Revistele Literare de Ieri Si Azi
C U P R I N S
Cap.1.
1.1. Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.
1.2. Considerații asupra stilului publicistic
1.3. Scurt istoric al publicisticii în Europa
1.4. Începuturile presei românești
1.5. Stilul publicistic (gazetăresc) românesc
Cap.2. Începutul publicisticii în România
2.1.„Curierul Românesc”, 1829, Țara Românească și suplimentul literar „Curierul de ambe sexe”
2.2. „Albina Românească”, 1829, Moldova și suplimentul literar „Alăuta Românească”
2.3. „Gazeta de Transilvania”, 1839, Transilvania și suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă și literatură”
Cap.3. Studiu de caz – „Convorbiri literare” – Rezistență prin cultură
Cap.4. Concluzii – Tendințele publicisticii contemporane
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL 1.
Moto: „Stilul reprezintă niște valori extraestetice pătrunse în estetic".
Lucian Blaga
1.1.Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.
Limbajul publicistic a penetrat puternic în zona cunoașterii umane, astfel încât nimeni nu-și mai poate concepe existența fără informația cotidiană tipărită (presa scrisă), electronică și audio-vizuală (radio, televiziune, internet).
Stilul publicistic (gazetăresc) s-a constituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă, și cuprinde în cadrul său un ansamblu de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care au rolul de a informa publicul în calitatea sa de receptor, cu privire la cele mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc. Ca urmare, putem afirma că îndeplinește astfel funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice.
Textele publicistice recomandă o serie de trăsături specifice care provin din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive, convingătoare, datorită caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în același timp, un echilibru firesc între tradiție și inovație.
Stilul publicistic este folosit în mass-media, are rol propagandistic și urmărește ca publicul să fie informat, influențat, mobilizat și chiar manevrat într-o anumită direcție. Elementele intelectuale se îmbină cu elementele afective, iar materialele sunt luate din realitatea imediată fiind însoțite de materiale extralingvistice.
În cadrul stilului publicistic sunt valorificate toate sectoarele vocabularului. În aceste condiții, se folosesc termeni științifici, neologisme, regionalisme și forme populare, dar și cuvinte cu sensuri figurate, comparații, epitete și enumerări, interogații retorice, vorbire directă și indirectă. De asemenea, se pot folosi citate, iar stilul este ușor accesibil, neadresându-se numai elitelor sau numai unui anumit tip de public (deși există și reviste de specialitate care se adresează unui public restrâns, specializat).
Stilul publicistic se caracterizează prin intermediul relației permanente emițător-receptor, pentru că receptorul este permanent implicat în enunț, dintr-o anumită perspectivă ideologică, politică, culturală.
Funcția informativă reprezintă caracteristica principală a acestui stil, în schimb, ea se împletește și cu cea expresiv-retorică, astfel încât stilul publicistic se află la limita de interferență a limbajului științific cu cel beletristic. Enunțul are o dublă importanță în sine întrucât comunică date despre realitate, protagoniștii și, totodată, conștientizează destinatarul orientându-i interpretarea (probabil, din acest motiv se discută frecvent despre manipularea prin intermediul mass-media).
Stilul publicistic se prezintă în mai multe variante:
varianta didactică (are rol de popularizare a științei);
varianta textelor solemne (ne referim la discursuri, comunicate politice etc.);
varianta gazetărească (include toate compunerile specifice stilului publicistic, și anume articolul, reportajul, interviul, masa rotundă, interviul colectiv, recenzia, cronica, documentarul, foiletonul).
În vederea abordării unei tematici, folosindu-se stilul publicistic, trebuie să se țină cont, de asemenea, de faptul că trebuie respectate o serie de condiții impuse de spațiul tipografic restrâns (cazul presei scrise), de formatul și durata emisiunilor (cazul producțiilor de radio și televiziune).
Stilul publicistic va sta, probabil, indiferent de evoluția mijloacelor tehnice, la temelia multora dintre creațiile culturale ale omului. Perenitatea și prospețimea stilului publicistic sunt date și de rolul pe care mijloacele media îl joacă în evoluția societății. Astfel, presei (principalul beneficiar al stilului publicistic) i se atribuie cel puțin două funcții de reală importanță:
1. Funcția de informare – în conformitate cu terminologia anglo-saxonă se mai numește și funcție de supraveghere. Toate informațiile ce ne sunt oferite de către mass-media și care fac obiectul funcției de informare, fără a implica luarea unor decizii cotidiene, constituie, totuși, un repertoriu cultural distinct care se adaugă reprezentărilor simbolice și sistemelor de valori dobândite și din alte experiențe.
În ceea ce privește informațiile ce acced la lector, acestea pot fi dintre cele mai variate și, deși niciuna dintre ele nu are o înrâurire asupra existenței individului, în schimb toate la un loc concept premisele evoluției individului în spațiul public și ale comportamentului cetățeanului.
Astfel, informațiile pot fi:
generale – satisfac nevoile individului de a supraveghea lumea înconjurătoare, adresându-se prin excelență unor categorii largi de public; dar preocuparea pentru limbaj și stil, în cazul acestor informații, este minimă;
instrumentale – reprezintă genul de informații pentru elaborarea și transmiterea cărora se apelează la aproape toate stilurile funcționale ale limbii (de exemplu: pentru prezentarea unui jurnal științific se va apela la limbajul de specialitate, după cum știrile privind cotațiile bursiere sau prognoza meteo vor fi prezentate într-un limbaj adecvat);
de prevenire – prezintă o viziune prospectivă.
2. Funcția de interpretare. Produsul direct al utilizării stilului publicistic, știrea, conform părerii unanime, a încetat să fie doar o cantitate de informații eterogene: „O știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații”. Dacă plecăm de la definiția oferită de către Mihai Coman, vom constata că preocuparea în vederea cultivării stilului publicistic încă de la vârsta formării ca individ, este justificată. În definitiv, trăim într-o societate sufocată de informație.
Cea mai parte dintre caracteristicile stilului publicistic sunt determinate de nevoia de a furniza elemente noi, surprinzătoare, care urmăresc să trezească interesul cititorului și astfel să se continue comunicarea întruna amenințată de grabă, suprasolicitare și de cele mai multe ori chiar de plictiseală. Noutatea nu apare mereu în idei sau informații (care de cel multe ori sunt puține) și atunci se încearcă introducerea noutății la nivelul limbajului. În ceea ce privește pitorescul limbajului publicistic, în acest moment sunt considerate surse stabile limbajul popular, cel familiar și, mai ales, cel argotic, posedând printre trăsăturile lor esențiale tendința spre inovație, spre permanentă reîmprospătare.
„Trăsăturile cel mai des invocate (și criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui „folcloric“, afectiv, narativ și gnomic”.
„Între stilurile funcționale ale limbii române stilul publicistic se distinge prin tendenționism, caracter eterogen în plan formal și compozițional, relativa accesibilitate determinată de necesitatea informării impresionante a unei mase largi de cititori. Diferențele față de alte stiluri sau între variantele colocvială și elevată sunt evidente atât în varietatea mijloacelor de convingere sau de manipulare, cât și în deschiderile funcționale pe care acest limbaj le are".
Presa scrisă, radioul, televiziunea, comunicarea pe internet reprezintă elemente importante în organizarea timpului liber al omului modern. Acestea aparțin ca limbaj stilului publicistic, limbaj ce este caracterizat prin accesibilitate, prin nevoia de a informa un public cât mai larg și care are tendința de multe ori de a impune o normă, prezentând, atât în varianta scrisă cât și în cea audio-vizuală, o mare receptivitate spre elementele de limbă vorbită.
Cu toate că limbajul publicistic are faima de a fi hiperbolic și recurge prea des la superlative gramaticale, una din înclinațiile actuale o reprezintă moderația. Drept urmare, observăm încercarea autorilor de a-și prezenta mesajul în termeni moderați, deoarece doresc să evite eventualele acuzații de exagerare sau de fals. În cazul excesului superlativ poate exista riscul de a se nesocoti o regulă esențială de construcție, alunecându-se spre pleonasm.
O noutate interesantă o constituie pătrunderea în mass-media a registrului colocvial. Cel puțin în anunțurile scrise, limbajul publicistic românesc se pare că a acceptat-o cumva târziu, pentru că spoturile radiofonice și de televiziune sunt mai strâns legate de oralitate. O cauză poate fi nesiguranța de a distinge registrele, nesiguranță accentuată în special de perioada totalitară, când discursul politico-birocratic era apreciat ca un fel de „stil înalt” de comunicare.
O altă caracteristică a stilului jurnalistic actual o reprezintă titlurile. Ca urmare a unei analize strict lingvistice sau semiotice a titlurilor din presa românească actuală a rezultat o serie de lucruri interesante, și anume: titlurile sunt un reper al intențiilor și al competențelor de comunicare, apariția în titlurile articolelor a unor verbe care solicită un complement obligatoriu, care folosite fără complementul respectiv (de exemplu verbe cărora le lipsește complementul direct obligatoriu: a dezminți, a infirma, a dezvălui, a sfida etc., verbe fără complementul prepozițional sau subordonata corespunzătoare: a se delimita (de…), a insista (pentru…, să…) sau verbe la care două poziții sunt descompletate: a preveni, a avertiza etc.). Chiar dacă fenomenul apare ca o deviere lingvistică, nu poate fi considerat o greșeală, ci este, cel mai probabil, o strategie, o metodă folosită cu intenție, care urmărește atragerea cititorului, pentru a stârnii acestuia curiozitatea și interesul pentru a duce mai departe fraza (de obicei se folosesc verbe de declarație).
Inventarul de procedee retorice utilizate în limbajul publicistic este completat de un alt element – rima, care ajută la realizarea funcției poetice. La un moment dat, rimei i-au fost conferite prestigiu literar, performanță tehnică și conotații populare, în schimb, ea a generat și acuzații de facilitate. Din când în când, metodei eliptice descrisă mai sus îi sunt alăturate și jocuri de cuvinte sau calambururi. În ultimii ani, în titlurile articolelor a fost realizat un adevărat abuz de rime pentru că s-a urmărit atragerea atenției prin jocuri de cuvinte, calambururi sau prin parafraze glumețe etc. (de menționat este faptul că titlurile rimate sunt, de obicei, banale).
1.2. Considerații asupra stilului publicistic
În cadrul fiecărui stil funcțional regăsim câteva limbaje distincte, dar în cazul stilului publicistic gama varietăților stilistice este foarte bogat reprezentată:
texte interdisciplinare (ce se situează la granița cu alte stiluri funcționale, precum cronica, grupajul cu caracter științific, pamfletul, parodia, texte cu aplicație juridică sau de popularizare a științei ș.a.);
interviuri;
reportaje;
anunțuri publicitare, reclame;
informații curente cotidiene (schimbarea rutei mijloacelor de transport, prețul diferitelor produse, campanii de vaccinare, obiective cultural-artistice nou apărute pe firmamentul vieții populației, dispariții, necrolog, aniversări);
editoriale;
mica publicitate;
știri (interne sau externe din lumea politică, financiară, sportivă, culturală);
articole de scandal (vizează viața și activitatea persoanelor publice, dar și aspecte ale vieții cetățenilor de rând);
anchete sociale;
evocări (ale personalităților social-politice sau cultural-științifice, portrete artistice, comemorări);
comunicate de presă;
corespondența deschisă (scrisori deschise către diferite personalități social-politice, scrisori ale cititorilor către redacție ori ale redacției către cititori);
revendicări sau articole-protest, luări de poziție pe plan socio-politic sau cultural față de o situație de fapt nemulțumitoare: apel, cuvântare, comentariu, manifest, declarație).
Această diversitate a formelor corespunde abundenței de teme abordate: tot ceea ce îl interesează pe om la un moment dat, tot ceea ce poate deștepta în mintea și sufletul acestuia reprezintă o temă pentru publicistică.
Materialul prezentat este recepționat din realitatea imediată și este însoțit frecvent de mijloace extralingvistice:
fotografii;
caricatură;
hărți;
tabele, statistice, diagrame;
De asemenea, tipurile de texte publicistice se caracterizează prin:
grad sporit de accesibilitate;
transparență;
deschidere către receptor;
accentuarea componenței perlocuționare a limbajului (adică definirea, pe cale persuasivă, a unui anumit act comportamental din partea receptorului).
Stilul publicistic folosește toate mijloacele de contactare emoțională a publicului: lexic figurat, comparații sugestive, epitete, perifraza, intonația exclamativă, interogați, digresiuni, inversiuni, enumerația și repetiția, paralelismul și antiteza, mijloace ale umorului și satirei, o surprinzătoare combinare a stilurilor vorbirii (stil direct, stil indirect, stil indirect liber și stil confesiv) pentru a-și îndeplini funcția mediatizantă. În general, normele limbii literare sunt respectate, dar se constată și situații de abatere sau de încălcare a acestora; circumstanțe create intenționat care sporesc valoarea expresivă a enunțului.
Cu ajutorul stilului publicistic se transmit termeni științifici, forme gramaticale corecte sau construcții colocviale în vogă (ca de exemplu: sintagma cu valoare superlativă – băieți de băieți, fete de fete, cu sensul băieți adevărați, fete deosebite, construcții atât de mult folosite în ultimul timp).
Stilul publicistic este foarte sensibil la modificările de expresie ale diferitelor categorii sociale sau inovație lingvistică, mai mult decât orice alt stil funcțional ce utilizează calea scrisă de comunicare, întrucât textele publicistice au rolul de a reflecta realitatea imediată.
Mijloacele curente de instigare și mobilizare a opiniei publice sunt formulările eliptice și mobilizatoare (lozincă, slogan, apel, chemare), titlurile incendiare care stârnesc interesul și atrag atenția, fotografiile sugestive, citatele și maximele. De asemenea, nota polemică este prezentă în majoritatea textelor publicistice, ea fiind o trăsătură caracteristică a stilului publicistic.
Stilul publicistic are și o latură tendențioasă. Dar asta se întâmplă, poate și datorită faptului că este limbajul cel mai adesea folosit pentru a rosti adevăruri dureroase!
Dacă stilul beletristic este supus schimbărilor într-o măsură mult mai mică, în schimb limbajul publicistic este cuprins de o adevărată frenezie a noului.
Însușirea specifică predominantă, proprie stilului publicistic este, probabil, aceea de universalitate, fiind un element esențial în structurarea unor comportamente umane. Credem că stilul publicistic prezintă încă multe provocări pentru cercetătorii din domeniul lingvisticii, în ciuda aparenței de simplitate și de lejeritate a exprimării.
Nicolae Stanciu vorbește despre „eterogenitatea stilului publicistic”, ce se prezintă sub mai multe aspecte:
a. Varietatea mijloacelor de codare a mesajelor – a cărei țintă o constituie persuadarea cititorului/privitorului/ascultătorului. Mijloacele de persuasiune specifice folosite pentru atingerea acestui scop pot include mijloace tehnice (sunet, lumini, decoruri) sau instrumente ale limbajului publicistic: ancheta, știrea, anunțul, corespondența, interviul etc. În atingerea obiectivului de persuadare a publicului, un rol important îl are interviul, iar în sfera audio-vizualului, talk-show-ul.
Printre micile „artificii” se numără cele mai simple și întrebuințate tehnici de persuasiune și manipulare a publicului, cum ar fi: accentuarea unor segmente de mesaj, concentrarea subliminală a atenției publicului asupra elementelor ce se vor a fi evidențiate și toate acestea folosind pârghiile oferite de limbajul publicistic.
În cazul materialelor tipărite, scrierea cu majuscule, sublinierea sau îngroșarea unor pasaje; în cazul radioului, accentuarea sau schimbarea tonalității sau în cazul televiziunii, focalizarea, prim-planul, constituie tot atâtea mijloace de a imprima dacă nu o direcție, măcar un sens opiniei publicului.
b. Eterogenitatea stilului publicistic, așa cum este definită de Nicolae Stanciu, nu poate avea înțeles de funcție de canal fără studierea elementelor ce diferențiază modalitatea de transmitere a mesajului. Dacă în ceea ce privește presa scrisă, ne putem restrângere la considerații stilistice, în schimb când vine vorba de presa vorbită este nevoie de „actualizarea mesajului în contextul comunicativ, care presupune comprezența (măcar virtuală) a participanților la dialog, determină îmbinarea elementelor de limbaj verbal cu cele de limbaj non-verbal (gestică, mimică), spontaneitatea accentuată a unor specii: interviu, talk-show și intervenția necenzurată a factorului afectiv ce determină întreruperi, retușări, explicații”.
În funcție de aspectul caracterului mesajului transmis eterogenitatea stilului publicistic poate devine vizibilă: acesta poate fi elaborat sau neelaborat pentru că scrisul presupune formulări definitive ce îndepărtează aventurile semantice. Dar, există și excepții, și anume articolele cu nuanțe vădit ironice/peiorative (pamfletul, anecdota). De asemenea, la capitolul excepții putem menționa oralitatea limbajului publicistic, ce se caracterizează prin posibilitatea retușărilor, prin ezitări, rectificări sau reformulări, aspirând să formeze norme proprii, oglindite în structuri sintactice de sine stătătoare (tipare mnemotehnice, discontinuități, eclipse) sau într-o practică proprie (redundanță, valoare pragmatică a tăcerii etc.).
În general, limba folosește, pentru comunicare, codul sonor dar și codul grafic, la care limbajul publicistic adaugă un tip de comunicare aparte, axat pe imagistică și simbolistică. La toate acestea se adaugă oralitatea specifică limbajului publicistic, ce presupune atât mijlocul, cât și obiectul comunicării.
Limbajul publicistic, ca și în cazul limbajului popular, se distinge în mod deseobit prin diversitatea formelor de exprimare, prin eterogenitate. Deosebirile fonetice, lexicale, gramaticale caracterizează diferite tipologii de discursuri publicistice. Combinarea termenilor populari, a neologismelor, a termenilor din jargon sau argotici, dar și oralitatea sa fac din limbajul publicistic o veșnică „Terra nova” pentru lingviști.
Contururile stilului publicistic sunt neclare, codurile încă imprecis definite, fenomen care conduce adeseori la confuzii cu privire la cercetarea și analiza oralității sale care, de altfel, nu poate fi pusă la îndoială.
Un aspect caracteristic al stilului publicistic este acela că marchează constant și permanent inovații, chiar abateri, în raport cu normele fonetice, lexicale, gramaticale și textuale general acceptate. O altă trăsătură, deloc de neglijat, o reprezintă permanenta îmbogățire a vocabularului uzual, prin însușirea unor termeni, în principal de origine anglo-saxonă, dar și prin apariția unor structuri hibride din punct de vedere al organizării textului, care nu respectă caracteristicile fundamentale ale acestuia: coeziunea și coerența.
Calitățile stilului publicistic reprezintă tot atâtea provocări, cărora specialiștii lingviști au fost obligați să le răspundă. Grație calităților limbajului, valoarea stilului publicistic rezidă și în capacitatea de persuadare, oferind cititorului/ascultătorului/ privitorului explicații și convingeri pre-fabricate, dispoziție firească care are ca urmare „o simplificare a structurii frazei construite cu un număr redus de subordonate și în raporturi sintactice îndeosebi din sfera coordonării”.
Stilul publicistic are și câteva caracteristici unice, schițând bariere de neînvins între acesta și celelalte stiluri funcționale ale limbii române.
Stilului publicistic îi putem conferi câteva caracteristici ce-l fixează între anumite limite sau granițe de celelalte stiluri funcționale ale limbii române:
brevilocvența – număr minim de cuvinte și, ca o constantă, redundanța mesajului;
predilecția pentru subiectul nedeterminat, exprimată prin folosirea verbului la persoana a II-a;
verbe suport pentru clitice – circulație restrânsă la uzul popular sau argotic;
completarea aberantă a valențelor;
discontinuitatea – apare ca fenomen configurat, preexistând discursului publicistic. Acest tip de discontinuitate poate fi o opțiune de structurare a enunțurilor în raport cu o anumită intenție sau ca expresie a unei discontinuități de gândire.
discontinuitatea distribuțională – se manifestă, în principal, în interiorul părților de propoziție multiple și presupune separarea a două elemente din lanțul sintactic aflate în raport de interdependență sau subordonare;
anacolutul – greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construcție. În limbajul publicistic, anacolutul reprezintă un alt tip de discontinuitate. În cazuri speciale, anacolutul se realizează prin neglijarea caracterului corelativ al unor conjuncții sau a unor semiadverbe corelative.
dezacordurile – reprezintă un alt tip de discontinuitate sintactică, specific în primul rând limbajului publicistic, discontinuitate ce se realizează prin neconcordanța categoriilor gramaticale de persoană sau număr;
acordurile prin atracție – sunt determinate de distanța dintre constituenți și de neglijarea legăturilor instituite între centrul sintactic și determinanți;
elipsa – devine evidentă în suprimarea unor poziții sintactice recuperate în context. Acest fapt este vizibil în cazul: predicatului, verbului copulativ, verbului auxiliar. Elipsa se mai poate manifesta, în limbajul publicistic și prin neocuparea unor valențe obligatorii ale verbului centru.
O particularitate specifică limbajului publicistic este printre altele și priceperea de a forma o gramatică discursivă, de influență populară, prin:
continuitatea tematică – similară textelor dialectale, în care se renunță la prezentarea temei în discurs, din moment ce a fost anunțată;
întrebări care primesc imediat răspuns;
oscilația între registrul personal și cel impersonal al verbului.
Prezența unor structuri hibride – acestea sunt construite fie pe fals dialog, fie prin alternanța persoanelor gramaticale – au scopul de a sugera implicarea emoțională sau detașarea față de evenimentul prezentat.
Stilul publicistic, stil dinamic al limbii, analizat sub toate aspectele sale funcționale, „reprezintă un domeniu fertil pentru cercetarea lingvistică la toate nivelurile, prezentând o mare deschidere către variantele funcționale ale limbii și tinzând spre configurarea unei gramatici discursive proprii, subordonate gramaticii oralului”.
1.5. Stilul publicistic (gazetăresc) românesc
Stilul publicistic (gazetăresc) românesc și-a sculptat propria formă pe baza normelor limbii literare, fiind un aspirant de esență modernă, și își îmbogățește sfera sa printr-o gamă de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care sunt închinate informării publicului cu rolul său de receptor, vizând cele mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc., astfel îndeplinind funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice. Publicistica cuprinde trăsături specifice care derivă din nevoia unei informări cât mai rapide, exacte, expresive și convingătoare. Aceste trăsături, deși prin caracterul lor dinamic sunt deschise noutăților, reușesc să păstreze un echilibru între tradiție și inovație. Prin prisma raportării la inovație și datorită existenței unui conținut variat, începând cu apariția primelor ziare românești, stilul publicistic s-a desfășurat ca unul din fundamentalele instrumente în procesul de introducere și adaptare a neologismelor, având și un rol major în acțiunea de perfecționare, vizând corectitudinea și normele limbii literare din secolul al XIX-lea.
