Restituirea Prestatiilor
LUCRARE DE LICENȚĂ
RESTITUIREA PRESTAȚIILOR
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. ISTORIC
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, regulile care formează și normează instituția restituirii prestațiilor sunt, în sfârșit, sistematizate și organizate înt-un corp comun de prevederi legale, cuprinse în Cod sub Titlul VIII din Cartea a V-a, „Despre obligații”. Aceste reguli reprezintă acum dreptul comun în materia restiturii prestațiilor și se aplică ori de câte ori nu există reglementări speciale ori în completarea unor astfel de reglementări.
Până la reglementarea legală a acestei instituții în mod autonom, restituirea prestațiilor, privită ca instituție a dreptului civil, a fost tratată disparat, în conținutul unor diferite instituții cum ar fi plata nedatorată sau rezoluțiunea contractelor sinalagmatice, ori i se aplicau reguli reținute și consacrate prin intermediul doctrinei și jurisprudenței, în materia îmbogățirii fără justă cauză ori cele privitoare la efectele nulității actului juridic civil.
Instituția restituirii prestațiilor a cunoscut o evoluție importantă de-a lungul timpului, deoarece se află în strânsă legătură cu multe alte instituții ale dreptului civil, în a căror materie are o largă incidență practică. Astfel, dacă inițial i se recunoșteau efecte marginale aferente unor instituții de drept diverse, astăzi se bucură de o reglementare legală distinctă și autonomă, în cuprinsul Codului civil actual. Prezenta reglementare legală se datorează incidenței practice extrem de frecvente a instituției, redactorii actualului Cod fiind, practic, obligați să compună un titlu distinct pentru sistematizarea regulilor privind restituirea prestațiilor, pentru a statua asupra cuprinsului acestei instituții și pentru a clarifica și soluționa eventualele probleme ori neclarități ce ar putea surveni în analiza și aplicarea acesteia.
Observăm faptul că actuala reglementare legală nu face altceva decât să consacre regulile reținute în doctrina și jurisprudența vechiului Cod, asupra cărora majoritatea teoreticienilor și a practicienilor dreptului au căzut de acord.
Astfel, remarcăm faptul că legiuitorul a extins ipotezele din art. 966 din vechiul Cod civil („Când cel ce a primit lucrul cu rea-credința l-a înstrãinat, este dator a întoarce valoarea lucrului din ziua cererii în restitutiune. Când cel care l-a primit era de buna-credința, nu este obligat a restitui decât numai prețul cu care a vândut lucrul.”) și le-a adaptat, dezvoltat și fixat în titlul din Codul civil ce reglementează autonom instituția restituirii prestațiilor prin art. 1641, articol care vorbește despre pieirea sau înstrăinarea bunului. Acesta însă nu este singurul caz, legiuitorul folosind aceeași metodă și pentru situația pieirii fortuite a bunului, ipoteză reglementată în vechiul Cod civil la art. 995, situația cheltuielilor privitoare la bun, care se găsea reglementată în art. 997 din vechiul Cod civil, ori restituirea prestațiilor de către incapabili, ipoteză tratată în vechiul Cod civil la art. 1164.
O altă astfel de reglementare legală, transpusă din doctrina vechiului Cod civil este cea cuprinsă în art. 1345-1348 ale noului Cod civil care privește instituția imbogățirii fără justă cauză, această instituție neavând o reglementare expresă, până în acel moment. Acest aspect prezintă importanță pentru insituția restituirii prestațiiilor, constituind și un factor declanșator al acesteia. Printre normele ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză regăsim dispoziții ce se aplică sau vin în completarea celor ce reglementează restituirea prestațiilor.
Un alt exemplu pe care îl considerăm util a fi scos în evidență, este faptul că și în ceea ce privește nulitatea, aceasta a avut de-a lungul timpului un regim asemănător instituției îmbogățirii fără justă cauză, deoarece li se aplicau ambelor reguli stabilite jurisprudențial și doctrinar, în sensul că, și în privința acesteia, doctrinarii și-au exprimat diverse opinii, instituția aflandu-se într-o continuă schimbare, tocmai datorită faptului că era foarte des discutată, iar necesitatea reglementării exprese a acesteia a devenit cu timpul necesară.
Nu în ultimul rând, considerăm că și în ceea ce privește noutățile aduse în privința rezoluțiunii, acestea afectează într-un mod pozitv operațiunea de restituire a prestațiilor, aceasta constituind izvor de restituire al prestațiilor. Rezoluțiunea, chiar dacă are o reglementare autonomă și a avut și înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, i-au fost totuși aduse îmbunătățiri, deoarece se impunea o nouă reglementare a acesteia care să corespundă exigențelor dreptului privat modern. Aceste îmbunătățiri au incidență și asupra dreptului la restituirea prestațiilor, datorită efectelor rezoluțiunii actului juridic civil, operațiune care declanșează mecanismul restituirii.
Evoluția instituției restituirii prestațiilor constă în tocmai actuala reglementare autonomă a acesteia, acest fapt fiind apogeul în momentul prezent al acestei instituții. Având în vedere că existența acesteia era născută și datorată reglementării disparate prin diferite instituții, cum am mai menționat, aceasta a fost foarte mult disputată si dicutată în doctrină, fiind foarte des prezentă în dezbaterile si explicațiile litaraturii de specialitate, acest lucru făcând legiuitorul să considere eminamente necesară o reglementare autonomă a acestei instituții. Reglementare care speră să ducă la o practică unitară, acest lucru fiind de așteptat, având în vedere că au fost luate în considerare de legiuitor atât opiniile majoritare privind diferitele probleme pe care le ridică această instituție, cât și jurisprudența în această materie de-a lungul timpului.
1.2. RAȚIUNE DE EXISTENȚĂ
Este dificilă elaborarea unei teorii generale a restituirii prestațiilor datorită complexității pe care aceasta o prezintă, atât sub aspect teoretic, din punct de vedere al științei dreptului ori a studiului teoretic, cât și sub aspect practic, din punct de vedere al incidenței în practica juridică.
Totuși, redactorii Codului civil au încercat să rezume regulile care trebuie urmate în general în situațiile în care această instituție este incidentă, într-o formă sistematizată, care să ofere o imagine clară și completă a acesteia. Totodată, doctrina formată sub imperiul Codului civil și-a arogat rolul de a elabora prevederile cuprinse în Codul civil și de a le analiza în comun cu instituțiile dreptului civil cu care au cel mai frecvent legătură, astfel cum sunt plata nedatorată, rezoluțiunea, condiția rezolutorie, nulitatea contactului ori situațiile privitoare la imposibilitate fortuită de executare cu efece retroactive, în cazul în care condiția viitoare nu s-a mai îndeplinit.
Ca efect al consacrării legale a acestor reguli care guvernează instituția restituirii prestațiilor în mod autonom se înlătură diferite lacune prezente sub incidența vechiului Cod civil, care provocau divergențe între opiniile doctrinare. Prin urmare, reglementarea acestei instituții în mod independent a rezolvat multe din problemele puse în doctrină pe diferite situații.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă problemele cu privire la cumulul răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală, problemă mult discutată în doctrină care se referea la posibilitatea creditorului de a obține două reparații care, cumulate, să întreacă valoarea pagubei pe care debitorul i-a cauzat-o ca urmare a neexecutării obligației față de acesta. Persoana prejudiciată nu este îndreptățită să obțină două reparații. Răspunsul noului Cod civil la aceată problemă a fost prin reglementarea răspunderii contractuale drept una dintre ramurile răspunderii civile, reglementându-i condițiile în Titlul V „Executarea obligațiilor” în capitolul ce vorbește despre „Executarea silită a obligațiilor”, astfel alocându-i răspunderii contractuale concepția celor două funcții, cea de reparare a prejudiciului și cea de executare prin echivalent a obligației contractuale. Prin art. 1350 alin. (3) C. civ. se stabilește relația dintre cele două tipuri de răspundere, în sensul că „dacă prin lege nu se dispunde altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”. Această dispoziție prezintă importanță și în ceea ce privește instituția restituirii prestațiilor, deoarece, atunci când cel ce a fost prejudiciat (creditorul obligației de restituire) datorită neexecutării obligației față de acesta de către cel cu care s-a aflat int-un raport juridic obligațional (debitorul obligației de restituire), nu îl va putea chema pe acesta din urmă în justiție bazandu-se o acțiune care să îmbine cele două temeiuri, delictual și contractual. Nu este permisă și nu se poate recurge, în subsidiar, la acțiunea bazată pe delict, după ce s-a acționat în răspundere contractuală. Dacă s-ar admite această posibilitate, aceasta ar însemna eludarea legii, deoarece răspunderea delictuală este mai severă decât cea contractuală.
Un alt exemplu de problemă ce năștea în veche reglementare diverse opinii, îl constituie discuțiile cu privire la natura delictuală a răspunderii civile în situația unui act juridic lovit de nulitate. În reglementarea actuală, principiul răspunderii civile delictuale poate duce, în anumite cazuri, la menținerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate. Ca urmare a acestui fapt, obligația de restituire care se naște în mod normal ca urmare a nulității unui act juridic civil, ce are efecte retroactive, nu va mai avea loc. Înlăturarea nulității ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale privește cazul minorului sau al persoanei puse sub interdicție judecătorească, spre exemplu, în cazul în care un minor crează prin manopere dolosive o aparență înșelătoare că este major ori capabil, acesta nu va putea cere anularea actului juridic respectiv, în caz contrar, cealaltă parte fiind prejudiciată.
Doctrina a venit să elaboreze asupra prevederilor legale pentru a clarifica noțiunea și efectele acestei instituții și pentru a analiza incidența acesteia în cadrul altor instituții ale dreptului civil. De asemenea, aceasta oferă o clarificare asupra granițelor dintre instituții și asupra imixtiunii acestora cu instiuția restituirii prestațiilor, acolo unde este cazul, pentru a putea determina cu exactitate completarea reciprocă a acestora, acest lucru ducând la o mai simplă și corectă aplicare a legii.
Această instituție este de natură a duce la o practica unitară și la tranșarea controverselor doctrinare anterioare care au fost generate de lipsa unei reglementări exprese.
CAPITOUL II CONSIDERAȚII GENERALE
2.1. NOȚIUNE ȘI IZVOARE
Putem spune despre instituția restituirii prestațiilor că se definește prin acea obligație ce revine persoanei care a primit o prestație fără să existe o cauză, în temeiul unei cauze ce a dispărut ulterior ori în considerarea unei cauze viitoare ce nu s-a mai împlinit, de a înapoia avantajul prestației către persoana de la care a primit-o.
Pentu a ne afla sub incidența instituției restituirii prestațiilor, trebuie să ne găsim în situația în care fundamentul obligației, care a fost deja executată, a dispărut, putem spune că acest fapt dă naștere obligației de restituire. Dispariția acestui fundament poate fi datorat unor diferite situații, și anume:
– când bunurile au fost primite fără drept, spre exemplu obligația proprietarului fondului aservit la restituirea despăgubirii încasate, în cazul încetării dreptului la trecere, conform art. 620 alin. (2) din Codul civil;
– restituirea prestațiilor în cazul îmbogățirii fără justă cauză: obligația uzufructuarului rentei viagere la restituirea veniturilor încasate cu anticipație;
– situația în care bunurile au fost primite din eroare, crezând că sunt datorate, în acest caz putem lua ca exemplu, situația în care s-a făcut o plată nedatorată și este necesară restituirea ei, precum cazul restituirii întreținerii nanei care a primit o prestație fără să existe o cauză, în temeiul unei cauze ce a dispărut ulterior ori în considerarea unei cauze viitoare ce nu s-a mai împlinit, de a înapoia avantajul prestației către persoana de la care a primit-o.
Pentu a ne afla sub incidența instituției restituirii prestațiilor, trebuie să ne găsim în situația în care fundamentul obligației, care a fost deja executată, a dispărut, putem spune că acest fapt dă naștere obligației de restituire. Dispariția acestui fundament poate fi datorat unor diferite situații, și anume:
– când bunurile au fost primite fără drept, spre exemplu obligația proprietarului fondului aservit la restituirea despăgubirii încasate, în cazul încetării dreptului la trecere, conform art. 620 alin. (2) din Codul civil;
– restituirea prestațiilor în cazul îmbogățirii fără justă cauză: obligația uzufructuarului rentei viagere la restituirea veniturilor încasate cu anticipație;
– situația în care bunurile au fost primite din eroare, crezând că sunt datorate, în acest caz putem lua ca exemplu, situația în care s-a făcut o plată nedatorată și este necesară restituirea ei, precum cazul restituirii întreținerii nedatorate, când cel ce a executat obligația poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o;
– când un act juridic a fost desființat ulterior cu efect retroactiv, ca efect al rezoluțiunii ori nulității contractului;
– cazul restiturii bunului donat și a fructelor percepute după introducerea cererii de revocare a donației pentru ingratitudine ori pentru neîndeplinirea sarcinii atunci când a fost admisă acțiunea;
– când există o situație a imposibilității de executare a obligației din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora, spre exemplu, cazul prevăzut de art. 1546 din Codul civil, care prevede că arvuna se restituie când contactul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți;
– în cazul în care exista o cauză viitoare însă aceasta nu s-a mai înfăptuit, ceea ce este echivalentul unei condiții rezolutorii, însă aici trebuie incluse, alături de contractele cu obligații sub condiție rezolutorie propriu-zisă, și cele în care o astfel de condiție este subînțeleasă, precum contractele privitoare la bunuri viitoare care nu s-au mai realizat ( vânzarea bunului viitor) sau cele încheiate în vederea unui eveniment care nu a mai avut loc (donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheieri căsătoriei și care nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie).
– ipoteza în care actul juridic ce a dat naștere obligației a fost desființat ulterior retroactiv ca o consecință a denunțării unilaterale.
Ca urmare a existenței acestor cauze, se va naște obligația de restituire, obligație ce trebuie sa fie permisă de lege ori să fie o urmare a dispozițiilor acesteia, să nu contravină dispozițiilor exprese prin care aceasta reglementează clar cauzele de excepție.
Aceste situații reglementate pe cale de excepție sunt cele potrivit cărora, chiar dacă o prestație a fost primită în condiții care s-ar putea încadra între cauzele de restituire, cel care a primit-o nu este ținut de lege la restituire, cum ar fi plata făcută moștenitorilor aparenți în temeiul art. 56 Cod civil sau dreptul moștenitorului aparent de a păstra posesia bunurilor și a dobândi fructele acestora, cât timp persoana care a fost declarată moartă prin hotărâre judecătorească s-a dovedit a fi în viață, dar nu solicită restituirea acestora.
Prin urmare, cauzele pricipale de restituire sunt: plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză, nulitatea actului juridic civil, rezoluțiunea, revocarea donației, denunțarea unilaterală, cauze viitoare care nu s-au mai înfăptuit și imposibilitatea fortuită de executare a unei obligații corelative în cadrul actului juridic sinalagmatic.
2.1.1. Plata nedatorată
Instituția plății nedatorate este una dintre instituțiile prin care se reglementa disparat cea a restituirii prestațiilor în vechea reglementare. Pot exista situații în care se constată că, după ce a fost executată o anumită obligație, acesteia i-a dispărut fundamentul juridic. Dispariția acestui fundament poate fi datorată instituției plății nedatorate, spre exemplu, bunurile ce fac obiectul obligației au fost primite fără drept de căte o persoană ori acea persoană a primit bunurile din eroare, aceasta crezând ca-i sunt datorate. În aceste situații, bunurile primite trebuie să fie înapoiate, iar predarea acestora este potrivit să se facă cu titlu de plată, apreciem astfel că aceste situații intră sub incidența plății nedatorate.
Plata nedatorată poate fi definită ca fiind un fapt juridic licit care constă în excutarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul.
În vechea reglementare exista o situație problematică care năștea diverse opinii contrare și anume, ce se va întâmpla în situația în care, prin deființarea retroactivă a actului juridic civil ca efect al aplicării sancțiunii nulității, va dispărea cauza obligațiilor executate, iar într-o astfel de situație, aceste obligații fiind deja executate, repectivul act juridic civil anulat nemaiputând fi temei al restituirii prestațiilor deja efectuate, tocmai pentru că a dispărut în mod retroactiv.
Soluțiile oferite de doctrina vechii reglementări pentru ipoteza mai sus prezentată au fost întinse pe două dimensiuni justificând două temeiuri diferite. Prima justificare vorbea despre situația care privea o singură obligație executată într-un contract sinalagmatic ori cazul în care exista un contract unilateral, în acest caz, temeiul acțiunii în restituire trebuia fundamentat pe îmbogățirea fără justă cauză. Cea de-a doua se referea la situația în care exista un contract sinalagmatic și ambele părți și-au executat obligațiile înaintea anulării, caz în care restituirea prestațiilor era fundamentată pe plata nedatorată.
Prima soluție exprimată nu se mai aplica întrucât nu mai erau îndeplinite condițiile acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză (actio de in rem verso), respectiv nu mai exista mărirea unui patrimoniu și micșorarea corespunzătoare a altuia, în schimb, dispariția actului juridic înlătura și corelația dintre obligațiile executate (reciprocitatea este corespunzătoare contractului sinalagmatic, inexistent în cauză), deci fiecare obligație trebuia privită separat, astfel că fiecare era lipsită de cauză. Din această perspectivă, justificarea restituirii prin plata nedatorată era aplicabilă și în cazul expus în prima ipoteză de mai sus.
Dispozițiile exprese care înlătură și triază aceste teorii sunt statuate în Noul Cod civil prin reglementarea autonomă a instituției restituirii prestațiilor, aceasta neavând acest privilegiu în Vechiul Cod civil, prin acest fapt se elimină diferitele înfățișări pe care le îmbracau dispozițiile privitoare la această instituție fiind reglementate disparat prin alte instituții de drept civil și se creează un drept comun în materia restituirii prestațiilor. Plata nedatorată fiind de asemenea unul din cazurile ce constituie cauză a declanșării operațiunii de restituire, pe lângă altele.
O altă definiție dată în doctrină pentru plata nedaorată este aceea conform căreia, plata nedatorată este cea de-a doua formă particulară de fapt juridic licit ca izvor de obligații, care constă în executarea de către o persoană, numită solvens, a unei obligații față de o altă persoană, numită accipiens, în al cărui conținut se indentifică dreptul celui care a efectuat plata la restituirea prestației și obligația corelativă ce-i revine persoanei căreia i s-a făcut plata.
Pentru a se naște obligația de restituire, având ca și cauză plata nedatorată, aceasta din urmă trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume: persoana care efectuează plata trebuie să aibă convingerea că are de executat aceea obligație în relație cu accipiens, acea convingere putând fi rezultatul erorii, de fapt sau de drept, ori a dolului, iar acea datorie să nu existe din punct de vedere juridic.
Plata care va fi supusă restituirii, după îndeplinirea condițiilor mai sus menționate, trebuie să constea, de regulă, în remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinabil. Când este vorba despre obligație de a da, totul este foarte clar, în sensul că ce a fost dat va fi restituit, în natură, însă, când plata are ca obiect executarea unei prestații de a face, aceasta, prin natura ei nu mai poate fi înapoiată, însă i se vor aplica regulile restituirii prin echivalent. După cum subliniam și mai sus, Vechiul Cod civil nu îmbrațișa această optică, ci tindea spre a încadra această operațiune juridică la îmbogățirea fără justă cauză.
Ca o consecință a noii reglementări, aceste discuții nu mai sunt necesare, deoarece, prin coroborarea art. 1341 alin. (1) și 1469 alin. (2) care spune că plata poate consta atât în remiterea unei sume de bani, cât și în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației se clarifică aceste discuții și păreri născute pe vechea reglementare.
În plus, pe lângă efectuarea plății, mai trebuie să existe și intenția de a stinge o datorie, în caz contrar, când plata e făcută cu titlu de liberalitate ori gestitune de afaceri, aceasta nu va fi supusă restituirii, această regulă fiind întărită de art. 1341 alin. (2) C. civ.
Această datorie a cărei stingere s-a urmărit prin efectuarea plății trebuie să nu existe, adică între solvens, cel care a făcut plata, și accipiens, cel ce a primit-o, să nu existe un raport juridic care în mod normal ar justifica această plată. Doctrina spune că plata nedatorată poate avea un caracter absolut ori unul relativ, astfel, cel absolut se referă la inexistența totală sau obiectivă a unui temei al plății care o face pe aceasta să fie nedatorată, spre exemplu, cazul în care o datorie există doar în reprezentarea debitorului ori când aceasta deși a existat, s-a stins anterior (plata unor impozite care de fapt nu sunt datorate). Iar în ceea ce privește caracterul relativ, acesta mai fiind numit și subiectiv, aici e incident cazul în care, ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligației dintre creditor și debitor ori când obligația a cărei stingere s-a urmărit, nu există de fapt între părți, în acest din urmă caz putând exista însă, o obligație cu un obiect diferit.
