evoluția realismului desenului copilului trece prin următoarele faze:
a) Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor.
Primele mâzgăleli ale copilului sunt legate de desen (pictură) în același fel în care primele gângureli ale lui sunt legate de vorbire.
Figură 1 Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor
Desenul copilului între 2ani1/2 – 3ani are un caracter involuntar, stimulat doar de urma pe care o lasă creionul sau pensula pe toate suprafețele care îi apar în cale: pereți, mobile, garduri etc., pentru a trage linii care nu au încă o semnificație stabilită dinainte.Copilul nu are conștiința că mișcările mâinii sunt legate de urmele pe care le lasă creionul (pensula). El desfășoară prin mișcările necontrolate ale mâinii o energie nedirecționată, dar care îi dezvoltă abilitatea de a face urme. Un pas înainte este marcat de momentul în care copilul descoperă că între mișcările mâinii lui, între degetele acesteia și urmele creionului este o legătură. Acum el încearcă să dea nume mâzgălelii, manifestând și intenția de a o controla.
b) Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică.
Este etapa în care copilul de 3-4 ani își controlează mâzgăliturile desfășurând o activitate imaginativă de tipul jocului. Este un pas foarte important, întrucât copilul prin formele determinate ale mâzgăliturii sale în legătură cu formele anumitor obiecte, încetează să gândească prin acțiune și începe să gândească prin imagini. Un alt pas înainte apare când copilul încearcă printr-un model intern să descrie un anume eveniment care l-a impresionat mai mult. În această etapă copilul are nevoie de multă încurajare din partea cadrului didactic și a părinților. Ei trebuie să-l stimuleze, prin apropierea treptată a copilului de anumite tehnici de lucru.
Figură 2 Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică.
c) Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic.
Apare aproximativ la vârsta de 4-6 ani și ține până la aproape 9-10 ani. Este o etapă fluctuantă, cu regresuri și cu dezvoltări rapide, fiind considerată ca cea mai propice pentru dezvoltarea capacității copilului de a desena. În această etapă el își exprimă, prin desen, propriile trăiri și folosește desenul ca mijloc de comunicare cu cei din jur.. Este o etapă în care desenele schematice ale copilului au două caracteristici:
1)Repetiția frecventă a desenelor/simbol
Figură 3. Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic.
2)Aranjamentul figurilor de-a lungul liniei situate la baza paginii.
Figură 4 Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic.
d) Faza realismului vizual sau faza desenului fazio-plastic.
Aceasta este etapa în care copilul de 9-11 ani este preocupat să redea în imaginea grafică aspectele vizuale ale obiectelor. Caracteristica principală a acestei perioade o constituie faptul că în desen copilul se supune, mai mult sau mai puțin îndemânatic, perspectivelor vizuale sau relațiilor active dintre imagini. Aceasta ca urmare a sporirii posibilităților copilului de a observa și percepe tot mai adecvat realul. Exprimarea și transpunerea în imagine plastică a ceea ce vede și știe nu se mai realizează cu aceeași spontaneitate și ușurință. Redarea realului văzut întâmpină dificultăți, care adeseori par greu de trecut, mai ales acelea privitoare la stăpânirea mijloacelor tehnice de lucru adecvate și a cunoașterii limbajului plastic necesar. Psihologul G.H. Luquet afirmă că de acum încolo copilul (în cea ce privește desenul) atinge perioada adultă și că mai departe numai abilitatea tehnică , dezvoltată printr-o îndrumare și cultură specială, stabilește din punct de vedere al desenului, diferențe între indivizi. Numeroși adulți vor rămâne însă toată viața lor incapabili de a face un desen sensibil diferit de al unui copil de 10 sau 12 ani.
Figură 5 Faza realismului vizual sau faza desenului fazio-plastic
Cunoașterea acestor stadii în evoluția desenului prezintă un deosebit interes pentru cadrele didactice, pentru părinții copiilor, pentru psihologi, pedagogi, sociologi, pentru diferiți cercetători în domeniu. Ele ajută la înțelegerea cât mai profundă a problematicii psihopedagogice a educației artistico-plastice din grădiniță și școală. În înțelegerea acestor etape, esențială nu este vârsta cronologică, ci descifrarea vieții sufletești a copilului și particularităților evolutive și individuale ale acestuia.
CAPITOLUL III – TEHNICI ȘI PROCEDEE FOLOSITE ÎN PROCESUL PEDAGOGIC DE STIMULARE ȘI DEZVOLTARE A CREATIVITĂȚII PRIN EDUCAȚIA PLASTICĂ
Prin tehnicile plastice de lucru, copiii „obligă” materialele (acuarele, tempera, tușuri, cerneluri, ceracolor, carioca, hârtia albă și colorată, materiale textile, plastilina etc.) să reprezinte altceva decât ceea ce sunt ele, fără să-și piardă propria structură. Însușirea tehnicilor artistico-plastice este la fel de importantă pentru formarea deprinderilor de exprimare plastică, ca și automatizarea deprinderilor de exprimare plastică, ca și automatizarea deprinderilor pentru scris în scopul comunicării de idei și sentimente.
Prin folosirea tehnicilor se urmăresc modalitățile de exprimare plastică, având la bază conținutul programei care este structurat pe trei idei, și anume:
interdependența elementelor de limbaj plastic în exprimarea plastică;
importanța semnificației culorilor în conținutul exprimării plastice;
echilibrul, ritmul și armonia lucrărilor exprimate plastic
În cadrul activităților plastice am încercat diferite tehnici și procedee tehnologice care se înscriu în dorința de cunoaștere a copiilor. Printre acestea putem aminti:
3.1 ZGȂRIERE PE SUPORT DE ARACET
Figură 6 Zgâriere pe aracet – “Peisaj”
Figură 7 Zgâriere pe ceară – linia element de limbaj plastic – și zgâriere pe săpun
Linia zgâriată (urme de patine pe gheață) o mai putem întâlni și sub denumirea de tehnica formelor obținute prin zgâriere sau sgrafitto. Sgrafittarea este o tehnică de artă murală, dar care poate fi folosită și în grafică. Această tehnică solicită foarte multă atenție din partea copiilor, perseverență și îndemânare. Procedeul poate fi folosit și în compozițiile în care se pot organiza elementele pe un anumit spațiu destinat:
– motivul tip;
– motivul unic;
– chenarul;
– jocurile de fond.
Ritmul în compozițiile decorative se realizează prin modul de grupare, de organizare al elementelor de decor:
– ritmul de stabilitate;
– ritmul de mișcare verticală, diagonală;
– ritmuri de nesiguranță;
– ritmuri dirijate;
– ritmuri întâmplătoare.
La fel de bine este folosită această tehnică la ilustrarea basmelor deoarece contururile obținute dau efecte fantastice, misterioase.
În această tehnică se folosește hârtia de foarte bună calitate sau cartonul, deoarece hârtia moale nu rezistă și se rupe. Întreaga suprafață a foii se colorează cu acuarela, folosindu-se cel mult trei culori colorate și uțor deschise.
Hârtia se poate colora și în pete neregulate sau în benzi, de exemplu: în partea de sus se întinde o bandă galbenă care trece apoi înspre roșu, iar în partea de jos a foii de desen, una albastră. Se poate face și altă combinație de culori.
Când hârtia este perfect uscată, se șterge bine întreaga ei suprafață cu o lumânare, ștergându-se mai întâi transversal și, apoi, cu o mișcare de rotație.
Se poate folosi pentru preșcolari sau pentru elevii din clasele mai mici pastă de săpun, cu ajutorul căreia se acoperă mai ușor orice suprafață. După aceasta, se acoperă cu o pensulă groasă toată suprafața hârtiei cu tuș negru în care se dizolvă puțin zahăr, sau foarte puțină miere de albine. Se poate reveni pe suprafața hârtiei cu tuș de atâtea ori, până când nu vor mai apare pete pe hârtie, iar suprafața hârtiei va deveni toată neagră (colorată). Lucrările vor fi semnate pe verso și strânse la dulap până ora următoare, când se vor continua. Dacă a mai rămas timp, până la sfârșitul orei, copiii vor face schița compoziției pe care ei o vor realiza în tehnica zgârierii.
În ora următoare, cadrul didactic demonstrează mai întâi copiilor modul de zgâriere al liniilor. Acestea vor fi diferite în funcție de instrumentul folosit. Prin zgârierea cu un ac de siguranță se obțin linii foarte subțiri, cu cuiul vor fi mai groase, ca și cu codița pensonului, iar cu penița liniile vor fi mai vizibile. Astfel se zgârie stratul de tuș și de lumânare sau săpun, făcând să apară linii și mici suprafețe ale hârtiei colorate inițial în acuarelă.
Fiind o tehnică de lucru mai pretențioasă, rezultate bune se obțin lucrând cu elevii din clasele a III-a și a IV-a, dar se poate folosi și la preșcolarii mari și la elevii din clasele pregătitoare, I și a II-a. Deosebit de importantă este realizarea unui climat afectiv adecvat pe un fond muzical, pe fondul unei povești, elevii putând să comunice între ei, în așa fel încât activitatea să nu li se pară aridă.
Iată și câteva subiecte ce le-am sugerat copiilor: “Noapte de vară”, “Înserarea”, “Prâslea cel voinic și merele de aur” – scenă de basm.
