Riturile de Trecere

I.Ce ințelegem prin „rituri de trecere”?

I.1. Tradiție, cultură, folclor

Fiecare popor are propiile datini și tradiții pe care incearcă să le păstreze prin intermediul culturii. În structura culturii naționale un rol important îl ocupa bunurile materiale și valorile spirituale, ce au fost transmise de la o generație la alta,fiecare generație dezvoltandu-se in raport cu interesele și aspirațiile comunitații respective.

Printre valorile spirituale ale unui popor putem situa si creațiile folclorice, obiceiurile și ceremoniile.

Etnologul Teodor T. Burada aprecia efortul poporului de a-și pastra serbarile, jocurile, petrecerile care sunt transmise de la o generație la alta,in ciuda faptul că odată cu trecerea timpului avem tentința de a nu mai acorda importanta unor obiceiuri si de a le lasă in urmă.

Termenul de tradiție își are originea în substantivul latinesc „traditio” și verbul „tradere”, prin care se înțelegea acțiunea de a da, de a preda cu sensul transmiterii de învațatura, de cultura.

Prin tradiție se înțelegea ceea ce într-o societate se transmite prin viu glas, prin cuvinte, prin scris sau printr-un mod de a acționa. Putem distinge trei genuri de tradiție: tradiția orala, tradiția scrisa, tradiția practică ce cuprinde obiceiuri și datine.

În dicționarul de filosofie „tradiția este ansamblul de concepții, obiceiuri, tradiții, datini care se statornicesc istoric în cadrul unor grupuri sociale și se transimit din generație în generație”. ˡ

Prin tradiție nu ințelegem doar transmitere sau preluare a moștenirii din generație in generație, ci și o preluare selectivă pe baza unor criterii, tablou de valori, dar în același timp înseamnă și îmbogațirea valorilor preluate prin asimilare și creație din partea generațiilor succesive care își duc partea lor din contribuție la ceea ce au moștenit și se transmit mai departe. Tradiția presupune și o atitudine de preluare cu responsabilitate a unui set de idei, valori, credințe care nu sunt percepute ca definitive, ci doar ca idealuri, proiecții ale prezentului aupra trecutului. Prin preluare putem intelege, de asemenea, asimilarea a ceea ce au produs valoros strămoșii noștri, dat acest lucru presupune și respingerea unor idei, valori si aspirații ce nu mai sunt in concordanța cu sistemul de valori și aspirații ale perioadei actuale.

Specialiștii in etnologie și folclor, Mihai Pop și Pavel Ruxăndroiu, pun in evidența caracterul contradictoriu evolutiv al tradiției, deteminat de tensiunea dintre două tendințe ce se manifeta in funcție de varstă și sex; bătrînii sunt de parere ca tradiția trebuie respectată si păstrată,pe cînd tinerii,sunt deschiși spre nou,imbrățișează schimbarile. Gradul de repectivitate al tinerilor la nou crește pe măsura ce își lărgesc oriyontul de cunoaștere.

Tradiția reprezinta partea activă a moșteniri culturale, ceea ce ramîne viu din trecut, elementele care acționează modelator asupra prezentului cultural.

Termenul de cultura are un sens sinonim cu cel de agri-cultură. E. Demolins, într-o lucrarea de-a sa, definește termenul de cultură ca fiind trecerea de la ata păstoritului la cultura pămîntului,sens ce a fostt utilizat pîna ăn sec. XIX.

Conceputul de cultură are o sferă largă ce cuprinde „totalitatea produselor materiale și spirituale ale muncii omenești, rezultate ale acivitații oamenilor de transformare conștientă a mediului lor natural și social, al dezvoltarii și perfecționarii omului.” ²

Ceea ce definește cultura, in cele di urma sunt omul și natura; omul intră in relatia cu natura, în relația de cultivare a pamîntului, relația de transformare a naturii, lucruri care nu susnt făcute de un singur om, ci de mai mulți oameni, de o comutitate sau mai multe care se sprijină intre ele, stabilindu-se intre acești o relație de socializare, de munca, de producere de bunuri materiale și valori spirituale.

Raportul dintre cultură și civilizație este unul complex; din perspectivă filosofică, civilizația nu poate fi înțeleasă decît raportată la cultură. Putem spune ca civilizația este cultura in acțiune, integrarea valorilor culturale în viața cotidiană a oamenilor. În timp ce cultura creează și institue valori materiale și spirituale, civilizația se socializează, priduce organisme și instituții.

Dacă raportăm termenul de tradiție la cel de cultură, observăm o interferență a sferelor, existența unor elemente comune, dar și elemente care le diferențiază. Sfera conceptului de cultură este mai largă cuprinzînd totalitatea valorilor materiale și spirituale, pe cand sfera conceptului de tradiție cuprinde structuri teoretice: concepții și informații, obiceiuri, datini, credințe. In centul conceptului e cultură se află interacțiunea omului cu natura, procesul de transformare a naturii și a mediului social in mod liber și conștient, pe baza cunoașterii și a acțiunii. În cadrul termenului de tradiție accentul cade pe transitere, de ce mai multe ori, transmitere prin viu grai, pe cînd valorile culturale, materiale si spirituale, sunt rezultatul muncii fizice și intelectuale. Obictul fundamental al culturii este valoarea,crearea de valori spirituale și materiale, precum si innobilarea cu acestea și răspîndirea valorilor prin instituții corespunzător edificate și funcțional dirijate.

Termenul de folclor se alfă in corelație atît cu conceptul de cultură,cît si cu termenul de tradiție. Unele dicționare definesc termenul de folclor din franceză și engleză, folclor ce exprimă toate creațiile artistice (literare, muzicale, plastice) ce au fost create și răspîndite de popor.

Specialiștii in etnologie și folclor definesc acest temen ca fiind „totalitatea creațiilor și manifestarilor artistice aparținînd culturii spirituale: literatura și muzica, dansul popular, obiceiurile și riturile”. Din aceste definiții ale termenului de folclor se pot deprinde caracteristici specifice ale folclorului; de exemplu, textul și melodia din interpretarea folclorică se presupune și se completeză reciproc, nu pot fi despațite una de alta. Cercetările au demonstrat că interpreții de folclor nu pot despărți textul literar de melodie.

Folclorul este legat in cea mai mare parte de viața comunitaților sătești, fpt din care rezultă caracterul tradițional al folclorului. O altă trăsătură a folclorului este caracterul colectiv; obiceiurile, ca părti componente ale folclorului, reprezintă o oglindă a vieții comunitare pentru că tradiția și obiceiurile sunt transmise de fiecare comunitate către noua generație,către tinerii pentru ca ei să ducă mai departe tradiția și obiceiurile comunitații din care face parte.

În folclor nu există un singur creator, artistul de folclor este cel care exprima frumosul comunitații din care face parte exprimînd prin creațiile sale idealul, trăirile si interesele ei. O altă trăsătură importantă a folclorului este caracterul oral al acestuia, faptul că se transmite prin viu grai. Datorită oralatații și caracterului colectiv al folclorului apare o altă trăsătură si anume, anonimatul. Anonimul se exprimă prin faptul că producțiile folclorice nu sunt legate sau insoțite de numele unui autor. O creație folclorică este rezultatul unui efort colectiv indelungat prin paticiparea mai multor creatori populari.

Analizînd corelația dintre tradiție și folclor pe de o parte, cultură și folclor pe de altă parte, putem observa că sfera termenului de tradiție este mai largă decît cea a termenului de folclor, pentu că folclorul are numai caracter oral, pe cînd tradiția cuprinde și ceea ce transmite prin scris. Tradiția cuprinde concepții și credințe, pe cînd foclorul cuprinde toate creațiile atistice.

În raport cu conceptul de cultură, termenul de folclor este pe de o parte un segment al culturii,și anume cultura populară, care vizează cu precădere satul. Folclorul cuprinde doar creațiile artistice, fără să includă concepțiile filozofice, științifice, religioae, juridice ale culturii. O altă delimitare între cultură și folclor constă în aceea că valorile culturale sunt rezultatul acțiuniilor fizice și intelectuale ale oamenilor.

I.2. Obicei și datină

Pentu a putea descifra semnificația sacră a riturilor de trecere ne oprim asupra termenilor de obicei și datină, pentru a-i descifra si a vedea raportul dintre acești termeni.

În micul dicționar enciclopedic, termenul de obicei este definit ca fiind modul ăn care un popor sau o comunitate se comportă. Gheorghe Achiței în lucrarea sa intitulată „Obiceiuri”, definește mai complex acest termen, cu precizarea că prin obicei putem înțelege practicile importante din viața unui om,dar și din viata comunitații. Putem deduce deci, că obiceiurile sunt „practici sociale” ce pun in prim plan momentele importante din viața omului și sărbătorile din fiecare an. Obiceiurile nu se refera doar la viața unui indivit, ci la participarea counitații in viața lui. Principala funcție a obiceiurilor este aceea de transmitere a experienței comunitații. În obicei sunt cuprinse manifestari și norme sociale, juridice, cultural-estetice, mediul natural, relații de ruenie, etc. Obiceiul cuprinde un ansalblu de stări de spirit, comportamente, credințe, atitudini sau manifestări sociale cu caracter modelator.

În raport cu folclorul, obiceiul reprezintă manifestări artistice (literare, muzicale, dansuri populare). Funcția majora a obiceiului este aceea de a integra un indivit intr-o colectivtate prin formarea unor sentimente, emoții, atitudini corespunzătoare conștiinței comunității sale.

Datina este obiceiul păstrat din timpuri vechi fiind caracteristic unui popr sau unei colectivitațim ai restrînse. Raportănd datina la obicei, Ernest Bernea este de părere că obiceiul este un act social care da viața si actualizează datinile, pe cand datina este o formă socială. Ambele pot fi primite ca fenomene tradiționale,dar in timp ce datina reprezintă o tradiție nemijlocita, obiceiul este o tradiție vie. Elementul ce delimiteayă datina de obicei este pastrarea; ambii termeni fac parte din tradiție, dar ăn timp ce datina apare ca ceva făcut in trecut, obiceiul ține de prezent.

La romîni, noțiunile de obicei și datină inseamnă același lucru,deși specialiștii in folclor fac o deosebire intre acestea de natură stilistica: datina este un termen popular, iar obiceiul este un curent întrebuințat in limba literară și a devenit termen tehnic in studiile etnografilor si folcloriștilor.

Obiceiurile și datinile fac parte din istoria unui popor, ele e transmit pe cale orală sau prin forme specifice de la o generație la alta. Ele sunt compuse din trei elemente, ca si tradiția de astfel: teoretic, prin informații și concepții, practic, prin manifestările concrete ale obiceiurilor si psihologic prin credintă.

Pe de altă parte, obiceiurile constitue o sursa permanentă de regenerare, de înnoire și de creație. Cercetarea obiceiurilor a arătat că datinile și obiceiurile ce țin de familie au fost și sunt mult mai respectate decît celelalte obiceiuri în general.

Dacă raportăm obiceiurile la cultură, ele funcționează ca o ființă consumatoare și creatoare de cultura. Pentru a delimita unele aspecte in cadrul faptelor de cultură, specialiștii în literatură populară folosesc pe lîngă termenii de obicei și datină, termenii de ceremonial și ritual.

II. Nașterea

La naștere, copilul suferă o trecere; in concepția populară această trecere se privită ca prima etapă a ciclului familial, ce constă in trecerea de la neființă la ființă. Prin naștere, o familie se integrează in ciclul vieții sociale creatoare. Dacă o familie în primii ani de căsnicie nu au copii, se consideră o adevărată neorocire. O familie nu poate fi concepută fără copii. Copii reprezintă viitorul familiei și siguranța că existența generației sale va fi dusă mai departe. O familie nu există cu adevărat dacă aceasta nu are copii, de aceea prima dorintă a tinerilor căsătoriți este aceea de a avea unul copil sau mai mulți care să poată duce numele lor mai departe, să se bucure si să inmulțească averea pe care o moștenesc de la părinți pentru ca aceasta să poată fi transmisă mai departe din generație in generație. Pe lîngă tate acestea, copii sunt datori să aibe grijă de parinții lor la bătrînețe. Cea mai mare bucurie și mîndrie a unui părinte este aceea de a avea copii. Pentu mamă, copilul ei reprezintă cea mai mare si prețioasă comoara, din ziua în care se naște și pana in ultima zi a vieții sale. Mama este persoana care se ingrijște cel mai mult de copil, de îl îngrijește, face sacrificii pentru copilul ei ca lui sa-i fie cel mai bine, mama este cea care stă alaturi de copil si-l învată primii pași, primele cuvinte, îl pregatește pentru greutățile vieții fără să se plîngă ca îi este greu; ea își pimeste recompensa atunci cînd copilul ei se realizează atît, pe plan financiar, cît si pe plan emoțional. În ochii parinților copii lor sunt cel mai frumos si cel mai prețios dar pe care l-au primit de la Dumnezeu.

In tradiția populară, există anumite credințe, cum că copilul poate moșteni anumite trăsătui sau insemne fizice cauzate de comportamentul mamei pe durata sarcinii, fapt pentru care gravida trebuie să respecte anumite obiceiuri ca sarcina să nu fie pusă in pericol, si anume: în Oltenia, femeia nu trebuie să treacă peste o frînghi deoarece există riscul ca copilul să vină de-a curmezișul, in Macedonia și Dobrogea femeia insărcinată nu trebuie să mănînce din oasa deoarece riscă sa fie chel copilul, să nu se spele cu apă rece, să nu stea in frig, să nu ridice greutați, să nu meargă la drum lung, s.a. pe lîngă acestea, exista si anumite sfaturi pentru viitoarele mame: să acode importanța fiecărei sărbători, sa țină posturile, sa manînce orice poftește, chiar și in zilele de post. Ăn Moldova se obișnuiește ca femeia să planteze vișini, cirești, nuci și alți arbori pentru a-i aduce noroc copilului.

Nașterea este primul eveniment important din viața unei familii. În concepția mitică, copilul după ce este născut, trebuie așezat pe pămînt pentru ca mama sa telurică sa-l recunoasca și să-i ofere protecție.

În tradiția populară a nașterii, moașa este obstreticianul și pediatrul satului, este coniderată persoana cu drept de a aduce copilul pe lume; ea ajută la venirea pe lume a noului născut, dar totodată, ajuta si la pregătirea botezului, dar si a cumetriei.

După ce se naște copilul, moașa îi taie cordonul ombilical după care il ridică și rostește o urare cu rolul de a ajuta și influența viața copilului în bine:

„Acest băiat,

Ce l-am ridicat,

Să fie norocos,

Și mintos,

Și voios, și drăgăstos,

Și sănătos,

Și-nvățat,

Și bogat.

Om de treabă,

Și luat în seamă.”

Aceeași urare se adresează si în cazul fetiței. Sunt importante însușirile fizice,psihice ș morale rostite de moașă. Pe primul loc se situează norocul, mintea și voioșia, dar la fetiță pe pimul loc este situată frumusețea, după care sănătatea și dragostea.