În anul 1840, odată cu apariția Daciei literare, luăm parte la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate și conduse de cunoscuți scriitori și oameni de cultură: Dacia literara, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, România literară (Iași, 1855), condusă de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iași, 1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea în frunte cu Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editată de Ioan Slavici. La începuturile ei, presa literară nu cuprindea, doar publicații cu nuanță strict literară, ea a reprezentat în acea perioada mai mult o presă culturală și politică, cu o viziune largă, în domenii cum ar fi: istoria, filozofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc.
Prin intermediul programelor lor, cele mai valoroase publicații literare din secolul al XIX-lea stabilesc principii și criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii și a literaturii românești cu Occidentul, dar și de menținere a unui echilibru între factorul ce îl impune tradiția și cel de modernitate!
Presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, în urma circulației și influenței rapide asupra cititorilor, la care trebuie adăugat prestigiul redactorilor și al colaboratorilor (în general scriitori și oameni de cultură recunoscuți în epocă), a contribuit, destul de mult, la stabilirea și la impunerea unui model de factură scrisă, considerată literară, fapt ce a grăbit procesul de unificare a limbii de cultură, prin renunțarea treptată și conștientă la elementele de factură regională și populară.
Prin negarea existenței stilului publicistic și prin anexarea lui la stilul beletristic se surprinde indirect consecința faptului că majoritatea marilor scriitori, începând cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, urmați de Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ș.a., au fost și mari gazetari.
Publicistica lui Mihai Eminescu este surprinsă între „zeificare” și „demitizare”. Anii 1999 și 2000 au dezvăluit un număr impresionant de articole, emisiuni radio și TV, apariții editoriale, care au redat cele mai diferite atitudini și ipoteze de lucru. La acestea se adaugă ediții din opera poetului, inclusiv ultimul eveniment legat de apariția corespondenței inedite cu Veronica Micle.
Întâlnirea cu opera lui Mihai Eminescu vizează și acceptarea activității lui publicistice. Evaluarea publicisticii eminesciene se prezintă ca o condiție pentru „asumarea” poetului, dar și ca o înțelegere a epocii în care se proiectează și se implică autorul.
Presa, ca modalitate de comunicare prezintă și o altă categorie de argumente. Mihai Eminescu s-a afirmat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor și s-a exprimat în toate genurile publicistice, începând de la știre și până la articolul de opinie, acesta fiind un moment final în procesul de „profesionalizare” al gazetarilor. Activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu trebuie cunoscută deoarece are un rol important pentru poet și pentru opera sa, aceasta fiind una plină de semnificații pentru întregul traseu al presei, atât prin problematică, cât și prin atitudine: întâi ca măsură în care creația publicistică este iluminată de geniul poetului, dar și ilustrarea actului în care gestul poetic suferă acțiunea gazetarului.
În Curierul de Iași din data de 7 iulie 1876, Mihai Eminescu scrie cronica Economia națională și D. A. Vlădescu. Doctor în drept și în medicină. Acolo întâlnim următorul text: „Apoi Domnul să ne uite, că nu-i destul ca un bulgăraș ori un grecotei să se frizeze trei ani la Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoș”, ceea ce ne conduce ușor spre „Ai noștri tineri”. Această imagine mai poate fi regăsită în presa eminesciană.
În anul 1939, Șerban Cioculescu preciza: „a nesocoti această producție majoră a spiritului românesc care este activitatea ziaristică a lui Eminescu, înseamnă a trece cu vederea unul dintre modurile prin care ni se relevă geniul său”.
Între presă și literatură se situează și Ion Luca Caragiale: „Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Această formulă are o valoare emblematică și îi va marca atât publicistica, cât și literatura.
Timp de 40 de ani s-a dedicat presei, a colaborat la peste 30 de gazete, unele înființându-le pe cont propriu sau cu ajutorul unor colegi, iar pe lângă acestea a semnat sute de articole. În spațiul literaturii a fost o prezență consistentă a ziarului și a ziaristului și prin multiple interferențe și constante formează un câmp semantic atractiv, obligatoriu pentru înțelegerea autorului și a creației sale, cât și cunoașterea ideilor propuse de presa românească. Este o poartă spre a înțelege epoca de atunci, cât și epoca prezentă.
În ipostaza de ziarist, Ion Luca Caragiale a trecut prin mai multe stagii, de la corectură la directorat și a reușit să se exprime în toate genurile publicistice, începând de la știre, note, pastile, necroloage, la cronici teatrale și până la articole de opinie, trecând astfel printr-o problematică universală. Dorința de actualitate, unicitatea de a privi lucrurile, pasiunea pentru presă, verva neostoită, seriozitatea argumentației, mișcarea în spațiul comicului, de la umor și zeflemea și până la ironie și satiră au făcut ca întreaga artă a scriitorului să îl impună ca un „ziarist profesionist”. Este posibil să ajungem la Ion Luca Caragiale fără a studia presa lui? Răspunsul este evident: nu! Avem posibilitatea de a ne infiltra adânc în opera lui Ion Luca Caragiale fără a ști articolele lui? Sigur că nu. Dacă ne privăm de Ion Luca Caragiale, în general, cât și de publicistica lui, în particular, nici la noi nu putem ajunge și nici pe noi nu ne putem cunoaște cu adevărat; Ion Luca Caragiale: „Asta este datoria dumneavoastră de publiciști imparțiali, dacă sunteți cu adevărat la înălțimea misiunii dumneavoastră atât de frumoase; căci să nu uitați, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveți un ideal pentru țara asta care, altminteri, se prăpădește”.
Ioan Slavici este poate cel mai important jurnalist cu activitate în spațiul românesc, iar dintr-o scrisoare trimisă de el, de la închisoarea Vaț (Vác), în anul 1889, se preia: „După câte am trecut eu, am ajuns ca prin minune, acum, la vârsta de 40 de ani, să am nevasta ca mine și copii ca mine… Și-n loc de a mă bucura, eu, ani de zile de-a rândul, am stat câte 10 – 14 ceasuri cârcit la masă și m-am bălăbănit cu toți rătăciții…”
El este și gazetarul care a utilizat la intesitate maximă ziaristica pentru a-și susține ideile. În mod cotidian a creat acest lucru asemeni unei arme. Publicistul ardelean a fost omul de presă capabil să sufere cel mai mult, asumându-și ceea ce a scris și nefiind descurajat de nimic. A continuat mereu hotărât, cu toate că drumul îi trecea prin celule de închisoare, iar opririle erau făcute în aresturi de ale poliției și jandarmeriei. Erau nelipsite încarcerările sau doar consemnările la domiciliu ori în clădiri speciale, la hotelurile Luvru sau Modern, spre exemplu. A fost presat la maxim, însă nu s-a învățat minte. A fost arestat în toate etapele vieții sale, atât de unguri, cât și de români. O viziune cât mai apropiată de adevăratul Ioan Slavici trebuie raportată la activitatea lui de publicist, autor de lucrări de etică, estetică și filosofie ori de luptător politic și cultural. El era omul care organiza gazeta, coordona munca ziariștilor, adică în esență făcea totul, de la obținerea de informații, procurarea de fonduri și abonamente până la relațiile cu tipografia și cu autoritățile.
Ziaristul ardelean meține un ritm ferm în privința gazetării, iar atunci când se retrage, se observă mereu o repliere strategică. Pleacă de la Gura satului, dând Aradul pe Iași. De la Iași merge la București, la Timpul, însă cu numeroase corespondențe către Telegraful român. De la București revine în Ardeal, dar la Sibiu de data aceasta, pentru a susține proiectul jurnalistic al vieții sale, publicația Tribuna, în anul 1884. Forțat, părăsește Sibiul și ajunge la închisoare. După, continuă să apară la multe publicații din Regat, însă se asociază intens la cele din Transilvania. Deține o geografie publicistică bogată, adunată în șase decenii de activitate.
În toate etapele de dezvoltare a societății românești din secolul al XIX-lea, presa constituia un atribut al unei lumii ce se îndrepta spre modernitate, și până în prezent, se poate descoperi o colaborare amplă și activă a scriitorilor, în primul rând, în paginile ziarelor sau a revistelor. Acest fenomenul nu este legat doar de spațiul cultural românesc, căci marii scriitori și-au canalizat creația printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa de atunci: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ș.a.
În vreme ce marii scriitori practicau ziaristica (unii dintre aceștia, cum ar fi Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), lucru ce avea drept rezultat interferențe stilistice între stilul publicistic și stilul beletristic, au produs și încă produc constant, efecte benefice, în primul rând, pentru stilul publicistic, dar și cu rezultate pozitive pentru evoluția literaturii.
Primele etape de dezvoltare a stilului publicistic au fost marcate de mari schimbări în ceea ce privește evoluția societății românești, în paginile ziarelor având loc dure campanii de clarificare ideologică.
Presa a propus rezolvări care vizau dezvoltarea, unificarea și îmbogățirea limbii literare, fiind publicate creații literare cu o valoare importantă, făcându-se o selecție mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme.
Presa și literatura se întrepătrund, apropiindu-se, dar și separându-se din punct de vedere stilistic, căci prin scopul urmărit se impuneau jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Pentru a folosi terminologia retoricii antice, literatura se îndrepta tot mai mult către un stil ales (,,înalt”), în vreme ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul unei comunicări extinse, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.
CAPITOLUL 2 – ÎNCEPUTUL PUBLICISTICII ÎN ROMÂNIA
1.3. Scurt istoric al publicisticii în Europa
Istoria presei ar trebui să pună în legătură trei fenomene aparent distincte: evoluția sistemelor politice, evoluția tehnologiei de imprimare și transmitere a informației, evoluția sistemelor economice și a societății (aici în sens de societate civilă).
Evoluția presei este legată de modalitatea în care au evoluat reprezentările și mai ales normele juridice ce vizează libertatea conștiinței și a tiparului, sau de tehnologia de imprimare și de difuzare a informațiilor. Istoria presei scrise a fost favorizată, atât de existența unui public extins, alfabetizat și interesat de viața publică, cât și de introducerea rotativei. Pe această cale, presa poate fi definită ca o industrie a libertății: ea este produsul, agentul și măsura acesteia.
Ca instrument de informare și de interpretare a realității, presa are o poziție importantă, având ca rezultat gesturile și reacțiile cotidiene, simpatiile și antipatiile „curente“ pe care le poate dezvolta o comunitate.
O realitate o reprezintă nevoia de informare „de sus în jos” și invers, prin care cei care dețineau puterea urmăreau în principal să-și transmită măsurile, dispozițiile, actele de tot felul, pe o parte și pe altă parte doreau să obțin[ „știri” în legătură cu nivelul celor care erau conduși. Conducerea avea intenția ca această realitate să fie cât mai rapidă, mai exactă și mai completă și de aceea alături de factorul „curiozitate”, au acționat înainte de apariția scrisului și, evident, înainte de apariția tiparului.
Majoritatea studiilor și lucrărilor ce marchează perioada de început a presei europene menționează că incursiunea în universul publicațiilor începe în anul 59 î. Hr., când Iulius Cezar, se ocupa cu redactarea organului de informare publică Diurna Urbis Acta din Roma. Acesta prezenta informații despre adunările senatului, părți din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, informații despre procese penale și execuții, anunțuri de căsătorii, nașteri și decese sau știri sportive și culturale și era afișat în locuri publice, toți romanii având acces la el.
Foile manuscrise a ajutat în Evul Mediu timpuriu la circulația celor mai importante evenimente din lume. Acestea sunt precursoarele ziarelor și au reprezentat o etapă importantă care au prefigurat începuturile jurnalismului în Europa.
După anul 1447, când Johann Guttenberg inventează tiparul, de avantajele căruia astăzi nu are nimeni niciun dubiu, își fac apariția broșurile numite avvisi, acestea fiind imprimate mai ales la Roma și Veneția sau zeytungen în Germania.
În anul 1556 apare pe tărâm italian, mai exact în Veneția, primul ziar propriu-zis, cunoscut și sub denumirea de gazetta, de la gazetta, fiind numele unei monede mici cu ajutorul căreia puteai să-ți cumperi printre altele și un ziar. Notizie scritte conținea informații despre războaie și politică; fiind distribuită în toată Europa.
La Koln, în anul 1588, Michael Entzinger publică un buletin informativ (de 24 de pagini) despre înfrângerea Armatei Spaniole. Prima pagină avea o gravură în lemn care reprezenta Armata Spaniolă părăsind coasta Angliei. Acest buletin surprinde unul dintre primele reportaje despre un eveniment istoric important, cu toate că apăruse la câteva luni de la eveniment.
Johann Carolus atrage atenția cititorilor din Strasbourg (pe atunci oraș al Reich-ului German), în anul 1605 prin primul ziar tipărit, Relation. Tot în același an, la Amsterdam, apare Noutățile din Anvers, în care se regăseau știri comerciale și comentarii socio-politice, care beneficia de aportul negustorilor olandezi ce călătoreau peste tot în lume și erau văzuți ca niște adevărați „corespondenți în străinătate”. Corantos-urile (știrile curente) din Olanda se înmulțesc, având apariții zilnice și săptămânale, iar începând cu anul 1620 vor fi traduse în limbile engleză și franceză.
Apariția unui val de ziare europene marchează secolul al XVII-lea de exemplu: Aviso-Relation Oder zeitung pentru care, pe motivul cenzurii s-a evitat să se spună locul unde era tipărit; Frankfurter Zeitung în 1615, precum și multe publicații periodice în Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1617), Koln, Amsterdam (1620), Florența (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703).
Un oficial englez și-a prezentat nemulțumirea că țara sa era „blamată în țări străine” pentru lipsa unei publicații care să ilustreze „întâmplările din fiecare zi”. În anul 1620, Piter van den Keere, gravor de hărți, care locuise în Londra câțiva ani, publică la Amsterdam primul ziar scris în limba engleză. Curios acesta nu a început cu un titlu, ci cu o scuză, iar pe a doua și ultima pagină se găsea o greșeală de ortografie.
Data de 24 septembrie 1621 marchează apariția celui mai vechi ziar de pe tărâm englez având un titlu lung caracteristic epocii Corante sau știri săptămânale din Italia, Germania, Ungaria, Polonia, Boemia, Franța și Țările de Jos.
Zece ani mai târziu, la Paris, își face intrarea o publicație fanion La Gazette, sub coordonarea lui Theophraste Renaudot, care avea la activ multe proiecte și încercări, și înființase, în strada Calandre, un Birou de adrese și intermediari Au Grand Coq, urmată de apariția foii volante Feuil du Bureau d’adresse. La Gazette, primul jurnal cu specific modern, includea informații politice și mondene și avea să reziste până la Revoluția Franceză din anul 1789. Într-o stampă a epocii întâlnim profilul publicației, ce înfățișează în mod sugestiv incinta unui tribunal. De aceea, personajul La Gazette poartă o rochie albă pe care sunt brodate perechi de urechi, ochi și limbi omenești, iar lângă sunt reprezentate, în partea din față, Adevărul nud și în partea din spate, Minciuna, iar la o masă este însuși Renadout, pe postul de grefier, care-și plimbă privirea în căutarea adevărului.
Pe data de 1 iulie 1650, la mijlocul secolului al XVII-lea, străduințele tipografului Timotheus Ritsch au un rezultat mult așteptat și prin urmare la Leipzig, își face apariția cotidianul Einkommende Zeitung, care este tipărit de 6 ori pe săptămână.
În anul 1645, la Torino, istoricii remarcau apariția I succesi del Mondo, precum și controlul sever al autorităților asupra variatelor gazete ce cuprindeau știri din alte țări acestea fiind găsite și în orașele mari ale Europei – Roma, Madrid sau Petersburg, între anii 1650 și 1700.
Deși sporise considerabil cantitativ și calitativ, presa nu a reușit să dețină și considerația impusă de noutate. Oamenii aveau ca bază cartea sau broșura, iar gazetarul era în continuare un personaj nu prea plăcut, aflat sub nivelul literaturii, fără valoare și prestigiu.
În anul 1702, pe 1 martie, londonezii citeau în Daily Courant că „acesta va apărea zilnic, fiind conceput să reproducă toate știrile imediat după sosirea lor pe calea poștei”, ziar care va fi pe piața timp de 33 de ani, datorită seriozității informațiilor și a promptitudinii serviciilor poștale. În anul 1709, Richard Steele crează Tatler și în 1711 Joseph Addison scoate 3.000 de exemplare din Spectator, reprezentând un record excepțional la aceea vreme. Daniel Defoe (cunoscut ca primul jurnalist al lumii) și Jonathan Swift aduc în prim plan presa britanică prin Examiner. În Londra anului 1712 se tipăreau 10 ziare, cu un tiraj cumulat de 44.000 de exemplare zilnic, o cifră considerabilă, care nu și-a găsit echivalent nicăieri.
În secolul al XVIII-lea ies în evidență Le Journal de Paris din anul 1777, iar în anul 1778 Journal General de France. Revoluția Franceză a dat avânt unei mici constelații jurnalistice ce avea în frunte Les Etats Generaux editat la data de 4 mai 1789 de Mirabeau, sub lozinca Constituție, Patrie, Libertate, Adevăr, iată idolii noștri, aceasta deținând numeroase titluri curioase, cum ar fi: Nebunii, Gura de fier, Otrava universală, Marea menajerie, Spaima cea mare, Infernul sau Pasiunile poporului.
Presa a fost marcată de apariția și consolidarea nu doar a evoluției tehnologiei, dar și a altor instrumente necesare, de pildă a telegrafului cu brațe mobile, inventarea presei cilindrice sau utilizarea presei rotative, dar și de evoluția vieții politice și dezvoltarea relațiilor comerciale.
Presa se transformă într-un spațiu de dezbatere ideologică, un mediu de circulație a noilor ideologii, dar și un pericol pentru regimurile politice autocratice. Din această cauză, relația cu puterea se afirmă asupra libertății de exprimare, o problemă principală a evoluției presei. Totuși, se formează trăsăturile de bază ale presei și se afirmă și se consolidează o nouă profesie, cea de gazetar. Mai are loc un fenomen interesant: diversificarea, apar publicații orientate spre știință, economie, literatură sau de factură umoristică.
Pentru prima dată la Londra,în anul 1814 apare The Times, ce înregistrează 1.100 de foi pe oră.
Ziarul Batista politică (anul 1831) a fost tipărit pe pânză, cu rol ca după citire să fie folosit drept batistă. Editorul ingenios a fost obligat să lanseze pe piață o asemenea publicație, pentru că statul francez pusese un impozit excesiv pe hârtia de ziar, iar el tocmai se aprovizionase cu o cantitate foarte mare de pânză, la un preț derizoriu. Jurnalul Naiadele, o altă publicație franceză, la fel de ciudată, avea paginile acoperite cu un strat subțire de cauciuc transparent, pentru a putea fi citite și în baie, iar în Spania, publicația Lampara (Lampa) fusese imprimată cu cerneală fosforescentă, ceea ce permitea lecturarea acesteia și pe timpul nopții, fără lumină.
În anul 1853 piața de știri se află în continuă extindere. Charles Havas formează prima agenție de presă, devenită ulterior France Press, urmată în Germania, la Berlin, în anul 1848, de agenția Wolff, apoi de cea a lui Julius Reuter în anul 1851 la Londra, după exemplul cărora, în anul 1848 iese și Associated Press în SUA. Este clar că un asemenea fenomen va oferi un alt nivel calitativ și cantitativ în circulația informației.
Charles Stewart Parnell, în anul 1870, prin intermediul Freeman’s Journal promovează cauza Partidului Național Irlandez, pentru ca în anul 1880 să publice primele fotografii într-un ziar.
Vladimir Lenin fondează, la începutul secolului XX, la Leipzig, Iskra, un ziar revoluționar care va fi folosit drept o unealtă principală a propagandei comuniste.
Presa își continuă diversificarea, de aceea în 1903, Alfred Harmsworth (cunoscut mai târziu ca Lordul Northcliffe) publică primul tabloid, Daily Mirror la Londra, în acesta introducând și conceptul de „interviu exclusiv”. Primul interviu, în anul 1905, l-a vizat pe Lordul Minto, viitorul vicerege al Indiei.
Prin faptul că tirajele explodează, iar procesul de profesionalizare are un ritm alert, diversificarea și specializarea, apariția presei populare ca și extensia din centru spre provincie, antrenarea marilor spirite, dar și apariția unor remarcabili gazetari sunt realități care ne conduc spre cercetare.
Puterea dorește în continuare să țină sub control presa, vechea tensiune dobândind forme noi.
Accentuata dezvoltare a presei va fi strâns legată de factorii politici, economici, sociali și tehnici. Totuși și evoluția instrucției, a urbanizării, creșterea nivelului de cultură, progresele la nivelul imprimeriei (presa mecanică și, evident, toate consecințele ei, e aplicată abia în 1811 la Times) și câștigurile pe linia tehnicilor de informare determină modificări de substanță cu un rol important.
Prezența personalităților cultural-literare a înclinat balanța către jurnalismul de opinie, fapt ce nu a împiedicat aspirația „imperialistă” a jurnalismului de informare. Formele de exclusivism și intoleranță situate cele două dimensiuni trec cu vederea istoria presei și se expun riscului de a pierde pariul cu viitorul presei!
În perioada primului război mondial, capitalul de încredere al presei a serios știrbit datorită condițiilor specifice de transmitere a informațiilor, dar și a multor slăbiciuni proprii. Cenzura, care a funcționat în timpul războiului, a pus, bineînțeles, probleme. Dar, poate, cea mai importantă pierdere a presei în timpul primului război mondial a fost a credibilității în ochii opiniei, ca urmare a exagerărilor propagandistice, dar și a insistenței în îndoctrinarea lipsită de nuanțe. Ca urmare, multe dintre publicațiile vinovate nu au mai apărut niciodată, după 1919. La fel se va întâmpla și după 1945, cu un număr mult mai mare de publicații. În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-au purtat bătălii de influențare a opiniei publice din țările aflate în conflict, iar mulți ziariști de profesie au fost chemați să încerce să perfecționeze aceste tehnici. Se spune că, la capitolul propagandei, al schimbărilor de atitudine și al eficienței strategiilor de influențare, pe timp de război, iluziile sunt mai numeroase decât reușitele, dar nimeni nu poate renunța la aceste tehnici.
Apariția „agenției de presă” reprezintă un moment foarte important pentru întreaga evoluție modernă a presei, fac apel la o corectă și clară analiza propusă de C. F. Popescu. Prin raportul dintre cele două modalități fundamentale: jurnalismul de informare și jurnalismul de opinie, cel dintâi având un rol propulsator și generator de energii și formule, astfel formându-se majoritatea tipurilor, școlilor și stilurilor de jurnalism care s-au succedat până astăzi: jurnalism de interpretare (Interpretative Reporting), jurnalism de investigare (Investigave Reporting), jurnalismul preciziei (Precisin Journalism), noul jurnalism (New Journalism), jurnalismul de serviciu etc., dar „placa turnantă a tuturor acestor tipuri de jurnalism este agenția de presă”.
