Rituri de Trecere In Judetul Gorj

Scoarța este o comună în județul Gorj, Oltenia, România, situată la 9 km de orașul Târgu Jiu.

În Scoarța au existat până la începutul secolului 20 patru bisericuțe de lemn. Cea din centrul satului, acoperiță cu scoarță de stejar, de la care și-a luat numele întreaga așezare, a fost înlocuită în 1906 cu una nouă de zid. Biserica Dintre Vii a ars în 1967. Se păstrează bisericile de lemn din dealul Cârținești și din dealul Pietriș, martore din veacurile trecute ale culturii și artei acestei așezări.

În transformările care au survenit în paradigma riturilor de trecere comunicarea a avut un rol esențial. Comunicarea orală – specifică comunităților tradiționale – a fost înlocuită în societatea modernă de comunicarea mediată, ceea ce a condus la focalizarea accentului pe funcția persuasivă a comunicării. Comunicarea dispune de două trăsături universale: omniprezența, adică se află peste tot în jurul nostru, și omnipotența, care derivă din funcția sa de influențare și convingere. În noua societate informațională, în care organizarea evenimentelor existențiale care țin de riturile de trecere se poate realiza prin intermediul unor companii specializate, în această paradigmă intervine și comunicarea de tip organizațional care reprezintă un program dirijat, ce include metode și tehnici de comunicare, realizat cu scopul de a prezenta compania și produsele sale consumatorilor potențiali, de a comunica atributele importante ale produselor și de a facilita vânzarea acestora.

Tema lucrării de doctorat cu titlul „Univers ceremonial și mass-media: riturile de trecere” pornește de la ipoteza că față de nunta tradițională, prezentată în textele „canonice”, au avut loc numeroase transformări, datorate și influenței mass-media. Mijloacele de comunicare în masă constituie astăzi „niște «treceri obligate», garante ale existenței ritului, părți componente ale construcției sociale și istorice a evenimentului” Obiectivul cercetării este de a descoperi care sunt transformările care au survenit în câmpul ritului de trecere al nunții și cum reflectă mass-media actualul rit de trecere al căsătoriei.

Contururile transformărilor sociale au fost și sunt surprinse și prin intermediul presei, încă de la apariția sa. Creditate cu o dimensiune simbolică ireductibilă, mijloacele de comunicare în masă au ca scop producerea, înmagazinarea și circulația materialelor care sunt semnificative pentru indivizii care pe produc și care le primesc argument care ne-a determinat să analizăm ritul de trecere al căsătoriei și din perspectiva rețelei de semnificații pe care o oferă actanții prin intermediul presei deoarece „detradiționalizarea” este pusă adeseori și pe seama impactului pe care l-a avut apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă deoarece impactul transformator al acestora a adus o schimbare de perspectivă asupra rolului tradițiilor în viața socială.

Modul științific reprezintă astăzi principala cale de cunoaștere a comportamentelor individuale și de grup, a faptelor, a fenomenelor și proceselor sociale. În acest context, schema funcțională pornește de la premisa că existența individului se bazează pe un efort al colectivității susținută prin activitatea umană dar și prin consum de resurse și dezvoltă tocmai acest specific al realității sociale: de a fi activitate umană sau produs al acesteia, orientată de anumite finalități care exprimă caracterul eminamente teleologic al vieții sociale.

Postulatul fundamental al schemei funcționale afirmă că societatea reprezintă un sistem compus din activități și produse ale acestora care au anumite finalități și care îndeplinesc un anumit rol și o funcție fiind constituite și/sau selectate în raport cu acea funcție pe care o îndeplinesc. A explica un fenomen social înseamnă a pune în evidență rolul și contribuția pe care acesta o aduce la funcționarea unui sistem și îi justifică existența. Societatea umană este compusă însă dintr-o mulțime de sisteme, relativ autonome, care se învecinează și se întretaie, reprezentând fiecare „un obiectiv potențial pentru analiza funcțională, un cadru de referință funcțional pentru cercetarea elementelor sale” În cazul nostru, atât mijloacele de comunicare în masă cât și cultura și societatea reprezintă sisteme orientate finalist, având proprietatea auto-organizării și deci, capacitatea de a interveni activ în constituirea propriilor organizări interioare, de a le modifica în raport cu variatele lor cerințe, sisteme la care ne vom raporta dată fiind latura înglobatoate a demersului nostru. Pe baza diferitelor modele funcționale, cât și a practicilor explicative de tip funcțional, voi încerca să detașez o analiză explicativă a ritului de trecere al căsătoriei în societatea modernă.

