Responsabilitatea Sociala a Corporatiilor

INTRODUCERE

„A company does not have morals; Directors do.”

(Compania nu are repere morale; Administratorii da.)

Astfel este descrisă, într-o manieră expresivă, reticența companiilor de a-și asuma o responsabilitate corporativă suplimentară față de cea economică și, pe de altă parte, polaritatea de interese între diversele părți care au o miză în responsabilitatea socială a corporațiilor (stakeholders).

Deși responsabilitatea socială a corporațiilor este un concept care originează încă din anii 1960, doctrina în materie a beneficiat de un suflu nou (inclusiv) ca urmare a crizei financiare din 2007-2008, fiind repusă în discuție însăși utilitatea și rațiunea implementării politicilor sociale prin raportare la bunăstarea companiilor și a societății civile.

Prezenta lucrare urmărește să plaseze aceste noi discursuri, deseori purtate pe planul eticii ori al preeminenței absolute a intereselor societății civile, în repere coerente din punct de vedere juridic și justificabile din punct de vedere al rezultatelor concrete.

Astfel, primul capitol este dedicat stabilirii contextului responsabilității sociale a corporațiilor, fiind definite conceptele cheie asociate acestuia, precum și evoluția sa în timp pentru a identifica soluții la problemele actuale pe care le întâlnește, precum și modul în care conștientizarea importanței responsabilității corporative va avea impact asupra mediului de afaceri.

Cel de-al doilea capitol este dedicat unei analize eminamente juridice a conceptului de responsabilitate socială a corporațiilor, propunându-ne pe de o parte să identificăm avantajele și dezavantajele stadiului actual al normativității de soft law în această materie.

Pe de altă parte, vom identifica alte opțiuni în care domeniul ar putea fi reglementat, discutând neajunsurile și obstacolele pe care le-ar întâmpina legiuitorul, fie el național sau european, dacă ar încerca să normeze responsabilitatea socială corporativă într-o manieră exclusiv de hard law.

În fine, capitolul al treilea al prezentei lucrări este rezervat unei privire aplicate a responsabilității sociale corporative în Uniunea Europeană, prin comparație cu modele precum cel nord-american sau asiatic, încercând să releve diferențele substanțiale de viziune.

În cele din urmă, cea de-a doua secțiune a aceluiași capitol exemplifică modurile în care impactul social al programelor de responsabilitate socială corporativă poate fi măsurat și, ulterior, tratează problematica raportării indicatorilor non-financiari pe fundalul noii Directive 2014/95/UE.

CAPITOLUL 1. REPERE ESENȚIALE ALE RESPONSABILITĂȚII SOCIALE A CORPORAȚIILOR

Criza financiară internațională a anilor 2007-2008 a declanșat, în mod inevitabil, o serie de analize asupra factorilor mediați și imediați care au favorizat grava instabilitate economică. În plus față de factori pur economici precum condițiile de creditare foarte permisive sau deciziile de politică monetară lipsite de succes, analiștii au identificat că parte a problemei este constituită și de guvernanța corporativă a marilor întreprinderi, respectiv de politicile de responsabilitate socială a acestora (sau, mai degrabă, de lipsa lor).

Înțelegerea corectă a noțiunii de responsabilitate socială a corporațiilor (în continuare CSR) este cu atât mai relevantă stadiului actual al economiei mondiale cu cât impactul său pare să contribuie decisiv la îmbunătățirea indicatorilor financiari.

Într-un atare context, apreciem oportună dedicarea prezentului capitol identificării și definirii unor concepte elementare discursului din capitolele subsecvente, precum responsabilitate corporativă, responsabilitate socială, responsabilitate socială a corporațiilor sau părți interesate. Pentru claritate, am optat pentru o structură bipartită, tratând în prima parte a capitolului definirea responsabilității sociale a corporațiilor și a conceptelor asociate (1.1.), iar în partea secundă evoluția acesteia. (1.2.)

Definirea CSR și a conceptelor asociate

Fiind într-o constantă căutare de termeni care să releve cu mai multă acuratețe conceptele din domeniu, autorii par să cadă deseori în capcana modificării terminologiei din materie sub pretextul formal al insuficienței acesteia la un moment dat. Indiferent de caracterul fondat sau nu al respectivelor modificări, putem susține cu încredere că ansamblul termenilor folosiți în relație cu responsabilitatea socială a corporațiilor este descrisă printr-un dinamism deosebit.

În consecință, pentru o corectă conceptualizare a CSR, apreciem că se impune clarificarea sensului noțiunilor de responsabilitate corporativă și, respectiv, de responsabilitate socială, CSR reprezentând în fapt o specie a fiecăreia dintre cele două genuri, fiind situată la intersecția noțiunilor.

În primul rând, responsabilitatea corporativă constă în acele conduite asumate (sau, după caz, care ar putea / ar trebui să fie asumate) de corporații și administratorii acestora către societate ca întreg, în calitate de parte interesată (stakeholder).

Doctrina de specialitate a identificat patru nivele ale responsabilității corporative, după cum urmează:

Responsabilitate economică, constând în datoria socială a companiei de a-și spori profiturile;

Responsabilitate juridică, constând în obligația companiei de a respecta cadrul legal aplicabil activității sale;

Responsabilitate etică, reprezentând datoria de a acționa în conformitate cu normele etico-sociale, depășind uneori responsabilitatea pur juridică;

Responsabilitatea discreționară (filantropică), reprezentând activități și costuri exclusiv voluntare, depășind responsabilitatea etică.

Pe de altă parte, responsabilitatea socială se referă la „obligația generică a unei organizații ori persoane de a acționa în beneficiul societății ca întreg”, având impact asupra indicatorilor sociali și de mediu. Sfera responsabilității sociale, deci, este una mai largă decât cea a CSR, cea dintâi având ca subiecți mai numeroși: instituții guvernamentale, sindicate, asociații de consumatori, ONG-uri și alte entități.

În alte ipoteze, însă, noțiunea de responsabilitate (sau sustenabilitate) socială este folosită stricto sensu, fiind privită ca una din componentele ale așa-numitei „triple bottom line” (sintagmă care desemnează cele trei fundamente organizaționale: social, economic și de mediu). Din această perspectivă, sustenabilitatea socială implică egalitate, bună-stare și calitate ridicată a indicatorilor sociali observați prin raportare la grupuri socio-culturale și entități de drept.

Notăm că nivelele responsabilității corporative se regăsesc transpuse, într-o formă diferită, și la responsabilitatea socială (privită lato sensu) prin principiile identificate în standardele ISO 26000: asumarea răspunderii de către entități (accountability), transparența, comportamentul etic, respectarea mizei părților interesate, respectarea legii, respectarea normelor internaționale de conduită, respectarea drepturilor omului.

Plasarea CSR la intersecția responsabilității corporative și a responsabilității sociale, cu diferențele specifice pe care aceasta le prezintă față de fiecare dintre genuri, constituie punctul intermediar al prezentului discurs, urmând în cele ce urmează să ne aplecăm asupra CSR din perspectiva evoluției sale, nu înainte de a sumariza diversele moduri de a defini conceptul CSR.

O definiție succintă (și prescriptivă) a CSR face referire la „operarea unei afaceri pe un fundament de încredere, sustenabil și dezirabil care respectă valorile etice, oamenii, comunitățile și mediul.”