Astfel credem că putem vedea apariția agenției de presă ca un moment de cotitură, ce stă la baza evoluției presei până în prezent.
Traseul narativ-istoric al traseului presei începe cu ceea ce am numit „o preistorie”, trecând apoi prin etapele copilăriei, urmate de o epocă a maturității care și-a propus să supună, ca aspirație, totul despre presă. Ies în evidență etape reprezentative, ca mijloc de comunicare, atât de importante de-a lungul istoriei și cel mai fundamental lucru fiind surprinderea stării lumii în fața arbitrului suprem: timpul.
Parte a mass-mediei și a întregului sistem comunicațional, presa, așa cum s-a născut ea, așa cum a evoluat, oferă ansamblului lumii provocări privind statutul ei viitor.
1.4. Începuturile presei românești
Istoria presei trebuie asociată ca un sinonim al istoriei fenomenului media. Ea cuprinde în prim plan toate formele principale de media, cu accentul vizând pe cea mai dominantă într-o epocă, surprinsă în interacțiunea sa cu societatea și fenomenul cultural în general. Pe lângă acestea trebuie să cuprindă toate practicile mediatice și formele de discurs. Totuși, nici o reevaluare a istoriei presei nu poate trece peste fenomenul mediatic în toate ipostazele sale: ca întreprindere, ca tehnologie, ca parte a comunicării publice și ca parte a fenomenului cultural și al sistemului politic.
Procesul evoluției presei se identifică în cinci momente distincte, cărora le corespund fie practici mediatice diferite, fie contexte culturale și politice noi. Cele cinci perioade de afirmare și dezvoltare a stilului publicistic se află în strânsă legătură cu evoluția sistemelor politice și juridice, determinând relațiile dintre presă și putere.
Această periodizare a presei trebuie are în vedere elemente care vor ține cont de evoluția sistemelor economice, culturale a societății, de existența unor cititori interesați de viața publică, de gradul de dezvoltare al tehnologiei de imprimare și de transmitere a informației. Chiar dacă au existat acuze de amatorism și improvizație, de mistificare voită a realității și de vulgaritate a presei, fiecare perioadă a marcat, în general, un anumit stadiu de afirmare și de perfecționare a stilului gazetăresc.
Periodizarea este una relativă pentru că între aceste delimitări convenționale există și elemente de continuitate din punct de vedere tematic, în special, stilistic.
Între momente și publicații s-au creat diferențe și asemănări deopotrivă, dar se poate spune că formează împreună un „bloc istoric”, exprimând un moment particular din istoria presei românești.
Întreaga desfășurare în timp a presei raportată la istoria presei în România prezintă un tablou oarecum atipic, particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, lucru perfect explicabil prin cauzele istorice în care a avut loc dezvoltarea societății românești.
Perioada apariției primelor publicații de presă apărute în lumea românească sau de limbă română este o discuție lungă, neterminată. Ea ar trebui să vizeze cel puțin două planuri: cel istoric și cel teoretic. Cronologia este destul de importantă.
Ce înseamnă publicație sau ce înseamnă în epocă faptul de a fi românească? Este necesar mai întâi de toate să distingem între încercări și reușite, diferitele proiecte editoriale.
Drumurile presei pentru spațiul românesc se îndreaptă către secolul al XIX-lea, perioadă în care presa din Europa era deja puternic alcătuită în societate, și era impusă clar, atât cantitativ, cât și calitativ, în structuri moderne, ca o a patra putere în stat, aici este cazul să căutăm rădăcinile și în cultura noastră și să-i urmărim evoluția, în încercarea de a-i evidenția „ruperea de ritm”, care va permite în câteva decenii recuperarea decalajului.
Apariția presei are ca una din condiții „sine qua non” cunoașterea tiparului care ne conduce către secolul al XVI-lea.
În anul 1508, tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care tipărește la Târgoviște, în slavonă. Însă abia în anul 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcționa încă din 1528). Amintită trebuie și activitatea lui Coresi, între 1559 – 1583, atât de importantă pentru întreaga evoluție a culturii și limbii române.
Tot în aceeași perioadă se tipăresc numeroase cărți, la Cluj și Sibiu, atât în limba maghiară cât și în limba germană.
Odată cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt tipărite tot mai multe cărți, într-o arie geografică vastă ce acoperă, practic, toate teritoriile locuite de români: Alba-Iulia (1567), București (1575), Govora (1675), apoi la Câmpulung și Târgoviște (1634), Iași (1640), Snagov (1690), Buzău (1694) etc.
Acea perioadă a fost, cu siguranță, una plină de realizări memorabile în toate domeniile, oferind un cadru perfect dezvoltării tiparnițelor. Activitatea tipografiilor acelor timpuri, una deloc ușoară, a fost îmbogățită de operele unor cărturari care au răzbătut prin istorie: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino-Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir. În acest context putem cita afirmația doctorului Vasile Popp care în 1838 scria: „Nici o măiestrie (afară de măiestria scrierii) nu a ajutat atât spre cultura sufletului minții omenești, precum și spre înaintarea științelor precât a ajutat aflarea măiestriei tipograficești”.
Se tipăreau cărți de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar și texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Ziarul nu este adus în discuție.
Apariției primei publicații românești a stârnit, printre istorici, o serie de controverse. O perioadă îndelungată s-a menționat anul 1790 și Cour(r)ier de Moldavie ca fiind anul debutului primei tipărituri periodice. Afirmația nu a luat în vedere calendarele și almanahurile, publicate cu mai bine de jumătate de secol înainte. În prezent, există aproape unanimitate în a se afirma că prima manifestare pe teritoriul publicisiticii s-a petrecut în 1731, prin Calendarul românesc, redactat de dascălul Petru Șoanul, în Transilvania.
Originea presei se regăsește în anul 1731, în vreme cu apariția calendarului imprimat în Scheii Brașovului de Petre Șoanul, acest Calendar fiind considerat un deschizător al unei evoluții ce avea să conducă la apariția presei românești moderne.
Ar trebui să evidențiem un aspect important: dacă nu putem vorbi despre presă ca atare, putem viza ideea că în unele lucrări ale epocii există, în stare de început, pagini care anunță atitudini și gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Unele relatări din cronici, precum celebra „năvălire a lăcustelor” (de Miron Costin), scrisă într-o manieră care anunță reportajul modern, sau anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, tonul pamfletar din Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din Însemnări ale călătoriei mele, precum și pamfletele lui Ionică Tăutu reprezintă repere de bază în dezvoltarea publicisticii autohtone.
Printre reperele specifice ar mai fi unul dintre primele documente care atestă cenzura impusă tipăriturilor de orice natură.
George Ionescu citează un pitac al domnitorului Mihai Șuțu, dat la 25 iulie 1784 care atestă tocmai acest sentiment: „Prea sfinția ta, părinte mitropolite, fiindcă se cuvine a ști Domnia mea cele ce se dau la tipar …, iată cu acest Pitac dăm prea sfinției tale în știre că de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea sfinția ta întîi de cu anafura și făr de a nu se da voia noastră, să nu cuteze tipografii, nici vreun vivlion, nici măcar altfel de scrisori sau hârtie vericum a da la tipar”. Atitudinea lui Vodă Șuțu nu este singura. Marian Petcu citează din Pravila lui Vasile Lupu (1646), care stabilea pedeapsa cu moartea pentru cei ce „suduiesc și ocărăsc pre știne cu scrisoarea”. Pravila surprindea toate formele de redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Chiar, „cel ce va găsi o scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva și de nu o va sparge sau să o arză, ci o va arăta prietenilor săi sau cui-ș va găsi, acesta se va certa ca și acela care o va fi făcut”. Interzicerea cărților, cât și interzicerea oricăror forme de înscrisuri, neaprobate de biserică sau de puterea laică, sunt regăsite ca nenumărate exemple în secolul al XVIII-lea.
Factori care să indice formele de presă din epocă sunt întâlnite des și sunt citate de Nicolae Iorga, precum și de cei care au studiat istoria presei românești. Raportat la aceste izvoare, la data de 25 noiembrie, în anul 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: „Rog să începi cu mine în viitor o corespondență deasă de scrisori și să-mi comunici vreo noutate particulară, despre știrile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena și din Mantova”. Din aceleași surse putem menționa existența unor cheltuieli, prinse în bugetele domnești, pentru promovarea unor „gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la „127 lei și 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe șase luni”. Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulțumit că primește doar gazete Litteraires et politiques, căci „sunt și alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.
Aceste aspecte reprezintă faptul că ideea de presă era cunoscută în spațiul românesc și se simțea nevoia unui astfel de model informativ. Vor apărea, pe de-o parte, asemenea publicații în spațiul românesc, însă, pe de altă parte și măsuri „de protecție” din partea autorităților.
În anul 1789, Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curții de la Viena autorizație pentru editarea unei gazete în limba română – Foaia română pentru economie, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărți să fie tipărite, menționează „în afară de cele referitoare la firi și obiceiuri turcești și de gazeturi”. Procesul durează și nu este deloc unul ușor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru „folosul obștesc” o tipografie, în anul 1817, domnul încuviințează, dar subliniază: „gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări” .
Totuși pentru a putea vorbi, cu adevărat, despre presa românească, trebuie să ne oprim asupra anului 1829, an în care apare la București Curierul Românesc (8 aprilie), coordonat de Ion Heliade Rădulescu, și tot în același an, la 1 iunie, apare la Iași Albina Românească, sub redacția lui Gheorghe Asachi, iar la data de 12 martie 1838 apare la Brașov, Gazeta de Transilvania editată de George Barițiu.
În mod cert aceste trei ziare reprezintă începutul presei românești. Apariția acestora este consemnată în documentele epocii. „Folosul gazetei este de obște și de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături, și se adăugează în gândirile și combinările sale; aici liniștitul literat și filosof adună și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii, îndrăznețul și neastâmpăratul războinic se desăvârșește într-însa povățuindu-se din nenorocirile sau greșalele altor războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale; până când, în sfârșit, și asudătorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale. Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă”. Aceste cuvinte fiind regăsite în ziarul Curierului Românesc. Ele implică nivelul de înțelegere la care au ajuns cei care au realizat nașterea presei românești. Este menținută sublinierea relației dintre „plăcere și folos”, cât și deschiderea publicației ce vizează toate zonele vieții sociale, economice, politice și culturale, țintind astfel un public cu o extensie impresionantă.
În „argumentarea” pentru Gazeta de Transilvania este surprinsă o idee foarte interesantă prin care se justifică nevoia presei în limba română, și se spune: „Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puțin în duhul românesc; un străin de ar fi înțeleptul înțelepților … nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu știe prescrie mijloace ajutătoare”.
Publicațiile în limba română sunt puse, atât în relație cu tot ceea ce alcătuiau realitățile noastre, cât și prin raportarea la evenimentele din întreaga lume.
Într-un timp destul de scurt apar suplimente, de exemplu Buletin, gazetă administrativă (București, 1832) sau Buletin, foaie oficială (Iași, 1833), precum și suplimente literare, mai cunoscute: Muzeul Național și Curierul de ambe sexe (pentru Curierul românesc, 1836), Alăuta românească (pentru Albina Românească, 1837), Foaia pentru minte, inimă și literatură (pentru Gazeta de Transilvania, 1838).
Printre colaboratorii acestor ziare se pot enumera: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob și Andrei Mureșanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, acestea fiind personalități ale scrisului românesc reprezentative pentru acea perioadă.
De asemenea se naște și primul cotidian: România. Era 1 ianuarie 1838. Un ziar, despre care Nicolae Iorga scria că „face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că „o astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuință”.
Dacia literară apare în anul 1840, dar până atunci publicațiile românești aveau probleme la toate capitolele. Un format mic, cu 4 pagini, din care 2/3 cuprindeau informațiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ, iar paginația simplă, pe prima pagină găsindu-se două coloane. Erau publicate știri, reportaje, articole, poezie, dar și mici texte narative. Erau surprinse rubrici de tipul „înștiințării din lăuntru” și „înștiințării din afară”, sfaturi practice etc. Grafica este modestă datorită caracterului încă rudimentar al tipografiilor.
Oricum, începutul presei fusese unul făcut și se așeza sub semnul afirmării conștiinței naționale și al idealului unirii. Efortul nu poate fi înțeles decât în condiția în care se militează pentru școala în limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific național.
Înspre jumătatea secolului al XIX-lea se fac și primele gesturi importante către profesionalizarea presei. Într-o primă etapă sunt impuse câteva publicații care vor avea un rol important, nu doar în destinul presei, ci și pentru întreaga construcție a culturii naționale. Este vorba despre Dacia literară (1840), Propășirea (1844) și Magazin istoric pentru Dacia (1845). Primele trei își fac apariția la Iași și sunt legate de numele lui Mihail Kogălniceanu, ultima apare la București și este opera lui Nicolae Bălcescu și August Treboniu Laurian.
Optând pentru o literatură națională și pentru apelul la istorie, căci de aici „vom ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”, după cum spunea Mihail Kogălniceanu, recomandând întoarcerea la poezia populară și tradiții, promovând cultivarea limbii române, „limba maicii sale”, cum scria George Barițiu, făcând raportare în continuu la realitățile politice și sociale ale vremii, Nicolae Iorga surprindea faptul că „avem aici tot crezul acelei revoluții apropiate”, dorindu-și o descriere tematică din care nu lipsesc științele exacte, economia, dreptul, învățământul etc., propagând un spirit unionist. Aceste publicații în care au semnat Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, George Barițiu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Aron Pumnul, Cezar Bolliac și Ion Ghica etc., reprezintă ieșirea din „copilărie”, exprimarea fermă a unei adolescențe entuziaste ce poartă încă de pe acum nuanța maturității, care va apărea după puțin timp.
Revoluția din anul 1848 marchează apariția unor publicații chiar la câteva luni după ea: Pruncul Român (12 iunie – 11 septembrie 1848), Poporul Suveran (19 iunie – 18 septembrie 1848, „gazetă politică și literară”, sub redacția lui Dimitrie Bolintineanu), Monitorul Român, care apare la 19 iunie, în anul 1848, ca oficial al guvernului revoluționar provizoriu (avea să apară până în septembrie, același an), Constituționalul (iulie 1848), România (6 august – 10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacția lui George Baronzi etc.
Revoluționarii aflați în exil vor scoate noi publicații: România Viitoare (Paris, 1850), cu Nicolae Bălcescu, Dinicu Golescu și D. Brătianu, Republica Română (Paris, 1851 și apoi Bruxelles, 1853) editată de I. Brătianu și C. A. Rosetti, Junimea Română (Paris, 1851) scoasă de George Cretzianu și Alexandru Odobescu etc.
Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din data de 14 iunie 1848, este cel dintâi act oficial care abolește cenzura, consacră dreptul fundamental și oferă libertate presei. În el se precizează: „Potrivit voinței poporului, cenzura este desființată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie și a tipări slobod”.
Odată cu perioada Unirii Principatelor au fost editate și publicații care au servit nemijlocit această cauză. Cu un început făcut, numărul gazetelor și al revistelor crește constant, acestea fiind cele mai importante metode de promovare a ideilor și idealurilor socio-politice ale românilor, din țară sau din afara granițelor, ajutând la „consolidarea bazelor democratice ale unui stat modern, la impunerea valorilor clasice ale literaturii române”. Putem preciza câteva exemple: România Literară (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iași), publicație coordonată de Vasile Alecsandri, Steaua Dunării (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iași), sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, Românul (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariții periodice până în 1905).
În luna martie a anului 1862, după Unire, presa se situează într-o zodie fastă, sub oblăduirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care decretă, „Legea presei”, o lege care oferă fiecărui om libertatea de a-și exprima ideile prin intermediul presei, fără cenzură și care redă oricărui cetățean român dreptul de a fonda un ziar. În Constituția din iulie 1866, în articolul 5 este precizat: „Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”, iar în articolul 24 se stabilea că: „nici un ziar sau publicațiune nu va fi suspendat sau suprimat”.
În urma actului de la data de 1 decembrie 1918, sub aspectul unui stat suveran, independent și democratic, presa va prelua a patra putere în stat, păstrându-și poziția până la impunerea comunismului, după cel de-al doilea război mondial.
În perioada interbelică, datorită unei explozii culturale, economice și sociale, presa românească prinde un avânt spectaculos spre direcții nebănuite. Numărul ziariștilor care găseau o direcție prin editorialele și articolele lor crește, iar unul dintre cei mai renumiți și influenți ziariști ai epocii a fost Pamfil Șeicaru (1894-1980).
Obiectul istoriei presei este greu de delimitat deoarece ține de diversitatea formelor sale. Încă din secolul al XVII-lea, noțiunea de presă periodică acoperea o masă puternic acaparată de publicații.
Istoria presei are o valoarea mult mare decât o arată sensul acesteia, drept urmare ea poate fi văzută ca o știință auxiliară a istoriei moderne și contemporane.
Una dintre cele mai fundamentale date ce completează viața socială o constituie nevoia de informații. Curiozitatea și interesul publicului au avut un rol major în dezvoltarea vocației povestitorilor de istorii, care de la aezii greci la trubadurii Evului Mediu și la griots africani, și-au însușit funcții de comunicare, și adeseori de informare.
În toate civilizațiile care au cunoscut scrisul, în limita rețelelor „oficiale”, corespondențele pentru oamenii de afaceri și pentru membrii claselor conducătoare au constituit o sursă periodică de noutăți care de cele mai multe ori depășea cadrul restrâns al relațiilor personale sau profesionale.
După realizarea unirii tuturor românilor într-un stat național, suveran și independent, în granițele firești ale României Mari, la data de 1 decembrie 1918, presa românească cunoaște o nouă etapă de dezvoltare democratică, ajungând să se impună ca a patra putere în stat, până la înlocuirea democrației cu dictatura comunistă impusă la noi de către Imperiul de la Răsărit. Perioada interbelică a fost marcată de o adevărată explozie de ziare și reviste, ajungând ca multe dintre ele să dispară după câteva numere sau chiar după unul singur, dar și din cauză lipsei de preocupări pentru lucrările teoretice, monografice sau bibliografice cu referire la presa românească.
Necesitatea de a se informa asupra întâmplărilor din țări mai îndepărtate a fost simțită de primii români care au mers la studii în Polonia. Astfel, Nicolae Iorga crede că Miron și Nicolae Costin, care și-au aprofundat cunoștințele în mediul intelectual polonez, străbătut de spiritul Renașterii, au întâlnit o formă primitivă a ziarelor: avvisi. Odată întors în Moldova, datorită curiozității intelectuale, continuă să se informeze asupra întâmplărilor din toată lumea. Nicolae Iorga crede că și Radu Popescu, cronicarul oficial al lui Mavrocordat, și chiar Ion Neculce, au cunoscut imitațiile germane făcute de către gazetele italiene și franceze. Condițiile de instabilitate politică au determinat, în Moldova și Valahia, necesitatea de informare politică, deoarece durata unei domnii nu era în funcție de calitățile domnitorului, ci de schimbătoarea voință a Sublimei Porți, supusă și ea diferitelor influențe internaționale.
Un element principal în viața intelectuală a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Constantin Brâncoveanu și tatăl lui Ștefan Vodă Cantacuzino, o constituia primirea „gazetei” italiene.
Constantin Brâncoveanu a fost unul din cei mai informați domnitori, acest lucru datorându-se gazetelor care au început să apară încă din primul deceniu al secolului al XVII-lea, dar și faptului că dispunea de traducători ai știrilor culese din toate părțile Europei.
Grigore Alexandru Ghica avea trecut în bugetul lui și rubrica „gazetarilor”, rubrică ce viza suma exactă a cheltuielilor, locul de unde se aduceau foile, precum și persoana care avea rolul de a se ocupa cu acestea. La rândul lor, urmașii lui au păstrat de asemenea capitolul „gazetarilor” în bugetele lor.
Domnitorii nu erau însă singurii care aveau dorința și obligația de a fi informați cu privire la situația din lume. În acest sens, am putea aminti de episcopul Chezarie al Râmnicului, nesățios cititor de „gazeturi”. În anul 1778, episcopul cerea unui negustor să îi trimită „Mercurii politiques” cu „Dictionnaire des sciences, des arts et des métiers” sau „L'Encyclopedie des sciences”, care ar corespunde cu „Journal encyclopedique de livre propagande philosophique”.
Ocupația rusească din anul 1806 a determinat o mai mare răspândire a gustului de lectură „a gazeturilor”.
Cele mai răspândite dintre gazetele apusene (franceze, italiene, germane) erau gazetele revoluționare grecești care apăreau la Viena.
Când a apărut primul ziar românesc?
Primul ziar românesc a fost scos de trupele de ocupație rusești sub domnia Ecaterinei Cea Mare, iar acest lucru reiese în urma descoperirii făcute de Nicolae Docan într-un număr din data de 3 martie 1790 al ziarului „Wiener Zeitung”. Acest buletin-ziar se numea „Courrier de Moldavie” sau „Gazeta de Iași”. După un prospect, ziarul trebuia să apară în două limbi: pe o coală în limba română și pe cealaltă în limba franceză; costul ziarului era de trei galbeni și a putut fi găsit atâta timp cât armata rusească a ocupat principatele.
Presa a fost plasată într-o „istorie proprie” de aproape două veacuri de către istoria culturală a societății românești.
În anul 1829, Ion Heliade Rădulescu a obținut autorizația de a scoate un ziar, ca rezultat al nevoilor ocupației rusești de a-și tipări circularele, dar și de a întreține o atmosferă favorabilă prin transmiterea veștilor.
Propagandist al ideilor predicate de dascălii ardeleni și autor al unei noi gramatici, Ion Heliade Rădulescu era destinat să devină ctitorul unei epoci în cultura noastră.
Primul ziar în limba română, cu apariție îndelungată și cu rol important în trezirea conștiinței naționale a românilor, apare la București, săptămânal sau bisăptămânal, iar primul număr este publicat la data de 8 aprilie 1829. Titlul ziarului era „Curierul Românesc” și era o publicație administrativă, comercială și politică, de informație curentă. Începând cu data de 3 ianuarie 1830 se adaugă subtitlul „Gazeta administrativă, comercială și literară”, iar de la data de 7 ianuarie 1830, cuvântul literară este înlocuit prin cuvântul politică.