În analiza textelor de presă am utilizat cercetarea calitativă pentru a determina: dacă presa reflectă transformările care au avut loc în câmpul ritului de trecere al căsătoriei; care sunt elementele privilegiate de presă în descrierea ritualului de nuntă; cum construiește mass-media reprezentările simbolice asociate acestui rit. Prin text înțelegem, în descendența lui Silverman, date „care constau în cuvinte și\sau imagini înregistrate fără intervenția cercetătorului”

. Strategia de lucru aleasă este cea deductivă. Potrivit lui Mircea Agabrian aceasta pornește de la premisa că toate datele colectate sunt selectate și interpretate de cercetător. Natura și viața socială sunt considerate ca alcătuite din uniformități esențiale iar obiectivul științei este să descopere aceste uniformități, să găsească afirmații universale care să încadreze faptele naturii.

Am privit site-urile ca documente sociale specifice societății informaționale. În sociologie, termenul „document“ este utilizat, cu precădere, în accepția lui originară care derivă din lat. documentum (der. de docere, a indica) și semnifică un obiect sau un text care oferă o informație. „Și documentul sociologic, asmenea celor etnografice sau istorice, are o natură dublă, dată fiind poziția sa intermediară între faptul studiat și cercetător; «conținutul său există independent de observația care îl constituie în mărturie, dar el nu accede la demnitatea de document decât în măsura în care cercetătorul este capabil sa-l utilizeze ca indiciu, adică să-l facă inteligibil și semnificativ totodată, prin intermediul întrebării care i se pune»”

Pentru a analiza în ce măsură bogăția simbolică a elementelor constatate în formele și expresiile culturii populare legate de actul marital au devenit parte a culturii de masă sau sunt reflectate în aceasta, am ales ca materiale de studiu:

7 articole postate online de diverse medii de comunicare în masă și 9 articolele apărute în publicațiile cotidianelor brașovene: Bună ziua Brașov, Monitorul Expres și Transilvania Expres între anii 2008 – 2010, care au ca subiect practicile de divinație maritală practicate de Bobotează, Sânziene și Anul Nou;

6 articole din presa online pentru a pune în oglindă perspectiva mediatică a nunții tradiționale comparativ cu cea a textelor canonice

14 articole din revista Practic în bucătărie pentru a analiza ritul de trecere al căsătoriei din perspectiva rețelei de semnificații pe care o oferă actanții prin intermediul presei;

22 de articole din publicațiile online Adevărul (11) și Libertatea (11) care relatează despre desfășurarea ceremoniei de nuntă a unor „vedete” ale momentului.

6 articole și un site pentru a demonstra că nunta a devenit un concept mediatic;

7 articole reprezentative pentru a face diferența dintre momente rituale ale nunții tradiționale, normale și senzaționale.

Selectarea materialelor a fost făcută pe baza „eșantionării teoretice” elaborată de Glaser și Strauss .Eșantionarea ghidată de scopurile cercetării (purposive sampling – în engleză cum o mai numesc cei doi autori), reprezintă strategia dominantă în cercetarea calitativă. Deciziile referitoare la alegerea și punerea împreună a materialului empiric (cazuri, grupuri, instituții etc.) sunt luate în procesul colectării și interpretării datelor .

Înainte de a fi „un fapt social total, ritul ar putea fi definit ca un obiect științific total, în măsura în care aproape toate științele umane și sociale se bazează pe perceperea lui ca obiect de studiu producând discursuri specifice și analize originale, cu încercările și metodele proprii” afirmă Pascal Lardellier . Cu toate acestea, din multitudinea de studii având ca obiect comportamentul ritual, rezultă nu numai o lipsă de unanimitate în definirea termenilor de rit, ritual, ceremonie, ci și o lipsă de consens. Pentru unii cercetători ritul este o activitate legată de o superstiție sau credință, inițiat pentru a preveni sau anula efectul malefic sau a provoca efectul benefic, în timp ce ritualul reprezintă partea „dramatizantă” a ritului, un înveliș al lui considerat a fi substanță de ordin spiritual.

În funcție de natura cercetărilor care i-au fost consacrate, a școlilor de gândire care l-au analizat sau a disciplinelor care l-au adoptat, conceptul de rit a cumulat în jurul său variate abordări. În primul capitol al tezei am prezentat câteva din multitudinea definițiilor date termenului și notele sale caracteristice. Un alt aspect pe care l-am subliniat este că apariția obiceiurilor ceremoniale, rezultanta unui îndelungat și complex proces care își are sorgintea încă în primele etape ale dezvoltării societății, a derivat din nevoia spirituală a omului primitiv de a-și reprezenta sacrul. Mircea Eliade opinează că „orice rit, orice mit, orice credință sau figură divină reflectă experiența sacrului, și prin urmare implică noțiunile de ființă, semnificație și adevăr”. Dimensiunea umană este astfel cea care coagulează pulsiunile spiritului și le canalizează către nevoia de simbolizare într-o vreme în care concepția omului despre lume era eminamente magică.