Pe de altă parte, o definiție descriptivă a aceluiași concept este oferită de Comisia Europeană: „Exprimându-și responsabilitatea socială și asumându-și în mod voluntar angajamente care depășesc cerințele uzuale impuse ori convenționale […], societățile depun eforturi de a ridica standardele de dezvoltare socială, protecție a mediului și respect al drepturilor fundamentale și să îmbrățișeze o guvernanță deschisă, reconciliind interesele principalelor părți interesate într-o abordare axată pe calitate și sustenabilitate.”

Observăm că ambele definiții, deși diferă în tonalitate și în vigoarea cu care pretind anumite conduite din partea companiilor, au în comun obiectivele spre care acestea ar trebui să tindă, concretizate în arii de impact – social, mediu, drepturile omului.

O a doua observație vizează problematica forței juridice cu care le sunt impuse aceste conduite corporațiilor, chestiune care se naște din definițiile prea atipice pentru a fi calificate ca veritabile norme („depun eforturi”, „operarea unei afaceri pe un fundament de încredere”).

În fine, dacă prima definiție nu pune în discuție decât autorii politicilor CSR, principiile acestora și ariile de impact, definiția Comisiei Europene menționează și noțiunea de părți interesate, fără însă a propune o enumerare a acestora. Literatura de specialitate în limba engleză le desemnează pe acestea prin termenul atotcuprinzător stakeholders – în traducere liberă, părțile care dețin o miză în angajamentul corporației de a fi responsabilă social. Conceptul este fondat pe un joc de cuvinte pornind de la stockholder (acționar) și stake (miză), ca atare nefiind susceptibil de o traducere perfectă. În mod similar soluției adoptate de literatura franceză, care folosește interschimbabil termenii acteurs și parties prenantes, am optat pentru utilizarea sintagmelor actori și, respectiv, părți / persoane interesate.

În fapt, conceptul de părți interesate este răspunsul la întrebarea „cine sunt beneficiarii politicilor CSR?” În funcție de natura afacerii, răspunsul poate varia întrucâtva, dar între actorii uzuali se regăsesc angajații corporației, clienții, societatea civilă, acționarii, furnizorii, investitorii, organizațiile non-guvernamentale.

Tranziția de la modelul shareholder la modelul stakeholder (numită plastic evoluția de la „Friedman la Freeman”, menționând astfel susținătorii cei mai renumiți ai fiecărei teorii) a implicat și o extindere a sferei noțiunii de persoane interesate. Astfel, în concepția celui de-al doilea model, prin persoane interesate se poate înțelege „orice grup sau persoană care este afectată sau poate afecta atingerea obiectivelor unei organizații.”

Desigur, doctrina nu se rezumă la a enumera actorii scenei CSR, fiind interesată și în a-i clasifica după varii criterii. O primă distincție este trasată între actorii interni și cei externi. Diferența între cele două categorii rezidă în originea actorilor, cei dintâi fiind originari în corporație (angajații), iar cei din urmă originând în exteriorul acesteia (furnizori, investitori, asociații, guvern, societatea civilă).

O secundă clasificare se face între persoanele interesate stricto sensu și persoanele interesate lato sensu, în funcție de tipul de miză pe care aceștia o dețin în companie. În prima categorie se înscriu acei actori a căror miză constă într-o investiție concretă în afacere, fie că este vorba de resurse umane, capital financiar sau alte asemenea. Cu alte cuvinte, interesul acestei categorii în bunăstarea corporației este unul direct, având în vedere că evoluția pozitivă sau negativă a afacerii se reflectă imediat în randamentul investiției.

Pe de altă parte, persoanele interesate lato sensu nu dovedesc un interes nemijlocit în bunul mers al afacerii, miza lor rezumându-se la suportarea efectelor externe ale acesteia, chiar dacă nu sunt parte directă la tranzacțiile corporației. Uneori, această pereche de termeni este desemnată și prin sintagmele actori voluntari – actori involuntari.

În fine, s-a observat că majoritatea politicilor CSR îi tratează ca privilegiați pe actorii cu cea mai sesizabilă prezență în media, neglijând complet acele categorii de actori care sunt „ignorante” cu privire la propriul statut de persoană interesată. În general, acest tip de actori, precum și cei care, deși conștienți de statutul de actor, sunt ignorați de societate, sunt referiți prin termenul actori necunoscuți.

Evoluția CSR

În continuare, notăm că simpla citare și analiză a definițiilor CSR nu este suficientă eo ipso pentru conceptualizarea deplină a noțiunii. Pe cale de consecință, facem recurs la o diacronie a CSR prin raportare la rolul jucat de corporații în societate ca întreg.

Rolul tradițional al afacerilor era de a obține profit cu orice preț, aceasta reprezentând unica datorie socială a corporațiilor. Teza a fost susținută în mod faimos de Milton Friedman în lucrarea Capitalism și libertate încă din 1962 și apoi reiterată sub diverse forme, inclusiv a unui articol emfatic intitulat Răspunderea socială a afacerilor este sporirea profiturilor. Concluzia derivată din această premisă (majoră) este că domeniul afacerilor este o „entitate distinctă și independentă de restul societății.” Premisa minoră, subînțeleasă este că toate celelalte domenii au un obiectiv complet detașat de urmărirea și/sau obținerea de profit financiar.

Teza tipica în continuarea acestor idei este că societățile și-au achitat orice obligații sociale prin simpla plată a factorilor de producție (spre exemplu, plata furnizorilor pentru materia primă, plata salariului angajaților pentru mnca prestată, achitarea impozitelor și taxelor către stat în contraprestație pentru asigurarea cadrului legal de funcționare). Astfel, toți factorii cu care interacționează o companie în crarea de plusvaloare sunt „recompensați”.

Anii 1980-2000, însă, au reprezentat perioada propice pentru două schimbări de paradigmă. Prima schimbare a avut loc pe fundalul reducerii caracterului intervenționist al statului și a modificării rolurilor jucate de guverne, mediu de afaceri și societate, la finele căreia mediul de afaceri apare ca un „salvator” al intereselor sociale și de mediu – o stare de fapt concretizată în conceptul de responsabilitate socială a corporațiilor.

Indiciile pentru această primă schimbare erau prezente, însă, încă din anii 1950, CSR fiind privit nu ca un panaceu pentru problemele asociate funcționării corporațiilor, ci mai degrabă ca o unealtă pentru obiectivele generale de echilibru social și prosperitate economică.

Poate în contrast cu literatura mai recentă, o parte din autorii care promovau CSR nu ezitau să își exprimă și îngrijorări privind implementarea viitoare a politicilor CSR ca simple măsuri adoptate de corporații pentru a menține aparențele – prevăzând astfel cu aproape jumătate de secol noțiunea de greenwashing care desemnează în limbajul curent practica unei organizații de a dezinforma publicul sau părțile interesate în scopul prezentării în exterior a unei imagini impecabile în raport cu politicile de mediu.

Doctrina din acea perioadă face referire în mod repetat la importanța conduitei responsabile din punct de vedere social, precum și la necesitatea adaptării companiilor la un nou climat de afaceri. Neîndoielnic, încă de atunci a fost ridicată întrebarea privind temeiul în care o atare conduită ar putea fi pretinsă. Răspunsul este teoria unui contract social implicit între corporație și părțile interesate dedus din împrejurarea că nicio companie nu mai poate fi privită strict ca un instrument al acționarilor săi cât timp ea funcționează în societate, iar nu în afara acesteia. Chiar și admițând aceasta, se observă în mod deloc surprinzător o reticență a corporațiilor de a sacrifica rezultatele financiare în favoarea altor părți interesate decât acționarii sau administratorii.

O a doua schimbare de paradigmă (proces în continuare în desfășurare, apreciem) a constat în conștientizarea corporațiilor că trebuie să își însușească acest rol de salvator cu riscul dispariției de pe piață.

