Resorturi Contemporane ale Esteticii Kitsch

Resorturi contemporane ale esteticii Kitsch

Kitsch-ul, denumit și “artă de prost gust”, se definește astfel prin opoziție față de valorile autentice ale artei create de fiecare comunitate umană în parte. El este un raport stabilit între om și lucruri, un fel de a fi, mai mult decât un stil, o stare de spirit care se cristalizează în obiecte.

Kitsch-ul poate fi și el definit ca artă pentru că înfrumusețează viața de toate zilele cu o serie de rituri ornamentale care o decorează. Prin asta el îndeplinește o funcție socială, de aceea există și unii specialiști care consideră că acest fenomen nu are numai conotații negative. Este cert faptul că, deși ridicol, kitsch-ul este expresia unei sensibilități estetice.

Pătruns în vocabularul cotidian, kitsch-ul desemnează și impostura estetică, surogatul ieftin ce sfidează valorile culturale majore. El nu se face simțit doar la nivelul formelor, al obiectelor, ci și la nivelul atitudinii celor ce contemplă sau folosesc respectivele forme caracterizate prin sentimentalism, dulcegărie, vulgaritate, mediocritate.

Înainte de a fi un fenomen artistic, kitsch-ul este un fenomen social ce se bazează pe un anumit cadru economic. Pentru a-l aprecia în mod corect, trebuie să ținem seama atât de factorii sociologici cât și de cei psihologici care îi determină apariția și manifestarea la nivelul societății.

Din punct de vedere social, kitsch –ul este produsul succesului incontestabil, pe plan universal, al civilizației burgheze, dar și un concept universal și permanent, întâlnit în toate culturile caracterizate prin instinctul de proprietate. El se asociază cu triumful clasei de mijloc: este modul estetic al vieții de zi cu zi, care refuză caracterul transcendent și se instalează în sfera majorității, în situația de mediocritate.

Acest fenomen este determinat de un exces de mijloace în raport cu necesitățile economice. Occidentul european și societatea americană au oferit, pentru mult timp, exemplul de economie supradezvoltată, o civilizație mecanică de bunuri și servicii, în care raporturile individului cu mediul erau determinate de obiecte și produse, devenite expresii tangibile ale socialului și care înlocuiau lucrurile naturale.

De aceea psihologia vieții sociale în astfel de societăți se va orienta spre studiul relațiilor individului cu lucrurile, cu obiectele, pentru că acestea sunt produse sociale mult mai determinate decât ființele umane care le-au realizat. În zilele noastre, omul cunoaște societatea mult mai puțin printr-un contact afectiv cu o imagine concretă a acesteia, cât, din ce în ce mai mult, prin intermediul produselor fabricate care iau locul naturii.

Actul creator, care ține de activitatea individuală a ființei umane, este de-acum rezervat unei minorități iar imensa parte a maselor se regăsește în activitatea de consum care se extinde asupra formelor mediului înconjurător, atât material cât și cultural sau spiritual, urmând, de asemenea, și anumite trend-uri mai mult sau mai puțin elitiste. Se consumă Enescu, Saint Tropez, Adrian Ghenie și e imperios necesar „să-ți dai check-in la Luvru”, dar nu să intri pentru că e coadă.

Atitudinea kitsch surprinde principalele mecanisme psihologice ale alienării, ale condiționării omului de către obiectele care îl înconjoară. Din acest punct de vedere, kitsch-ul relevă un comportament estetic aberant, pentru că mase impresionante de indivizi, de formație intelectuală foarte diversă, refuză ori evită produsul artistic autentic, preferând surogatul acestuia. Acești indivizi se complac în compania efectului vizual facil, preferând compoziția incoerentă, eterogenă, produsele realizate industrial, din materiale necostisitoare, prezentând doar unele asemănări vagi cu produsele scumpe, de calitate superioară, pe care sunt chemate să le înlocuiască.

Fenomen universal, stil și manieră de a fi, tendință permanentă legată de pătrunderea în viața de toate zilele a unui anumit număr de valori îndoielnice, kitsch-ul va deveni, în același timp, și un tip de proces de producție, o anumită atitudine a artistului ce se înclină în fața consumatorului-rege. Kitsch-ul este pe măsura omului mediocru, el respinge orice fel de exces, este, cum reflecta Abraham Moles, pe măsura tuturor pungilor, a tuturor minților, a tuturor conștiințelor.

Producătorii industriali și nu numai le propun cumpărătorilor forme care epatează prin coloritul strident, prin anecdotica facilă a subiectelor, prin implicațiile licențioase ale gesturilor etc. Prin procedeele industriale se preiau motive decorative specifice formelor textile și se aplică pe forme de metal emailat, se preiau motive specifice decorațiunilor populare în lemn și se aplică produselor de ceramică, se pot obține bijuterii din imitații de metale nobile și pietre prețioase, confecționându-se strass-uri sau gablonz-uri mult mai ieftine. Toate aceste produse industriale amplifică confuzia dintre arta populară autentică, artele decorative, design și kitsch. Produsul este conceput doar ca să placă și ca să se vândă, nu interesează implicațiile de ordin moral sau cultural; esteticul este subordonat în acest caz trăsăturilor principale ale surogatului: narativismul facil, lipsa de gust, eventuala anecdotică vulgară sau licențioasă.