Ritualul ceremonial se practică cu ocazia tuturor momentelor cruciale din viața și activitatea colectivă și individuală iar riturile de trecere fac parte din acest summum de evenimente semnificative în viața personală și comunitară deoarece „însoțesc și ritmează fluxul și transformările inevitabile ale individului (nașterea, căsătoria, moartea)”, cu scopul „de a marca anumite momente cheie, anumite «praguri» considerate esențiale în devenirea personală .

Indiferent de natura sa, ritul este o instanță de control social dar și un fundament al procesului de rememorare. Este fie liantul social cu trecutul, fie mijlocul de a impune în memoria colectivă evenimente recente care marchează viața individului sau a colectivității. Datorită faptului că riturile permit controlarea schimbărilor sociale și astfel sunt asociate cu perturbarea unei anumite ordini am subliniat existența unor „rupturi” în organizarea lumii, întinse pe o anumită perioadă de timp, în care valorile, normele sociale consacrate și reprezentările culturale specifice stării de societas sunt puse la îndoială de către sistemele rituale, prin instituirea unor intervale de communitas, caracterizate prin situații de dezordine în care apare starea de liminalitate și liminoid, definite de asemenea în acest capitol.

Aidoma societății în ansamblul ei, nici schema ritului nu rămâne încremenită ci se modifică în funcție de contexte spațiale, temporale sau circumstanțiale. Am arătat astfel că fiecare cultură a adăugat riturilor primordiale elemente noi, împrumutate fie de la societățile cu care a interacționat, fie datorită unor orientări ideologice, pe de o parte dar pe de alta le-a și simplificat ca urmare a interacțiunii dintre individ și societate sau a slăbirii credințelor.

Ca o ultimă perspectivă a acestui capitol, am pus în relație ritul cu conceptele de stil de viață și gup de referință pentru a sublinia faptul că în funție de clasa socială din care fac parte, indivizii aleg o anumită „schemă” de performare a riturilor de trecere. Pentru a oferi exemple concrete, am făcut apel la mass-media, sistemul care în contemporaneitate vehiculează o bună parte din semnificațiile pe baza cărora indivizii își reprezintă realitatea și lumea înconjurătoare.

CAPITOLUL I

NASTEREA

Nasterea era asteptata cu bucurie, dar si cu teama, de femeia insarcinata si de rudele ei apropiate. In prima jumatate a secolului al XX-lea, cand asistenta medicala la sate era limitata, la inceperea durerilor de nastere, in casa gravidei era chemata o batrana priceputa (care o ajuta pe femeia insarcinata sa nasca, fiind platita pentru munca depusa) si moasa, care era predilect din neamul tatalui pruncului.

La Aninoasa femeia aflata in durerile facerii era pusa sa calce, sub supravegherea moasei, pe bracirile desirate in linie dreapta pe mijlocul camerei.

La Bumbesti-Jiu si la Vadeni femeia care nastea era pusa sa sufle intr-o sticla, ca sa se forteze in pantece (sa se opinteasca). Imediat ce intra in camera unde se zbatea femeia cu durerile facerii, moasa ingenunchea, se inchina si spunea o rugaciune.

Dupa ritualul frecvent in partea sudica a judetului, moasa incepea practicile de ea stiute, pentru usurarea celei insarcinate: o incalzea cu caramizi, ii facea baie fierbinte la picioare, o ungea cu untura de iepure „Sa sara copilul din ea, cum sare iepurele", o plimba cu pasii mari pe braciri iar cand ajungea la usa o punea sa dea tare cu piciorul in prag. Daca era o nastere grea, erau chemati sa le bea apa din pumni la toti aceia carora gravida le-a turnat apa sa se spele.

In satele de pe Sohodol si de pe Jales, gravidei i se dadea sa bea apa de pe o sageata de trasnet.

In multe sate, cand femeia nu putea sa nasca era chemat barbatul ei si pus sa traga cu pusca peste casa, ori peste ea, si sa-i produca o tresarire violenta si astfel sa-i declanseze nasterea. Alteori la femeia care nastea greu si avea dureri mari era adusa o descantatoare, care psihic o ajuta, dandu-i incredere ca va fi bine dupa indepartarea raului prin descantec. Se rosteau descantece de deochi.

In satele din zona Pades, daca nasterea era grea, femeia era urcata in car, asezata in pozitia pe spate pe fan si plimbata pe un drum, cu multe gropi, ca sa fie puternic zdruncinata.