Aceste schimbări de paradigmă sunt reflectate întrucâtva și în modelul de maturitate al CSR, teorie care pornește de la premisa existenței a patru generații în evoluția sa, discutate mai jos în ordine cronologică:

Antreprenoriat fortuit (cazual, accidental) – caracterizat prin prezența unor măsuri CSR necoordonate și neunitare;

Antreprenoriat responsabil (strategic) – caracterizat printr-o administrare holistică și profesionistă a afacerii, orientată spre respectarea mizei persoanelor interesate, totodată cu respectarea principiilor din standardele internaționale ISO 26000;

Antreprenoriat sustenabil (transformativ) – caracterizat printr-o administrare a afacerii orientată spre cooperare și inovație;

Antreprenoriat rezilient (rezistent) – prezența sa într-o corporație este marcată de o internalizare deplină a principiilor CSR până la punctul în care politicile CSR demarate anterior în mod conștient și unidirecțional ajung să se reflecte în întreaga activitate a companiei și a culturii organizaționale.

În opinia noastră, această a patra generație CSR este atinsă în momentul când integrarea companiei cu agenții sociali și de mediu este deplină, aceasta având dezvoltată o elasticitate naturală în fața oricărei crize sau constrângeri exterioare, fiind aptă să absoarbă șocurile variației acestora fără să îi fie afectată convingerea că indicatorii financiari ar avea preeminență asupra celor non-financiari.

CAPITOLUL 2. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A CORPORAȚIILOR ÎNTRE ETICĂ ȘI FORȚĂ JURIDICĂ

Până în acest punct al lucrării, discursul nostru a urmărit să definească universul CSR și să stabilească premisele de lucru pentru capitolele subsecvente. În acest demers, observațiile au fost efectuate în mare parte sub semnul unei teoretizări preponderent economice și mai puțin juridice.

De bună seamă, deși finalitatea CSR este de a îmbunătăți indicatori sociali și de mediu, aceasta nu înseamnă că poate opera strict pe fundamentul unor teorii sociale ori provenind din domeniul economiei. În fapt, având în vedere că politicile CSR sunt în final implementate de companii (fie ele corporații sau nu), a căror activitate este puternic reglementată și la nivel european, și la nivel național, legătura CSR cu domeniul dreptului este inevitabilă.

Prezentul capitol pornește de la premisa că adoptarea variilor politici CSR este o activitate dezirabilă din perspectiva problemelor actuale și/sau potențiale pe care acestea le rezolvă, indiferent de natura lor (socială, economică și de mediu). Aceasta fiind stabilită, capitolul își propune să analizeze de unde originează obligativitatea CSR sau, mai concret, în ce temei sunt / ar putea fi corporațiile constrânse să inițieze asemenea politici non-financiare. Distincția cheie în această chestiune este cea dintre etică și forță juridică: ar putea deveni politicile CSR obligatorii ca urmare a dobândirii unui caracter constrângător juridic ori, aceasta nefiind realizabilă, trebuie ele să fie implementate strict datorită unui imperativ moral/etic? În plus, care ar fi potențialele obstacole care ar face irealizabilă impunerea unei forțe juridice în raport cu aceste politici?

Ne vom referi la aceste întrebări în cuprinsul acestui capitol, urmând să rezervăm secțiunea secundă a capitolului 3 (3.2.) pentru a discuta soluția intermediară identificată de legiuitor – obligativitatea raportării periodice de către corporații a indicatorilor non-financiari. Ca parte a respectivei secțiuni ne vom referi la stadiul actual al raportării CSR, statistici privind raportarea CSR, precum și impactul noi legislații europene în materie, inclusiv a Directivei 2014/95/UE de modificare a Directivei 2013/43/UE în ceea ce privește prezentarea de informații nefinanciare și de informații privind diversitatea de către anumite întreprinderi și grupuri mari.

2.1. Preeminența actuală a normelor soft law

Consensul actual în privința caracterului constrângător al politicilor CSR este că acestea nu constituie nimic altceva decât o opțiune a companiilor de investire a resurselor și nicidecum o obligație legală. Reiterăm în acest sens definiția CSR oferită de Comisia Europeană – „integrarea preocupărilor sociale și de mediu în operațiunile de afaceri și în interacțiunea cu persoanele interesate [se realizează n.n.] printr-o inițiativă voluntară [s.n.]”

Notăm, în plus, că aceeași abordare față de preeminența caracterului voluntar al CSR a fost preluată și în doctrină. Ea se reflectă cu o putere chiar mai mare în literatura anilor 1980 care ilustrează improbabilitatea unei forțe juridice reale a CSR în mediul de afaceri din perioada respectivă, politicile CSR fiind considerate ca un „lux pe care și-l pot permite doar cele mai de succes afaceri, sau ca o asigurare pentru limitarea daunelor, mai degrabă decât un agent cheie în strategia corporativă.”

Din punct de vedere al instrumentelor de drept, legislația în materia inițiativelor de guvernanță CSR și a proceselor asociate poate fi calificată ca soft law, ceea ce înseamnă că ea nu deține un veritabil caracter constrângător, iar punerea sa în operă de către subiecții de drept este la liberul arbitru al acestora.

Literatura de specialitate a subliniat în mod just că instrumentele de soft law având doar putere de recomandare, succesul implementării lor depinde într-o mare parte de factorul legitimității, termen politic care desemnează gradul în care subiecții de drept cărora le este adresată o măsură/legislație o apreciază ca fiind acceptabilă sau îndreptățită.

Însă tocmai acest caracter voluntar reprezintă una din sursele de îngrijorare, fiind susținut că subsidiarele unor mari corporații își urmăresc în mod activ dezvoltarea economică fără a se preocupa de abuzurile în materia drepturilor omului pe care le generează în mod direct sau indirect. Chestiunea, deci, nu este una care vizează exclusiv existența unei obligații juridice a companiilor de a implementa politici de protecție a agenților sociali și de mediu, cât este o problemă de a asigura tragerea la răspundere a subiecților în cauză pe fundamentul respectivei obligații.

Pe de altă parte, introducerea unei legislații deosebit de restrictive sau de severe ar avea un efect imediat de nemulțumire în rândul companiilor. Acest risc a fost elegant sintetizat în introducerea la noua ediție a unei lucrări de referință în materia CSR, Social Responsibilities of the Businessman (1953), prefațată de Jean-Pascal Gond, care explică faptul că „[Howard] Bowen nu a prezentat niciodată responsabilitatea socială ca un panaceu, ci mai degrabă ca o unealtă instituțională, […] raționament care reflectă una din întrebările fundamentale ale școlii CSR încă de la întemeierea sa […]: care este echilibrul ideal dintre inițiativa voluntară și presiunea coercitivă, care este totodată cel mai susceptibil să alinieze activitățile corporative cu interesul public?”

Progresul în rezolvarea acestei chestiuni se regăsește întrucâtva și în evoluția definiția acordată CSR de Comisia Europeană. Spre deosebire de interpretarea dată în 2001, Comisia Europeană dovedește o orientare mai decisivă prin Strategia UE reînnoită pentru 2011-2014 privind Responsabilitatea Socială a Corporațiilor, alegând să renunțe la sintagma „inițiativă voluntară”, optând pentru o formulare mai eliptică – „responsabilitatea întreprinderilor pentru impactul lor în societate.”

