Rivalitatile Marilor Puteri Pentru Orientul Apropiat

Premisele constituirii statului Israel

Capitolul I. Rivalitatile Marilor Puteri pentru Orientul Apropiat

I.1. Interesele britanice la Marea Mediterană și Orientul Apropiat

Fiecare stat național modern se mândrește cu un eveniment pe care cetățenii lui îl comemorează împreună. Pentru multe țări, acest „mit fondator” este o revoltă populară; uneori, este ceva foarte simplu, de exemplu legenda din spatele modelului unui steag sau istoria unui erou național angajat într-o luptă aparent fără speranță pentru libertatea țării. Atât de multe curente din viața contemporană converg către subiectul puterii poporului – politica, geografia, cultura, religia, tehnologia – încât studierea revoltelor și premisele formării unu stat furnizează o imagine bogată a lumii așa cum este ea astăzi. Patru motive pot fi considerate principalele motive ale imperialismului european din secolul XIX: primul este spiritul mândriei naționale; al doilea motiv a fost reprezentat de către dorința unor profituri din comerț, cât mai consistente; al treilea motiv pentru expansiunea imperială este dat de către dorința unor mari puteri de a răspândi în toată lumea, modelul politic european; al patrulea motiv poate fi pus în legătură cu explozia demografică din secolele XVIII – XIX. Anii între Congresul de la Berlin din 1878 și începerea primei conflagrații mondiale a fost dominată de o serie de interese și influențe economice și politice dintre Marile Puteri, care au acordat o atenție deosebită zonei mediteraneene precum și Orientului Apropiat. Ei au văzut potențiale teritorii de influență și zone comerciale, precum și importante piețe de desfacere pentru propria economie. Resursele industriale și economice ale Angliei a fost amenințate de apariția noilor competitori ceea ce a dus la pierderea controlului englezilor asupra Mării Mediterane. Din cauza concurenței a suferit și Franța. În această luptă colonială, Franța a rămas în urma Angliei. Mobilul politicii coloniale a Franței a fost sprijinirea intereselor oligarhiei sale financiare. Lupta pentru stăpânirea bazinului mediteranean a făcut ca Franța să fie mult mai prudentă și ambițioasă, adică să nu se limiteze numai la ocuparea Tunisului. Sub cea mai strânsă dependență de capitalul francez au căzut și Egipt dar și alte țări din Orientul Apropiat. Atât Germania cât și Italia care au aspirat la statutul de Mare Putere, și-au manifestat interesul pentru noi teritorii, ceea ce a dus la dispute deoarece noile teritorii aveau deja două sfere de influență: Anglia și Franța. Ideea desprinderii definitive a Italiei de alianța cu Franța a convenit Germaniei, mai ales că avea și ea interese în Orientul Apropiat. Numit pe vremea sa „marele război”, Primul Război Mondial a produs distrugeri imense și a cerut un sacrificiu uman imens. S-au scris pagini întregi pe acest subiect, pornind de la cauzele care au dus la declanșarea acestui război, încheierea Tratatului de la Versailles dar și încercările de menținere a păcii în perioada interbelică. La sfârșitul primul război mondial sacrificiile umane din fiecare țară au fost imense. De asemenea, amploarea distrugerilor materiale a fost la fel de spectaculoasă. Acolo unde armatele s-au desfășurat, infrastructura industrială, mijloacele de comunicații, regiunile agricole, toate au avut foarte mult de suferit. În aceste condiții situația financiară a Europei a devenit foarte gravă. Pentru a finanța aprovizionarea cu alimente și achiziționarea materialului de război, țările europene au trebuit să lichideze o parte din activele lor din străinătate și să își folosească rezervele de aur, aceste resurse de finanțare au devenit curând ineficiente și a trebuit să se recurgă la împrumuturi. Primul Război Mondial a marcat punctul culminant al retragerii Islamului din fața Occidentului. În teritoriile otomane, acest ultim război, asemenea Războiului Crimeii, a adus o implicare mult mai intensă în relațiile cu Europa și accelerarea tuturor proceselor de schimbare. Spre deosebire de Războiul Crimeii, s-a încheiat cu o înfrângere, iar turcii au fost obligați să își abandoneze teritoriile arabe în favoarea Marii Britanii și Franței. Anii 1918-1939 sunt numiți în contextul istoriei europene perioada interbelică, deși unii i-au considerat mai curând un armistițiu prelungit între două faze ale aceluiași război. Totuși, în conjunctura din Orientul Apropiat și Mijlociu, nici una dintre aceste formule nu este deosebit de utilă. Acești ani pot fi mai bine înțeleși ca un interludiu în istoria regiunii, chiar ca o intervenție. În contextul Orientului Apropiat și Mojlociu putem considera că perioada include ambele războaie mondiale, precum și anii de pace intermitentă dintre ele. Această perioadă a început cu prăbușirea sau, mai exact, distrugerea vechii ordini care a prevalat – cu efecte benefice, și negative – vreme de patru secole sau mai mult în cea mai mare parte a Orientului Apropiat și Mijlociu. Otomanii, continuând opera predecesorilor lor, au construit o structură politică durabilă și un sistem politic funcțional. De asemenea, au creat o cultură politică bine înțeleasă în cadrul căreia fiecare grup și chiar individ își cunoștea locul, puterile și limitele și, mai important, știa care îi era datoria. Faimoasa „chestiune a Orientului” a fost înainte de toate o chestiune a Turciei. Mulți oameni de stat europeni au fost de părere că Imperiul Otoman nu va putea supraviețui multă vreme. „Ducem în spinare un om bolnav – spunea țarul ambasadorului Angliei. Aceste rivalități s-au consumat treptat, britanicii și francezii au fost aproape singurele forțe din regiune, iar tema majoră a relațiilor internaționale a fost competiția dintre cele două țări. Revoluția din 1917 din Imperiul Rus a influențat într-o mare măsură