In multe din satele gorjene femeile nasteau pe un brat de fan, peste care se asternea o patura, asezat la capatul patului, ca sa aminteasca de nasterea pruncului Iisus. Altele nasteau in casa, direct pe pamant (in loc nespurcat, neumblat des), fiindca se credea ca pamantul e sfant (el ne da de toate).

Asa cum consemna cercetatoarea Germina Comanici: „Nasterea pe pamant si asezarea copilului pe pamant trimit la relatia cu matricea germinativa primara".

„O legatura simbolica puternica exista intre femeia nascatoare si pamant. Viata infloreste pe pamant izbucnind la nastere si dezvoltandu-se pana la capatul ei, moartea si inhumarea fiind intoarcerea in pantecele pamantului(Catherine Pont-Humbert)".

In satele din zona nord-vestica a judetului femeile nasteau pe vatra focului, socotita loc curat, purificat de toate relele de catre focul care a ars permanent.

Pozitia cea mai indicata pentru femeia care nastea era cea in genunchi („asa se spun si rugaciunile"). Unii copii se nasteau cu o pielita pe cap, numita chitie. Se credea ca ei erau norocosi. Chitia era pastrata si folosita la descantece, la judecati si la furturi (sa nu te prinda).

In perioada lipsei asistentei medicale la sate, s-a intamplat in destule cazuri ca femeile sa moara la nastere, lasand copilul fara mama, in grija rudelor apropiate, alaptat de o femeie din vecini, care a nascut cam in aceeasi perioada.

Alteori, la nastere mureau, ori erau nascuti morti, copiii. Se credea ca acestia n-au fost doriti de Dumnezeu si nefiind botezati se pot preface in moroi. Copiii morti imediat dupa botez se spunea ca ajung ingeri (ei nu au pacate). Femeile care aruncau (avortau) copiii nedoriti erau de obicei cele nemaritate (copilul din flori) ori cele cu multi copii si cu posibilitati materiale reduse de subzistenta.

In perioada comunista, provocarea avortului era pedepsita de legea penala, dar de multe ori si de Dumnezeu, fiindca multe dintre gravidele implicate mureau datorita modului empiric de provocare practicat de babe.

In popor se credea ca era mare pacat sa „lapezi copilul" si daca se intampla sa fie seceta mare, inundatii, sa bata piatra (grindina) ori alte calamitati, napasta aruncata de Dumnezeu asupra satului era pusa si pe seama faptei necrestinesti a aceleia care a curmat voit o viata nevinovata.

Daca unei femei i-au tot murit copiii la nastere, pentru a se crea o sugestie pozitiva, copilul atunci nascut era preluat de o femeie careia i-au trait toti copiii. Ea atingea pantecele gravidei „gestul asimilandu-se preluarii sarcinei" si asista la nastere. Copilul nascut ii zicea si acestei femei mama si nu se putea casatori cu unul dintre copiii ei.

La Logresti-Mosteni si in satele de pe Amaradia de Sus, copilul dat (ca sa traiasca) altei femei, era trecut de aceasta pe la sanul ei, apoi era vandut adevaratei mame, ca sa-l creasca.

Ritualul era insotit de urarea: „Sa-ti traiasca baiatul cumparat, sa fie sanatos si bogat, sa fie norocos si frumos, parintii sa-i traiasca si sa-l ingrijeasca!"

In alte sate din zona submontana a Gorjului imediat dupa botez copiii (sa nu mai moara parintilor) erau dati de pomana unui neam apropiat si li se schimba prenumele (nu in acte), ca sa-i „piarda" raul (maleficul). Numele respectiv era rostit de preot si auzit de oameni numai la botez, la cununie si la inmormantare.

La Racoti si Celei, cand se intampla ca parintilor sa le fi murit copiii mici la nastere, nu se anunta adevaratul sex al pruncului, ca acesta sa le traiasca. Alteori se schimba nasul si moasa, ori iesea unul dintre parinti ca sa-l dea de pomana primului calator intalnit in cale, fiind siguri astfel ca le traieste. in Gorj moasa era aleasa, inainte vreme, dintre rudele de sange ale noului nascut si frecvent rolul ei se transmitea de la o generatie la alta.

Traditional moasa era dintre rudele tatalui. „Cine (tine) felul batranesc sa iasa din neamurile tatalui copilului … moasa se chema, din neamurile lui mai mult.. ."

.. .Pe cine vrea sa puna de mos, asa era obiceiul, din partea barbatului chema.. ."

„Barbatul pune moasa ce, trece inaintea barbatului? Daca nu pui moasa lui te blesteama".