Între anii 1830-1847, se editează următoarele suplimente: Adaos literar la „Curierul Românesc”, „Gazeta Teatrului Național”, „Muzeu Național”, „Curier de ambe sexe”. În luna decembrie a anului 1828, cu sprijinul lui Dinicu Golescu, se obține aprobarea pentru editarea unui ziar în limba română, conform programului Societății Literare. La începutul anului 1829, Ion Heliade Rădulescu tipărește o „Înștiințare”, în care se precizează scopul și conținutul publicației proiectate: „Într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutari; […] aici liniștitul literat și filosof aduce și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii”. Din „Înștiințare” rezultă că ziarul, denumit „Curierul Bucureștilor” urma să cuprindă: „1. O culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazeturile Europei; 2. Însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii românești; 3. Înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului; 4. Cele din lăuntru și slobode săvârșiri ale statului nostru, precum și judecăți însemnate, sfaturi și hotărâri ale Divanului pentru îmbunătățirea patriei: voinți ale Divanului pentru publicarea vreunei pricini”.
„Curierul Românesc” publică articole și note ce conțin noțiuni elementare de istorie, geografie, economie, comerț, industrie și administrație. Ion Heliade Rădulescu este autorul articolelor de îndrumare, al notelor critice și conducătorul efectiv al ziarului. Între anii 1830–1832, „Curierul Românesc” publică, la rubrica „Literatură”, articole de îndrumare, note, recenzii, iar între anii 1833-1834 o serie de articole intitulate „Pentru poezie, pentru stil”. Acțiunea de cultivare a limbii și de îmbogățire a literaturii române moderne este continuată în suplimentele ziarului. În paginile „Curierului Românesc” debutează scriitorii munteni Iancu Văcărescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu, I. Catina precum și alți poeți ai generației de la 1848. Ion Heliade Rădulescu scrie numeroase poezii, articole de critică literară, prelucrează texte din literatura franceză, pentru a servi ca model tinerilor scriitori și acordă traducerilor un rol important în dezvoltarea limbii și a literaturii române. În prefața „Asupra traducției lui Omer” de O. Aristia, redactorul susține traducerea în limba română, fără însă a neglija creația originală. Preocupat de îmbogățirea literaturii cu opere valoroase din literatura universală, el folosește în paginile ziarului „Curierul Românesc”, pentru prima dată termenul de „critică literară”.
Ion Heliade Rădulescu era convins că prin traduceri limba se îmbogățește și se „întinde în toate laturile orizontului științei și făcându-se capabilă a exprima orice cugetare, va deveni limba viitorului României și se va înfățișa splendită și radioasă literaturii naționale”.X
„Curierul Românesc” cuprindea, până la apariția suplimentelor, pe lângă texte administrative (hotărâri oficiale, știri politice și militare) și articole de cultură, cu largă circulație în Muntenia, Moldova și Transilvania, articole despre limba română și literară, dar și despre rolul culturii în lupta pentru autonomie și progres social, toate semnate de Ion Heliade Rădulescu.
Datorită spiritului său activ, Ion Heliade Rădulescu a izbutit să determine masa tânără să facă traduceri din principalele opere ale literaturii mondiale.
Astfel, o asociație de teatru, Societatea filarmonică, a devenit centrul activității culturale. În anul 1835, apare „Gazeta Teatrului Național”, dar după 13 numere este nevoită să-și înceteze activitatea. În locul acestei publicații, Ion Heliade Rădulescu va edita „Curierul de ambe sexe”.
„Curierul de ambe sexe” este un jurnal literar, supliment al ziarului „Curierul Românesc”, prima revistă literară din Țara Românescă, ce apare la București, bilunar, sub redacția lui Ion Heliade Rădulescu. Din anul 1845, apare cu subtitlul „Foaie literară”. Între anii 1862–1864, Ion Heliade Rădulescu retipărește cele cinci volume, numite perioduri, cu subtitlul „Jurnal literar”.
Anul 1837 marchează apariția primului număr al „Curierului de ambe sexe”. În „Curierul Românesc” din 12 martie 1837, Ion Heliade Rădulescu anunța: „Ca să nu se precurme însă publicarea a oarecare cunoștințe din literatură, economie și industrie ce s-ar putea împuțina, se înlocuiește o gazetă, în locul aceleia a Teatrului sub titlul de „Curier de ambe sexe”, care va ieși de două ori pe an; o dată pentru bărbați și o dată pentru femei”.X
„Curierul de ambe sexe” își propune să cuprindă, pentru bărbați, articole din literatură și industrie și „oarecari povestiri”, iar pentru femei, „povestiri plăcute și morale”, articole asupra „credinței, economiei și bunei țineri a casei, asupra creșterii a copiilor, asupra grădinilor, asupra îmbrăcămintei”.
Articolul-program mai preciza că suplimentul va conține gravuri de mode pentru ambele sexe.
Apărută cu trei ani înainte de „Dacia literară”, publicația își propune să continue programul iluminist al „Curierului Românesc”, punând accent pe problemele literaturii, moralei și artei. În ceea ce privește concepțiile lingvistive, Ion Heliade Rădulescu este nevoit să părăsească ideile avansate din prefața „Gramaticii românești” și din articolele apărute în „Curierul Românesc”. Scrierile publicate în cele cinci perioduri sunt clasificate, astfel: „Poezie”; „Morală”; „Literatură”; „Numele”; „Căsnicia”; „Varietăți”; „Educația”.
Costache Negruzzi își aduce aportul la „Curierul de ambe sexe” cu traduceri din Pușkin. De asemenea, în acest supliment vom regăsi „Melodii ebraice” ce aparțin Lordului Byron, dar și fragmente din „Gerusalemne Liberata” de Torquato Tasso.
Ion Heliade Rădulescu actualizează programul „Curierului de ambe sexe”. „Misia acestei scrieri periodice, după cum fiecare cititor se va putea convinge, a fost „spre a servi de arhivă la istoria literaturii și limbii noastre, cât și a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naționali, a-i face a se deprinde, cu dânsele, ale unora și a le urma, a-i face a vedea și cunoaște într-însele limba națională și unitară în tot adevărul și în toată natura ei”.
Cum rușii nu aveau niciun interes să se creeze o unitate de spirit, iar mijloacele de comunicație erau unele primitive, din necesitatea de a cunoaște ultimele știri trupele de ocupație a înlesnit apariția primului ziar moldovenesc.
Gheorghe Asachi, consemnat în istorie, drept un mare om de cultură și de bun-simț, înzestrat cu o excepțională putere de muncă și o profundă iubire pentru Moldova, al cărei măreț trecut îl întunecase o vitregă istorie, a fost ctitorul renașterii culturii românești în țara lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. La data de 17 aprilie 1829, Gheorghe Asachi redactează un apel care face referire la înscrierea abonaților la foaia pe care el o intitulase „Gazeta românească de Eși”; gazetă politico-literară, bihebdomadară, iar prețul abonamentului fiind patru galbeni pe an. În general, programul era același ca și cel propus de Ion Heliade Rădulescu. Ceea ce este interesant este că în preocupările lui Gheorghe Asachi intra și reforma limbii curente, stâlcită prin infiltrațiile grecești și prin care el dorea o reîntoarcere la originile frumoase ale graiului românesc pentru a putea începe o literatură nouă.
Încă de la începutul publicației regăsim o largă expunere asupra condițiilor presei de pretutindeni, o icoană a civilizației universale, totuși, tristețea lui Gheorghe Asachi era accea că numai la noi nu pătrunseseră încă razele culturii.
Ziarul, care fusese anunțat prin intermediul prospectului cu numele „Gazeta românească de Eși”, a apărut sub numele de „Albina”. Redenumirea ziarului a fost făcută ca să fie pe placul rușilor, prin traducerea titlul unuia din ziarele din Petersburg.
„Albina românească” a apărut de la început în condiții tehnice superioare, hârtie bună, tipar frumos, bună distribuție a materiei. Apare la Iași, bisăptămânal (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835; 3 ianuarie 1937–2 ianuarie 1850). Totodată, ziarul publică și suplimentul ei literar „Alăuta românească”. După „Courrier de Moldavie”, tipărit la Iași, în limba franceză, „Albina românească” este primul ziar în limba română din Moldova, care, alături de „Curierul Românesc”, redactat de Ion Heliade Rădulescu, la București, și de „Gazeta de Transilvania” a lui George Barițiu, de la Brașov, stă la baza presei periodice românești. Apariția „Albinei românești” este anunțată printr-o invitație-litografiată și printr-o „Înștiințare” tipărită la data de 17 aprilie 1829. Gheorghe Asachi evidenția importanța ziarului în viața modernă a fiecărui popor: „Nu se află astăzi în lumea politică neam, deși mai mic la număr decât românii, carele, întru alte ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației un jurnal periodic”.
„Albina românească” a urmărit să publice „politicești și interesante novitale din toate țările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, și mai ales adese se vor împărtăși din vrednici scriitori povățuiri despre economia câmpului, despre care, pentru toate timpurile anului, se vor însemna regule după sistema practică în țările politicite, a pometelor, a viilor, a stupilor, a viermilor de mătasă, a velnițelor, a pădurilor, cât și povățuirii pentru fericirea și vindecarea epizootiei (boalei vitelor)”. (de unde este luat)
În primii ani de apariție a ziarului, literatura este în centrul atenției lui Gheorghe Asachi. Între anii 1838-1839, Gheorghe Asachi publică poezii și foiletoane de interes cultural. Costache Negruzzi traduce 14 balade de Victor Hugo, iar G. Săulescu semnează „Observații gramaticești asupra limbii românești” și o lungă scrisoare de răspuns la problemele dezbătute în cadrul schimbului de idei asupra limbii literare între Costache Negruzzi și Ion Heliade Rădulescu, din „Muzeul Național”, iar Mihail Kogălniceanu este autorul a patru spirituale foiletoane. Un nou colaborator este poetul N. Nicoleanu. Între anii 1848-1849, preocupările pentru literatură scad, foiletonul fiind ca și suprimat.
„Alăuta Românească” este suplimentul literar al „Albinei românești” și apare la Iași, neregulat (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), din inițiativa și sub redacția lui Gheorghe Asachi, ca mai apoi să apară bilunar sub redacția lui Mihail Kogălniceanu.
În primăvara anului 1837, Gheorghe Asachi editează un supliment literar, ca urmare a constatării că paginile „Albinei Românești” sunt insuficiente pentru stimularea creației literare din Moldova, așa cum procedase și Ion Heliade Rădulescu în Țara Românească. Cele opt numere apărute sub redacția lui Gheorghe Asachi conțin versuri și proză de Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi și C. Aristia, un foileton, un fragment din piesa „Zaira” de Voltaire, în traducerea lui M. Mana. Odată cu trecerea revistei sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, acesta depune eforturi susținute în direcția transformării „Alăutei Românești” dintr-o publicație ocazională și provincială într-o revistă modernă, cu menirea să-i informeze pe lectori în legătură cu mișcarea literară europeană și să stimuleze creația literară originală pe baza istoriei și a tradițiilor populare, creație pusă în slujba realizării idealului de redeșteptare națională. Cele cinci numere redactate de tânărul istoric și literat Mihail Kogălniceanu anticipează programul revistei „Dacia literară” (1840): „Alăuta, scrie Kogălniceanu, va cuprinde numai articole de literatură a limbii noastre și a altor străine, care unii din ai noștri tineri literatori au binevoit a giurui de a ni le împărtăși”.
În numărul doi al suplimentului literar, Mihail Kogălniceanu surprinde ideea de necesitate a cunoașterii profunde a trecutului, a obiceiurilor și tradițiilor din care „va trebui să înflorească o literatură originală”, pătrunsă de „duhul național”. Cu tot efortul tinerilor, în fruntea cărora se găseau Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, „Alăuta Românească” „se desprinde cu greu de sub tirania gustului neevoluat al cititorului epocii, care cerea în primul rând, traduceri ușoare, cu un vădit colorit de anecdotă” (Nicolae Cartojan).
„Alăuta Românească” publică traduceri din Bürger și Schiller (Mihail Kogălniceanu), Martial (Gheorghe Asachi), proză din „Magasin für die Literatur des Auslandes” (Mihail Kogălniceanu). Semnează versuri: Gheorghe Asachi, M. Cuciureanu; biografii: inaugurându-se cu acest text un anumit gen de biografie literară în literatura noastră. Mihail Kogălniceanu, într-un articol filologic pe marginea „Catehismului” lui Neofit Scriban, propune înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. „Alăuta Românească” este suprimată de către domnitorul Mihail Sturza, ca urmare a publicării părții a 2-a din „Filosofia vistului”, care prin aluzia satirică adusă la adresa consulul țarist Karl von Katzebul a deranjat masele oficiale.
În anul 1838, George Barițiu a scos „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, unde apare prima dată poezia „Răsunet” de Andrei Mureșanu, astăzi imnul național. Aceasta este o revistă de familie de modeste pretenții și fără niciun aport politic. În afară de îndrumări în domeniul școlar și moral, discuții cu privire la formele cele mai potrivite graiului românesc, foaia reproduce din literatura cea nouă din principate, adică din Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi. „Filozofia cea bună este aceea care dă cultură practică fiecăruia și care se inspiră de la originalitatea ca și de la nevoile fiecărei nații”. George Barițiu declară că nu așteaptă nimic de la cârmuire, nația având datoria de a se cultiva ea însăși, cu propriile ei mijloace. Cu acest spirit de independență nu e de mirare că a scos „Foaia de săptămână din Transilvania” fără să mai ceară autorizație, dar consecința a fost suspendarea ziarului.
George Barițiu obține autorizație și publică la 12 martie 1838, în frumoase condiții tehnice, „Gazeta Transilvaniei”. Explicând rostul publicației, el scris: „Nu e tot una a ceti un ziar străin, oricât de bine ar fi făcut, și unul în propria limbă”.
„Gazeta de Transilvania” este bine redactată și reținută ca atitudine politică oferea foilor din principate informații privind situația românilor din Monarhia habsburgică.
De la data de 3 ianuarie 1849 își face apariția cu titlul „Gazeta transilvană, iar de la data de 1 decembrie 1849 cu titlul de „Gazeta Transilvaniei”.
Ziar având o îndelungată apariție, de peste o sută de ani, „Gazeta Transilvaniei” se situează de la început pe poziții democratice și iluministe, jucând un rol important în apărarea intereselor naționale și sociale ale românilor din Transilvania.
În articolul-program al primului număr, George Barițiu evidențiază, ca și Ion Heliade Rădulescu în „Curierul Românesc” și Gheorghe Asachi în „Albina Românescă”, importanța unui ziar în viața socială și culturală a poporului. Mijloacele pentru cultivarea limbii și dezvoltarea creației literare erau: traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului. În perioada de dinaintea revoluției de la 1848, ziarul militează pentru recunoașterea egalității în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naționalități, pentru înlăturarea privilegiilor feudale și pentru unirea românilor într-un singur stat. Ca urmare a atitudinii ferme a lui George Barițiu, exprimată printr-o serie de articole cu privire la revoluția de la 1848 și rolul lui Avram Iancu în revoluție, „Gazeta Transilvaniei” este suspendată în martie 1849. Conducerea ziarului este preluată de Iacob Mureșianu, care va tempera tonul articolelor, drept consecință a refuzului redactorului de a da o declarație prin care să își retragă afirmațiile făcute în unele articole și corespondențe, despre revoluția de la 1848.
În anul 1852 rubricile „Gazetei Transilvaniei” se intitulau: „Monarhia austriacă”; „Depeși telegrafice”; „Țara Românească”; „Moldolva”; „Cronică străină” și „Foiletonul”. Partea literară fiind redusă în anii următorii.
„Foaie pentru minte, inimă și literatură” este suplimentul literar al „Gazetei Transilvaniei”, apare la Brașov, săptămânal (2 iulie 1838 – 1 martie 1849). În anul 1849, în locul suplimentului „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și al „Gazetei Transilvaniei”, suspendate pentru conținutul lor revoluționar, apare „Expatriatul”, însă în anul 1850 este și acesta suspendat. Adăugarea în subtitlu a cuvintelor „pentru inimă”, după modelul publicației „Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde”, editată tot de I. Gött precum și înlocuirea cuvântului literară prin cuvântul literatură exprimă o legătură mai puternică cu ziarele și suplimentele lor literare din Țara Românească („Curierul Românesc” – „Curierul de ambe sexe”) și din Moldova („Albina Românească” – „Alăuta Românească”).
În articolul „Trecutul și viitorul acestei foi”, George Barițiu atrage atenția asupra faptului că „în țările vecine, de un sânge cu noi”, limba este cultivată și, de aceea, literatura se află într-un real progres și crede că românii din Transilvania au nevoie de o publicație care să pună în prim plan opere originale sau traduse, cu obligația de a fi scrise într-o limbă clară. În centrul preocupărilor lui George Barițiu stau problemele limbii literare și ale ortografiei. El însuși își desăvârșește opera pe înțelesul tuturor categoriilor de cititori, astfel contribuind, alături de Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi, la formarea stilului publicistic.
„Foaia pentru minte, inimă și literatură” publică articole de istorie, social-politice, filologice și lingvistice, versuri, proză, teatru, teorie și critică literară, folclor și etnografie, traduceri, note, recenzii, biblografii.
La baza literaturii culte, George Barițiu așază, asemeni lui Mihail Kogălniceanu în „Dacia literară”, creațiile folclorice, publicând, încă din anul 1839, poezii populare trimise de Todor Andraș și cântece populare din Sibiu. Legăturile dintre cărturarii munteni, moldoveni și transilvăneni devin din ce în ce mai strânse.
„Foaia pentru minte, inimă și literatură” joacă un rol important în dezvoltarea culturii românești. În rândurile scrise în spirit iluminist sunt surprinse problemele legate de emanciparea culturală și politică a poporului român, de afirmare a individualității prin limbă și cultură, de organizare a teatrului și învățământului românesc; publicația încurajând literatura originală, stimulând culegerea folclorului și astfel se realizează o legătură mai puternică între scriitorii români de pe întreg teritoriul țării.
Tânăra generație, unii formați la Paris, alții la Berlin, în urma evoluției orizontului spiritual, determină transformarea radicală a presei. Personalitate marcantă a acestei epoci este Mihail Kogălniceanu, care își făcuse studiile la Berlin în epoca de ascendență a culturii germane.
Mihail Kogălniceanu vine cu o nouă viziune a destinelor poporului român. Titlul ales „Dacia literară”, reprezintă o ieșire din sensul regional și o tendință spre afirmarea ideii naționale în totalitatea ei; Moldova, Muntenia, Transilvania reprezentau pentru Mihail Kogălniceanu fragmente dintr-o unitate spirituală, dintr-o unitate de viață care se menținea în ciuda delimitărilor politice. Deși s-a ferit de integrarea aspectelor politice în revistă, a surprins tendințe care deși au fost atât de frumos învăluite de haina literară nu au scăpat de ochiului vigilent al reprezentanților Rusiei la Iași. Drept urmare, consulatul rusesc a intervenit și după trei numere „Dacia literară” a fost interzisă.
Mihail Kogălniceanu publică în anul 1841 „Arhiva Românească” al cărei cuvânt introductiv echivala cu un program politic, anunțând astfel apropiata tipărire a „Cronicelor Moldovei”.
Istoria presei românești este, într-o mare măsură, strâns legată de frământările istoriei moderne a poporului român care, în ultimele două veacuri, și-a concentrat eforturile în vederea realizării unității și câștigării independenței politice și culturale. Presa este unul din organele ce au contribuit într-o mare măsură la zămislirea și consolidarea structurii politice, administrative și culturale ale neamului, pentru că strucuturile politice nu puteau fi abordate sub regimurile de ocupație în care se înfiripau și pe lângă aspirațiile neamului românesc, despărțit de atâtea granițe provizorii și pe lângă străduințele celor mai luminate capete de a crea România modernă și, în sfârșit, pe lângă aportul major pe care l-au adus în această privință Școala și Biserica, adevărate vetre în care s-au păstrat intacte tradiția, credința și graiul românesc.
Presa românească s-a dezvoltat destul de greu, luptând în permanență cu apăsarea cenzurii și cu diferitele obstacole care i-au stat în cale. Scopul principal al primelor gazete sau foi periodice românești, urmăreau deșteptarea poporului la viața națională, iar mijloacele de transmitere a scopului, erau graiul românesc, răspândirea gustului de citire în masele populare și dezvoltarea interesului pentru toate chestiunile publice românești. Pătura intelectuală de atunci își putea procura ziarele străine, de unde se informa cu privire la evenimente politice, militare, culturale și de alte gen, ale vremii. Însă, un număr de intelectuali români au dorit să pună la curent și poporul, astfel încât geneza presei românești să poate fi urmărită în același timp în toate teritoriile locuite de români, unde au început să apară publicații în limba națională.
Exemple semnificative sunt: „Curierul Românesc” redactat de Ion Heliade Rădulescu, „Albina Românescă” redactat de Gheorghe Asachi și „Gazeta de Transilvania” înființată de George Barițiu plus multe altele.
Presa din România, încă de la geneza ei are un caracter pur național, în care se reflectă toată interesele și idealurile mari ale patriei, discutate și susținute în scrisul zilnic, la care se adaugă interesele și idealurile culturii și civilizației europene, ca în final aceasta să se constituie ca un mod de viață și de comunicare, și cel mai important acela de implicare în mentalitatea maselor.
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ – CONVORBIRI LITERARE – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ
Epoca generației de la 1860 reprezintă cea dintâi mare deschidere spre universalitate. În afirmarea literaturii, filozofiei și a istoriei un rol important l-a avut Societatea Junimea, ce s-a înființat în anul 1863, avându-i ca membrii fondatori pe Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi, recent întorși de la studii din străinătate.
Societatea avea ca scop principal educarea și culturalizarea publicului larg, drept urmare membrii Junimii vor susține mai multe ședințe pentru susținerea acestei cauze. Programul Societații cuprindea, printre altele, următoarele: toți cetățenii interesați de răspândirea culturii în România puteau face parte din ea; Societatea urma să aibă câte un corespondent în toate marile orașe ale țării; orice carte de știință sau literatură, folositoare școlilor, să fie tipărite gratis.
De asemenea, o altă preocupare a Junimii era înființarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească operele cronicarilor mai vechi într-o nouă ediție, dar și publicarea unor manuale școlare; în acelați timp se mai dorea și publicarea unei reviste lunare.
În toamna anului 1865, Junimea începe să funcționeze săptămânal, având 28 de membri, urmând ca în anul 1875, aceasta să numere 111 membri. „Această societate eteroclită a izbutit performanța de a face epocă în istoria literaturii și a civilizației românești. Meritul principal – ca diriguitor spiritual – îl are, se știe, Maiorescu. Nu trebuie neglijat nici rolul – excepțional – al lui Vasile Pogor. Cultivat și erudit până la extravaganță, inteligent, spiritual, om de gust, sceptic prin temperament, Pogor este creatorul mitologiei Junimii, alcătuit din aceste mici tradiții și habtitudini intrate în legendă”.