asupra desfășurării evenimentelor din Orientul Apropiat, astfel au început să se manifeste un șir de mișcări de eliberare națională din Egipt, Siria, Irak și Palestina care au fost orientate împotriva dominației imperialiste. Cu toate că unele mișcări au fost înfrânte, statele occidentale au fost nevoie să cedeze în unele aspecte sociale. Expansiunea europeană a atins apogeul la sfârșitul secolului XIX, când marile puteri occidentale au creat imperii coloniale uriașe, dominând întreaga lume. Coloniile au căpătat o importanță sporită în epoca imperialismului, iar lupta pentru colonii un caracter nou, mai acut. Paralel cu lupta pentru colonii statele occidentale, mari posesoare de colonii au promovat și o politică imperialistă ce a urmărit extinderea propriilor dominații politice și economice asupra altor țări. Imperiile coloniale au fost inițial create din mai multe motive, printre care rivalitățile între puteri, expansiunea planificată și neplanificată, prin implicarea în conflictele locale și nevoia de a asigura materii prime și piețe de desfacere pentru produsele celor mai mari puteri. Natura guvernării coloniale a variat foarte mult de la o regiune la alta. Aceasta s-a întâmplat în special cu conducerea britanică, care s-a manifestat fie prin exercitarea unui control direct și emiterea legilor, fie prin grade diferite de „protecție”, asigurată de un tratat, prin care conducătorul local accepta un consilier britanic. De-a lungul istoriei, Marea Britanie și-a extins imperiul în mai multe etape, aceasta fiind spațial-geografic răsfirat, însă la nivel regional aceste teritorii au fost relativ compacte, create prin expansiuni teritoariale ale zonelor învecinate. Imperiul britanic și-a aplicat propria dominație asupra popoarelor îndepărtate, ne-europene. După finisarea războiului pentru Canalul Suez, Anglia a continuat să-și întărească poziția în alte căi de acces spre acest canal: Haif – Palestina, Cipru din Marea Mediterană, Perim în Marea Roșie, Aden din apropierea strâmtorii Bab-el-Mandeb). Odată cu acapararea Egiptului, imperialismul englez și-a creat un adevărat punct de sprijin în Orientul Apropiat, un fel de avanpost, față de coloniile sale din Africa și Asia. Importanța Orientului Apropiat, precum și a bazinului Mării Roșii a fost apreciată și de cercurile militare ale Statelor Unite ale Americii. În timpul luptelor aceste zone au fost transformate într-un eșantion al armatei anglo-americane, fiind acoperită cu o rețea densă de baze și depozite de armament. După finisarea războiului, planurile strategice ale englezilor și americanilor au purtat un caracter agresiv. Încercând să ațâțe un nou război mondial, militarii englezi și americani, au transformat statele Orientului Apropiat, inclusiv zona canalului Suez, într-un avanpost pentru agresiunile din Orientul Mijlociu și statele lagărului sovietic. Fiind o zonă strategică și de incursiuni economice și politce, partea estică a Mediteranei a devenit mărul discordiei între marile puteri. Un loc deosebit, celebrat de pelerini, Locurile Creștine, au fost considerate prioritare de către marile puteri. La apariția mișcării sioniste, Palestina era provincie otomană însă marile puteri au încercat să acapareze acest teritoriu al Locurilor Sfinte, mai ales că reprezenta o zonă comercială deosebit de importantă și sursa pentru forță de muncă ieftină. Englezii au profitat de faptul că turcii nu au mai acordat importanță Ierusalimului și au luat decizia de a se extinde și să își pună bazele proprii pe acest teritoriu. Mai mult decât atât britanicii au reușit să îi propulseze pe musulmani împotriva conducerii otomane, însă la orizont Germania deja își făcea planuri pentru acest teritoriu. În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie și Franța au încheiat Pactul Sykes-Picot, o înțelegere prin care și-au distribuit sferele de influență în Orientul Apropiat. În 1916 deja a început să se traseze linia câștigătorilor, ceea ce a dus la destrămarea Imperiului Otoman. Sir Mark Sykes, reprezentând Marea Britanie și Francois Georges-Picot, reprezentantul Franței, au împărțit Imperiul Otoman astfel: Marea Britanie a avut ca teritorii în zilele noastre Iordania, o mică zonă în Palestina, cu portul Haifa – zonă strategică ce le-a permis accesul la Marea mediterană și sudul Irakului; Franța a avut sub conducere nordul Irakului, zona sud-estică a Turciei, Siria dar și Liban (Anexa nr. 1). În context mediteraneean, importanța premiselor fondării statului Israel a fost în aceeați măsură politică și demografică. Dintre toate orașele-port din estul Mediteranei, Alexandria a fost cel mai puțin afectat de schimbările politice provocate de căderea Imperiului Otoman, deoarece a reînviat datorită străinilor care s-au stabilit acolo fiind atrași de inițiativele noilor khedive, nu ale sultanilor. Alexandria a fost un oraș reconstruit recent; nu departe de el, în Palestina, a apărut un altul. Acolo britanicii s-au confruntat cu un mediu poltic complet diferit față de Egipt. Revolta arabă din timpul Primului Război Mondial, susținută, în mare măsură, de T.E.Lawrence, le-a adus britanicilor aliați de nădejde împotriva turcilor; în același timp, pretențiile sioniștilor de a avea un ținut evreiesc al lor au provocat tot mai multe tensiuni între evreii și arabii din Palestina, mai ales după ce guvernul britanic și-a arătat simpatia pentru ideea unui Cămin Național al Poporului Evreu, prin Declarația Balfour, din 1917. Declarația a fost scrisă de secretarul pentru afacerile externe Arthur James Balfour și adresată lui Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunității evreiești britanice. Declarația urma să fie transmisă „Federației Sioniste a Marii Britanii și a Irlandei”, organizație sionistă britanică. La 15 noiembrie 1917 eforturile sinioniștilor și-au văzut