În credința populară primul scăaltat al copilul este de o mare importanța. S. F. Marian afirmă într-o lucrare de a sa că oala in care se fierbe apa pentu prima baie a copilului trebuie să fie noua deoarece așa cum se aude oala nouă, așa curată, frumoasă si patrunzătoare trebuie să fie și vocea copilului. Apa care este folosită la prima baie a copilului nu trebuie a fie orice apa, ci apa proaspătă de la izvor sau de la fîntînă ce are rol purificator asupra copilului. În apa primei scalde a copilului se adaugă flori, alimente și bani, toate avînd un rol important în ceea ce privește înfățișarea, caracterul și trăsăturile copilului. Busuiocul se alege la scăldarea mai ales a fetiței pentru ca ea sa fie frumoasă, atrăgătoare, pîinea ca să fie bună la suflet, banii de argint pentru a nu-i lipsi banii in viață, mierea sau zahărul să fie dulce și sănătoasă. După ce copilul este spălat, apa nu se aruncă la întîmplare, ci se aruncă peste flori ca copilul sa fie frumos și atrăgător, precum florile sau se aruncă la rădăcinile unui copac ca copilul să crească și să îmbătrînească precum un copac.

Botezul creștin a apărut ca urmare a păcatului strămoșilor noștri Adam și Eva, cunoscut ca păcatul original; Dumnezeu le-a spus celor doi sa nu mănînce dim pomul cunoașterii, dar ei nu s-au putut abține și au încălcat porunca divină comițînd atfel, primul păcat divin. Acest păcat a fost trasmis tuturor oamenilor, iar mîntuirea lui poate fi făcută doar prin botezul creștin cu apa purificatoare. Cuvîntul botez își are originea în grecescul baptismos ce înseamnă scufundare, spălare. În concepția creștină înseamnă „prima dintre cele șapte taine creștine, care prin întreita cufundare în apa sfințită, se iartă celui botezat păcatul strămoșesc și păcatele săvîrșite pînă atunci (cînd botezul se săvîrșește pentru adulți) cei botezați devenind astfel membi ai bisericii creștine” (Ion M. Stoian, Dicționar relegios, Edit.cît.) botezul este un fenomen spiritul creștin ce este legat de Biserică și cultul creștin, prin intermediul căruia se face trecere copilului dintr-o lume în alta. Această trecere marchează doua momente diferite, dar în același tip importante: ruperea de lumea cealaltă, prin lepădarea de păcatul strămoșesc în care a trăit pînă autnci și intrarea în lumea creștină. Botezul are loc în Biserică, unde preotul are rolul cel mai important; el leapădă copilul de cel rău prin intermediul botezului și cu ajutorul nașului. Preotul intreabă copilul ce va fi botezat dacă se leapădă de Satana, iar nașul, in numele copilului răspunde: „Mă lepăd de Satana.” Încheîndu-se atfel primul moment al botezului creștin, cel al lepădării de cel rau.

Al doilea moment al botezului, copilul intră în lumea creștină; preotul intreabă copilul dacă crede în Hristos, iar nașul răspunde in locul acestuia: „Cred în Hristos”. „Te închini Lui?”, intreabă preotul, iar nașul continuă să răspundă: „Mă închin Lui”. Urmează apoi rugaciuni și slujba pentu purificarea apei în care va fi botezat copilul. Preotul trebuie să ungă în opt locuri copilul cu sfîntul mir (untdelemn sfințit): pe frunte, piept, subțiori, palme și picioare. Urmează ca preotul să scufunde de trei ori copilul în apa sfințită, iar dacă este prea frig afară, pentru a evita ca copilul să răcească, preotul trebuie să-l stropească de trei ori cu apa sfinșită spunînd: „Botezîndu-se robul Lui Dumnezeu (se pronunță prenumele copilului) în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, Amin.”

Numele copilului este ales cel mai des de către părinți,dar acesta poate fi ales și de nași sau preot. Dacă copilul este botezat sau născut de ziua unui sfînt trecut cu roșu in calendar, pretul îi va da copilului numele sfîntului respectiv. Poporul tradițional romîn obișnuia să dea copiilor numele părinților, pentru a-l duce mai departe, al nașilor sau cel al bunicilor. În continuarea slujbei se face înconjurul mesei pe care se află sacramentele sfinte ale botezului, de trei ori, atfel îndeplinindu-se atfel cel de-al doilea moment al ritualului botezului: izbăvirea de păcatul original și intrarea în lumea creștină. Biserica consideră copiii care mor nebotezați pierduți pentu viața creștină și pentru măntuire.

Cea de-a doua persoană importantă ce participă la ritualul botezului este nașul; tradiția spune că parinții trupești nu pot fi și parinți spirituali ai copilului din mai multe motive: dacă parinții copilului vor fi bolnavi sau or muri, copilul nu trebuie să rămînă neprotejat. Pe de altă parte, nu putea fi acceptată mărturia părinților pentru a nu fi bănuită, impunîndu-se astfel, ca nașii de botez să fie garanți ai finilor atat pentru viața spiritual-religioasa, cît și pentru cea materială. Dar și Biserica ar propiile sale condiții pentru nași: aceștia trebuie sa fie credincioși, sanatoși, să aibă puterea financiară, dar și morală de a sprijii copilul pe durata vieții.

Legătura dintre fini și nași devine mai puternică decît legătura de sînge, deoarece legămîntul dintre ei este facut în fața Lui Dumnezeu. La sfîrșitul slujbei de botez, nașii uc copilul la casa părintească.

O altă secvență importantă a botezului este aceea a cumetriei; cumetria este relația care se stabilește intre părinții copilului și nașii de botez. Pentu a sărbatori ca au un copil, părinții organizează o masă pentru sărbătorirea evenimentului în cinstea nașilor, la care invita rudele apropiate, prietenii și vecinii pentru a sărbători alătui de ei bucuria pe care o au. Invitații care participă la petrecere se bucură alături de familie de venirea copilului pe lume și integrarea acestuia in noua lume.

Dupa întoarcerea de la botez, copilul este pregatit de scăldat; scăldarea are loc in prezența femeilor, dar și a nașului. Moașa, impreună cu bunica pregătesc apa pentru scăldatul copilului, apă în care se toarnă puțină apă sfințită de la botez (aghiasmă). După ce copilul a fost imbăiat și îmbrăcat, moașa îl dă nașei rostind o urare:

„Poftim, ține-l,

Să fie voios,

Sănătos

Și frumos.

Lucrător,

Ascultător,

Si-ndurător.

Să trăiască

Și să crească.

Să fie harnic foc,

Să aibă mult noroc,

Iarr dumneata, cumătră,

Să trăiești,

Să poți sa-l crești

Și să-l povățuiești.”

Această poeie de urare adresata nașei urează năsătare și noroc copilului, dar și viată lungă nașei pentru a putea crește și îndruma copilul în viața lui. După ce copilul a fost scăldat, nașii sunt așezați la masă împreună cu restul invitașilor la cumetrie, dar nașii, avînd un rol atît de important, rolul de a fi nașii spirituali ai copilului, sunt așezați in capul mesei, după care se așeaza ceilalși invitași, dar în funcție de vîrtsstă: de la cei mai vîrstnici la cei tineri. La masă se găsește mîncare de post, dacă sărbatoarea se desfășoară in zile de post sau mîncare de dulce, dacă nu sunt zile de post. De pe masă nu lipsește vinul și țuica pentu ca oamenii să inchine și să facă urări. Înainte de a începe să se mănînce, moașa aprirnde o lumînare de la botez și zice:

„Cumătră mare

Dăruiește finului dumitale

Cît te trage inima . . .”

După aceste vorbe, începînd de la cumătră, toți participanții la cumetrie fac daruri pentru copil in bani sau bunuri spunînnd:

„Poftim moșică dragă

De la noi mai puțintel

De la Dumnezeu mai mult!”

Dupa ce toate darurile au fost stîne, moașa se adresează din nou nașei zicînd:

„Cum ați ajuns de-ați botezat,

Așa să ajungeți și să cununați

Și iarăși să botezați!”

Prin botez copilul este intodus în comunitatea creștină prin mîntuirea de păcatul original, cel al strămoșilor noștri. Botezul are caracter sacru, creștin, spiritual-religios; el se desfășoară după orînduiala creștina: credința in Domnul Iisus Hristos, urmarea învățării Lui, practicarea ritualurilor și normelor vieții creștine. Cumetria este continuarea și completarea ritualului botezului la care participă persoanele apropiate familiei copilului ce a fost increștinat si persoane apropiate nașilor. Dacă raportăm botezul la cumetrie putem spune că botezul este un act ritual, pe cînd cumetria este secvența de ceremonial, pe de altă parte botezul se desfășoară după practicile unui cult religios, pe cînd cumetria se desfășoară după posibilitațile parinților copilului. Elementul material important al cumetriei il constitue darurile pe care copilul pe primește; cei ce dăruisc copilului ajută la integrarea lui in comunitate.

Preotul este actanul principal in săvîrșirea botezului; el este persoana care creștinează copilul în calitate de mijlocitor între dumnezeu și om. Acest lucru se întîmplă doar in cadrul religiei crestine ortodoxe și catolice. În cultele protestante și neoprotestante botezul are loc cănd copilul se apropie de matritate.

Nașii sunt al doilea actant important al botezului; ei sunt martori ai botezului, părinți spirituali ai copilului. Ei veghează asupra copilului și se îngrijesc ca acestuia să nu-i lipseacă nimic. Uneori nașii nu sunt doar un spijin și ajutor al copilului, aceștia devin și un ajutor substanțial în întreaga evoluție a finului în etapele vieții: naștere-căsătorie-naștere. Darul în natură de la nași pentu copil (mieluța, vițica, mînza) nu sunt sacrficicate de familia, ci sunt crescute, lăsate să se inmulțească, constituid averea copilului. Nici banii primiți la botez nu sunt cheltuiți, ei sunt investiți pentru a-i înmulți.

Finii au obligația la rîndul lor să le fie alături nașilor la bine și la rău, luînd naștere atfel o relatie de rudenie spirituală între fini și nași. Nășia este mai importantă decat rudenia de sînge deoarece părinții dau viață copilului, dar nașii sunt cei care introduc copilul în viața creștină. „Poporul ține rudenia de sînge pînă la al treilea neam, iar cea de Cristos pînă la al șaptelea” (Elena Sevastos, Literatura populară II, Cîntece moldovenești- Nunta la romîni, Edit.cit, p.144)

III. Casatoria, Nunta

III.1. Înainte de nuntă

Înainte de a detalia nunta, este important sa știm cum se cunosc tinerii; în satul românesc tradițional feciorii și fetele se cunosc de mici, se știe cine al cui este, din ce familie face parte. Ei se întalnesc la școala, la locurile de joaca, la sărbătorile din fiecare an, în special în Ajunul Crăciunului, când fetele și băieții merg la colindat.

Când aceștia cresc și se apropie de vârsta căsătoriei, iar băieții abia sosiți din armată, ei se întalnesc la evenimentele ce au loc în sat, atât in zilele de sărbatoare, cât și în zilele de muncă.

În zilele de sărbatoare ei se întalnesc la biserică, la hora de duminica, la baluri, nunți, ș. a.În zilele de lucru aceștia se vad la șezătorile organizate de fete, la munca pământului, ș. a.

În fiecare an se obișnuiește să se facă o petrecere în casa unui fruntaș din sat numită Bere sau Beream în Bucovina, Ospățul feciorilor din Transilvania.Aici se adună fetele de măritat si băieții care ies pentru prima data in lume. În Transilvania era cunoscut un obicei des întâlnit numit obiceiul “lăturenilor”, la care un grup de băieți sunt invitați la o petrecere în satul vecin de alți băieți, ce-i găzduiesc și le fac cunoștința cu fetele din satul lor.În altă zi de sărbatoare, gazdele vor fi oaspeții băieților pe care i-au invitat la ospățul lor.

La poalele muntelui Gaina, există obiceiul “târgul de fete”, care se ține in prima duminică după Sf. Petru, când moți si crișeni vin să pețească fete din împrejurimi.

În cazul tinerilor care locuiesc la oraș, șansele de a cunoaște si de a se apropia sunt mai mari, aceștia având mai multe posibilitați de a se cunoaște si a lega prietenii. De exemplu, prin participarea la unele evenimente socio-culturale, cum ar fi lansări și târguri de cărți , expoziții de pictură, opera de teatru, de muzică clasică sau concerte, tinerii discută si impart păreri despre ce au văzut. La vizionarea unei opere de teatru tinerii fac comentarii asupra piesei, raportului dintre autor și regizor, regizor și actori, ș. a.

Întrunirile politice sunt o altă modalitate prin care tinerii pot lega prietenii. Și nunțile sunt o ocazie când tinerii se cunosc și se pot apropia. De exemplu, când la nuntă este furată mireasa, un tânar se apropie de o domnișoară si îi spune la ureche: “s-a furat mireasa! Eu v-aș fura pe dumneavostra!”. Fata înțelegând gluma baiatului ii răspunde: “Și eu aștept sa fiu furată!”. Așa începe flirtul și prietenia dintre doi tineri. Vizitarea muzeelor de artă, de istorie este un alt prilej prin care tinerii pot face cunostința.

Diversele sporturi în natură, cum ar fi înotul în râuri, lacuri, ștranduri sau mare vara, practicarea sporturilor de iarnă sunt modalitați in care tinerii se pot cunoaște si lega prietenii, modalitați de a găsi partenerul pentru căsătorie.

În satul românesc traditional majoritatea căsătoriilor au loc între consorți din același sat, unde oamenii se cunosc intre ei, își stiu neamul si avuțiile. Criteriile alegerii partenerului de viață sunt diferite. Elena Sevastos considera că românul își alege întotdeauna o soție de o seama cu el, din același neam și cu aceeași pozitie socială.

S. Fl. Marian consideră că băiatul își alege viitoarea soție respectând anumite criterii pe care doreste să le aibă viitoarea sa sotie si anume: corectă, strângătoare, grijulie, deșteaptă, inteligentă, dar cel mai important, să fie sănătoasă.

Deși in trecut se obișnuia ca părinții să fie cei care hotărăsc cu cine se casatoreste copilul lor, în ziua de azi tinerii iși aleg singuri partenerul de viață, părinții doar dându-le acordul.

În opinia lui A. Girard, problema nu este cea a alegerii partenerului, ci adevărata problemă ar fi dacă aceștia se înteleg, dacă se înteleg, dacă se potrivesc.

În viziunea țărănească tradițională, potrivirea reprezintă neamul, starea socială, dar exista și unele insușiri care pot fi decisive, cum ar fi : dacă băiatul se trage dintr-o familie cu stare, el poate alege o fată săracă, dar frumoasă, harnică si isteață, iar dacă fata este cea cu stare mai bună poate alege un băiat ce se trage dintr-o familie mare, pe care să-l caracterizeze omenia, vrednicia și voioșia.

Potrivirea se poate produce și prin acel “ nu stiu ce”, acea atractie care are loc la prima vedere, cum este exprimată în această strigatură:

“Uită bade-n ochii mei

De vezi poti trăi cu ei?

De-i vedea că nu-i putea

Iubește bade alta” 1)

De la prieteni și prin prieteni e posibil să se ajungă la iubire. De cele mai multe ori relatia de prietenie dintre un băiat și o fată se transformă într-un sentiment de afectiune, de dragoste, dar dragostea inseamnă prietenie, sinceritate, comunicare.

Într-o strigătură din zona Blajului, dragostea este prezentată astfel:

“Dragostea din ce-I facută?

Din omul cu vorba multă

Urâtul din ce-i făcut?

Din omul care-I tăcut

Zice-o vorbă și-apoi tace

Urâtul așa și face.”

În lirica populară, urâtul nu este opusul frumosului, ci se întinde și asupra existenței terestre pe care o întristează, pe când dragostea o înalță, o luminează.