În ambele cazuri, fie ca va exista o plata nedatorată cu caracter absolut ori una cu caracter relativ, se va putea cere restituirea prin introducerea acțiunii în restituire. Există totuși o excepție, iar aceasta se referă la obligațiile naturale, acestea, chiar dacă constituie datorii existente, nu pot fi restituite. Chiar dacă ele nu pot fi executate silit, odată ce au fost pătite, nu mai pot fi supuse restituirii, acest fapt fiind expres prevăzut în art. 1471 din Codul civil. Aceeași optică se poate avea în vedere și în ceea ce privește executarea voluntară a unei obligații care a fost prescrisă, art. 2506 alin. (3) din Codul civil dispune că cine a executat de bunăvoie o obligație după ce termenul de prescripție a fost împlinit, nu mai poate să ceară restituirea acestei prestații, chiar și în cazul în care aceasta nu știa că termenul a fost împlinit. La fel și în cazul executării înainte de termen a unei obligații cu termen suspensiv de executare, nu se va restitui ce a fost plătit în cunoștință de cauză înainte de împlinirea acelui termen, după cum este reglementat și în art. 1414 din Cod.
Privitor la starea de eroare a celui care efectuează plata, în vechiul Cod civil, această condiție era statuată expres, în noua reglementare însă, lucrurile stau puțin diferit, în sensul că, art. 1342 alin. (2) instituie o prezumție relativă referitoare la plată și anume, aceasta este prezumată a fi făcută cu intenția de a stinge o datorie a celui care o execută. Importanța prezumției rezultă din faptul ca nu poate fi prezumată intenția liberală, ci numai intenția de stingere a unei datorii.
Existența condiției privitoare la eroare nu este absolut necesară, iar acest fapt se datorează excepțiilor care arată situațiile în care se poate cere restituirea și în lipsa ei, în plus, restituirea se poate cere până și în cazurile în care debitorul știa că plata nu este datorată și totuși a făcut o plată.
Prin urmare, condiția ca plata să fi fost făcută din eroare nu este necesară: în cazul în care temeiul plății nu există în mod absolut ori obiectiv; atunci când o obligație a fost ulterior desfințată; cazul obligațiilor naturale, despre care am menționat și mai sus; când debitorul a efectuat plata unei obligații sub condiție suspensivă, iar acea condiție nu s-a mai împlinit; situația în care plata unei datorii a fost făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestația datorată, pierde chitanța doveditoare, iar fostul creditor îl amenință cu urmărirea; cazul în care plata a fost făcută sub imperiul dolului ori cel al violenței.
Într-o speță, instanța a reținut, că datorită refuzului constant al intimatului-pârât de a restitui suma de bani încasată, deși acesta a fost contactat în vederea restituirii sumei de bani printr-o somație și a unei convocări la conciliere, a refuzat cu rea-credință să restituie suma ce face obiectul plății nedatorate, motiv pentru care avem de-a face cu un accipiens de rea-credință, acesta fiind obligat să restituie în totalitate suma, reținându-se că nu s-a făcut dovada că este vorba de unul din cazurile în care nu ar exista obligația de restituire a plății nedatorate, cazuri prevăzute în literatura de specialitate.
Când condițiile plății nedatorate sunt îndeplinite, se va declanșa un raport de obligații între debitor și creditor, raport prin care creditorul va trebui sa restituie debitorului ceea ce a primit fără sa-i fi fost datorat, prin urmare, locurile celor doi se vor inversa, astfel, cel care a fost inițial debitor va deveni creditor al obligației de restituire, iar cel care a fost creditor inițial va deveni debitor în raportul nou născut.
Există anumite cazuri în care nu se poate cere restituirea de la cel ce a primit o plată care nu i-a fost datorată, aceste cazuri sunt expres prevăzute în Codul civil la art. 1342 alin. (1) și art. 1343. Primul articol prezintă două ipoteze, prima se referă la situația în care creditorul a primit plata cu bună-credință și a lăsat să se împlinească termenul de prescripție, iar a doua, se referă la situația în care creditorul a primit plata, la fel, cu bună-credință, iar ca urmare a acestui fapt, s-a lipsit în orice mod de titlul creanței sale. Al doilea articol, vorbește în prima teză despre ceea ce s-a plătit înaintea împlinirii termenului supensiv și care nu mai poate fi supus restituirii decât în cazul în care, plata s-a făcut prin dol ori violență.
Regulile restituirii sunt foarte complexe, acest lucru fiind datorat și diferitelor criterii de individualizare a obligației de restituire, cum sunt cele privitoare la natura obiectului prestației ori cele privitoare la buna sau reaua-credință.
Aceste criterii generează diferite ipoteze, în funcție de buna sau reaua-credință a debitorului, a prestației de a da sau de a face, a bunului care poate fi fungibil ori nefungibil, cert ori generic, a unui bun care a pierit ulterior, parțial sau total ori alte criterii care sunt stabilite în art. 1635 și următoare, articole care constituie reglementări generale în materia restituirii prestațiilor. Astfel, se disting diferite ipoteze:
– când plata nedatorată trebuie restituită chiar dacă debitorul a fost de rea-credință, art. 1638 NCC prevede expres că ceea ce s-a prestat sau executat în temeiul unei cauze ilicite ori imorale este întotdeauna supus restituirii;
– restituirea are loc în natură, caz care constituie regulă și se referă la restituirea întocmai a prestațiilor executate, ori prin echivalent, când nu mai este posibilă restituirea în natură;
– când plata nedatorată a avut ca obiect un bun cert, restituirea are în vedere, în acest caz, bunul în starea în care a fost primit și se prevăd trei situații ale acestu caz, anume: când bunul nu a pierit fortuit ori a pierit din vina debitorului sau când nu mai este posibilă restituirea lui, debitorul va fi obligat la restituirea contravalorii bunului, raportată la momentul cand a primit bunul ori la momentul pierderii ori înstrăinării acestuia, iar în cazul în care debitorul este de bună-credință, se va lua în considerare cea mai mică dintre valori, în caz contrar, se va ține cont de cea mai mare valoare; când bunul a pierit fortuit, debitorul care este de bună-credință nu va fi supus la restituirea bunului și nici nu va fi nevoit să achite contravaloarea acestuia, însă va avea obligația de a ceda creditorului orice sumă primită cu titlu de indemnizație ori dreptul la această indemnizație; când bunul a pierit fortuit, iar debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire s-a născut din vina sa, debitorul va fi supus la restituirea echivalentului bunului în funcție de cea mai mare dintre cele trei valori, cea de la momentul primirii, pierderii ori înstrăinării bunului, acesta putând totuși fi exonerat în cazul în care dovedește că bunul ar fi pierit și dacă ar fi fost predate la timp creditorului; când, în cazul unei pierderi parțiale a bunului, debitorul este obligat să-i achite creditorului cotravaloarea pierderii; când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul se va restitui în starea în care acesta se afla la momentul introducerii cererii de restituire, fără a se acorda despăgubiri, excepând însă cazul în care, această stare se datorează culpei celui obligat la restituire.
– când bunul care este supus restituirii este un bun frugifer, cel obligat la restituire îl va restitui pe acesta conform regulilor prezentate la punctul precedent, când debitorul este de bună-credință, acesta va putea păstra fructele, când acesta este de rea-credință, acesta va restitui fructele ori contravaloarea lor, în plus, va plăti creditorului despăgubiri pentru lipsa de folosință;
– în ceea ce privește cheltuielile efectuate cu bunul, se vor aplica regulile privitoare la accesiune, astfel, se vor aplica regulile de la posesorul de rea-credință pentru debitorul de rea-credință și regulile de la posesorul de bună-credință pentru debitorul de bună-credință;
– privitor la cheltuielile efectuate cu restituire, acestea se vor suporta proporțional de către părți cu valoarea prestațiilor ce trebuie restituite, iar în cazul în care o parte este de rea-credință, acestea se vor suporta de această parte integral;
– când debitorul este un incapabil, acesta va fi ținut la restituire numai în limita folosului pe care acesta l-a realizat, prin excepția va fi ținut la o restituire integrală în cazul în care acesta a fost de rea-credință;
– indiferent de buna sau reaua-credință a celui obligat la restituire, acesta trebuie să restituie suma de bani ori, după caz, bunurile de gen primite, în aceeași cantitate și de aceeași calitate.
Referitor la acțiunea în restituire a plății nedatorate, acest aspect va fi analizat în capitolul ce privește aspectele procedurale ale înstituției restituirii prestațiilor.
2.1.2. Îmbogățirea fără justă cauză
Odată cu noua reglementare, instituția îmbogățirii fără justă cauză își găsește reglementare expresă, aceasta neavând până atunci existență de sine stătătoare, ci era tratată prin diferite texte din Vechiul Codul civil.
Acum, aceasta este reglementată expres prin art. 1345-1348 ale Codului civil. Pe lângă această reglementare principală, regăsim numeroase alte reglementări specializate care reprezintă aplicații practice ale mecanismului îmbogățirii fără justă cauză, în materia drepturilor reale, a succesiunilor și în materia contractelor.
Doctrinarii definesc îmbogățirea fără justă cauză ca fiind faptul licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama micșorării patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe o cauză justă sau un temei juridic. Definiție care este dublată de prevederile art. 1345 ale Codului civil, prin care se prevăd condițiile care trebuie întrunite pentru a ne afla în prezența acestei instituții și pentru a fi admisibilă acțiunea în restituirea prestațiilor.
Aceste condiții, urmând concluziile mai vechi date în doctrină și opiniile specialiștilor, se impart pe două dimensiuni, pe de o parte este necesară îndeplinirea unor condiții materiale, iar pe de cealaltă parte, îndeplinirea unor condiții juridice.
În ceea ce privește condițiile materiale, acestea presupun existența unei îmbogățiri a pârâtului, o însărăcire a reclamantului și o legătură de conexitate între cele două. Îmbogățirea pârâtului există atunci când în patrimoniul acestuia se poate sesiza orice avantaj ce poate fi evaluat în bani, poate fi dobândirea unui bun, a unei creanțe, poate fi chiar și evitarea unei cheltuieli la care cel îmbogățit ar fi fost supus în mod normal, spre exemplu, remiterea de datorie, prestarea unor servicii de către altul în favoarea pârâtului, etc. Însărăcirea reclamantului poate consta în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, așadar, însărăcirea poate avea ca obiect, fie creșterea pasivului, fie diminuarea activului patrimonial. Însărăcirea însă, nu tebuie să constea numai într-o diminuare a patrimoniului, la aceasta se mai pot adăuga și situațiile în care se prestează un serviciu de către cel însărăcit fără ca acesta să fie remunerat pentru contravaloarea lor de către beneficiarul acestora ori, situația în care se efectuează unele cheltuieli în favoarea îmbogățitului. Între îmbogățire și însărăcire trebuie să existe o conexiune directă, adică, acestea tebuie să fie urmarea aceleiași cauze. Doctrina prezintă teoria conform căreia nu este necesar să existe o legătură necesară între îmbogățirea unuia și însărăcirea celuilalt, deoarece o asemenea legătură poate fi concepută numai între o faptă și rezultatul ei. Adică, nu contează din fapta cui se naște această operațiune juridică, poate fi din cauză îmbogățitului, însărăcitului, a unei terțe persoane sau chiar fortuit, ceea ce este necesar fiind doar ca între ele să existe o cauză comună care să le lege pe una de cealaltă.
Referitor la condițiile juridice, acestea presupun ca îmbogățirea și însărăcirea să fie lipsite de un temei care să le justifice, cel îmbogățit să fie de bună-credință, iar însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului.
Aceasta delimitare a condițiilor între materiale și juridice exprimată în literatura de specialitate este în acord și cu jurisprudența, astfel, într-o speță, instanța a reținut că pentru intentarea acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză trebuie îndeplinite unele condiții materiale, constând în mărirea unu patrimoniu, micșorarea altui patrimoniu și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, cât și unele condiții juridice, constând în absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Dacă prin procesul-verbal încheiat în urma desfășurării licitației pentru închirierea spațiului, câștigătorul licitației s-a obligat să realizeze cu forțe proprii toate lucrările de construcții, reparați și punere în funcțiune, fără pretenția de rambursare a contravalorii acestora, deși clauza nu a fost inclusă în contractul de închiriere, ea este valabilă între părți, conform art. 969-970 C.civ. și completează drepturile și obligațiile părților izvorâte din contractul de închiriere. Astfel, nu se poate considera că lipsește cauza legitimă a măririi patrimoniului locatorului, din moment ce părțile au convenit asupra încheierii în aceste condiții, iar locatarul a renunțat la rambursarea contravalorii îmbunătățirilor pe care urma să le efectueze fără nicio altă precizare, după cum devenea sau nu ulterior preoprietarul spațiului.
De asemenea, se observă că aceste condiții ale îmbogățirii fără justă cauză despre care vorbesc doctrinarii și jurisprudența, sunt existente și în alte legislații. Spre exemplu, și în dreptul francez, doctrina separă condițiile îmbogățirii fără justă cauză pe două dimensiuni, între condiții juridice și condiții materiale.
Îmbogățirea are justă cauză, după cum se arată și prin art. 1346 din Codul civil, în trei cazuri, și anume: atunci când îmbogățirea rezultă din executarea unei obligații valabile, când nu se exercită de către cel păgubit dreptul pe care acesta îl are contra celui îmbogățit și când îmbogățirea rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica, prin urmare, acestea sunt cazurile care exclud îmbogățirea fără justă cauză, doarece îi oferă acesteia un temei juridic care să o justifice.
Legat de cea de-a doua condiție a îmbogățirii fără justă cauză, cea care privește buna-credință a îmbogățitului, aceasta rezultă din interpretarea art. 1345 din Codul civil care spune că „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză (…)”, neimputabilitatea îmbogățirii fiind echivalentă de fapt, cu buna-credință a îmbogățitului. Această bună-credință este prezumată, ea nu trebuie să fie dovedită. Așadar, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, imbogățitul nu trebuie să fie în culpă, fundamental acțiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului, ci rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogății în dauna altuia, această îndatorire morală presupune absența oricărei culpe din partea îmbogățitului, el fiind obligat să restituie, numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare.
În ceea ce privește a treia condiție, aceasta se referă la caracterul subsidiar al acțiunii de restituire, adică, acțiunea prin care se cere restituirea poate fi admisă numai dacă nu există altă cale prin care se poate recupera pierderea suferită. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire deși există temei juridic pentru ambele. Această condiție care se referă la caracterul subsidiar al actio de in rem verso este expres prevăzută și în Codul civil la art. 1348, iar pentru a sublinia acest aspect, într-o speța, instanța a hotărât că acțiunea prin care se cere obligarea unei persoane la plata unei sume de bani cu care s-a îmbogățit fără justă cauză, nu este admisibilă dacă reclamantul are posibilitatea de a exercita o acțiune izvorând dintr-un contract de mandat pe care l-a încheiat cu pârâtul.
Putem sublinia acest aspect și print-o altă speță în care instanța a hotărât că acțiunea în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât în absența oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit și-ar putea recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dipoziție acțiunea bazată pe contract ori delict ori pe alt izvor de obligații, nu se justifică folosirea acțiunii în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză. De aceea ,chiar și în cazul în care îmbogățirea s-a realizat prin intermediul unei alte persoane, care poate fi acționată de cel sărăcit în baza unuia din temeiurile arătate, nu se justifică totuși exercitarea acțiunii bazate pe îmbogățirea fără just temei, dat fiind tocmai caracterul ei subsidiar. Acest caracter subsidiar al acțiunii formulate pe îmbogățirea fără just temei nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogățit, dacă, datorită unei anumite situații de fapt, cum este insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la acela cu care a avut, de exemplu, raporturi contractuale.
Îmbogățirea fără justă cauză dă naștere unui raport obligațional între îmbogățit și însărăcit, îmbogățitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligației de restituire, iar restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură, în toate celelalte cazuri se va face prin echivalent.
Chiar dacă art. 1347 alin. (2) din Codul civil spune că cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire în condițiile prevăzute de reglementările ce constituie drept comun în materia restituirii prestațiilor, această instituție are unele reguli proprii. Aceste reguli privesc limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, momentul la care se raportează obligația de restituire și caracterul de subordonare la regulile generale ale dreptului la restituire.
Limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză se întind pe două axe, în prima, îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, aceast lucru este datorat faptului că îmbogățitul este de bună-credință, iar din partea lui nu există culpă, în cea de-a doua, însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari, în caz contrar s-ar îmbogăți acesta fără just temei.
Pentru a putea vorbi de momentul la care se raportează obligația de restituire, este necesar ca îmbogățirea să subziste până la data sesizării instanței, condiție care este expres prevăzută în Codul civil la art. 1347 alin. (1). În caz contrar, când îmbogățirea pârâtului a încetat până la acea dată, raportul obligațional se va stinge.
În ceea ce privește aplicarea regulilor generale ale dreptului la restituirea prestațiilor, aici este vorba de acele reguli care sunt în principal aplicabile, în sensul că se vor aplica cu prioritate cele care sunt specifice îmbogățirii fără justă cauză, iar în completarea lor se vor aplica pricipiile generale care ghidează materia restituirii prestațiilor.
2.1.3. Nulitatea actului juridic civil
Din punct de vedere al operațiunii de restituire a prestațiilor, ceea ce prezintă importanță sunt efectele pe care le produce survenirea nulității și cum va declanșa această operațiune mecanismul de restituire a prestațiilor efectuate anterior.
De-a lungul timpului, opiniile din doctrină asupra nulității actului juridic civil s-au aflat într-o continuă schimbare, acest fapt datorându-se și importanței date acestei instituții, fiind mult discutată în doctrină, ca mai apoi, acest fapt să ducă la reglementarea expresă a acestei instituții în noul Cod civil, acest avantaj neexistând până la acel moment.
Într-un trecut mai îndepărtat, se considera că un act juridic civil lovit de nulitate nu poate produce niciun efect, deci, în pricipiu, nulitate era totatlă și iremediabilă, mai târziu însă, ținându-se cont de faptul că nulitatea, ca sancțiune a actului juridic civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată la încheierea actului juridic civil, a fost formulată concepția proporționalizării efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin scopului edictării dispoziției legale încălcate, menținându-se insă celelalte efecte ale actului juridic respectiv, în această situație, nulitatea fiind, în principiu, parțială și remediabilă.
Nulitatea poate fi definită ca fiind sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă, adică, este acea sancțiune ce intervine, daca legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic civil, astfel încât acel act nu va mai produe, în tot sau în parte, efecte juridice.
Prin chiar definiția nulității se exprimă esența efectelor nulității, acestea constând în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, acest fapt declanșând tocmai operațiunea de restituire pentru ca părțile să poată fi puse în situația anterioară ca și când actul juridic anulat nu a existat niciodată.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.
Aceste efecte ale nulității se impart în două direcții, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parțială, iar în al doilea rând, în funcție de ceea ce s-a întamplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate.
În ceea ce privește direcția efectelor primului caz, în funcție de nulitatea unui act juridic civil care este ori totală ori parțială, această clasificare are drept criteriu întinderea efectelor nulității. Când nulitatea este totală, se va desființa actul juridic civil în întregime, în acest caz restituirea va opera și ea în totalitate, iar când aceasta este parțială, se va desființa numai o parte dintre efectele acelui act, celelalte fiind în continuare menținute, caz în care restituirea va fi una în parte.
Referitor la direcția înspre care se îndreaptă cea de-a doua clasificare, după cum actul a fost sau nu executat și după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleași drepturi, se disting mai multe ipoteze care subliniază trei mari principii ale efectelor nulității, și anume, principiul retroactivității afectelor nulității, principiul repunerii în situația anterioară și principiul conform căruia anularea actului juridic inițial va atrage și anularea actului juridic subsecvent.
Aceste principii ale efectelor nulității sunt consecințe ale principiului mai larg quod nullum est, nullum producit effectum, adică ceea ce nu este, nu poate produce niciun efect, în sensul că ceea ce este nul, nu poate produce efectele urmărite la îndeplinirea lui, acesta realizându-se tocmai prin acele trei principii, iar excepțiile de la aceste principii se pot considera ca fiind limitări ale pricipiului mai larg în cauză.
Principiul retroactivității efectelor nulității este cel potrivil căruia, nulitatea produce efecte și pentru trecut, nu doar pentru viitor, prin urmare, efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Acest efect se caracterizează prin faptul că vor fi înlăturate efectele actului juridic civil produse între momentul încheierii acestuia și momentul în care s-a anulat efectiv actul, iar părțile vor ajunge în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act. Practic, acest principiu, șterge orice efect ar fi avut încheierea unui potențial act juridic civil.
Se cunosc însă și unele excepții de la acest principiu, în sensul că, în unele situații, vor fi menținute efectele produse între momentul încheierii actului juridic civil și momentul în care acesta a fost anulat, adică nulitatea actului juridic civil va produce efecte doar pentru viitor.