Nu se poate discuta, încă, despre o schimbare completă a opticii, strategia afirmând în continuare că principalii actori pe scena dezvoltării CSR rămân întreprinderile, autoritățile publice rezumându-se la a avea un rol de susținere prin adoptarea de măsuri cu titlu voluntar pentru destinatari, alături de „reglementări complementare, spre exemplu în scopul promovării transparenței, creării unor stimulente de piață în vederea unei conduite de afaceri responsabile, și asigurării răspunderii corporative (accountability).” Fără îndoială, reglementările complementare citate nu includ în această fază a dezvoltării CSR și obligativitatea adoptării de politici substanțiale ci numai a raportării unor indicatori asociați acestora (raportare a indicatorilor nefinanciari, care face obiectul expunerii din secțiunea 2.2. a prezentului capitol).

Impactul negativ pe care îl are vidul legislativ din materia CSR este prezent nu doar în interiorul Uniunii Europene, dar și în afara granițelor sale. Semnele de întrebare au fost ridicate în anul 2009 cu ocazia celui de-al doilea forum organizat de Comisia Europeană pe marginea responsabilității sociale corporative în Europa, cu participarea mai multor tipuri de actori CSR, moment la care s-a luat hotărârea efectuării unui studiu pe tema neajunsurilor legislației curente care permit atingeri ale drepturilor omului aduse de către corporații cu sediul în Uniune.

Într-adevăr, studiul a relevat că majoritatea aspectelor discutate în literatura de specialitate a practicilor curente în afaceri nu sunt reglementate de legislație. Cât privește obiectul studiului, autorii au observat două tipare repetate în majoritatea cazurilor analizate privind pretinse încălcări corporative ale drepturilor omului și ale mediului.

În primul rând, abuzurile au fost comise de companii subsidiare sau contractanți ai corporațiilor europene, având sediul și fiind supuse legislației statului în care acestea au fost comise, societățile europene beneficiind astfel, fie și indirect, de un standard de protecție al drepturilor omului și mediului mai redus decât cel impus în statul de origine.

În cel de-al doilea rând, persoanele vătămate din statul în care compania subsidiară își are sediul pot întâlni obstacole substanțiale în ceea ce privește remediile juridice, uneori datorită presiunii exercitate de corporații. Nu mai puțin, acestea întâlnesc obstacole considerabile și în demersul lor judiciar de a atrage răspunderea corporațiilor cu sediul în Uniunea Europeană pentru acțiuni efectuate de companii aflate sub controlul direct al acestora din perspectivă organizațională.

Dintr-o altă perspectivă, notăm că întregul discurs privind importanța respectării drepturilor omului în activitatea corporativă pare a se subsuma unui demers de greenwashing al corporațiilor. Un alt studiu, de această dată efectuat pe baza unor interviuri confidențiale cu reprezentanți de seamă ai mediului corporativ (Chevron, Coca Cola, ExxonMobil, General Electric, Hewlett Packard, Nestle, Shell sau Unilever), a relevat că un număr redus dintre directorii acestor corporații discută în mod explicit despre drepturile omului cu colegi din alte departamente ale companiei, fapt din care putem doar deduce că discursul drepturilor omului tinde a fi unul pur extern, o fațadă, fără a avea o reală substanță în cultura organizațională internă.

Cele expuse până în acest punct pare să conveargă spre concluzia că singura alternativă viabilă pentru rezolvarea problemelor create de / cu ajutorul unei aplecări exagerate spre profit în detrimentul indicatorilor sociali și de mediu ar fi cea a introducerii unei reglementări mai aspre în domeniu, în baza căreia corporațiilor ar putea fi (a) obligate să implementeze politici CSR, respectiv (b) sancționate pentru nerespectarea acestei norme juridice.

2.2. Potențiale impedimente la o reglementare hard law

În continuare, expunerea noastră se va axa pe două aspecte. În primul rând, vom discuta care sunt motivațiile pentru care o corporație ar fi dispusă / interesată să adopte politici CSR. În cel de-al doilea rând, vom expune o serie de dificultăți pe care legiuitorul le-ar întâmpina în eventualitatea adoptării unei legislații severe (de tipul celei enunțate mai sus). De asemenea, vom explica de ce o legislație care ar reuși să depășească aceste potențiale obstacole ar trebui totuși limitată la corporații, nefiind pragmatică ori dezirabilă extinderea sferei sale de aplicare și la întreprinderile mici și mijlocii.

Pentru început, notăm că este realizabil un demers de normare în materia responsabilizării corporațiilor doar până la un anumit prag. În caz contrar, există riscul de a interfera în mod nejustificat cu acea sferă decizională care aparține prin excelență acționarilor. Cu titlu de exemplu, decizia de a restructura o companie este întotdeauna o decizie de oportunitate, respectiv de afaceri, indiferent de cerințele legii cu privire la protecția părților interesate.

În teoria motivației (incentive theory) autorată de Lorenzo Sacconi, există două posibile modele în care corporațiile ar putea să își autoreglementeze, respectiv să își autoimpună adoptarea de politici CSR.

Primul model, intitulat abordarea discreționară, este caracterizat printr-o lipsă totală de norme juridice (fie acestea de soft law sau hard law), conduita fiind deci adoptată în model eminamente voluntar. Cel puțin în teorie, acest model funcționează pe fundamentul „reputației care activează un fel de cerc virtuos care se auto-propagă, conducând la respectarea spontană a normelor sociale – adică făcându-le pe acestea auto-executorii. În concret, se susține că, în absența unei reglementări legale, respectarea normelor sociale va conduce la creșterea reputației companiei, care în consecință își atrage susținerea vădită a părților interesate.

În realitate, însă, acest model nu se dovedește fezabil, în principal datorită „fragilității cognitive a reputației” pe care o recunoaște chiar și Sacconi. O posibilă adaptare a modelului ar consta în consolidarea modului de percepție ori măsurabilitate a reputației, prin introducerea unui indicator de performanță a politicilor CSR implementate și raportate în mod voluntar. Chiar și așa, se pune întrebarea: dacă sistemul este eminamente voluntar și nereglementat, atunci cum ar fi posibilă asigurarea independenței și a imparțialității evaluării indicatorilor respectivului indicator de performanță?

Din aceasta rezultă că un sistem mai bine optimizat ar fi unul care presupune, totuși, existența unui anumit set de norme juridice. Acest sistem echivalează cu al doilea model al lui Sacconi, constând în conformarea voluntară cu norme explicite. Abordarea este în continuare una voluntară, dar nu și discreționară. Astfel, deși corporația poate sau nu să opteze pentru adoptarea politicilor CSR, ea nu mai deține marja de apreciere a rigurozității acestora sau profunzimii acestora, fiind însă ținută să respecte standardul prescris în normele juridice explicite.

Mai departe, dacă legiuitorul ar opta să implementeze o legislație mai severă (în totalitate hard law), încercând să sancționeze pe deplin lipsa ori insuficiența politicilor CSR ale unei corporații, apreciem că un atare demers ar întâlni serioase obstacole, pe de o parte datorită constrângerilor naturale în redactarea unei norme juridice, și pe de altă parte datorită caracterului fundamental al inițiativei voluntare în orice program CSR.

O normă juridică care ar urma să sancționeze atare conduite ar trebui să respecte tipologia generală a normei juridice, respectiv să dovedească suficientă claritate pentru ca subiecții de drept căreia îi este adresată să poată înțelege conținutul juridic al ipotezei sale. Stabilirea unei ipoteze clare a normei este fundamentală pentru identificarea standardului de protecție intenționat și pretins de legiuitor dar, astfel cum vom observa în trei scenarii diferite de redactare a unei asemenea norme, ea prezintă de fiecare dată dificultăți sau neajunsuri considerabile.