Dacă hârtia nu este colorată înainte de a fi dată cu lumânarea sau săpunul, compozițiile vor fi alb – negru. Și în acest caz se pot găsi subiecte multiple pentru această tehnică: ,,Noapte de mai”, ,,Pomi în floare”, ,,Pe lac”.
Lumânarea și săpunul pot fi înlocuite cu alt material – aracetul. Procedeul este mai ușor, dar implică o mai mare dexteritate deoarece timpul de lucru se scurtează din cauza întăririi substanței. Avantajul este acela că elevii pot colora peste aracet cu guașă și tempera, în unele locuri aceste materiale îmbinându-se cu aracetul, obținându-se tonuri mai deschise ale unei culori, mărind expresivitatea desenului.
Zgâriere pe suport de aracet-etape
Se aplică pe carton un strat gros de aracet (operațiunea se va face rapid, pentru a se evita uscarea acestuia).
Se aplică imediat culoare ( una sau mai multe), în funcție de modelul ce urmează să fie realizat.
Cu coada pensulei se trasează subiectul ales.
După uscare, se poate completa lucrarea cu acuarelă, evitând contururile trasate.
Figură 8- Zgâriere pe suport de aracet-etape
Figură 9- Lucrări realizate cu tehnica Sgrafitto
3.2 TEHNICA COLAJULUI ȘI DECOLAJULUI
Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compoziții plastice cu ajutorul unor materiale diverse (hârtie colorată, plante, fire etc.). Colajul se realizează prin tăierea sau ruperea formelor întregi, a unor părți ale acestora din hârtie, materiale textile etc. și lipirea totală sau parțială pe suportul compoziției plastice. Decolajul este procedeul prin care efectele expresive se obțin prin dezlipirea, prin ruperea fragmentară a unor materiale lipite în prealabil pe un suport de hârtie, pânză, lemn, carton etc. Colajul este un procedeu tehnic apărut în arta modernă, care constă în lipirea pe același tablou sau pe o suprafață limitată – foaie de desen sau alt suport – a unor elemente eterogene, în vederea obținerii unui efect de ansamblu, de natură estetică. În realizarea unui colaj putem utiliza mai multe tehnici:
tehnica formelor rupte
Se pot folosi pentru rupere hârtie colorată, pictată chiar de copii, ilustrații colorate, afișe vechi, ziare rupte spontan, direct, fără a fi schițat cu creionul vreun desen sau altă imagine grafică. Formele rupte de culoare deschisă se pot aplica pe un fond închis și invers. Se pot realiza compoziții prin mozaic, situație în care formele sunt alcătuite din mici bucățele de hârtie sau carton colorat, alăturate și lipite cu aracet sau altă soluție de lipit. Subiectele pot fi: omul, copacul, obiecte casnice, flori, animale, etc. Colajul este o tehnică plăcută de copii și prin care pot fi transformate obiecte obsevate din mediul înconjurător în structuri plastice.
De exemplu- orașul meu- colaj cu forme rupte:
se face strada dintr-o fâșie de hârtie ruptă cu ajutorul riglei
se lipește în partea de jos a colii de desen fâșia obținută prin rupere
pentru clădiri se rup dreptunghiuri din diferite tipuri de hârtie
se aranjează clădirile de-a lungul străzii și se lipesc. Câteva se pot suprapune pentru a obține un efect de adâncime
se decupează și se lipesc ferestre pe unele clădiri, pe altele se desenează cu carioca
cu carioca neagră se desenează conturul unor clădiri, turnuri pentru altele
tehnica formelor tăiate din hârtie
Este o tehnică plată ce se poate folosi în lucrări de tip afiș sau gazetă de perete. Aceasta presupune tăierea formelor de hârtie cu ajutorul foarfecii după un contur executat anterior. Formele de hârtie se taie întregi sau se secționează în părți, după care se așază într-o anumită compoziție. Golurile rămase după decuparea formelor din hârtie se pot lipi pe un alt suport, obținându-se imagini noi prin tehnica decolajului.
3.3.TEHNICA ACUARELEI
Acuarela se fluidizează cu apă, obținându-se un lichid colorat și care, așternut cu pensula pe hârtie, nu se șterge prin atingere, după uscare. Ea se poate folosi pe hârtie uscată sau umedă. Pe suprafața umedă fuzionează cu ușurință obținându-se amestecuri diverse de culoare, cu efecte neașteptate și expresive. Principiile acuarelei constau în transparent, prospețime, luminozitate și puritate.
3.4.TEHNICA TEMPEREI ȘI A GUAȘEI
Tempera și guașa sunt culori opace și dense. Ele se deschid numai în combinații cu alb, spre deosebire de acuarelă, care se poate deschide prin transparență și diluare cu apă.
3.5.TEHNICA MONOTIPIEI
Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obținându-se anumite efecte. Tehnica are un caracter de unicat cu efecte coloristice și decorative compoziționale. Lucrările prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport de lucru a unor materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se realizează imaginile propuse. Se folosesc ca metode de lucru:
1. Acoperirea suportului cu cerneală tipografică, culori de ulei subțiate, tempera, pe care se desenează, prin zgâriere, cu un vârf de băț, pâslă, deget etc., imaginile propuse. Deasupra se asează coala de hârtie și apoi se presează cu ruloul întreaga suprafață. Se ridică cu grijă hârtia care va avea imprimată pe verso compoziția cu linii deschise pe fond colorat.
2. Peste suportul acoperit cu cerneală tipografică cu ruloul, se pune ușor coala de hârtie (poate fi și divers colorată) peste care se va transpune, cu un creion prin conturare, hașurare sau prin apăsare cu degetul în anumite porțiuni, compoziția plastică (partea colorată a hârtiei se va așeza cu fața spre suport). Se vor imprima numai zonele care au fost presate cu creionul sau degetul. Ridicându-se planșa de pe suport, aceasta va avea un aspect grafic în culoarea cernelei de imprimare. După uscare, se mai poate interveni cu acuarelă transparentă în zonele neimprimate pentru a mări expresivitatea ansamblului.
3. Desenarea sau pictarea pe suport a compoziției cu pensula folosind una sau mai multe culori (tempera, guașa, ulei, tușuri etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune coala de hârtie presându-se apoi pe toată suprafața. Prin tehnica monotipiei al doilea exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu întregile ei calități expresive, transpunându-se doar pe primul exemplar.
3.6 TEHNICA LINOGRAVURII
Se folosește ca suport de lucru o suprafață de linoleum (suprafața lucioasă se va înlătura cu o hârtie abrazivă) pe care se schițează compoziția plastică cu creionul sau pixul. Având în vedere că se vor imprima numai suprafețele nescobite ale suportului, se vor înlătura cu ajutorul unor dăltițe de un anumit tip, toate suprafețele care nu dorim să fie imprimate (scobirea nu este profundă). Peste linoleumul gravat se transpune o peliculă subțire de cerneală tipografică cu ajutorul unui rulou, apoi se pune peste această suprafață coala de hârtie care va fi presată bine în final. Specific linogravurii este aspectul grafic, linia având un rol preponderent.
3.7 TEHNICA DESENĂRII CU CEARĂ
Se desenează cu ceară brută, solidă, formele plastice pe hârtie, după care se aștern culorile de apă (acuarelă, guașă diluată) în funcție de subiectul compoziției, sau în prima fază se realizează un fond colorat peste care se desenează cu o bucată de ceară, apoi acoperindu-se cu o culoare întreaga suprafață.
3.8 TEHNICA DECOLORĂRII CU PIC
Se acoperă întreaga suprafață a hârtiei cu cerneală, apoi cu vârful unei pensule subțiri sau al unui bețigaș înmuiat în soluția de pic, se desenează deasupra o compoziție plastică. Soluția de pic decolorează cerneala și desenul apare deschis, aproape alb, pe fondul acesteia. Se poate folosi picul și sub formă de pulbere presărată neuniform peste cerneala umedă cu care a fost acoperită o compoziție mai veche.
3.9 TEHNICA IMPRIMĂRII CU ȚESĂTURI
Se așează pe o coală de hârtie materialul textil, după ce în prealabil a fost îmbibat în culoare și apoi stors, peste care punem altă foaie de hârtie pe care o presăm. Aceste foi imprimate pot constitui fondul unor compoziții cu subiecte diferite.
3.10 TEHNICA PICTURII PE STICLĂ
Se realizează pe hârtie, peste care se asează sticla, transpunând desenul cu tuș negru prin intermediul unei pensule fine, al peniței cu toc, sau al altor instrumente. Tușul se fixează, după caz. Culoarea de tempera în amestec cu aracet sau de ulei mai diluat va acoperi la început detaliile, peste care, după uscare, se va suprapune peste întreaga lucrare. În pictura pe sticlă se folosesc culori vii, armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind plăcute și atrăgătoare. Trebuie să ținem cont de faptul că imaginea pictată apare pe spatele sticlei, inversată dreapta-stânga față de desenul de pe hârtia model.
3.11 TEHNICA FROTAJULUI
Este tehnica imprimării după suprafețele unor structuri din natură. Se imprimă prin suprapunerea foii de hârtie peste structura aleasă, ușor denivelată, cu ajutorul creionului negru moale sau al creioanelor colorate, cu care se freacă atent hârtia. Se poate freca și cu minele colorate așezate pe lat.