Mentalitatea kitsch este strâns legată de comportamentul subcultural, de lipsa de educație estetică ce duc la alterarea gustului unor mase uneori impresionante de oameni care se complac în compania unor forme lipsite de orice valoare artistică.

În secolul al XIX-lea, societatea începe să fie simbolizată prin marele magazin, legat de manufactură, ce creează o anumită artă de a trăi pe care o folosim și astăzi. În secolul al XX-lea, a apărut supermagazinul ce creează un neo-kitsch al consumabilului, al obiectului văzut ca produs tranzitoriu. Dacă înainte obiectul era definit doar prin funcția sa de întrebuințare, acum el tinde să ajungă la statutul de valoare conotativă, de revelator al unui nivel social și al unui criteriu de educație. Funcția socială, adăugată la funcția fundamentală a obiectului, cea utilitară, fac ca obiectele kitsch să conțină un grad înalt de gratuitate și de joc care le conferă universalitate.

Subiectul se bucură să fie creator de stil, participant activ la revelarea unei noi arte. Carlo Gianferro fotografiază în România anilor 2003-2008, pentru proiectul Gypsy Interiors, o multitudine de interioare care șochează la prima vedere prin kitsch-ul de care dau dovadă, însă totodată uimesc prin creativitatea exersată de autori.

La nivel urban, apare o alienare a omului în raport cu mediul său înconjurător, o dată cu noua ”artă de a trăi”, regăsită în hypermarket-uri și mall-uri. În acest context, kitsch-ul este pe măsura omului mediocru, dornic de amuzament, spontan, consumator.

Întâlnim anumite nevoi ale acestui tip uman, care sunt niște ”simboluri ale prestigiului”, nevoia de recunoaștere socială din piramida lui Maslow. Ca și consecință, observăm o adaptare a artei la societatea de consum, arta degradându-se, devenind bun de consum, își pierde rațiunea sa de a fi și se integrează în lumea industriei culturale. Omul care trăiește într-o societate de consum, dorește accesul la artă, într-un mod ușor de ”digerat”, rapid, fără efort intelectual. Astfel, o capodoperă ajunge să fie multplicată în zeci de mii de exemplare, reproducerea ajunge să ofere actualizarea unui obiect. Operele de artă le aparțin oamenilor, ca urmare a șanselor de acces la educația culturală și artistică.

Un exemplu foarte concret de perimare prin repetiție îl reprezintă celebra lucrare Lupa Capitolina, Lupoaica pentru marele public, care în perioada interbelică ajunge în București, Cluj și ulterior în alte douăzeci de orașe din țară, integrîndu-se în ambientul citadin și devenind parte din imagistica publică de tip artistic. În unele situații, lucrarea se identifică atât de mult cu peisajul, încât un localnic întrebat va răspunde în 90 % din cazuri că statuia este chiar cea originală, fiind acolo „de când se știe”. Astfel, kitsch-ul sugerează repetiție, banalitate, trivialitate dar, atât din punct de vedere tehnologic cât și estetic, el este unul dintre cele mai tipice produse ale modernității.

Legătura dintre arta perisabilă de tip kitsch și dezvoltarea economică este foarte strânsă: odată ce obiectul kitsch devine tehnic posibil și profitabil din punct de vedere economic, proliferarea imitațiilor nu mai este limitată decât de piață. Valoarea kitsch se măsoară direct în cererea de còpii sau de reproduceri ale unor obiecte a căror semnificație estetică originară consta tocmai în faptul de a fi unice și inimitabile. Astăzi capodopera poate fi „cumpărată” și așezată în casele tuturor: còpii după Mona Lisa lui Leonardo, sau după Pietà de Michelangelo, miniaturi ale Colosseum-ului sau ale Turnului Eiffel din ipsos, plastic sau porțelan etc. au devenit obicete de „uz casnic” în conformitate cu respectarea principiul economic și „democratic” al cererii și ofertei.

Indiferent de contextul în care apare, kitsch-ul implică întotdeauna noțiunea de nepotrivire estetică. Un obiect estetic, expus ca simbol al opulenței, joacă și el un rol în universul kitsch, pentru că și arta autentică când este utilizată ca o simplă decorație ostentativă, se molipsește de spiritul prostului gust. În mod invers, transformarea unor obiecte banale, care nu au nimic de-a face cu arta, în curiozități artistice, de genul “antichităților” ce subzistă ca relicve din lumea generațiilor trecute nu le conferă acestora valoare ci, tocmai prin nepotrivirea estetică, le plasează în domeniul kitsch-ului.