Aceasta traditie a moasei de neam, cunoscuta in judet ca moase de mostina (mostenie) sau moase de bastina, asa cum remarca Florica Lorint – cercetatoare – „arata nu numai legatura de spita de neam cu tatal copilului ci si de gospodina care reunea odinioara spita neamului dintr-o colectivitate de productie, de munca". Cand moasa era prea batrana, transmitea atributiunile de obicei nurorii sale, alteori fiicei, cea care ramanea sa randuiasca mai departe gospodaria batraneasca: … ramanea o fata de-a ei sau o nora, chema pe cine ramanea in casa la moasa".

… daca moare moasa, punem pe nora ei, ori o fata a ei, sa fie din neam asa-i ca un blestem din batrani, sa-l tii".

Pregatirea tinerei moase se facea in timp, ea fiind chemata sa asiste pe moasa imbatranita, la nasterea altor nepoti (de moasa).

In satele de pe Gilortul de jos moasa era cea care taia ombilicul (buricul) cu un briceag pe o aschie sarita dintr-un lemn, ca sa semene cu parintii (de aici probabil si zicala „aschia nu sare departe…").

In satele din partea nordica a judetului (zona submontana) buricul era taiat, la baiat, de catre moasa, cu un cutit bine ascutit sau cu toporul, pe resteul boului de hais (din dreapta) de la jug, in credinta „ca va razbi greutatile vietii cu puterea si rabdarea boului". La fete, buricul era taiat cu cutitul pe un ban de argint, sa fie frumoasa, curata si cautata ca argintul.

La Lelesti si la Racoti, buricul era taiat cu un geam sau cu foarfeca.

In satele de pe Jales legarea buricului se facea cu chiotoarea de la o camasa a tatalui, rasucita cu o chiotoare de la camasa mamei.

In satele de pe Jiu, din partea sudica a judetului, moasa lega buricul cu o ata de matase si cu o suvita de par de la o lehuza. Cu sangele care curgea de la taiatul buricului, copilul era uns pe fata ca sa fie rumen toata viata.

Inainte de a fi ridicat pruncul de catre moase si a i se face urari de sanatate si bine, la Branesti si Turceni mama il atingea cu mana de trei ori zicand: „Al meu si al lui Dumnezeu".

La Plopsoru si la Branesti la inceputul secolului al XX-lea, casa pruncului, impreuna cu o pana de cocos, o moneda de argint, noua pietricele si carbune, se baga intr-o caciula veche iar caciula se baga intr-o oala noua, care se ingropa in spatele casei in dreptul cosului. Toate acestea se faceau in credinta ca pruncul va fi sanatos

La Aninoasa, daca primul nascut era o fata, iar parintii doreau sa aiba un baiat, placenta era pusa intr-o caciula si ingropata la un loc curat (nespurcat).

La Musetesti, buricul copilului, taiat de moasa se pastra timp de 7 ani pe varful unui fus, pana la plecarea copilului la scoala, cand la o lumanare aprinsa copilul se uita prin buric, lumanarea simbolizand flacara stiintei.

La Arcani, se credea ca un copil se naste cu buricul peste gat din cauza mamei, care a bagat nuiele sucite in foc, in timpul cat a fost insarcinata.

Moasa era cea care comunica tatalui sexul copilului. Aceasta era cea care spala copilul nou nascut, pe vatra focului, cu apa rece adusa in oala de pamant noua, „ca sa cante frumos". Moasa tinea copilul cu o mana si o femeie ii turna apa. il spala si prin gura „sa nu-i miroase gura", prin urechi „sa le aiba curate", pe la incheieturi „sa nu transpire si sa se opareasca".

La Lelesti, moasa spala copilul cu apa rece, dupa usa, apa curgand de pe o pana de gasca sau de rata, sa fie rezistent la raceala si sa-i placa scalda.

Moasa era cea care mergea la preot cu o sticla plina cu apa curata, luata de la fantana dupa rasaritul soarelui. Cu sticla umpluta, avand legat un fir rosu si un fir de busuioc de la Boboteaza, tinut la icoana, moasa se ducea la preot sa-i sfinteasca apa de moasa pentru molifta. Ea spunea preotului toate femeile care au asistat la nasterea pruncului. Din apa sfintita, lehuza gusta de trei ori, se uda pe ochi si se spala pe maini, apoi il stropea pe prunc.

Din apa respectiva se udau pe maini (gestul avand semnificatia spalarii) moasa si femeile care au asistat la nastere. Tot din aceasta apa sfintita era stropit oricine intra in casa, ca sa vada copilul, in timp de sase saptamani.

Din apa moasei se puneau in scalda copilului 2-3 picaturi iar in satele din partea sudica, de pe Jiu, pana la 40 zile femeia care scalda copilul punea in maini cateva picaturi de molifta, pentru ca era considerat spurcat, pruncul nebotezat.