astfel împlinirea, Marea Britanie fiind primul stat care și-a exprimat astfel adeziunea la cauza sinioniștilor. Aspirațiile evreiești au luat forma reîntoarcerii la pământ: coloniștii idealiști din centrul și estul Europei au întemeiat așezări agricole – mișcarea kibuțurilor a urmărit să-i scoată pe evrei din orașe, către aerul curat al zonelor rurale – dar sionismul a avut și o altă componentă, scopul esențial de a crea în Palestina un oraș occidentalizat, locuit de evrei. Neve Tzedek a atras coloniști de diverse origini – pe lângă alegerienii din familia Shlush, au venit acolo așkenezi din Europa centrală, iar Solomon Abufalia, care a devenit primarul suburbiei, a venit tocmai din orașul Tiberiada – el și soția sa, Rebecca Freimann, evreică așkenadă, au plecat de acolo în 1909, pentru a se alătura întemeietarilor Tel Avivului. Deloc surprinzător, există o fotografie a lui în care este înfățișat în redingotă, cu cravată și pantaloni în dungi, semne ale modernizării purtate și de turcii și arabii de aceași condiție socială din Yaffa. Scriitorul Samuel Agnon a locuit o vreme în casa familiei Abufalia din Neve Tzedek, unde, înainte ca Tel Avivul să devină centrul culturii evreiești, se reunea o întreagă pleiadă de scriitori și artiști. Și Yaffa s-a bucurat de o continuă înflorire. Era cel mai mare port din Palestina și principala ieșire la mare a Ierusalimului, deși vasele de mărime considerabilă nu se puteau apropia de țărm, iar călătorii trebuiau să debarce pe șlepuri sau erai transportați pe țărm în spinare de hamali din Yaffa. Sultanul otoman a construit un elocvent simbol al modernității în Yaffa: turnul cu ceas care a supraviețuit până în ziua de astăzi. În ajunul Primului Război Mondial, Yaffa avea peste 40 000 de locuitori, musulmani, creștini și evrei (cei din urmă constituiau aproximativ un sfert din populația totală). După aceea, în timpul războiului, arabii și evreii din oraș au fost evacuați, la ordinul turcilor, care bănuiau că locuitorii Yaffei au pactizat în secret cu armata britanică; dar Yaffa și suburbiile sale evreiești nu au fost prădate de turci (mai multe pagube au fost produse de trupele australiene, care s-au stabilit pentru ceva vreme în orașul pustiit), iar după aceea orașul și-a revenit. Din gara lui au plecat trenuri spre nord, până în Beirut, și spre sud și vest, până la Cairo. Veniturile Yaffei au provenit nu numai din comerțul din Mediterana către continent, ci și din excelenta sa producție de portocale, exportate în ținuturile otomane și în Europa Occidentală. De asemenea, Yaffa – mai degrabă decât Ierusalimul – era cel mai important centru cultural al Palestinei, iar titlul și conținutul unui ziar editat de creștini, „Falastin”, „Palestina”, au reflectat un sentiment identitar tot mai puternic în rândul populației arabe. Aceasta nu înseamnă că viața culturală a Yaffei a rivalizat cu cea din Alexandria. În afară de infelxibilii protestanți germani, a fost un oraș de limbă arabă, iar membrii familiei Shlush s-au integrat bine printre prietenii și vecinii lor arabi. Dar apariția Tel Avivului a reaprins vechi tensiuni. În anii 1920, creștinii și musulmanii din Yaffa au vizitat adesea noua așezare – acolo au găsit atracții precum cinematograful Eden, precum și case de jocuri de noroc și bordeluri. Totuși, au existat câteva izbucniri de violență între evrei și arabi, care începând din 1921 au înveninat relațiile dintre ei; prima revoltă a izbucnit atunci când arabii din Yaffa, deja iritați, au presupus greșit că demonstranții de la o manifestație comunistă din Tel Aviv au avut să dea năvală și în suburbia lor; au fost uciși 49 de evrei, inclusiv scriitorii găzduiți într-o tabără de creație de la periferie. Cauza subiacentă a tensiunilor a fost sosirea unor vase de imigranți evrei din Mediterana. Spre sfârșitul anului 1919, nava rusească Ruslan a sosit la Yaffa de la Odessa cu 670 de pasageri. Chiar dacă acești imigranți așkenazi nu au schimbat în profunzime atmosfera din Yaffa, pentru că locuiau în Tel Aviv sau Palestina, echilibrul dintre Yaffa și Tel Aviv s-a modificat și vizibil. În 1923 Tel Avivul avea deja 20 000 de locuitori, aproape toți evrei. După aceea, a depășit cu mult Yaffa: un an mai târziu, avea 46 000 de locuitori, în 1930, 150 000, iar în 1948, 244 000. Treptat, s-a emancipat de sub autoritatea municipală a Yaffei, căpătând autonomie internă din 1921, înglobând celelalte cartiere evreiețti de la periferia Yaffei, precum Neve Tzedek, și a devenit un municipiu separat în 1934. Una din primele realizări din Tel Aviv a fost construirea unei școli, Școala Gimnazială Herzliya, a cărei clădire nouă și impunătoare a funcționat ca un important centru cultural. Pe de altă parte, copiii evrei s-au îndepărtat astfel de școlile mixte din Yaffa, unde, îndrumați adesea de călugărițe, evreii, creștinii și musulmanii învățau împreună. Una dintre cele mai mari realizări a fost construirea unui port. Portul din Yaffa a deservit Tel Avivul până în 1936, când au izbucnit noi violențe, și mai serioase. Apoi, în timpul boicoturilor organizate de arabi asupra magazinelor evreiești și de evrei asupra magazinelor arăbești, consiliul local a cerut autorităților britanice permisiunea să construiască un port în partea de nord a orașului lor tot mai extins. Liderul evreu David Ben Gurion a afirmat „Vreau o mare evreiască. Marea este o prelungire a Palestinei.” „În zonele paneuropene s-a născut un proiect de hartă a lumii marilor conexiuni spațiale; acest proiect indică drept spații incomode de apartenență indeterminată (…) în Asia Orientală (…), în unele părți din Orientul Apropiat, între care Turcia Ankarei și Persia, Etiopia, în Africa și Siamul, în Africa de Sud, care – spațiu foarte incomod – devine foarte mic între zonele de interese externe ale Franței și Marii Britanii”.