Dar Kitsch-ul nu se limitează doar la imitațiile ieftine, la umilele obiecte de artă religioasă, la suvenirurile vulgare și la antichitățile dubioase, el este, totuși, indisolubil legat de arta adevărată, așa cum spune Umberto Eco în Istoria Urâtului: “O fărâmă de kitsch există în orice fel de artă, fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenționalism, de dorință de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru”.

Sensurile tind să fie sufocate sau opacizate atunci când o formulă de reprezentare se perpetuează; în timp ea devine clișeu, pattern, stereotip, iar mintea omenească nu mai reacționează cu aceeași vigoare la stimulul pe care îl reprezintă, mai precis o absoarbe reflex, fără a mai încerca sentimentul de „descoperire” a unui sens, chestiuni care comportă un anumit grad de rutină, stereotipie sau repetitivitate.

Arta, prin faptul că presupune instituirea unui cod comunicant unic în raport cu orice limbaj standardizat sau deja exploatat în opere anterioare, menține viu principul transmutabilității sensului în formă. Mimesisul profesat programatic la adresa unor limbaje consacrate de artiști se află pe intervalul dintre creația autentică și antipodul său, kitsch-ul. Iată de ce, în ciuda intențiilor onorabile, Monumentul Eroilor din București, de exemplu, reprezintă un concept total ambiguu până cînd este tradus interlocutorului sub numele de măslina cu scobitoare, cartoful lui Ghilduș sau alte denumiri, care mai de care mai colorate. Acest lucru nu se datorează imaginației prea bogate a privitorului, ci integrarea operei de arta în forme care se află la limita concretului, fără a și-l asuma în mod declarativ. La antipod în panoplia de lucrări de artă publică bucureștene se află Metafora Vieții din zona Pantelimon – Iancului, care, fiind o lucrare contradictorie din atâtea puncte de vedere, răstoarnă orice paradigmă. Artistul se vrea un Claes Oldenburg dâmbovițean, dar tot ce reușește e o antagonie facilă între titlul lucrării și conținutul ei.

Diferența dintre artă și kitsch este legată și de modul cum este receptată opera artistică. În procesul de comunicare a mesajului artistic dinspre emițător (creatorul) înspre receptor (privitor, ascultător, spectator etc.) viziunea amândurora este la fel de importantă. Cu cât gradul de transfigurare a expresiei artistice este mai mare în raport cu anumite schematisme ale gândirii receptorului, cu atât viziunea subiectivă implicată în actul comunicării artistice este mai activă. În schimb, un grad minim de transfigurare și creativitate în raport cu formulările cele mai uzitate, cu care receptorul este familiarizat, menține expresia artistică într-o anumită vacuitate de sens, nu solicită viziunea receptorului și „îngheață” procesul de comunicare pentru că, practic, aceste formulări-șablon nu spun nimic nou. În cazul kitsch-ului, al produsului pseudo-artistic, gradul de transfigurare, de creativitate, de originalitate, fiind foarte mic sau inexistent, conținutul de realitate procesat este și el inexistent. Aceste reprezentări falsifică realul ontologic prin reducționism, în vreme ce transfigurarea artistică adevărată este menită să dezvăluie semnificații ascunse, complexe, și să îmbogățească realitatea, stimulând viziunea subiectivă a receptorului. Ceea ce un artist evită cu predilecție și anume uniformitatea tonalității expresive, încercând să prezinte o cât mai bogată și variată paletă de elemente comunicante, un artist kitch va cultiva cu premeditare: uniformitatea, repetiția (în registru identic) al unor pasaje, cu iz maniacal și accente ce tind spre ordine entropică. În toate formele de artă există formule stereotipe care sunt folosite în special pentru a satisface gustul unui anumit fel de public care nu are o viziune activă asupra comunicării artistice.

Fie că acceptăm teoria kitsch-ului ca fenomen de alienare, fie că îl considerăm o plăcută evadare din monotonia vieții cotidiene, întregul concept se înscrie în mod clar în estetica amăgirii și a auto-amăgirii, alături de noțiuni ca imitația, contrafacerea sau falsificarea obiectului de artă. Este o utilizare eronată sau contrafăcută a semnelor artei.

El este, însă, în același timp, un fenomen inevitabil și care trebuie acceptat ca atare.

Asistăm, odată cu formarea unei ideii noi despre Europa și despre comunitatea europeană, la o perioadă de schimbări, de noi conexiuni, de dezrădăcinări, de mutații profunde ale codurilor artistice.

Într-o astfel de societate, kitsch-ul este un fenomen aproape normal pentru că, prin promovarea subproducțiilor artistice, rezultate ale culturii de masă, se poate ajunge la acea dispariție a barierelor naționale și culturale spre care se tinde.

Imagini Gypsy:

http://www.carlogianferro.com/stories/#/gypsyinteriors/