“Unde șade urâtul,

Se-negrește pământul,

Unde șade dragostea,

Se-nverzește pajiștea!”2)

Opoziția dintre frumos si urât are rădăcini adânci în tradiția populară, astfel când o fată este părăsită de iubitul ei pentru alta mai frumoasă, ea se resemnează cu demnitate dearece Dumnezeu veghează nu numai asupra lumii, ci și asupra cursului iubirii:

“De-i lua-o mai frumoasă,

Dumnezeu să-ți ție casă,

De-i lua-o ca si mine,

Dumnezeu să-ți facă bine,

De-i lua-o mai urâtă,

Dumnezeu să nu-ți ajute!”3)

Dragostea presupune prietenie, comunicare, potrivire, afectiune reciprocă, dar și cucerire, îndrăzneală, pentru a putea depăsi obstacolele ce apar pe drumul îndragostiților:

“Pentru mândra care-mi place,

Nici popa n-are ce-mi face,

Nici birăul satului,

Nici domnii-împaratului”4)

Ca să iubesti pe cineva, trebuie să-l cunoști și să te cunoască, să existe întelegere și prețuire în relație pentru a putea clădi o familie.

Îndragostiții trebuie să se accepte cu rele si bune unul pe celălalt, nu să vadă doar însemnările nobile a celui de langă ei, ci și defectele.

Tradiția satului românesc spune că fata nu trebuie să se lase stăpânită de instinct si pasiuni. Dragostea ei se înscrie în priceputele credinței, cum reiese din dialogul exprimat mai jos:

“Frunză verde frunzuliță,

De-aș iubi tu mândruliță,

Iubeste-mă neiculiță,

Dacă știi că ai credință! ”5)(ovidiu papadima, op. cit. p.143)

Dragostea reprezintă sentimentul de bază dintre doi tineri pentru ca aceștia să poată clădi un cămin.

Nunta este cermonialul cel mai important din viața individului și a comunitații alcătuit din mai multe secvențe, obiceiuri si datini.

Actanții principali a-i ceremonialului nupțial, în ordinea importanței lor sunt: mirii, socrii mari, socri mici, nașii, ofițerul stării civile, preotul, starostele, colăcerii, stegarul, drustele, chemătorii, bucătăreasa, lautarii si cei ce contribuie la desfășurarea ospățului.

Mirii sunt actanții principali deoarece in cadrul celor trei momente ale riturilor de trecere, doar la ceremonialul nupțial sunt amândoi active la toate secvențele. Ei iau decizia de a trece din rândul fecioriei în rândul lumii, de a-și intemeia singuri propria familie. Ei merg împreuna sa vorbească cu preotul pentru a anunta strigările, la primărie pentru a anunța decizia lor de a se căsători și de a fixa data nunții.

Mirele are datoria de a ajuta la pregătirea si desfășurarea nunții, de a alege nașii, stegarul, bucătăreasa, lăutarii, chemătorii, de a cumpăra verighetele, etc.

Mireasa este considerată cea mai importantă persoană din cadrul ceremonialului nupțial deoarece ea se ocupa atat de cei care participă la ceremonia nupțială, cât si de intreaba comunitate in toate secvențele ceremoniale. Ea își alege drustele, numește chemătorii din partea ei, își alege singură rochia de mireasă și calcă cămașa mirelui.

Socrii mari, părinții mirelui, stau in fața socrilor mici deoarece ei au rolul principal în alegerea miresei, în pețit, dupa cum spune tradiția românească. Ei sunt cei care își dau consimțământul pentru mireasa, pentru locul unde va avea loc nunta, au grijă de pregătirea ospatului și tot ei suportă cheltuielile de nuntă.

Socrii mici, părinții miresei, își dau consimțământul asupra căsătoriei, pregatesc zestrea miresei, participă si ei la organizarea nunții si suportă o parte din cheltuielile nunții, cum au stabilit cu socrii mari.

Părinții mirilor consideră că nunta copiilor lor trebuie să aibă loc in satul unde au crescut, unde își au toate rudele și prietenii apropiați pentru ca aceștia sa nu lipsească de la nunta lor. Datina spune că înainte ca tinerii să anunțe căsătoria lor, ei trebuie sa fie siguri de acordul părinților:

“Binecuvântarea părinților

Întărește casa fiilor,

Iar blestemul părinților

Risipește casa fiilor.”(Simion Florea Marian, Nunta la români, edit. Cit., p70)

După ce părinții le dau binecuvântarea loc copiilor, aceștia sunt numiți miri și încep pregătirile pentru nuntă.

Nașii inițiază, pregătesc si participă la toate secvețele ceremoniale și rituale ale nunții. La oraș, nașii sunt aleși dintre aprpierea dintre ei și miri. Nașii sunt un model demn de urmat pentru miri, ei constituie un spijin permanent pentru fini.

În mediul rural, legătura nași-fini este una puternică. Nașul este cel care îl sfătuiește pe fin în alegerea miresei sale. Nașii îi indrumă pe finii lor in întreaga lor viata conjugală, îi sfătuiesc când întâmpină un necaz, sunt alături de ei la bine și la rău.

Preotul este cel care săvârșește sfânta taina a căsătoriei, de obicei într-o zi de duminică, în fața credincioșilor, dupa liturghie și dupa ce mirii s-au căsătorit civil.

Căsătoria este una din cele șapte taine ale religiei creștine, fiind considerată sacră deoarece a fost săvârsită de însuși Creatorul: ”Bărbatul și femeia vor fi un singur trup.”(Facerea, _2:24). Ceea ce Dumnezeu unește, omul nu poate să despartă.

Starostele, in literatura populară, este o persoană mai in vârstă, vorbăreață si veselă ce are rolul cel mai important in pețit, conducând intreg ceremonialul nupțial. La unele nunți există atât staroste din partea mirelui cât și din partea miresei. Starostii se adapteaza la conditiile specifice fiecarei nunți: prin dueluri de versuri când blând, când rău, imitând anumite defecte cum ar fi: lenea, zgârcenia si laudând insușiri precum generozitatea, omenia, frumusețea atrăgând admirația și veselia nuntașilor. În fiecare exista starosti cunoscuți și apreciați pentru imaginația și fantezia lor. Starostii sunt numiți in Muntenia și Moldova vornicei, în Bucovina vătași sau vătăjei, în Sălaj și Chioar frați de mireasă și de mire, în Munții Apuseni dveri, în Brașov starosti, în Blaj vornic. Starostii sunt cei care striga darul, dar si cei care îl strâng

Colăcarul este un bărbat însurat ales de mire, el este un bun orator, ce are rolul de a înveseli nunta.

Stegarul este unul dintre cei mai buni prieteni ai mirelui; el are rolul de a juca steagul.

Chemătorii au rolul de a pofti invitații la nuntă, însoțesc mirii la cununia religioasă și la ospăț, primesc și cinstesc oaspeții.

Chemarea la nuntă are dublu înțeles: afirmativ și negativ. În cazul înțelesului afirmativ se deduce o dublă semnificație: în primul rând, semnificația de acceptare a celor doi miri și unirea a două neamuri, iar în cel de-al doilea rând semnificatia de confirmare la participarea ceremonialului nupțial.

Și înțelesul negativ are la rândul său o dublă semnificație: în primul rând cel al respingerii invitației si negării unirii celor doi tineri si în același timp, al celor două neamuri, iar în al doilea rând neparticiparea la nuntă din motive întemeiate, cum ar fi o situație financiară proastă, boală, doliu sau un alt eveniment ce împiedică participarea la nuntă.

Chemarea la nuntă este obligatorie. Cei care nu au fost chemați nu au dreptul să se prezinte, chiar dacă sunt persoane apropiate mirilor sau familiei. Nechemarea la nuntă este motiv de supărare. De obicei sunt chemați la nuntă rude, prieteni, colegi, vecini, uneori întregul sat. Pentru a evidenția importanța chemătorilor, aceștia poartă anumite însemne ceremoniale: bâte înfășurate în pamblici colorate sunt legate în formă de cruce peste umeri cu năframi frumos ornate, iar la picioare au zurgălăi, flori la pălării, haine de sărbătoare, vin sau țuică in mână.

Formula de chemare cuprinde un salut, anunțarea scopului vizitei, prezentarea modului în care se fac pregătirile pentru ospăț și poftirea la nuntă cu umor și demnitate:

“Mirele nostru vestit

Azi prin mine v-a poftit

Să faceți o cale

Și-o cărare,

Pân- la curtea dumisale

La un scaun de odihnă

Și-un pahar de băutură

Și mai multă voie bună,

Că și el de multe ori

Vă va sta într-ajutori!” (Simion Florea Marian, op. cit. p199)

Druștele sunt alese din rândul rudelor celor mai apropiate mirilor: surori, verișoare, prietene. Ele însoțesc mireasa la primarie si la biserică, având rolul de antrena tinerii la dans. În ziua de azi locul druștelor este luat de către domnișoarele de onoare care sunt însoțite de către cavalerii de onoare.

Bucătăreasa sau bucătăresele sunt femeile ce se ocupa de pregătirea mâncării pentru marele ospăț. Ele trebuie să fie vorbărețe, istețe, să se priceapă la strigături, cântece și joc.

Lăutarii aduc voia bună la petrecere. Nu există nuntă fară bucurie, cântec, dans si voie bună, asadar putem spune că nuntă fară lăutari nu există.

Toți actanții menționați si-au învățat rolul de la înaintașii lor participând la momente și secvențe rituale și ceremoniale ale nunții, completând ceea ce știu cu idei noi din propria lor creație în funcție de situațiile care apar.

III.1.1. Secvențe ceremoniale: pețitul, logodna, strigările, fedeleșul

Principalele secvențe ceremoniale ce urmează după ospăț, momentul propriu zis de trecere, sunt pețitul, logodna, strigările și fedeleșul.

Pețitul este secvența ceremonială ce se păstrează și în ziua de azi împreună cu elementele sale structurale: formarea grupului de pețitori, mărturisirea scopului, învoiala, stabilirea răspunsului (mersul pe vedere).

Pețitul reprezintă cererea oficială în căsătorie de către fecior împreună cu părinții săi, cu sau fără intermediar (staroste). De obicei, pețitul are loc după ce băiatul se înțelege cu părinții fetei și primește acodul fetei prin intermediul starostei. Se spune că pețitul nu poate avea loc în orice zi a săptămânii, ci doar joia sau duminca.

În general la pețit merg: feciorul cu părinții acestuia, starostele cu cele mai apropiate rude sau nașii. După ce părinții fetei primesc pețitorii în casa lor, femeile merg să vadă zestrea fetei, iar bărbații, dacă nu au ajuns la un acord comun în ceea ce privește nunta, pun la cale zestrea.

Răspunsul definitiv în ceea ce privește continuarea logodnei și a nunții o dau părinții fetei când întorc vizita părinților feciorului (mersul pe vedere). Împreună cu părinții fetei, de obicei merg și rudele cele mai apropiate. Mersul pe vedere se practică în general când fata și băiatul sunt din sate diferite. Acesta are loc la o săptămână după pețit. Cei veniți „pe vedere” se uită prin curte sa vadă bogățiile feciorului. Oamenii sunt întâmpinați cu mâncare și băutură din belșug.

Logodna reprezintă secvența care anticipează nunta. Ea apare ca urmare a pețitului și a mersului pe vedere. Este considerată secvența cea mai importantă dinaintea nunții. Logodna constă în promisiunea pe care feciorul și fata și-o fac unul altuia și sărbătoresc alături de părinți. Uneori, la logodnă este fixată data nunții, lăsându-se un timp de gândire și cunoaștere pentru miri. Acordul părinților reprezintă pentru miri o apropiere, dar și o viitoare unire între cele două familii. Ca simbol al logodnei, feciorul îi oferă fetei un inel de logodnă.

În satul tradițional românesc, logodna poartă numele de încredințare. Miri se cunosc reciproc, se găsesc unul pe celălat, realizează că se completează unul pe altul.

Logodna reprezintă perioada cea mai frumoasă din viața tinerilor, perioadă în care fiecare vede în partenerul său tot ceea ce este mai bun. Tinerii petrec majoritatea timpului împreună pentru a vedea dacă se potrivesc, ei călătorec mult, ies împreună în timpul liber, dar cel mai important este faptul că comunică, atfel luând naștere între ei sentimentul de dragoste, cunoaștere reciprocă, se informează unul pe altul, se susțin, dar și se contrazic. Sunt puși în situații diferite cărora trebuie să le facă față dacă sunt destinați să fie împreună.

Există și situații în care logodna este desfăcută din diferite motive. Cel mai des motiv întâlnit este acela că tinerii descoperă pe parcursul logodnei că nu se potrivesc, că nu au multe lucruri în comun pentru a face un pas atât de important pentru amândoi. Un alt motiv ar fi faptul că unul din tineri își dă seama pe parcursul relației că nu poate trece peste o relație mai veche sau pe parcursul logodnei, unul dintre ei cunoaște pe altcineva și simte că toate sentimentele pentru persoana cu care este nu sunt atât de puternice pe cât crede și că există o altă persoană de care consideră că se poate atașa mai mult. De asemenea, în unele cazuri, unii din părinți pot să se răzgândească și să nu-și mai respecte promisiunea.

Este bine ca logodna să fie ruptă înainte de căsătorie, dacă tinerii consideră că nu se potrivesc, deoarece de foarte multe ori tinerii își dau seama de acest lucru după ce fac marele pas și se căsătorec.

Putem deduce de aici că rolul logodnei este unul foarte important, deoarece ajută tinerii să-și dea seama dacă sunt făcuți unul pentru altul ca să nu facă apoi o greșeală pe care o vor regreta, căsătorindu-se.

Strigăturile reprezintă anunțul făcut de preot după săvârșirea serviciului liturghic în fața enoriașilor prin care se înstiințează că (numele și prenumele) feciorul lui (porecla familiei) vrea să se căsătorească cu (numle și prenumele) fata lui (porecla familiei). Preotul, la sfârsitul strigării îi intreabă pe cei prezenți dacă cunosc vreun motiv pentru care tinerii nu s-ar putea căsători și dacă exista să îi aducă la cunoștință.

Strigăturile au rolul de a împiedica cununia religioasă atunci când există un motiv întemeiat ca cei doi tineri sa nu-și lege destinele. Printre motivele care ar putea împiedica căsătoira tinerilor se numără: rudenia apropiată dintre tineri sau căsătoria cu o altă persoană a unuia dintre cei doi tineri.

Strigăturile se fac trei duminici la rând sau doua duminici si o sărbatoare, dacă este la rând, pentru a lăsa timp să fie anuntate eventualele motive pentru care cei doi tineri nu ar putea să se căsătorească.

Fedeleșul este secvența ceremonială ce are loc sâmbăta seara la casa mirelui și a miresei reprezentând despărtirea acestora de ceata feciorilor și a fetelor. Fedeleșul constă într-un ospăț mic oferit celor mai apropiați și nașilor poftiți de către chemători odată cu invitația la nuntă.

III.1.2. Însemne ceremoniale: steagul, bradul, mărul

Steagul, bradul, mărul si pregătirea acestora sunt obiceiuri străvechi care se păstrază si în ziua de azi în unele regiuni.