În anul 1867, Titu Maiorescu propune deschiderea unui mic jurnal literar în care să fie publicate scrierile citite și discutate în cadrul Societății. Dar, Iacob Negruzzi intervine și propune ca revista să se numească Convorbiri literare, propunere cu care membri au fost de acord. Titu Maiorescu îl propune pe Iacob Negruzzi să fie redactor al revistei, motivând că „cel ce a botezat-o trebuie s-o și conducă”.
Astfel, la data de 1 martie 1867, ia naștere una dintre cele mai prestigioase reviste din istoria literaturii române, ce avea să marcheze decisiv viața culturală din acea vreme, și nu numai. Apărută în redacția lui Iacon Negruzzi, căruia îi aparține ,,botezul” publicației (titlul fusese ales, probabil, din tradiția periodicelor ieșene: Dacia literară și România literară), și sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, va domina, aproape trei decenii, viața literară și publicistică româneasca. Revista a apărut, mai întâi, bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada iețeană; urmând ca la București să apară lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie 1944).
Revista fondată de Junimea cuprindea informații interesante despre „prelecțiunile populare” („prelecțiunile populare” sau conferințele publice au fost susținute inițial de Titu Maiorescu și au contribuit la aproprierea junimiștilor, dar și la întemeierea Societății; devenind unul din mijloacele importante de manifestare). Titlurile celor zece prelecțiuni sunt: 1. Familia în stat și societate, educațiunea în familie; 2. Educațiunea fundată pe principii științifice, estetica și psihologia ca părți ale filozofiei; 3. Principii estetice. Frumosul, sublimul și plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică și opera italiană) și la literatură (clasică și romantică); 4. Importanța esteticii pentru educațiune. Principii psihologice. Idealismul și materialismul în psihologie; 5. Temperamentele; 6. Viața de zi și viața de noapte a sufletului, vis, viziuni, stahii; 7. Memoria și fantezia; 8. Voința și caracterul; 9. Voința și intelineța, talentul și geniul; 10. Recapitulare. Mijlocul justifică scopul.
Prelecțiunile reprezintă un capitol de referință în istoria Junimii. Materialele publicate de revistă constituie un valoros fond documentar, care completează imaginea privind obiectivele culturale, ideologice și estetice ale junimiștilor.
Dacă prelecțiunile au avut un impact mai mic sau mai mare asupra publicului e greu de spus, în schimb, pentru junimiști au reprezentat un stimulent puternic pentru studiu și meditație. Prelecțiunile au fost un excelent exercițiu intelectual, existând o strânsă legătură între prelecțiuni și revistă. Aceasta preia, clarifică, dezvoltă și imprim în caracter național multora din ideile enunțate în vestitele „prelecțiuni populare”.
Cap.4. STUDIU DE CAZ – CONVORBIRI LITERARE – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ
De bun augur a fost aproape mitica apariție a revistei junimiste la 1 martie 1867, acum mai bine de 140 de ani, într-o primăvară, poate nici mai blîndă, nici mai aspră decît avem noi astăzi parte.
Binecunoscute sînt împrejurările nașterii revistei Convorbiri literare. Întîmplări narate, de altfel, cu destul haz în Amintiri din „Junimea”, de către Iacob Negruzzi – cel care a diriguit-o aproape trei decenii.
Societatea Junimea a luat ființă către sfîrșitul anilor 1863 și începutul lui 1864, avîndu-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și Theodor G. Rosetti, ultimul fiind cel care i-a dat numele.
La întîlnirile Societății erau prezentate și discutate atît traduceri, cît și pagini de literatură originală. În ani se cumulase suficientă literatură, care impunea (pentru a evita limitarea la sfera privată a Societății) publicarea în paginile unei reviste.
La începutul lui ianuarie 1867, la o întrunire a Junimii care, după obicei, se desfășura în Casa Pogor, cu o numeroasă prezență, aflăm din Amintirile lui Negruzzi: „Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de cîtăva vreme în mintea multora din noi și era foarte naturală în starea în care se găsea Societatea. În adevăr, cîteodată se citea la adunările Junimii vreo poesie originală sau tradusă, discuțiile noastre dăduse lui Maiorescu ocazia să scrie cîteva studii și critici întinse pe care ni le comunicase – erau să rămîie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?
De aceea, cînd Maiorescu își arătă părerea că ar fi bine să deschidem un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite și aprobate de Societate, și în care să putem rezuma o parte din discuțiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa”.
Odată propunerea făcută și aprobată, două erau chestiunile ce urmau să se rezolve, care-i va fi numele acestui copil al „Junimii” și cine o va dirigui – aspectul material nu conta, la acea vreme Societatea își avea propria tipografie nouă și completă. Instinctiv, Iacob Negruzzi, ascuns în partea cea mai întunecoasă a salonului, înfundat pe o canapea, simțea că toți au să cadă pe capul său. „După obiceiul Junimii de a se ocupa mai întîi pe larg și pe întins, cu mare ceartă și zvon de aceea ce este secundar, și de a hotărî apoi răpede lucrurile principale, la început se puse în discuții numele jurnalului, care în definitiv era destul de indiferent. După ce mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură și se respinseră, eu zisei din colțul meu: «Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare?…» «Bravo! răspunse Pogor de departe. Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n’engage à rien! Admis!…» «Primesc și eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă este fără pretenție!…
Dar care dintre noi ar avea să ia asupra sa direcția jurnalului?…» O tăcere generală se făcu și după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: «Tu ai găsit numele, tu ești dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor literare!…”
De ce se temuse mai tare iată s-a întîmplat și speranța lui că, ascuns într-un colț întunecos îl va face uitat se spulberase. Multe motive erau de a refuza această propunere, dar măcar unul pleda pentru, un amor proaspăt îl anima și preluarea revistei părea un minunat mijloc de a comunica cu persoana iubită. Și tot secretarul perpetuu al Societății narează în aceleași Amintiri cum a fost căftănit șef al noii publicații: „Pe cînd stam tăcut și căutam să limpezesc în minte toate aceste gînduri deosebite ce mă grămădeau, Pogor îmi strigă deodată: «Ce stai așa mahmur, parcă ți s-ar fi înecat corăbiile? Noi te căftănim și tu nu te bucuri? Hai, primește și nu mai face marafeturi!». În acest moment începu a cînta cu glas subțire, ca lăutarii la boierii: «Cu caftan l-am îmbrăcat»… și se răpezi la mine să mă ia de subțioare, ajutat de nu știu care altul tot atît de vesel ca și dînsul. În vreme ce aceștia mă duceau în pompă primprejurul odăii, toată Junimea intona în cor cîntecul: «Cu caftan l-am îmbrăcat!…» și în mijlocul rîsului general eu făcui declarația solemnă că primesc caftanul cu care mă împodobeau. Așa m-am făcut directorul Convorbirilor literare”.
După o noapte petrecută în mare parte cu gîndul la proaspăta însărcinare, a doua zi se prezentă la Maiorescu și împreună au decis formatul în 4o al revistei, periodicitatea de două ori pe lună (din al VI-lea an va apărea lunar – periodicitate ce nu se va schimba pînă în 1972 cînd apare din nou de două ori pe lună pînă la sfîrșitul lui 1973, din 1974 redevenind lunară pînă la începutul lui 1990), prețul, tirajul etc.
„Cel dintîi număr al Convorbirilor a apărut cu data de 1 martie 1867 și a fost expediat în toate părțile. El începe cu o introducere scrisă de Maiorescu în prezența mea la dînsul acasă; eu am adus numai scurtul aliniat final, și apoi am hotărît să iscălesc eu întreaga prefață în calitate de redactor. Îndată după aceasta vine studiul cetit de Maiorescu în «Junimea», Despre poesia română, de care am vorbit, apoi o descriere de mine a galeriei de tablouri din Iași, și în sfîrșit un apel al Societății către autorii români” (Iacob Negruzzi).
Toți cei care și-au văzut textele și semnătura adunate întîia oară pe o pagină tipărită nu pot să nu fie alături de redactorul Convorbirilor și sentimentele ce l-au cuprins la prima ieșire în lume a revistei: „Este un sentiment straniu de a vedea pentru întîia oară scrierile sale tipărite și numele său publicat pe coperta unei cărți, și socot că oricine trebuie să aibă emoțiuni în momentul acela. Parcă îți vine să te crezi mai mult decît ai fost cu o zi înainte, mai înălțat, înzestrat cu merite mai mari. Cînd însă ești de 24 de ani și amorezat, atunci, pe lîngă acel sentiment de mîndrie, se mai adaugă și altul de dulce speranță care îți înveselește sufletul și te cufundă în visuri frumoase”.
Persoana căreia nădăjduia să-i producă o frumoasă impresie se va arăta destul de indiferentă, lăsînd revista netăiată pe masă, în schimb alta va fi persoana cu adevărat emoționată cînd va primi întîia broșură a „Convorbirilor”, aceasta va fi tatăl celui care a scris Copii de pe natură, Constantin Negruzzi – autorul celebrei nuvele Alexandru Lăpușneanu. „De la început, ne spune Iacob Negruzzi, m-am pus cu zel și inimă la treabă și am găsit plăcere întru conducerea acestei publicațiuni în numele Societății, căci pe atunci Convorbirile se socoteau a fi organul și proprietatea Junimii; mai tîrziu numai s-a schimbat această idee încetul cu încetul, pînă cînd de la sine Convorbirile s-au considerat de toată lumea ca fiind proprietatea directorului lor. Totuși lucrul nu era așa sigur în formă, încît să nu dea loc și la păreri contrare. Cînd peste 18 ani eu am hotărît să mă mut la București cu Convorbiri cu tot, Nicu Ganea era așa de furios de această hotărîre a mea, încît după multe și zadarnice încercări de a mă opri în Iași s-a pus cu ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de Convorbiri, susținînd că jurnalul ar fi al Junimii și nu al meu personal. Negreșit că după discuția urmată în Societate, el a rămas singur de părerea aceasta și a trebuit să cedeze puterii argumentelor contrare, dar mînia și mîhnirea lui pentru plecarea mea din Iași a ținut încă o bucată de vreme pînă la sfîrșit s-a liniștit”.
Unul dintre primele momente dificile prin care a trecut Convorbirile literare va fi cam la doi ani de la apariție: „Cîțiva membri răzleți ai Junimii – însă nu Societatea – se pusese să facă politică cu multă activitate și a propus în una din întîlniri ca să contopim jurnalul literar cu unul politic ce erau pe cale să înființeze. Ei voiau prin aceasta să ușureze cheltuielile și să mărească interesul jurnalului politic. Unii propuneau ca foiletonul să fie destinat exclusiv literaturii, alții ca politica să ocupe întîile două pagini iar literatura paginile din urmă. Aceștia mersese pînă întru a primi două direcțiuni cu totul separate una de alta, cea politică și cea literară, ba admiteau chiar ca partea literară să-și păstreze numele ei special de Convorbiri, numai și numai pentru a putea contopi ambele jurnale. Eu m-am opus cu toată energia la aceste propuneri, deși multora le păreau admisibile. Mi se zicea: de ce ți-e frică, ce-ți pasă de întîile două pagini, nu-ți rămîn celelalte în deplină și liberă dispoziție? În seara întîia nu se luă nici o hotărîre. Eu plin de grijă m-am pus de-a doua zi să alerg pe la toți ca să cerc să-i conving în particular de primejdia acestei contopiri; simțeam instinctiv că admițîndu-se propunerea, Convorbirile se duc pentru totdeauna. În întrunirea următoare o discuție lungă a urmat iarăși pînă cînd în sfîrșit ne-am învoit ca chestiunea să se hotărască printr-un vot în toată forma. Fără glasul lui Maiorescu care număra voturile, se ivi paritate între membrii prezenți. Deci de la dînsul atîrna soarta Convorbirilor și eu mă uitam în ochii lui cu strîngere de inimă de vreme ce și el păruse a se apleca pentru propunerea contopirii, dar spre bucuria mea, el își schimbă părerea la urmă, poate sub influența energicilor mele protestări. El votă pentru statu quo și astfel Convorbirile scăpară cu majoritatea acestui singur vor. Mai tîrziu s-a văzut cît de mare dreptate am avut eu atunci. Foaia politică a încetat șase luni după deschiderea ei și cu ea negreșit s-ar fi stins și foaia literară, pe cînd Convorbirile au urmat a trăi atîția ani și trăiesc și astăzi” (I.N.).
Nu altfel s-a întîmplat cu prima serie de după 1989, cînd revista și-a asumat un program prioritar politic, cu un destin asemănător foii politice editată de unii dintre membrii Junimii.
Următorul moment greu va fi cînd, în octombrie 1871, revista rămîne, prin vînzare, fără tipografie. „A trebuit, povestește diriguitorul publicației, deci să tipăresc Convorbirile la Goldner, unde însă n-am găsit nici administrația pe care eram deprins s-o găsesc în tipografia Junimii, și unde îndeobște am fost primit cu răceală și rea-voință, deci m-am văzut silit să fac totul singur… Acolo am tipărit Convorbirile pe hîrtie proastă, pînă cînd, cu începerea anului VI al revistei, Costachi Rosetti Solescu, Gane, Naum, ei și alții am înființat Tipografia Națională. Nemaiavînd Junimea o administrație care să încaseze abonamentele m-am pus eu să fac treaba aceasta și mi-am înființat singur o contabilitate complectă. Acum eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram față la expediția jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcțiune, cumulam într-un cuvînt și partea administrativă și partea literară”.
Nu altfel se întîmplă astăzi. Și cum la Junimea anecdota primează, prietenii îl tachinau spunîndu-i „că eu singur sînt autorul, culegătorul, corectorul, directorul, ba chiar și cititorul Convorbirilor literare”.
După 18 ani, revista se mută la București, unde capătă formatul asemănător celui de astăzi și va fi editată în tipografia Socec și Tache.
La 1890, cînd pregătea pentru tipar amintirile privind revista Convorbiri literare, Iacob Negruzzi consemna: „Nu știu cît timp mai e dat să trăiască Convorbirilor literare (se vede că pronia i-a fost favorabilă, și astăzi, lună de lună, poate fi lecturată ca în urmă cu mai mult de 140 de ani, n.n.), care, văd bine, nu mai sînt ceea ce erau odinioară. Mulți din vechii autori cu a căror prețioasă colaborare am dus-o ani îndelungați nu mai scriu astăzi – poate au îmbătrînit – cîțiva, alții m-au părăsit și s-au dus aiurea, unii, în sfîrșit, au murit prea de timpuriu pentru literatura noastră.
De asemenea nu pot să-mi dau bine seama care va fi efectul definitiv ce Convorbirile vor fi avut asupra literaturii naționale. Însă, cînd compar colecțiunea întreagă, pe care am mai răsfoit-o încă o dată cu ocaziunea acestor notițe, cu colecțiunile altor foi române vechi și nouă, pe care le am aproape complecte la îndemînă, nu pot, cu toată modestia, să nu văd limpede și să nu recunosc superioritatea mare în toate privințele a Convorbirilor literare”.
Constată că munca la publicația Junimii nu mi-a adus niciodată vreun profit material; nu știu chiar de mi-a adus vreun profit moral, căci laudele ce mi s-au făcut au fost puține, dar mustrările foarte multe, cu toate acestea Convorbirile literare nu i-au dat nici un moment de părere de rău; multe din necazurile vieții le-a îndreptat lesne tot cu aceeași publicație.
Cu nostalgie și inimă deschisă își asumă destinul ce i s-a împletit așa îndelung timp cu al Convorbirilor literare: „Astăzi de m-ar întreba cineva de vreau să încep a trăi încă o dată sfertul de secol ce a trecut, poate multe din cele ce am făcut nu le-aș mai face a doua oară, dar fără nici un moment de stînjenire și cu dragă inimă m-aș declara gata să reîncep a conduce Convorbirile literare”.
Din articolul program scris la apariția primului număr de către Titu Maiorescu, cu excepția paragrafului final, ce aparține lui Iacob Negruzzi, care îl și semnează, este prezentată succint situația politică ce pare a fi intrat pe un făgaș ce permitea și afirmarea ocupațiunilor literare: „Cînd vorbesc pasiunile politice, arta și știința își ascund producerile lor liniștite. Acum însă, cînd în România liberă politica a luat o cale mai statornică și spiritele speră într-un viitor mai regulat, se observă natural reînceperea ocupațiunilor literare”.
Deși centrul politic se mutase la București, aici ființînd o societate preocupată de cultura și instrucțiunea poporului, „În Iassi, unde deși nu se mai află centrul politic, a rămas o inteligență destul de răspîndită, unde înalte și numeroase instituții școlare întrețin o activitate științifică permanentă, s-a format încă de mai mult timp o societate literară Junimea care din an în an ia proporții crescînde și totodată solide și din partea căreia publicăm tot în acest număr importantul apel către autorii români”.
Corifeul Junimii subliniază, în continuare, că „aceste elemente reclamă înființarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce și răspîndi tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare și științifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a științei; de a da seamă despre activitatea și producerile societăților literare, în special a celei din Iassi și de a servi ca punct de întîlnire și înfrățire pentru autorii naționali”.
Iacob Negruzzi, în încheierea articolului program, recunoaște că „începutul este modest, dar redacția speră că va putea da în curînd acestei foi proporții mai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în drept de a accepta din partea tuturor autorilor români”.
Cele afirmate în deschiderea primului număr al Convorbirilor vor căpăta ființă, nu va lipsi supunerea unei critici serioase a operelor ce apar din orice ramuri ale științei, publicarea și răspîndirea a tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare și științifice și cu asupră de măsură de a servi ca punct de întîlnire și înfrățire pentru autorii naționali.
Prioritar literară, preocupările științifice reducîndu-se în principal la studiul limbii, al ortografiei, Convorbirile în această serie vor aduna semnăturile și operele celor mai importanți autori români, poeți, prozatori, dramaturgi, istorici, filosofi – părinți fondatori ai culturii naționale moderne, asigurînd, cum ar spune E. Lovinescu, sincronizarea la cultura europeană a timpului.
În această primă serie a Convorbirilor Titu Maiorescu impune direcția nouă, în care primează criteriul estetic în aprecierea operei literare.
În numărul 12 din 1 aprilie 1893, anul XXVI, în textul de deschidere Către cetitori, Iacob Negruzzi, după prezentarea succintă a celor 18 ani de apariție neîntreruptă la Iași, urmată de alți 8 ani la București, constată că „astăzi, în sfîrșit, o generație nouă este menită să ducă lucrarea noastră mai departe, poate cu mai puțin entuziasm, dar desigur cu mai multă știință și cu mai serioasă aprofundare decît în trecut… Cîțiva dintre acești juni autori au și făcut în timpurile din urmă apariția lor în revista noastră și se cuvine ca ei să ia locul, la care îi îndreptățește activitatea și talentul lor”.
În aceste împrejurări, directorul revistei decide, „cu începerea anului XXVII al Convorbirilor literare mi-am asociat la direcțiunea și redacțiunea revistei un număr de autori din generația tînără, despre care cred că au și focul sacru și statornicia muncii și dragostea pentru adevăr și frumos.
Am încredințarea că prin o lucrare comună, ei se vor pregăti și deprinde să conducă cu succes în viitor ceea ce am făcut noi un timp îndelungat în trecut”.
Din numărul 1, din 1 ianuarie 1895, anul XXIX, într-un nou cuvînt Către cetitori anunță: „După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredințarea că acei tineri vor ști să ducă înainte cu succes opera începută de generația precedentă și vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 de ani”.
În finalul articolului de despărțire, Iacob Negruzzi precizează: „Tuturor acestor tineri autori, ce-și fac drum astăzi, le urez să izbutească a ridica nivelul cultural al românilor, iar fiecăruia din ei în parte îi doresc să simtă în lucrarea sa aceeași mulțumire pe care am avut-o eu în această lungă și însemnată parte a vieții mele”.
Fără dragostea și dăruirea celui care a fost și secretarul perpetuu al Junimii întru perpetuarea și menținerea Convorbirilor literare, n-ar fi fost posibilă prezența publicației în cîmpul literelor române timp de 28 de ani, și nici după, cînd, iată, revista a depășit 140 de ani de la apariția primului număr.
Între 1902-1906 director va fi slavistul Ioan Bogdan, după ce făcuse doi ani parte din comitetul de redacție.
După 1900 și sub conducerea lui I. Bogdan au loc modificări vizibile în structura revistei, în prim plan trecînd, în locul literaturii, studiile de istorie. Fapt remarcat și recunoscut în articolul de deschidere Către cetitori, de la numărul 1, din ianuarie 1907, anul XLI, cînd direcțiunea va fi preluată de către S. Mehedinți. În articolul scris probabil de noul director, dar semnat Redacția, se consemnează: „Azi, istoria nu mai lipsește. Avem opere în adevăr remarcabile, iar direcțiunea d-lui I. Bogdan a reprezentat în viața revistei noastre o epocă de reală înflorire a studiilor din această specialitate. Apoi, paralel cu publicațiunile Academiei și cu scrierile istoricilor ajunși la maturitate, au mai ieșit din seminariile d-lor D. Onciul și N. Iorga multe schițe și chiar cîteva lucrări mai întinse, care dovedesc mai presus de orice îndoială că în istoriografie am intrat definitiv pe calea cea bună. Convorbirile au căpătat de pe urma acestor studii o însemnătate nouă, iar prețioasa colaborare a d-lui Bogdan și a celorlalți istorici e o garanție că revista va răsfrînge și de aici înainte această latură a mișcării noastre literare”.
Noua direcțiune își propune a reprezenta, se înțelege, mai mult partea literară, fără a renunța la literatura științifică propriu-zisă; perpetuînd vechiul criteriu în alegerea colaboratorilor: desăvîrșita libertate în marginile talentului și onestității științifice. „Ca și în trecut, va putea scrie la această revistă oricine are ceva de spus și o poate spune cu demnitatea literară cuvenită. Talentului trebuie să-i acordăm prerogativa de a fi fără rezerve, totdeauna și către toți”.
Se crede de cuviință a se sublinia, ca principiu, „să fii însă – acesta este esențialul. Căci fiecare, dacă e «cineva» își are locul și rostul său deplin în armonia creațiunii științifice”.
Convorbirile își propun a fi, sub direcțiunea lui S. Mehedinți, deschisă în continuare tuturor scriitorilor de seamă, din toate hotarele pămîntului românesc.
Tot aici crede necesar a preciza: „După ce am trecut de timpurile naive, cînd scrisul oricui era considerat ca operă de preț literar, numai pentru bunele sale intenții cu privire la poporul românesc, am ajuns, cred, la destulă maturitate, spre a înțelege că literatura și politica sînt două sfere de activitate deosebită. E un adevăr cîștigat, că literatura trebuie să fie liberă de orice amestec cu ale politicii; iar dacă unii mai vînează încă interesul politic sau alte interese personale îmbrăcîndu-se în haina literaturii, aceasta e o rătăcire, care se va pedepsi de la sine, ca orice atitudine dubioasă”.