Aceste ipoteze care constituie excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității se găsesc sub diferite forme și prin diferite instituții, spre exemplu:
– cazul căsătoriei putative, în această situație, față de soțul de bună-credință la încheierea căsăoriei se va înlătura efectul retroactiv al declarării nulității căsătoriei, iar acesta va păstra statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel în care hotorârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;
– cazul minorului de bună-credintă la încheierea căsătoriei, în acest caz, acesta își va păstra capacitatea deplină de exercițiu dobândită ca efect al căsătoriei și după ce aceasta a fost anulată;
– cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată, în sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privința copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor, în acest caz, principiul octrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea afectelor nulității, ci însăși nulitatea, desigur numai în privința situației legale a copiilor rezultați din căsătoria care ulterior a fost anulată;
– modificarea numelui de familie numai pentru viitor, aici se are în vedere ipoteza în care se anuleaza o recunoaștere de filiație ori se anulează o căsătorie, purtarea numelui de familie se va putea efectua până la data desființării recunoașterii voluntare de filiație, iar în cazul căsătoriei, aceasta este un fapt ireversibil;
– declararea nulității unei persoane juridice, în această ipoteză persoana juridică va înceta fără efect retroactiv de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se constată sau se declară nulitatea acesteia, acest fapt fiind statuat expres în art. 198 alin. (1) C. civ.
În ceea ce privește restitutio in integrum, principiul conform căruia se realizează restituirea a tot ceea ce s-a efectuat în temeiul unui act juridic civil și care are ca finalitate punerea părților în situația anterioară, acesta vizează efectele nulității actului juridic civil dintre părțile raporului juridic civil născut între acestea, iar nu și efectele față de terți.
Aplicarea acestui principiu este asigurată și prin reglementarea expresă a acestuia în art. 1254 alin. (3) C. civ. care prevede că în cazul în care contractul este deființat, fiecare parte va trebui să restituie celeilalte părți prestațiile primite, în natură ori prin echivalent, conform cu prevederilor generale în materia restituirii prestațiilor prevăzute de art. 1639-1647 C. civ.
Și acest principiu, cunoaște însă unele excepții, acestea fiind înfățișate sub diferite ipoteze în care, din anumite motive, prestațiile afectuate în temeiul actului juridic desființat nu vor fi supuse restituirii, ci vor fi menținute în tot sau în parte, astfel:
– atunci când posesorul, care este dobânditor dintr-un act juridic civil translativ ori consitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer, care este de bună-credință, poate păstra fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință;
– atunci când cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu această capacitate restrânsă, este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului pe care acesta l-a realizat, acest folos fiind apreciat la data cererii de restituire, exceptând ipoteza în care acesta a făcut ca restituirea să fie imposibilă, cu intenția ori din culpă, caz în care, acesta va fi ținut la restituirea integrală:
– atunci când se încheie un act juridic prin care se tansferă proprietatea unor materiale de construcție, care sunt incorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective ca urmare a încheierii acestuia cu nerespectarea condițiilor de validitate;
– atunci când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori s-a constituit dreptul de proprietate sau orice alt drept real principal, act care a fost ulterior lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea;
– atunci când a intervenit prescripția exctinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost lovit de nulitate.
Pentru materia efectelor nulității, dispozițiile art. 1639–1647 C. civ. au rolul de a asigura punerea în practică a principiului restituirii prestațiilor, evidențiindu-i, totodată, limitele sau excepțiile de la aplicare, iar alin. (3) al art. 1254 C. civ., conține doar soluțiile generale, obligatorii, pentru împrejurările în care nulitatea ori anularea contractului a fost precedată de executarea prestațiilor, indiferent de unilateralitatea sau reciprocitatea executării, de câtimea executării sau de felul executării, succesiv sau continuu.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, este cel conform căruia, desființarea actului juridic inițial va atage și anularea actului juridic următor acestuia datorită legăturii lor juridice.
Acesta este consacrat în art. 1254 alin (2) C. civ. și privește efectele nulității actului juridic civil față de terți. De asemenea, principiul rezultă și din art. 1648 C. civ., unde este consacrat efectelor restituirii față de terți. Din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constitute drepturi reale, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
În literatura de specialitate se subliniază că acest principiu este o consecință atât a celorlalte două principii ale efectelor nulității, restitutio in integrum si cel al retroactivității efectelor nulității, cât și al principiului nemo dat quod non habet, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic civil inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Ipoteza explicată mai sus nu trebuie înțeleasă ca și când actul juridic subsecvent trebuie să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, acesta poate avea ca obiect și drepturi de creanță, ori actul poate avea caracter declarativ, principiul în cauză având o largă aplicabilitate.
La fel ca celelalte două principii ale efectelor nulității, și de la acesta există unele excepții, acestea sunt acele cazuri care, pentru anumite rațiuni, anularea actului inițial nu mai atrage și anularea actului subsecvent, ci acesta va fi menținut, deși are o legătură juridică cu actul juridic civil desființat. Astfel, aceste cazuri se prezintă sub diferite ipoteze:
– cea a actelor de conservare sau de administrare a bunului, menținea acestor acte este justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credințe, însă în cazul în care acestea nu au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul inițial;
– cea a locatarului de bună-credință, în cazul încheierii unui astfel de contract, acesta va produce efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți, dar nu pe o perioadă mai mare de un an de la data desființării;
– cea a altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar la fel ca în cazul precedent, nu pe o perioadă mai mare de un an de la data desființării titlului constituitorului, caz prevăzut expres în art. 1649 C. civ.;
– cea prin care se aplică cazul din art. 937 alin. (1) C. civ., adică, acel caz în care proprietarul unui bun mobil își înstrăinează acel bun, după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează și el acel bun mobil unui terț de bună-credință, iar ulterior, primul act este anulat. Prin actul juridic inițial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale, așa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desființarea retroactivă al dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage și desființarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terțe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) C. civ., va fi menținut actul juridic încheiat cu terțul de bună-credință;
– cea prin care se aplică cazul din art. 54 alin. (2) teza a II-a C. civ., adică, deși o persoană a fost declarată moartă prin hotărâre judecătorească, aceasta poate cere, după anularea acelei hotărâri, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, restituirea lor prin echivalent, de aici fiind exceptat cazul dobânditorului cu titlu oneros care a dobândit bunurile fără să știe că persoana declarată moartă este în viață, adică a fost de bună-credință;
– ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și print-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă (însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară iar în situația în care încheierea prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui întreptățit, termenul va fi de un an);
– cea a subdobânditor de bună-credință și cu titlu gratuit, prin donație ori legat cu titlu particular, a unui drept real, în acest caz fiind necesară trecerea unei perioade de 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară, acest caz rezultând din art. 909 alin. (2) C. civ.;
– cea a terțului subdobânditor când acesta poate să invoce uzucapiunea, deoarece, ar fi lipsit de interes să se solicite desființarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietății prin uzucapiune, după cum e statuat și în art. 1648 C. civ.;
– cea care prevede situația soțului unei persoane declarate moartă, soț care s-a recăsătorit și, după căsătorie, hotarârea declarativă de moarte va fi anulată, în acest caz, căsătoria nouă rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință, situație în care, prima căsătorie va fi desfăcută de la data încheierii noii căsătorii. Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte, care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii, așa încât, în lipsa textului de lege menționat, anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte, producând efecte retroactive, ar fi antrenat și desființarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie, se observă însă, că această excepție prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat la baza actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicțional.
Regula de drept din alin. (2) al articolului 1254 C. civ., evidențiază răsfrângerea consecințelor nulității asupra unor terțe persoane care au contractat cu părțile contractului nul ori anulat, anterior desființării sale, dobândind drepturi care au legătură cu acesta.
Pentru a întelege mai bine aplicarea acestui principiu și pentru o corectă aplicare a acestuia, trebuie luate în considerare și limitele sau excepțiile sale întocmai cum sunt acestea prevăzute în art. 1648-1649 C. civ.
Prin urmare, aceste trei principii au incidență atât în reglementările privitoare la nulitate, cât și în cele ce privesc instituția restituirii prestațiilor, creând astfel o legătură foarte importantă între aceastea care nu permite analizarea uneia fără cealaltă. Astfel, efectele produse de nulitatea unui act juridic civil, constituie un factor declanșator al operațiuni de restituire, fiind unul din izvoarele principale ale acesteia din urmă, acest fapt fiind subliniat și printr-o vastă jurisprudență de-a lungul timpului ce privește aceste două instituții și conexiunile dinre ele.
2.1.4. Rezoluțiunea
Asemănător cu cazul nulității, și la rezoluțiune prezintă importanță în ceea ce privește operațiunea de restituire, efectele pe care aceasta le produce, fiind o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, acesta se va desființa retroactiv, ceea ce a fost prestat în temeiul ei fiind susceptibil de restituire.
Deși aceste două cazuri de ineficacitate a actului juridic civil par a fi foarte similare, între acestea există totuși deosebiri majore. În timp ce nulitatea presupune încheierea unui act juridic cu nerespectarea unei condiții de validitate, rezoluțiunea presupune un act juridic valabil încheiat, rezoluțiunea se aplică numai actelelor juridice cu executare dintr-o dată, pe când nulitatea este incidentă și în cazul contractelor sinalagmatice, cauza de nulitate există în momentul încheierii contactului, în ceea ce privește rezoluțiunea, această cauză apare ulterior, de asemenea și în ceea ce privește acțiunile ce pot fi introduse pentru aceste cauze există o diferențiere, în principal datorită termenelor de prescripție diferite la care acestea sunt supuse.
Rezoluțiunea a primit diferite definiții în doctrină, toate având, mai mult sau mai puțin aceeași esență, ne vom opri însă la cea conform căreia, rezoluținea este sancțiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu excutare uno ictu, constând în deființarea retroactivă a acestuia.
Aceasta poate fi cerută numai de către creditorul obligației neexecutate culpabil, nu și de către partea vinovată de neexecutarea obligației pe care aceasta din urmă și-a asumat-o prin încheierea contractului între aceste două părți.
Jurisprudența a reținut că pentru a opera instituția rezoluțiunii se cer a fi întrunite două condiții de admisibilitate: una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin, iar neexecutarea să fi fost imputabilă părți care nu și-a îndeplinit obligația.
În raport de prima condiție enunțată, s-a stabilit cu valoare de principiu că neexecutarea parțială a contractului poate atrage rezoluțiunea, însă doar în cazul în care partea din obligația neexecutată este esențială la încheierea contarctului.
Rezoluțiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare, este cel mai incisiv dintre cele existente deoarece duce la încetarea contractului cu efecte retroactive, numai creditorul poate exercita opțiunea între remedii – așadar, în caz de neexecutare, el este singurul îndreptițit să invoce rezoluțiunea contractului, nici debitorul, nici eventual judecătorul, neavând acest drept.
După etapa în care creditorul a ales să invoce rezoluțiunea, acesta va avea de ales între cele două tipuri ale acesteia, cea judiciară și cea unilaterală extrajudiciară, această posibilitate fiind evidențiată și de dispozițiile art. 1550 alin. (1) C. civ. Rezoluțiunea judiciară va fi dispusă de către instanța de judecată, iar cea extrajudiciară presupune posibilitatea creditorului de a invoca rezoluțiunea contractului pentru neexecutare ( lipsind chiar și existența unui pact comisoriu expres) fără a mai apela la instanța de judecată sau la orice altă autoritate străină de voința sa.
Efectele, în cazul în care a fost invocată rezoluțiunea se împart pe două dimensiuni, în primă instanță sunt efectele generate între părți, iar apoi, sunt efectele în raporturile față de terți.
Rezoluția vânzării pentru neplata prețului desființează vânzarea, punând lucurile în starea dinainte, ca și cum n-ar fi avut niciodată ființă, vânzarea fiind deființată atât pentru viitor, cât și pentru trecut, vânzătorul fiid presupus că nu a încetat niciodată de a fi proprietarul lucrului vândut, iar cumpărătorul, că nu l-a avut niciodată în patrimoniul său.
Pronunțarea rezoluțiunii de către instanța de judecată ori declararea unilaterală a acesteia de către creditor, duce la deființarea temeiului juridic care au legat părțile încă de la început. Acest fapt va duce la nașterea obligațiilor reciproce de restituire a ceea ce a fost prestat în baza acelui contract desființat. Aceste noțiuni desemnează toate un raport extracontractual (deși sursa principală este tocmai contractul), cu efecte oarecum simetric inverse contractului care a fost deființat.
Ca și regulă, prestațiile se vor restitui în natură, însă există unele cazuri care constituie excepții ori nuanțări de la această regulă, și anume: când restituirea în natură nu mai este cu putință din cauza imposibilității sau a unui impediment serios la restituire, ori aceasta privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent; când se va dispune restituirea prestațiilor se va ține seama de momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie (aici debitorul este creditorul din raportul obligațional inițial care a fost desființat) ; iar când debitorul se află în imposibilitate de a restitui prestațiile în natură, este împiedicat de un impediment serios ori este vorba de prestații constând în servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent (în bani); incapabilii vor fi ținuți la restituirea prestațiilor doar în limita îmbogățirii lor, apreciată la data cereri de restituire, aceaștia fiind ținuți la restituirea integrală atunci când au făcut ca restituirea să fie imposibilă (cu intenție sau din culpă gravă).
Într-o speță, instanța a constatat că, find o urmare a rezoluțiunii vânzării, prejudiciul creat cumpărătorului este reparat prin restituirea prețului, nu există legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligației de a preda bunul cu caracteristicile indicate de către vânzător și achiziționarea altor bunuri mai scumpe, pentru a fi acordate daune-interese constând în diferența plătită de cumpărător pentru achiziționarea unor produse corespunzătoare, dar la un preț mai mare.
În ceea ce privește efectele rezoluțiunii în raporturile față de terți, regula pe care se fundameantează acestea este cea conform căreia se desființează drepturile terților constituite de către dobânditorul inițial între momentul încheierii contractului și cel al desființării acestuia, legiuitorul precizând că acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului doânditor.
De asemenea, și de la această regulă există unele excepții, astfel: acțiunea în restituire nu poate fi formulată față de terțul dobânditor, dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă; acasta nu poate fi utilizată nici împotriva dobânditorului care este de bună-credință în ceea ce privește un bun mobil, dacă acesta devodește că se întrunesc toate condițiile pentru dobândirea proprietății asupra acelui bun prin posesia de bună-credință; restituirea nu se va putea solicita terțului dacă acesta a uzucapat bunul ce face obiectul acțiunii în restituire, în acest caz aplicându-se normele ce reglementează uzucapiunea imobiliară tabulaă și cea extratabulară; toate actele juridice, vor fi menținute conform art. 1649 C. civ., dacă au fost făcute în favoarea unui terț de bună-credință, cu excepția celor de dispoziție și a celor cu executare succesivă.
Într-o speță, Curtea a luat în considerare că în mod corect a fost validată de către prima instanță excepția referitoare la buna credință a terților, care îi apără pe aceștia de rezoluțiunea actelor juridice subsecvente unui contract încheiat sub o astfel de condiție. Principiul retroactivității nulității și al repunerii în situația anterioară privește efectele pe care rezoluțiunea le produce între părțile contractante, față de terți, efectele rezoluțiunii sunt guvernate de principiul desființării actului sbsecvent, iar el a fost analizat în doctrină ca o consecință a primelor două, în sensul că, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a deființat titlul său, prin rezoluțiunea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult. Analizându-se excepțiile de la acest principiu, în general, s-a ajuns la concluzia conform căreia principiul desființării actului subsecvent nu este aplicabil în cazul terțului subdobânditor de bună-credință ți cu titlu oneros al unui bun imobil, soluția fiind justificată de necesitatea ocrotirii bunei-credințe, a aigurării stabilității și securității circuitului civil și pe considerente de echitate și utilitate socială.
2.1.5. Revocarea donației
Prin excepție de la principiul irevocabilității donațiilor, există unele situații care permit revocarea acestora, situații în care va fi necesară restituirea a ceea ce a fost primit ca liberalitate. Cazurile de revocare a donației, sunt expres stipulate în Codul civil prin art. 1020, și se prezintă sub forma revocări pentru ingratitudine și a neexecutării fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
În vechea reglemenatare erau prevăzute trei cazuri de revocare a donației, pe lângă cele două cazuri enumerate mai sus, donația putea fi revocată și pentru surveniență de copil, acest caz însă, nu mai este azi reglementat.
De asemenea, revocarea donației pentru surveniență de copil era și singura cauză care opera de drept, în caz de litigiu între părți, intanța constata numai îndeplinirea condițiilor revocării. În celelalte două cazuri revocarea fiind judiciară, adică se pronunța numai la cererea persoanelor îndreptățite a introduce acțiunea și numai în baza aprecierii de către instanță a faptelor de ingratitudine săvârșite de donatar, respectiv de neexecutare a sarcinii de către donatar ori succesorii săi în drepturi, aceste reguli fiind în vigoare și în reglementarea actuală.
Din punct de vedere etimologic, legiuitorul folosește noțiunea „revocarea donației”, și nu de desființare, diferența dintre cele două noțiuni este esențială, deoarece revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinii impuse donatarului determină desființarea tuturor drepturilor constituite de donator, ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii, această deființare are efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată contractul de donație, în schimb, revocarea pentru ingratitudinea donatarului nu își produce efectele decât pentru viitor.
Cazurile în care se revocă donația pentru ingratitudine sunt în număr de trei și sunt reglementate expres în art. 1023 C. civ., fiind de strictă interpretare și aplicare, astfel, sunt considerate fapte de ingratitudine, atunci când donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat, atunci când donatarul a săvârșit fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator și atunci când donatarul refuză nejustificat să asigure donatorului alimente, în limita valorii actuale a bunului donat.
Într-o speță s-a arătat că simpla afirmație că reclamantul a devenit „hrăpăreț, egoist, dominat de lăcomie” nu constituie o injurie gravă la adresa donatorului, ci doar una moderată. De asemenea, nici promovarea de către donatar a unei acțiuni în sistarea stării de indiviziune nu prezintă o asemenea injurie, deoarece pârâta și-a valorificat un drept conferit de lege.
În altă speță, instanța a constatat că acuzația de atentat la viața donatorului este gravă și o astfel de situație trebuie să rezulte fără echivoc din probele dosarului, ceea ce reclamanții nu au reușit să facă. Certurile dintre reclamantă și pârât și injuriile donatarei la adresa nurorii, precum și faptul că-i vorbea de rău pe nepoți din cauza atitudinii lor negative față de viață, nu reprezintă un caz de ingratitudine. Instața a mai concluzionat că afirmațiile mai sus menționate nu se încadrează în categoria delictelor, cruzimilor sau injuriilor grave, care să fi fost săvârșite cu intenție de către donatar.
Ca regulă generală, toate donațiile sunt revocabile pentru ingratitudine, respectiv darurile manuale, donațiile remuneratorii, oneroase, mutuale, directe, indirecte, chiar și cele deghizate sub forma unui contact cu titlu oneros, însă, donațiile făcute de terți sau rude viitorilor soți sau unuia dintre aceștia, sub condiția încheierii căsătoriei, nu pot fi revocate pentru ingratitudine, în această situație neputând opera revocarea pentru ingratitudine, deoarece aceasta are caracter punitiv și nu trebuie să fie sancționată decât persoana culpabilă, nu și celălalt soț sau, eventual, copiii care au rezultat din căsătorie.
Revocarea donației pentru motiv de ingratitudine nu poate opera de drept, ci aceasta trebuie dispusă de către instanța de judecată. Probabil rațiunea pentru care legiuitorul nu a consacrat ca revocarea să opereze de drept este datorată scopului pentru care se dispune această măsură a revocării, adică, aceasta are caracter reparator pentru donatorul ofensat, acesta trebuind să aibă posibilitatea de a-l ierta pe donatar prin renunțarea la revocarea donației, acesta neavând aceast privilegiu dacă revocarea pentru ingratitudine ar opera de drept.
Ca urmare a revocării donației, se va naște obligația de restituire față de cel care a donat bunul de către cel care l-a primit. Regula o reprezintă restituirea bunului în natură, în caz de admitere al acțiunii în revocarea donației, prin urmare, bunurile, indiferent dacă sunt mobile sau imobile, dacă se află încă la donatar, acesta trebuie să le restituie în starea în care se află la data promovării acțiunii în revocare. În cazul în care donatarul a ajus anumite îmbunătățiri bunului pe care acesta l-a primit sub formă de donație, atunci donatorul îi va plăti acestuia sporul de valoare adus bunului, deoarece patrimoniul său ar suferi o majorare nejustificată. Însă, dacă donatarul a cauzat o diminuare a valorii bunului, o deterioare a acestuia, atunci, acesta va trebui să îl despăgubească pe donator pentru deteriorările și degradările produse bunului.
Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă ca urmare a înstrăinării bunului de către donatar, atunci bunul se va restitui prin echivalent, adică, donatarul va fi obligat să plătească contravaloarea bunului din momentul pronunțării hotărârii.
Cât privește fructele, ca efect al admiterii cererii de revocare a donației pentru ingratitudine, donatarul are și obligația de a restitui fructele pe care le-a perceput sau pe care trebuia să le perceapă, începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.