Steagul este un semn al nunții transilvănene, fiind interpretat ca simbol național. Originea lui este legată de „oastea” mirelui și „oastea” miresei care se întâlnesc și „se luptă” între ele, fiecare oaste având un steag propriu. Mirele alege câțiva prieteni și câteva fete pe care îi invită să gătească steagul. Ei cos două năfrămi de aceeași mărime, dar de culori diferite pe un băț de aproximativ doi metri, năfrămile reprezentând fețele steagului la care adaugă panglici colorate, leagă în vârful steagului un clopoțel, zurgălăi și iederă. Steagul este împodobit în casa mirelui în special în Transilvania, Moldova și Maramureș.

Bradul se împodobește tot în casa mirelui de către fete și băieți. Se leagă crengile bradului pe tulpină formându-se trei sfere: o sferă mare jos, una mijlocie și una mică în vârf. Bradul este împodobit cu hârtie colorată, beteală si busuioc. Oaspeții sunt serviți cu mâncare de post si băutură. Ei rămân în casa mirelui până în zori. Dimineața când soarele răsare, bradul este înălțat pe o prăjină în casa miresei. În Oltenia, bradul miresei rămâne în casa miresei pe toata durata nunții reprezentându-l pe mire. În șesul dunărean steagul este înlocuit cu bradul.

În Ardeal și Banat, pe langă steag se mai împodobesște și mărul. Mărul este o ramură, de obicei un vârf de măr, care este împodobit cu fructe (mere, nuci, prune, etc.), turtă dulce, hârtie colorată de diferite forme.

Împodobirea steagului reprezintă frumusețea, deminitatea națională, pe când bradul evocă tinerețea, bradul fiind singurul copac verde pe tot parcursul anului. Mărul simbolizează belșug. Omul la fel ca pomul trebuie să rodească, să-și îndeplinească propriul destin.

III.1.3. Pregătirea nunții

Pregătirea nunții are loc atât la mire, cât si la mireasă. În săptămâna nunții se pregătește mâncarea pentru marele ospăț, se amenajează locul unde la avea loc: mese, scaune, fețe de masă, tacâmuri, farfurii, pahare, bărbieritul mirelui, pregătirea miresei, împreună cu secvențele ceremoniale cele mai dramatice: colăcăria și cântecul miresei.

Socrii mari și socrii mici sunt cei care se ocupă de pregătirea mâncării. Înainte ca mâncarea să fie pregătită, toți cei care au fost invitați la nuntă au datoria de a anunța din timp socrii mari și socrii mici dacă vin sau nu la nuntă pentru ca aceștia să știe câte porții de mâncare să fie pregătite.

Mâncarea începe să fie pregătită de joi, când este pregătită făina pentru pâine, cozonac, prăjituri, etc. Bărbații taie porc, vițel, femeile găini.

În zona Târnavelor se obișnuiește ca femeile care vin la ajutarea pregătiri mâncării să aducă cu ele o găină și zece oua ca semn de ajutor.

Sâmbătă se gătește mâncarea de către bucătărese, bărbații aduc mese, scaune, farfurii și tot ce trebuie pentru a aranja sala unde va avea loc ospățul. Dumincă dimineața mâncarea doar este încălzită pentru a putea fi servită.

Costumele mirilor sunt haine adecvate pentru o asemenea sărbătoare. Rochia albă și coronița miresei împreună cu cununile și verighetele reprezintă simbolurile cununiei religioase și civile. Mirele are datoria dea a cumpăra cadouri pentru socrii mici și cumnați, iar mireasa pentru socrii mari, nași și storeste.

Momentul despărțirii mirilor de viața de fecioarie și fete este reprezentată prin bărbieritul mirelui, gătitul miresei, orația de colăcărie, cântecul de despărțire al miresei (goglia miresei).

În ziua nunții, de obicei duminica, se strâng la mire acasa baieți și fete tinere. Mirele este bărbierit de către un tânar voinic, în timp ce restul tinerilor recită un cântec de despărțire. Mirele și mireasa sunt pregătiți în același timp, dar fiecare la casa lui. Aceștia nu au voie să se vadă. Mirele se sărută cu toți tinerii care l-au ajutat să se pregătească luându-si rămas bunde la feciorie, așa cum reiese și din versurile:

„Și i-au pus numele mire

L-au gătit de cununie

Ca să-și capete soție

Și soție, și nevastă

De noi să ne despărțească.” (I. L. R., Edit. Cit. Op. P.38)

Gătitul miresei este secvența în care mireasa este pregătită pentru nuntă, aranjată cu tot ceea ce îi scoate cel mai bine trăsăturile frumoase în evidență. Se spune că miresele sunt cele mai frumoase. Elementele caracteristice miresi sunt: rochia albă de mireasă, ce simbolizează puritatea, prospețimea fetei și cununa de mireasă. Acestea nu pot fi purtate decât la acest eveniment.

În satul tradițional, mireasa poartă la mijloc o cingătoare ornată cu flori. Cununa miresei este formată din beteală din fire subțiri de aur sau argint, lămâiță și flori de mușcată. Observăm că la ținuta mirsei, dominante sunt florile. Mireasa este comparată cu o floare, în special cu floarea de mușcată deoarece ce, aceasta, în orice anotimp este ținută în casă, la lumină și îngrijită cu mare atenție. Pe de altă parte, mușcata este așezată la geam pentru a fi văzută de toată lumea ce trece pe drum. Fata este văzută ca o floare ce crește și este frumoasă, dar care atinge momentul de vârf al frumuseții sale începe să se ofilească. Așadar, fetele trebuie să se căsătorească cand ating mmentul de vârf al frumuseții lor.

III.1.4. Poezia de nuntă

Lirica nunții conține valori folclorice prețioase. Nunta nu înseamnă doar petrecerea în semn de bucurie a unirii destinelor mirilor, ci înseamnă și respectarea unor datini și obiceiuri străvechi. De exemplu, cântecul miresei, numit în unele județe din Transilvania „goglia miresei” prezintă un lirism dramatic. Acest caântec este pus în valoare de sinceritatea și puritatea cu care mireasa își exptimă sentimentele când îi este cântat.

În timp ce mireasa este pregătită de fete, acestea îi cânta goglia. Melodie tristă ce reprezintă despărțirea tinerei fete de viața sa de fată și intrarea sa în rândul nevestelor. Versurile cântecului sunt unele emoționante și tulburătoare:

„Ia-ți mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă,

De la frați, de la surori,

De la grădina cu flori,

De la fir de busuioc

De la fecioarii din joc

De la fir de tămâiță

De la fete din uliță.” (Nunta la români. Antologie din poezia ceremonialului de nuntă, Edit. Cit., p.89)

În prima secvență este evidențiat sentimentul de despărțire al fetei de viața ei de până atunci. În cea de-a doua secvență, este evidențiat momentul trecerii exprimat prin îmbrăcarea rochiei de mireasă, așezarea petelii și a cununiei. Cea de-a treia secvență prezintă integrarea fetei în noua ei viață . rochia de mireasă și cununa sunt înlocuite cu haine de nevastă și broboadă. Acesta este momentul în care ea conștientizează cel mai bine că părăsește casa în care a copilărit pentru a intra în casa socrilor, unde nu găsește căldura familiei sale. Ea refuză să poarte năframa, trăind astfel sentimente de regret, cum reies din versurile:

„Plânge, miresa cu jale,

Că nu-i mai purta petale,

Nici în urechi cercei,

Nici nu-i ședea cu flăcăi

– – – – – – – – – – – – – – – –

Cântați, fete și horiți

Până sunteți la părinți;

Cântați, fete horile

Și vă purtați florile,

După ce veți mărita

Horile nu ve-ți mai juca,

Florile nu ve-ți mai purta . . . .”

Cântecul miresei exprimă momentul cel mai important al despărțirii din întregul ceremonial nupțial. Despărțirea se desfășoară pe trei planuri: în primul rând are loc despărțirea de fete, de casa părintească, de tinerețe, ieșirile și întâlnirile cu fetele. Pe de altă parte, este evidențiat momentul tragic când fata trebuie să-și ia rămas bun de la părinți, frați, surori pentru a păși în casa socrilor. În casa socrilor nora are numeroase îndatoriri, cum ar fi: curățirea zilnică a casei, spălatul ruferelor, torsul, urzitul, țesutul, pregătirea mâncării, făcutul pâinii săptămânal, s.a.

O altă variantă folclorică insistă asupra muncilor la care este supusă mireasa în casa socrilor, spre deosebirile de muncile pe care le făcea în casa părintească:

„La mama, când eram

De lucram, de nu lucram

Mamei tot dragă eram

Dar de când m-am măritat

Niciun bine n-am aflat

De cu ziua mătur casa,

Aprind focul, gătesc masa,

Aduc apă din fântână

Și furca n-o las din mână.” (George Călinescu, Arta literară în folclor, în I.L.R:, I, Ed. Academia București, 1964, p.204)

Despărșirea de familia părintească este însoțită de regret, dar și de reproșuri făcute părinților de către fata pe motiv că au măritat-o, deoarece oricât de grea ar fi viața la socri, ea nu putea să divorțeze, divorțul fiind interzis.

Cea de-a treia secvență a despărțirii este reprezentată de despărțirea de casa părintească, de florile din casă, dar în special de mușcata de la fereastră ce simbolizează frumusețea și puritatea fetei.

O altă secvență lirică o constituie iertările, numite de I. Meițoiu și „orația iertăciunilor”. Prin iertăciuni, mirele și mireasa merg la părinții lor și le cer iertare pentru tot ce le-a greșit și îi roagă să îi binecuvânteze în noua lor etapă din viața de cuplu:

„Binecuvântarea părinților

Întărește casa fiilor

Iar blestemul părinților

Risipește casa fiilor” (Elena Servantos, op. Cit, p.228)

Iertările exprimă starea de despărțire a mirilor de părinți, în favoarea vieții de cuplu pe care urmează să o înceapă. Evenimentul reprezintă un omagiu adus părinților de către tineri pentru faptul că i-au crescut și pregătit pentru viață. Iertările se manifestă cu cea mai mare sinceritate și duioșie, fiind impresionante până la lacrimi, de ajung să-ți frângă inima. Atât tinerii, cât și părinții trăiesc sentimentul dramatic de despărțire prin plecarea tinerilor din casa părintească.

Orația de conăcărie este cea mai cuprinzătoare poezie a nunții ce cuprinde situații pline de dramatism, dar și unele situații încărcate cu glume, râsete și multă voie bună. Numele acestei secvențe se trage la conăcar, cel care care o rostește. Primul text de orație de conăcărie întaâlnit ăn literatura populară îi aparține lui D. Cantemir în „Descrierea Moldovei” fără să îi dea un nume și fiind rostit de primul pețitor odată cu cererea în căsătorie.

Orația de conăcărie se aseamănă cu cântecul miresei, dar este de dimensiuni mai mari, unde întâlnic secvențe și motive tematice ce vizează cele trei momente ale ceremonialului nupțial; primul moment, cel de dinaintea nunții este reprezentat de pregătirea pentru vânătoare, vânătoarea fabuloasă- în căutarea și găsirea căprioarei (miresei), prezentarea alaiului mirelui la casa miresei, înfruntarea celor două „oști”, cererea în căsătorie prin alegorie: scoatere florii pentru a o sădi în curtea feciorului, acceptarea căsătoriei și înțelegerea miresei prin cununie în viața de soție și mamă, prin transferul florii în curtea mirelui-împărat. Alaiul mirelui ajunge dumincă dimineața în casa părinților miresei. Din alai fac parte mirele, colăceri, stegar sau brădar, nașii, socrii mari, lăutari și nuntași. Prin intermediul acestora află tot satul, cei invitați la nuntă și cei care nu au fost invitați că ceremonia nupțială este pe cale să inceapă.

A doua secvență se referă la alegoria vânătorii; tânărul fecior își adună o oaste de băieți pentru a-l însoți la vîânătoare. Vânătoarea reprezintă căutarea miresei.

„ . . . alergăm,

De vânarăm

Munții

Cu brazii și cu fragii,

Cerul

Cu stele,

Câmpul

Cu florile

Dealul

Cu podgoriile,

Vâlcelele

Cu viorelele

Și satele

Cu fetele” (Flori alese din poezia lirică, E.P. L. București, 1967, p.157)

Atât secvența alaiului mirelui, cât și secvența vânatului duc la formarea cererii în căsătorie a miresei-floare:

„Acum, ori florică să ne dați,

Ori, de unde nu, nu scăpați;

Căci am venit cu târnăcoape

De argint

Să scoatem floricica

Din pământ” (Flori alese din poezia lirica, Edit. Cit., p.158-159)

Cel de-al doilea moment reprezintă acceptarea căsătoriei din partea celor două familii:

„Iar mireasa isteață,

s-a sculat de dimineață

și-a semănat pe drum flori

ca s-o găsim mai ușor” (George Munteanu, prefață la culegerea Nicolae Cojocaru, Cântece, Obiceiuri și Tradiții populare românesști, Edit. Minerva, București, 1984, p. XXXIII)

Din oastea mirelui, decizia de a lua de soție pe mireasa-floare este redată în versurile:

„s-o scoatem din rădăcină,

s-o sădim la-mpăratu-n grădină” (Flori alese din poezia lirica, Edit. Cit, p.159)

Sensul fundamental al orației este ușurarea trecerii. Situația conjuncturală este depășită prin motive satirice: glume și voie buna:

„Poftim de beți!

Și vedeți,

Că e răchiu de Pitești

Când bei te-nveselești,

Iar nu țuică de-a dumneavoastră,

Zeamă de prune

Când bei multă

Te umflă-n burtă,

Faci burta tobă,

Intri după sobă

Și stai cu greerii de vorbă”(Ibidem, p.163 )

Motivul final al intregii orații este acela de a integra miresa în rândul nevestelor, la casa mirelui:

„Ca acolo sa-n florească,

Să rodească . . . ”(Ibidem, p.159)

III.2. Căsătorie, cununie, nuntă

Instituția căsătoriei apare la toate popoarele, indiferent de zona geaografică. Prin căsătorie înțelegem afecțiunea, înțelegerea dintre doi tineri, în urma căreia au decis sa-și uneaca destinele pentru a forma o familie. Căsătoria nu prezintă o definiție fixa, ea prezintă mai multe accepții:

-actul juridic încheiat de viitorii soți;

-stare juridică obținută prin statutul legal al soților precizat de codul familial;

-celebrarea căsătoriei se realizează prin nuntă, un mare ospăț la care participă persoane apropiate mirilor.

Din punct de vedere juridic, căsătoria reprintă unirea unui bărbat cu o femeie, cu scopul de a-și întemeia o familie. Actul căsătoriei, are loc în fața ofițerului de stare civilă, prin acordul celor doi tineri, care doresc să-și unească destinele.

Pentru ca căsnicia tinerilor să reziste, între ei trebuie să existe respect, dragoste, înțelegere. S.Fl. Marian consideră că, căsătoria are mai multe scopuri, prin care se enumără: bărbatul are nevoie de o femeie lângă el pentru a-i fi alături în momentele dificile, dar și la bine, deoarece când se află la necaz și unul dintre ei are sprijinul celuilalt, pot suporta mai ușor necazul, iar când este vorba de o bucurie, aceștia se bucură înzecit deoarece se au unul pe celălalt.

Un alt scop al căsniciei ar fi acela de a avea copii legitimi, care să-i ingrijească la bătrânețe, să le fie alături când nu vor mai fi în putere. Soții cresc copii cu multă dragoste și se bucură de reușitele lor pe tot parcursul vieții. Părinții au datoria de a-și pregăti copii pentru viață, să-i îndrume atunci când sunt nesiguri în luarea unor decizii, iar copii la rândul lor au datoria de a se îngriji de părinți. Copii sunt mândria familiei, cu ei părinții se mândresc în fața satului, iar localnici țin la ei. Copii nelegitimi, in schimb, nu sunt iubiții de părinți, sunt priviți cu dispreț și rușine, ei sunt considerați o greșeală.