Cuvîntul Către cetitor al noii direcțiuni se încheia cu: „Tradiția va fi deci urmată și întărită în toate direcțiile potrivit cu nevoile timpului. Acestea sînt speranțele noastre. Și cu acest gînd, revista ale cărei începuturi de acum 40 de ani se depărtează tot mai mult de domeniul liniștit al istoriei, cu credința în viitor, adresează tuturor scriitorilor care nu atîrnă de nimeni decît de talentul lor, îndemnul de a o sprijini printr-o colaborare dezinteresată și de a transmite astfel urmașilor nu numai un organ de o deplină libertate literară în marginea frumosului, dar și de o desăvîrșită libertate a cugetării științifice, filosofice și politice în marginea adevărului”.
Revista se va afla sub direcția lui Simion Mehedinți (geograf, teoretician al culturii, etnograf și pedagog) pînă la sfîrșitul lui 1923, cu un hiatus datorat Războiului de Reîntregire 1916-1918, cînd Convorbirile își întrerup apariția. În ianuarie 1919 își reia apariția și primul număr din anul LI se deschide cu articolul Spre altă jumătate de veac – semnat tot Redacția și scris, probabil, tot de S. Mehedinți. Textul încearcă a răspunde la întrebarea: ce menire poate avea de aici înainte cea mai veche publicație literară a Românilor? După o destul de largă trecere în revistă a mersului nostru prin istorie pînă la realizarea României întregite, se crede necesar a se menține „cît mai viu spiritul critic în ordinea socială. După cenzura literară a lui Maiorescu, prin care am ajuns să deosebim talentul de mediocritate, e mare nevoie de o cenzură morală, care să ne ajute nu numai a despărți adevărul de eroare în măsurile de organizare socială, dar totdeauna de a distinge la timp pe oamenii care cugetă cinstit dintre cei fără cinste.
Atîta numai, că opera aceasta de verificare morală e neasemănat de grea. Pentru critica literară a fost de ajuns un singur om. Pentru cea socială, în lipsa unei mari personalități politice, munca de veghe necurmată va trebui să fie îndeplinită de toți oamenii corecți, care au o reală dragoste de binele obștesc. Convorbirile vor ține paginile lor deschide oricărei conștiințe drepte și luminate, care, strîmtorată de minciunile convenționale, va simți nevoia să caute scăpare în publicitate. Cînd răposatul Aurel Popovici a avut de spus un adevăr care nu plăcea tuturor, aici l-a spus. Cînd economistul Garoflid a simțit nevoia – deși era inspector general al agriculturii – să arate că chestia agrară e mai grea decît și-o închipuiau sferele oficiale în 1907, tot aici și-a publicat luminoasele sale studii… Singura noastră țintă e, pe cît se poate, afirmarea punctului de vedere științific în chestiile sociale și potențarea vieții poporului nostru pe căile drepte ale muncii și culturii”.
Vorbind despre viitorul națiunii afirmă: „îl credem capabil de a trăi printre celelalte neamuri ale lumii, nu numai prin buna stare economică și știință, ceea ce este onorabil, dar și printr-o artă originală, ceea ce este nemurirea însăși. Pentru cei care au acest gînd, poporul românesc nu e o plebe zoologică, gata de a fi plecată și îndemnată spre imitarea orișicui, adică a oricărei mode străine, ci e ființa tainică a viitorului, înaintea căreia se închină toată viața noastră de azi”.
O altă prioritate a revistei după reîntregire va fi: munca pentru unificarea limbii și păstrarea caracterului ei propriu… „Convorbirile literare, după cum s-au împotrivit odinioară celor ce voiau să schimonosească limba, latinizînd-o, tot așa vor căuta acum să îndrepte ochii tinerilor scriitori tot către graiul poporului, temperînd pe cît se poate tendința de înnoire pripită.
Vom căuta deci, alături de unitatea formală a statului, să păstrăm și să întărim unitatea reală a cugetului și a simțirii prin răspîndirea aceleiași limbi literare. Căci limba nu e numai un mijloc mecanic de a stabili legături de la om la om, ci e un organism viu și înviorător mai ales prin conținutul ei, adică prin operele care reprezintă sufletul unui popor. Iar în această privire, Convorbirile literare au o veche și bogată tradiție. Timp de o jumătate de veac, revista întemeiată de Junimea a fost mereu un organ de unificare națională. Alături de Alecsandri, Negruzzi, Eminescu, Creangă, Maiorescu și alți scriitori din țară, în paginile revistei au ieșit la lumină: Popa Tanda al lui Slavici, Nunta Zamfirei a lui Coșbuc, În lume a lui Popovici Bănățeanu, poeziile în dialect ale lui Vlad de la Marina, începuturile lui Șt.O. Iosif, studiile lui Aurel Popovici și Gheorghe Popovici (Bucovineanul) și ale altor scriitori «de peste hotare», cum le ziceam pînă ieri. – Am pomenit numai pe cei morți. De-am înșira și pe cei care sînt în viață, lista ar fi cu mult mai lungă.
Prin urmare, tradiția care ne-a adus pe toți la aceeași limbă literară și ne-a ținut în atingere cu limba și literatura poporului, trebuie mai mult decît orișicînd păstrată și întărită”.
În încheierea gîndului prin care se marcau 50 de ani de neîntreruptă apariție citim: „Astfel, pășind pragul unei alte jumătăți de veac, colaboratorii Convorbirilor au temeinică nădejde că moștenirea primită de la generația trecută va fi mereu sporită.
Cu toată pornirea negustorească a timpurilor din urmă, care i-a făcut pe unii scriitori mai tineri să spună ubi et orbi că ei scriu «pentru bani și pentru slavă», noi rămînem credincioși tot concepției senine a întemeietorilor și prietenilor acestei reviste care n-au scris nici pentru bani, nici pentru slavă, ci pentru adevăr și frumos.
Cu acest gînd, lucrînd împrejurul unui organ care prin vechimea lui a devenit bunul comun al tuturor iubitorilor de cultură românească, cei care îngrijesc azi revista au siguranța că scriitorii care înțeleg rostul vremurilor de azi, vor ajuta cu aceeași căldură, ca și în trecut, cea mai veche foaie literară a românilor. Ba nădăjduim într-o colaborare și mai vie, deoarece timpurile de apăsare au încetat, iar neamul nostru, intrat în faza maturității, e chemat să-și dea acum toată măsura puterilor ca factor în cultura Europei”.
La numărul 1, ianuarie 1920, anul LII, în articolul de deschidere Altă generație, după o rapidă punctare a realizărilor publicației junimiste de-a lungul timpului, cel care semnează sub anonimatul generic Redacția (probabil S. Mehedinți) scrie: „Fie ca în 1967, urmașii noștri să poată serba într-un stat românesc de cel puțin 40 de milioane, centenarul revistei întemeiată în Moldova ciuntită de la 1867. Dorim poeților și prozatorilor de atunci să fie mai senini decît Alecsandri, mai străluciți decît Eminescu, mai drepți decît Maiorescu, mai populari decît Creangă și mai artiști decît Caragiale”.
Cine ar fi gîndit la 1920 că ghilotina comunistă va devia dramatic drumul nostru în istorie!
Cu anul 56 al publicației, conducerea redacției va fi preluată de istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș. În primul număr pe ianuarie-februarie 1924, articolul de deschidere Către cetitori este semnat de fostul director, S. Mehedinți, cu numele său și nu ca pînă atunci: Redacția. După o recapitulare a istoriei și faptelor afirmate în programele revistei, face cîteva considerații privind Convorbirile care „nu se leagă nici de numele, nici de interesele vreunei persoane, și nu caută să ademenească pe nimeni cu vreo răsplată materială. Ele vor să trăiască numai atîta cît va putea trăi și idealul în sufletul celor ce reprezintă cultura poporului românesc. Iar, pe temeiul experienței din trecut, avem credința neclintită că bine va prisosi și în viitor asupra răului. Cei cu adevărat aleși din fiecare generație nu pot rătăci drumul”.
În încheiere, la predarea ștafetei noului director, vechiul diriguitor se confesează: „Cît despre noi, care am stat o zi-două lîngă Convorbiri, vom fi deplin fericiți dacă urmașii noștri vor putea să transmită revista din mînă în mînă, pînă ce poporul românesc va dobîndi în istoria culturii universale locul ce i se cuvine. Față de atîtea opere efemere, legate de vanitatea oamenilor, e o datorie de demnitate națională să punem în fața adversarilor culturii noastre opera impersonală a mai multor generații”.
Al. Tzigara-Samurcaș realizează, pe ianuarie-aprilie 1927, un număr publicistic dedicat, cum citim în Precuvîntarea sa, celor 60 de ani de la apariția primului număr al „Convorbirilor literare” ce au servit și vor mai servi în viitor drept cel mai sigur izvor informativ al evoluției noastre intelectuale, fiind mai departe păstrat caracterul documentar al C.L., dîndu-se totodată o cît mai largă atenție recenziilor, cronicilor și informațiilor asupra activității literare, artistice și economice, îmbunătățind cît mai larg interesele diverse ale publicului.
În Către cetitori, ce deschide numărul 1, ianuarie 1939, anul LXXII, Al. Tzigara-Samurcaș predă ștafeta noului director, I.E. Torouțiu, precizînd la final: „Cu conștiința împăcată a datoriei împlinite de-a lungul celor 15 ani de grele încercări, editoriale mai ales, pe care le-a străbătut revista, sîntem fericiți a putea ura noii generații tot succesul cuvenit Convorbirilor literare, care, prin vechimea și rolul lor istoric, se clasează printre instituțiile naționale cele mai de seamă ale intelectualității românești”.
Articolul este datat 18 februarie 1939. Textul de despărțire al fostului director este urmat de amplul articol al lui I.E. Torouțiu, După 71 ani…, format din două părți: Însemnări din trecut și Încrustări pentru viitor, unde prima parte punctează pașii revistei și descendenților ei, gen Convorbiri critice, Literatura și Arta Română etc., în a doua sînt fixate direcțiile ce vor fi urmate. Afirmînd Sînt la post, între altele va preciza: „Mijlocitori cumpătați întru lumea cetitorilor și parnasul creatorilor, vom apela mereu la intervenția legilor esteticii pentru apropierea extremelor; fără prejudecăți, abandonînd simpatii personale și reprimînd resentimente, ne vom spune cuvîntul onest, fără cuvinte mari, față de critica doctă plină de menajamente, coterii și reciproce îndatoriri, care umflă baloane de eroi spirituali din personagii meschine și ridicole”.
Seria Torouțiu va înceta cu numărul pe martie 1944. Ocupantul sovietic va dispune interzicerea apariției Convorbirilor pe considerente ideologice, fiind apreciată drept „reacționară”. Cu toate încercările și eforturile depuse de S. Mehedinți și Al. Tzigara-Samurcaș, între 1907-1939, de revenire la coordonatele seriei inițiale a lui Iacob Negruzzi, în care preponderentă să fie literatura, paginile vor continua să fie acoperite de ample studii de filosofie și istoria artei, nu mai puțin, din păcate, de literatură mediocră. Marii scriitori ai epocii sînt prezenți doar sporadic în spațiul Convorbirilor. Situația nu se va schimba esențial nici sub direcția lui I.E. Torouțiu – preferate fiind studiile de istorie literară privind opera vechilor junimiști.
După o întrerupere de un pătrar de secol, în mai 1970 își reia apariția, revenind la Iași, revista Convorbiri literare. Va lua locul revistei Iașul literar, unde, pe ultima pagină a numărului din aprilie 1970 se inserează: „Începînd cu numărul viitor revista noastră se va numi Convorbiri literare”. Redactor șef este Dumitru Ignea, iar articolul program, Continuitate, semnat Convorbiri literare, după cum se precizează încă din titlu, așază revista pe linia continuării programului vechilor serii, cu unele amendamente ce țin de ideologia marxistă a epocii: „Convorbiri literare, revista noastră își continuă apariția de pe treapta unei experiențe superioare și cu obligația certă a unei ținute care nu trebuie să dezmintă.
Convorbiri literare, moment de succesiune și totodată de început, se va manifesta ca o revistă a epocii, activă în atribuțiile ei social-artistice și, mai presus de orice, expresie a ideologiei Partidului Comunist. Literatura, căreia revista îi va acorda atenție, va fi o literatură a vieții, a realităților noastre socialiste, a problematicii contemporanului nostru, o literatură a poporului român, a destinului său luminos, profundă în sensuri umaniste și în specific național.
Servind cultura românească de azi, Convorbiri literare va păstra onoarea tradițiilor și spiritul critic pe care cu strălucire l-au impus respectații noștri înaintași”.
Următoarele editoriale, semnate mai scurt, C.L., sînt adevărate imne închinate partidului, și care, pe măsură ce cultul conducătorului suprem devine dominant, sînt transferate asupra acestuia. Nr. 4/ aprilie 1971, anul II, serie nouă, se deschide cu Arhitect al conștiinței, de unde aflăm că partidul este inclusiv dătător de har: „Și dacă el este geograful însuși și exploratorul noii cosmogonii, partidul i-a dat «ochii» și minții «înțelepciunea», fierbintele sens”, ca, spre final, să aflăm că dragostea și respectul pentru partid ating inefabila muzică. Curat beție de cuvinte! (n.n.)
În același stil ditirambic, peste cîteva numere, editorialul semnat Convorbiri literare (caseta redacțională dispăruse, astfel nu mai putem bănui că sub această semnătură s-ar afla redactorul șef), Arta cuvîntului în slujba patriei (nr. 7/ iulie 1971, anul II, serie nouă), citim în ultimele două paragrafe: „Orice scriitor, pe măsura talentului său, aspiră ca scrisul, gîndurile închise în paginile cărților sale să aducă un plus de frumusețe contemporanilor și urmașilor, să dea glas epocii sale. Noi avem datoria sacră să spunem după forța talentului nostru, fiecare în felul său propriu, ce înseamnă astăzi România, cum sînt, în continuă devenire, minunații ei fii. Numai astfel ne justificăm condiția noastră de scriitori, numai în acest fel putem sluji patria de astăzi, lăsîndu-le urmașilor ceva din semenii noștri și din noi.
Spre acest scop ne îndeamnă mereu Partidul Comunist Român, aceasta este voința amplului program sintetizat de secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Să concretizăm prin cele mai măiastre împerecheri de gînduri și cuvinte îndemnul partidului nostru. «Prin forme și stiluri variate de expresie, arta trebuie să servească poporul, patria, societatea socialistă»”.
Revista cu numărul 1/ 15 ianuarie 1972 are ca redactor șef pe Corneliu Ștefanache și apare în format tabloid (12 pagini), cu o frecvență de două numere pe lună, cu precizarea, pe frontispiciu: „Revistă literară fondată de Societatea Junimea din Iași, la 1 martie 1867”. Din ianuarie 1974 redevine lunară, cu apariții la 20 ale fiecărei luni, tot tabloid, dar în 26 de pagini. Din Prolog-ul semnat C.L., de la debutul seriei Corneliu Ștefanache, spicuim: „Din trecuții ani peste Convorbirile literare nu găsim temei să ne oprim decît la cei de la început. Gestul acelor iluștri bărbați, care au fondat, acum 105 ani publicația, merită a fi continuat. Dar, așa cum știm, vecinătatea cu marile umbre nu generează numai aspirația de a le repeta exemplul pentru prezentul tău și pentru timpul celor care vor veni, ci și prosternarea epigonică.
Convorbirile literare de astăzi vor fi o revistă a prezentului pentru prezent. Numai astfel credem că se poate scruta cu folos atît trecutul, cît și viitorul.
Prestigiul de atunci în nici un fel nu-i va putea aduce revistei prestigiul de astăzi, dacă ea se va dovedi incapabilă să-l cîștige. Cu ceea ce va fi acum i se va măsura și prestigiul.
Formele fără fond știm ce aduc. Convorbirile literare de astăzi apar într-o lume calitativ nouă – cea socialistă – și trebuie să slujească acestei lumi. Sub ilustrul ei nume ce l-am păstrat, avem datoria să așezăm crezul acestei lumi socialiste, cel al partidului și poporului nostru” (…) „Continuitatea Convorbirilor literare la Iași, adică editarea ei aici, nu trebuie nici un moment să însemne restrîngerea provincială (tendință care nu ține numai de provincie), ci dimpotrivă, o generoasă cuprindere a valorilor, indiferent din ce colț al țării vor veni ele.
Valoarea nu se măsoară cu vîrsta. Fiecare generație a dat și va da valori și nonvalori. Pe primele le vom susține cu sinceră bucurie; ultimele, cu aceeași sinceritate, vom încerca să le spunem pe nume.
O revistă nu-i nici o cutie poștală în care orice trecător își poate strecura scrisoarea, și nici un colaj de texte mai mult sau mai puțin interesante. Despre ea trebuie să se răspundă la un moment dat: ce scop a urmărit și cum l-a concretizat? Ce valori a promovat și a adunat în jurul ei? Cu cîtă eficiență s-a opus la tot ce este nociv literaturii noastre socialiste?
Ce se va putea spune, peste ani, despre noua serie a Convorbirilor literare? Nu știm. Știm în schimb că astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul a învățat să aleagă din mulțimea publicațiilor. Dacă fiecare număr al Convorbirilor literare va fi astfel ales, atunci va avea temei și speranța noastră că în ceea ce se va spune despre publicația de la Iași vor fi și vorbe de bine”.
La numărul 21/ 15 mai 1972, editorialul Semnele republicii sărbătorește sfertul de veac de la proclamarea republicii bolșevice, remarcînd: „Clasica opoziție artă-viață s-a transmutat dialectic în sinteza: arta ca formă supremă a vieții. Artistul este, în Republică, un receptor al frămîntărilor și gîndurilor publice și un simbol al lor. Turnul de fildeș s-a prăbușit pentru a fi reînălțat în for, în miezul faptelor. Republica a dat artei țeluri noi: acela de transformare a omului prin tăria frumosului”. Cît privește prezența unor deficiențe, sîntem tot aici atenționați: „Chiar dacă în acești ani au existat și unele momente de confuzie a valorilor care au dus la apariția unor pagini lipsite de rezistență, acestea au fost, ca să spunem astfel, accidentale, nereprezentative, prin competenta îndrumare a Partidului s-a dovedit încă o dată capacitatea de se corecta erorile”.
După un an, de această dată semnat Corneliu Ștefanache, din editorialul bilanț, Sensurile unui an (nr. 1 (25)/ 1973) aflăm, între altele, cum stăm cu compromisul: „Literatura revoluționară nu poate fi decît novatoare, inovația fiind una din trăsăturile ei esențiale. Inovația nu se referă numai la beletristică ci, așa cum am spus, și la critică. Mai poate face oare astăzi abstracție critica de ce-a realizat totalitatea disciplinelor ce vizează fenomenul literar și, mai ales, un critic marxist trebuie să repete idei și teze arhicunoscute (de teama unor eventuale erori), în loc să aducă un plus de originalitate în efortul de a surprinde fenomenul literar în datele lui reale, adevărate? Răspunsul se subînțelege, concepția marxist-leninistă nu numai că nu limitează, dar și presupune originalitate. Și la originalitate, la adevăr, nu se ajunge prin repetarea unor lucruri știute, ci prin experiențe repetate. Mi se pare că acum este momentul să clarificăm și să adîncim înțelegerea unor noțiuni, a unor categorii ale criticii și esteticii marxiste. Nu noțiunile, nu categoriile respective – de exemplu, realism, angajare, reflectare, experiment etc. – au fost compromise, ci autorii care le-au întrebuințat fals s-au compromis” (…).
Tot aici va fi denunțată prezența șabloanelor: „Cum poate fi o literatură revoluționară, o literatură care să influențeze omul de astăzi și pe cel de mîine, în spiritul ideilor comuniste, fără probleme, fără o problematică deosebită?” (…) „În strînsă legătură cu această tendință, cred că unii înțeleg lucrurile numai la suprafață și în ceea ce privește noțiunile de actualitate sau angajare a scriitorului. De multe ori mi se pare că dăm un sens foarte restrîns noțiunii de actualitate, atît de restrîns încît (dintr-o ciudată grabă) fundamentarea teoretică este superficială, sau nu o dată lipsește complet. Numai dacă ar fi să răsfoim editorialele revistelor noastre – unele abundînd prin șabloane – și ne vom da lesne seama de acest fapt”.
Se pare că numai editorialele de început de an sînt semnate de redactorul șef, în rest, semnătura agreată rămîne C.L..
Creșterea cultului personalității se face tot mai vizibilă. În editorialul la numărul 12 (60)/ decembrie 1974, Pentru fruntea sfîntă a României, aflăm ce animă scriitorimea: „Realizările fără precedent în patria noastră, faptul că avem în fruntea țării un partid cu adevărat însuflețit de dragostea față de patrie, că acest partid și această țară au conducător pe cel mai iubit și stimat fiu al poporului – tovarășul Nicolae Ceaușescu – ne animă nestrămutata credință că vom fi în stare să smulgem viitorului alte nestemate pentru fruntea sfîntă a României”.
În Ideologie și creație, editorial publicat în numărul 3 (75)/ martie 1976, al revistei care a impus spiritul critic în cultura națională, se afirmă cu aplomb: „În această ordine de idei programul ideologic al partidului nostru acordă un mare rol criticii literar-artistice căreia îi cere ca în spiritul concepției despre viață și lume ce ne este proprie să-și exercite cu răspundere și intransigență misiunea, misiune care în ultimă instanță este una socială și politică”.
Din aprilie 1976 pînă inclusiv în august 1977, mai bine de un an, redusă la 16 pagini, format tabloid, cu aceeași periodicitate, apare fără redactor șef și casetă redacțională. Din septembrie 1977 pînă inclusiv în noiembrie 1989, redactor șef va fi Corneliu Sturzu.
Din acest interval vom cita dintr-un singur editorial, semnat, ca de obicei, responsabil: C.L., Rostul unei reviste literare, nr. 7 (91)/ iulie 1977, unde aflăm un straniu mixaj între ce și-au propus junimiștii și cum se intenționează a fi continuați. „Așa stînd lucrurile, vechea întrebare: care este rostul unei reviste literare în ziua de azi? ni se pare de o maximă actualitate. Ne gîndim că la 1867, inițiatorii Convorbirilor literare și-au pus-o cu aceeași responsabilitate pentru vremea lor. Și nu au greșit atunci cînd, criticînd cu principialitate și curaj producțiile epigonice ale vremii, au deschis un drum nou, perspective îmbucurătoare literaturii române din secolul trecut. Fără această «defrișare» a unor mentalități literare anacronice nu s-ar fi impus creațiile lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, I.L. Caragiale și ale atîtor scriitori intrați cu strălucire în patrimoniul culturii noastre naționale. (…) Tocmai în acest spirit de discuții și confruntări deschise, pe baza concepției noastre marxist leniniste, a ideologiei partidului nostru, ne îndeamnă tovarășul Nicolae Ceaușescu să acționăm atunci cînd spunea că se va discuta și se va vedea ce e rău și ce e bun și, cînd se va dezbate în colectiv, poate va înțelege mai ușor și cel care a scris prost.