3.12 TEHNICA AMPRENTEI ȘI A ȘTAMPILEI
Ștampilele se confecționează din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc, cartof, pluta etc., prin gravarea desenului pe suprafața materialului respectiv. Ștampila se acoperă cu culoare umedă, după care se așează pe suprafața de hârtie prin presare urmărind anumite rețele compoziționale. Tehnica amprentei se referă la imprimarea unor structuri ușor denivelate din natură. Suprafața structurată se acoperă cu un amestec fluid de culoare și apoi se presează cu fața colorată peste foaia de desen, urmărind intenția compozițională.
3.13 TEHNICA MODELAJULUI
Prin această tehnică se realizează prelucrarea artistică a unor materiale maleabile cum ar fi: lutul, argila, plastilina etc. Modelarea se realizează cu ajutorul palmelor și al degetelor. Pentru obținerea unor forme în această tehnică, se folosesc și instrumente speciale, numite ebosoare, care au diferite profile și forme (semirotunde, triunghiulare). Se pot realiza: – basoreliefuri (gen de modelaj în relief puțin profilat față de suprafața de fundal; – altorelief (gen de modelaj în relief, puternic profilat față de suprafața plată de fundal); – rond – bosse (forma care poate fi văzută de jur – împrejur, forma în sine ce poate reprezenta diferite obiecte, portrete, păsări).
CAPITOLUL V. METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1 Ipoteza și obiectivele lucrării
Scopul acestei lucrări este de a asigura copiilor din învățământul școlar o înțelegere activă a limbajului artistico-plastic, a formelor de comunicare și expresie plastică, ținând cont de cerințele actuale ale creației plastice și ale teoriei artelor plastice, încât la sfârșitul acestui ciclu de instruire, un copil să poată face diferența între elementele de limbaj plastic, să exerseze liber, să pună în practică toate procedeele, metodele și tehnicile de lucru, demonstrând astfel abilitate, capacități creative, perfecționarea cognitivă în artele plastice.
Limbajul artistic-plastic este un limbaj metaforic, ce introduce valori în viața spirituală a elevilor și le dezvolta entuziasmul pentru cultura artistică, dar este totodată și un sistem de relații stabilite convențional între anumite semne. Elementele plastice: punctul, linia, forma plană, volumul, culoarea, devin semne de limbaj plastic numai în perspectiva unei semnificații și atunci când sunt structurate expresiv. Relațiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresivitatea compoziției.
Obiectivele experimentului au fost:
De a familiariza copiii de vârstă preșcolară mare cu funcțiile pe care le pot îndeplini liniile în realizarea unor imagini. b#%l!^+a?
De a dobândi noi posibilități de exprimare și receptare prin limbajul grafic.
Ipotezele au fost:
Dacă folosesc în educația plastică a preșcolarilor elemente de limbaj plastic se dezvoltă calitățile gândirii, inteligenței, atenției acestora.
Dacă preșcolarii folosesc în educația plastică diferitele tehnici de lucru aceasta devine mai atractivă, mai motivantă.
Dacă preșcolarii își însușesc un limbaj plastic adecvat reușesc să înțeleagă mai bine desenele lor și pe ale colegilor.
Dacă preșcolarii vor fi familiarizați cu funcțiile pe care le pot îndeplini elementele de limbaj plastic în realizarea unor imagini, atunci ei vor dobândi noi posibilități de exprimare și receptare prin limbajul grafic.
4.2 Metode folosite (experimentul pedagogic, analiza produselor)
Am folosit în cercetare următoarele metode:
Metoda chestionarului
Observarea
Conversația
Explicația
Exercițiul
Metoda testelor
experimentul pedagogic
analiza produselor
4.3 Grupul țintă
Experimentul s-a realizat doar pe o grupă (grupa mare), alcătuită din 27 de preșcolari, 16 fete și 9 băieți de la Grădinița cu Program Prelungit Nr 20 din Timișoara
Din punct de vedere socioeconomic și cultural al familiei, un număr de 8 copii provin din familii de intelectuali, 7 copii din familii cu o pregătire medie, iar 5 copii provin din familii cu o pregătire mediocră.
Eșantionul de conținut: o serie de activități de Educație artistico-plastică cu tematici diferite. Temele proiectelor tematice: „Ne pregătim de sărbători”, „Primăvara în culori”, „Surprize pentru cei dragi” au avut ca scop stabilirea eficienței cultivării manifestărilor creative în cadrul activităților artistico-plastice la nivel preșcolar.
Programul de intervenție formativă a constat din activități bazate pe trei tehnici specifice educației artistico-plastice: desen, pictură, modelaj. Toate aceste activități presupun: efort fizic; mișcări precise;
o bună coordonare a mișcărilor; sincronizarea gândirii cu mișcările în vederea finalizării lucrării; oferă copilului posibilitatea de a cunoaște în mod direct însușirile materialelor cu care lucrează, să le denumească, să-și fixeze în memorie forma și culoarea lor, să le cunoască funcționalitatea; solicită copiilor identificarea și aplicarea de metode și tehnici de încurajare a creativității, altele decât cele cuprinse în metodica activităților artistico-plastice; solicită inițiativa personală în procesul educației; impun respectarea imaginației și a ideilor inedite; necesită autoînvățarea și încurajarea demersurilor creative ale copilului.
4.4 Desfășurarea cercetării (faza inițială, derularea experimentului, faza finală)
4.4.1 Faza inițială
Înainte de a trece la demonstrarea ipotezelor pe care le-am înaintat, e necesar de a determina nivelul dezvoltării din punct de vedere al utilizării limbajului plastic de către preșcolarii mari.
În evaluarea inițială fiecare copil a trebuit să deseneze ,,casa bunicilor” . Am ales această temă deoarece desenul trebuie să cuprindă cât mai multe elemente: casă, pomi, flori, păsări, oameni, etc).
După fiecare proba aplicata trebuie sa se faca o interpretare În evaluarea ambelor răspunsuri a ambelor teste am folosit elementele definitoare ale creativității: fluența, flexibilitatea, originalitatea, elaborarea.
Fluența constă în abilitatea de a produce o pluralitate de răspunsuri sau soluții într-o unitate de timp sau în timp ,,nelimitat”.
Flexibilitatea e definită ca evalitate de a trece de la o idee la alta.
Originalitatea este atributul definitoriu al creativității. Ea e acceptată ca “noutate absolută” și ca “creativitate relativă”. Psihologii au optat pentru criteriul noutății relative, cel mai frecvent adoptat în cercetări și constă în faptul ca un răspuns este cu atât mai original cu cât apariția lui într-un eșantion este mai aproape sau egală cu unitatea.
Elaborarea este o abilitate care se exprimă prin configurarea detaliată a ideii – răspuns cu ajutorul elementelor intuitiv grafice.
Unii autori mai adaugă la aceasta încă două elemente principale ale creativității: senzitivitatea și ingeniozitatea.
Senzitivitatea este facultatea de a simți de a fi sensibil. Aria și profunzimea sensibilității depind de spiritul de observație.
Ingeniozitatea indică spiritul inventativ și de inițiativă-calități indispensabile creativității umane.
Folosind cele patru elemente definitoare ale creativității, am primit următoarele rezultate. În cadrul prelucrării rezultatelor am observat următoarele fenomene:
Odată cu creșterea fluenței crește și flexibilitatea, adică odată cu creșterea reprezentărilor grafice crește și numărul diversității ideilor și invers.
În majoritatea cazurilor dacă flexibilitatea este sporită, atunci se evidențiază și creșterea fluenței.
Între unele particularități psihice și creativitate există o corelație pozitivă.
Odată cu creșterea atenției crește și creativitatea, și invers. Pentru o creativitate înaltă se caracterizează o atenție de la medie în sus. Odată cu descreșterea atenției descrește și creativitatea. Odată cu scăderea nivelului de gândire, scade și nivelul creativității.
Activitatea mintală se realizează doar pe plan imaginativ. Subiecții trebuie să scrie toate îmbunătățirile pe care și le pot imagina fără restricții și prin care obiectele indicate de test, datorită modificării, reducerii, argumentării, combinării ar dobândi caracteristici noi.
În realizarea testelor de creativitate neverbală am respectat aceleași condiții metodologice evidențiate anterior, ele fiind comune pentru toate teste folosite verbale și neverbale. În cazul celor neverbale intervin câteva particularități: pe foaia de răspuns sunt date sub forma unor desene toate elementele stimul pe baza cărora subiectul elaborează propriile lui schițe de răspuns, conform instrucțiunilor fiecărui test. Atitudinile de executare grafică nu au importanță, cerințele de răspuns fiind accesibile oricărui subiect.
Testul se adresează abilităților de imaginare, creare a unor tablouri-răspuns, sau obiecte-răspuns, pornind de la o formă ovală care trebuie să constituie o parte a tabloului sau a obiectului desenat. Copiii sunt chemați să dezvolte prima idee care le vine în minte, astfel încât desenul-răspuns primit să fie cât mai interesant și nimeni altul să nu se fi gândit la el, iar apoi să dea un titlu cât mai inteligent și neobișnuit care să ajute la înțelegerea ideii desenului. Testul se adresează potențialului creativ și solicită subiecților să adaoge linii, detalii la figurile incomplete pentru a reprezenta obiecte sau tablouri interesante. La fel li se propune să pornească de la prima idee apărută și s-o dezvolte așa cum n-ar face-o nimeni, iar sub desenul-răspuns să dea titlu cât mai interesant. Ca figuri incomplete am propus variantele elaborate de Torrance.