Într-un prim scenariu, norma juridică ar putea să nominalizeze exhaustiv care programe CSR sunt agreate, având însă neajunsul că o legislație de acest tip ar fi foarte nepopulară, având ca afect asociat blocarea sau cel puțin îngreunarea tranzacțiilor și, cu siguranță, descurajarea investițiilor.

Într-un al doilea scenariu, norma juridică ar putea să enumere mai multe politici CSR doar cu titlu exemplificativ și nu limitativ, asumându-și însă riscul ca orice corporație să poată adopta programe diferite care nu ating scopurile legislației într-un grad la fel de ridicat precum era intenționat.

În fine, în al treilea scenariu, norma juridică ar indica un anumit prag de performanță al programelor implementate, asumându-și neajunsul ca politici diferite să nu fi apte de o comparație directă, neexistând indicatori general aplicabili).

Pe de altă parte, reiterăm viziunea că inițiativa voluntară este un element cheie al programelor CSR, având valoare echivalentă cu elementul obiectiv constând în acțiunea materială de a implementa astfel de programe. Distincția între cele două elemente pare să constituie subtextul în discursul lui Merrick Dodd, deseori privit la unul dintre primii susținători ai curentului CSR. Spre deosebire însă de CSR în accepțiunea modernă, Dodd nu pretindea companiilor să accepte un set de norme externe care le obligau să redirecționeze resurse către alte părți interesate, ori sub pretextul unui imperativ moral al bunăstării sociale. Mai degrabă, Dodd solicita administratorilor corporativi să își folosească propria înțelepciune în alegerea părților interesate de care să se preocupe, astfel încât să le crească nivelul de angajament în corporație.

Desigur, se poate argumenta că finalitatea materială este aceeași în ambele ipoteze, dar apreciem că tocmai diferența între motivațiile acționarilor care stau la baza demersurilor este cea care indică prezența unui veritabil program CSR. Astfel, considerăm că orice strategie CSR poate fi decelată în două elemente simultane: unul subiectiv, constând în motivația voluntară și socială a corporației, și unul obiectiv, respectiv acțiunea concretă de a contribui la bunăstarea socială a comunității.

Avansând la punctul final din acest discurs, observăm că literatura de specialitate a exprimat un punct de vedere conform căruia dacă o anume legislație ar reuși să depășească potențialele obstacole enumerate mai sus, aceasta nu ar trebui limitată la marile corporații, impunându-se extinderea sferei sale de aplicare și la întreprinderile mici și mijlocii.

Prin raportare inclusiv la modul în care a fost prezentată definiția și evoluția CSR în primul capitol, apreciem că o propunere de generalizare a obligativității adoptării de programe CSR și la întreprinderile mici și mijlocii (în continuare IMM) este una nerealizabilă sau, cel puțin, lipsită de pragmatism.

Să imaginăm un scenariu în care un IMM cu asociat unic care îndeplinește și rolul de administrator este obligat să implementeze politici CSR care să aibă aceeași pondere cu activitatea sa principală de obținere de profit. În scurt timp, volumul de lucru pentru acesta s-ar dovedi unul copleșitor, conducând la două potențiale riscuri. Pe de o parte, asociatul unic ar putea să aplice și să raporteze programe de CSR în mod pur formal, fără o reală convingere a necesității acestora și acționând în permanență pe fundalul unei nemulțumiri față de puterea executivă care îi impune formalități birocratice suplimentare.

Pe de altă parte, există varianta ca acesta să investească resursele necesare în politici CSR, sacrificând însă oportunități aducătoare de profit ori șanse de inovare, punând sub semnul întrebării însăși viabilitatea financiară a afacerii.

Notăm că acest din urmă risc este mult redus în cazul unei corporații dat fiind că potențialul profit nerealizat este suficient de mic procentual față de profitul total realizat astfel încât chestiunea unei încetării a activității nu este susceptibilă să apară. În mod evident, nici primul risc nu se poate concretiza în cazul unei corporații, resursele sale umane fiind comparabil mai vaste.

Aserțiunea este confirmată și de doctrina care a analizat o serie de programe CSR, concluzionând că „succesul angajamentelor este mai probabil dacă societatea angajată [în politici CSR n.n.] are preocupări legate de reputație și o capacitate mai mare de a implementa schimbări.” Nu în ultimul rând, studiul a observat cu titlu general că „activismul CSR îmbunătățește bunăstarea socială în sensul că ridică valorizarea părților interesate când angajamentele au succes, dar nu distrug valoarea companiei nici măcar atunci când angajamentele nu au succes.”

CAPITOLUL 3. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A CORPORAȚIILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. Particularități ale CSR în Uniunea Europeană

Deși dezideratul major al responsabilității sociale este același indiferent de agenda urmărită de fiecare corporație în parte ori de statul în care aceasta desfășoară programe CSR, modul de punere în operă a acestor politici, precum și alte aspecte de concepție a CSR variază în funcție de cultura economică, politică, socială și, nu în ultimul rând, juridică a regiunii sau statului.

Astfel, se observă că există mai multe modele CSR la nivel global, între care enumerăm modelul nord-american, modelul Europei continentale, modelul britanic, modelul Americii Latine și al Caraibelor și, în fine, modelul asiatic.

Prezenta secțiune va exemplifica, pe o parte, câteva dintre asemănările și diferențele dintre aceste modele iar, pe de altă parte, va expune succint o analiză a variațiilor și particularităților existente chiar în interiorul modelului Europei continentale, pornind de la rezultatele unor studii efectuate în rândul marilor corporații care își desfășoară activitatea și pe teritoriul Uniunii Europene.

În primul rând, reiterăm distincția majoră trasată de literatura de specialitate între modelul Europei continentale și cel nord-american: cel dintâi se remarcă prin existența unor reglementări la nivel național, dar și la nivelul Uniunii, care vizează domenii cu impact asupra indicatorilor de bunăstare socială, astfel cum sunt asigurarea de sănătate obligatorie, protecția muncii sau sistemul de pensii.

De partea opusă regăsim un model al CSR care beneficiază de reglementări minimale, pretinzând un grad mult mai ridicat de inițiativă (dar și de autonomie) din partea corporațiilor. În fond, distincția între modele constă într-o concepție fundamental diferită sub aspectul preeminenței depline a libertății individului în modelul nord-american asupra abordării prescriptive a modelului Europei continentale, care urmărește să exercite un control mult mai apropiat asupra activității subiecților de drept.

La intersecția dintre aceste două modele se regăsește concepția britanică, care a fost caracterizată în doctrină ca acordând importanță deosebită proiectelor din sectorul financiar (spre exemplu, fonduri de investiții), educației cu privire la mediul de afaceri, precum și a sectorului de consultanță independentă în materia CSR. Astfel, modelul britanic pare să împrumute elemente din ambele modele prezentate anterior, urmărind aplicarea unor bune practici în afaceri concomitent cu sincronizarea acestora cu reglementările Uniunii Europene.

Prin contrast cu acestea, se remarcă CSR practicat în America Latina și Caraibe, regiuni în care există o puternică tradiție a acțiunilor de caritate. Studii de piață realizate în regiunile în cauză au identificat numeroase IMM-uri care efectuează în mod sporadic activități asociate CSR, însă de o manieră incoerentă din perspectiva unei strategii mai ample.