Raportat la limitele cu care a fost investită instanța, într-o speță, aceasta a constatat că revocarea donației cu consecința repunerii în situația anterioară tinde la readucerea în proprietate a unui bun, drept patrimonial, evaluabil în bani, speță în care singurul capăt de cerere cu care reclamanta a învestit instanța îl constituie revocarea donației către donatari constând în apartamentul său și repunerea în situația anterioară, respectiv redobândirea proprietății și a posesiei asupra acestui bun litigios.
Efecte speciale ale revocării sunt reglementate în art. 1026 C. Civ., care spune că revocarea pentru ingratitudine nu are efect asupra bunului donat dobândit de la donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună-credință și nici asupra garanțiilor constituite în favoarea acestora, iar în cazul bunurilor supuse unor formalități de publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
Deci, acțiunea în revocarea donației nu va produce niciun efect asupra drepturilor reale dobândite cu titlu oneros și bună-credință de către terți asupra bunului donat și nici asupra garanțiilor, aceste drepturi beneficiază de fapt, de protecție, dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, în cazul în care bunurile care fac obiectul donației sunt supuse unor formalități de publicitate, aceștia pot invoca regulile de carte funciară sau dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prin uzucapiune sau posesie de bună-credință.
Situația se prezintă diferit însă în cazul terților care au dobândit bunul printr-un act cu titlu gratuit, în prevederile art. 1026 C. civ. se menționează doar cazul actelor dobândite de către terții de bună-credință cu titlu oneros, per a contrario, aceștia nu vor mai fi apărați.
În ceea ce privește garanțiile care au fost instituite de donatar, legiuitorul a prevăzut că acestea vor fi opozabile donatorului dacă au fost dobândite de terți prin acte cu titlu oneros, acte juridice încheiate înainte de promovarea cererii de revocare și dacă erau efectuate formalitățile de publicitate imobiliară, totuși, chiar dacă aceste acte sunt opozabile donatorului, acesta are dreptul de a solicita donatarului transmițător să îl despăgubească.
Cel de-al doilea caz al revocării donației, cel pentru neexecutarea sarcinii, este reglementat în art. 1027-1029 C. Civ., articole care vorbesc despre acțiunile în caz de neexecutare a sarcinii, de întinderea obligației de executare și de efectele pe care acest caz le are.
Donația este un act cu titlu gratuit, prin care dispunătorul realizează o liberalitate în fața unei persoane. Fără a obține o contraprestație în schimb, totuși, donatorul poate institui prin actul donației o obligație, respectiv o sarcină pentru donatar, iar această donație cu sarcină, în limita sarcinii, va constitui un act sinalagmatic, cu titlu oneros.
Ca în orice contract sinalagmatic, în baza caracterului de reciprocitate și interdependență al obligațiilor pe care acesta îl are, când una din părți nu își îndeplinește propria obligație, cealaltă parte este îndreptățită să solicite executarea obligației asumate sau de a solicita desființarea contractului. Prin urmare, în cazul donației cu sarcină, în limita sarcinii, donația va dobândi caracter oneros, sinalagmatic și interdependent, iar în caz de neexecutare a acesteia, donatorul ori succesorii acestuia pot cere, fie executarea sarcinii, fie revocarea donației ca sancțiune pentru neîndeplinirea sarcinii.
În cazul în care sarcina este stipulată în favoarea unui terț, acesta va putea doar să ceară executarea sarcinii, nu și revocarea donației, acest lucru putându-l face numai donatorul. Deoarece terțul beneficiar al donației nu are calitatea procesuală activă pentru a solicita revocarea donației, ci numai executarea sarcinii instituite.
Jurisprudența, de asemenea a reținut, că acțiunea în revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii nu poate fi promovată împotriva terțului beneficiar, deoarece acesta are calitate de terț față de părțile din contractul de donație, astfel, reclamanții au încheiat un contract de donație cu sarcină în favoarea fiicei lor, aceasta din urmă asumându-și obligația să le acorde întreținere și îngrijire donatorilor. Prin același contract s-a realizat o stipulație în beneficiul nepoților, suma de bani fiind donată pentru cumpărarea unui imobil pentru fiii donatarei. Aceștia sunt terți față de contractul de donație, neasumându-și nicio obligație prin acest contract și, în consecință, nu au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revocarea donației pentru nerealizarea sarcinii.
Sarcina poate fi instituită în favoarea donatorului, a donatarului ori în favoarea unui terț. Literatura de specialitate a considerat că, atunci când valoarea sarcinii instituite este egală sau apropiată de valoarea bunului dăruit, contractul încheiat nu mai este o liberalitate, ci un contract cu titlu oneros comutativ, iar dacă valoarea sarcinii este mai mică decât valoarea liberalității, atunci actul va avea un caracter mixt, fiind considerat ca vânzare, în limita sarcinii, și ca liberalitate, pentru ceea ce depășește valoarea sarcinii.
Unul dintre elementele de noutate adus odată cu noua reglementare în ceea ce privește revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, este termenul de prescripție de 3 ani, care este instituit pentru promovarea acțiunii în revocarea donației și pentru acțiunea în executarea sarcinii, acesta începe să curgă de la data la care sarcina trebuia executată. Se observă o diferențiere față de termenul de prescripție al revocării donației pentru ingratitudine, când acest termen este de un an de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine.
În plus, instanța sesizată cu cererea de executare a sarcinii va putea institui în favoarea donatarului un termen de garanție pentru executarea acesteia, de asemenea, dacă bunul donat a pierit fortuit, donatarul va fi ținut să își îndeplinească sarcinile impuse, neputând să refuze executarea acestora, având în vedere caracterul comutativ al contractului în limita sarcinii impuse, donatarul nu se poate libera de sarcină fără consimțământul donatorului, chiar dacă abandonează bunurile dăruite.
Ca efect al admiterii acțiunii în revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, donatarul va trebui să restituie în natură bunul donat, în cazul în care acel bun se afla în patrimoniul său, în caz contrar, donatorul ori succesorii săi în drepturi vor putea promova acțiunea în restituirea bunului și împotriva terților, însă cu respectarea regulilor de carte funciară și a efectelor dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile, iar în cazul bunurilor imobile, cu respectarea regulilor privitoare la uzucapiune.
Prin urmare, donatarul va trebui să restituie bunul donat, iar donatorul va trebui să restituie tot ceea ce a primit de la donatar în executarea sarcinii, ca urmare a revocării liberalității ce are efect retroactiv. Când cel care a beneficiat de liberalitate a efectuat anumite cheltuieli cu bunul, necesare și utile, pentru conservarea și sporirea valorii bunului, acesta va avea dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către donator sau de către succesorii acestuia care au promovat cererea de chemare în judecată. Pe de cealaltă parte, când bunul a suferit o scadere a valorii ori deteriorări, atunci donatarul va avea obligația de a-l despăgubi pe cel care este titular al acțiunii în revocarea donației. În ceea ce privește situația fructelor, când acestea sunt percepute de către donatar după ce a fost promovată acțiunea în revocare, iar acesta va fi asimilat unui posesor de rea-credință, fructele se vor cuveni donatorului.
Doctrina asimilează revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor cu rezoluțiunea, așa încât bunurile dăruite revin în patrimoniul donatorului libere de orice drepturi constituite asupra lor de către donatar, cum ar fi sarcini sau ipoteci. În virtutea principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipienti, efectele revocării se vor întinde și asupra terților, cu excepția celor ale căror drepturi sunt protejate în condițiile art. 1648 C. Civ., după cum am menționat și mai sus.
Restituirea la care este obligat donatarul va trebui să fie integrală, adică va trebui să cuprindă, fie bunul dăruit la care se vor adăuga despăgubirile pentru sarcinile constituite în folosul unor terțe persoane, cum ar fi ipoteca, superficia, uzufructul, fie valoarea bunului aclualizată la data pronunțării hotărârii de revocare, în cazul în care acesta a fost înstrăinat.
2.1.6. Denunțarea unilaterală
Acest izvor al obligației de restituire a prestației se prezintă sub forma unei clauze contractuale prin care părțile, prin acordul lor de voință, conferă dreptul de a denunța unilateral contractul care a fost valabil încheiat, înăuntrul unui termen.
Această clauză este o consecință a principiului libertății contractuale, în sensul că acest principiu le permite părților să convină asupra unei clauze unilaterale, care să fie la discreția uneia dintre părți, fără să mai fie necesar un acord ulterior pentru punerea ei în aplicare, prin urmare, în cazul în care se va uza de această clauză, acest fapt va fi o consecință a voinței părților, ci nu a încălcării principiului forței obligatorii a contractului.
Articolul 1276 C. civ. are valoarea unui sediu legal general, supletiv al recunoașterii de către lege a dreptului convențional de denunțare a contractelor cu durată determinată, suntem în prezența unui drept potestativ convențional, care poate fi exercitat în condițiile art. 1276 sau în condițiile anume convenite de către părți.
Această clauză de denunțare, ori cum mai este ea numită în literatura de specialitate, clauză de dezicere ori clauză de dezangajare, poate fi introdusă în contracte cu respectarea anumitor limite, astfel: clauza de denuțare unilaterală nu poate fi stipulată într-un contract care prin efectul legii este irevocabil, de asemenea, aceasta nu poate să reprezinte în realitate o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, deoarece o astfel de condiție este considerată nulă.
Atât în contractele cu executare dintr-o dată, cât și în cele cu executare succesivă, în situația în care una din părți are dreptul de a denunța contractul, fie în temeiul legii, fie prin convenție, acesta poate fi exercitat chiar dacă executarea contractului nu a început.
Art. 1276 alin. (2) din C. civ., stabilește regula pentru contractele cu executare succesivă, astfel că acestea pot fi denunțate unilateral chiar și după ce executarea lor a început, însă, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz și fără ca denunțarea să producă efecte retroactive, nici cu privire la prestațiile deja executate, nici cu privire la prestațiile în curs de executare la momentul denunțării unilaterale.
În conformitate cu dispozițiile aceluiași art. 1276, însă alin. (4) din C. civ., de la situațiile mai sus menționate se poate deroga prin convenție, astfel, având în vedere urmările pe care asemenea derogări le-ar putea declanșa, este important a se stabili care sunt limitele în care derogările pot fi stabilite, în acest sens urmând a fi avute în vedere câteva întrebări și soluțiile aplicabile acestora.
Prima întrebare este referitoare la măsura în care un contract cu executare dintr-o dată poate să fie denunțat unilateral după ce executarea acestuia a început, într-o asemenea situație putându-se ivi două ipoteze.
Astfel, în primul rând, când executarea contractului s-a realizat în întregime, în principiu, denunțarea unilaterală va fi lipsită de interes, deoarece contractul și-a produs efectele și obligațiile parților au fost executate.
O discuție interesantă se naște în situația în care părțile au prevăzut în contract posibilitatea de denunțare unilaterală a contractului pentru executarea necorespunzătoare a obligației. Dacă executarea necorespunzătoare este din cupla debitorului, se vor aplica regulile de la rezoluțiune, însă, dacă executarea necorespunzătoare este datorată unui element independent de culpa debitorului, în acest caz se vor aplica regulile de la imposibilitatea de executare a contractului. Această soluție se bazează pe dispozițiile art. 1266 alin. (1) din Codul civil, care prevede că termenii folosiți în contract vor fi interpretați în funcție de voința părților, iar nu în funcție de înțelesul lor literar. Este clar că părțile au înțeles ca prin inserarea clauzei de denunțare unilaterală să prevadă încetarea contractului în caz de neexecutare, însă neavând proprietatea termenilor, au folosit noțiunea de denunțare unilaterală, ca fiind aplicabilă unor situații juridice reglementate de lege prin alte instituții de drept și care iși vor găsi aplicarea ori de care ori ipoteza avută în vedere de legiuitor se ivește ca parte a realității sociale.
Atât imposibilitatea de executare a contractului, cât și rezoluțiunea urmăresc neexecutarea unor obligații contractuale importante, acest caracter al obligațiilor este dat fie de natura contractului, fie de părți prin convenție, iar prin faptul că părțile au stabilit încetarea contractului prin denunțare unilaterală pentru neexecutarea unor obligații, este evident că respectivele obligații vor căpăta caracter important și vor atrage aplicarea prevederilor referitoare la rezoluțiune sau imposibilitatea de executare a contractului, după caz. Atfel, aplicându-se prevederile referitoare la rezoluțiune, se va naște automat și obligația de restituire, iar acest caz a fost discutat amănunțit în secțiunea dedicată rezoluțiunii ca izvor al instituției restituirii prestațiilor, reluarea acestuia nemaifiind necesară.
În al doilea rând se găsește situația în care, când executarea contractului a avut loc parțial, nu va exista niciun motiv pentru a se respinge imediat ideea posibilității de denunțare unilaterală a respectivului contract, prin urmare, dacă există un acord expres al părților în acest sens, titularul dreptului va putea să se răzgândească chiar și la un moment ulterior.
O a doua întrebare care se naște este dacă un contract cu executare succesivă poate fi denunțat fără respectarea unui termen de preaviz. Instituirea acestui termenul de preaviz având ca scop protejarea unui interes privat, și anume, posibilitatea părții față de care s-a manifestat denunțarea de a-și găsi un nou partener contractual. Aceasta din urmă putând să renunțe la drept, iar denunțarea va putea fi declarată de cealaltă parte fără acordarea unui termen de preaviz. Totuși, pentru ca denunțarea unilaterală să producă efecte, trebuie supusă formalităților de comunicare.
O ultimă întrebare care se pune, și cea care prezintă relevanță pentru analizarea acestei clauze ca fiind izvor al obligației de restituire, este dacă denunțarea unilaterală a contractelor cu executare succesivă va putea să producă, în temeiul voinței părților care înțeleg să deroge de la prevederile legale, efecte asupra prestațiilor deja executate, adică, dacă denunțarea unilaterală poate avea caracter retroactiv, astfel putându-se naște obligația de restituire.
După cum explicam și mai sus, dispozițiile art. 1276, alin. (4) C. civ, atribuie părților opțiunea de a deroga prin convenție de la situațiile prezentate de lege, această derogare putând lua forma unei atribuiri de caracter retroactiv clauzei de denunțare unilaterală, caz în care tot ceea ce a fost prestat, va fi supus restituirii.
Pentru un răspuns la această ultimă întrebare, trebuie mai întâi avute în vedere câteva ipoteze, și anume:
– în cazul în care, atât prestația executată, cât și contraprestația corespunzătoare se află în imposibilitate de a fi restituite, atunci se va apela la modalitatea indirectă de restituire, adică, la restituirea prin echivalentul lor;
– când prestația executată se află în imposibilitate de a fi restituită, în timp ce contraprestația se poate restitui, atunci se va restitui echivalentul prestației, iar contraprestația va fi restituită în natură;
– dacă ambele prestații executate vor putea fi restituite, atunci se vor restitui în natură, în conformitate cu voința exprimată a părților.
Există o situație în care, pentru primele două cazuri se va ajunge însă la aceeași situație ca și când parțile nu ar fi convenit restituirea prestațiilor ca urmare a exercitării dreptului de denunțare unilaterală, iar pentru a evidenția această concluzie, vom apela la următorul exemplu: Y, în calitate de locator încheie cu Z, în calitate de locatar, un contract de locațiune cu privire la un bun, în schimbul unei chirii, în cazul în care una din părți denunță unilateral contractul, cu efect asupra prestațiilor executate, Z va trebui să restituie folosința, iar Y va trebui să restituie chiria. Dat fiind faptul că folosința nu poate fi restituită în natură, se va proceda la restituirea echivalentului ei. Și având în vedere că la semnarea contractului de locațiune, părțile au stabilit în mod convențional echivalentul folosinței bunului la valoarea chiriei, părțile se află în ipoteza unei compensații, astfel că prestațiile nu vor mai trebui restituite.
Luând în considerare precizările făcute anterior, se observă că manifestarea de voință a părților de a deroga de la prevederile legale care stabilesc regimul juridic aplicabil denunțării unilaterale poate produce efecte nefavorabile pentru stabilitatea și siguranța circuitului civil sau poate declanșa consecințe nefavorabile față de care a fost declarată denunțarea. De aceea, părțile trebuie să se folosească cu cea mai mare precauție de posibilitatea de a deroga de la prevederile legale referitoare la denunțarea unilaterală, iar instanța va avea un rol activ în cenzurarea exercițiului acestui drept în raport de fiecare situație concretă.
În ceea ce privește contractele încheiate pe perioadă nedeterminată, dispozițiile legale au de această dată caracter imperativ, deoarece legea conferă părților la astfel de contracte posibilitatea de a pune capăt relațiilor contractuale în orice moment, cu condiția respectării unui termen rezonabil de preaviz. În cazul derogării de la aceste dispoziții legale, art. 1277 C. civ. stabilește sancțiunea ca fiind inexistența respectivei clauze și fără a intra în detalii, având în vedere regimul juridic aplicabil inexistenței, se poate afirma că aceasta este o formă de nulitate, dar care produce consecințe relative doar la clauza inexistentă și sub nicio formă nu va putea atrage nulitatea întregului contract.
2.1.7. Imposibilitatea fortuită de executare a unei obligații corelative în cadrul actului juridic sinalagmatic
Pentru o mai bună înțelegere a acestui caz ca izvor al obligației de restituire, trebuie să-l analizăm și să-l coroborăm pe acesta împreună cu dispozițiile privitoare la imposibilitatea de executare și suportarea riscului contractului, una din consecințele riscului contractului fiind imposibilitatea fortuită de executare a obligației.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care regula aplicabilă riscului diferea după cum contractul sinalagmatic era sau nu translativ de proprietate, Codul civil actual realizează o unificare, în sensul că regula generală potrivit căreia riscul este suportat de către debitorul obligației imposibil de executat se aplică atât contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate, cât și contractelor translative de proprietate.
Riscul contractului este suportat de partea contractantă a cărei prestație nu poate fi executată datorită unui caz de forță majoră și se concretizează, pe de o parte, în imposibilitatea contractantului respectiv de a pretinde celuilalt contractant să-și execute propria sa prestație, iar , pe de altă parte, în obligația debitorului obligației imposibil de executat de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligației și în general toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare.
Pentru a evidenția acest aspect, în jurisprudență s-a hotărât, că datorită forței majore, și anume embargoul impus Iugoslaviei, ca urmare a sancțiunilor europene, debitorul nu și-a putut îndeplini la termen obligațiile asumate prin contract, deci, acesta nu va putea fi obligat la daune-interese.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, acesta este obligat să o restituie, această regulă fiind prevăzută în art. 1274 C. civ., adică, atunci când bunul ce formează obiectul obligației va pieri fortuit, înainte ca acesta să fie predat către proprietar, debitorul obligației de predare nu va mai putea pretinde de la cocontractant executarea prestației sale, iar dacă cocontractantul și-a executat obligația sa, debitorul obligației de predare a bunului va trebui să restituie ce a primit.
Spre deosebire de cazul în care obligația debitorului derivă dintr-un contract unilateral, ca efect al imposibilității fortuite de executare, obligația se va stinge, în situația în care obligația debitorului rezultă dintr-un contract sinalagmatic însă, lucrurile stau diferit. Astfel, atunci când obligația debitorului rezultă dintr-un contract sinalagmatic, debitorul este liberat de executarea obligației asumate, însă cealaltă parte va trebui să-și îndeplinească obligația, deoarece dispariția bunului datorat nu determină încetarea contractului intervenit între părți. Această regulă se aplică numai în cazul obligațiilor de a da, nu și la obligațiile de a face, astfel, în ceea ce privește obligației de a face, debitorul se află în imposibilitate obiectivă de a-și executa obligația sa și nu va putea pretinde echivalentul prestației sale, în schimb, în cazul obligației de a da, debitorul și-a îndeplinit obligația sa, adică aceea de îngrijire a lucrului care i-a fost predat, iar acesta va putea cere îndeplinirea obligației creditorului, adică remunerația datorată, chiar dacă creditorul nu mai primește bunul în schimb, care, ca efect al forței majore, a cazului fortuit sau a unor evenimente similare, a dispărut.
Într-o speță s-a reținut că obligația de construire stipulată în cuprinsul unui contract de vânzare-cumpărare nu a fost posibilă, datorită imposibilității fortuite de executare constând în declanșarea unui război, iar această imposibilitate nu a încetat ca efect al stingerii războiului, ci ulterior a intervenit imposibilitatea morală, rezultată din regulile de funcționare a regimului politic dictatorial-opresiv instaurat la 6 martie 1945, care nega principiile de organizare statală bazate pe democrație și reguli de drept. Având în vedere că, cumpărătorul nu și-a executat obligația de construire, din cauza apariției unui eveniment de natură a determina imposibilitatea fortuită de executare, nu se poate constata desființarea contractului de vânzare-cumpărare ca efect al neexecutării obligației de construire. Prin urmare, în această speță se face o corectă delimitare între încetarea contractului ca efect al neexecutării obligației și încetarea contractului datorită imposibilității fortuite de executare, fiind îndeplinite condițiile celei din urmă.