Copiii preșcolari trebuie să alcătuiască din setul de figuri propus: cerc, dreptunghi, triunghi, semioval, anumite imagini cât și o imagine la dorință.
Cercetarea inteligenței, nivelului intelectual.
Cercetările efectuate de E. Torrance (1964) au stabilit că între inteligența verbală a copiilor și creativitatea lor există o corelație pozitivă și care crește odată cu înaintarea lor în vârstă. N. Cogan și M. Wallach (1965) folosind probe distincte pentru inteligență și creativitate au putut stabili 4 categorii de copii:
Inteligența superioară – creativitate ridicată.
Inteligență mediocră – creativitate ridicată.
Inteligență ridicată – creativitate scăzută.
Inteligență scăzută – creativitate scăzută.
În general fiind vorba de copiii cu intelect normal o primă cerință, ce se impune pentru startul creativității este inteligență normală, cu C.I. de 90-100.
În ceea ce privește C.I. necesar pentru startul creativității sunt întocmai de acord cu autorii ce au menționat această cerință, inteligență normală cu C.I. de 90-100.
Am pornit cu evaluarea inițială. Am dat copiilor să deseneze o scenă dintr-o poveste care le-a plăcut mai mult. Am urmărit ?cu prioritate liniile, compoziția, conturul, structura, textura, ornamentația. În urma analizei desenelor am constatat următoarele:
Grafic 1
Grafic 2
În urma testărilor inițiale am costatat că:
Liniile sunt prezente și folosite corespunzător temei la 66% dintre fete și la 57% dintre băieți;
Intensitatea apăsării este corespunzătoare la 55% dintre fete și la 57% dintre băieți;
memoria vizuală este dezvoltată în proporție de 66% la fete și în proporție de 57% la băieți;
Intensitatea apăsării se întâlnește prezentă la 55% dintre fete și la 57% dintre băieți;
Inteligența este prezentă la 33% dintre fete și la 57% dintre băieți;
Atenția este mai dezvoltată la 55% dintre fete și la 57% dintre băieți
Inteligența vizuală este capacitatea de a vedea lucrurile clar, de a recreea ceea ce alții văd și de a învăța din ceea ce vezi. Inteligența spațială se referă la capacitatea de a te orienta în spațiu și de a recunoaște locul obiectelor din spațiu, cum ar fi o piesă dintr-un mozaic sau o localitate pe o hartă. Fiecare copil poate fi învățat să vadă mai mult și să folosească în mod corespunzător elementele de limbaj plastic. Activitățile care dezvoltă această inteligentă includ atât desenul, pictură și modelajul cât și analizarea obiectelor din diverse puncte. Desenele copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 10 ani devin stereotipe. Ca să nu se întâmple acest lucru am încurajat copiii să deseneze și altceva decât case și oameni:
o Să deseneze ceva cu ochii închiși;
o Să deseneze interiorul unei mașini;
o Să deseneze cum ar vrea să arate camera sa;
o Să deseneze hainele cu care ar vrea să se îmbrace;
o Să încerce să deseneze obiecte, animale, pornind de la un cerc, pătrat etc.
4.4.2 Derularea experimentului
Metode și procedee de însușire și folosire expresivă a elementelor plastice în derularea experimentului
Problemele privind metodologia organizării și desfășurării activităților artistico-plastice în învățământul preșcolar, ținând seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor sunt strâns legate de diferitele metode de cunoaștere și de transformare a personalității lor.Prin aplicarea acestora am urmărit atingerea scopului inițial: dezvoltarea sensibilității,a gândirii artistico-plastice și a gustului estetic și artistic al copiilor.
Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, metodele de învățământ se afirmă că unul din elementele de optimizare a activității instructiv-educative. Ele deschid copiilor căile de acces spre cultură, contribuie la sporirea eficienței formative a conținutului învățământului, prin antrenarea acestora la o participare activă în procesul instruirii. Alegerea și utilizarea metodelor nu am făcut-o la întâmplare, ci întotdeauna am avut în vedere anumite criterii bine determinate.
Astfel, metodele și procedeele folosite în cadrul activităților de educație artistico-plastica au variat în funcție de:
· natura obiectivelor atinse;
· caracteristicile conținutului nou predat;
· particularitățile de vârstă și individuale;
· materialul didactic și mijloacele de învățământ disponibile;
În cadrul activităților desfășurate am încercat să folosesc metode variate și atractive, chiar dacă uneori a fost mai dificilă aplicarea lor, găsind combinația optimă între diferitele metode.
Am pornit în educarea acuității vizuale a preșcolarilor mei de la metoda cea mai accesibilă, cea mai atrăgătoare și mai eficienta- jocul.
Jocurile didactice nu constituie mijloc de divertisment în sine, ci având un caracter practic, nemijlocit aplicativ, asigura profundarea elementelor teoretice care fundamentează și orientează activitatea artistico-plastica, dezvolta spiritul de inițiativă, răbdare, îndrăzneală, etc.
Jocul pune în fața copiilor situații noi pe care ei trebuie să le rezolve dovedind spirit de inițiativă, fantezie, voința, spontaneitate,etc. El oferă copiilor posibilitatea de a-și afirma personalitatea, în raport cu atingerea unui anumit scop și să se bucure de plăcerea jocului că activitate-joc, cât și de starea interioară de autoafirmare.
Am organizat mai multe exercitii-joc (cu anumite reguli, praguri și acuități vizuale) prin care am urmărit educarea unor aspecte ale acuitatii vizuale. De pildă: copiii au avut ca sarcina să descopere obiecte ce pot fi redate în desen prin puncte, prin linii, care sunt egale ca înălțime, grosime etc.
Prin activitatile-joc, se pot realiza primele experiențe practice ale copiilor, primele exerciții prin care ei se confruntă cu diferite aspecte estetice ale realității și prin care ei se adaptează la aceasta. Ele îi angajează și le oferă posibilitatea de a fi activi la lecții și nu simpli spectatori. Jocul angajează, eliberează, absoarbe atenția copiilor, îi captează, îi formează, îi ajută să descopere adevărul care le antrenează capacitățile lor de a acționa, creativ, manifestându-și istețimea, inventivitatea, inițiativa, îndrăzneală.
Am folosit jocul didactic în anumite scopuri și în diferite faze ale lecției, el putând fi organizat atât în scopul dezvoltării sensibilității artistico-plastice a copiilor (acuitate vizuală, receptivitate față de raporturile armonioase ale unor forme, culori, linii, puncte, etc.) cât și ca mijloc de a dobândi experiențe practice noi(de exemplu: tehnici noi de lucru) și de familiarizare a preșcolarilor cu unele elemente de limbaj plastic (exemplu: expresivitatea punctului, liniei, a formei plane, a volumului, a culorii, a valorii, etc.). De asemenea, l-am folosit și ca mijloc de descoperire a unor efecte plastice noi și de extindere a cunoașterii asupra lumii prin anumite exerciții plastice aplicative, etc. Le-am cerut copiilor să așeze punctele și liniile aglomerat sau dispersat, de la mare la mic și invers, pe orizontală și pe verticală, cu aceeași distanță între ele și mărind distanța, după contrastul de culoare sau de valoare creând ritmuri. Am mai dat copiilor sarcina de a suprapune pe hârtie foițe de culori diferite după criteriul: culori calde-reci, criteriul valorii, criteriul calității(culori stralucitoare-tulburate). Am aplicat aceste jocuri de juxtapunere și după criteriul degradeurilor(tonurilor), al culorilor vecine.
Odată cu dezvoltarea sensibilității cromatice vizuale am realizat și îmbogățirea vocabularului plastic prin introducerea și diversificarea unor tehnici de lucru, dar și prin formarea deprinderilor de a mânui corect unele instrumente.
Am organizat jocuri kim (de pipăit) după criteriile: alunecos, înțepător, umed, tare,etc. cerându-le copiilor să spună cum a fost obiectul pipăit prin asocierea senzațiilor tactile cu cele vizuale legate de formă sau textură.
Am complicat apoi jocul solicitându-i să enumere mai întâi însușirile exterioare ale unui obiect și apoi să alăture fiecăruia însușiri abstracte, făcând diferite asocieri (ex: culoare întunecoasă, luminoasă), sau comparații (ex: strălucitor ca soarele).
La tema „linia și punctul ca element de limbaj plastic” am desfășurat jocul ,,Cine știe să se joace cel mai mult, mai variat, mai armonios” prin care le-am cerut copiilor ca din linii verticale, orizontale, oblice, curbe, frânte să alcătuiască cât mai multe elemente pe care să le coloreze folosind nuanțe ale aceleiași culori.
Pentru a asigura interdisciplinaritatea am cerut elevilor să deseneze și să coloreze anumite forme geometrice în funcție de rezultatul unor operații matematice ce se găseau pe planșele date de mine. Copii au fost încântați, iar rezultetele uimitoare.
O altă metodă de educare a gândirii prin care am realizat activitatea plastică este metoda brainstorming- tehnică elaborată de Henry Osborne (asaltul de idei). Prin ea am organizat situații- problemă care permit copiilor să facă mai multe propuneri de idei, excluzând orice fel de critică.