În fine, observăm că la un alt pol se situează modelul asiatic, având ca prim reprezentant Japonia, stat în care guvernul pare aproape reticent să întrețină un dialog cu părțile interesate privind strategia în materie de CSR. În schimb, motorul CSR a fost identificat în persoana corporațiilor care adoptă programe de responsabilitate și responsabilizare socială, fiind speculat de unii analiști că manifestarea unei asemenea disponibilități ar fi în scopul evitării unei intervenții a statului, care ar putea să impune standarde mult mai ridicate decât cele practicate în mod curent.

În această a doua parte a secțiunii secunde, vom exemplifica modul în care viziunea europeană a CSR admite variații sub aspectul manierei în care corporațiile aleg să implementeze CSR, precum și sub aspectul agendei (obiectivelor, ariilor de interes) urmărite.

Astfel, se observă că programele CSR din statele care compun partea nordică a Uniunii Europene par să se axeze în mare parte pe latura protecției mediului, spre deosebire de cele din Europa vestică unde, dimpotrivă, interesul major îl prezintă sectorul financiar și social, sub influența vădită a ONG-urilor și a sindicatelor.

Mai departe, a fost subliniat în literatura de specialitate că percepția publică privind politicile CSR adoptate în statele din sudul Europei este că acestea nu au o finalitate pragmatică, fiind doar „instrumente de marketing”.

În fine, nivelul de conștientizare a programelor CSR este cel mai redus în Europa de Est, unde o strategie coerentă și coordonată ar fi deosebit de benefică pentru a complementa eforturilor ONG-urilor și al unor corporații.

O analiză a agendei care formează substratul programelor CSR din Marea Britanie, Germania, Olanda și Suedia relevă o mare diversitate, precum și o preocupare aparte pentru proiecte vizând dezvoltarea sustenabilă, cum ar fi folosirea mai eficientă a resurselor, reciclarea deșeurilor, protejarea zonelor și a speciilor, inovare de produse și tehnologii.

Un studiu distinct efectuat folosind un eșalon de 49 corporații europene din patru domenii diferite la finele anului 2005 a confirmat că această diversitate își are originile (și) în marea varietate a sectoarelor în care activează companiile, sau asupra cărora activitatea lor se răsfrânge în mod indirect. Astfel, se observă că agenda CSR a unei corporații este legată indisolubil de sectorul său de specializare, însemnând că instituțiile bancare sunt mult mai probabil să demareze programe CSR privind combaterea corupției, în timp ce companiile petroliere vor avea succes mai mare cu politici CSR orientate spre protecția mediului și a speciilor protejate prin lege.

În fine, o altă concluzie a aceluiași studiu este că o parte considerabilă din companiile evaluate înțeleg noțiunea de CSR ca echivalând cu respectarea legislației în vigoare în materie, contrar definiției tradiționale a CSR care incorporează un element volitiv, de inițiativă, în puterea corporațiilor. Această observație ar putea fi ușor interpretată cu o conotație negativă, în sensul că fie și la câteva decenii de la răspândirea CSR, acesta este în continuare înțeles incorect. Totuși, coroborarea cu alte studii care au urmărit să evalueze nu doar percepția publică despre corporații ori impactul social al programelor CSR, ci mai ales înțelegerea CSR în concepția marilor corporații, pare să sublinieze o altă concluzie, mai fericită: este posibil ca mediul de afaceri să fie pregătit pentru tranziția spre o legislație de substanță, cu forță juridică superioară celei actuale, de soft law.

3.2. Impactul social măsurabil în contextul raportării indicatorilor non-financiari

Dezbaterile doctrinare privind existența unui impact social al programelor de responsabilitate socială corporativă își păstrează și în prezent vigoarea, acestea nefăcând obiectul prezentei lucrări. În schimb, pornim de la premisa că există diverși factori care pot conduce un program CSR să aibă un veritabil succes (desemnat generic prin sintagma impact social), precum deplina integrare organizațională a programului, astfel încât acesta să fie legat cu necesitate de strategiile și obiectivele cheie ale corporației. Pornind de la aceasta, ne propunem să exemplificăm metode și tehnici care pot fi folosite pentru măsurarea impactului social, transformându-l într-o variabilă comparabilă și, ulterior, să le plasăm în contextul noilor reglementări europene în materie de raportare a indicatorilor non-financiari.

Într-adevăr, nevoia măsurării performanței sociale a CSR a fost identificată ca fiind esențială pentru poziționarea programelor CSR în complementaritate cu indicatorii de performanță financiară, fiind deci elaborate mai mult metode de a determini indicatori non-financiari cât mai sofisticați.

Un prim astfel de indicator este Indicele de Responsabilitate Corporativă (Corporate Responsibility Index, sau CRI) elaborat de organizația BITC (Business in the Community), având ca scop „măsurarea, monitorizarea, raportarea și îmbunătățirea impactului [companiilor n.n.] asupra societății și mediului.” Modul de funcționare al acestui indicator constă într-o autoevaluare a performanței sociale a corporației prin raportare la un cadru de referință care include factori cum ar fi strategia corporativă și responsabilizarea persoanelor cu puteri executive, integrarea eficientă a CSR în activitatea sa curentă, gestionarea riscurilor și a oportunităților.

Un alt exemplu de indicator este Indicele de Competitivitate Responsabilă (Responsible Competitiveness Index) elaborat de organizația AccountAbility în implementarea viziunii unui mediu de afaceri care incorporează cu succes chestiuni sociale și de mediu în strategiile companiilor de dezvoltare și menținere a competitivității la nivel național.

Diferența majoră între cele două ține de optica prin raportare la care este măsurat impactul social: dacă în primul caz evaluarea este limitată la individualitatea unei singure corporații, în cel de-al doilea caz este posibilă o comparație directă a responsabilizării corporative intra și inter-statală.

La nivel de tehnică de elaborare al indicatorilor, achiesăm la modelul conform căruia o evaluare completă a performanței CSR trebuie să înglobeze atât plusvaloarea de tip financiar, cât și beneficiile de afaceri non-financiare. Cât privește metoda de implementare a indicatorilor, aceasta ar trebui să fie un proces continuu care să acopere (a) o perioadă suficientă de timp înaintea demarării programelor CSR, (b) derularea în totalitate a programelor, și (c) perioada de tranziție între diverse programe CSR (finalizarea unui proiect și demararea altuia). Efectul unei asemenea strategii constă în furnizarea unei plaje de informații mult sporită care permite comparații în profunzime a impactului fiecărui program, precum și coroborarea cu factori externi care s-au suprapus temporal derulării programelor CSR.

În fine, impactul social al programelor CSR poate fi măsurat nu doar pornind de la sursa acestora, ci prin raportare la percepția destinatarilor – societatea civilă. Un sondaj Flash Eurobarometru a constatat că părerile sunt împărțite cu privire la gradul de preocupare dovedit de corporații față de impactul lor social, prin comparație cu același indicator de acum 10 ani.

Astfel, doar 40% din cetățenii din eșalonul studiat în Uniunea Europeană au considerat că nivelul de responsabilitate socială asumată de corporații este mai ridicat decât cel din urmă cu 10 ani, spre deosebire de un covârșitor procent de 74% din cetățenii cuprinși în eșalonul studiat în Brazilia.

În continuare, astfel cum am prefațat în capitolul anterior, în prezenta secțiune vom discuta și stadiul actual al raportării CSR, statistici privind raportarea CSR, precum și impactul noi legislații europene în materie, respectiv a Directivei 2014/95/UE de modificare a Directivei 2013/43/UE în ceea ce privește prezentarea de informații nefinanciare și de informații privind diversitatea de către anumite întreprinderi și grupuri mari (în continuare Directiva).