2.1.8. Cauze viitoare care nu s-au mai înfăptuit
În această categorie de izvor al obligației de restituire putem exemplifica mai multe situații care îndeplinesc condițiile ce se cer pentru ca acestea să declanșeze mecanismul de restituire, astfel, în această categorie se pot încadra situațiile unor obligații aflate sub condiție rezolutorie, expresă ori implicită, care nu s-a mai îndeplinit; cazul vânzării unui bun viitor, atunci când obiectul vânzării nu se realizează din cupla vânzătorului, iar acesta va fi ținut la plata unor daune-interese; cazul în care se va cere restituirea prețului în cazul rezoluțiunii contractului întrucât vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător în cazul vânzării lucrului altuia; cazul unor obligații afectate de modalități, când prestațiile sunt supuse restituirii, întrucât în intervalul dintre momentul nașterii raportului juridic obligațional și acela al rezilierii condiției suspensive, obligația încă nu există, iar dacă debitorul plătește, poate cere restituirea plății ca fiind nedatorată; ori cazul în care un contract a fost încheiat în considerarea unui eveniment care nu a mai avut loc, cum sunt cazurile donațiilor făcute între soți ori unuia dintre ei sub condiția încheierii căsătoriei, căsătorie care dacă nu s-a mai realizat, donația nu va mai produce efecte, iar ce a fost donat va trebui să fie supus restituirii pentru a da eficiență principiului repunerii în situația anterioară, ca și când acea donație nu a fost făcută niciodată.
Privitor la efectele îndeplinirii unor condiții ce țin de cauze ori evenimente viitoare, art. 1407 C. civ. stipulează că acestea sunt prezumate a produce efecte cu caracter retroactiv din momentul încheierii contractului.
În ceea ce privește condiția rezolutorie, aceasta produce și ea efecte retroactive în cazul în care se îndeplinește, iar tot ceea ce a fost prestat în temeiul obligației, va fi supus restituirii. Aceste condiții se prezintă sub două forme, atunci când de îndeplinirea condiției depinde eficacitatea obligației, suntem în prezența unei condiții suspensive, iar cănd îndeplinirea ei determină desființarea obligației, ne vom afla în prezența condiției rezolutorii.
Pentru o analiză mai detaliată a efectelelor condiției suspensive este necesară meționarea celor trei etape ale acesteia, și anume:
– etapa pendente conditione, care este intervalul de timp dintre momentul nașterii raportului de obligații și momentul realizării condiției, etapă în care, cel care a executat prestația poate cere restituirea ei pe temeiul plății nedatorate;
– etapa eveniente conditione, situația când condiția suspensivă s-a realizat, prin urmare, ceea ce a fost plătit, nu mai poate fi supus restituirii, deoarece ca efect al îndeplinirii condiției plata devine datorată; de asemenea, fructele care au fost culese de către debitor vor rămâne în proprietatea acestuia, creditorul bunului frugifer dobândind dreptul de proprietate numai asupra fructelor pe care le culege după momentul realizării condiției;
– etapa deficiente conditione, atunci când împrejurarea ori evenimentul-condiție nu s-a realizat, caz în care tot ceea ce a fost prestat se va restitui, iar garanțiile constituite în favoarea creditorului se vor desființa și ele retroactiv.
Condiția rezolutorie cunoaște și ea cele trei etape, astfel:
– în etapa pendente conditione, obligația își va produce efectele ca și când ar fi fost pură și simplă, acesta fiind momentul până la care condiția va fi sau nu realizată;
– în etapa eveniente conditione, când condiția se realizează, obligația se desființează retroactiv din momentul încheierii contractului, pe cale de consecință, părțile vor trebui să se repună în situația anterioară, adică vor restitui prestațiile executate până la îndeplinirea condiției; la acest caz, art. 1407 alin. (2) C. civ. prezintă o situație de excepție specifică doar condiției rezolutorii și anume, în cazul prestațiilor succesive ori cu caracter continuu executate deja la data îndeplinirii condiției, acestea nu vor fi supuse restituirii, în cazul acestor contracte cu executare succesivă efectul retroactiv al îndeplinirii condiției este imposibil și inoportun, deoarece fie serviciile sunt ireversibile, neputând fi restituite în natură, fie restituire lor presupune în prealabil compensarea datoriilor reciproce, ceea ce ar presupune calcule uneori dificile si contestabile; în plus, în literatura de specialitate mai sunt enumerate cateva excepții, chiar dacă acestea nu sunt expres prevăzute de către legiuitor, actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiție rezolutorie rămân valabile, fructele culese de dobânditorul sub condiție rezolutorie rămân proprietatea sa, iar unele acte de înstrăinare a unui bun mobil către un dobânditor de bună-credință sunt consolidate ca urmare a prezumției de bună-credință și terțul va fi considerat proprietar al bunului în pofida împlinirii condiției rezolutorii care nu va avea afecte asupra sa dacă nu a fost cunoscută de către terț;
– iar în etapa deficiente conditione, se prezintă situația în care condiția nu se realizează, caz în care obligația se va consolida definitiv și va fi considerată ca fiind o obligație pură și simplă din momentul în care s-a născut.
Prin urmare, efectele rezolutorii ale condiției retroactivează în cazul în care această condiție se îndeplinește, iar ca o consecință, prestațiile primite în temeiul obligației afectate de modalitate se vor restitui ca și când sursa acelor obligații nu ar fi existat niciodată.
Această obligație executată în temeiul unei cauze viitoare care nu s-a înfăptuit, include atât contractele cu obligații sub condiție rezolutorie propriu-zisă, cât și cele în care o astfel de condiție este subînțeleasă, precum contractele cu privire la bunuri viitoare care nu s-au mai realizat, spre exemplu, vânzarea unui bun viitor ori cele încheiate în vederea unui eveniment care nu a mai avut loc, cum este și cazul donației făcute viitorilor soți ori numai unuia dintre ei, având ca și condiție încheierea căsătoriei, care nu va prouce efecte în cazul în care căsătoria nu se mai încheie.
Spre exemplu, într-o speță s-a constatat de către instanța de judecată că, vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiția ca aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului. Clauza inserată în antecontract, ce prevede obligația vânzătoarei-promitente de a vinde reclamantei un bun, după soluționarea litigiului având ca obiect situația juridică a acestuia, nu reprezintă o obligație pură și simplă care este amânată până la împlinirea unui anumit termen, când devine exigibilă, ci acea obligație asumată este condiționată de producerea unui eveniment viitor și incert, respectiv de îndeplinirea condiției ce ține de clarificarea situației juridice a bunului, condiție pozitivă, în sensul confirmării dreptului de proprietate al promitentului asupra respectivului bun. În această speță, această condiție nu s-a realizat, deoarece litigiul prin care urma să se clarifice situația juridică a bunului s-a finalizat prin tranzacția consfințită printr-o hotărâre judecătorească, în urma căreia promitentul nu a rămas proprietarul bunului. Încheierea în acest mod a tranzacției nu reprezintă împiedicarea îndeplinirii condiției de către debitorul obligației, deoarece tranzacția este un mod legal de stingere a unui litigiu prin concesiile reciproce pe care și le fac părțile implicate, iar conformitatea tranzacției cu legea și ordinea publică a fost verificată de instanța care a pronunțat hotărârea de expedient. Prin urmare, neîndeplinirea condiției suspensive în acest mod, potrivit principiului autonomiei de voință, are drept consecință faptul că debitorul trebuie să restituie prestațiile în măsura în care au avut loc, iar creditorul obligației nu poate să mai ceară executarea.
Restituirea având ca declanșator o cauză viitoare care nu s-a mai înfăptuit, este un motiv de restituire al prestațiilor care este tratat separat de celelalte izvoare ale restituirii, acesta fiind evidențiat în alin. (2) al art. 1635 C. civ., același text, cuprinde însă și excepția de la obligația de restituire, adică, reaua-credință a celui care a efectuat prestația în vederea unei cauze viitoare este sancționată prin nerestituirea prestației atunci când acesta a știut că înfăptuirea cauzei nu se poate realiza ori a împiedicat intenționat realizarea ei, spre exemplu, atunci când donatarul refuză încheierea căsătoriei, fapt care va atrage și caducitatea donației făcute acestuia în considerarea căsătoriei.
2.2. SUBIECTELE SI OBIECTUL OPERAȚIUNII DE RESTITUIRE
2.2.1. Subiecte
În operațiunea juridică de restituire, legea distinge două situații, prima situație, cea generală, în care o parte, în calitate de debitor, execută o obligație celeilalte părți, numită creditor, fără să existe temei juridic, ori care a rămas ulterior fără temei juridic, acest lucru având ca efect o inversare a rolurilor acestor două părți, astfel, debitorul inițial se transformă în creditorul obligației de restituire, iar creditorul inițial va lua locul debitorului obligației de restituire, caz în care dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii.
Cea de-a doua situație privește cazul în care o altă persoană are dreptul de a primi prestația, o persoană care nu a fost parte în raportul juridic obligațional inițial. Spre exemplu, cazul creditorilor chirografari care pot acționa pe calea acțiunii oblice;situația în care prestația inițială a fost efectuată printr-un mandatar, care a lucrat în numele și pe seama mandantului, în acest caz mandantul fiind cel îndreptățit la restituire; situația moștenitorilor celui care a afectuat prestația supusă restituirii, etc.
Creditorului obligației de restituire i se prevede posibilitatea de a beneficia de garanțiile care au fost constituite pentru plata obligației inițiale prin alin. (3) al art. 1635 C. civ. Acest alineat se referă la situația în care garanțiile au fost constituite de către debitorul obligației de restituire (creditorul obligației inițiale) sau de către un terț – garanții reale sau personale, nefiind posibilă situația în care garanția a fost constituită de către creditorul dreptului la restituire (debitorul obligației inițiale), ca urmare a reunirii calității de creditor și a celei de debitor în aceeași persoană, obligația de garanție se va stinge de drept prin confuziune.
Acest beneficiu al creditorului obligației de restituire, este văzut în doctrină ca o dispoziție de favoare, ce vine să ocrotească aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, când părțile trebuie să se întoarcă la situația în care nicio obligație nu a fost executată.
Pentru a fi parte în procesul civil, reclamantul, ca și pârâtul, trebuie să aibă, printre altele, calitate procesuală activă sau, după caz, pasivă, lipsa acesteia conducând la respingerea acțiunii. Pentru a evidenția acest aspect vom exemplifica cu o speță în care instanța a reținut că, într-un contract de întreținere, fiind un contract intuitu personae, acesta nu va putea fi atacat cu acțiune în reziliere decât de către creditorul întreținerii, iar nu și de succesorii acestuia, ei putând numai să continue procesul intentat de creditorul decedat.
2.2.1. Obiect
Obiectul obligației de restituire îl reprezintă prestația, fie ea materială sau intelectuală, pe care creditorul operațiunii de restituire este îndreptățit a o primi, fie în cazul în care acesta a executat respectiva prestație fără să o datoreze, deci fără a avea ca temei un raport juridic, fie în cazul în care între cel care execută prestația și cel care o primește exista un raport juridic însă, datorită unui eveniment survenit ulterior, precum, spre exemplu, rezoluțiunea contractului, acesta rămâne fără temei.
În prima dintre aceste situații, avem de a face cu ipoteza în care debitorul prestației se înșeală cu privire la persoana față de care trebuie să o execute, se înșeală față de situația ori față de existența unei convenții.
În a doua dintre situațiile expuse anterior, faptul că există un raport juridic inițial impune, în mod obișnuit, executarea obligațiilor astfel cum au fost convenite de către părți. Dar, ulterior încheierii convenției, fie ca urmare a unui eveniment neprevăzut, fie datorită relei credințe a uneia dintre părți, temeiul contractual care justifica executarea prestațiilor a dispărut. Această dispariție este de natură a cauza declanșarea operațiunii de restituire de către cel care a primit executarea prestațiilor în mod neîntemeiat, restabilindu-se astfel echilibrul juridic.
Fiecare parte este obligată să restituie celeilalte părți, prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligațiilor pe care acestea le aveau una față de alta, ca și când acestea nu au existat niciodată, deci obiectul obligației de restituire este prestația pe care partea obligată la restituire a primit-o ca urmare a angajării într-un raport juridic care rămâne ulterior fără temei.
În ceea ce privește obiectul obligației de restituire, doctrina vorbește despre emolumentul prestației, adică bunul supus restituirii. Este supus restituirii doar emolumentul pentru că, uneori, părțile nu mai pot fi repuse exact în situația anterioară (atunci când bunul individual determinat sau dintr-un gen limitat nu mai există în materialitatea sa).
Într-o asemenea situație modalitatea prin care se va efectua restituirea prestațiilor va fi plata prin echivalent, deoarece nefiind posibilă restituirea în natură, creditorul operațiunii de restituire are la îndemână soluția legală prevăzută de art. 1640 C. civ. care enunță faptul că, dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent.
Restituirea nu privește doar lucruri, ci orice formă de prestație, fie ea materială ori intelectuală, această operațiune fiind sub incidența principiului alternanței modului de executare, adică în cazul în care nu se poate realiza restituirea în natură, care este regula, va opera restituirea prin echivalent, ceea ce reprezintă excepția de la regulă, iar scopul restituirii va fi realizat și în această din urmă situație. Spre exemplu, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă pentru că lucrul nu mai există în materialitatea lui sau pentru că a fost înstrăinat și nu poate fi obținut de la terțul dobânditor.
CAPITOLUL III MODALITĂȚI DE RESTITUIRE
Scopul restituirii este de a-l pune pe creditorul dreptului la restituire în situația anterioară actului care a generat restituirea – restitutio in integrum.
Restituirea prestațiilor reprezintă o operațiune juridică prin care creditorul dreptului la restituire este repus în situația anterioară executării prestației pe care nu o datora ori care a devenit ulterior neîntemeiată. Practic, scopul acestei instituții este de a echilibra rapot Modalitatea prin care restituirea are loc este prezentată într-o formă alternativă, aceasta se poate face în natură, care este regula, ori prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
3.1. Restituirea prestațiilor în natură
Este modalitatea de executare directă a obligației de restituire și se face prin înapoierea bunului primit, aceasta fiind modalitatea specifică prin care restituirea se execută.
Bunul primit trebuie restituit în starea în care se găsește la momentul restituirii. Spre exemplu, într-o speță, ca urmare a rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumparare, instanța a dispus în mod corect restabilirea situației anterioare prin restituirea de către pârât a prețului actualizat cu indicele de inflație de la data primirii integrale a acestuia.
Obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații indivizibile este divizibilă, după cum statuează art. 1429 C. civ., însă, cu excepția cazului în care indivizibilitatea obligației de restituire rezultă din chiar natura ei. Această indivizibilitate naturală poate fi una materială ori una juridică, spre exemplu, cea materială există atunci când obligația de restituire are ca obiect un animal în viață, iar cea juridică, atunci când obiectul obligației de restituire este nefracționat (presupune o plată nefracționată), cum e cazul obligației de garanției contra evicțiunii ori a viciilor ascunse.
Obligația de restituire a prestațiilor, dacă a fost efectuată în temeiul unei obligații indivizibile și nu este incident cazul indivizibilității naturale, va fi divizibilă între debitorii obligației de restituire. Obligația divizibilă, fiind acel raport obligațional cu pluralitate de subiecte între care creanța și datoria se divid de plin drept.
Având în vedere cele exprimate mai sus, putem spune că divizibilitatea obligației de restituire este regula, iar indivizibilitatea acesteia este excepția.
3.2. Restituirea prestațiilor prin echivalent
Această modalitate este una indirectă de restituire a prestațiilor, în sensul ca aceasta are loc doar în cazul în care nu este posibilă modalitatea directă, adică restituirea prestațiilor în natură.
Dreptul creditorului de a cere restituirea prestațiilor prin echivalent este unul subsidiar, în sensul ca acestă modalitate poate fi cerută doar în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin urmare, restituirea prin echivalent se face pe cale de excepție atunci când sunt incidente cauzele expres prevăzute de Codul civil, cauze care se întind pe trei dimensiuni, în funcție de ce temei stă la bază lor și le generează, astfel, primul caz e incident atunci când este imposibilă restituirea în natură, al doilea, când există un impediment serios la executarea în natură, iar cel de-al treilea, atunci când restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate.
Cu referire la „dreptul de dezdăunare” al creditorului pentru prejudiciul suferit prin neexecutarea în natură a obligației, autorii de drept au subliniat în comentariile lor cu privire la interpretarea art. 1073 C. civ. că, dacă executarea în natură nu mai este posibilă, creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță, anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor, fără ca acest lucru să însemne însă transformarea obligației inițiale într-o nouă obligație. Într-o astfel de situație, acea despăgubire care este datorată în temeiul obligației inițiale, va constitui obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune al executării obligației respective.
Dacă e să coroboram art. 1527 cu 1530 C. civ., executarea prin echivalent are loc prin plata de daune-interese la care creditorul obligației de restituire are dreptul pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat ca urmare a neexecutării fără justificare ori culpabile a obligației ce constituia obiectul raportului în care aceștia s-au angajat inițial.
3.2.1. Imposibilitatea restituirii în natură a prestațiilor
Ca regulă, restituire nu are loc în natură atunci când realizarea ei este imposibilă, aici intră situația în care lucrul nu mai există în materialitatea lui, a pierit ori a fost înstrăinat unui terț și nu mai poate fi dobândit de la acesta. Regulile restituirii în astfel de situații sunt stabilite prin art. 1641, 1642, 1643 C. civ.
Luăm ca prim exemplu, cazul în care lucrul a pierit sau a fost înstrăinat, caz care se referă la un bun individual determinat. Alternanța valorilor – cea de la momentul primirii bunului sau de la acela al pierderii ori al înstrăinării – urmărește protejarea celui care, cu bună-credință, a primit bunul supus restituirii, de pretențiile exagerate ale creditorului ( de exemplu, acesta din urmă ar putea pretinde că dobândirea unui bun echivalent implică unele costuri suplimentare foarte mari).
Însă, în cazul în care, debitorul știa că nu îi este datorat sau este vinovat de pieirea bunului ori când cauza obligației inițiale dispare din culpa sa, protejarea acestuia nu se mai justifică. Când debitorul este de rea-credință, acesta nu va mai beneficia de opțiunea care-i permite în mod normal să plătească valoarea mai mică a bunului în funcție de momentul primirii sau cel al pierderii ori înstrăinării, ci, din contră, acesta va efectua restituirea în funcție de valoarea cea mai mare.
Pornind de la premisa bunei-credințe a creditorului, legiuitorul a stabilit că, în funcție de momentul pieirii ori cel al înstrăinării, se va lua în considerare valoarea cea mai mică dintre acestea. Prin urmare, se face o dublă distincție, prima e cea referitoare la valoarea bunului, în funcție de momentul primirii ori cel al înstrăinării, iar cea de-a doua privește buna sau reaua-credință a debitorului restituirii.
Un alt caz al imposibilității restituirii în natură a prestațiilor este cel al pieirii fortuite a bunului. Potrivit principiului exonerării de răspundere a debitorului ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră, consacrat de art. 1351 C. Civ., și debitorul obligației de restituire este liberat de această obligație dacă bunul a pierit fortuit.
Cu toate că debitorul într-un asemenea caz este exonerat de obligația de restituire, acesta trebuie totuși să cedeze creditorului indemnizația primită pentru pierderea suferită de la asigurator, ori să cedeze dreptul la această indemnizație în cazul în care nu a încasat-o, aceasta fiind o formă de protecție a creditorului.
Art. 118 alin. (1) al Legii de aplicare a Noului Cod civil spune că în cazul restituirii prestațiilor reciproce, dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire se va stinge, caz în care, și creditorul este liberat de propria obligație de restituire, însă numai dacă a fost de bună-credință ori cauza restituirii nu îi este imputabilă. Iar în cazul în care bunul a pierit numai în parte, creditorul va avea dreptul de a reduce prima prestație până la limita a ceea ce el primește.
Exonerarea de răspundere ca urmare a intervenției unui caz fortuit sau de forță majora se va produce atât asupra debitorului de bună-credință, cât și asupra celui de rea-credință, însă numai în cazul în care, acesta din urmă, dovedește că bunul ar fi pierit și la creditor, acesta fiind un caz excepțional.
În cazul în care debitorul de rea-credință nu poate dovedi că bunul ar fi pierit și la creditor, acesta va rămâne ținut de obligația de restituire prin echivalent a bunului.
Cel de-al treilea caz al imposibilității de restituire în natură a prestațiilor este cel privitor la pierderea parțială a bunului. În acest caz, obiectul obligației de restituire este unul mixt, în sensul că partea rămasă din bun se va restitui în natură, iar diferența se va restitui prin echivalent.
Legea reglementeză însă, ca situație excepțională, cazul în care bunurile sunt supuse uzurii, iar acest lucru le diminuează valoarea ori le deteriorează, în acest caz, debitorul nu va datora nicio despăgubire.
Pentru situația concursului de vinovății – creditorului îi este imputabilă cauza de restituire, iar debitorului deteriorarea bunului – legea dă prioritate intereselor creditorului, care are dreptul, pe lângă restituirea bunului, să primescă și despăgubiri echivalente cu pierderea de valoare a acestuia.
Însă, în cazul în care, cauza restituirii este imputabilă creditorului, acestuia i se va restitui bunul în starea în care se afla la momentul introducerii acțiunii, fără sa beneficieze de dreptul la despăgubiri, doar în cazul în care starea mai rea a bunului se datorează culpei debitorului.