De pildă, am pus problema cum putem face o felicitare pentru 8 Martie sau 1 Iunie pe o suprafață dreptunghiulară care să fie îndoită pe lățime: care să fie mesajul, din câte elemente, forme, etc.) și în ce anume tehnică de lucru să fie realizată pentru a se obține o anumită expresivitate.
Metoda explicației – presupune redarea de către educator a notelor esențiale proprii problemei noi puse în discuție și integrarea acesteia în sistemul cunoștințelor anterioare. De exemplu, unele probleme de compoziție, felurile compoziției plastice (compoziție închisă, compoziție deschisă, compoziție dinamică etc.) centrul de interes, probleme de formă și relațiile cu spațiul plastic, etc.
Am avut grijă permanent că limbajul folosit să fie limpede, clar, accesibil, succesiv, să trezească interesul prin prezentarea, concomitent cu explicația, a unor albume, fotografii, planșe sau modele naturale.
Am ținut seama de faptul că atenția voluntară este redusă ca volum, la fel distributivitatea ei, deci explicația prelungită va fi ineficientă și va determina fenomenul de oboseală. De aceea este bine să fie gândită anterior, combinată cu celelalte metode, concisă pe cât posibil, asociată cu diferiți excitanți secundari : melodii adecvate de intensitate scăzută, excitanți acustici ritmici (zgomotul plioo, foșnetul frunzelor, mișcări ritmice ale degetelor, etc.).
Metoda demonstrației – se folosește prin excelență de materiale intuitive precum ilustrarea temei abordate, evitându-se astfel neînțelegerile, precum și pentru clarificarea scopului urmărit. Ea devine eficientă dacă educatorul se organizează astfel încât copiii să fie puși concomitent în situația aplicării în practică a celor demonstrate.
Am folosit această metodă din prima lecție ținută de educatie-plastica când copiii s-au familiarizat cu materialele și disciplină de lucru. Le-am demonstrat posibilitățile de întrebuințare și, implicit, calitățile instrumentelor și materialelor pe care le aveam (ale hârtiei, pensulei, acuarelei) ; încărcătura pensulei cu apă și cu culoare fluidă, descărcarea pensulei prin atingere, ștergere, stropire dirijată ; încărcarea pensulei mari cu două culori diferite deodată, etc. Tema s-a numit Facem cunoștință cu ceea ce lucrăm.
Le-am demonstrat cum construim forme (semne plastice) cu pensula, creionul, stiloul, mai precis cum pot lăsa urme liniare mai subțiri sau mai groase, continue sau întrerupte, cu o singură culoare sau cu mai multe, modelate sau uniforme ca valoare și grosime pe același parcurs.
Copiii au realizat desene intitulate Drumul meu spre grădiniță sau Pisica și ghemul deșirat.
Metoda exercițiului – este metoda cea mai des folosită și totodată cea mai productivă dintre metodele tradiționale, în forme activizante, stopând procesul de verbalizare, de teoretizare, dezvoltă capacitatea de a munci organizat și de a transpune în imagini grafice observațiile lor.
Odată cu capacitatea de a munci organizat copiii au prilejul de a dobândi deprinderi practice de cunoaștere a unor procedee ale diferitelor tehnici de lucru: fluidizare, fuzionarea culorilor, amestecul cromatic.
Metoda menține treaz interesul și sporește spiritul de independență, cu atât mai mult cu cât exercițiile se prezintă într-o varietate de forme. Aceste exerciții vor fi gradate, încadrându-se în acumulările anterioare, iar de fiecare dată vor prezenta un plus de noutate, chiar dacă vizează același scop. De exemplu, prima activitate a unui exercitiu-joc poate să urmărească că copiii să învețe cum să traseze liniile orizontale, verticale, oblice, drepte sau curbe pe o suprafață neumezita, apoi umezita. În a doua etapă ei vor învăța să ordoneze linii cu același sens, dar forme diferite (subțiri, groase, continue sau întrerupte). Sau dacă o dată au construit linii folosind o singură culoare, altă dată au desenat linii pe care le-au ordonat de la culoarea deschisă la cea închisă.
Aceste acțiuni trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine și să se realizeze pe baza unui autocontrol din partea copiilor.
Exercițiile concurs individuale, exerciții pentru obținerea cât mai multor nuanțe și tonuri, pentru armonizarea culorilor, pentru valorificarea unei culori și a semnificației ei colective, constituie momente de reală încântare și interes.
Exercițiile de obținere o unor forme spontane constituie prilejul de surpriză atât prin combinațiile ce se formează, cât și prin formele pe marginea cărora ei fabulează și construiesc cu pensulă. În afară construirii cu pensula am introdus și tehnică colajului în evidențierea formelor rezultante. Pe bază mai multor forme accidentale ei au putut inventa o serie întreagă de elemente pe care le-au decupat și le-au îmbinat sub formele sugerate de acestea.
Chiar dacă fluturii sunt cei care se ivesc la prima impresie, invitați la căutări, copiii au făcut descoperirile cele mai neașteptate, ajungând să vadă, spre satisfacția lor, diverse personaje de poveste: căței, cai, bărci, pomi, etc.
Exercițiile pot menține interesul copiilor prin gradul de noutate, fie în legătură cu tema plastică că: modularea, modelare, expresivitatea dominantei cromatice, fie în legătură cu tehnicile de lucru: colajul, decolajul, acuarelele, guașa, decolorarea cu soluție pic, desenarea cu lumânarea, etc.
Am inclus metoda exercițiului într-un sistem de exerciții ca:
Ø exerciții de observare a însușirilor estetice ale unor forme ce nu se disting ușor la prima vedere;
Ø exerciții de cercetare și documentare asupra soluțiilor legate de problemele de limbaj plastic;
Ø exerciții de dezvoltare a memoriei vizuale și a imaginației creatoare (exerciții de asociere, de disociere, de combinare a punctelor și liniilor prin care se descoperă modalitățile de exprimare artistico-plastica a ideilor, sentimentelor, emoțiilor);
Ø exerciții de dezvoltare a spiritului de invenție și creație;
Indiferent de tipul lor, exercițiile au capătat plus de eficiență dacă le-am imprimat o tentă problematizată.
Metoda observației – se folosește în condițiile în care cunoștințele pot fi desprinse de copii din cercetarea unui material intuitiv, din analiza unor exemple.
Conversația euristică este o modalitate specifică de investigație, pe baza unui schimb de idei între educator și copii, prin care aceștia sunt ajutați să analizeze, să comenteze, să descopere aspecte noi.
În raport cu obiectivele instructiv-educative, conversația a îndeplinit multiple funcții în desfășurarea ei. Astfel:
§ conversația euristică are funcția de a descoperi noi adevăruri ;
§ conversația de aprofundare – funcția de clasificare, sintetizare și aprofundare a cunoștințelor;
§ conversația de consolidare – funcția de consolidarea și sistematizarea cunoștințelor;
§ conversația de verificare sau de control a performanțelor învățării;
Conversația cu toate virtutiile enunțate prezintă anumite limite. Astfel uneori prin modul cum aceasta este organizată și condusă, educatorul își impune felul lui de a observa și de a analiza realitatea, modul lui de a gândi, fără a da posibilitatea copiilor să anticipeze, să emită ipoteze, să propună alternative, să aleagă între mai multe soluții, să ajungă la descoperire ; ei sunt obligați să urmeze un drum precis, strict, jalonat de succesiunea întrebărilor, fără a-și putea manifesta inițiativa și spontaneitatea de gândire.
O asemenea dirijare excesivă generează pasivism și conformism, oferă doar iluzia participării la descoperirea efectivă a adevărurilor.
În fața unor opere de artă originale, în cadrul muzeului, educatorul sau profesorul poartă discuții asupra lucrărilor vizionate, se pun și se dezvoltă probleme diferite. Educatorul examinează bagajul de cunoștințe acumulate.
În contactul direct cu operele de artă, copiii observă independent, se aproprie afectiv, cu emoție și interes de lucrările de artă, studiază compoziția, tehnica în care sunt lucrate, perioada în care au trăit artiștii, în contextul de evenimente care au avut loc, apelează la cunoștințele lor și din alte domenii ale artei pentru a înțelege mai bine ceea ce examinează.
Metoda dialogului dirijat – formă modernă a conversației tradiționale – a deplasat centrul de greutate de la întrebările cu caracter de orientare la cele cu caracter de investigare, cercetare, după principiul conexiunii inverse, funcționând deci, alături de relația educator-copil și cea copil-educator. Această metodă a conferit copiilor o anumită independentă în abordarea problemelor plastice manifestată în general prin întrebarea “de ce?”, prevenindu-se învățarea mecanică și înlăturând monotonia. Pentru a declanșa această atitudine a copiilor, am prezentat lucrurile în așa fel încât ea să stârnească curiozitatea, interesul și gândirea copiilor spre căutarea diferitelor soluții. Am prezentat copiilor planșe din albume cu reproduceri reușite, după opere de artă (diapozitive) sau desene, în care copiii au descoperit diferite soluții cu privire la problema propusă în discuție. În acest fel eforturile intelectuale ale copiilor (observația, comparația, analogia,etc.) au fost îndrumate de educator în direcții divergente, ceea ce le-a dezvoltat deprinderea de a privi problema din mai multe unghiuri de vedere. Aceasta a familiarizat copiii cu unele tehnici ale culegerii de informații și de folosire a lor în organizarea compoziției.