În primul rând, notăm că practica raportării indicatorilor non-financiari de către corporații s-a dovedit din ce în ce mai răspândită începând cu debutul anilor 2000, companiile observând că „divulgarea” de informații privind activitatea lor cu impact social (inclusiv programe CSR) are beneficiul de a crește încrederea părților interesate.

Mai mult, acest concept de divulgare stă la bază rapoartelor CSR întocmite de corporații, el semnificând o asumare a răspunderii corporative (accountability), tocmai pentru că acestea nu vin ca răspuns la întrebări predefinite, ci sunt raportate în mod voluntar.

Pe de altă parte, această lipsă a unor întrebări predefinite reprezintă un impediment în fața unei raportări eficiente, împrejurare față de care organizația non-profit GRI (Global Reporting Initiative) a luat atitudine, elaborând primul cadru de referință pentru activitatea de raportare a sustenabilității, cuprinzând 50 de indicatori cheie de performanță în aria socială, de mediu și economică. Desigur, în funcție de domeniile de activitate ale corporației care solicită o evaluare GRI, precum și de profunzimea evaluării solicitate, proiectul de raport final furnizat poate varia foarte mult în complexitate, fiind suficient să notăm că un studiu comprehensiv ar putea să presupună costuri chiar și de peste 3 milioane de dolari.

Așa fiind situația, nu pare deosebit de surprinzător că un număr de doar 2 500 din companiile mari din Uniunea Europeană au furnizat anual informații non-financiare, rezultând că un procent de aproximativ 94% din totalul de 42 000 al marilor corporații europene nu dezvăluie, în prezent, astfel de informații, fie ele prin rapoarte distincte de rapoartele financiare ori printr-un singur raport integrat.

Față de această împrejurare, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat Directiva în octombrie 2014, luând în considerare necesitatea ca „anumite întreprinderi mari […] să întocmească o declarație nefinanciară care să conțină informații privind cel puțin aspectele de mediu, sociale și de personal, respectarea drepturilor omului, combaterea corupției și a dării de mită. O asemenea declarație ar trebui să includă o descriere a politicilor, a rezultatelor și a riscurilor legate de aceste aspecte și ar trebui să fie integrată în raportul de gestiune al întreprinderii în cauză.”

Noutatea majoră introdusă prin Directivă se referă la obligația întreprinderilor mari care sunt entități de interes public și care, la data bilanțului, depășesc numărul mediu de 500 angajați în cursul exercițiului financiar, de a include „în raportul de gestiune o declarație nefinanciară care conține […] informații privind cel puțin aspectele de mediu, sociale și de personal, respectarea drepturilor omului și combaterea corupției și a dării de mită, inclusiv:

(a) o descriere succintă a modelului de afaceri al întreprinderii;

(b) o descriere a politicilor adoptate de întreprindere în legătură cu aceste aspecte, inclusiv a procedurilor de diligență necesară aplicate;

(c) rezultatele politicilor respective;

(d) principalele riscuri legate de aceste aspecte care decurg din operațiunile întreprinderii, inclusiv, atunci când este relevant și proporțional, relațiile sale de afaceri, produsele sau serviciile sale care ar putea avea un impact negativ asupra domeniilor respective și modul în care întreprinderea gestionează riscurile respective;

(e) indicatori-cheie de performanță nefinanciară relevanți pentru activitatea specifică a întreprinderii.”

Potrivit art. 1 pct. 3 din Directivă având titlul marginal „Declarația nefinanciară consolidată”, aceste dispoziții se aplică, în mod echivalent, grupurilor de întreprinderi care îndeplinesc criteriul numărului mediu de angajați.

Se impun două observații față de cele de mai sus. În primul rând, obiectul raportului pretins corporațiilor de noile dispoziții cuprinde, în forma actuală, o autoevaluare a programelor CSR, precum și a modului în care corporația influențează prin activitatea sa curentă ariile din sfera CSR. Cât privește impactul social măsurabil, Directiva se rezumă la a solicita includerea în raport a indicatorilor-cheie de performanță nefinanciară relevanți, fără însă a oferi vreun indiciu cu privire la identificarea acestora.

În această privință, notăm că demersul adoptării acestei Directive se va completa cu necesitate cu o viitoare recomandare a Comisiei, constând în „orientări fără caracter obligatoriu privind metodologia de raportare a informațiilor nefinanciare, inclusiv indicatori-cheie de performanță”, document care va fi publicat până la data de 6 decembrie 2016 (dată ce coincide cu termenul de transpunere a Directivei în legsislația internă a Statelor Membre).

În cel de-al doilea rând (și în deplină conformitate cu tendințele actuale în materie de raportare), Directiva permite corporațiilor să își îndeplinească obligația de raportare a indicatorilor non-financiari fie sub forma unei declarații non-financiare ca parte a raportului de gestiune (astfel cum a fost descrisă anterior), fie sub forma unui raport non-financiar separat. Întocmai cum a fost apreciat și în doctrină, nu se impune ca acest secund tip de raport financiar „să se bazeze pe un cadru național, al Uniunii Europene sau pe unul internațional, […] compania putând deci opta pentru dezvoltarea și utilizarea propriului instrument”, însă cu respectarea orientărilor publicate de Comisie.

Cât privește posibilul impact al noii legislații asupra dreptului român sub aspectului numărului de companii din România care vor fi calificate din perspectiva Directivei ca și întreprinderi mari sau grupuri de întreprinderi, aceasta variază în mare parte de data la care legiuitorul național va alege să o transpună.

Însă, presupunând că Directiva ar fi transpusă în cursul anului 2015, estimările efectuate pe baza datelor de bilanț ale companiilor din 2014 par să indice că un număr de 760 de companii din România ar putea să intre sub incidența prevederilor Directivei nou transpuse.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

Am discutat în Capitolul I principalele noțiuni necesare înțelegerii sferei de responsabilitate socială a corporațiilor, definind-o pe aceasta ca reprezentând intersecția dintre responsabilitatea socială și responsabilitatea corporativă, relevând totodată dinamismul termenilor folosiți.

Mai departe, am identificat nivelele la care operează CSR și principiile ISO 26000 pe care programele CSR sunt fondate, fundal pe care am descris evoluția CSR și liniile spre care mișcarea CSR se va îndrepta în viitor – conștientizarea corporațiilor că trebuie să își însușească un rol marcat de inițiativă constantă, cu riscul dispariției de pe piață.

Cel de-al doilea capitol a constituit locul propice pentru o discuta o abordare din perspectivă juridică a responsabilității sociale corporative – dacă mediul de afaceri nu își asumă rolul discutat mai sus, poate acesta să fie impus cu titlu obligatoriu, prin norme juridice cu caracter constrângător?

Prima secțiune a capitolului secund a fost axată pe clarificarea stadiului actual al normativității de tip soft law în materia CSR, ajungând la concluzia că singura alternativă viabilă pentru rezolvarea problemelor create de / cu ajutorul unei aplecări exagerate spre profit în detrimentul indicatorilor sociali și de mediu ar fi cea a introducerii unei reglementări mai aspre în domeniu, în baza căreia corporațiilor ar putea fi (a) obligate să implementeze politici CSR, respectiv (b) sancționate pentru nerespectarea acestei norme juridice.

Pornind de la această premisă, în a doua secțiune a capitolului al doilea ne-am propus să identificăm motivațiile pentru care o corporație ar fi dispusă / interesată să adopte politici CSR, dar și o serie de dificultăți pe care legiuitorul le-ar întâmpina în eventualitatea adoptării unei legislații severe. Concluzionăm că teoria unei reglementări în totalitate de hard law nu este una complet lipsită de pragmatism, cât timp legiuitorul reușește să depășească impedimentele identificate în această secțiune.