I.2. Aspecte privind începuturile mișcării sioniste

Chestiunea evreiească nu se putea rezolva de la sine ci cu ajutorul politic al unei Mari Puteri, iar Palestina nu putea să fie parte din scena relațiilor internaționale fără un sprijin puternic care să aibă influență în Orient. Din acest motiv o mare parte a liderilor sioniști s-au orientat către susținerea deschisă a politicii „Noului curs”, promovată de Germania lui Wilhelm al II – lea. Interesul a fost reciproc. Grație planurilor expansioniste, pe care nu contea să le afișeze, Kaiserul a reprezentat aliatul ideal pentru impunerea programului național evreiesc, în timp ce mișcarea sionistă a putut contribui la finanțarea acestuia. În 1881, pe 13 martie, țarul Alexandru este ucis de anarhiști. Galiția și Ucraina sunt împânzite de pogroame, organizate ca represalii, iar situația evreilor din Imperiul Țarist a devenit grea. Evreii au început să emigreze către Statele Unite. Emigrarea lor a continuat până spre 1914, când războiul și apoi regimul sovietic au pus capăt emigrării. În 1894 a început în Franța procesul lui Alfred Dreyfus, acuzat pe nedrept de trădare, proces care l-a indignat foarte tare pe Theodor Herzl, încât a organizat în 1897 Primul congres sionist, la Basel. Reluând tradiția întoarcerii la Ierusalim, Theodor Herzl a susținut că, în fața alternativei de a se dizolva în „alte popoare”, prin căsătorii mixte, sau de a se reuni într-un stat al Israelului, singura alegere posibilă era cea de a doua variantă. La primul congres sionist al secolului XX, s-au propus câteva locații pentru stabilirea patriei, deoarece puțini evrei trăiau pe teritoriul Israelului. Unii au sugerat Madagascarul, Uganda, sau chiar estul îndepărtat al Rusiei. Dar, până la urmă, tentația patriei ancestrale a fost mai puternică. Dimensiunile geografice ale Israelului biblic au fost descrise în Vechiul Testament, servind drept precedent cultural și istoric pentru repopularea Israelului. În plus, Israelul a părut disponibil pentru populare în acea perioadă, deoarce în timpul celor patru secole de dominare otomană a Palestinei, această provincie nu a fost importantă din punct de vedere politic, fiind situată la mii de kilometri de Istanbul. Așa a început primul flux major de migranți evrei spre Orientul Mijlociu, care a urmat fluxului de ervrei ce au evadat din teritoriile lovite de progromurile rusești. Primul Congres Sionist a avut o importanță deosebită pentru evrei din mai multe motive printre care: a propulsat materia primă pentru satele evreiești precum și orizonuri noi de dezvoltare, mai ales datorită implicării lui Rotschild care a fondat în 1899 „Jewish Colonisation Association”. În această asociație, evreii au învățat tot ce ține de agricultură. S-a înființat la Londra în același timp și „Fondul Colonizării Evreilor” cu scop de a fi folosit de către evreii din Palestina, fond care s-a transformat în 1903 în „Bank Anglo-Palestina”. Apar și reacții după Primul Congres Sionist. În introducerea broșurii sale, Serghei Nilus, în 1905 relansează legenda originii sioniste, susținând că acestea reprezintă planul unui complot care vizează subjugarea lumii de către evrei. Nilus i-a atribuit lui Theodor Herzl, prezentarea formulei finale a acestui plan la Primul Congres Sionist, convocat de el la Basel în 1897. Primul capitol al Protocoalelor Înțelepților Sionului a susținut propensiunea naturală a ființei umane spre acapararea puterii și conchide sentențios: „Scopul nostru este să avem în mână puterea”, prin noi înțelegându-se evreii. În vederea acestui deziderat, instrumentalizarea capitalului în subjugarea statului, violența și fățărnicia au constituit pârghii recomnadate programatic. Un segment esențial în strategia de instituire a dominației evreiești asupra lumii a fost Revoluția Franceză, privită în text drept act esențial de vulnerabilizare a spațiului occidental prin înlăturarea aristocrației naturale și prin suprimarea libertății individuale. Nici știința nu a scăoat de rasismul fără fundament rasial, teoriile de succes ale lui Cesare Lombroso au încorporat imaginea stereotipă a evreului. El a demonstrat că fiziologia iudaică este echivalentă cu cea proprie infractorului înnăscut, nasul mare și încoroiat fiind stigmatul fizionomic caracteristic atât evreului, cât și infractorului. Proiectul Uganda a provocat însă o sciziune în cadrul organizației sioniste. Dincolo de faptul că a provocat încă o sciziune în organizației sioniste, a reprezentat o fidelă radiografie a structurilor sioniste centrale nu îndeajuns de bine consolidate. În timpul Primul război mondial, britanicii luptaseră împotriva otomanilor în Palestina, Siria și Mesopotamia, Irakul de astăzi, iar diplomații englezi făcuseră o serie de promisiuni potențialilor lor aliați arabi. Prin așa numita corespondență Husayn-McMahon din anii 1915-1916, de fapt o serie de scrisori dintre Shariful de Mecca Husayn Bin Ali și reprezentantul Marii Britanii în Egipt, Sir Henry McMahon, se declara că Marea Britanie va spijini o eventuală revoltă a arabilor împotriva ocupației otomane și le va recunoaște independența. Pe de altă parte, britanicii își mențineau poziția de apărători ai Imperiului Otoman, un stat evreu nefăcând altceva decât să asigure promovarea în zonă a intereselor coloniale britanice, servind în egală măsură drept alternativă la instabilitatea egipteană. Declanșarea primului război mondial a afectat imediat unitatea mișcării sioniste, britanicii rămânând în fapt singuri în lupta pentru realizarea proiectului sionist. Între diferitele aspecte ale sionismului pot fi desprinse trei tipuri principale: sionismul politic, sionismul cultural și sionismul practic. Sionismul politic a avut în vedere aspectele diplomatice și politice privind emigrarea și așezarea în Palestina, neocupându-se de aspectele legate de cultura națională. Kibuțul a fost fondat în 1911. În preajma primului război mondial existau deja 14 comunități. Ideea reîntoarcerii în regiunea în care trăiau înainte de a fi alungați de către romani strabate toată istoria poporului evreu. Kibuțul a exprimat această dorință, permițând evreilor care doreau să se întoarcă să o aplice în practică. Așezarea primilor coloni în aceste comunități agricole situate printre populații străine, trebuia făcută în condiții în care asigurau liniștea noilor veniți. Astfel a fost organizată o societate care trăia strâns unită în cadrul aceleiași unități economice și sociale. Rolul avut de kibuțuri în formarea agriculturii din Israel este hotărâtor deși, în actuala dezvoltare a statului, apar și contradicții cu restul societății. În primele Kibuțuri se practica o formă de viață comunitară, bazată pe egalitatea absolută între membri. Proprietatea asupra bunurilor era comună; munca se făcea în comun, iar produsele obținute aparțineau