Cununia, este înțeleasă după ritualul religios drept căsătorie. Oficierea unei căsătorii se face după molitvelnic (carte bisericească de slujbă pentru preot cuprinzând rânduiala Sfintelor Taine, a altor slujbe și rugăciuni pentru diferite momente, obiecte, oameni și trebuințe din viața creștinilor și a Bisericii) unde preotul citește o rugăciune: „Bine este cuvântat Doamne Dumnezeul Nostru sSfințitorul nunții cea de taină ( . . . ) Însuți stăpâne, cela ce din început l-ai zidit pe om și l-ai pus pe om împărat făpturrii și ai zis: nu este bine să fii om singur pe pământ, să-i facem un ajutor ( . . . ) și luând una din coastele lui i-au plăsmuit muiere ( . . . ) pentru aceasta va lăsa omul pe taăl său și pe mama sa și se lipi de muierea sa și vor fi amândoi un trup, și pe care Dumnezeu i-a împreunat om să nu-i despartă ( . . . )”. Atfel preotul face semnul crucii mirelui rostind de trei ori „ Cununându-se robul lui Dumnezeu (numele mirelui) cu roaba lui Dumnezeu (numerel miresei) în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”. Mirele săruta cununa, după care preotul i-o așează pe cap, după care face același lucru și cu mireasa. Preotul binecuvântează tinerii de trei ori zicând: „Doamne Dumnezeul nostru cu slavă și cu cinste îi încununez pe dânșii”.

Cununia religioasă reprezintă dragoste și credință între cei doi soți pentru tot restul vieții lor. Biserica nu permite ca tinerii ce și-au unit viața să divorțeze mai târziu, acest lucru fiind considerat un păcat. Punerea cununilor (pirostriilor) pe cap celor doi miri și ale verighetelor simbolizează unirea lor sacră, veșnică.

Cununia religioasă este cel de-al doilea moment al nunții reprezentând trecerea propiu-zisă de la feciorie de la oameni cununați, mirii intră în lumea oamenilor căsătoriți având binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a-și forma un cămin.

Prin nuntă înțelegem sărbătorirea căsătoriei, dar și a datinilor și a obiceiurilor pe care nunta le impune. Nunta este un eveniment important și unic din viața mirilor. Ei sunt în centrul atenției. La nuntă participă oameni de toate vârstele, uneori un sat întreg. Ei sărbătoresc alături de noii căsătoriți intrarea lor în lumea oamenilor, în comunitate. La nuntă participanții își pun hainele cele mai frumoase, uneori își fac haine speciale pentru acest moment unde dăinuie voia bună. Oamenii sărbătoresc unirea celor doi participând la petrecerea organizată de părinții tinerilor prin dans, cântece, bucurii, veselie, bună dispoziție.

Nunta este văzută ca un spectacol plin de rafinament și bun gust, unde toată lumea se gătește dorind să arate cîât mai bine. Nunta se numără printre cele mai importante ceremoniale ale poporului român, unde sunt puse în evidență o serie de datini și obiceiuri. Ospățul este ceremonializarea căsătoriei și a cununiei de către comunitate și prin comunitate. Ospățul presupune o serie de secvențe: primirea alaiului în casa mirelui; masa mare, strgături, orația la masa mare, cântecul, jocul, cântecul și jucatul găinii, furtul și dansul miresei.

Când momentul mergerii la Biserică se apropie, mirele și mireasa nu vin împreună; ei ajung la Biserică în grupuri diferite, iar la sfârșitul ceremoniei de cununie religioasă aceștia formează un singur grup pentru a merge împreună la locul unde va alea loc marele ospăț în ordinea următoare: în față merg mirii, după care îi urmează nașii, socrii și ceilalși nuntași.

Cănd mirii trec pragul casei socrilor mari, peste aceștia sunt aruncate boabe de grâu ca semn al belșugului. Soacra mare își îmbrățișează nora fiind rostit următorul strigăt:

„Vină, -a mirelui măiculiță

Și ie-ți nora de mânuță

Și dă-i un buchet de flori,

C-așa se dă la nurori,

Și se dă un sărutat

Pe obrazul cel curat;

Dă-i cinste și omenie

Pentru a casei veselie” (Ion Apostol Popescu, Orații de nunta Colăcărie, cântece și strigături culese de pe Valea Someșului, Ed. Minerva, București 1979, p.117)

Prin intermediul acestei strigături soacra mare este îndemnată să-și primească cu căldură sufletească nora în casa ei. O altă strigătură, adresată soacrei mari este aceea de a fi înțelegătoare față de nora ei pentru că aceasta datorită tinereții, nu le știe pe toate, dar și nora este îndemnată să-și asculte soacra:

„Soacră mare, soarcă mare,

Să nu fii rea tare,tare!

Că ți-e tânără nora,

Nu va ști toate celea

Dumneata o i-nvăța

Ești bătrână, știi mai multe

Și ea trebe să te-asculte” (Strigătură notata de autor de la Cighendelean Eufimia din Alțâna, jud. Sibiu, la o nuntă din Agnita în august 1998)

Strigătirile în ceea ce privește primirea soacrei în casa a nurorii sale sunt pline de înțelepciune:

„Tu mireasă draga mea

Pe bărbat să-l îngrijești

Pe străini să îi cinstești” (Ion Apostol Popescu, op. Cit, p.121)

Prin intermediul acestei urări, soacra mare o sfătuiește pe nora ei cum trebuie să se comporte, acum că este o femeie măritată. Masa mare reprezintă momentul central al ospățului, unde nuntașii sărbătoresc căsătoria tinerilor. Putem distinge mai multe funcții ale mesei mari, în primul rând mirii și părinții acestora ăi cinstesc pe nuntași și se bucură alături de ei de unirea copiilor, cinstindu-i cu mâncare și băutură bună, dar și cu muzică de petrecere pentru a spori voia bună și distracția.

O altă funcție a mesei mari poate fi aceea că nuntașii ăi cinstesc pe miri pentru onoarea pe care le-au făcut-o invitându-i să le fie aproape într-un moment atât de important pentru ei. cele două familii, care s-au unit pentru a fi o familie mai mare, se cinstesc făcându-și urări reciproce. Așezarea mesei se face în funcție de numîrul persoanelor care participă la ospăț, dar și în funcție de forma și dimensiunea sălii. Forma literi T este cel mai des întâlnită la organizatea unui astefel de eveniment deoarece majoritatea sălilor sunt lungi și înguste. Asadar, mirii sunt așezați în partea cea mai îndepărtată de ușă, pe latura orizontală lângă care stau nașii, nașul lângă mireasă și nașa lângă mire, iar socrii mari în dreapta nașii și-n strânga nașului sunt așezați socrii mici, iar perpendicular cu masa mirilor sunt așezați restul nuntașilor. În funcție de dimensiunea sălii, mesele pot fi așezate și în altă ordine.

Nuntașii sunt așezați la masă în funcție de importnața pe care o au pentru miri, astfel lângă masa mirilor sunt așezați oamenii de vază, cei cu funcții și responsabilități, urmând rudele cele mai apropiate, vârstnicii și tinerii. Pe parcursul ospățului oamenii mai schimbă locul între ei, unii pleacă mai devreme și vine un alt nuntaș să-i ocupe locul. În comune, ospățul dacă nu se desfășoară la mire sau la mireasă acasă, are loc la căminul cultural din sat, iar la orașe are loc la restaurante, săli ale unor instituți, de exemplu in Brașov, ospățul se desfășoară într-o sală a Casei Armatei.

Bucatele tradiționale ce se găsesc pe masă la ospăț sunt: aperitive din gospodăria țărănească, supă de pasăre, ciorbă de vită sau porc, friptură de pasăre sau d eporc, sarmale românețti, sarmale românești, iar ca desert plăcinte, prăjituri, înghețată, tort, falnicul tort al miresei.

Ca băuturi, pe masă întâlnim: țuică sau rachiu, vodkă, coniac, wisky, lichior, s.a. La o nuntă tradițională nu se cade să pui pe masă bere. Băutura de bază era vinul. În ziua de astăzi berea este nelipsită de pe masă, în special în zilele călduroase pentru că răcorește.

Orația la masă, consideră Mihai Pop, este făcut de către starostele miresei. Ion Apostol Popescu consideră că orația la masa mare este un dialog între colăcari, starosti. După ce s-au așezat toți nuntașii la masă este rostită următoarea orație:

„Masă, masă

Frumoasă!

Meseni dumneavoastră

Pe care v-au rânduit

Dumnezeu cel sfânt,

În acestă cinstită casă

Cu fețe de masă

Prism de mătasă (totul curățat, neamestecat)

Săham (vase adânci de metal) înferecate

Cu tot felul de bucate

– – – – – – – – – – – – – – –

Vă roagă socrul mare

Să luați din paine și din sare

Din darul sfinției sale

– – – – – – – – – – – – – – – – –

Și eu încă îndrăznesc

Pe dumneavoastră să vă poftesc

Să luați,

Să ospătați,

Că nu-i un rând de bucate,

Ci sunt mii, nenumărate

– – – – – – – – – – – – – – – –

Pentru a dumneavoastră guri gătite

Că și-mpărăteasă

Mireasa

Ușile-a deschis

Feșe de masă a întins

– – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Poftiți luați

Și opătați

Care cu cuțitu

Cu cuțitu

Care cu furculița,

Cu furculița

Fieșcare pentru sine

Fie voitor de bine

– – – – – – – – – – – – – – – –

Care n-are cuțit

Pe Alba și la târg!

Care n-are furculiță

La Băcalu (crâșmaru) la Ioniță!

Care n-are nici de unele

Să rupă cu mâinile

Ca și-mpăratul mirele

Eu am o custură rea

Și încă făr-o plăsea,

Dar tot m-io sluji de ea.

Iar dumneavoastră

De gândiți

Și socotiți

Că bucatele-s otrăvite

Oi gusta eu înainte,

Ca decaât o pieri

Oastea împăratului

Mai bine o-i pieri

Eu, un rău al satului

Amin! Amin!

Și mie o năframă de in

Să-mi șterg gura de vin” (Textul orației a fost dictat de Ilie Ungureanu din Ilișești-Bucovina și notat S. Fl. Marian, op. Cit. P.462)

În tot acest timp oaspeții ascultă orația în picioare, după care se așează la masă, închină spre miri și nași, apoi beau, mănâncă și se veselec:

„Noi dorim ca să le fie

Această căsătorie

O cale de fericire

Însoțită de iubire,

Oricare căsătorie

Se începe cu veselie

Iară pe urma-n viață

Mai sunt și zile cu ceață

Se mai ivesc printre ele

Și necazuri, și durere

– – – – – – – – – – – – – –

Chiar și la necaz se cere

Vorbe dulci și mângâiere

Soții dacă se iubesc

Pe toate le dovedesc” (Ion Apostol Popoescu, op.cit., pp. 8788)

După cununie, la masă este rostită următoarea cântare:

„Cinstiți meseni și nuntași

Și voi toți, împrejurați

Care-ați binevoit

Și la această masă v-ați trudit

Să nu luați în nume de rău

Și să primiți cum a dat Dumnezeu

– – – – – – – – – – – – – – –

Și eu în numele boierilor vă poftesc

Să ședeți la masă

Și să ospătați ca acasă

Din pâne, din sare

Din masa domniilor sale

Că nu-i numai un rând de mâncăruri

Sau numai un rând de băuturi

Că sunt sute nesocotite

Băuturi potrivite

Săhanuri ferecate

Pe jumătate deșărtate

Pe jumătate seci

Ca să n-avea a da din fălci

Dar până cuțitele și furculițele vor neguța

Bucatele se vor mânca

Și flămânzi să nu rămâneți

Pe lucru să vă puneți

Căci de mâncat mâncăriile stricate

Mai bine mațele unflate

Ceilalți vor învăța de la noi a ospăta

Babele cu labele

Moșii cu degetele

Și bucătarii să trăiască

Cu friptura-n gură dumnezeu să-l odihnească

Și să-i fie țărâna ușoară

Ca sarmalele din oală,

A facut niste niște tocmagi (tăiței)

Numai cu boii să-i tragi” (Nunta la români, Orații,Edit. Cit, pp. 177-178)

După cum putem observa, ultimele două orații se aseamănă foarte mult. Românul își permită să extragă sau să adauge noi versuri într-o orație, așa cum suntem obișnuți să întâlnim în creațiile folclorile. În aceste rânduri ale orațiilor, românul obișnuiește să glumească pentru a păstra voia bună la eveniment, dar prin intermediul vorbelor sale dorește să-i cinstească pe miri, nași, socri și chiar pe nuntași. Ambele orații fac parte din poezia nunții. Ele conțin elemente, metafore ce dau impresia unei povești, precum putem observa când mirele este comparat cu un împărat, mireasa cu o împărăteasă, boierii sunt socrii masi și socrii mici, s.a.

Orația de colăcăria se rostește înaintea ospățului, pe când orația la masa mare se rostește în momentul de mijloc al nunții. Orația de colăcărie cuprinde secvențe de pe toată durata ceremonialului nupțial, pe când orația la masa mare pune accentul doar pe momentele ospățului.

Strigăturile nu pot fi definite printr-o singură frază. Culegeri și dicționare auu dat mai multe definiții pentru acest termen. Prin strigături putem înțelege urările pline de voie bună care sunt făcute de o personă sau mai multe.

La nuntă, de obicei strigăturile sunt rostite de către nevestele tinere. La o nuntă, cercetătorii de folclor au clasificat strigăturile după momentul sau secvența ceremonială.