În fine, capitolul al treilea a marcat particularitățile pe care modelul de CSR al Uniunii Europene le are față de alte modele internaționale, relevând totodată și variațiile pe care acesta le comportă în rândul Statelor Membre, sub aspectul manierei în care corporațiile aleg să implementeze CSR, precum și sub aspectul agendei (obiectivelor, ariilor de interes) urmărite.

În a doua secțiune a capitolul al treilea, am exemplificat metode și tehnici care pot fi folosite pentru măsurarea impactului social, transformându-l într-o variabilă comparabilă și, ulterior, le-am plasat în contextul noilor reglementări europene în materie de raportare a indicatorilor non-financiari.

În cele din urmă, expunerea prevederile și a implicațiilor la nivel național ale Directivei 2014/95/UE în materia raportării indicatorilor non-financiari de către întreprinderile mari sau grupurile de întreprinderi mari a urmărit identificarea acestui model al raportării de indicatori ca fiind o soluție intermediară între o normativitate în integralitate soft law și o reglementare aspră de hard law, fiind pentru perioada și stadiul actual de dezvoltare al CSR o soluție viabilă.

Analiza și concluziile cuprinse în prezenta lucrare pot constitui un fundament pentru o cercetare viitoare, ulterioară comunicării de către Comisia Europeană a orientărilor privind metodologia de raportare a informațiilor nefinanciare, inclusiv indicatori-cheie de performanță, a impactului concret pe care noile reglementări astfel interpretate le vor avea asupra corporațiilor și legislațiilor Statelor Membre.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

I. Instrumente internaționale

Directiva 2014/95/UE de modificare a Directivei 2013/43/UE în ceea ce privește prezentarea de informații nefinanciare și de informații privind diversitatea de către anumite întreprinderi și grupuri mari, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L. 330 din 15.11.2014

II. Statute și documente emise de instituții și organizații

Comisia Europeană, A renewed EU strategy for 2011-14 for Corporate Social Responsibility. Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the regions, COM(2011) 681, Bruxelles, 2011, disponibil la: http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sustainable-business/files/csr/new-csr/act_en.pdf

Comisia Europeană, Green Paper: Promoting a European framework for Corporate Social Responsibility, DOC/01/9, Bruxelles, 2001, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press-release_DOC-01-9_en.pdf

III. Cărți, monografii, studii (doctrină)

A. Habisch, J. Jonker, M. Wegner, R. Schmidpeter, Corporate Social Responsibility Across Europe, ed. Springer, Berlin, 2005

E. Dimson, O. Karakaș, X. Li, Active Ownership, disponibil la SSRN: http://ssrn.com/abstract=2154724

G. Aras, D. Crowther, A Handbook of Corporate Governance and Social Responsibility, Gower Publishing, Surrey, 2010

H. R. Bowen, Social Responsibilities of the Businessman, University of Iowa Press, Iowa, 2013

I. Rodic, Responsabilité sociale des entreprises – le développement d’un cadre européen, Institut Européen de l’Université de Genève, Genève, 2007

Institute for Human Rights and Business, The „State of Play” of Human Rights and Due Diligence. Anticipating the next five years, Volumul I, Londra, 2011

K.C.P. Low, S. Idowu, S.L. Ang, Corporate Social Responsibility in Asia. Practice and Experience, ed. Springer, Londra, 2014

R. Barth, F. Wolff, Corporate Social Responsibility in Europe. Rhetoric and Realities, Ed. Edward Elgar, Cheltenham, 2009

S. B. Banerjee, Corporate Social Responsibility. The Good, the Bad and the Ugly, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 2007

S. Idowu, R. Schmidpeter, M.S. Fifka, Corporate Social Responsibility in Europe. United in Sustainable Diversity, Ed. Springer, Londra, 2015

S.O. Idowu, C.S. Frederiksen, A.Y. Mermod, M.E.J. Nielsen, Corporate Social Responsibility and Governance. Theory and Practice, Ed. Springer, Londra, 2015

S.O. Idowu, N. Capaldi, M.S. Fifka, L. Zu, R. Schmidpeter, Dictionary of Corporate Social Responsibility. CSR, Sustainability, Ethics and Governance, ed. Springer, Londra, 2015

IV. Articole

A. Mickels, Effectively Enforcing Corporate Social Responsibility Norms in the European Union and the United States, Université de Paris-Panthéon-Assas, 2009, disponibil la: http://www.alissamickels.com/CSREuropeUS.pdf

D. Crowther, E. O. Martinez, Corporate social responsibility: history and principles, în Social Responsibility World, Penang, Ansted University Press, 2004, 104

F. Madrakhimova, History of Development of Corporate Social Responsibility, Journal of Business and Economics, vol. 4, no. 6, iunie 2013

K.V.B. Murthy, Business Ethics and Corporate Responsibility – A New Perspective, Delhi School of Economics, Department of Commerce, New Delhi, 2007, disponibil la: http://ssrn.com/abstract=979230

L. Sacconi, Corporate Social Responsibility as a Model of “Extended” Corporate Governance. An explanation based on the economic theories of social contract , reputation and reciprocal conformism, Liuc Papers no. 142, Serie Etica, Diritto ed Economia 10, 2004

M. Friedman, The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits, The New York Times Magazine, New York, 1970

M. Hopkins, Corporate social responsibility: an issues paper. Working paper. No. 27, Policy Integration Department. World Commision on the Social Dimension of Globalization – International Labour Office, Geneva, 2004

M. Weber, The business case for corporate social responsibility: a company-level measurement approach for CSR, European Management Journal, no. 26, 2008

N. Figar, V. Figar, Corporate social responsibility in the context of the stakeholder theory, Facta Universitatis. Economics and Organization, vol. 8, no. 1, 2011

N. Finch, Sustainability Reporting Frameworks, University of Sydney Business School, 2005, disponibil la: http://ssrn.com/abstract=902783

R. E. Freeman, S. R. Velamuri, A New Approach to CSR: Company Stakeholder Responsibility, 2005, disponibil la: http://ssrn.com/abstract=1186223

R.E. Freeman, J. McVea, A Stakeholder Approach to Strategic Management, Darden Business School Working Paper, no. 01-02, University of Virginia, 2001, disponibil la SSRN: http://ssrn.com/abstract=263511

W.W. Bratton, M.L. Wachter, Shareholder Primacy’s Corporatist Origins: Adolf Berle and The Modern Corporation, Journal of Corporation Law, vol. 34

Y. S. Karaibrahimoglu, Corporate social responsibility in times of financial crisis, African Journal of Business Management, vol. 4(4), 2010

V. Alte referințe

C. Ducu, B. Toma (Centrul Român pentru Politici Europene), Obligativitatea raportării non-financiare de către companii din UE. Impactul Directivei 2014/95/UE asupra mediului de afaceri din România, Policy Memo 57, CRPE, noiembrie 2014, disponibil la: http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2014/12/Policy-Brief-Directiva-privind-raportarea-non-financiara-FINAL.pdf

D. Augenstein, A. Boyle, N.S. Ghaleigh, Study of the Legal Framework on Human Rights and the Environment Applicable to European Enterprisese Operating Outside the European Union, University of Edinburgh, depus la Comisia Europeană, disponibil la:

http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sustainable-business/files/business-human-rights/101025_ec_study_ final_report_en.pdf

TNS Political & Social, Flash Eurobarometer 363. How companies influence our society: citizen’s view, Raport efectuat la solicitarea Comisiei Europene, 2013, disponibil la: http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_363_en.pdf