tuturor, veniturile deținute sau realizate de membrii kibuțului erau adunate la un loc și redistribuite sub forma unei alocații lunare, în funcție de numărul membrilor fiecărei familii, indiferent de natura muncii prestate de aceștia; masa se lua împreună în săli special amenajate; copiii erau crescuți împreună în comunitate, care se substituia astfel familiei. Toate deciziile erau luate de adunarea generală, pe baza votului majorității. Principiile originare de funcționare a kibuțurilor s-a păstrat cu unele modificări, dar schimbări impoertante au avut loc mai ales pe plan economic. Dacă în trecut principala sursă de venit era activitatea prestată în agricultură, în prezent doar 15% din membri kibuțurilor mai lucrează în agricultură. Tot mai multe kibuțuri s-au îndreptat spre activități industriale, comerciale sau turistice, în legătură cu societățile urbane vecine. Unii membri lucrează în afara kibuțurilor, în special în domeniul serviciilor publice. În general, de la viața aspră și plină de nevoi a trecutului, s-a trecut la o viață ameliorată, cu venituri suficiente, cu o hrană îndestulată, cu un bun nivel de cultură, supravegheat cu grijă de comunitate. În statul modern al Israelului kibuțurile s-au înmulțit, dar atracția spre o astfel de viață este din ce în ce mai limitată. Nou veniții refuză să intre într-un kibuț, mai ales cei veniți din fostele țări comuniste, care au trăit deja experiența dură a colhozului. Există trei federații de kibuțuri care, legate de inspirația originară a înființării lor, continuă să aibe strânse legături cu partidele muncitorești de caracter socialist. Promisiunile în vederea creării unui simplu cămin evreiesc Palestina (aceste două elemente antiherzeliene: promisiune, cămin) în perioada 1917-1920, aceeași când au fost create state ca Lituania, letonia și Estonia, reprezintă rezultatul din care și-au făcut un titlu de glorie intriganții nepricepuți, total lipsiți de spirit politic, ce au purta negocierile în numele evreilor. Dacă a existat o perioadă când crearea unui nou stat a fost ușoară, cu siguranță a ceasta a fost. Într-o situație mult mai puțin favorabilă, când, adresându-se unui suveran, Herzl i-a cerut, fără să poată invoca nici dreptul, nici forța, o porțiune din teritoriul său, el a fost hotărât să nu renunțe la garanțiile cele mai serioase ale dreptului public. „Voia un stat evreu, o țară unde poporul evreu să fie la el acasă și să poată trăi ca națiune independentă, sub propria guvernare, propria administrare și propriile legi, cu finanțele sale și cu armata sa, o țară a cărei autonomie să fie recunoscută internațional…Ar fi acceptat orice teritoriu, cu condiția ca acest teritoriu să fi oferit condițiile necesare pentru a adăposti un popor cu câteva milioane de membri…Doar nevoile pozitive ale poporului evreu îl preocupau.” Termenul sionism desemnează două lucrui: crearea unui stat evreu sau cea a unui cămin în Palestina. Dacă s-ar invoca, lăsând deoparte ideea de stat, contingențele politice și internaționale actuale pentru a ne face să acceptăm restricții și simpla stabilire a oricărui statul palestinian ce le-ar putea asigura evreilor un minimum de posibilități practice, n-ar exista nimic de obiectat. Dar să vrei aprior să renunți la ideea de stat, să transformi „căminul” într-o combinație de universități și institute de vivisecție a evreilor de cître arabi e cea mai gravă dintre greșelile care se pot comite. Atât timp cât sionismul a urmărit crearea unui stat evreu, el este o idee-forță și orice critici legată de ceea ce n-ar fi reușit încă să realizeze a fi inoportună. Sionismul își pierde orice rațiune de a fi dacă, părăsind terenul solid al realităților, se transformă din mijloc în scop, iar acest scop este de natură pur filozofică și morală. Dacă, pentru a crea un stat evreu, ceri sacrificii, nu există nimic de obiectat. Dacă, dimpotrivă, nu eziți să declanșezi antisemitismul și sî te joci cu focul, să dorești persecuția ca să creezi în Palestina o societate de filosofie contemplativă și de moralitate integrală, nu mai ai dreptul să ceri miliarde și jertfe de vieți omenești. Pentru sionistul Achad Haam, nu statul evreu a contat. Lui i se pare că evreii nu numai că nu vor putea niciodată să aibă un stat precum celelalte popoare, dar nici nu vor trebui să aibă, deoarece trebuie să rămână fideli misiunii lor. Fără să mai socotim problema: stat sau cămin, sionismul ridică și dilema: Palestina sau stat evreu în orice parte a lumii. Această ultimă soluție, strict realistă, a fost în vederile lui Herzl. Puțin i-a păsat unde se va amplasa noul stat. A ținut însă clar la deplina suveranitate politică asupra unui teritoriu încă neocupat. Palestina nu l-a interesat în mod special. Ar fi cumpărat la fel de bine un teritoriu oarecare, cu condiția să obțină suveranitatea asupra lui, deoarece aceasta i s-a părut o importanță primordială. În acest caz, având un teritoriu în întregime la dispoziția lui, și-a putut permite luxul să nu-și aleagă mijloacele; persuasiune națională sau flirt cu antisemitismul, nu i-a păsat de pericol, din moment ce a avut în rezervă un teritoriu pe care-l putea oferi în întregime evreilor, și ca întindere, și ca putere politică. Utilitatea unui astfel de stat în vremuri rele nu a mai trebuit demonstrată. Orice s-ar spune, sioniștii psihologici nu au dat năvală spre agricultura palestiniană, ci au rămas la Paris sau în alte orașe agreabile. Așadar, nu contează valoarea simbolică, ci crearea unor condiții de viață acceptabile. Milioane de evrei persecutați s-au dus la sfârșitul secolului al XIX-lea în America, țară care nu are nimic simbolic, dar unde au găsit posibilitatea să trăiască. Dovada negativă o cinstituie numărul infim de evrei care au emigrat în Palestina între 1920 și 1930, câtă vreme Europa le-a oferit posibilitatea să rămână aici. Nimeni nu a plecat din atracție simbolică. Nu emigrezi decât atunci când condițiile economice și sociale te obligă să o faci. Palestina însăși nu i-a atras pe cei 400 000 de locuitori evrei ai săi decât prin condițiile materiale pe care le-a putut oferi, oricât de modeste ar fi fost ele. Herzl n-a aleas Palestina de bunăvoie. „O majoritate de ignoranți și de iluminați, fără să se fi informat dacă Palestina putea primi o populație evreiască numeroasă și dacă era posibil de obținut…decide că la Palestina…nu trebuiau să se limiteze eforturile poporului evreu”. E interesant să urmărești, în vasta biografie a lui Bein, tragicele dispute ale lui Herzl cu comitetulde acțiune al sioniștilor ruși. I-a dat un ultimatum și i-a cerut să renunțe în scris la proiectul est-african. Dacă Palestina are și valoarea ei, aceasta nu constă în atracția ei simbolică și mistică, ci, dimpotrivă, în faptul că, fără să ofere avantajele pe care le-ar fi putut oferi alte teritorii, este în măsură să