Astfel, înainte de cununie, strigăturile încep de la logodnă, când nuntașii se îndreaptă spre cununie, se obișnuiește să se rostească strigături glumețe lși ironice la adresa mirelui:

„Mireasă, mirele tau

Poate fi solgăbirău (viceprimar, ajutor de primar)

Dar pe care l-ai lăsat

Poate fi porcar în sat” (Vasile Băințan, Nunta pe Someș sau din Chioar în culegerea Tradiții maramureșene, Ed. Cit, p.54)

Strigările de la ospăț sunt pline de veselie și hazlii; ele au rolul de a sprijini mirii în noua lor viață ca soț și soție. Într-o secvență se fac recomandări soacrei mare după cum trebuie sa-și primescă nora în casă:

„Foaie verde de susai

Ca noi îi mare alai

Că la noi este ospăț

Între doua scumpe vieți” (Ion Apostol Popescu, op.cit, p214)

După nuntă strigăturile se rostesc când mireasa schimbă cununa de mireasă cu năframa:

„Plângi mireasă și suspină

Că mergi la casă străină

La străini când îi mai bine,

Du-te, vină și dă-n tine,

La mă-ta când îi mai rău

Du-te, vină puiu mn’eu” (Ibidem, p.227)

De cele mai multe ori femeile sunt acelea care rostesc strigăturile aducându-le urări mirilor în ceea ce privește un trai bun și mulți copii în viitorul lui cămin:

„Prunci să aibă mulți în casă

Numai bucurii în viață” (Ibidem, p.221)

Mireasa este personajul central al evenimentului. Ea trăiește cele mai puternice emoții. Portretul său fizic, dar și cel moral se regăsesc în strigăturile următoare, unde frumusețea, gingășia, puritatea ei sunt comparate cu trăsăturile florilor:

„Mire, mire, dragul meu,

Astă vară ai cosit

Mândră rujă ți-ai găsit;

Astă vară ai greblat,

Mândra rujă ți-ai aflat” (Dr. Eugen Nicoară și Vasile Netea, Murăș, Murăș apă lină, vol. I, Reghin, 1936, p.104)

În unele strigături mireasa este îndrumată cum să se comporte în casa socrilor:

„Foaie verde, foaoe aleasă,

Mireasă, dragă mireasă

De ți-o fi soacră-ta bună,

Ia-o-n brațe șii fii mumă;

De ți-o fi soacră-ta rea

Mătură curtea cu ea” (Ibidem)

Mirele este privit ca o personă mândră, harnică, iscusită:

„Hai mireasă-n cununie

Cu-n fecior de omenie

Noi pe.acesta-ți dăm contract;

Nu-i fecior la el în sat,

Nici la muncă, nici la joc

Nici la dragoste cu foc” (Ion Apostol Popescu, op.cit. p.224)

Comparăând strirgăturile la mireasă și la mire, putem deduce că miresa trebuie să fie un mic învățăcel la sânul soacrei, pe când mirele este iscusit în toate. Există strigături care se fac și mirilor, vieții lor de cuplu prin intermediul cărora li se urează casă de piatră, atât la propiu, cât și la figurat, mult noroc și copii care să le ducă numele mai departe:

„Noi stropim cu busuioc,

Să aibă miri noroc;

Prunci să aibă mulți în casă

Numai bucurie în viață” (Ibidem, p.240)

În unele strigături miri sunt prezentați care persoane importante în sat, astfel multe fete și flăcăi vor plânge după ei:

„Miresucă după tine,

Pare-i rău la oricine

Și după mmirele tău

La multe le pare rău!” (Tit Bud, poezii populare din Maramureș, București, 1908, p.56 )

„Floricică și-un dudan

Place-mi mire târgul tău,

Ne place ce-ai târguit

Nu știu cât ai cheltuit

C-ai dat mie peste mie

Și-ai luat ce-ți place ție,

Ai luat floarea florilor,

Drăguța feciorilor

Ai ales dintre cuprine (flori, narcise)

Tot în ciuda lor vecine” (Strigătură notată de autor de la Ionuț Cornelia din comuna Soaș, sat Felmer, la o nuntă din Agnita, jud. Sibiu 22 aug. 1998)

Soarca mare în toate strigăturile nunții este îndrumată să-și iubească nora, să fie răbdătoare cu ea, să o primească ca pe fata ei:

„Faceți loc, faceți cărare,

Să vie soacra cea mare,

Să-și iei nora din car

Că-i faină ca un pahar

Și-i frumoasă cu-o uiagă(sticlă)

Și nouă la toți ni-i dragă” (Maria Chița Pop, op.cit p.198)

În tradiția românească între nași și fini exită o legătură foarte strânsă. Nașii sunt părinții spirituali ai finilor, dar și mentori materiali în darurile pe care aceștia le fac finilor:

„Doamne ține nanașa,

Să poarte rochie cu flori,

Să cunune mulți feciori.

Doamne ține nănașu

Să poarte numai cu cline

Să cunune numai șine” (Maria chița Pop, op.cit. p.181)

Bucătăreasa, ocupă și ea un loc important în ritualul nunții, astfel îi este adresată și acesteia o strigătură. De cele mai multe ori se fac glume asupra bucătăresei, pline de umor pentru a spori voia bună. Ea este acuzată că nu a făcut suficient de multă carne, că a ars sau a afumat mâncarea, că a pus ochii pe naș, s.a:

„Socăciță lungă-n dește

Carne-n oale nu mai este!

Socăriță lungă-n nas,

Carne-n oale n-a rămas” (S.C. Mândrescu, Strigături sau chiuituri poporane, Bârlad, 1898, p.27)

Srigăturile aduse nuntașilor sunt strigături de laudă pentru veselia, voia bună de care aceștia au dat dovadă pe parcursul evenimentului:

„Drag mi-e mie la ospăț

Cu oameni din toate părți

Și mi-i drag la veselie

Cu oameni de omenie” (Nunta la români, Edit. Cit, p 275)

Când țăranul român merge la o petrece, în cazul acesta la o nuntă, el uită de toate grijile pe care le are acasă și se simte bine alături de ceilalți nuntași împărtășind voia bună peste tot în jurul lui. Acest lucru este apreciat în tradiția românească și aduce mândrie românului.

Cântecul și jucatul găinii este secvența cea mai umoristică din întregul ceremonial nupțial. Se obișnuiește ca la masa mirilor să se aducă o găină friptă, ornată cu verdeață ce are la gât o salbă din ață pe care sunt înșirate bucăți de ceapă. În Muntenia, această secvență este dedicată mirelui; el trebuie să rupă găina în două dintr-o singură încercare. În Transilvania tradiția spune că găina îi era oferită nașului în schimbul unei sume de bani. Unii folclorici consideră că secvența găinii are rolul de a asigura fertilitatea tânărului cuplu de căsătoriți, alții consideră că această secvență reprezintă începutul darului, care începe cu nașul.

Analizând aceste interpretări, putem deduce că ultima se apropie cel mai mult de adevăr. Această secvență are loc între naș și socăriță, cea mai isteață, curajoasă și plină de haz, ea rostind următoarlee versuri:

„Faceți-mi loc ca să viu

Cu ploalele prinse-n brâu!

Faceți-mi un pic de loc,

Găina trebe s-o joc;

Ș-asta-i o găină grasă

Și-i crescută lângă casă”

În următoarele versuri ale cântecului accentul se pune pe cinstea în bani și a obictelor care îi vor ajuta pe tinerii căsătoriți să-și întemeieze o familie:

„Astă găină-i a mea,

Eu i-oi da-o cui oi vrea!

Oi juca-o si-oi chiui-o

Și-oi da-o cui mi-o plăti-o,

Oi da-o la nunu (nașul) mare

Că îi punga plină tare”

În continuarea cântecului începe o dispută între socăriță și chiuitoarele nașului:

„Socăriță, draga mea,

Te rog nu te supăra,

Hai să-ți arat găina,

Că-i friptă săraca” (Ovidiu Papadima, op.cit. p.186)

Socărița continuă disputa pe ton de harță făcând aluzie la plata pentru găina pe care trebuie s-o facă nașul:

„Găina pân-o trăi

Tot așa s-o cârâit

Că trebuie bani de argint

Că de aramă nu-s de seamă”

Chiuitoarele nașului ripostând astfel:

„Socătiță vină-n coace

Ce-ai făcut mie nu-mi place

Găluștele-s mititele

Poți sparge capul cu ele” (Gheorghe Vrabie, op.cit. p.238)

Astfel dispputa continuă până când chiuitoarele nașului ajung la o înțelegerea pe care socărița o acceptă:

„Socăriță, draga mea,

Hai să-ți închin cu glajă (sticlă)

Să trăiești dragă cu bine

Nu te supăra pe mine

Că batăr (măcar, atâta) cât sunt la nuntă

De necaz inima-mi uită

Să trăiești că lin grăiești

Bună ghicitoare ești!” (Dr. Eugen Nicoară și Vasile Netea, Op.cit. cap. Chiuiturile găinii, p.11-142)

Rolul cântecului este acela de a crea bună dispoziție printre nuntași, de a promova căântecul, gluma, aluzii, potențial erotice, cum reiese și din cântecul:

„Frunză verde și una

Am venit cu găina

Nu știu la care-o-aș da

– – – – – – – – – – – – – – –

I-oi da-o nănașului

C-are bani în punga lui

M-aș iubi cu dumnealui

Frunză verde și una

Oi da-o la nănașă

Nu ți-oi ce mare plată

Numai pe nănașu odată”

La care nașa răspunde:

„Socăriță ca floarea,

Pe nănașul nu l-oi da

Ți-oi da bani, ți-oi da pământ

Pe nănașul nu mi-l vând” (V. Băințan, op.cit. p.169)

Cântecul și jucatul găinii este secvența cea mai hazlie, ce are rolul de a produce voie bună, veselie, o atmosferă distinsă și plăcută pentru toți nuntașii.

Termenul de „ospăț” își are originea în verbul „a ospăta”, a omeni, a cinsti. Mirii îi cinstesc pe invitații lor cu mâncare, băutură, muzică, iar aceștia drept mulțumire, au plăcerea de a-i cinsti pe miri prin intermediul darurilor pe care le oferă, atât in bani, cât și în bunuri pentru ca tinerii căsătoriți să-și inceapă noua viață de cuplu. Primii care îi cinstesc pe miri sunt nașii; ei îi sprijină pe finii lor atât material, cât și spiritual pe toată durata vieții. Urmează socrii mari, care oferă copiilor casă, pământ și bunuri. După socrii mari, socrii mici sunt cei care îi cinstesc pe miri, după care urmează frați, surori, rude, prieteni și restul nuntașilor. Darurile pe care miri le primesc, pe lângă faptul că îi vor ajuta să-și intemeieze un cămin, o parte din bani sunt folosiți pentru a plăti cheltuielile de nuntă. Tradiția spune că așa cum invitații la nuntă au dat dovadă de voie buna și i-au cinstit pe miri, așa și miri, dar și părinții acestora au datoria de a-i cinsti pe invitați la rândulor, când vor avea o nuntă îîn familie.

Furtul miresei este ultimul moment din cadrul ceremonialullui nupțial. Această secvență constitue ultima legătura a miresei cuc eata de flăcăi. Mireasa este furată într-un moment în care nimeni nu se așteaptă pentru a crea suspans și încordare în rânsul nuntașilor, dar cel mai mult asupra mirelui și a nașului; asupra mirelui deoarece i-a fost furată noua soție alături de care plănuiese să construiască o familie, iar asupra nașului pentru că este responsabil de mireasă de l a cununie până la intrarea în noua ei casă. Nașul este dator să negocieze cu răpitorii miresei, el trebuie să o răscumpere. Nașul trebuie sa-i convingă pe răpitori să-i înapoieze fina. În cele din urmă, nașul ajunge la o înțlegere cu răpitorii, mireasa este înapoiată mirelui iar petrecerea continuă.

Prin muzică și dans, nuntașii își exprima emoțiile și sentimentele, starea de bucurie, de veselie. Prin muzică și dans, mireasa uită de supărarea ei că pleacă de la casa părintească pentru a începe o nouă viață alături de soțul ei. Primul dans în cadrul petrecerii are loc între mireasă și naș după care urmează rudele miresei. După ce ultima rudă a miresei a intrat în dans, mirele și rudele sale intră pe scenă, după care mireasa intră în rândul rudelor mirelui, un moment ce marchează trecerea miresei de la sânul familiei la viața alături de bărbatul iubit.

III.3. După nuntă

Primul moment important ce are loc în această secvență a nunții este îmbrobodirea miresei. Această secvență are loc înaintea terminării ospățului și marcgează trecerea miresei în rândul nevestelor. Prin îmbrobodire înțelegem schimbarea hainelor miresei, a cununii și a rochiei de mireasă cu haine de nevastră, păr împletit, năframă pe cap. În unele zone ale țării lăutari cântau un cântec:

„Înfloriți flori, înfloriți

Că mie nu-mi trebuiți

Că voi când imi trebuiați

Voi atunci îmboboceați,

Că eu mi-am ieșit din fete

Mâne intru-ntre neveste

Până azi cu fetele,

Mâine cu nevestele

Când eram la mama fată

Știam floarea cum se poartă

Iar acum mă măritai

După uș-o lepădai”

Această secvență reprezintă de fapt ultimul moment al „Cântecului miresei”, moment în care ea renunță la rochia de mireasă pentru a intra în rândul nevestelor. În acest cîntec sunt exprimate trăirile finale pe care tînara le face pentru a intrat în rândul nevestelor, renunțând la simbolurule miresei, precum și la flori, care sunt un simbol al fetelor.

După ce mireasa și-a schimat hainele cu cele de nevastă petrecerea continuă sărbătorind intrarea fetei în rândul nevestelor. Nuntașii sunt plini de voie bună, sărbătoresc alături de miri trecerea lor de la feciorie și feție la viața de cuplu. Tânăra fată sărbătorește, de asemenea, inegrarea ei în noua familie.

A doua zi după nuntă, tinerii căsătoriți împreună cu socrii mici sunt invitați acasă la nași la un ospăț unde este oferită o masă mare, băutură, muzică și joc până la miezul nopții.

La o săptămână după nuntă, de obicei în ziua de duminică se strâng la nași tinerii căsătoriți împreună cu socrii mari, câteva rude apropiate și câțiva nuntași pentru a merge la socri mici acasă. Se obișnuiește ca tânăra sa nu ia din casă timp de o săptămâna, până nu merge la Biserică cu soțul ei sau în unele zone, până în ziua în care merg la părinți.

Drumul pe care aceștia îl fac poartă numele de calea primară. Acasă la socrii mici aceștia țin o mică petrecere pentru a sărbători intrarea fetei lor în rândul nevestelor, dar și pentru a da fetei zestrea promisă și alte lucruri care le vor fi de ajutor tinerilor căsătoriți. Integrarea tinerilor în viața de cuplu se face cu ajutorul nașilor, al socrilor mari și al socrilor mici. Ei au datoria de a îndruma tinerii în viața pe care au decis să o trăiască împreună. Putem analiza viața tinerilor căsătoriți din două perspective: în primul rând, trebuie să privim în interiorul cuplului. Între ei, pentru a putea forma o căsnicie curată și solidă, trebuie să existe respect, dragoste, înțelegere, comunicare, fidelitate, ambii trebuie să privească în aceeași direcție. Cei doi tineri trebuie să se respecte reciproc, să aibă încredere unul în celălat, să se iubească mereu pentru ca căsnicia și dragostea lor să prospere, să aibă copii de care să fie mândri și copii la rândul lor să fie mândri de dragostea și întelegerea ce există între părinții lor.

Pentru părinți copii sunt cei mai importanți, dar cel mai mult mama se preocupă și se

îngrijește de ei. mama este cea care nu doarme noapte când copilul este bolnav, când copilul întâmpină necazuri, mama se chinuie să crească, educe și să învețe copilul, să-l pregătească pentru viață.

Relația dintre părinți are o mare influență asupra copilului. Tradiția românească spune că fiecare copil are un părinte sau altul ca model în viață, ceea ce un copil vede în familia lui consideră că este cel mai bine, drept urmare decide să urmeze pașii acestora, chiar și atunci când pașii pe care îi urmează sunt greșiți. De aceea este important ca relația de cuplu să meargă, ca soții să se înțeleagă și să se iubească. În afara faptului că aduce și fericirea unuia, dar și celuilalt, pacea și înțelegerea familială se transmite și asupra copiilor.

IV. Înmormântarea

Înmormântarea reprezintă trecerea unei persoane din lumea noastră pe lumea cealalată. La înmormântare participă rudele persoanei decedate, prieteni, cunoștințe, uneori intreaga comunitate din care decedatul a facut parte. Pe tot parcursul înmormântarii predomină o atmoasferă de tristețe, toată lumea este copleșita de durerea pe care o simt pentru pierderea unei persoane dragi, rudele și apropiații decedatului exprimându-și stările sufletești și sentimentele prin regrete, păreri de rău, toate acestea fiind evidențiate prin bocete, de cele mai multe ori.