Avem așadar, o distincție între cazul în care la baza obligației de restituire se află culpa creditorului, caz în care acesta își pierde dreptul la despăgubiri cu privire la pierderea parțială suferită de bun și cazul în care debitorul va suporta orice pagubă care se datorează culpei sale.
3.2.2. Existența unui impediment serios la restituire
Aici pot fi incidente cazurile în care recuperarea bunului implică cheltuieli atât de mari încât ar depăși valoarea acestuia, cazul în care restituirea implică o durată nerezonabil de lungă ori situațiile în care, caracterul obligației de a face, care a fost executată de creditorul obligației de restituire, este unul intuitu personae. Prin urmare, voi discuta mai pe larg despre cazurile reglementate de art. 1644, 1645 si 1646 ale Codului civil.
În ceea ce privește cheltuielile privitoare la bunul ce constituie obiectul obligației de restituire, acestea sunt supuse regulilor prevăzute în materia accesiunii. Avem în acest caz două mari delimitări, prima se referă la posesorul de bună-credință în materia accesiunii și cel de rea-credință, iar cea de-a doua, se referă la obiectul obligației de restituire, care poate fi imobil sau mobil.
Desigur, cele două principale delimitări se pot intersecta, generând diferite situațiii, în sensul că putem găsi cazul în care debitorul obligației de restituire ce are ca obiect un bun imobil să fie de bună sau rea-credință, ori putem avea cazul în care același debitor, de bună sau rea-credință, are ca obiect al obligației de restituire un bun mobil. De asemenea, există și cazuri în care creditorul este cel care răspunde pentru operațiunea de restituire ori cazul în care restituirea îi va fi imputabilă debitorului chiar dacă acesta a fost de bună-credință.
Când obiectul restituirii este un bun imobil, proprietarul bunului principal va dobândi și proprietatea a tot ce se unește cu bunul ori se încorporează acestuia. În acest caz, imobilul este considerat a fi bunul principal, iar orice lucrare efectuată asupra sa este bunul accesoriu, pentru care proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate prin accesiune.
Astfel, în cazul edificării unor construcții, al înființării unor plantații sau al efectuării oricăror alte lucrări pe teren sau în subsolul acestuia (ziduri de sprijin, fântâni, foraje, depozite subterane sau altele asemenea), proprietarul terenului va dobândi și proprietatea bunurilor astfel create, care sunt considerate a avea un caracter accesoriu.
Categoriile de lucrări se impart în autonome și adăugate, acestea la rândul lor pot fi cu caracter durabil ori provizoriu, legiuitorul utilizând în acest caz, un criteriu care vizează destinația și durata în timp a lucrării. Prezintă importanță împărțirea lucrărilor în lucrări cu caracter durabil și lucrări cu caracter provizoriu deoarece, numai în cazul lucrărilor cu caracter durabil se pune problema dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, în ceea ce privește lucrările provizorii, acestea pot fi întotdeauna ridicate de autorul lor. De asemenea, distincția între lucrările autonome și cele adăugate are consecințe și în ceea ce privește drepturile proprietarului imobilului și cele ale autorului lucrării, precum și a modului în care operează dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor lucrări.
Lucrările autonome au caracter de sine stătător, existența lor nu depinde de o anumită lucrare preexistentă. Pe de altă parte însă, lucrările adăugate, după cum reiese și din denumirea lor, se adaugă unei lucrări deja existente, iar acestea pot fi lucrări necesare, utile sau voluptoare. Lucrările necesare sunt cele care au ca finalitate conservarea bunului, acestea previn imobilul de la pieire sau deteriorare. Lucrările utile adaugă la valoarea economică a imobilului, iar prin valoare economică se înțelege nu doar creșterea prețului acestuia, ci și îmbunătățirea funcționalității lui. În ceea ce privește lucrările voluptoare, acestea sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a făcut, acestea nu sporesc valoarea economică cum se întâmplă în cazul celor utile. În momentul în care se analizează chestitunea restituirii, trebuie avute în vedere toate aceste tipuri de cheltuieli.
În funcție de particularitățile fiecărei categorii de lucrări și de buna sau reaua-credință, debitorul cheltuielilor făcute cu bunul, va avea drepturile prevăzute pentru autorul lucrării în materia accesiunii imobiliare artificiale,
O importantă precizare și diferență între instituția accesiunii și cea a restituirii prestațiilor este aceea conform căreia, în materia accesiunii, proprietarul poate să opteze pentru a nu prelua de la posesor bunul, în schimb îi poate cere acestuia desființarea. În materia restituirii acest lucru nu este posibil deoarece, în această materie, legea prevede expres întoarcerea bunului la creditor.
Dispozițiile art. 581 alin. (1) C. Civ. se referă la lucrările autonome cu caracter durabil pe care o altă persoană decât proprietarul imobilului le efectuează asupra imobilului, acesta fiind de bună-credință. Pentru a nu fi incidentă o îmbogățire fără justă cauză, proprietarul imobilului va trebui să-l despăgubească pe autorul lucrării. Prin urmare, după ce a primit bunul, creditorul va trebui să-i plătească debitorului, acesta fiind de bună-credință, cheltuielile necesare care au fost efectuate cu bunul, precum și cele utile, în acest din urmă caz va putea plăti fie acele cheltuieli, făcute cu materialele ori manopera, fie echivalentul sporului de valoare. Acest drept de opțiune al creditorului îi permite acestuia să se orienteze spre valoarea cea mai mică dintre cele două opțiuni.
Pe de altă parte, avem și cazul debitorului de rea-credință, caz în care, la fel, creditorul îi va plăti debitorului cheltuielile pe care acesta din urmă le-a efectuat cu bunul, cheltuieli necesare sau utile, însă, în această situație, rambursarea se va face în limita a jumătate din contravaloarea cheltuielilor ori a sporului de valoare adus imobilului.
În ceea ce privește cheltuielile voluptuare, acestea nu se restituie în niciun caz, deci nu contează dacă cel care le-a efectuat a fost de bună sau de rea-credință.
În cazul în care debitorul obligației de restituire a efectuat cu bună-credință o lucrare adăugată necesară la imobilul supus restituirii, creditorul restituirii, proprietarul imobilului, dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efecuării acesteia, plătind debitorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există și restituirea are loc prin echivalent. În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora.
Este necesar a preciza că în materia restituirii cheltuielilor făcute cu bunul supus restituirii, debitorul de rea-credință va fi asimilat cu cel căruia îi este imputabilă cauza restituirii.
Într-o speță a Curții de Apel București, s-a dispus desfiițarea contractului de întreținere, fapt care a determinat reintrarea imobilului teren înstrăinat în patrimoniul fostului proprietar, cu obligarea acestuia la contravaloarea constucțiilor edificate pe acesta de întreținători, cu atat mai mult cu cât probele dosarului eu evidențiat buna-credință a pârâților debitori ai întreținerii în realizarea obiectului convenției. De asemenea, nu era necesară prevederea expresă a unei clauze referitoare la posibilitatea efectuării anumitor construcții pe terenul obiect al contractului, întrucât o astfel de facultate decurge din chiar dreptul de proprietate dobândit asupra bunului respectiv și a cărui restrângere este permisă doar în cazurile stabilite de lege.
În ceea ce privește rambursare cheltuielior făcute cu bunul mobil, aici se vor aplica regulile privitoare la accesiunea mobiliară, art. 598-601. Termenul de accesiune mobiliară desemnează unirea a două bunuri mobile, care aparțin unor proprietari diferiți sau confecționarea ori obținerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind materialele altuia.
Ca efect al accesiunii mobiliare, proprietarul lucrului principal va deveni proprietarul noului bun format ca urmare a încorporării lucrului mai puțin important în lucrul principal, acesta având apoi obligația de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu.
În funcție de situație, fie proprietarul materialelor, fie cel care a confecționat noul bun, va fi prejudiciat. Pentru a i se repara acest prejudiciu, el are dreptul să pretindă despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor, după cum este statuat și în art 598 alin. (2) C. civ. Prin urmare, proprietarul lucrului format, va fi debitorul obligației de restituire, acesta fiind obligat să repare prejudiciul astfel cauzat prin plata unor daune-interese.
În doctrină se discută pe marginea unor trei cazuri de accesiune mobiliară, și anume, adjuncțiunea, specificațiunea și confuziunea. Acestea se disting în funcție de opțiunile pe care le are proprietarul lucrului principal.
Cazul de accesiune mobiliară prevăzut de art. 598 C. civ. corespunde specificațiunii și constă în dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil confecționat de o persoană care a folosit materialele proprietatea altuia. Putem lua ca exemplu, cazul sculptorului care realizează o statuie dintr-un bloc de marmură, proprietatea altuia, dacă valoarea materialului folosit este mai mare decât valoarea muncii, bunul rezultat îi revine proprietarului acestuia, iar dacă munca are o valoare mai mare decât materialul prelucrat, proprietatea bunului va fi dobândită de cel care a prestat munca. În cazul în care munca persoanei care a confecționat bunul mobil are valoare mai mare, aceasta va constitui bunul principal, față de care materialul folosit este un accesoriu.
Bunurile mobile care aparțin unor proprietari diferiți și care s-au unit ar putea fi separate, dar dacă prin aceasta i s-ar aduce proprietarului care nu a cerut separarea un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său, separarea va fi împiedicată datorită dispozițiilor art. 600 C. civ., în acest caz este incident o imposibilitate relativă de separare care corespunde adjuncțiunii.
În cazul în care despărțirea bunurilor nu mai este posibilă fizic, bunurile fiind unite si pierzându-și în acest fel individualitatea, se va naște un bun cu totul nou, aici fiind vorba despre o imposibilitate absolută de separare ce va corespunde confuziunii. Putem lua ca exemplu cazul aliajului obținut prin topirea și amestecarea a două bare din metale diferite, care aparțineau unor proprietari diferiți, în ambele situații, dacă unul dintre bunurile unite poate fi considerat principal proprietarul lui va dobândi prin accesiune proprietatea bunului rezultat, în condițiile prevăzute de art. 598 C. civ.
În toate cele trei cazuri ale accesiunii mobiliare, cel care ajunge proprietarul lucrului format ca urmare a unora dintre cele trei operațiuni, va fi debitor al obligației de restituire și va plăti daune-interese celui prejudiciat.
Doctrina vorbește despre un anumit drept tranzitoriu, acesta se referă la cazul în care o lucrare a fost începută sub incidența vechiului Cod civil, caz în care se vor aplica regulile cuprinse în art. 494 ale acestui cod. În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.
În vechea reglementare, proprietarul fondului are un drept de opțiune atât în privința constructrului de rea-credință, cât și în privința celui de bună-credință. Astfel, în cazul constructorului de rea-credință, proprietarul are opțiunea de a păstra lucrările și de a deveni proprietarul acestora prin accesiune, având obligația de a-l despăgubi pe constructor cu valoarea materialelor și prețul muncii sau de a-l oblige pe constructor să ridice construcțiile sau plantațiile făcute, pe cheltuiala sa și sub sancțiunea plății unor eventuale daune-interese dacă desființarea lucrării a produs vreo pagubă fondului. În ceea ce-l privește pe constructorul de bună-credință, proprietarul fondului nu poate niciodata să-l oblige să-și ridice lucrările, dar are o opțiune în privința despăgubirilor, fie sa-i acorde o sumă reprezentând valoarea matarialelor și prețul muncii, fie o sumă reprezentând sporul de valoare adus fondului prin lucrările realizate de constructorul de bună-credință.
Un alt aspect al existenței unui impediment serios la restituire este cel privitor la restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului. Și în acest caz se găsește delimitarea între cazul debitorului de bună-credință căruia nu îi este imputabilă cauza restituirii și cazul celui de rea-credință sau chiar de bună-credință, însă căruia îi este imputabilă cauza restituirii.
Privitor la fructe și la contravaloarea de folosință, acestea vor fi păstrate de debitorul de bună-credință suportând și cheltuielile ocazionate de producerea acestora. Debitorul nu va fi obligat la despăgubiri pentru folosința bunului, decât în situații expres prevăzute de lege, în alin. (1) al art. 1645 C. civ., atunci când însăși folosința a făcut obiectul prestației și atunci când bunul a suferit deteriorări datorită naturii acestuia.
Când posesorul este de bună-credință, iar bunul supus restituirii este unul frugifer, acesta are dreptul la fructele percepute până la restituirea bunului și suportă cheltuielile aferente producerii fructelor. În plus, când debitorul a folosit bunul, regula este că el nu trebuie să-l despăgubească pe creditorul restituirii pentru lipsa de folosință, însă, prin excepție, folosința bunului poate fi supusă restituirii dacă a fost principalul obiect al prestației sau dacă, prin natura sa, bunul este susceptibil de deteriorare rapidă. Această excepție transpune obligația de restituire a lipsei de folosință a bunului ca urmare a nulității sau anulării titlului de folosință, spre exemplu, cazul contractului de locațiune, și pentru trecut- ex tunc.
Practic, debitorul, considerat ca fiind un posesor de bună-credință al bunului supus restituirii, va fi asimilat unui proprietar și va suporta cheltuielile producerii și culegerii fructelor ce îi revin, indiferent că sunt fructe naturale, industriale ori civile, deoarece art 948 alin. (1) C. civ. instituie o excepție de la principiul conform căruia fructele se cuvin proprietarului, stipulând faptul că posesorul de bună-credință dobândește proprietatea fructelor bunului posedat.
Totuși, în cazul în care bunul se afla la debitorul obligației de restituire, cu scopul de a fi folosit, spre exemplu un bun închiriat, chiar și în cazul în care acesta este de bună-credință și fără să-i fie imputabilă cauza restituirii, va trebui să plătească o indemnizație creditorului care să fie egală cu valoarea folosinței. Această indemnizație se datorează și în cazul în care bunul era deteriorabil rapid, în această situație, valoarea fiind egală cu deprecierea suferită. Trebuie menționat că, de regulă, transferul folosinței se face pentru un preț, astfel că titularul dreptului la restituire a primit deja, anterior nașterii acestui drept, indemnizația pentru folosința bunului, ipoteza mai sus menționată aplicându-se în cazul în care indemnizația este inferioară valorii reale a prestației.
Pe de cealaltă parte, debitorul obligației de restituire a fructelor, care este de rea-credință, este obligat să restituie fructele pe care le-a dobândit, plus cele pe care putea să le dobândească, la care se mai adaugă și echivalentul lipsei de folosință a bunului către creditor. Deci, acesta va trebui să restituie atât damnum emercens, acea parte a prejudiciului suferit de creditor din cauza neexecutării unei obligații contractuale, care reprezintă pierderea efectivă cât si lucrum cesans, partea din prejudiciu care constă în câștigul sau beneficiul legitim nerealizat de către o persoană. Acestui debitor de rea-credință îi este asimilat și cel care se face vinovat de producerea cauzei de restituire a bunului, dar care este de bună-credință.
Pentru aceste două cazuri, legea stabilește că debitorul are obligația de a restitui fructele și de a îndemniza pe creditor pentru lipsa de folosință, acesta putând totuși să solicite contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru producerea fructelor, acest fapt reprezentând o aplicare a principiului statuat de art. 550 alin (4) C. civ. Spre exemplu, când o parte a obținut rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, vânzătorul va fi ținut să restituie toate sumele primite, dar va fi îndreptățit să rețină o compensație echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător, conform art. 1757 C. civ.
Într-o speță, în situația în care, convenția privitoare la transmiterea proprietății unui bun este lovită de nulitate, pronunțarea acesteia nu a produs nicio consecință în ceea ce privește reținerea fructelor culese de cumpărător, deoarece, vânzătorul i-a predat folosința acestuia tocmai pentru a culege fructele. La fel și în ceea ce privește fructele în situația în care operează rezoluțiunea convenției și are loc restabilirea situației anterioare, adică restituirea prețului de către vânzător.
Acum, referitor la cel de-al treilea caz al unui impediment serios la restituire, adică cheltuielile restituirii, art. 1646 alin. (1) C. civ. spune că acestea vor fi suportate proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie, în această situație avându-se în vedere cazul în care restituirea prestațiilor efectuate se face în temeiul unui contract sinalagmatic devenit ineficace ulterior, deci atunci când fiecare parte este ținută să restituie ceva celeilalte părți.
Alin. (2) însă, reglementează excepția, cazul în care cel care este de rea-credință ori care este răspunzător de cauza restituirii, va suporta integral aceste cheltuieli.
Doctrina stabilește următorul algoritm de calcul: se va stabili o valoare totală a prestațiilor și una a cheltuielilor de restituire, iar proporția valorii care trebuie primită de fiecare parte, raportată la valoarea totală, va determina procentul în care acea parte va suporta cheltuielile de restituire. Prin urmare, dacă partea are de primit echivalentul a 75% din totalul prestațiilor supuse restituirii, atunci trebuie să suporte și trei sferturi din cheltuielile de restituire.
Acest algoritm fiind de o aplicabilitate practică mai mare pentru cazurile în care cheltuielile de restituire sunt diferite, spre exemplu, diferența dintre cheltuielile făcute cu transferul unei sume de bani și cele privind predarea unui lucru material. În cazul în care prestațiile supuse restituirii au fost executate integral, acestea fiind de o valoare egală , spre exemplu atunci când valoarea unui bun vândut este egală cu cea a prețului pentru care a fost vândut, fiecare parte va suporta jumătate din cheltuieli.
Acest algoritm însă, se aplică numai în cazul în care ambele părți au fost de bună-credință, după cum am spus mai sus, în cazurile în care vreuna dintre părți este de rea-credință ori este răspunzătoare de cauza restituirii, aceasta își va suporta integral cheltuielile efectuate cu restituirea ce i se cuvine, la care se adaugă și o parte din cheltuielile părții ce a fost de bună-credință și neculpabilă, acesteia din urmă calculându-i-se după regula proporționalității.
3.2.3. Restituirea unor prestații deja efectuate
Legea adaugă și situația în care restituirea în natură nu mai poate avea loc în cazul serviciilor deja efectuate, această fiind prevăzută expres pentru a se sublinia că restituirea nu privește doar lucruri, ci orice formă de prestație, indiferent că aceasta este una materială ori intelectuală.
Luând în considerare faptul că prestarea anumitor servicii a aparținut creditorului obligației de restituire, singura modalitate de reparație este restituirea prin echivalent, fiind evident faptul că prestațiile afectuate de către acesta nu i se pot restitui. Spre exemplu, în cazul unui contract de antrepriză ce are ca obiect executarea unei lucrării intelectuale ori prestarea unui anumit serviciu intelectual, meditații ori consultații profesionale, în cazul în care se va dispune repunerea în situația anterioară, va fi clar imposibilă restituirea acestor lucrări sau servicii.
Restituirea unor servicii deja efectuate vizează situațiile în care contractul a fost deființat pentru nulitate, absolută ori relativă, după prestarea serviciilor, însă, înainte ca cealaltă parte să fi apucat să-și execute propria prestație, caz în care ar opera compensarea.
În vechea reglementare, în caz de nulitate a actelor cu executare succesivă, caracterul retroactiv al efectelor acesteia nu exista, fiind imposibilă restabilirea în natură a situației anterioare încheierii contractului, nulitatea sau anularea produceau efecte doar pentru viitor. Art. 1254 alin (3) C. Civ. instituie clar retroactivitatea și în privința acestor contracte cu executare succesivă, prin aceasta asigurându-se aplicarea pricipiului conform căruia, contractul lovit de nulitate ori cel anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, rezilierea fiind singura al cărei efect doar pentru viitor este expres prevăzut în noua reglementare prin art. 1554 alin. (3).
Un alt caz de restituire a unor prestații deja efectuate găsim atunci când se desființează un contract de locațiune, caz în care locatarul, care a beneficiat de folosința bunului, nu-și va putea restitui prestația în natură, fiind necesar să se restituie echivalentul valoric al prestației, care se stabilește prin raportare la momentul în care a beneficiat de prestație, conform art. 1640 alin. (2) C. civ. Desigur, această ipoteză privește cazul în care locatorul nu a încasat chiria, aceasta fiind prestabilită de către părți, în situația în care acesta a încasat-o, putând opera compensația ca mod de stingere a ambelor obligații de restituire. În contractul de locațiune chiria fiind prestabilită, în caz de desființare a acestui contract, valoarea prestației ce trebuie restituită (folosința bunului), poate fi egală cu chiria, la care se mai pot adăuga daune-interese, desigur, în cazul în care contractul a fost desființat tocmai pentru neexecutarea obligației de către locatar, adică, neplata chiriei.
O altă ipoteză este cea privitoare la restituirea în limita folosului realizat de către incapabili, acesta fiind reglementat în art. 1647 C. civ. Conform acestui articol, persoana care este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitatea de exercițiu restrânsă, nu va fi obligată la restituire decât în limita folosului realizat, cu mențiunea că, folosul realizat se apreciază în funcție de data cererii de restituire.