Această metodă pe lângă celelalte metode, a fost una din căile prin care am putut înlătura învățarea mecanică de către copii a unor probleme. Am redus numărul întrebărilor la una sau două, dar care să solicite răspunsuri gândite, bazate pe noi observații sau pe noi experiențe. Prin aceste întrebări i-am provocat pe copiii să-și imagineze și să gândească creator într-o perspectivă mai largă.
Pentru realizarea obiectivelor învățământului modern sunt recomandate întrebările deschise care solicită inteligenta productivă, îndeamnă la anumite acțiuni, lasa copiilor mai multă libertate de căutare, de cercetare, de formulare a mai multor soluții posibile.
Educația artistico-plastică a copiilor implică o pedagogie deschisă și liberă, care să determine dorința copiilor de a se exprima firesc prin linii și culori. Lecția, ca unitate didactică și metodică nu se poate realiza deplin printr-o singură metodă de învățământ, ci mai totdeauna printr-un sistem metodologic bine relaționat și îmbogățit pe parcursul experienței didactice a educatorului.
Prin folosirea stilului metodologic a avut loc mișcarea gândirii copiilor ce a plecat de la necunoașterea alfabetului artistico-plastic, la cunoașterea lui și apoi la compoziția lor artistică. Prin el s-a manifestat și legalitatea procesului de dezvoltare a orizonturilor de cultură artistico-plastică, încrederea în forțele proprii, însușirea disciplinei în muncă, dezvoltarea spiritului inventiv, a spiritului de ordine și a sensibilităților artistice. Acestea au condus preșcolarii spre bucuriile desenului / picturii și ale dorinței de cunoaștere artistico-plastica ce a tins să fie tot mai largă, mai bogată și mai profundă.
Chiar dacă desenele nu sunt fidele realității, i-am încurajat mereu pe copii. Desenul se referă la linie și formă; pictura introduce elemental culoare. Abilitatea de a picta ca și cea de a desena se dezvoltă în etape. Prima etapă este cea a jocului. Este faza în care copilul învața cum să mânuiască o pensulă și cum să combine culorile. Aceste experiențe sunt cruciale pentru dezvoltarea ulterioară. În jurul vârstei de 7 ani, copilul devine mai critic și mai atent la reacțiile celor din jur, cu privire la creațiile sale. Este perioada când îl putem ajuta să se descopere acordându-i atenție, interes și încredere prin întrebări de genul: ,,Ce poți vedea în această pictură?", ,,Câte lucruri poți vedea aici?", ,,Este o pictură tristă sau veselă?", ,,De ce crezi asta?", ,,Ce titlu i-ai da?"etc. Știind că pentru a ,,citi" o pictură trebuie doar ,,să o privim atent", însă pentru a o ,,înțelege" trebuie ,,să ne exersăm mintea" am exersat cu copiii jocuri de tipul:.
1. Jocul lui Kim: Am pus pe o tavă obiecte de diferite mărimi, forme, culori. Am lăsat copiii să se uite la ele timp de un minut după care am acoperit tava cu o cârpă. I-am rugat să-mi spună care sunt obiectele de pe tavă și ce culori au.
2. Observă diferențele: Copiii au privit atent în jurul lor, după care au ieșit din clasă. Am Rearanjat unele obiecte și și-am rugat să intre și să spună ce s-a schimbat.
3. Alege-ți cartoful: Am rugat copiii să-și aleagă un cartof dintr-o plasă plină cu cartofi după care să se uite atent la el. Au pus apoi cartoful înapoi în plasă. I-am întrebat dacă pot să-și aleagă același cartof din plasă și de ce?
-atenția- labirint
4.4.3 Faza finală.
Am dat copiilor testu l,,Hora”-băiat și fată în costul popular. Am urmărit cu prioritate liniile, compoziția, imaginația creatoare. În urma analizei desenelor am constatat următoarele:
Grafic 3
b#%l!^+a?
INTERPRETAREA DATELOR
Deși educația plastică nu este un obiect la care măsurarea și aprecierea să se poată realiza pe baza unui standard de notare, totuși testele și fișele de evaluare își găsesc un loc distinct în învățarea tuturor elementelor de limbaj plastic- în special- pentru că fără o sistematizare a acestor elemente de limbaj plastic, fără o bază solidă, copiii nu pot realiza cu o eficiență sporită compoziții plastice care să oglindească atât noțiunile plastice învățate, cât și imaginația, originalitatea, spontaneitatea și sensibilitatea copiilor, acestea neputând fi măsurate cu ajutorul niciunor teste și fișe cu o apreciere și măsurare standardizată.
În urma testărilor finale am costatat că:
Liniile sunt prezente și folosite corespunzător temei la 77% dintre fete și la 70% dintre băieți;
Compoziția plastică este echilibrată la 67% dintre fete și la 57% dintre băieți;
Culori corespunzătoare temei redate folosesc 55% dintre fete și 33% dintre băieți;
Imaginația creatoare este dezvoltată la 33% dintre fete și la 33% dintre băieți;
memoria vizuală este dezvoltată în proporție de 77% la fete și în proporție de 70% la băieți;
Intensitatea apăsării se întâlnește prezentă la 67% dintre fete și la 70% dintre băieți;
Inteligența este prezentă la 55% dintre fete și la 70% dintre băieți;
Atenția este mai dezvoltată la 67% dintre fete și la 70% dintre băieți
Personajele nu mai plutesc independent unele față de celalalte, ci apare linia solului, pe care sunt ancorate restul de obiecte.
Copiii încep să deseneze peisaje. Cele mai comune elemente sunt florile, cerul, norii, soarele, copacii, casele, fluturașii, inimioarele și curcubeul. Prima oară copiii desenează peisajul, și abia apoi îl populează cu personaje.
Conținutul desenelor se îmbogățește, și copilul începe să aibă încredere în capacitatea lui de a desena animale, obiecte, etc. La obiectele deja cunoscute apar detalii tot mai numeroase și mai atent executate.
– “Am desenat aici o prințesă care îl așteaptă pe prinț. Mama prințesei a plecat la bucătărie să facă mâncare”. Cam așa suna o poveste tipică spusă de o fetiță de 5 ani pe marginea propriului desen (vom vedea că nu întâmplător mama e la bucătărie).
Desenele de până la 6 ani sunt fermecătoare și originale. Fiecare copil are stilul lui personal de a desena. Micuții desenatori au anumite teme preferate de desen, și o manieră inconfundabilă de a realiza personaje. În această perioadă desenele copiilor spun multe lucruri despre lumea lor interioară, și vă invit să le descifrăm.
Copilul își perfecționează felul de a desena, păstrându-și propriul stil de a realiza obiectele. El are control asupra felului în care execută detaliile, și greșește din ce în ce mai puțin.
Personajele nu mai plutesc independent unele față de celalalte, ci apare linia solului, pe care sunt ancorate restul de obiecte.
Copilul începe să deseneze peisaje. Cele mai comune elemente sunt florile, cerul, norii, soarele, copacii, casele, fluturașii, inimioarele, și curcubeele. Prima oară copilul desenează peisajul, și abia apoi îl populează cu personaje.
Conținutul desenelor se îmbogățește, și copilul începe să aibă încredere în capacitatea lui de a desena animale, obiecte, etc. La obiectele deja cunoscute apar detalii tot mai numeroase și mai atent executate.
Apare o preocupare clară de a desena detalii vestimentare și accesorii.
Felul în care sunt trasate liniile, apăsarea creionului pe hârtie, mărimea și ordinea de apariție a personajelor, culorile folosite, toate ne ajută să înțelegem mai multe despre copil
Copilul desenează personajele pe hârtie în ordinea importanței acestora pentru ei, însă uneori fetițele omit să își deseneze mama (chiar dacă este foarte importantă pentru ele), iar băieții nu își desenează tatăl. Acest lucru se datorează faptului că la 5 ani este perioada Complexului lui Oedip (în care copiii intră în rivalitate cu părintele de același sex și doresc să îl seducă pe cel de sex opus). Pentru părinți aceasta este o perioadă foarte delicată, și mamele sunt deseori puse în încurcătură când băiețelul lor insistă că vrea să se căsătorească cu ele. Fetițele în schimb se îndrăgostesc de tată, visează la prinți, și devin foarte cochete (și în desen se observă acest lucru când femeile au multe detalii și accesorii feminine). Fetele, care au o capacitate mai mare de a disimula, pot să deseneze prințese și prinți în loc să se deseneze pe ele alături de tată, exprimând același lucru în mod indirect.
Dincolo de Complexul lui Oedip, în această perioadă se observă cu claritate eventualele dificultăți care pot apărea în relațiile cu ceilalți. Dacă personajele sunt desenate fără mâini, acesta este un semn că copilul se simte izolat, lipsit de contactul social și afectiv cu ceilalți. Dacă personajele desenate au gurile deschise, înseamnă că copilul este luat peste picior, sau că este certat frecvent. Dacă personajele nu au picioare, poate fi un semn de nesiguranță sau un complex de abandon (picioarele disproporționat de mari pot însemna același lucru).