furnizeze un anumit număr de avantaje practice. Sionismul e justificat pentru că tinde spre un stat, și nu spre un cămin, în măsura în care pune accentul pe realizarea unor condiții favorabile imigrării pe un teritoriu, și nu pe caracterul simbolic al Pământului Sfânt, pe statul evreu, și nu pe Universitatea din Ierusalim. Herzl nu a rezolvat problema limbii noului stat evreu prin federalismul limbilor și prin recunoașterea faptului că „limba cea mai utilă circulației generale se va impune fără constrângere ca limbă principală”. Lucrurile s-au schimbat. Actualii sioniști antiherzlieni și-au concentrat toate eforturile pe renașterea ebraicei. Teoreticienii ebraici, recrutați din păturile cele mai mizerabile ale populației evreiești din Rusia, au reușit o dublă lovitură. După ce au cauzat moartea lui Herzl împingându-l în brațele deznădejdii și au provocat eșecul magnificei ocazii din Uganda, au continuat pe toată durata perioadei sioniste (1897-1914) să emigreze în Statele Unite. Deposedat de caracterul său politic, sionismul își pierde orice valoare. Conceperea unui sionism apolitic, ca acela al lui Martin Buber, este o întreprindere inutilă și nefastă. Crearea unui stat iudeo-arab, încadrul căruia cele două popoare ar trăi în perfectă armonie, nu este decât o utopie. S-a pus problema pe terenul ei adevărat că „nu se crede mai mult în bunul-simț al arabilor decât în bunul-simț al naționalităților din Europa”. Trebuie observat că stabilirea unui cămin evreiesc în Palestina nu e decât consecința unei promisiuni făcute de Anglia cu tot atâta ușurință ca și promisiunile panislamice făcute arabilor sau ca pacea universală anunțată lumii întregi. Marile eforturi evreiești au împiedicat ca această promisiune făcută în niște momente dificile să rămână un simplu proiect. Este corect să recunoaștem, că în ciuda relei sale voințe, Anglia nu a făcut imposibilă colonizarea sionistă. Slabele rezultate sioniste se datorează mult mai curând caracterului și situației țării. Atitudinea Marii Britanii este aceeași pe care a adoptat-o și în conflictul dintre musulmani și hinduși în India: în ambele cauze, deși mai apropiată de adversarul mai slab numeric și mai civilizat, ea îl protejează pe celălalt. Răceala englezească nu este întotdeauna cauza randamentului scăzut al eforturilor sioniste. Cauza este o țară săracă, de mică întindere, locuită de o numeroasă populație inamică (protejată de Anglia, ca urmare a politicii ei imperiale, care trebuie să menajeze popoarele musulmane pe care le domină) nu e capabilă să atragă masele evreiești prin simpla ei valoare simbolică. Atâta vreme cât numărul populației evreiești în Palestina va rămâne sub un milion, soarta ei va continua să fie incertă. Dincolo de acest număr, ea va forma un corp autonom în sânul iudaismului. Deși este extrem de dezirabil ca în Palestina să se formeze o puternică majoritate evreiască, asta nu a însemnat că problema evreiască ar fi redusă astfel numai la sionism. Sionismul politic, al cărui țel este un stat suveran, cu majoritate evreiască și teritoriu convenabil, creat prin organizare, și nu prin filantropie (deci format de o serie de realități), a fost în cea mai mare parte înlocuit după război de sionismul „spiritual”. Experiența istorică a demonstrat că pentru evrei nu există scăpare decât în liberalism. Valoarea morală și practică a sionismului este incontesatbilă, dar ea nu infirmă valoarea științifică a celeilate observații. Sionismul însuși, deși este o manifestare de energie, are nevoie de un minimum de condiții liberale. Dacă schimbul internațional de mărfuri, servicii, capitaluri și persoane este cvasiinterzis, realizarea sionismului devine imposibilă. Dacă evreilor li se interzice să părăsească statele în care se află, dacă, din cauza complexității statutului juridic al Palestinei, statul sionist le este închis, dacă, pe de o parte, transferul de capitaluri e lovit de sancțiunile cele mai severe, iar pe de altă parte, celor care încearcă să-și valorifice serviciile și să-și exercite profesiile în țările de imigrație li se aplică sancțiuni aproape la fel de severe. Anul considerat de istoria economică apogeul epocii liberale, anul în care tratatul de comerț franco-englez a fost negociat de către împăratul Napoleon al III – lea și Cobden – 1860 –a fost și punctul de început al celei mai bune perioade pentru evrei. Treizeci-patruzeci de ani mai târziu, atunci când mișcarea protecționistă, precursoarea economiei socialiste, și-a început domnia, ea a fost însoțită de tulburări antisemite cu caracter mai mult sau mai puțin general. Politica sindicală a creat întotdeauna printre alte corporații și corporația evreilor. În trecut, sindicatul evreilor a avut în frunte un staroste. Un nou corporatism îl va reînvia cu siguranță.

I.3. Aspecte privind petrolul din Orientul Apropiat

Pentru fondatorii săi, începând cu Theodor Hertzl, sionismul ar fi soluția “problemei evreiești”. De-a lungul timpului, această mișcare a creat o puternică tradiției și în spațiul românesc, ca efect al eșecului asimilării și al permanentei discriminări la care au fost supuși evreii. Simpla existență a proiectului sionist, apoi a statului Israel, a schimbat profund existența evreiască. Atunci când socialismul, care a promis asimilarea de un alt gen, a eșuat în U.R.S.S. și a devenit insuportabil, sionismul a apărut ca un bun socialism și pentru evrei, el a reprodus atât proiectul naționalist, cât și pe cel socialist. Nu întâmplător, la constituirea statului Israel au colaborat (și au rivalizat) deopotrivă liberali ca Weizmann, naționaliști romantici ca Jabotinsky, socialiștii de tradiție rusă, ca Ben Gourion. Numai defecțiunea și bolșevismul rusesc din 1917-1918 au scăpat civilizația de o nouă și puternică stăpânire feudală a strâmtorilor. Turcia, deși a fost învinsă, a scăpat și de data aceasta, rămânând ca un rău necesar echilibrului european, la porțile Orientului. Prăbușirea colosului rus, înfrângerea centralilor, concilierea de nevoie a intereselor aliaților în chestia orientală, necesitatea menținerii turcilor, au fost factorii care au decis rezolvarea problemei strâmtorilor. Principiile wilsoniene au găsit și aici o reală aplicare, prin limitarea suveranității otomane numai regiunilor turcești și autonomia naționalităților. De fapt, după pacea de la Versailles, Anglia a exercitat propriu-zis mandatul provizoriu la strâmtori. După scoaterea Germaniei din rândurile marilor națiuni martime, care îi disputa domnia mărilor, așezarea Angliei la poțile Orientului a însemnat fixarea bazelor navale, care acopereau linia de comunicație spre India și stăvilea orice încercare din partea lumii slave și musulmane. Acest mandat englez, paznic puternic, neinfluențabil, nu a putut să rezolve echitabil principiile internaționale ale regimului și în perfect