Încă din cele mai vechi timpuri, se obișnuia să se creadă ca moartea unei persoane reprezintă trecerea sa într-o lume mai bună, departe de răutațile, grijile din lumea pe care decedatul o părasește. Pe de altă parte, putem spune că moartea unei persoane creaază un echilibru; când o persoană moare, alta se naște. Dacă moartea nu ar exista, oamenii ar continua sa se înmulțeacă și va veni o vreme când pământul se va umple de oameni, atfel nu va mai fi loc pentru a putea supraviețui pe pământ. Dacă privim moartea din alt punct de vedere, ea a fost trimisă pe pământ din cauza păcatului stămoșesc al lui Adam și al Evei, care nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu si au mâncat din fructul interzis.

Ceremonialul și ritualul de înmormântare se realizează prin trei momente:

-desparțirea de lumea celor vii

– „Marea trecere”

-integrarea în lumea morților

IV.1. Despărțirea de lumea celor vii

Pregătirea ceremonialului de trecere în lumea celor morți începe chiar din timpul vieții. Când o persoană știe că va muri, fie de bătrânețe, fie de boală, aceasta decide să-și trăiască ultimele zile din viată alături de persoanele dragi, bucurându-se de frumusețile vieții, apreciind viața mai mult ca orice, dar sunt și oameni care nu-și accceptă moartea și fac tot posibilul pentru a găsi un remediu pentru a-si prelungi cat mai mult cu putință viața. Sunt și oameni care, odata ce află că suferă de o boală ce le va scurta viața, aleg sa renunțe la orice luptă cu moartea și decid să își plâmga singuri de mila, lăsâmdu-se pradă celor mai necurate vicii, care le vor înrăutați starea de sănătare, dar și starea de spirit. Unii decid să-și pună capăt zilelor încă din momentul în care au aflat că viața lor este pe sfârșite, fără a se gândi la raul pe care îl fac familiei și apropiaților.

Există și oameni care preferă să nu știe ca suferă de o boală ce le va pune capăt zilelor, oameni care ascund unui apropiat că suferă de o atfel de boală pentru a-i scuti de suferință.

Persoanele conștiente de faptul că momentul morții lor se apropie, se pregătesc încă din timpul vieții, atât sufletește, cât și în cadrul vieții pentru nefericitul moment. La țară, unde oamenii sunt săraci și nu dețin multe bunuri materiale, ei decid încă din timpul vieții cui vor lăsa moștenirile avuțiile lor purtând o discuție cu persoanele respective și comunicându-le acest lucru.

În orașele mari, de altfel, oamenii mai înstăriți preferă să lase un testament în care să-și exprime în scris ultimile dorințe pe care familia decedatului are datoria de a le respecta.

Testamentul reprezintă un act juridic, pe care o persoană în deplinătata facultăților mintale îl face cu ajutorul unui notar sau avocat care îl legalizează pentru a putea fi respectat când persoana în cauză părăsește lumea celor vii.

Bătânii, care presimt ca finalul zilelor lor pe pământ se apropie, se pregătesc pentru marea trecere cumpărându-si cele neceare pentru înmormțntare: haine, prosoape, loc de veci, s.a. lucrul cel mai important pe care un om aflat în pragul morții trebuie să-l facă este acela de a merge la un preot pentru a se mărturisi și a se împărtași pentru a putea intra în lumea celor drepți curați, fără de păcate, cu sufletul curat. Sunt oameni care pe parcurul vieții au avut diferite divergente cu anumite persoane și din aceste motive au ales să nu mai vorbească unii cu alții, în unele cazuri fiind vorba și de un membru al familiei. Ei decid ca în ultimele clipe ale vieții lor să-și ceara iertare persoanei respective pentru dușmănia purtată, în unele cazuri pentru a putea fi iertați și a intra fără de păcat în lumea celor drepti, iar in alte cazuri pentru că simt nevoia de a-și cere iertare și de a fi iertați pentru greșelile comise. Datoria celui care este căutat pentru a i se cere iertare, are datoria de a ierta pentru a acordat muribundului prilejul de a intra în lumea delor morți cu sufletul curat. În unele cazuri, oamenii nu privesc lucrurile din acest punct de vedere si decid sa nu-și ierte aproapele, acesta părăsind această lume cu sufletul încărcat și regret în suflet.

După deces au loc o serie de activități pentru pregătirea decedatului printre care pot fi enumerate: anunțarea morții acestuia în colectivitate pentru ca acceștia să poate veni să-și ia rămas bun de la decedat, tragerea clopotelor, pregătirea și aranjarea decedatului pentur ultimul drum, așezarea lui în sicriu cu capacul deschis în camera cea mai mare a casei, s.a. Dacă decedatul este o persoana importanta pentru colectivitate, acesta va fi așezat într-o sală mare pentru ca cei care vin sa-și ia ramas bun să poata avea unde sta.

La orașele mari, o persoană decedată ce a făcut parte dintr-o instituție cu prestigiu este asezată înntr-o sală mare din cadrul acestei instituții sau la capela unei Biserici.

IV.2. „Marea trecere”

Putem spune că marea trecere este marcată de momentul în care este aprinsă o lumânare înainte ca muribundul să-și dea ultima suflare. În tradiția românilor din Transilvania, lumânarea se aprinde deasupra capului muribundului sau deasupra mâinilor pentru că este îngrozitor să mori fără lumină. În Bucovina, aprinderea lumânării deasupra muribundului are o alta semnificație si anume, lumânarea este aprinsă deasupra acestuia pentru a vedea pe unde merge in viața de apoi. Românii din Țara Românească consideră că lumânarea trebuie aprinsă deasupra muribundului cu scopul de a-i lumina calea pe lumea cealaltă și ca spiretele rele să nu se apropie de acesta.

Momentul marii treceri se compune din două mari etape:

1.trupul,care este părăsit de suflet, se integrează în natură;

2.după ce părăsește trupul, sufletul se îndreapta spre lumea cealaltă.

Pe plan terestru, rudele și apropiații defunctului trăiesc unele din cele mai grele momente din viața loc si anume, pierderea unei persoane dragi și apropiate. Durerea este atât de mare încât este greu de exprimat în cuvinte. Cum și plecarea unei persoane din luma celor vii prezintă anumite rituri și ceremoniale, familia are datoria de a le respecta, acest lucru nu permitea rudelor apropiate ale defunctului să se gândeasca foarte mult la suferința pe care o au în suflet, punând pe primul loc respectarea acestor rituri și ceremoniale. Îmn rândul oamenilor credincioși se obișnuiește sa fie respectate toate riturile și ceremonialele pe care o înmormțntare le presupune. Atfel familia acordă o mare importanța acestora, dorește ca totul sa iasa bine și sa nu uite de niciun rit sau ceremonial, încât depășește momentul critic de a-și plânge mortul, fără a-și da seama. Durerea cea mai mare însă, vine atunci când casa rămâne goala și se simte lipsa decedatului. Acestea sunt cele mai grele momente pentru familie.

În unele colectivități, la înmormântare participau toți membrii acesteia. În cazul în care defunctul este o fată tânăraă ce încă nu a apucat să îmbrace rochia de mireasa, ea este înmormântată cu rochie albă de mireasă, la și în czul unui flăcău ce nu a apucat să se însoare. În cadrul unei comunitați majoritatea persoanelor ce participă la înmormântare au diferite sarcini de îndeplinit. Aceste sarcini sunt dade de către rude persoanelor care nu fac parte din familie, dar au dorința de a ajuta. Femeile, nu doar cele care fac parte din familie bocesc mortul, bărbații au rolul de a construi coșciugul și crucea, alții au rolul de a săpa groapa mortului, unele vecine ajută la preparea mâncării pentru pomană. Se obișnuiește ca mortul să nu fie lăsat singur, astfel familia dacă nu poate sta în permanență lângă sicriu, roagă pe cineva să stea la priveghi și să nu lase mortul singur.

Participarea activ a comunității la ritul de înmormântare reprezintă dovada de solemnitate și respect față de decedat, dar și de familie din partea comunității. Moartea este concepută ca trecerea din lumea noastră într-o lume asemănătoare, deoarece în tradiția populară românească, oamenii considerau că odata ce sufletul părăsește corpul muribundului acesta ajunge într-o lume în care se întâlnsște cu alte suflete ce au plecat din lumea noastră, stabilește legături cu aceștia, întâlnește animale care și-au pierdut la rândul lor viața, plante și chiar forme de refief asemănătoare cu ale noastre, dar spre deosebire de lumea noastră, acolo nu există viață, niciun fel de sentiment.

La ceremonialul de înmormântare, riturile cele mai des întâlnite sunt cântecele funebre de înmormântare, bocetele și obiceiurile de înormântare.

Cântecele funebre de înmormântare domina întreaga comunitate. Fiecare popor în parte are propiile sale cântece de înmormântare care nu pot fi descifrate și înțelese de oricine. În Oltenia, de exemplu, oamenii consideră ca lumea este împărțită în doua jumătăți: lumea celor vii și lumea celor morți. Morții sunt considerați ca fiind plecați pentru totdeauna de aceea cei rămași în viață se simt datori față de aceștia să aibe grijă ca toate riturile și ceremonialele de trecere sa fie respectate pentru ca aceștia să se poată integra în lumea celor morți. Marea trecere este marcată de „Zori”, care sunt inițiatoarele în noua viață a defunctului, având un rol asemănător cu cel al nașilor de botezși cununie. La înmormântare despărțirea defunctului de lumea celor vii are loc prin cântece specifice acestui rit, prin daruri și pomeni.

Unul dintre cântecele ritului de înmormântare este acela prin care defunctul este îndemnat să îi roage pe „cei șapte zidari” să-i zidească mormântul, să-i lase șapte ferestre pentru a putea ține legătura cu cei din lumea pe care o părăsește. Cântecele ceremoniale de înmorțntare se cântă în grup astfel: un grup interpretează „Cântecul Zorilor” în dimineața celor două zile dintre deces și înmormântare, „Cântecul mare”, prin intermediul căruia este sfătuit defunctul în ceea ce trebuie să facă în lumea celor morți și „Cântecul de petrecut” care însoțește cortegiul de înmormântare. Un alt grup interpretează „Cântece ale bradului” la intrarea în sat când un grup de flăcăi aduc un brad din pădure pentru a fi pus la capul defunctului după ce este îngropat.

„Cântecul Zorilor” este considerat de specialiștii în folclor ca fiind cea mai veche pozie de înmormântare. Acesta se practică doar in Oltenia, Banat și sudul Ardealului. Cântecul este interpretat doar de femei în zorii zilei fiind în cea mai mare parte dominat de strigături ce roagă zorii să nu se grăbească pentru ca bucătăresele să aibă timp să pregătească mâncare si de altfel, ca mortul să fie pregătit pentru marea trecere:

„Zorilor, zorilor

Voi surorilor,

Voi nu vă grăbiți

Să ne năvăliți

Până și-o găti

Dalbul de pribeag

Un cuptor de pâine

Altul de mălai

Nouă buți de vin

Nouă de rachiu

Și-o văcuță grasă

Din cireadă aleasă

Să-i fie de masă.” (Flori alese din poezia populară, vol. II, București, E. P. L. 1967, p.235)

Prin „Cântecul Zorilor” este exprimată rugămintea ca astea să nu se grăbească să apară pentru ca cei ce se ocupa de înmormântare să aibă timp să pregătească bucatele pentru pomana și mortul pentru marea sa trecere în lumea celor morți.

„Cântecul bradului” este una din creațiile populare care s-a păstrat cel mai bine, fiind respectat aproape în toate regiunile țării. Acesta se cântă de tinerii feciori la intrarea în sat fiind un dialog dramatic între feciori și brad. Bradul este cunoscut drept copacul veșnic verde fiind considerat un simbol al vieții deoarece el nu iși pierde culoarea sa verde în nicio perioadă a anului, spre deosebire de alți copaci cărora toamna le cad frunzele și a florilor care sunt trecătoare. În Transilvania bradul este privit ca mire sau mireasa pentru cel decedat, dacă acesta nu a apaucat încă să se căsătorească.

Flăcăii ce aduc bradul trasmit celor din jur o stare de tristețe, așa cum reiese și din versurile:

„Cu părul lăsat

Cu capul legat,

Cu roua pe față

Cu ceața pe brațe”

„Roua dimineații” reprezintă durerea sfâșietoare din sufletul flăcăilor, lacrimile de pe obraji care se scurg pe fața. Stingerea din viața a unui tânăr sau a unei tinere a fost întotdeauna privită cu mai mult dramatism, pe când moartea unui bătrân care era privită ca pe un lucru firesc, ca pe o lege a vieții. Modul în care tinerii erau jeliți era mult mai profund deoarece aceștia au fost întrerupți din firul vieții lor, așa cum reiese și din versurile:

„pomu în grădină,

albina-n stupină,

mielu-n stăulină

se, învolb” (Vasile Crețu, Mitul „marelui drum” în cântecele ceremoniale de petrecut dn Banat, în Folclor Literar II Timișoara, 1968, p.269) (învolb= a se învârteji, a se mișca în vârtejuri)

în acest caz, ceremonialul de înmormântare este asociat cu nunta, deoarece bradul, ca simbol al vieții este folosit in ambele cazuri.

În ceea ce privește bocetul, el este considerat ca fiind o secvență importantă a ceremonialului de înmormântare. Bocetul este carecteristic cel mai adesea femeilor. Prin bocet sunt exprimate sentimentele de jale, durere, regretul simțit pentru pierderea unei persoane dragi. Mortul trebuie bocit de dimineață până seara cât timp este încă în casă, uneori si după ce acesta a fost îngropat. Prin bocet nu înțelegem doar plâns, există anuminte vorbe care sunt rostite la înmormântare, in funcție de regiuni:

în Transilvania există anumite texte la care femeile apelează când bocesc, improvizația fiind de obicei foarte mică;

în Muntenia și Moldova, textul improvizat pentu bocit se apropie de proză;

în Oltenia textul pentru bocit este unul improvizat.

Bocitul este rostit de fiecare persoană în parte, fiecare exprimându-și durerea prin cuvintele rostite. Prin bocit omul simte că se eliberează, că durerea simțită va dispărea odată ce se descarcă.

Într-un articol dedicat studiului bocetului, George Coșbuc consideră că prin bocet românul își plânge mortul pentru că a plecat din lumea celor vii și nu va mai avea ocazia să se bucure de frumusețile vieții, de tot ceea ce oferă natura, in special primăvara când toată natura se trezește la viață. Aici durerea este și mai mare deoarece defunctul nu se va putea bucura de codrul verde, de copacii înfloriți, de florile care dau culoare naturii:

„Pe-nfloritul florilor

Pe-verzitul codrilor

În aratului plugului,

În cântarea cucului.”

George Coșbuc surprinde întoarcerea omul la natură. Prin bocet, autorul surprinde o alta imagine, și anume, imaginea prin care omul se transformă în flori și plante:

„Din negrii tăi ochișori

Vor ieși doi pomișori

Din picioare strat de flori.”

Prin bocet, românul își cântă durerea pentru plecare unei persoane dragi din lumea celor vii și nu moartea sa, ci ntegrarea sa în randul florilor și al plantelor. O copilă care își plânge mama se adresează prin bocet atfel:

„Că-n pământ

E tare strâmt,

Mămuță ți-o fi urât.

Nu-i nici lună și nici stele

Singură îi sta cu jele,

Nu-i nici lună și nici soare,

E-ntuneric și răcoare.”