Când un copil realizează un desen, este contraindicat să îi oferim interpretări de tipul: “Tu ești prințesa și regină este mama ta”. Un mare avantaj al desenului este tocmai faptul că îi permite copilului să își exprime conflictele fără să trăiască disconfort sau vinovăție. De aceea, chiar dacă noi știm cine este fiecare personaj, nu este indicat să îi spunem copilului că știm. În plus, interpretările noastre nu sunt tot timpul adevărate. Cel mai bine este să ascultăm povestea care însoțește desenul, spusă chiar de copil. Cu cât intervenim mai puțin, cu atât obținem informații mai relevante.
În concluzie, după 6 ani este perioada în care apar pe foaia de hârtie prințese cochete, care așteaptă să fie în cucerite de un prinț. Pe baza desenelor, copiii pot construi o poveste în care își exprimă indirect dorințele și conflictele. De aceea este bine să îi ascultăm cu atenție, și să îi lăsăm să ne spună cât mai mult din povestea copilăriei lor..
CAPITOLUL V CONCLUZII /RECOMANDĂRI
Lucrarea de față cuprinde o experiențã personalã fundamentată pe baze științifice, psihopedagogice, în vederea realizării unui obiectiv fundamental al activității de învãțare din cadrul educării limbajului plastic: reprezentarea unor forme din natură cu ajutorul liniei urmărin structura, textura și ornamentația.
Obiectivele experimentului au fost:
De a determina nivelul dezvoltării creative la copiii de vârstă preșcolară mare.
De a determina rolul creativității în arta plastică.
Dezvoltarea nivelului calității, originalității, criteriilor lucrărilor copiilor, cum folosesc culorile, îmbinarea lor, liniile, compoziția plastică, activismul copiilor
De a studia literatura de specialitate.
Ipotezele au fost:
Dacă folosesc în educația plastică a preșcolarilor elemente de limbaj plastic se dezvoltă calitățile gândirii, inteligenței, atenției acestora.
Dacă preșcolarii folosesc în educația plastică diferitele tehnici de lucru aceasta devine mai atractivă, mai motivantă.
Dacă preșcolarii își însușesc un limbaj plastic adecvat reușesc să înțeleagă mai bine desenele lor și pe ale colegilor.
Consultând, comparând și analizând rezultatele inițiale cu cele finale am constatat că au fost îndeplinite obiectivele cercetării, iar rezultatele au fost confirmate.
Un prim aspect care s-a desprins pe parcursul cercetării a fost existența unei triade indisolubile care alcătuiește cunoașterea: a observa, a înțelege, a exprima. Așadar, formarea unui vocabular bogat pentru a facilita exprimarea plastică constituie unul din aspectele cunoașterii triadei, adică acel moment al procesului cognitiv în care observațiile prelucrate în gândire (înțelese), capătă expresie inteligibilă în exprimarea artistico-plastică..
Spiritul de observație, gândirea, exprimarea se formează și se dezvoltă în cadrul unui proces de învãțare de durată, din care fac parte, în mod implicit, și activitățile privind reprezentarea unor forme din natură cu ajutorul liniei urmărin structura, textura și ornamentația. Procesul reprezentării unor forme din natură cu ajutorul liniei urmărin structura, textura și ornamentația se identifică cu însuși procesul cunoașterii, cu însuși procesul instructiv-educativ desfășurat de-a lungul preșcolarității. Am reușit să-i deprind pe copii să observe, să gândească, să argumenteze și să se exprime corect, logic, deci să cunoască activ lumea și viața.
În lucrarea de față am căutat să demonstrez cu exemple din activitatea pedagogică rolul pe care îl are educarea limbajului plastic la dezvoltarea personalității preșcolarilor, cât și principalele metode de lucru ce pot stimula dezvoltarea armonioasă a preșcolarilor. Atenuări ale manifestării temperamentale excesive se pot obține prin diferite metode menite să mobilizeze, să atragă, să facă din acest obiect o necesitate pentru copil – nevoia de a desena. Una dintre acestea poate fi audierea unor lucrări muzicale. Pentru captarea atenției se poate apela și la povești al căror subiect devine motivul planșei. Subiectele cu care încercăm să-i angajăm pe copii trebuie să fie variate, atractive, accesibile pentru a da loc imaginației. Temele practice de studiu trebuie să fie „probleme” plastice, care să pună în mișcare facultățile de reprezentare ale copiilor. La vârstele începuturilor, copiii nu sunt îngrădiți, nu au opreliști în exprimare, acesta fiind farmecul principal al fanteziei lor, pe care avem datoria să o stimulăm.
În procesul educativ și instructiv al educației plastice condiția esențială a reușitei este realizarea unei atmosfere permisive în sala de grupă, care să-i elibereze pe copii de tensiuni, frica de pedeapsă sau admonestare, atmosferă interrelaționară de sociabilitate, care favorizează comunicarea, consultarea, conlucrarea în spirit camaraderesc în activitatea de învățare. Într-o asemenea atmosferă liberă de apăsare tensională, activă și favorabilă colaborării, chiar și copiii cu tendințe de pasivitate, neobișnuiți cu efortul intelectual, intră treptat în procesul muncii, activitatea realizată prin desen ajutându-i să-și elibereze energiile psihice latente.
Educația plastică antrenează în egală măsură disciplina conștientă a elevilor, spiritul lor de observație, atenția, memoria și imaginația, spiritul de inițiativă, precum și formarea unei atitudini creatoare față de frumos.
Pe lângă influența exercitată asupra simțirii, gândirii și voinței copilului, activitatea plastică este una dintre căile de legare a învățământului cu practica; înarmează elevii cu priceperi și deprinderi utile activităților depuse și cunoașterii artistice a realității înconjurătoare, realizând sinteza creatoare dintre datele lumii obiective și personalitatea lor. Copilul are nevoie de frumusețe, de bucuria de a lucra. Dacă dascălul cultivă cu fantezie tot ce este artă, el dăruiește frumosul copilului. Fiecare poartă în sine toate cele patru elemente esențiale componente, însă unul sau altul va fi predominant și va genera un temperament anume. Este important de cunoscut, pentru că numai evaluarea pozitivă a fiecărui temperament dă posibilitatea unei integrări sociale sănătoase a copilului de acum, adultului de peste ani. Dascălul are datoria de a cunoaște, folosi și interpreta „vocabularul” culorilor și formelor pentru a descifra copilul. Formele desenate vorbesc despre mișcarea trăită, crearea lor acționează asupra mișcărilor sufletești, ajutând educatorii să redescopere (pentru a câta oară?) unicitatea copilului.
Scopul acestei lucrări este de a asigura copiilor din învățământul școlar o înțelegere activă a limbajului artistico-plastic, a formelor de comunicare și expresie plastică, ținând cont de cerințele actuale ale creației plastice și ale teoriei artelor plastice, încât?la sfârșitul acestui ciclu de instruire, un copil să poată face diferența între elementele de limbaj plastic, să exerseze liber, să pună în practică toate procedeele, metodele și tehnicile de lucru, demonstrând astfel abilitate, capacități creative, perfecționarea cognitivă în artele plastice.
Limbajul artistic-plastic este un limbaj metaforic, ce introduce valori în viața spirituală a elevilor și le dezvolta entuziasmul pentru cultura artistică, dar este totodată și un sistem de relații stabilite convențional între anumite semne. Elementele plastice: punctul, linia, forma plană, volumul, culoarea, devin semne de limbaj plastic numai în perspectiva unei semnificații și atunci când sunt structurate expresiv. Relațiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresivitatea compoziției.
Tot ce ne înconjoară are o formă. Culoarea și forma reprezintă principalele mijloace de expresie și de comunicare artistică. Ele formează un tot unitar deși sunt relativ solitare și constituie elemente comune ale tuturor obiectelor lumii materiale.
Că semne și stimuli, culoarea și forma au nu numai o funcție impresiva ci și o funcție expresivă. Culoarea determina efecte subiective în legătură cu specificitatea configurației și a semanticii fiecărui obiect; forma contribuie la transmiterea unor gânduri și stări psihologice atât în arta cât și în afara ei. Dacă pete de culoare provoacă pe plan subiectiv, reacții afective, forma implica participarea intelectului.
Punctul și linia definesc forma și sunt elementele care fac obiectul studiului și exercițiului în învățământul primar, sunt temelia înțelegerii artei și completarea adusă problemelor de culoare.
Însușirea corectă a celor două elemente ale limbajului plastic : linia și punctul, ajuta copiii în observarea mai rapidă a punctului de plecare sau originea unei lucrări de artă. Cele două elemente reprezintă întreaga viață a unei compoziții, sunt mijloace de dinamizare a vieții artistice a copilului, care din primii ani de viață nu știe să creeze altceva decât linii și puncte. Prin linii și puncte copilul își dezvoltă capacitatea de a reda frumosul din natură și viața, iar pe de altă parte, dezvoltarea capacității de înțelegere și analiză a unei lucrări.
Educația plastică nu constrânge copilul, ci din contră îl ajută să-și creeze un univers imaginativ, îl ajuta să se elibereze. Metodele și tehnicile abordate au menirea de a stimula interesul pentru activitate, de crea o stare afectivă favorabilă desfășurării activității, de a pregăti mișcarea care constituie baza unei deprinderi tehnice.