Textul menționat mai sus reglementează cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu, adică minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc și al celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, adică minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, în aceste cazuri, aceștia fiind ținuți să restituie prestațiile primite numai dacă le-au profitat, în întregime ori parțial, ori le-au adus avantaje patrimoniale.
„ Când minorii, interzișii sau femeile măritate sunt admiși, în această calitate, a exercita acțiunea de resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorității, interdicției sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Mai apoi, ca efect al Legii privitoare la ridicarea incapacității civile a femeii măritate din 1992, dispoziția în privința femeii măritate a devenit inaplicabilă. Acest text este prevăzut în ar. 1164 al Codului civil din 1864 și era analizat în doctrină în contextul nulității actului juridic civil, ca o excepție de la principiul restituirii integrale a prestațiilor executate în temeiul unui act juridic nul. Ca element de noutate, prin noua reglementare, s-a extins aplicabilitatea excepției de la principiul restituirii integrale a prestațiilor, la toate situațiile în care cel incapabil trebuie să restituie o prestație. Această excepție este justificată de principiul ocrotirii minorului și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească.
Dacă un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obținută ca preț își plătește o datorie pe care o avea față de o altă personă și restul sumei îl risipește, în cazul în care, ulterior, se anulează contractul de vânzare-cumpărare, minorul va redobândi lucrul, însă va restitui numai acea parte din prețul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv. Prin urmare, incapabilul va restitui numai ce se cuprinde în limita îmbogățirii sale, apreciată la data cererii de restituire, după cum am spus și mai sus.
Prin excepție de la regula potrivit căreia, incapabilul va restitui doar partea prin care s-a îmbogățit, persoana fără capacitate de execrcițiu deplină, care din intenție sau din culpă gravă a zădărnicit restituirea în natură va fi obligată la restituirea integrală.
Ca urmare a acestei excepții, principiul octrotirii incapabilului va ceda în fața necesității sancționării relei-credințe. În plus, art. 1473 C. Civ. spune că debitorul care a executat prestația datorată nu poate să ceară restituirea invocând incapacitatea sa la data executării. Dacă coroborăm acest articol cu art. 1647 c. Civ., va rezulta că restituirea va fi permisă numai dacă ineficacitatea actului juridic inițial este determinată de o altă cauză și nu de incapacitatea debitorului.
Pentru a sublinia acest aspect, în jurisprudență s-a statuat că nulitatea unui act juridic atrage, pe cale de consecință, anularea actelor juridice subsecvente, una din excepțiile de la regula anterior menționată regăsindu-se în cazul subdobânditorului cu titlu oneros, de bună-credință. În cazul în care desființarea contractului pricipal a fost determinată de lipsa sau restrângerea capacității de exercițiu a înstrăinătorului, excepția arătată nu mai operează, întrucât menținerea actului ulterior ar face iluzorie octrotirea persoanei incapabile.
Actele încheiate de către incapabili, cu excepția celor prevăzute de art. 41 alin. (3) și art. 43 alin. (3) C. Civ., sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu, sarcina probei folosului realizat de către incapabil incumbă celui care cere restituirea, conform principiului onus probandi incubit actori.
În concluzie, în ceea ce privește restituirea unor prestații deja efectuate, în cazul incapabililor, aceștia vor restitui prestațiile în limita folosului realizat, desigur, este vorba despre restituirea prin echivalent. La fel, restituirea va avea loc prin echivalent și în cazul în care incapabilul a făcut în mod cupabil imposibilă restituirea bunului în natură, legea sancționând frauda comisă de incapabil prin folosirea unor manopere dolosive, acordând posibilitatea instanței, la cererea părții induse în eroare, de a considera valabil contractul atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.
3.2.4. Aprecierea valorii prestațiilor
Echivalentul se calculează raportat la momentul primirii prestației ce trebuie să fie restituită. De la această prevedere sunt stabilite însă câteva derogări. Acestea se raportează fie la momentul evaluării, fie la cauza imposibilității de executare în natură.
În doctrină, se consideră că, în principiu, în ceea ce privește evaluarea prestațiilor în cadrul restituirii prin echivalent, sunt aplicabile dispozițiile art. 1531 C. civ. Acest articol vorbește despre repararea integrală a prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării obligației corelative a celeilalte părți.
Considerăm că acest articol se poate adapta și la instituția restituirii prestațiilor, articolul în cauză vorbește despre stabilirea întinderii prejudiciului și despre cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Aceste prevederi completeaza dispozițiile generale privitoare la modalitațile de restituire.
În plus, chestiunea restituirilor este adesea conexă remediilor, aceasta fiind o reglementare disparată pentru acestea din urmă, spre exemplu, problema neexecutării fortuite trebuie conexată cu cea a reglementării efectelor din perspectiva stingerii raportului obligațional prevăzute de art. 1634 C. civ. ce privește imposibilitatea fortuită de executare, dar și cu art. 1642 C. civ. ce privește pieirea fortuită a bunului în cazul obligației de restituire.
Normele care privesc modalitățile de restituire prin echivalent a prestațiilor, se completează și împrumută dispoziții de la instiuția executării silite prin echivalent a obligațiilor. Acest împrumut de dispoziții privește principiul reparării integrale a prejudiciului, dispoziții privitoare la pierderea suferită și beneficiul nerealizat, la cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului precum si dispoziții ce privesc repararea prejudiciului nepatrimonial.
După cum menționam mai sus, evaluarea pecuniară a prestației se face raportat la nivelul valorii pe care aceasta o avea la momentul efectuării sale. Utilitatea acestei reglementări apare în cazurile în care, spre exemplu, bunul ce a făcut obiectul prestației există în continuare, dar redobândirea lui ar implica unele costuri suplimentare foarte mari, care ar putea chiar depăși valoarea sa intrisecă. Creditorul ar fi tentat să solicite despăgubiri care să includă și aceste costuri suplimentare, însă legea limitează pretențiile în sensul arătat.
De la regula stabilită prin art. 1640 alin. (2) C. Civ. sunt stabilite însă câteva derogări, acestea sunt privitoare fie la momentul evaluării, fie la cauza imposibilității de executare în natură, derogări tratate în art. 1641, 1642, 1643 C. civ. Astfel, în cazul pieirii, totale ori parțiale, sau înstrăinării bunului supus restituirii, valoarea acestuia va fi aceea, fie de la momentul primirii sale ori acela al pierderii sau înstrăinării, în cazul în care debitorul obligației de restituire este de bună-credința, se va plăti valoarea cea mai mică dintre cele două momente, iar în cazul în care debitorul este de rea-credință, acesta va fi ținut la plata valorii celei mai mari. În cazul în care bunul supus restituirii a pierit total, debitorul obligației de restituirea va fi liberat de obligație, cu precizarea că va ceda creditorului indemnizația ori dreptul la aceasta. Însă, dacă obligația de restituire, în acest caz, provine din culpa debitorului, acesta fiind de rea-credință, el va fi liberat de obligație doar dacă reușește să dovedească că bunul ar fi pierit și la creditor în ipoteza în care, bunul ar fi fost deja predat creditorului la data pieirii. În ceea ce privește pierderea parțială, debitorul este ținut să îl indemnizeze pe creditor proporțional cu acea pierdere, însă, această indemnizare privește cazurile în care pierderea nu rezultă expres din simpla folosință a bunului ori dintr-o împrejurare care nu-i poate fi imputată debitorului. Atunci când cauza restituirii îi este imputabilă creditorului, bunul supus restituirii va trebui înapoiat în starea în care se va găsi la momentul introducerii acțiunii, caz în care creditorul nu va primi despăgubiri, numai în ipoteza în care debitorul este responsabil de restituire.
Cu titlu de exemplu, din perspectivă practică, în cazul în care ar fi vorba de restituirea unor servicii prestate cu executare succesivă sau cu caracter continuu în baza unui contract lovit de nulitate absolută sau anulat, evaluare acestora s-ar putea face fie prin raportare la prețul serviciilor stabilit în contract, chiar dacă răspunderea debitorului este extracontractuală, fie printr-un raport de evaluare realizat de un expert sau orie alt mijloc de probă prin care valoarea serviciilor poate fi corect determinată.
CAPITOLUL IV EFECTE RESTITUIRII
După cum am mai discutat și la subsecțiunea privitoare la subiectele operațiunii de restituire, legea distinge două situații, cea în care o parte execută o obligație, în calitate de debitor, celeilalte părți, în calitate de creditor, fără să existe vreun temei juridic ori care, ulterior, a rămas fără temei juridic, prin acest fapt inversându-se rolurile celor două părți, astfel născându-se raportul de restituire între părți, caz în care, între părțile angajate în operațiunea de restituire se vor produce anumite efecte. Iar în cea de-a doua situație, o altă persoană va avea dreptul la restituirea prestației, această persoană fiind terță raportului juridic obligațional inițial.
În continuare, voi analiza separat cele două tipuri de efecte pentru o mai amplă dezvoltare și înțelegere a acestora, aceste efecte privind într-o primă situație efectele produse între persoanele angajate în operațiunea de restituire, iar în secundar, efectele față de terții raportului obligațional inițial datorită căruia s-a declanșat obligația de restituire.
4.1. Efectele restituirii între persoanele angajate în operațiunea de restituire
Legiuitorul a introdus textul art. 1636 C. civ. privitor la titularul dreptului la restituire, pentru a evita oricare confuzie care s-ar fi putut ivi în practică cu privire la acesta, în prima ipoteză a acestui articol, titularul fiind, desigur, cel care a efectuat prestația supusă restituirii. Deci, în prima ipoteză avem o situație-standard, cum o numește doctrina, în care avem ca situație premisă predarea unor bunuri ori executarea unor prestații de către o parte, care este debitorul, către o altă parte, creditorul, această predare a bunurilor ori prestare a serviciilor neavând o justificare, adică nu există o cauză sau un temei juridic pentru aceaste operațiuni. Efectul va fi unul de transformare a debitorului inițial, cel care a predat bunul sau a prestat anumite servicii, în titular al dreptului de restituire a bunurilor sau serviciilor prestate, adică, acesta va fi creditor în operațiunea de restituire.
Când ne gândim la ce înseamnă aceste efecte ale restituirii față de persoanele între care s-a declanșat operațiunea de restituire, răspunsul este dat de art. 1254 alin. (3) C. civ. care dă eficacitate principiului restabilirii situației anterioare, acesta fiind principalul și cel mai important efect. Acest principiu este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Principiul restitutio in integrum vizează doar efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din acel act, însă nu și efectele față de terți.
De la acest principiu se cunosc însă și unele excepții, acestea fiind situațiile în care, din diferite motive, prestațiile care au fost efectuate în temeiul actului juridic desființat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte. Doctrinarii selectează câteva cazuri pe care le consideră excepții ale acestui principiu:
păstrarea de către posesorul de bună-credință a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință, spre exemplu, când se încheie un act juridic civil cu nerespectarea condițiilor de validitate, partea care a fost de bună-credință și căreia i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer, va reține fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință, chiar dacă se consideră că acesta nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, ca urmare a principiului retroactivității în cazul nulității, urmând să restituie numai bunul, precum și fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna sa credință;
– cazul în care, cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restânsă, este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat, folos care se apreciază la data cererii de restituire, cu excepția cazului în care acesta este ținut la restituirea integrală, când, cu intenție sau din culpă, a făcut restituirea imposibilă;
– ipoteza în care se realizează o lucrare cu materialele altuia, astfel: se încheie un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcție care sunt incorporate în terenul care este proprietatea cumpărătorului, act încheiat cu nerespectarea unor condiții de validitate, acest fapt având ca și consecință anularea actului juridic de înstrăinare a materialelor, în acest caz, excepția de restituire va privi acele materiale incorporate în sol care nu mai pot fi restituite, deoarece, în această situație va opera accesiunea pentru acele materiale, proprietarul terenului devenind și proprietarul materialelor, acesta din umă va restitui însă materialele nefolosite primind înapoi și prețul plătit pentru acestea, primind și el partea din preț care corespunde materialelor restituite;
– cazul în care dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori prin care s-a constituit un drept de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, are posibilitatea de a invoca uzucapiunea;
– situația în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.
În doctrina corespunzătoare regrementării anterioare, se admitea că există încă două exceptții de la principiul restituitio in integrum, anume cazul aplicării principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans (nimănui nu-i este îngânduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală, precum și menținerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.
Noua reglementare nu a mai reținut aceste excepții, iar prin art. 1638 C. civ. se stipulează că orice prestație primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale va rămâne supusă restituirii în fiecare caz, obligativitatea restituirii prestațiilor efectuate în baza unui act juridic cu obiect imoral sau cauză imorală tranșează problema mult controversată sub incidența Vechiului Cod civil.
Indiferent care este cauza ce naște obligația de restituire, părțile, în limita posibilului, trebuie puse în situația anterioară.
4.2. Efectele restituirii față de terți
Această parte este reglementată în art. 1648 și 1649 C. Civ., iar analizându-le coroborat, va rezulta că primul text se referitoră la situația actelor de dispoziție, în timp ce, cel de-al doilea vorbește despre situația actelor de administrare și conservare, în ambele ipoteze fiind vorba însă de efectele față de terți ale actului părților.
Orice clauză de ineficacitate a actului juridic civil în temeiul căruia s-au efectuat anumite prestații, va lipsi de temei și actul juridic subsecvent, deoarece dobânditorul bunului nu putea dispune de bun dacă nu avea acest atribut, în acord cu pricipiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet, adică, nimeni nu poate să dea altuia mai mult decât dreptul pe care el însuși îl are.
În literatura de specialitate se evidențiază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecință atât a celorlalte două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent, care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial, înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, prin urmare nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Însă, din această rațiune nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi nevoie ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar își găsește aplicare și atunci când este vorba de drepturi de creanță. La altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale, spre exemplu, cazul în care actul juridic primar îl reprezintă un contract de locațiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de comodat.
Principiul își poate găsi aplicare, în funcție de împrejurări, chiar și atunci când actul inițial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desființat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Sunt considerate excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic inițial nu va atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă va fi menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. Așadar, deși anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși, rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părțile actului juridic primar cu un terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia.
Aceste excepții se întemeiază, de regulă, fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe, în cazurile expres prevăzute de lege, fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.
În vederea stabilirii excepțiilor de la acest principiu, trebuie avute în vedere anumite norme speciale, dar și art. 1648-1649 din Codul civil. Deși aceste două texte de lege reglementează efectele restituirii față de terți, se apreciează că excepțiile ce rezultă din cuprinsul lor sunt excepții și de la anularea actului subsecvent, deoarece, o acțiune în anularea actului subsecvent ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acțiune nu ar obține niciun folos practic.
În ceea ce privește excepțiile prevăzute în art. 1648-1649 C. civ., aceastea se delimitează astfel:
-cazul în care terțul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea, deoarece, ar putea fi lipsit de interes să solicite desființarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a codnus la dobândirea proprietății prin uzucapiune, acest caz fiind găsit în art. 1648 C. civ.;
– cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului, caz care rezultă din art. 1649 C. civ., menținerea acestor acte fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credințe, iar în acest caz putem lua ca exemplu situația în care se menține contractual încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor și care privește efectuarea unor reparații curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză va reprezenta un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul, clientul din contractul de antrepriză, a dobândit casa respectivă. Trebuie evidențiat și faptul că actele juridice de administrare nu vor fi reținute în cazul în care acestea au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar, în acord cu principiul fraus omnia corrumpit;
– cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titulului constituitorului, caz care rezultă din art. 1649 C. civ.
Ca regulă, restituirea poate fi cerută și de la terțul dobânditor, iar prin excepție, terțul se va putea apăra invocând regulile de carte funciară, efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori regulile privitoare la uzucapiune.
Astfel, în ceea ce privește regulile de carte funciară, se vor aplica regulile stabilite de art. 908-909 C. civ. după cum urmează:
– orice personă interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă situația se încadrează printre cele exprimate prin alin. (1) al art. 908 C. civ.;
– situațiile mai sus menționate fiind următoarele: fie înscrierea ori încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost deființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii lor, după caz, emiterii lui; dreptul înscris a fost greșit calificat; nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris ori au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; fie înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu situația juridică reală a imobilului;
– rectificarea poate să fie cerută împotriva terților dobânditori, cu excepția utimelor două situații mai sus arătate, terțul trebuind să-și fi înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare;
– termenul de decădere în care se poate cere rectificarea este de 5 ani, pentru terțele persoane care au dobândit cu bună-credință un drept real prin donație sau legat cu titlu particular, iar de 3 ani pentru cei care au dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros ori ,după caz, în temeiul unui contract de ipotecă.
O excepție a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis rezultă și din art. 909 alin. (3) C. civ. și art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit.
Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) C. civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui. Art. 909 alin. (3) C. civ. statuează că sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, în aceste cazuri, termenul de decădere fiind de 3 ani, socotiți de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
Ca o consecință, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ., căci, după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.
Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, precum și unele soluții din jurisprudență au extins excepția la cazul oricărui subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudențială a unui nou mod de dobândire a proprietății, deși modurile de dobândire a proprietății erau și sunt și în prezent expres și limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepției nu se sprijinea însă pe vreun text de lege și nici nu ținea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuție, oferind protecție subdobânditorului de bună-credință, în anumite situații, a făcut-o în mod expres, iar exceptio est strictissimae interpretationis.
Cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C. civ., adică ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu gratuit, al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară, este altă excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
În ceea ce privește efectul dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună-credință, acestă ipoteză este reglementată prin dispozițiile art. 937 C. civ., iar alin. (1) și (2) prezintă două moduri diferite de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară de către un terț dobânditor de bună-credință care încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros, asupra unui bun mobil cu un neproprietar, respectiv cu un uzurpator. Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință se diferențiază în funcție de rolul avut de voința proprietarului în ceea ce privește desesizarea de bun, în sensul că, efectul achizitiv de proprietate ca urmare a desesizării voluntare a proprietarului de bunul său mobil face obiectul regulii prevăzute de art. 937 alin. (1) C. civ., iar pe de cealaltă parte, dobândirea dreptului de proprietate ca urmare a desesizării involuntare a proprietarului de bunul său mobil este reglementată de același articol, însă prin alin. (2). Desesizarea voluntară are ca efect transmiterea bunului și pe cale de consecință pierderea elemntului corpus, ca urmare a manifestării de voință a proprietarului, în timp ce desesizarea involuntară se produce independent de manifestarea de voință a proprietarului, ca urmare a unor fapte precum pierderea sau furtul.
Cu toate acestea, art. 937 alin. (5) C. civ. subliniază aplicabilitatea articolului și pentru dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra unui bun mobil, adică dobândirea unui drept de uzufruct ori a unui drept de uz asupra unui bun mobil, în măsura în care posesorul unui bun mobil a încheiat cu un detentor precar un act juridic având ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate, iar nu însuși dreptul de proprietate, celelalte condiții prevăzute de lege fiind de asemenea îndeplinite.
Având în vedere că dobândirea proprietății coincide cu momentul intrării în posesia efectivă a bunului, doar cel care are calitatea de posesor poate dobândi proprietatea în condițiile articolului mai sus discutat. Prin urmare, un detentor precar nu se poate folosi de regula conform căreia persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. Împotriva detentorului precar, adevăratul proprietar poate să exercite o acțiune personală, care să aibă ca obiect restiturea în natură a bunului, în situația în care bunul se mai află la detentor, ori o acțiune având ca obiect restituirea prin echivalent, când bunul a fost întrăinat de către detentor.
Ipoteza premisă în cazul reglementat în art. 937 alin. (2) C. civ. are în vedere posesorul de bună-credință care dobândește de la un hoț sau un găsitor un bun mobil, întocmai ca modalitate de dobândire reglementată de art. 937 alin. (1) C. civ. și în această situație, producerea efectului achizitiv de proprietate în persoana terțului dobânditor este condiționată de exercitarea de către terț a unei posesii efective și de bună-credință asupra unui bun mobil, corporal, individual determinat. La aceste condiții generale se mai pot adăuga unele condiții specifice care vizează categoria persoanelor care pot invoca beneficiul efectului achizitiv de proprietate și momentul împlinirii termenului prevăzut de lege.
Prin urmare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 937 alin. (1) și alin. (2) C. civ., acțiunea în revendicare a bunurilor mobile se va respinge ca fiind nefondată.
Cazul prevăzut de art. 937 alin. (1) C. civ., ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează, printr-un act juridic lovit de nulitate, după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terț de bună-credință, în momentul în care a intrat în posesia bunului respectiv, iar ulterior primul act juridic este anulat constiuie o excepție a principiului nemo dat quod non habet. Prin actul juridic inițial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale, inclusiv dispoziția, așa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage și desființarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terțe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) C. civ., va fi menținut actul juridic încheiat cu terțul de bună-credință.
De regulă, în literatura de specialitate, se arată că ipoteza acestei excepții este următoarea: A îi încredințează lui B un bun mobil, cu titlu precar, spre exemplu, se încheie un contract de comodat, adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil respectiv, iar B vinde bunul în cauză lui C, acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credință, crezând că a tratat cu adevăratul proprietar; ulterior, contractul dintre A și B se anulează, dar aceasta nu antrenează și anularea contractului dintre B și C, întrucât C a dobândit bunul mobil cu titlu oneros și a fost de bună-credință. Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, cât și o excepție numai de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce prin actul juridic inițial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lui B înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic inițial, să dispară retroactiv un drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.