În acest spirit înțelege și revista Convorbiri literare să fie, mai mult ca în trecut, o tribună a ideilor înaintate despre literatura zilelor noastre, să promoveze în continuare o artă de o înaltă valoare etică și politică. (…) În acest cadru de libertate, inițiativă creatoare și responsabilitate civică revista Convorbiri literare, alături de celelalte publicații din țară, va fi o prezență activă în peisajul artei românești de azi și de mîine”.
Seriile publicate în perioada comunistă, supuse presiunilor ideologice, pe cît le-a fost cu putință s-au străduit să publice și pagini de autentică literatură. Ele, în fapt, sînt singurele care justifică și argumentează continuitatea asumată sub emblema publicației junimiste.
Ediția specială, postrevoluționară, a Convorbirilor literare (nr. 12/ decembrie 1989) se deschide cu un Argument, semnat Al. Dobrescu, cel care din februarie 1990 va dirigui revista pînă în decembrie 1995. Redactor al revistei încă de la seria Corneliu Ștefanache, va consemna aici, între altele: „Dictatura, pulverizată prin solidaritatea întregului popor român, a încurajat și protejat oportunismul și minciuna. Destui dintre noi au cedat presiunilor de tot felul ori s-au lăsat ademeniți de mizerabile avantaje lumești, îngropîndu-și convingerile sub maldăre de cuvinte goale. Paginile Convorbirilor literare au fost și ele mînjite cu minciuni și oportunisme, veritabile sfidări la adresa înaintașilor ce au sfințit numele publicației. Ne cerem scuze cititorilor pentru neadevărurile și tăcerile la care am fost părtași. Ne cerem scuze pentru maculatura cu care le-am jignit bunul simț și bunul gust. Inutil să facem promisiuni pentru viitor. Sîntem noi înșine sătui de promisiuni ce au ținut, atîta amar de vreme, locul faptelor. Ce și cum vom face, veți vedea și veți judeca singuri. Ținem, totuși, să se știe că ne vom implica în toate problemele vieții economice, sociale, politice și culturale, spunîndu-ne cuvîntul fără înconjur. Facem apel la toți scriitorii de bună credință, la toți intelectualii români să ne sprijine”.
Editorialul de la nr. 1 (1246), joi, 15 februarie 1990, serie nouă, semnat de noul redactor șef, Al. Dobrescu, Încotro?, anunță schimbarea periodicității, din lunară, în săptămînală, dar și a structurii. Este condamnat refuzul literaturii, practicat în perioada socialistă: „Dictatura comunistă n-avea nevoie de literatură. Îi trebuiau numai cîntăreți de curte. Și i-a găsit. Au răspuns la apel toți mediocrii și veleitarii, din păcate și destui scriitori de talent corigenți la morală, securiști transformați peste noapte în poeți și prozatori pe linie, activiști ce-și plăteau cu devotate stereotipii căldura fotoliilor. O uriașă producție paraliterară a invadat paginile revistelor, inclusiv ale Convorbirilor literare, făcîndu-le ilizibile. Nu era o întîmplare, ci efectul unei politici bine puse la punct, ce urmărea restrîngerea pînă la anulare a spațiului destinat literaturii adevărate. În ultimul timp, publicarea unui text literar ajunsese o performanță”.
Condamnînd tirania esteticului instaurată în deceniul al nouălea (în realitate o tiranie iluzorie, în lipsa obiectului estetic, în fapt refuzat ideologic), editorialistul se simte dator să precizeze: „În ce ne privește nu putem încuviința, și cu atît mai puțin a urma, un asemenea punct de vedere, în opinia noastră echivalent cu o demisiune. Cînd a curs atîta sînge, cînd e în joc soarta de azi și de mîine a țării, cum să stai deoparte și să-ți scrii în liniște cărțile? Avem convingerea că, în astfel de circumstanțe, orice scriitor ce se respectă nu poate rămîne nepăsător. Datoria sa de căpetenie e să-și pună scrisul în slujba imperativelor naționale. Iar imperativul ceasului de față e instaurarea unei democrații adevărate în România. Este motivul pentru care Convorbiri literare încetează a mai fi, deocamdată, o revistă precumpănitor literară”.
Convorbiri literare, la începuturile ei, mai trecuse printr-o astfel de încercare, dar stăruința lui Iacob Negruzzi și înțelepciunea lui Titu Maiorescu o vor salva în ultimul moment – fapte prezentate de altfel în prima parte a acestui articol. Nu la fel se va întîmpla în 1990.
Și Al. Dobrescu continuă: „Vom da absolută prioritate tuturor temelor și problemelor fierbinți ale momentului, poate că fără legătură imediat vizibilă cu literatura, dar fără de a căror dreaptă soluționare e de neconceput o viață literară normală. Înainte de a examina pe îndelete situația literaturii, ne simțim obligați de propria-ne conștiință a delibera asupra condițiilor indispensabile bunei funcționări a instituției literaturii. Adică asupra cadrului politic pe cale să se contureze în țara noastră. Abia cînd ne vom convinge că există toate garanțiile constituționale ale democrației, cînd pericolul instalării unei noi dictaturi va fi definitiv înlăturat, ne vom întoarce liniștiți la uneltele noastre”.
În Politică și literatură, editorialul la nr. 10 (1255)/ 26 aprilie-3 mai 1990, serie nouă, Al. Dobrescu răspunde acuzațiilor că în revistă „dăm prioritate efemerului politic în dauna eternului artistic” cu argumente întemeiate, dar alături de ce au promovat Societatea Junimea și revista Convorbiri literare – care au refuzat cu program politicul, atît în cadrul discuțiilor de la întrunirile Societății, cît și în paginile publicației. Din nou, ca în perioada comunistă, cînd ideologia alungase literatura, și prima serie postrevoluționară tratează literatura în paginile Convorbirilor literare pe post de cenușăreasă.
Editorialistul se întreabă, asigurînd și răspunsul: „Care e, în asemenea circumstanțe, datoria intelectualității? Și care e îndatorirea scriitorului? Să stea liniștit deoparte, spectator la degradarea programului Revoluției din decembrie? Să se încuie cu șapte lacăte în căldurosul său turn de fildeș, surd și orb la ce se petrece în jur? Să întoarcă spatele realității, devotîndu-se trup și suflet delicatelor chestiuni estetice? Sau, din contra, să-și pună talentul în slujba idealurilor democrației, să deschidă ochii semenilor asupra primejdiilor ce ne amenință? În ce ne privește, răspunsul nu poate fi decît unul singur: cînd soarta democrației e în pericol, scriitorul trebuie să-și lase deoparte proiectele artistice, să coboare în piața cetății și să vorbească. Nu răspunderile artistului, ci acelea ale cetățeanului au întîietate. Iar tăcerea înseamnă declinarea responsabilităților civice și e vinovată ca orice altă trădare”.
Tarabele gemeau la acea vreme de jurnale care dădeau prioritate efemerului politic, dar, se pare, doar Convorbiri literare erau singurele capabile a salva democrația.
Prin Noi și Eminescu, editorialul de la nr. 17-18 (1262-3)/ 14-26 iunie 1990, Al. Dobrescu apelează la Eminescu pentru a argumenta implicarea civică și politică a revistei: „Cum s-ar comporta Eminescu dacă mîna destinului l-ar fi făcut contemporanul nostru? Ar fi stat deoparte cizelîndu-și cu răbdare poemele, nepăsător la vuietul străzii, sau, dimpotrivă, și-ar fi abandonat planurile literare, punîndu-și talentul în slujba luminării semenilor, deschizîndu-le ochii asupra adevăratei realități, ajutîndu-i să o distingă de înșelătoarele aparențe? Ar fi tăcut el așteptînd să se așeze lucrurile, sau ar fi pus umărul la a lor limpezire? Și-ar fi păzit micul confort, s-ar fi lăsat cumpărat cu o slujbă, tocmai el, disprețuitorul demnităților lumești, ori și-ar fi spus cuvîntul neocolit în toate chestiunile fierbinți ale zilei, asumîndu-și riscul de a nu fi pe placul puterii, de a fi considerat incitator, tulburător al ordinii publice? Și oare ce-ar fi făcut Eminescu atunci cînd, profitînd de ignoranța mulțimii, puterea ar fi ridicat-o împotrivă-i, sugerînd că pana poetului e sursa tuturor nenorocirilor prezente și viitoare și că lapidarea ar fi pedeapsa binemeritată de un asemenea dușman al poporului? Dar dacă apariția ziarului ce i-ar fi găzduit intervențiile ar fi fost blocată? Și dacă reapariția lui ar fi fost condiționată de exercitarea unui sever control al opiniei, așadar de o cenzură a majorității?
Absurde acum mai bine de un secol, cînd scria Eminescu la Timpul, întrebările de acest fel au devenit, din decembrie încoace perfect legitime și dezvoltării lor ne propusesem a consacra editorialul de săptămîna trecută. Din nefericire, împrejurări independente de voința redacției au făcut ca revista noastră să nu apară în precedenta săptămînă”.
După cum se știe și atenționează și editorialistul, Eminescu și-a publicat consecvent atît de aplicatele sale reacții la evenimentele politice ale vremii în ziarul Timpul (stă mărturie cuprinzătoarea sa operă politică) – ziar care, după știința noastră, n-a găzduit la acea vreme nici o poezie a celui care a scris Odă (în metru antic).
Pe cînd în Convorbiri literare nu publica decît texte literare, în paralel Eminescu era zi de zi prezent în Timpul cu articole politice. Se vede că, în timp ce-și cizela cu răbdare poemele pentru Convorbiri, în paralel, în Timpul își punea talentul în slujba luminării semenilor…
De reținut, nu atitudinea civică și politică în lupta pentru afirmarea democrației a redactorului șef al primei serii postrevoluționare este în discuție, mai ales că o consider întru totul îndreptățită, ci schimbarea direcției publicației într-una cu totul străină celei inițiale – spre paguba și nu spre folosul Convorbirilor literare.
Consecvent noii direcții, pe prima pagină a săptămînalului editat de Uniunea Scriitorilor din România, la nr. 11 (1300)/ martie 1991, este inserat, imediat sub titlu, în chenar, un anunț: „Important! Începînd de săptămîna viitoare, Convorbiri literare editează, în colaborare cu European Star S.A., revista Convorbiri mondene. În fiecare număr veți găsi anchete interne și internaționale, reportaje în exclusivitate de la toate evenimentele importante ale săptămînii în curs, interviuri cu stelele vieții politice, financiare și artistice, cancanuri, concursuri cu substanțiale premii în valută, dezvăluiri senzaționale. În serial: Dallas. Căutați la chioșcuri și la difuzorii particulari Convorbiri mondene!”.
* * *
Preluată de actuala conducere în decembrie 1995, numită în urma deciziei Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, revista se lansează cu primul număr al actualei serii în ianuarie 1996. Fiind fapte și întîmplări ce țin, vrem sau nu, de istoria literară, se impune contextualizarea momentului nașterii actualei serii, nu fără o prezentare a etapelor prin care a trecut foaia Societății Junimea de la constituire pînă în prezent.
Vom apela și la sinteza realizată pe această temă de I.E. Torouțiu, la aniversarea a 75 de ani de la apariția primului număr din „Convorbiri literare” și publicată în anul 1942, la paginile 502-503-504 ale revistei.
I. 1 Martie 1867 – 1 Mai 1893
Iacob Negruzzi, de la 1 Martie 1867 – 1 Mai 1893. „Pentru a dirige revista proiectată, societatea s-a interesat la mine, și la 1 Martie 1867 a și apărut No. 1 al «Convorbirilor literare». Fără un moment de întrerupere, foaea noastră a apărut timp de 26 de ani; 18 ani în Iași, și acum s-au împlinit alți opt ani, de cînd ea se publică în București… Cu începerea anului XXVII (1 Mai 1893) al Convorbirilor Literare mi-am asociat la direcțiunea și redacțiunea revistei un număr de autori din generația tînără, despre care cred că au și focul sacru și statornicia muncei și dragostea pentru adevăr și frumos” (Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare”, 1 Aprilie 1893, nr. 12, An XXVI, p. 998/4).
Trebuie să adăugăm că, în acest interval, între 1 septembrie 1888 și 15 martie 1889 (mai bine de jumătate de an), la conducerea revistei s-a aflat (interimar) Nicolae Petrașcu. În tot acest timp șeful publicației, bolnav, se va afla la tratament în străinătate.
II. 1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895
Iacob Negruzzi, 1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895, „cu un comitet de tineri nenumiți, din care face parte I. Al. Brătescu-Voinești și desigur unii dintre cei pe cari îi întîlnim în a treia formație”:
III. 1 Ianuarie 1895 – 31 Decembrie 1899
„După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredințarea că acei tineri vor ști să ducă înainte cu succes opera începută de generația precedentă și vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 ani” (Iacob Negruzzi, în “Convorbiri literare”, 1 Ianuarie 1895, nr. 1, An XXIX, p.1).
Comitetul de conducere se compune din următorii membri: Teohari Antonescu, Nicolae Basilescu, I.A. Brătescu-Voinești, Mihail Dragomirescu, Dimitrie Evolceanu, I.S. Floru, Petre P. Negulescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin.
IV. 1 Ianuarie 1900 – 31 Decembrie 1901
Comitetului din formația a III-a li se adaogă următorii membri: Gr. Antipa, I. Bogdan, D. Bungețeanu, C. Litzica, P. Missir, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, St. Orășanu, Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.
V. 1900
Mai tîrziu, în 1900 intră în comitet și V. Babeș și I.A. Bassarabescu
VI. 1901
I.A. Brătescu-Voinești demisionează din comitet.
VII. 1902-1906
Director I. Bogdan, cu următorul comitet: C. Alimăneșteanu, Gr. Antipa, T. Antonescu, X. Basilescu (m. 1904), G. Bogdan-Duică, I.A. Bassarabescu, A.C. Cuza, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, N. Iorga (din 1906), C. Litzica, S. Mehedinți, P. Missir, L. Mrazec, G. Murnu, A. Naum, P.P. Negulescu, D. Onciul, Șt. Orășanu (m. 1905), Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide (demisionează în 1905), C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.
VIII. 1907-1923
Director Simion Mehedinți, cu un hiatus datorat Războiului de Reîntregire, 1916-1918, cînd revista își întrerupe apariția.
IX. 1924 – 20 Februarie 1939
Director Al. Tzigara Samurcaș.
X. De la 20 Februarie 1939 – 31 Martie 1944
Director I.E. Torouțiu
Dacă preluarea conducerii, în primele zece etape a decurs firesc, ștafeta fiind înaintată amiabil și cu cele mai binevoitoare gînduri și urări de succes pentru cei care urmau, instaurarea noului regim a schimbat total această cutumă.
Cînd, în 1939, Al. Tzigara-Samurcaș a predat ștafeta lui I.E. Torouțiu, cel care deschidea primul număr din ianuarie 1939 de sub noua direcțiune a fost vechiul director. Al. Tzigara Samurcaș, între altele, precizează: „Cu satisfacția de a fi asigurat viitorul revistei, anunțăm azi încredințarea direcției în mîinile nouei generații sub conducerea d-lui Profesor I.E. Torouțiu, Membru corespondent al Academiei Române, care prin valoroasele și voluminoasele sale publicații, apreciind rostul Junimii în mișcarea de renaștere a limbii și literaturii române, va ști să ducă mai departe făclia veșnic vie a gîndirii junimiste”.
Ca în final, după ce adresează mulțumiri cititorilor și statornicilor abonați, să consemneze: „Iar celor ce se vor fi mirat, poate, de polemicile, prea aspre după părerea lor, prin care am fost nevoit să apăr cinstea revistei și inclusiv pe a conducătorului ei vremelnic, le răspunde o recentă sentință a Tribunalului de Ilfov. Prin aceasta, fără ca subsemnatul să fi apărut în instanță, d-l Prof. Gh. Oprescu a fost totuși condamnat pentru calomniile oficial sancționate acum și împotriva cărora a trebuit de atîtea rînduri să iau condeiul.
Cu conștiința împăcată a datoriei împlinite de-a lungul celor 15 ani de grele încercări, editoriale mai ales, pe care le-a străbătut revista, sîntem fericiți a putea ura nouei generații tot succesul cuvenit «Convorbirilor literare», care, prin vechimea și rolul lor istoric, se clasează printre instituțiile naționale cele mai de seamă ale intelectualității românești”.
Este vizibilă bunăvoința și încrederea față de cel care a preluat revista și nu mai puțin credința că și-a împlinit datoria față de o instituție națională de talia Convorbirilor literare.
I.E. Torouțiu, ca un istoric literar acribios ce era, în articolul ce-l publică în același număr, imediat după Al. Tzigara-Samurcaș, După 71 ani…, va trece în revistă, pe scurt, viața publicației sub genericul Însemnări din trecut, ca în a doua parte, Încrestări pentru viitor, să-și prezinte programul pornind de la aforismul maiorescian: „Omul trebuie înțeles ca un element de evoluțiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm: ce devine? Crește, sau dă înapoi?”, sintetizat la întrebarea: crește sau stă pe loc?
Tot aici afirmă intenția de a apela mereu la intervenția legilor estetice – recunoscînd direcția nouă impusă de Titu Maiorescu în urmă cu mai bine de șaptezeci de ani (atîția erau, în acel moment, de la nașterea foii junimiste), canonul estetic instaurat de revista Convorbiri literare.
După ocupația sovietică revista, pe considerente ideologice apreciată ca „reacționară”, va fi interzisă. După relativul dezgheț comunist din ultimii ani ai deceniului 7 din secolul trecut, revista Convorbiri literare reapare, Iașul literar schimbîndu-și denumirea după numele prestigioasei publicații junimiste.
Putem considera intervalul 1867-1944 drept istoria veche a revistei, așa cum următorul, 1970 – pînă în prezent ține de istoria recentă.
XI: Convorbiri literare își reia apariția, tot la Iași. Numărul 1 apare în Mai 1970, în format carte cu 96 pagini și redactor șef Dumitru Ignea. Iașul literar, la finalul numărului 4/1970, inserează: „Începînd cu numărul viitor revista noastră se va numi «Convorbiri literare»”.
În articolul program la nr. 1 (mai)/1970, intitulat Continuitate, după ce subliniază că revista Iașul literar, timp de două decenii, a afirmat creația literară, se precizează: „Numindu-se Convorbiri literare, revista noastră își continuă apariția de pe treapta unei experiențe superioare și cu obligația certă a unei ținute care nu trebuie să dezmintă”. Născută sub semnul continuității, revista este considerată „moment de succesiune și totodată de început”, după care sîntem atenționați că „se va manifesta ca o revistă a epocii, activă în atribuțiile ei social-artistice și, mai presus de orice, expresie a ideologiei Partidului Comunist”. Este pentru prima dată cînd revista este înregimentată unei ideologii de partid. Situație ce nu se va schimba, din contră, în timp se va accentua, pînă în decembrie ’89. În articolul program, după moda comunistă, semnat Convorbiri literare, se menționează: „Servind cultura românească de azi, Convorbiri literare va păstra onoarea tradițiilor și spiritul critic pe care cu strălucire l-au impus respectații noștri înaintași”.
În același prim număr descoperim o Evocare trimisă de Leon Negruzzi de la Paris, în martie 1970. Este relatată discuția și sfaturile primite de la bătrînul șef al Convorbirilor către fiul său Leon, proaspăt întors în țară și dornic a edita, la rîndu-i, o revistă. Iacob Negruzzi îi spune: „Nu uita, băiete, îmi zise el, că în 1867 exista la noi în Țară un vid, un vid spiritual și editorial. Ceea ce se publica era teribil de mediocru. Tatăl meu, bolnav, nu mai scria, Vasile Alecsandri se repeta și era foarte inegal. În plus, prelegerile noastre, ale junimiștilor, preparaseră publicul interesat printr-o critică aspră despre tot ce apărea. Noi toți, și în special Maiorescu, avuseserăm în prealabil curajul să introducem în conferințele noastre critica estetică și nu ne-am dat înapoi să criticăm chiar unele poeme ale lui Alecsandri, considerat pe atunci cel mai mare poet al nostru.
Astăzi, situația nu mai este aceeași (1921) și lupta va fi mai grea, îți voi da totuși sfaturile pe cari tatăl meu și străbunicul tău mi le-a dat mie. E necesar, mă sfătuia Costache Negruzzi, să ai cu tine o echipă solidă și tînără. În al doilea rînd trebuie să fiți și să rămîneți independenți și să evitați orice lingușire. Înainte de toate trebuie să aveți ceva de spus și să știți cum să le spuneți, adică simplu și fără maimuțăreală. Cu alte cuvinte, nu faceți literatură inutilă. Cam acestea au fost cuvintele tatălui meu, cînd, întors din străinătate, mă îndemna să formez o societate literară și mai pe urmă să lansez o revistă. Ia și tu seamă de ele și acționează în consecință”.
XII. Din iulie 1971 pînă în decembrie 1971 (șase numere), revista apare tot format carte, dar fără redactor șef. În epocă era o practică des uzitată, ca publicațiile, în momente de criză, să apară fără să-și nominalizeze conducerea.
XIII. Din ianuarie 1972 pînă în martie 1976 inclusiv, redactor șef va fi Corneliu Ștefanache.
Primul număr de sub noua conducere apare pe 15 ianuarie 1972, în format tabloid (12 pagini), cu frecvență de două numere pe lună, cu precizarea, pe frontispiciu: Revistă literară fondată de Societatea Junimea din Iași, la 1 martie 1867.
Din ianuarie 1974 își reia periodicitatea lunară, cu apariția la 20 ale fiecărei lunii, tot tabloid, în 26 de pagini.
În Prologul care deschide nr. 1/15 ian. 1972, semnat C.L., probabil Corneliu Ștefanache – noul redactor șef, după ce își afirmă intențiile de a-și onora cum se cuvine menirea de publicație comunistă, crede de cuviință: „din trecuții ani peste Convorbirile literare nu găsim un temei să ne oprim decît la cei de la început”.
XIV. Din aprilie 1976 pînă inclusiv în august 1977, mai bine de un an, revista apare în același regim, periodicitate lunară, tabloid cu 16 pagini, dar fără redactor șef și casetă redacțională.