Prin bocete nu evidențiată durerea familei ramase în urmă, si nu durerea celor dispăruți, care nu mai simt nimic, ei trasformându-se în pământ sau plante.

Bocetul este un dialog plin de întrebări pe care bocitoarele le pun defunctului, întrebări care nu își primesc răspunsul. În cadrul bocetului putem distinge trei secvențe:

-versurile care apar la începutul bocetului și prin care cel mai adesea se stabilește gradul de rudenie cu decedatul: „ Dragul meu . . . Fratele meu . . .”

În unele cazuri aceste versuri sunt însoțite de însușiri la adresa defunctului:

„Scupa mea, măicuța mea

Scumpa mea și buna mea . . .”

-într-o altă secvenșă o bocetului, sunt exprimate idei și sentimente cu privire la mort;

-motivele improvizate de către bocitoare pentru a cea o legătura între aceste și defunct sunt atât de înduioșătoare încât îi impresionează pe cei care ascultă până la lacrimi. Dacă legătura dintre defunct și bocitoare a fost una apropiată, bocetul este cu atât mai puternic și el. Cel mai înduioșător bocet este acel când părinții pleacă din rândul celor vii și copii rămân singuri, fără grija părintească, fără un părinte să-i ocrotească de cele rele. Dispariția unei mamei este cea mai devastatoare dintre dureri:

„Dragă cum te-ai îndurat.

Copiii ți i-ai lăsat?

Că copiii fără mamă

Nime nu ți-i bagă-n samă.

Copilul fără măiculiță

Îl cunoști după hăinuță:

Umblă negru, nespălat

Și la față supărat

Și trăiește tot cu jele

n-are nicio mângâiere.” ( Ioan Popa, Ioan Sârbu, Ia-ți mireasă ziua bună. Obiceriuri folclorice din Valea Secașului, Alba-Iulia, 1973, p.106)

și bocetul unei mamei care și-a pierdut copilul este unul sfâșietor:

„Bucură-te țintirime

Că frumoasă floare-ți vineri

Că nu vine să-nflorească

Că vine să putrezească.

Simioane de când te-am îngropat

Mai mult ghine n-am aflat.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Mi-ai rupt inima-n zece

Până-i lumea nu mi-o trece.” ( Adrian Fochi, Datini și eresuri la sfârșitul sec. XIX, edit. Minerva, București, 1976, pp.163-164)

Un alt bocet despre pierderea unui copil, dar cu o mai mare amplitudine arr suna cam așa:

„O june dragul meu

Cum te-a luat Dumnezeu?

De la mine, de la frați

De la vecini, de la cumnați

– – – – – – – – – – – – – – – – – –

Și mă lăsați singură-n casă

Cu inima fripă, arsă

Și pe frații tăi iubiți

Îi lași în lume lipsiți.

Îți lași car și îți lași boi,

Îți lași porci și îți lași oi

Îți lași locul nearat

Și grâul nesemănat.

– – – – – – – – – – – – –

Da du-te la tatăl tău

Și-i spune necazul meu

Că lacrimi multe mi-am vărsat

De când el s-a depărtat.”

Bocetul este secvența prin care sunt arătate toate calitățile defunctului, ceea ce a făcut cât a trăit, relații le care le-a legat în cadrul familiei, la locul de muncă, cu prietenii, s.a. prin bocet este redat tot ceea ce defunctul a putut să clădească și ceea ar fi trebuit să mai facă, de la căsătorie, dacă este un tânăr care nu a apucat să-și lege viața de cea a persoanei iubite până la creșterea copiilor. În ultima parte a bocetului, femeile își plâng durerea adresându-se și rudelor deja moarte. În regiunile în care bocetele sunt improvizate, au fost luate versuri și din cântecele nupțiale.

Diferența dintre cântecele de înormântare și bocete este aceea că rostirea cântecelor de înmormântare se face in grup, de participanții la înmormântare, pe când bocetul este ceva personal, cântat doar de o singură persoană care găsește în bocet cea mai ușoară modalitate de a-și plânge mortul, de a îți exprima durerea sfâșietoare ce simte ca o distruge.

Prin obiceiuri se înțelege modul în care individul se adaptează la fel de a fi și a acționa a unei comunități. Obiceiurile de înmormântare se numără printre obiceiurile ce s-au păstrat din cele mai vechi timpuri. Astfel, datinile și obiceiurile legate de înmormântare pot fi clasificate astfel:

-atribuții ale familiei

-participări ale actanților

-datini și obiceiuri ale comunității.

Familia decetatului are datoria de a îndeplini toate datinile și obiceiurile tradiționale din cadrul înmormântării; se obișnuieste ca în mâna decadatului să se pună o monedă pentru ca decedatul să-și plătească vămile pentru a putea intra în Paradis. La capul său se lasă lumânări care ard ce evidențiază faptul că acesta este creștin ce a murit spovedit, împărtășit și împăcat cu toată lumea. După moartea muribundului, familia are datoria de a anunța apropiații familiei, prietenii, colegii și apropiașii defunctului pentru a putea veni să-și ia rămas bun de la acesta. Dacă defunctul este o persoană importantă pentru comunitatea ta, uneori se dă știre la ziar pentr a-i fi anunțată moartea. În casa decedatului, se obișnuiește ca toate oglinzile să fie întoarse sau să fie acoperite cu o pânză neagră deoarece, se spune că sufletul mortului poate intra și sălăslui în oglindă. O altă interpretare a acesteia poate fi aceea că cel ce se privește în oglindă atunci când cadarrul se află încă în casă, va fi următorul ce va pieri.

Sicriul decedatului se obișnuește să se așeze cu sicriul deschis în camera cea mai mare a casei. În cazul în care decedatul o persoană importantă pentru comunitatea din care făcea parte, acesta era priveghiul acestuia avea loc într-o sală special amenajată în cadrul instituției unde a lucrat pentru ca cei care l-au cunoscutt să-i aducă un ultim omagiu. Înainte se obișnuia să se prindă la streașina casei o pânză neagră în semn de doliu al familiei, dar astăzi, pânza se obișnuiește să se prindă la ușa principală iar la apartament, aceasta se prin la intrarea în casă. Familia defunctului are datoria de a se ocupa de toate cheltuielile de înmormântare; membrii familiei au daoria de a cumpăra, de a pregăti mâncare penru pomană acasă, la cantină sau la un restaurant. Coliva pregătită pentru slujba de înmormântare se face din grâu fiert fiin îndulcită cu miere și ornată cu miez de nucă, iar pe centrul se face o cruce. În concepția lui S. Fl. Marian, grâul reprezintă moartea unei persoanei, dat totodata și învierea morților, iar crucea reprezintă semnul creștinității.

Familia, de asemenea, cumpără prosoape, batiste și lumânări ce le împart participanților la înmormântare.

Jelirea defunctului, pe lângă exprimarea durerii familiei și apropiaților acestuia, este obligatorie, având un caracter îndătinat; jelirea se manifestă în funcție de gradul de rudenie, vârstă, cauza morții, poziție socială, etc. Participanții la înmormântare, din resprect pentru defunct, dar și pentru familia acestuia, poartă haine negre, în semn de doliu. După slujba de înmormântare, familia decedatului trebuie să poarte doliu un an de zile. Ei nu au voie să participe la nunți, botezuri și alte fel de evenimente. Femeile își dau jos podoabele (inele, cercei, lanțuri). Cea mai scurtă perioadă de doliu este se șase săptămâni.

Prima persoană care anunța moartea unei persoane în cadrul comunității este clopotarul. Sunetul pătrunzător și alarmant al clopotelor este acela ce vestește moartea unei persoane în comunitatea din care face parte. S. Fl. Marian apreciază faptul că tragerea clopotelor se face în funcție de poziția socială de defunctului atfel, dacă acesta este o persoană iportantă în cadrul comunității, sunetul clopotelor este mai lung, pe când în cazul unei persoane de rând, sunetul clopotelor este de scurtă durată. Spălarea defunctului se face de către un vecin al acestuia, în cazul femeii de către două femei, iar în cazul barbatului, de către doi bărbați, aceștia primind la sfârșit un rând de haide de ale defunctului. Defunctul este spălat pentru ca el să meargă nu doar c sufletul curat, ci și cu trupul pe lumea cealaltă pentru ca ziua învierii să-l găsească curat.

Preotul este chemat imediat după decesul muribundului pentru a citi rugăciunile pentru sufletul acestuia. Preotul comunității oficiază sluja de înmormântare cu mai multe popasuri ce semnifică vămile prin care mortul trece în drumul spre cimitir, in curte, la Biserică sau la groapă, drum ce se încheie cu luarea iertărilor.

Alți actanți ai ritului de înmormântare sunt groparii. La sate groapa se sapă de către săteni carora li se aduce mâncare și băutură, iar la sfârși ussnt chemați la pomană, pe când la orașe, bărbații sunt plătiți pentru acest serviciu. Când mortul este un tânăr sau o tânără ce nu a apucat să se căsătorească, acesta este îmbrăcat în mireasă sau mire, ceremonialul de înmormântare căpătând astfel, anumite obiceiuri din cadrul ceremonialul nupțial. În Bucovina, decedatul este însoțit de către vătejei sau druște îmbrăcați în haine de nuntă.

La orașe, după predica preotului, un coleg sau apropiat al decedatului ține un discurs de rămas bun adus decedatului prezentând durerea pe care a lăsat-o în urma lui și faptul că nu va fi uitat niciodată.

La sate, de obicei, în cadrul ceremonialului de înmormântare participă întregul sat. Priveghiul este unul din obiceiurile care s-a păstrat în toate zonele. Acesta are loc două nopți, iar defunctul este ținut în casa în care a locuit. La priveghi participă rudele defunctului, prieteni, colegi, apropiați, cunoștințe ale acestuia. La intrare cei care vin spun „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu să-l odihnească!” iar cei din casă răspund „Dumnezeu să-l odihnească!”. În Rupea, cei care intră în casă spun „Ce sa-i faci?”, iar cei dinăuntru răspund „N-ai ce-i face!”. Prin acest schimb de replici, oamenii evidențiază trecerea omului din ființă în neființă ca pe un lucru firesc pe care nu-l putem împiedica. La priveghi oamenii discută despre viața pe care defunctul a dus-o, despre reușitele sale, durerea pe care o lasă în urmă. Datina spune că după moarte unei persoane, singurele vorbe aduse în memoria acestuia trebuie sa fie de laudă, dar oamenii discută și despre necazurile comunității, despre problemele lor curente. Toți cei care participă la priveghi sunt serviți cu n pahar de bătură și ceva dulce, la priirea acestora, fiecare rostitind „Dumnezeu să primească!” sau „Să fie de sufletul răposatului!”.

În unele zone ale țării noastre s-a păstrat un cântec de priveghi prin intermediul căruia sunt exprimate gânduri și sentimente de durere ale familiei:

„Dă-i soție ol cu apă,

Că mă duc d-aici la groapă,

Dă-mi soție ol cu vin,

Că mă duc și nu mai vin,

Mă bag în pajiște verde

Nime-n lume nu mă vede,

Mă bag în pământ uscat

Astăzi, mâine io-s uitat!” ( Ion Barbu, Cântecul și jocul la priveghi în Bihor, Comitetul de cultură și artă al jud. Bihor, Oradea, 1968, pp. 135-139)

Printre datinile înormântării se numără și prezentarea unor coroane de flori sau flori din partea apropiaților. Cei care participă la înmormântare, prezintă condoleanțe fmiliei îndoliate atât din partea loc, cât și din partea celor care nu au putut participa la nefericitul eveniment.

Prin intermediul acestor forme pe care le-am prezentnt, participanții la înmomântare doresc să transmită rudelor faptul ce înțeleg durerea lor și ca le-o împărtășesc, dar și faptul ca sunt alături de ei oferindu-le ajutorul în tot ceea ce pot.

IV.3. Integrarea în lumea morților

În tradiția populară românească prin moarte se înțelege separarea trupului de suflet. Trupul este înmormântat după daniti în pământ,căci din pământ a fost făcut ți tot în pământ se întoarce.

În teologia catolică lumea de dincolo se împarte în trei emisfere existențiale: iadul, purgatoriul și raiul. În iad ajung sufletele persoanelor care au comis greșeli pe pșmânt ce nu pot fi iertate, purgatoriul este un loc în care sufletele cu păcate mai ușoare intră pentru a-și spăla păcatele, pentru a intra în cele din urmă în rai, iar raiul este locul unde ajung sufletele curate.

În teologia ortodoxă, pe de altă parte, lumea de dincolo se divide în două emisfere: raiul și iadul. Raiul și iadul sunt privite ca doua emisfere opuse; în rai ajung sufletele curate, fără de păcat. Raiul este văzut ca o grădină mare în centru căreia, pe un scaun de aur stă Dumnezeu înconjurat de sfinți. Iadul la ortodoxi, este locul în care ajung sufletele păcătoșilor. Românul își imaginează iadul ca fiind un loc al dezordinii, unde totul este înconjurat de foc.

Viața omului, cu tot ce a făcut el, bun sau rău, va fi cântărită la intrarea în lumea de apoi. În funcție de faptele sale săvârșite în lumea celor vii, omul va ajunge în iar sau în rai. La această judecată intervine diavolul care scoate în evidență faptele rele ale acestuia, iar intervine și îngerul păzitor pentru a pune în balanță și faptele bune ale omului. Atfel, în funcție de cum vor cântări faptele omului, acesta va ajunge în rai, alături de Dumnezeu sau în focurile iadului. Apropiații defunctului, cun nu știu unde ajunge sufletul mortului, au obligația de a respecta datinile și obiceiurile pentru a ajuta sufletul defunctului să ajungă în rai. Printre aceste datini și obiceiuri putem enumera banii ce i-au fost puși în mână decedatului pentru a putea trece vămile, diferitele pomeni care se țin, hainele care sunt date de pomana, etc.

Ceremonialele, ritualurile, obiceiurile funebre mai au rolul de a contrubui la refacerea echilibrului rupt prin plecarea unei membru dinr-o familie și din râdul colectivității din care face parte.

Din secvența de încheiere a ceremonialului de înmormântare fac parte: cortegiul, funerariile și pomenile.

Cortegiul funerar și funerariile de înmormântare se țin după obiceiuri străvechi. La aceste secvențte participă persoane în funcție de rolul și poziția socială pe care a avut-o defunctul.

Prin participarea oamenilor la ceremonialul de înmormântare se înțelege:

-respectul pe care îl arată oamenii conducându-l pe ultimul drum pe defunct

-solidaritatea față de familie din partea oamenilor care sunt alături de familie într-unul din cele mai dificile momente din viața lor

În cadrul ceremonialelor de înmormântare unul dintre cele mai importante locuri îl ocupă pomenile. Acestea sunt de mai multe feluri. Cea mai simplă pomană este acea prin care se împarte un colac, cu lumânare, batistă sau prosop persoanelor care au însoțit defunctul pe ultimul său drum, până la masa de înmormântare.

Arnold Van Gennep consideră că aceată masă reprezintă încheierea secvenței ceremoniale de înmormântare. Această masă unește comunitatea cu familia îndoliata la durerea pricinuită de dispariția uneia dintre persoanele dragi. Deși totul începe într-un mod solemn, într-o profundă tristețe, prin pomenirea defunctului, masa ia sfârșit prin discutarea unor probleme de țin de comunitate, masa se încheiere printr-o atmosferă veselă, oamenii își torn în pahare și își amintesc cu drag de persoana ce tocmai a trecut în neființă.