Moasa era cea care scalda copilul in primele trei zile sau pana la punerea ursitorilor. Apa pentru scaldatul copilului era scoasa de dimineata (prima apa, apa neinceputa a zilei), iar scalda se facea intr-o postava noua, anume cumparata.

In prima scalda cu apa mai mult rece, sa fie copilul vioi, se puneau obiecte simbolice: un ban de argint (pentru a avea noroc), pene de rata sau de gasca (ca sa-i placa apa si sa nu planga la scalda), pene de pitpalaca (sa mearga repede in picioare), flori (sa fie iubit), lapte (sa aiba fata alba), s.a. La Logresti-Mosteni, moasa punea in prima scalda un ban de argint (sa fie bogat), un ciob de marmura alba (sa fie curat si frumos), cateva boabe de canepa (sa aiba parte de ea), lana (sa fie priceput la cresterea vitelor) etc.

Dupa scalda, obiectele erau luate de moasa si puse la capatul fesii cu care se infasa copilul, pana la varsta de un an, iar apa se varsa la radacina unui mar dulce.

Apa de la prima scalda era varsata la radacina unui pom, la o vita de vie ori intr-un loc curat, spre rasarit, inainte de apusul soarelui.

La Novaci, Polovragi si la Baia de Fier copilul era spalat in prima sa zi de viata cu lapte, atunci muls. Practica a fost cunoscuta si in satele de pe Jales.

Din studiile monografice Traditii si obiceiuri de pe Valea Jalesului, de Vasile Carabis si Obiceiuri traditionale din satele Balta, de Ion Sanda a rezultat ca in satele de pe Jales si Sohodol, inainte vreme, in prima noapte dupa nastere, langa noul nascut era adusa sa doarma o femeie batrana, ca sa fie martora la venirea ursitoarelor copilului. Batrana prezicea viitorul noului nascut in functie de ce visa in acea noapte.

In primele trei zile dupa ce femeia nastea, moasa era cea care ingrijea de ea (o inlocuia in indeplinirea treburilor gospodaresti si o hranea, ii dadea sa bea vin ca sa prinda puteri, o imbia sa manance cate o ceapa, ca sa aiba lapte pentru copil). Tot moasa se ingrijea si de noul nascut (il mosea, il ridica, il spala, ii facea prima scalda, il infasa, il scotea pe fereastra, ii punea ursitorile).

Moasa era cea care se ingrijea sa puna pe pragul de sus al usii ata rosie si manunchiuri de rugi, care sa apere pe noul nascut si pe lehuza de spiritele malefice.

Batista era un element etnografic prezent in momentele de ceremonial ale nasterii. Moasa aducea „Somnisorul" cules de pe ramuri, in batista curata si il lasa noului nascut, iar mama pastra batista cu un talisman pentru linistea in viata copilului. Mancarea pentru nepoata in primele trei zile era adusa de moasa intr-un cos acoperit cu o batista. Copilul aflat in leagan (postava) pentru a fi ocrotit, dupa timp, de curentii reci ori de razele soarelui, era acoperit cu o batista care avea coltul indoit in timpul somnului pruncului (C. Cheznoiu, Gr. Pupaza: Batista, element etno-folclgric gorjenesc, in Litua, m. l (l978).

Lehuza isi indeplinea in aceste prime trei zile misiunea de mama, dandu-i pruncului tata cu mana dreapta, ca sa nu fie stangaci inviata.

Laptele matern se credea ca va da noului nascut putere, dar si unele trasaturi pe care viata le va confirma, la noul nascut. Era credinta ca vrajitoarele, practicante ale magiei negre, luau laptele tinerelor mame, sa le faca rau pruncilor, de aceea nu era primita orice femeie (mai ales batrana) la lehuza, care preventiv purta fir rosu.

A treia zi dupa nastere lehuza era spalata de moasa pe cap si pe corp cu o infuzie de plante medicinale. Era o scalda rituala iar daca se dorea ca lehuza sa mai nasca, apa era aruncata la radacina unui pom roditor.

Tot moasa scalda pe prunc, curata si aranja casa cu flori si tesaturi, ca la sarbatoare. Aceasta activitate de purificare a spatiului prin curatenie era savarsita de moasa in asteptarea ursitorilor. Asa cum remarca preotul Dumitru Balasa, cercetator istoric, in revista Studium anul XXVIII, nr. l/l998, „ursitoarele sau ursatoarele sunt trei femei care vin din lumea astrala in noaptea a treia de la nasterea unui prunc (baiat sau fata) si ii ursesc la bine si la rau. De ele depinde viitorul noului nascut".