O dată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, regulile privitoare la uzucapiune constituie o excepție de la principiul repunerii în situația anterioară, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde uzucapiunea era considerată ca fiind o excepție controversată de la principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, având în vedere că dobândirea dreptului real prin uzucapiune este consecința exercitării posesiei în condițiile prevăzute de lege, iar nu a menținerii actului juridic subsecvent prin care uzucapatul a intrat în posesia bunului respectiv; în orice caz însă, se admitea că uzucapiunea putea fi privită ca o excepție doar de la principiul restitutio in integrum.
Privitor la regulile uzucapiunii imobiliare, acestea se regăsesc în art. 930-931 C. civ.. Astfel, există două posibile ipoteze, prin care uzucapiunea imobiliară este incidentă, atunci când suntem în prezența uzucapiunii extratabulare ori a uzucapiunii tabulare.
Uzucapiunea extratabulară este cea care operează în favoarea unei persoane care nu este înscrisă în cartea funciară, de asemenea, în situația în care proprietarul era intabulat, uzucapiunea extratabulară va avea efecte împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară.
Doctrina stabilește ca și condiții ale uzucapiunii extratabulare, să existe o posesie utilă, iar această posesie să se întindă pe un termen de 10 ani. Prin urmare, posesia viciată ori detenția precară, indiferent de desfășurarea lor în timp, nu vor putea avea ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate ori al unui dezmembrământ al acestuia ca efect al uzucapiunii extratabulare.
Dispozițiile privitoare la uzucapiunea imobiliară extratabulară se referă atât la situația în care titularul dreptului de proprietate a avut intabulat dreptul în cartea funciară, cât și cazul în care acesta nu a avut dreptul de proprietate intabulat în cartea funciară. În ceea ce privește prima situație, când dreptul a fost intabulat în cartea funciară, proprietarul trebuie să fi încetat din viață, ori, după caz, să-și fi încetat existența sau proprietarul intabulat în cartea funciară a renunțat la dreptul său, iar declarația de renunțare a fost înscrisă în cartea funciară.
Atât în situația în care proprietarul a avut intabulat dreptul său de proprietate în cartea funciară, cât și în cazul în care acesta nu era intabulat, uzucapantul poate dobândi dreptul real principal numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară.
Uzucapiunea extratabulară produce două feluri de efecte, un efect achizitiv și un efect extinctiv, primul producându-se în persoana posesorului, iar cel de-al doilea se va produce în persoana proprietarului care nu și-a intabulat dreptul său în cartea funciară, respectiv moștenitorul autorului intabulat, succesorul persoanei juridice sau comuna, orașul sau municiupiul și se va produce de la momentul înregistrării cererii de intabulare.
Astfel, momentul împlinirii termenului de 10 ani de care face vorbire art. 930 alin. (1) c. civ. coincide cu nașterea dreptului potestativ de opțiune cu privire la uzucapiune, iar în czul unui litigiu care poartă asupra dreptului de proprietate asupra bunului posedat, uzucapiunea poate fi opusă numai în primă insanță, prin întâmpinare, sau în lipsa ivocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta constituind termenul limită prevăzut de legiuitor.
După cum am menționat și mai sus, ca efect al desființării unui act, vor trebui desființate și toate actele care îi sunt subsecvente, având la bază situația juridică creată prin actul nul. Considerăm că doctrina vorbește corect când spune că acest principiu poate aduce în unele situații mai mult rău decât să restabilească o situație dreaptă, în sensul că vor fi afectate drepturi ale terților care nu puteau ști că actul tansmițătorului lor este nevalabil. Pentru acest motiv, legiuitorul insituind totuși situații de excepție în care actul subsecvent nu se va desființa, cum e și cazul uzucapiunii tabulare, când terțul care a intrat în posesia bunului imobil va putea invoca uzucapiunea și nu va mai pierde dreptul, chiar dacă inițial îl dobândise de la un neproprietar.
În ceea ce privește uzucapiunea tabulară , aceasta reprezintă un mod de dobândire a unui drept real principal asupra unui bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de cel puțin 5 ani, însă cu îndeplinirea unor condiții anume prevăzute de lege, aceasta find reglementată de textul art. 931 alin. (1) C. civ.
Acest caz de uzucapiune poartă denumirea de uzucapiune tabulară sau prin convalescența titlului, expresia de uzucapiune tabulară fiind de natură a evidenția faptul că dreptul de proprietate sau alt drept real ce se dobândește este deja înscris sau intabulat în cartea funciară pe numele uzucapantului, de asemenea, se mai afirmă că se realizează prin convalescența titlului pentru faptul că titlul pe baza căruia s-a făcut intabularea, deși nevalabil, prin trecerea termenului, se curăță de viciile sale, se vindecă, devenind pe deplin valabil, prin urmare, starea de aparență tabulară, creată prin intabulare, se consolidează, punându-se în acord cu realitatea sau starea de fapt.
Privitor la condițiile anume prevăzute de lege pentru relizarea acestei forme de uzucapiune, acestea sunt în număr de șase, și anume, existența unei înscrieri în cartea funciară; un titlu nevalabil, pe baza căruia s-a efectuat această înscriere, adică absența unei cause legitime; înscrierea să aibă ca obiect un drept real susceptibil de a fi dobândit prin uzucapiune; exercitarea asupra acestui drept a unei posesii utile, cu respectarea condițiilor prevăzute de Codul civil; exercitarea unei posesii tabulare utile un anumit interval de timp; buna-credință a posesorului.
Într-o speță, instanța a reținut că dacă s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele rămân valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani. Cum pârâta a exercitat o posesie utilă asupra imobilului, cu bună-credință, din momentul intabulării actului de donație si până în prezent, fără ca reclamantul să fi formulat vreo pretenție cu privire la bunul în litigiu, anterior introducerii acțiunii de față, rezultă că, chiar dacă actul de donație nu ar fi fost valabil întocmit, pârâta a devenit proprietară, prin uzucapiune.
CAPITOLUL V ASPECTE PROCEDURALE
Pentru a putea proceda la analizarea aspectelor procedurale ale instituției restituirii prestațiilor, trebuie făcută o importantă delimitare între acțiunea în restituirea prestațiilor si acțiunea în nulitate.
Astfel, trebuie să luăm în considerare că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuată în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu însăși acțiunea în nulitate, chiar dacă există posibilitatea ca aceste două acțiuni să fie executate concomitent într-un proces în care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar restituirea prestațiilor executate obiectul unui capăt de cerere accesoriu, prin urmare, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:
– să solicite, atât declararea nulității, cât și restabilirea situației anterioare, în același timp, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanșează procesul civil va avea două capete de cerere, un capăt de cerere principal, prin care partea va solicita declararea nulității actului juridic, precum și un capăt de cerere accesoriu, prin care partea va solicita restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv, cel din urmă capăt de cerere fiind soluționat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal;
– ori, să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar în situația în care instanța va dispune desființarea acestuia, să declanșeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat.
Trebuie însă subliniat faptul că, atunci când reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar pârâtul nu a solicitat nici el, pe calea cererii reconvenționale, restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității, principiu care este specific procesului civil și care prevalează față de regulile dreptului material. Acesta conferă practic titularului dreptului subiectiv, prerogativa de a se adresa organelor judecătorești pentru ocrotirea dreptului său, iar prin formele sale efective de manifestare, principiul diponibilității declanșează procesul civil, îi conturează limitele și forma de manifestare, stabilește cadrul procesual în privința întinderii procesului și a părților litigante, determină în concret obiectul judecății și al executării silite. Prin urmare, instanța nu va putea depăși limitele acțiunii fixate de reclamant, adică să-i ofere mai mult decât a cerut ori altceva decât ceea ce a cerut reclamantul.
Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desființarea contractului, solicitând și restituirea prețului, fără să menționeze despre restituirea bunului către partea adversă, adică atunci când reclamantul solicită doar restituirea propriei prestații, s-a pus problema dacă restituirea prestației pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvențională ori poate fi dispusă și în baza solicitării formulate prin întâmpinare. De-a lungul timpului au fost exprimate diferite opinii în această privință, aceastea, cumulate, au dus la opinia majoritară care prezintă soluția conform căreia, instanța învestită cu judecarea unei astfel de cereri în desființarea contractului va fi obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară, prin restituirea prestației fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea prestației sale, prin urmare, nu va fi necesară cererea reconvențională. Deci, în cazul în care una din părți solicită restituirea prestației pe care a executat-o, instanța va dispune și restituirea prestației executate de cealaltă parte.
Pentru altă perspectivă ce are legături strânse cu aspectele procedurale ale instituției restituirii prestațiilor, ne putem referi și la art. 2525 din Codul civil ce conține norme privitoare la prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor. Acestă regulă specială se aplică în toate cazurile în care un act juridic valabil va fi ulterior anulat ori desființat pentru rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate cu efect retroactiv, lucru care va duce la lipsirea de temei a prestațiilor executate în acest temei, ca urmare find supuse restiuirii, în natură sau prin echivalent, după caz.
În ceea ce privește incidența prescripției extinctive asupra acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desființat, trebuie, în primul rând, să se țină seama de natura patrimonială a acesteia, iar în al doilea rând, faptul că art. 2525 din Codul civil stabilește regula aplicabilă începutului cursului prescripției pentru dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor, nu trebuie să ducă la concluzia că o asemenea acțiune este în toate cazurile supusă prescripției extinctive. Acest din urmă aspect urmărește să accentueze că în textul de lege nu este consacrat domeniului de aplicare a prescripției extinctive, de astfel, este necesar să se ia în considerare natura dreptului patrimonial ce se urmărește a se valorifica prin intermediul unei asemenea acțiuni, după cum acesta este un drept real ori un drept de creanță.
Pentru o accentuare a acestui aspect, în jurisprudență s-a hotărât că dreptul la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este imprescriptibil. Odată constatată însă ineficiența actului juridic, se naște dreptul de a cere restabilirea situației anterioare încheierii actului ca, de exemplu, dreptul la restituirea sumei de bani plătite ca preț al unui teren ce a format obiectul înstrăinării nule de drept. Acesta este însă un drept personal, iar acțiunea, având asemenea caracter personal, este supusă prescripției extinctive de trei ani.
Legea prevede că, deși dreptul la restituirea prestațiilor subzistă de la data efectuării prestațiilor, prescripția nu începe să curgă de la aceeași dată, deoarece dreptul respectiv este un drept condițional (sau eventual), ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a declarat ori constatat ineficacitatea actului, când dreptul la resttuire devine cert.
Textul de lege prevede în mod expres momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru restituirea prestațiilor, și anume, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Și în cazul în care această hotărâre este supusă recursului, termenul de prescripție va curge de la data pronunțării hotărârii primei instanțe, în ipoteza în care aceasta nu este supusă apelului, respectiv de la data curgerii termenului de apel sau de la data soluționării acestuia, acest fapt datorându-se tocmai caracterului extraordinar si nesuspensiv de executare al recursului. Desigur, pentru a putea discuta despre aceste ipoteze, trebuie luată în considerare situația în care restituirea prestațiilor a fost solicitată printr-un capăt de cerere principal.
În cazul în care se desființează un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acțiunea prin care cel ce a înstrăinat sau constituit dreptul real va solicita restituirea prestației sale, va avea caracterul unei acțiuni reale, în acest fel vor deveni aplicabile dispozițiile care se referă la domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor reale. Ca exemplu putem lua situația în care acțiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, care ulterior a fost desființat, are natura juridică a unei acțiuni în revendicare, prin urmare, acesta va fi imprescriptibilă extinctiv.
În ceea ce privește celelalte cazuri însă, acțiunea în restituire are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale, în acest fel ea prezentându-se sub forma unei acțiuni care este prescriptibilă extinctiv.
Soluția este asemănătoare și în ipoteza în care se solicită restituirea prestațiilor executate în temeiul unui contract sinalagmatic desființat ca urmare a rezoluțiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acțiunea prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locațiuni reziliate pentru neplata chiriei), al unui act juridic revocat, ori al unui act juridic ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit sau a unui alt eveniment asimilat acestora.
Chiar dacă art. 2528 alin. (2) din Codul civil stabilește regula potrivit căreia începutul prescripției extinctive a acțiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită se va aplica și acțiunii în restituire care se întemeiază pe plata nedatorată ori îmbogățirea fără justă cauză, nu trebuie considerat că acțiunea în restituirea prestațiilor va fi prescriptibilă extinctiv în absolut toate cazurile, ci trebuie luată în considerare delimitarea făcută de obiectul plății într-o speță, adică situația în care obiectul îl constituie un bun fungibil ori situația în care acesta este un bun nefungibil. Să luăm ca exemplu plata nedatorată, când aceasta a avut ca și obiect bunuri determinate generic, acțiunea în restituire va fi o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, astfel, aceasta va fi supusă prescripției extinctive. Pe de cealaltă parte însă, în cazul în care obiectul plății îl constituie un bun individual determinat, aceasta va fi prescriptibilă extinctiv. În ceea ce privește acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acesta este supusă în toate cazurile prescripției extinctive, acest lucru datorându-se faptului că prin intermediul ei se valorifică numai drepturi de creanță, neputând fi vorba de un drept real.
Acțiunea în restituire a plății nedatorate este mijlocul procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată, numit solvens, poate reclama în justiție restituirea acelei plăți de la cel care a primit-o fără drept, numit accipiens. În dreptul roman, această acțiune purta numele de condictio indebiti și se întemeia pe buna-credință și echitate, aceasta nu permitea a se reține ceea ce a fost primit fără o cauză justă.
Această acțiune are, de regulă, natura juridică a unei acțiuni personale și se prescrie, conform dispoziției legale prevăzută în art. 2517 C. civ., într-un termen de 3 ani, iar conform art. 2523 C. civ., acest termen începe să curgă din momentul în care cel ce a efectuat plata nedatorată a cunoscut acest fapt sau ar fi trebuit să cunoască și a știut cine este persoana obligată la restituire. Astfel, în cazul în care acțiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată privește o sumă de bani, acțiunea în restituire se prescrie în termen de 3 ani calculați de la data la care cel care a efectuat plata a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că aceasta era nedatorată precum și persoana care a primit acea plata nedatorată. Însă, în cazul în care restituirea este subsecventă unei cauze de încetare, cum sunt anularea sau rezoluțiunea, sau pentru altă cauză de încetare a contractului, prescripția va începe să curgă de la data la care hotărârea prin care s-a desființat actul a rămas definitivă, ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Totuși, în cazul în care, obiectul plății îl constituie un lucru cert, acțiunea în restituirea plății nedatorate va avea caracter de acțiune reală, fiind o veritabilă acțiune în revendicare, ce va putea fi promovată, atât împotriva lui accipiens cât și împotriva terțului subdobânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă neutraliza, invocând dobândirea bunului revendicat prin posesie de bună-credință. Într-o astfel de situație, acțiunea intentată de solvens va redobândi caracterul de acțiune personală, ca mai apoi, prin intermediul ei, reclamantul să poată să se îndrepte împotriva lui accipiens pentru a-i cere acestuia restituirea prin echivalent, astfel, solvens va putea cere prețul încasat de accipiens, atunci când acesta a primit plata nedatorată cu bună-credință, sau contravaloarea reală a bunului, atunci când pârâtul a fost de rea-credință. Acțiunea în restituirea plății nedatorate nu va fi admisă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și primind plata nedatorată de la solvens, credea că primește plata de la adevăratul debitor ori pentru acesta și, fără a bănui adevarata situație, și-a distrus titlul constatator al creanței sale. În cazul în care ne aflăm într-o astfel de situație, solvens va avea un drept de recurs împotriva adevăratului debitor, acest fapt datorită principiului inadmisibilității îmbogățirii fără justă cauză, iar acțiunea promovată de solvens va avea caracterul unei acțiuni în restituire a prestațiilor ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză.
Regula menționată se va aplica și atunci când, după ce a primit plata nedatorată, accipiens își distruge titlul său juridic împotriva adevăratului debitor. În acest caz, dacă accipiens renunță la întreruperea prescripției dreptului său de creanță ca urmare a plății făcute de solvens din propria sa eroare, acțiunea în restituire a plății, promovată de acesta din urmă, se va respinge deoarece accipiens, în această situație, ar suferi un prejudiciu, caz în care accipiens ar necesita repararea prejudiciului astfel cauzat, iar cea mai bună reparație a lui se realizează prin lipsirea lui solvens de dreptul la restituirea plății nedatorate, plată pe care a făcut-o din propria sa culpă.
Un alt caz în care acțiunea în restituire a plății nedatorate urmează a fi respinsă este atunci când solvens a făcut plata nedatorată unui incapabil care nu putea primi nici chiar o plată datorată. Codul civil stabilește că plata făcută unui incapabil (minor sau interzis judecătoresc) este nulă. În această situație, acțiunea în restituire se va admite numai dacă solvens probează că plata nedatorată a profitat incapabilului de bună-credință. Când accipiens-ul incapabil este de rea-credință, iar aceasta este dovedită de solvens, incapabilul va fi supus restituirii plății nedatorate, indiferent dacă o atare plată i-a profitat sau nu.
Actio de in rem verso este denumirea latină dată mijlocului procedural prin care cel care a suferit o sărăcire ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a altei persoane (numită generic îmbogățit) poate reclama în justiție de la aceasta restituirea îmbogățirii dobândite în detrimentul lui.
!!!!! După cum am mai menționat anterior, pentru a fi posibilă promovarea acestei acțiuni este necesară îndeplinirea unor condiții materiale (să existe o îmbogățire a pârâtului, iar sărăcirea reclamantului să aibă o legatură sau corelație directă cu îmbogățirea pârâtului) și a unor condiții juridice (îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauza justă, adica de un temei juridic care sa le justifice, îmbogățitul să fie de bună-credință, iar sărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului).
În vechea doctrină se considera că, acțiunea de in rem verso, fiind o acțiune în restituire, nu poate să aibă ca obiect decât paguba suferită, ea nu poate fi introdusă decât pentru îmbogățirea aceluia în contra căruia ea se exercită, căci echitatea este satisfăcută îndată ce acesta din urmă restituie prestația cu el s-a îmbogățit.
Această acțiune are caracter subsidiar, prin urmare poate fi exercitată numai în cazul în care lipsește posibilitatea utilizării oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. În situația în care sărăcitul reclamant are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, nu poate fi promovată acțiunea în restituire a îmbogățirii fără justă cauză. La fel, aceasta este inadmisibilă și atunci când reclamantul urmărește, de fapt, să obțină o reparație pe care este îndreptățit să o pretindă pe calea unei acțiuni care s-a prescris ori care este susceptibilă de a fi neutralizată de către pârât prin invocarea unei excepții care are acest efect.
Dreptul celui însărăcit de a înainta acțiunea în restituire a îmbogățirii fără justă cauză nu este subordonat capacității de exercițiu a acestuia, după cum exercitarea acestui drept nu este subordonată nici de capacității civile a îmbogățitului pârât, acest lucru se datorează faptului că atât dreptul la restituire, cât și obligația de restituire a îmbogățirii fără justă cauză nu au ca sursă un act juridic, ci izvorăsc din faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.
Atunci când îmbogățitul este un incapabil, întinderea obligației sale de restituire se va răstrânge la valoarea îmbogățirii aflate încă în patrimoniul său. Fiind incidentă o astfel de ipoteză, urmează a se lua în considerare și ideea subrogației reale cu titlu particular. în toate cazurile, regula privind întinderea obligației de restituire este că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogățirii pârâtului și, deci, dimensiunile obligației de restituire, instanța de judecată urmează a se raporta la data introducerii acțiunii. Ca urmare, dacă îmbogățirea pârâtului a încetat, din motive independente de voința sa, până la acea dată, raportul obligațional se stinge.
În ceea ce privește proba într-o acțiune în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, se vor aplica regulile de drept comun în materie, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate face prin orice mijloc de probă, iar atunci când se va invoca un act juridic, se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice.
Referitor la termenul de prescripție al acțiunii în restituire a îmbogățirii fără justă cauză, acesta este de 3 ani, fiind un termen general și începe să curgă de la momentul în care cel sărăcit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât îmbogățirea altuia în detrimentul său, cât și persoana care a realizat acea îmbogățire.
Trebuie stabilit privitor la toate acțiunile în restituire, care sunt fundamentate pe diferite temeiuri legale, dacă obligația de restituire este corelativă unui drept real ori unui drept de creanță. Iar pentru a exemplifica acest aspect, luăm ca exemplu acțiunea în care proprietarul solicită posesorului de rea-credință restituirea în natură a fructelor naturale și industriale, în acest caz, dreptul de a intenta acțiune în restituirea prestațiilor va fi imprescriptibil, iar în cazul în care proprietarul cere restituirea contravalorii fructelor naturale și industriale, acțiunea în restituire va fi supusă prescripției extinctive.
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Restituirea Prestatiilor (ID: 123586)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.