acord cu toți aliații, învinși sau învingători. Mai ales din punct de vedere al garanției statului, Anglia singură nu poate lupta contra combinațiilor politice. A urmat tratatul de la Sevres. Prin acesta, tratatul a devenit internațional cu mandat anglo-franco-italian. Esența concepției este superioară prin garanția mai sigură și imparțialitatea mai evidentă a trei puteri, față de protectoratul uneia. Principiile acestui tratat au rezolvat trei chestiuni: internaționalizarea strâmtorilor și Constantinopolului; demilitarizarea și cel de al treilea, crearea zonelor de influență politică și economică în Orientul Apropiat. Această formulă a fost departe de a fi echitabilă. În primul rând mandatul s-a exercitat de marile puteri și apoi de celelalte. Jandarmul internațional era reprezentat numai de flota și detașamentele anglo-franco-italiene. De aici inegalitatea de tratament. Statele Unite ale Americii, observator asiduu, dar neînduplecător să se amestece în treburile Europei, îndată ce a ratificat convenția a făcut parte din Comisia Internațională. Povara financiară care a apăsat asupra bugetelor se mărește și mai mult după război, căci trebuia finanțată reconstrucția. Și pentru a reconstrui, statele europene a trebuit să facă împrumuturi înainte de a începe să producă – fapt ce avantajează Statele Unite. Războiul a lăsat o Europă ruinată pe plan material și uman, puternic zdruncinată politic și bulversată total sub aspectul valorilor morale. Pe tot parcursul războiului a fost mobilizat un efectiv de 75 de milioane de oameni, dintre care peste 37 de milioane au fost scoși din luptă: în jur de 10 milioane de morți, dispăruți, răniți și mutilați. Acestor pierderi umane li s-a adăugat un număr mare de orfani și văduve. Rata natalității a fost și ea afectată, înregistrând o scădere alarmantă, iar populația rămasă era îmbătrânită și preponderent feminină. Aceste categorii de populație au manifestat tendința de a-și perpetua responsabilitățile asumate în timpul războiului. Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, numărul populației evreiești din România se apropia de trei sferturi de milion. În afara Ungariei, Poloniei și Rusiei, aici a trăit cea mai numeroasă populație evreiască din Europa. Conflictele acute dintre Anglia și Statele Unite s-au evidențiat în Orientul Apropiat și Mijlociu. În perioada postbelică Statele Unite a privat Anglia de pozițiile acesteia în domeniul extracției petrolului. Astfel că în 1937 cota parte a Statelor Unite în extracția petrolului a fost de 13%, iar a Angliei era de 80%. Eforturile marilor puteri de a dobândi colonii au fost înlesnite de schimbările climatice de la sfârșitul secolului al XIX- lea. Au fost trei perioade în care ploile musonice au lipsit timp de trei ani până la 6 ani; prima astfel de perioadă a început în 1876 și s-a încheiat în 1879. Lipsa ploilor a provocat secetă și foamete în unele zone, ceea ce a dus la moartea a 30 până la 50 de milioane de oameni și slaba industrializare a acestor regiuni. Raportându-se la perioada premergătoare Marelui Război, s-a afirmat faptul că soluționarea crizelor pe cale amiabilă a devenit imposibilă. S-a pus accentul pe război, adică pe forță, și mai mult decat atât, atragerea și a altor state în conflict. Aceste ingrediente au condus la multe pierderi de vieți omenești. Politica externă a pierdut teren în fața strategiei militare și putem trage concluzia că a fost o strategie a statelor emergente europene. S-a dorit menținerea unor bune relații cu Statele Unite deoarece, atât Anglia, cât și Franța, au avut interese economice și teritoriale. Deși statele emergente europene s-au arătat neîncrezătoare în apariția unei Ligi, totuși, au susținut acest proiect deoarece o astfel de coaliție ar fi putut îngenunchea Germania. Dar sistemul mondial, pus la punct de europeni, nu a rezistat mult. S-a destrămat în secolul XX, deoarece puterile europene au început să lupte între ele, iar alte două puteri industriale neoccidentale, Rusia și Japonia, au intrat în competiție cu Europa și cu Statele Unite pentru dobândirea de teritorii și resurse. Imperialismul european a început să decadă o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, provocat de transformarea Germaniei într-o mare putere, care lupta împotriva celorlalte națiuni europene pentru dobândirea unor colonii, într-o perioadă puternic marcată de naționalism. O alianță a alcătuită din Marea Britanie, Franța, Rusia, Serbia și, în cele din urmă, Statele Unite a învins cu greu Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Tratatele de pace încheiate după terminarea războiului au răpit Germaniei câteva teritorii și i-au impus uriașe despăgubiri de război. În 1920, învingătorii au pus bazele Ligii Națiunilor, o organizație internațională cu sediul la Geneva, al cărei scop a fost de a preveni viitoarele conflicte militare. Liga a împărțit statelor învingătoare atât coloniile africane ale Germaniei, cât și părți ale Imperiului Otoman; în felul acesta, Marea Britanie a dobândit Palestina. Restul Imperiului Otoman s-a prăbușit din pricina unei revoluții (1919-1923) în urma căreia a luat naștere statul turc laic și a fost abolit de califatul islamic, ceea ce a lăsat lumea musulmană fără conducător religios și fără centru politic. Monarhia rusă a fost abolită de Revoluția din 1917, iar în perioada 1919-1927, guvernarea italiană s-a erodat. După terminarea acestui război devastator, națiunile lumii s-au retras din comerțul mondial și au încercat să dobândească un fel de autosuficiență economică. După prăbuțirea bursei de valori din 1929, bîncile care au oferit împrumuturi internaționale au dat faliment, ceea ce a provocat o criză economică mondială. Guvernele au reacționat prin creșterea tarifelor vamale și prin reducerea importurilor, ceea ce a înrăutățit situația economică. Folosirea masivă a petrolului și a gazelor naturale atât pentru nevoile industriei, cât și pentru cele casnice le-ar fi părut probabil un scenariu europenilor la începutul secolului al XIX-lea, dar ea a devenit o banalitate în a doua parte acelui secol și pe tot parcursul celui următor. Epoca industrială, dezvoltarea fără precedent a științei, trecerea la societăți de masă, la transport și comunicații rapide, eficiente, chiar războaiele mondiale ar fi fost probabil de negândit fără existența hidrocarburilor. O altă problemă a fost dată de distribuția resurselor clasice, una foarte inegală, iar statisticile existente arată limpede această situație. Fiecărei epoci istorice îi corespund un anumit mod de producție, și, implicit, un accent pus pe anumite tipuri de energie. Petrolul și mai recent gazul reprezintă reperele cardinale ale economiei moderne, marcând decisiv interacțiunile statelor-națiuni în secolele al XIX-lea și XX și prefigurând elemente esențiale ale