Masa pentru ursitori era pregatita de catre moasa si asezata in mijlocul camerei ori in coltul dinspre rasarit al incaperii. Cel mai frecvent pe masa rotunda (masa dacica) acoperita cu o fata de masa se puneau trei painisoare (azime) unse cu miere, trei fire de busuioc, trei linguri noi, un pahar cu vin si doua pahare cu apa, bracirile moasei si diferite obiecte sugestive in functie de sexul noului nascut (o fasa, un scutec, o cusatura) un caier daca-i fata si o barda, sfredel, ferestrau, porumb, grau, o carte, daca-i baiat). In timpul asezarii obiectelor pe masa rotunda nimeni nu rostea nici un cuvant.

Azimele unse cu miere, paharele cu vin si apa, lingurile noi erau puse pentru ospatarea ursitorilor si imbunarea lor in hotararea destinului noului nascut. Obiectele simbolice lasate pe masa erau atinse de ursitori si sortite astfel viitorului pruncului.

La Aninoasa, moasa aseza camasa tatalui noului nascut in fata icoanei, se inchina, facea trei matanii zicand: „Voi, sfintelor si bunelor ursitoare, / care veniti sa-mi ursati pruncul(-a), / sa veniti line ca apa, / dulci ca mierea / si bune ca painea, / pe prunc bine sa mi-l ursiti, / iar pe mama lui din pat sa mi-o ridicati". Se credea ca ursitorile vin la miezul noptii, dupa primul cantat al cocosilor, care alunga spiritele rele.

Profesorul Ion Sanda consemna in publicatia Litua. Studii si cercetari, nr. l /l978 ca in satele din partea nord-vestica a Gorjului exista obiceiul ca in chip de ursitoare sa vina la geamul noului nascut trei femei, care sa ureze pe rand:

„Acest baiat (fata), / Care s-a nascut, / Va fi mintos, / Va fi norocos, / Va fi voios, / Dragastos si sanatos, / si invatat, / si bogat, / Om de treaba, / si luat in seama"

Cea de-a doua ursitoare ura:

„Dinasti oameni de rogoz, / A iesit ast Fat Frumos, / si cere scufa si salba, / Sa se duca-n lumea alba; / Cere cal de calarie, / si o stea la palarie, / Ca sa treaca de pustie , / si mai cere un cal breaz, / Ca-i puisor de viteaz"

Cea de a treia ursitoare canta o doina:

„Doina din ce s-a facut, / Dintr-o gura de mic prunc, / L-a lasat doina zicand:, / Culca-te puiut micut, / Sa te scoli marisorut"

In satele din Gorj, lauza se culca in camera unde se puneau ursitorile, cu capul spre rasarit, pe mana dreapta si i se recomanda sa memoreze tot ce viseaza in acea noapte, pentru a se putea rastalmaci a doua zi, de catre cei priceputi, soarta noului nascut.

In camera pregatita pentru ursitori dormea si moasa, tot cu spatele spre fereastra, sa nu uite la ivitul zoritor visul prin care ursitorile stabilisera soarta celui nascut.

Daca lauza si moasa visau ape limpezi, campuri inverzite si inflorite, soare, se credea ca pruncul va avea soarta buna. Daca visau drumuri intortocheate, prapastii, intuneric, ape tulburi era semn de soarta rea.

Se spunea ca ursitorile stabilesc steaua (norocul) noului nascut, care-l vegheaza de pe bolta cereasca, pana cand moare (steaua cade).

A doua zi de dimineata, dupa rasaritul soarelui, moasa ridica ursitorile. Ea era insotita de trei copii, astfel incat impreuna cu noul nascut sa formeze doua perechi (daca cel nascut era baiat, moasa era insotita de doua fete si un baiat, iar daca noul nascut era o fata, moasa venea cu doi baieti si o fata). Perechile astfel constituite aveau semnificatia unei viitoare casatorii normale.

Copiii care insoteau pe moasa era obligatoriu sa aiba ambii parinti, iar in zona Runcu-Dobrita se credea ca era bine sa aiba varsta la care sa nu poata sa spuna inca multumesc.

Moasa impartea celor trei copii tot ce era de mancat si de baut, restul obiectelor ramanand in casa pentru cel ursit, sa-i fie puse in baie ori folosite in invocarea soartei acestuia potrivit etapelor varstei. Dupa ridicarea mesei ursitorilor, moasa nu mai avea obligatii ceremoniale imediate.

Chiar daca moasa era in primele trei zile ale noului nascut personajul principal cu sarcini ceremoniale, familia nepotului (fonnula de considerare si adresare pentru cel mosit), purta respectul cuvenit si sotului acesteia, mosul copilului. Prin inrudirea de sange a mosului cu tatal pruncului se asigura in Gorj traditia moasei de neam. Mai mult, in unele sate din judet „era obiceiul ca mosii sa fie si nasi, asa e cu dreptate.