Lucrarea a urmărit, prin temele abordate, înțelegerea cât mai profundă și activă a limbajului plastic, a premiselor psihologige care stau la baza educației plastice, a metodelor clasice și metodelor euristice, a tehnicilor de lucru folosite în educația plastică actuală,dar nu în ultimul rând importantă și scopul instructiv-educativ al artei plastice că educație sistematică în învățământul preșcolar.
Bibliografie
1. Avermaete R., Despre gust si culoare, p. 17, 33, 109, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1971.
2. Berger R., Descoperirea picturii, vol.I, p.71, Ed.Meridiane, Bucuresti, 1975.
3. Francastel Pierre: Realitatea figurativa, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972.
4. Gaston Diehl, – citat de Rene Passeron, Opera picturala, Bucuresti,1982, Ed. Meridiane.
5. Goya, in I.Susala, Culoarea cea de toate zilele, ed. I-a,p. 6,Ed.Albatros, Bucuresti,1982.
Ressu C. Insemnari, p. 65-66, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1973.
6. Hofmann W., Fundamentele artei moderne,vol.I, p. 221.Editura Meridiane ,Bucuresti 1997. 7. Ilioaia, M. Metodica predării desenului, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981.
8. Ion. N. Șușală, Estetica și Psihopedagogia Artelor plastice și ale Desigunului, ed. Sigma, București, 2000. 9.
Klee, Teoria de la forma e de la figurazione p. 35. Ed. Feltrineli, Roma, f. a.
10. Klee P., Album-antologie, p. 16, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1972.
11. Leonado da Vinci, Tatarkiewicz, III, p. 225, in I. Susala si O. Barbulescu, Dictionar de arta,Editura Sigma,Bucuresti,1993.
12. Lhot A., Tratate despre peisaj si figura, p. 117, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1969.
13. Mihailescu Dan, Limbajul culorilor si al formelor , Ed, Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.
14. Miro J.,Charbonnier,p.160, in I.Susala si O. Barbulescu, Dictionar de arta, Ed. Sigma, Bucuresti,1993.
15. . Plesu A. , Calatorie in lumea formelor, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974.
16. Radinschi C., Desen artistic, Editura Didactică și Pedagogică, 1980;
17. Radu Adrian, Educația plastică la orice vârstă,EdituraArs Docendia Universității din București, 2008;
18. Read H., Semnificatia artei, p. 49, 63, Ed.Meridiane, Bucuresti.1969.
19. Ressu C. Însemnări, Editura Meridiane, București,1967;
21. Șchiopu Ursula, Verza E. Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, 1995
22. Șușală Ion, Ovidiu Bărbulescu, Dicționar de artă, Editura Sigma,București,1993;
23.Șușală Ion, Gavrilă,T, Caiet de arte plastice, Editura Coresi, București, 1992;
25. Șușală Ion, Curs de desen, Editura Fundației „România de mâine”, București 1996;
26. Tania Duca, Aspecte psihopedagogice ale educației estetice în ciclul primar, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1997.
Surse interntet:
1. Programele școlare la educație plastică. http://www.edu.ro/index.php/articles/curriculum/c539+590++/.
2. Planul cadru de învățământ pentru clasele I-IV.
http://www.edu.ro/index.php/articles/c538/.
3.Metode de procedee de însușire și folosire expresivă a liniei.
http://www.slideshare.net/craiova 2012/
Surse imagini :
1. Dicționar de artă, Ed. Meridiane, București, 1995
2. Cartea micului artist, Activități practice pentru dezvoltarea aptitudinilor și creativității copiilor, Ed. Teora 2007
3. http://www.google.ro
Anexă- Labirintul
NUMELE COPILULUI…………………………………………………..
AJUT-O PE PRINTESĂ SĂ AJUNGĂ LA CASTEL! COLOREAZĂ APOI IMAGINEA.
DATA………………………………………………
NUMELE COPILULUI…………………………………………………..
AJUTĂ CĂȚELUL SĂ AJUNGĂ ACASĂ . COLOREAZĂ CĂȚELUL, DAR ȘI PE MAMA LUI.
LINIA CURBĂ ÎNCHISĂ
-OVALUL-
Sarcina didactică: Verbalizează imaginile!
Trasează după model!
Colorează norișorul sau soarele!
Apreciere: respectarea sensului trasării, respectarea distantei dintre semne si a alternantei
b#%l!^+a?
Încearcă și tu!
AUTOEVALUARE: Desenează o bulină roșie dacă ai trasat corect sau una albastră dacă n-ai fost atent!
Nume copil____________
LINIA CURBĂ DESCHISĂ
Sarcina didactică: Verbalizează imaginile!
Trasează după model!
Colorează norișorul sau soarele!
Apreciere: respectarea sensului trasării, respectarea distantei dintre semne si a alternantei
Încearcă și tu! b#%l!^+a
URMEAZA TRASEUL!
NIVEL I
Nume copil______________
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
1. Avermaete R., Despre gust si culoare, p. 17, 33, 109, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1971.
2. Berger R., Descoperirea picturii, vol.I, p.71, Ed.Meridiane, Bucuresti, 1975.
3. Francastel Pierre: Realitatea figurativa, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972.
4. Gaston Diehl, – citat de Rene Passeron, Opera picturala, Bucuresti,1982, Ed. Meridiane.
5. Goya, in I.Susala, Culoarea cea de toate zilele, ed. I-a,p. 6,Ed.Albatros, Bucuresti,1982.
Ressu C. Insemnari, p. 65-66, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1973.
6. Hofmann W., Fundamentele artei moderne,vol.I, p. 221.Editura Meridiane ,Bucuresti 1997. 7. Ilioaia, M. Metodica predării desenului, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981.
8. Ion. N. Șușală, Estetica și Psihopedagogia Artelor plastice și ale Desigunului, ed. Sigma, București, 2000. 9.
Klee, Teoria de la forma e de la figurazione p. 35. Ed. Feltrineli, Roma, f. a.
10. Klee P., Album-antologie, p. 16, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1972.
11. Leonado da Vinci, Tatarkiewicz, III, p. 225, in I. Susala si O. Barbulescu, Dictionar de arta,Editura Sigma,Bucuresti,1993.
12. Lhot A., Tratate despre peisaj si figura, p. 117, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1969.
13. Mihailescu Dan, Limbajul culorilor si al formelor , Ed, Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.
14. Miro J.,Charbonnier,p.160, in I.Susala si O. Barbulescu, Dictionar de arta, Ed. Sigma, Bucuresti,1993.
15. . Plesu A. , Calatorie in lumea formelor, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974.
16. Radinschi C., Desen artistic, Editura Didactică și Pedagogică, 1980;
17. Radu Adrian, Educația plastică la orice vârstă,EdituraArs Docendia Universității din București, 2008;
18. Read H., Semnificatia artei, p. 49, 63, Ed.Meridiane, Bucuresti.1969.
19. Ressu C. Însemnări, Editura Meridiane, București,1967;
21. Șchiopu Ursula, Verza E. Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, 1995
22. Șușală Ion, Ovidiu Bărbulescu, Dicționar de artă, Editura Sigma,București,1993;
23.Șușală Ion, Gavrilă,T, Caiet de arte plastice, Editura Coresi, București, 1992;
25. Șușală Ion, Curs de desen, Editura Fundației „România de mâine”, București 1996;
26. Tania Duca, Aspecte psihopedagogice ale educației estetice în ciclul primar, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1997.
Surse interntet:
1. Programele școlare la educație plastică. http://www.edu.ro/index.php/articles/curriculum/c539+590++/.
2. Planul cadru de învățământ pentru clasele I-IV.
http://www.edu.ro/index.php/articles/c538/.
3.Metode de procedee de însușire și folosire expresivă a liniei.
http://www.slideshare.net/craiova 2012/
Surse imagini :
1. Dicționar de artă, Ed. Meridiane, București, 1995
2. Cartea micului artist, Activități practice pentru dezvoltarea aptitudinilor și creativității copiilor, Ed. Teora 2007
3. http://www.google.ro
Anexă- Labirintul
NUMELE COPILULUI…………………………………………………..
AJUT-O PE PRINTESĂ SĂ AJUNGĂ LA CASTEL! COLOREAZĂ APOI IMAGINEA.
DATA………………………………………………
NUMELE COPILULUI…………………………………………………..
AJUTĂ CĂȚELUL SĂ AJUNGĂ ACASĂ . COLOREAZĂ CĂȚELUL, DAR ȘI PE MAMA LUI.
LINIA CURBĂ ÎNCHISĂ
-OVALUL-
Sarcina didactică: Verbalizează imaginile!
Trasează după model!
Colorează norișorul sau soarele!
Apreciere: respectarea sensului trasării, respectarea distantei dintre semne si a alternantei
b#%l!^+a?
Încearcă și tu!
AUTOEVALUARE: Desenează o bulină roșie dacă ai trasat corect sau una albastră dacă n-ai fost atent!
Nume copil____________
LINIA CURBĂ DESCHISĂ
Sarcina didactică: Verbalizează imaginile!
Trasează după model!
Colorează norișorul sau soarele!
Apreciere: respectarea sensului trasării, respectarea distantei dintre semne si a alternantei
Încearcă și tu! b#%l!^+a
URMEAZA TRASEUL!
NIVEL I
Nume copil______________
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Dеѕеnului In Valorificarеa Еlеmеntеlor Dе Limbaј Plaѕtic In Ciclul Prеscolar Si Primar (ID: 123667)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.