comportamentului acestora în secolul actual. Importanța strategică a Orientului Apropiat este cel puțin similară, dacă nu mai mare decât cea a Algeriei. Situat la o răscruce de civilizații, religii și rute comerciale, influențează procesele politice decizionale de la nivel înalt. Pe lângă poziția geografică, importanța geopolitică a Orientului este susținută, deopotrivă, și de existența în acest spațiu a unei bogății naturale vitale pentru civilizația contemporană, petrolul. Petrolul prezintă un deosebit potențial strategic datorită unei particularități privind separația geografică între regiunile cu rezerve și producție mare de petrol, pe de o parte, și de regiuni unde consumul este ridicat. Astfel, petrolul a devenit o marfă de schimb majoră care domină comerțul și viața politică internațională. Importanța strategică a petrolului poate fi discutată cel puțin în două planuri. În primul rând, întreaga evoluției tehnologică din ultimele decenii conferă acestei regiuni un rol privilegiat, în sensul că instutie un gen de dependență față de combustibilii fosili, în special de petrol. Al doilea plan este conferit de concentrarea excesivă a rezervelor de petrol ale globului în regiunea Orientului Apropiat și Orientul Mijlociu care dețin circa 50 % din rezervele de petrol existente. Toate acestea a reprezentat un avantaj formidabil al țărilor din acestă zonă, conferindu-le nu numai o putere economică prin vânzarea petrolului, dar și o influență politică cu certe dimensiuni strategice globale. Un mod de analiză adaptat schimbărilor profunde pe care miza petrolului, ca materie primă indispensabilă, le-a adus în politca marilor actori de securitate ai lumii, inclusiv prioritatea acordată considerentelor strategice generale asupra celor economice propriu-zise, ar fi fost, poate, de natură să sesizeze, încă din ultima parte a celui de Al Doilea Război Mondial, noua importanță a Orientului Apropiat și Mijlociu. În afară de amplasarea sa geografică, Orientul Apropiat a devenit important din punct de vedere strategic datorită rezervelor de petrol descoperite și exploatate în zonă. Controlul asupra lor este un factor important în distribuirea puterii, în sensul că oricine este în măsură să și le adauge la celelalte surse de materii prime pe care le deține, își sporește mult puterea și îi privează proporțional pe competitori. Acesta a fost motivul pentru care, încă din prima jumătate a secolului al XX-lea, Marea Britanie, Statele Unite al Americii și, pentru o perioadă Franța, s-au angajat în Orientul Apropiat și Mijlociu, în demersuri și politici ce au fost, pe drept cuvânt, denumite „diplomația petrolului”, adică stabilirea de sfere de influență care să le permită accesul exclusiv la rezervele regiunii. Ulterior, această diplomație a petrolului a căpătat o dimensiune și un grad de complexitate fără precedent, care a condus la noi distribuiri a cărților de joc în regiune. În cazul unor revendicări italiene în Bazinul Mediteranean, Anglia nu ar fi admis nici o schimbare care să slăbească poziția strategică a Franței și inclusiv poziția strategică a Marii Britanii. Portul Bizerte este considerat tot atât de important pentru marina britanică cât și pentru cea franceză. Politica Turciei considerată grație oamenilor care o conduc ca fiind ferm asociată celei britanice, sistemul de apărare Strâmtorilor face parte din sistemul de apărare al căii mediteraneene și pozițiilor de sprijin de pe coasta Asiei Minore între care unul este Alexandretta pentru Turcia și Palestina pentru Anglia. După cel de Al Doilea Război Mondial, în Palestina au apărut probleme foarte grave. În timpul Primului Război Mondial, diplomații francezi și britanici le-a promis Palestina atât evreilor, cât și arabilor, pentru a le obține sprijinul. După încheierea războiului, Liga Națiunilor a pus teritoriul Palestinei sub mandat britanic. Înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a permis stabilirea unor grupuri de evrei în Palestina. După încheierea războiului, aceștia au migrat masiv în Palestina. Concluzionând primul capitol se poate afirma că au existat o serie de premise în fondarea statului Israel și anume: tratativele din perioada 1915-1916 purtate de Marea Britanie prin intermediul lui Mac Mahon cu liderul popoarelor arabe (Husein, șeriful Mecăi), reprezintă primul pas al intervenției și mai ales al recunoașterii poziției Angliei ca centru de putere în Orientul Apropiat. Prin ceea ce e cunoscut sub numele de „Corespondența dintre Mac Mahon și Hussein”, se propunea ca în cazul în care arabii vor rămâne neutrii (cu atât mai mult dacă vor sprijini eforturile militare britanice împotriva turcilor), Marea Britanie să recunoască independența tuturor țărilor arabe. Prin semnarea Acordul Sykes-Picot cu Franța din 1916, Marea Britanie își exprima disponibilitatea de a „a recunoaște și apăra” statele sau confederația de state arebe. În același timp a împărțit Orientul Mijlociu cu Franța, în zone de influență, respectic zone de control. Este una dintre cele mai mari ingerințe ale puterilor europene în Orientul Mijlociu din timpul secolului XX . Prin publicarea Declarației Balfour din 1917, Marea Britanie își exprima disponibilitatea (intenționalitatea chiar) de a depune toate diligențele pentru sprijinirea înființării unei „vetre evreiești” în Palestina. Formarea unei „cămin evreiesc” a devenit astfel de intres atât pentru evrei, cât și pentru britanici întrucât făcea astfel necesară prezența militară și administrativă engleză pentru a „veghea” la buna conviețuire a evreilor și arabilor pe același pământ. Deciziile Tratatelor de Pace de la Paris, Londra și San Remo de după încheierea Primului Război Mondial sunt alte instrumente care au stat la baza reașezării regiunii. De asemenea, Societatea Națiunilor (1920), precursoarea Organizației Națiunilor Unite, care consacra, în articolul 22 din Pact, proiectul mandatelor sub controlul Societății Națiunilor. Ca o consecință a acestei decizii, Marea Britanie dobândește din anul 1922 statutul de putere mandatară asupra Palestinei și Irakului, sub condiția aplicării Declarației Balfour, iar Franței i-a revenit mandatul asupra Siriei și Libanului. Marea Britanie și-a exercitat prerogativele asupra comunităților din Palestina până în anul 1948, deci timp de aproape cinci decenii, perioadă în care și-a pus amprenta asupra instituțiilor politice, administrative, sociale și economice ale comunităților. Rolul pe care l-au avut diferitele comisii (numite de puterea mandatară) pentru împărțirea Palestinei (de exemplu în anul 1937 Comisia Peel sau Comisia Woodhead) sau cu participarea SUA, așa cum a fost Comisia din 1946. Chiar dacă acestea au rămas fără aplicabilitate, se constituie totuși în alte argumente care susțin teoria dimensiunii internaționale a conflictului israeliano-palestinian.