Daca in zilele premergatoare punerii ursitorilor copilul era scaldat de moasa, cu apa mai mult rece (sa-l caleasca si sa fie vioi), dupa ce a fost ursit, scalda i-o facea mama ori altcineva foarte apropiat ei, cu apa fierbinte, in care se puneau pana la botez doua-trei picaturi din apa sfintita la molifta, adusa de moasa.

Pielea copilului era unsa cu unt, iar cea care il scalda, il tragea de maini si de picioare, ca sa-l alungeasca. Era ridicat de cap, ca sa nu ramana cu gatul scurt si de nas, ca sa nu fíe carn.

Dupa ce era scaldat, copilul se infasa strans, mai ales la picioare ca sa nu-i creasca strambe. Scalda se facea pana la asfintitul soarelui iar apa era aruncata imediat la loc curat (neumblat, nespurcat), apoi copilul era alaptat. Mama isi spala sanii cu aghiasma (apa sfintita), cand ii dadea intai sa suga la copil.

Ca sa nu piarda laptele, ea nu trebuia sa doarma in acelasi pat cu barbatul si nici sa nu dea din gospodarie, dupa apusul soarelui, foc aprins.

Intre sapte luni si doi ani, copilul trebuia sa fie intarcat, in zi de post. Ca aceasta sa nu mai ia tata, unele mame isi ungeau sfarcurile cu usturoi, cu ardei ori cu funingine. Dupa alaptare (hranire) copilul era pus in postava si leganat ca sa adoarma. In tot acest timp mama ii rostea cantece de alinat (de leagan):

„Nani, nani, / Puiul mamii, / Vin gaina, / Da-i odihna, / si tu rata, / De-l rasfata, / Tu cal breaz, / Mi-l fa viteaz, / Vin curcan, / si mi-l fa ban. / Tu lastun, / Da-i suflet bun, / Tu mistret, / Mi-l fa istet. / Nani, nani, puiu' mamii, / Culca-mi-te cat esti mic, / Sa cresti mare si voinic, / Culca-mi-te mititel, / si te scoala maricel, / Sa te duci cu oile, / Pe campul cu florile, / Sa te duci cu mielusei, / Pe campul cu ghiocei, / Sa te duci cu vacile, / Pe campul cu fragile, / Vino peste de mi-l creste, / si tu stiuca, de mi-l culca, / si tu somn de mi-l adormi, / Sa cresti mare si frumos, / Sa fii mamii de folos! / Nani, nani, puiul mamei, / Ferici-te-ar Dumnezeu, / Sa fii oaches si frumos, / Ca un soare luminos, / Fetele sa te-ndrageasca, / Flori in calea ta sa creasca!"

La sipotu, Turburea, tantareni si in alte sate din zona se credea ca nu e bine sa lasi pana la botezul pruncului scutece spalate pe culme, dupa apusul soarelui.

In satele din partea nord-vestica a judetului se credea ca e bine ca scutecele copilului sa fie uscate numai in casa, langa soba, sa nu se parleasca (arda) copilul. Daca scutecele erau batute la spalare cu maiul, se credea ca si pruncul va fi bataus.

Tot in primele sase saptamani de viata alepruncului, daca lehuza pleca seara de acasa cu copilul in brate, lua un vatrai in mana, iar langa copil punea un cui ori ceva din fier, sa fie tare ca fierul si ferit de rau.

Dupa lasatul serii, copilul nu era lasat singur in casa. In zona Pades in leaganul noului nascut trebuia sa existe in permanenta un ban de argint sau un metal de culoare alba. De asemenea se credea ca nu-i bine ca un copil nebotezat sa fie trecut printr-o rascruce de drumuri ori peste o apa.De cele mai multe ori copilului i se dadea numele bunicilor din partea tatalui: „.. .il botezam dupa numele socrului, sa nu se piarda neamul'" „.. .Numele tot asa avea batranii pretentii, sa se puna numele lor la copiii de la feciori". In multe sate era obiceiul ca noul nascut sa poarte numele nasului. De aceea inainte de punerea ursitorilor (alteori dupa), tatal pruncului se ducea la nas cu plocon constand dintr-o pasare netaiata si o sticla cu bautura, sa ceara permisiune sa-i puna celui nascut prenumele acestuia.

Si la gorjeni se obisnuia ca atunci cand un copil se nastea in preajma unei mari sarbatori crestine, acesta sa primeasca numele sfantului praznuit (Vasile, Ion, Gheorghe, Ilie, Maria, Andrei, Nicolae, etc). Era astfel un prilej de dubla sarbatorire in familie: si ziua de nastere si onomastica.