XV. Din septembrie 1977 pînă inclusiv în noiembrie 1989, redactor șef va fi Corneliu Sturzu. Titlul își va schimba culoarea din verde într-un ocru cu nuanțe spre roșu, numărul de pagini va crește între ianuarie 1980 și iunie același an, timp de șase numere, la 20 de pagini, ca apoi să revină la 16.
Dacă în februarie 1982 se putea citi pe frontispiciu numărul 146 – probabil de cînd Convorbirile literare reapăruseră, la numărul pe martie 1982 apare anul LXXXVIII și numărul 1127, fără nici o explicație. E posibil cineva să fi numărat la Bibliotecă numărul efectiv de apariții și anii cînd revista este publicistic prezentă.
Corneliu Sturzu va avea cea mai lungă prezență la conducerea revistei din perioada comunistă.
Ultimul număr publicat, în noiembrie 1989, sub conducerea lui Corneliu Sturzu poartă pe frontispiciu nr. 1239, anul XCVI.
XVI. În decembrie 1989 apar două ediții speciale, în 8 pagini, și la începutul lui ianuarie 1990 o a treia ediție specială, în 12 pagini, sub direcțiunea unui Comitet provizoriu de conducere format din: Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Nichita Danilov, Daniel Dimitriu, Alexandru Dobrescu, Grigore Ilisei, Constantin Pricop, Horia Zilieru; Comitet care a înlăturat, date fiind evenimentele din decembrie ’89, vechea conducere, păstrînd, totuși, o bună parte din membrii fostei redacții.
Mai apare încă un număr, 1/ (1245) ianuarie 1990, în vechea formulă lunară, cu 12 pagini.
XVII. Din 15 februarie 1990 pînă la începutul lui decembrie 1995, redactor șef va fi Alexandru Dobrescu, secondat, pînă la sfîrșitul lui 1993, de doi redactori șefi adjuncți. Nr. 1 (1246)/15 februarie 1990, 16 pagini, format tabloid redus (35×50), are ca zi de apariție joia. Pe frontispiciu apare serie nouă, Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din România și fondat în 1867 de „Junimea”.
Primul număr dublu, ca numerotare, nu ca număr de pagini, care rămîn tot 16, este 12-13 (1257-8) din 10-23 mai 1990, următorul este 17-18 (1262-3), apoi 19-20 (1264-5), 21-22 (1266-7), 32-33 (1278-1279) – octombrie 1990; 37-38 (1283-4) – noiembrie 1990. Ultima apariție pe decembrie 1990 are numărul 43 (1289).
De la nr. 8 (1297) – februarie 1991, apare un supliment „Convorbiri sociale și politice”. Din mai 1991, nr. 16 (1305) apare în 8 pagini. La nr. 24 (1322) – iulie 1991 aflăm 16 pagini. De la nr. 26 (1314) – septembrie-octombrie 1991, redevine revistă lunară. Aici se oprește colecția revistei, pe anul 1991, existentă în arhiva de la B.C.U. Iași
Din anul 1992 nu există nici un număr în custodia B.C.U. Iași. Cel pe care îl am în colecția personală este în format A4 (gen revistă școlară), cu 24 de pagini, pe frontispiciu scrie nr. 5-6-7/1992 și menține precizarea: Revistă fondată la 1 martie 1867 de Societatea „Junimea”.
Anul 1993, existent în patrimoniul B.C.U. Iași, începe cu numărul 4 al revistei, cu o periodicitate lunară, în format A4 și cu 32 de pagini, urmează numărul dublu 7-8, în același format, dar cu 24 de pagini, și se încheie cu numărul dublu 11-12, de această dată cu un total de 28 pagini.
Colecția pe 1994 de la B.C.U. Iași începe cu numărul dublu 7-8 și are 32 pagini. De pe frontispiciu dispare mențiunea: Revistă fondată la 1 martie 1867 de Societatea „Junimea”, care este înlocuită cu: Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Tot din 1994 dispare caseta redacțională și funcțiile de redactor șef sau redactor șef adjunct.
În partea inferioară a coperții IV se menționează: Revistă finanțată de Fundația culturală națională „Convorbiri literare”.
Președinte: Alexandru Dobrescu; vicepreședinte Liviu Antonesei și un Colectiv de redacție.
Precizări ce se vor menține și la următoarele numere.
Se pare că ne aflăm într-o situație unică, în care o publicație nu este condusă de un director sau un redactor șef, ci de un președinte.
În anul 1994 aflăm un număr dublu 9-10, cu 28 pagini, și ultimul, tot dublu, 11-12, va fi tot cu 28 pagini.
În anul 1995, la B.C.U. Iași există numărul dublu 1-2, cu 32 pagini, și numărul triplu 3-5, tot cu 32 pagini. Din 1992 pînă în mai 1995 inclusiv, toate numerele apar în format A4.
Aici se termină aparițiile Convorbirilor literare conduse de Alexandru Dobrescu ca redactor șef și apoi ca președinte.
XVII. Din decembrie 1995 revista Convorbiri literare este diriguită de actuala conducere.
În situația creată de aparițiile sincopate ale revistei pînă cînd, în mai 1995, publicația își încetează apariția, Consiliul U.S.R. de atunci a cerut Comitetului Director al U.S.R. să numească o nouă conducere care să scoată din criză revista Convorbiri literare. Comitetul Director al U.S.R., existent în 1995, s-a adresat Comitetului U.S.R. al filialei Iași pentru a nominaliza viitorul redactor șef al Convorbirilor literare. S-au înaintat Comitetului Director nu una, ci șase propuneri, dintre care a actualului redactor șef avea cele mai multe voturi. În urma scrutinului de la Comitetul Director, cele mai multe voturi le-a obținut Cassian Maria Spiridon. La mijlocul lunii decembrie 1995, va primi numirea pentru șase luni – perioadă de probă – manieră unică în numirea unui șef de revistă de către U.S.R. În iulie 1996 actualul redactor șef va primi numirea definitivă în această funcție.
La începutul anului 2003, actualul Comitet Director al U.S.R. decide ocuparea prin concurs a posturilor de conducere de la revistele Uniunii Scriitorilor. În martie 2003, în urma concursului pentru funcția de redactor șef al Convorbirilor literare, este declarat cîștigător și reconfirmat în funcție Cassian Maria Spiridon.
Primul număr din actuala serie va fi publicat în condiții dintre cele mai ostile. Cînd s-a preluat conducerea revistei nu mai existau nici un fel de texte în portofoliu, logistica de peste 4000 dolari – primită de revistă de la Fundația Soros, dispăruse, iar vechea conducere „ataca din orice poziție” noua conducere în presa locală și centrală. Nu apăruse încă noul număr și eram incriminați pentru textele pe care le vom publica – deși nici noi încă nu știam precis ce va cuprinde sumarul primului număr, dar detractorii noștri deja știau (?!).
Primul număr apare la 20 ianuarie 1996, 20 rămînînd ziua de apariție a revistei. În afara articolului program, Un alt început, pe prima pagină mai sînt texte semnate de: Mihai Eminescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu.
Revista este publicată în format tabloid extins, ca pînă la Revoluție, în 16 pagini, cu o periodicitate lunară. Între alte semnături, la primul număr mai aflăm pe: Alex. Ștefănescu, Luca Pițu, un interviu cu Nichifor Crainic luat de Pan M. Vizirescu, Matei Vișniec, Liviu Ioan Stoiciu, Marcel Petrișor, Ion Hadârcă, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Dram, Cristian Livescu, Gellu Dorian, Dan Stanca, Val Condurache, Dan Mănucă, Lucian Vasiliu, Florin Faifer, Elvira Sorohan, Liviu Papuc, Emil Iordache, Nicolae Panaite, Emil Brumaru, Iannis Ritsos în traducerea lui Valeriu Mardare ș.a..
De la numărul 8/august 1996, revista se îmbogățește ca număr de pagini, ajunge la 32 și formatul tabloid se micșorează la 30×50. Alte nume noi, la cele menționate: Ioana Crăciunescu, Ilie Constantin, Mircea Coloșenco, Ioan Holban, Valeriu Stancu, Elvira Sorohan, Gheorghe Izbășescu, Constantin Dracsin, George Vulturescu, Grigore Scarlat, Anton Adămuț. Gheorghe I. Florescu, Al. Husar, Sergiu Ailenei, Carmelia Leonte, George Bădărău, Mihaela Mîrțu, Ștefan Oprea, Nichita Danilov, Adam J. Sorkin ș.a..
Numărul din mai 1998 are 40 pagini, în același format, din care 8 pagini în policromie (pentru prima dată revista va fi publicată cu pagini color). Vom menționa alte noi nume: Maria Carpov, Miron Kiropol, Ion Bălu, Dan-Silviu Boerescu, Adrian Dinu Rachieru, Bujor Nedelcovici, Petru Ursache, Ioan Țepelea, Nicolae Negru, Ion Hurjui, George Popa, Gheorghe Grigurcu, Christian W. Schenk, Ioana Drăgan, Ștefan Comoroșan, Mircea A. Diaconu, Valentin Ciucă, Bogdan Ulmu, Daniel Corbu ș.a..
Următorul, 6/1998, va avea 48 pagini, cu 8 pagini în policromie – formulă tipografică ce va rămîne neschimbată pînă la finele anului 2001. Între cei prezenți, alții decît cei nominalizați, aflăm pe: Sorin Vieru, Paul Goma, Gabriel Stănescu, Theodor Parapiru, Florin Șlapac, Marian Drumur, Mircea Platon, Marius Chelaru, Nicolae Coande, Sorin Gîrjan, Vasile Popa Homiceanu, Gabriel Funica, Ion Chichere etc.
În ianuarie 2002 are loc o nouă schimbare tipografică în actuala serie a Convorbirilor literare. Numărul 1 (73)/ianuarie 2002 apare în format carte (B5), apropiat tipografic de cel interbelic și asemănător, ca dimensiuni, cu numerele inițiale (26×18,5); are 160 pagini, copertă policromă, celofanată, din carton mediaprint. Alte semnături încă neconsemnate: Nicolae Breban, Constantin Ciopraga, Irina Mavrodin, Dan Cristea, Calinic Argatu, Mircea Ghițulescu, Nicolae Stroescu-Stînișoară, Mircea Petean, Ovidiu Morar, Liviu Grăsoiu, Dan Bogdan Hanu, Nicolae Crețu, Alexandru Burlacu, Caius Traian Dragomir, Andrei Zanca, Dragoș Cojocaru, Ioan Alexandru Tofan, Andrei Stavilă, Mihai Cimpoi ș.a..
Fiecare număr din actuala formulă tipografică este însoțit de un pliant detașabil în care este publicat un poet important, sub egida: Biblioteca revistei Convorbiri literare.
Din ianuarie 2009, cu numărul 157 al seriei actuale are loc ultima schimbare, își majorează numărul de pagini la 200. Între cei care semnează, alții decît cei deja nominalizați, aflăm pe Varujan Vosganian, Maria Carpov, Horia Gârbea, Ion Papuc, Daniela Petroșel, Emanuela Ilie, Antonio Patraș, Constantin Pricop, Constantin Dram, Vasile Spiridon, Constantin Parascan, Florin Crîșmăreanu, Constantin Coroiu, Valentin Talpalaru, Nicolae Sava ș.a.
Deși intențiile redacției erau de a publica revista în format carte încă de la debutul lui 2000, mijloacele financiare au făcut imposibil de realizat acest pas.
La sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor s-a adăugat, prin înțelegere de către conducerea municipiului că revista reprezintă un proiect cultural care face cinste urbei noastre, și cel al Primăriei. Astfel, în 2002, grație sprijinului financiar parțial acordat de Primăria Iași, de Consiliul Municipal și primarul de atunci, Constantin Simirad, a fost cu putință publicarea revistei în actuala formulă tipografică. Sprijinul financiar a fost asigurat parțial an de an de Consiliul Municipal local, inclusiv de actualul primar Gheorghe Nichita.
Din primăvara anului 1997, cînd se împlineau 130 de ani de la apariția primului număr al revistei fondată de Societatea „Junimea”, s-au organizat Zilele revistei Convorbiri literare, care în 2009 a ajuns la a XIII-a ediție. Manifestările, prin diversitatea problematicii propuse a fi dezbătută, prin invitarea și prezența, an de an, a peste o sută de scriitori români din țară și diaspora, dar și a celor străini, a asigurat reimpunerea în peisajul publicistic național a Convorbirilor literare, intrată într-un con de umbră între anii 1990-1995, cînd a dispărut și la propriu.
De-a lungul celor peste o sută șaizeci de apariții s-a coagulat o echipă redacțională de critici literari, unde, alături de semnături deja recunoscute prin calitatea demersului critic, cum ar fi cele ale lui Gheorghe Grigurcu, Alex. Ștefănescu, Dan Cristea, Constantin Ciopraga, Irina Mavrodin, Petru Ursache, Mircea Ghițulescu, Dan Mănucă, Cristian Livescu, Emil Iordache, Adrian Dinu Rachieru, Elvira Sorohan, Ioan Holban, Florin Faifer, Maria Carpov, Nicolae Crețu, Bogdan Ulmu, Ștefan Oprea, Valentin Ciucă ș.a., s-au impus cele ale unei generații afirmate, în principal, în paginile actualei serii: Constantin Dram, Mircea A. Diaconu, Sergiu Ailenei, Dragoș Cojocaru, Vasile Spiridon, Mircea Platon, Dan Bogdan Hanu, Liviu Papuc, Ovidiu Morar, Andrei Stavilă, Ioan Alexandru Tofan, Bogdan Crețu, Antonio Patraș, Daniela Petroșel, Emanuela Ilie ș.a.
Importanți poeți, prozatori, dramaturgi, critici, eseiști, au fost prezenți cu creații proprii, dar și cu diverse eseuri, atitudini, interviuri, cronici, recenzii etc.: Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Sorin Vieru, Nicolae Stroescu Stînișoară, Cristian Bădiliță, Aurelian Crăiuțu, Ovidiu Hurduzeu, Anton Adămuț, Mihai Ursachi, Virgil Ierunca, Alexandru Zub, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, George Bălăiță, Gheorghe Schwartz, Mihai Drumur, Corneliu Ștefanache, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Corbu, Laurențiu Ulici, Alexandru Paleologu, Dinu Flămând, Andrei Zanca, Mircea Petean, Augustin Ioan, Cătălin Mihuleac, George Bădărău, Nicolae Panaite, Eugen Uricaru, Gheorghe I. Florescu, Ioan Țepelea, Ioan Pintea, Ion Stratan, Liviu Grăsoiu, Constantin Coroiu, Miron Kiropol, Ilie Constantin, Caius Traian Dragomir, Adrian Palcu, Radu Sergiu Ruba, Mihaela Mîrțu, Ioana Costa, Emilian Marcu, Ștefan S. Gorovei, Ion Bălu, Sorin Comoroșan, Emanoil Marcu, Ion Zubașcu, Ion Hurjui, Arcadie Suceaveanu, Constantin Abăluță, Nicolae Rusu, Grigore Scarlat, Olimpia Iacob, Vasile Andru, George Astaloș, Vasile Tărâțeanu, Benoît Vitse, Constantin Barbu, Vasile Sporici, Ștefan Baștovoi, Nae Antonescu, Simion Bărbulescu, Florentin Palaghia, Ion Vădan, Octavian Doclin, Radu Săplăcan, Zigu Ornea, Arthur Porumboiu, Dan Cristea, Leo Butnaru, Iustin Panța, Marius Tupan, Horia Gârbea, Varujan Vosganian, Elena Vulcănescu, Liviu Grăsoiu, Nichita Danilov, Constantin Parascan, Ovidiu Hurduzeu, Ion Papuc, Vasile Iancu, Radu Tatarucă, Mihai Cimpoi, Nicolae Negru, Alexandru Burlacu, Ana Blandiana, Paul Goma, Costache Olăreanu, Ioan Es. Pop, Dan Stanca, Tiberiu Brăilean, Simona Modreanu, Pan M. Vizirescu, George Vulturescu, Al. Pintescu, Aurel Ștefanache, George Popa, Al. Husar și încă mulți, mulți scriitori importanți, a căror nominalizare ar acoperi multe alte pagini. Nu au lipsit paginile inedite semnate de: Petre Țuțea, N. Steinhardt, Aurel Dumitrașcu, Ioanid Romanescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ș.a. De asemenea, foarte mulți autori străini au fost prezenți prin traduceri în cuprinsul publicației.
Principiile estetice impuse de corifeul Junimii prin direcția nouă au fost principala grilă axiologică a revistei, la care am crezut de datoria noastră să susținem afirmarea și a celor etice, atît de necesare în vremuri în care apelul la resurecția morală este, mai mult ca oricînd, un imperativ național.
În relativ scurta istorie a noii serii (aproape patrusprezece ani), publicația n-a dus lipsă de laude, dar a fost supusă și unor periodice atacuri, de multe ori furibunde, mai totdeauna neîntemeiate și, mai grav, fără minime argumente de susținere a gravelor acuzații, multe din ele calomnioase. De altfel, în 1878, la un moment aniversar al revistei, Eminescu consemna:
„Niciodată nu au fost niște oameni combătuți pentru lucrarea lor cu atîta asprime ca și acești apărători ai romanității noastre literare și niciodată o foaie nu a fost atît de urîtă ca și Convorbirile literare. Francmasoni, cosmopoliți, germanizatori, vrășmași ai limbei și ai naționalității române… Ce nu au fost numiți acești oameni? de ce nu au fost bănuiți? de ce nu au fost învinovățiți?
Dar «apa trece și petrile rămîn». Foile literare și oamenii literați, care se însărcinară cu această combatere, s-au ivit, au stat cîtăva vreme și au dispărut, iar Convorbirile literare, după o muncă modestă, dar statornică, de unsprezece ani, au ajuns a fi cea mai veche, cea mai răspîndită, ba astăzi chiar singura foaie literară în România. Astăzi, chiar combătînd pe întemeietorii Convorbirilor literare, nimeni nu mai cutează să combată principiile în virtutea cărora această foaie a putut ajunge la stabilitatea lucrării literare; astăzi nimeni nu mai poate pune la îndoială că această foaie, în limbă, în stil și în concepțiuni este adevărata expresie a spiritului românesc; astăzi Convorbirile literare au ajuns a fi recunoscute de ceea ce au fost totdeauna, de organ al oamenilor hotărîți a conserva bazele naționale în lucrarea noastră literară și de a înainta cu pas bine chibzuit pe aceste baze”.
Despre această constantă adversitate la adresa foii junimiste depun mărturie Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinți, Al. Tzigara-Samurcaș, I.E. Torouțiu, toți cei implicați direct în destinele publicației de-a lungul a mai bine de 140 de ani. Singura perioadă de acalmie a fost cea din perioada comunistă, ce s-a perpetuat, relativ în același regim, sub conducerea primei echipe redacționale postrevoluționare. Adversitățile au reizbucnit, cu campanii mai scurte sau, uneori, pe parcursul a cîtorva luni bune, unele au depășit un an, cu o forță de nebănuit cînd actuala echipă redacțională a preluat conducerea și s-a străduit să redreseze și să reimpună instituția națională a Convorbirilor literare.
Să ne amintim spusele criticului Junimii: „Se cade să ai un fel de recunoștință pentru articolele scrise în contra ta. Cu cît sînt mai multe, cu atît e mai bine. Adversarii iau asupra lor sarcina grea de a-ți răspîndi numele în lume – mare cîștig în materie literară și politică! Nu e vorbă, adversarii vor să asocieze pe lîngă numele tău și o idee nefavorabilă și să-ți facă un nume rău. Dar calificativul rău se poate dezasocia cu vremea, dacă ești tu de altminteri bun, și cu cît adversarii au atras mai mult atenția lumii asupra ta, cu atît dezasocierea se produce mai ușor. Rezultatul final este un cîștig curat: renumele”. Totodată ne mîngîiem și ne întărim cu constatarea făcută de Titu Maiorescu, într-un articol din 1881 (Neologismele), la adresa unor înverșunați adversari care în timp au trebuit să recunoască temeinicia Convorbirilor literare: „Va fi avut și aici timpul influența sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înțeleagă mai bine unii pe alții și să se îmblînzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută după care o stăruință neclintită nimicește în orice evoluțiune a spiritului rezistențele mai ușoare”.
Traversînd trei secole și două milenii, astăzi, cînd de destinele revistei Convorbiri literare se ocupă actuala echipă redacțională (și îmi fac o datorie de onoare să o nominalizez pe aceea de astăzi: redactor șef subsemnatul, redactor șef adjunct Dan Mănucă, secretar general de redacție Dragoș Cojocaru, redactori: Constantin Dram, Liviu Papuc, Antonio Patraș, preprint: Doina Buciuleac, culegere: Mariana Irimiță), am vrea să credem că și-a păstrat puterea de iradiere culturală, că este un veritabil vehicul european (cum fericit ni se atribuie această sintagmă de către un constant colaborator) întru afirmarea literaturii române.
***
Pentru a da seama de desfășurarea în timp a celor publicate în cei peste o sută patruzeci de ani de la fondare redacția a hotărît colaționarea și publicarea în cîteva volume a textelor semnificative, în general altele decît cele deja cunoscute și accesibile publicului larg, grație programei școlare, nu mai puțin prin cărțile de autor ale colaboratorilor revistei prezente în librării și/ sau biblioteci.
Colaționarea textelor s-a realizat pe două mari perioade: istoria veche (1867-1944) și istoria recentă (1970-2009) a revistei. De prima perioadă s-a ocupat colegul nostru de redacție, universitarul Antonio Patraș, de a doua, un alt coleg, tot universitar, Constantin Dram; Liviu Papuc a făcut revizia finală a textelor.
A rezultat un volum impresionant de pagini selectate, încît, ținînd cont de acest fapt, dar și de cheltuielile impuse pentru materializare tipografică a cărții s-a decis publicarea acestora pentru istoria veche într-un prim volum format din, aproximativ, trei părți – în care prima parte este cartea de față, iar istoria recentă, adunată în al doilea volum, o aproximăm cuprinsă în două părți. Nota asupra ediției prezintă in extenso criteriile de selectare a textelor.
Acest corpus prezintă istoria în mișcare a unei reviste ce are vîrsta literaturii române moderne, paginile ei fiind și spațiul în care aceasta s-a afirmat și, totodată, aici s-au impus marii scriitori din literatura națională..
Finalizarea editorială a Corpusului de texte ilustrative va asigura accesul criticilor și istoricilor literari, studenților, profesorilor, tuturor celor interesați de maniera în care au fost receptate, în paginile Convorbirilor literare, diversele epoci socio-culturale pe care le-a traversat publicația; în fond, revista fiind, în cei peste o sută patruzeci de ani de la prima apariție, o oglindă fidelă a evenimentelor și curentelor culturale și ideologice existente la un anumit moment în Țară și în afara ei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revistele Literare de Ieri Si Azi (ID: 123605)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.