Relatinizarea Limbii Romane

Diverse2

Relatinizarea Limbii Romane

Byadmin ianuarie 1, 2024

2010

CUPRINS

I. Argument

II. Analiza dicționarelor

III. Conceptul de relatinizare în relațiile lui cu reromanizarea și cu occidentalizarea (romanică)

IV. Limitele procesului relatinizării

V. Relatinizarea limbii române prin împrumuturi lexicale

1. Elemente latinești prin filieră slavă

2. Elemente latinești prin filieră polonă

3. Elemente latinești prin filieră maghiară

4. Elemente latinești prin filieră (neo)greacă

5. Elemente de origine latină savantă

6. Elemente latinești prin filieră franceză

7. Elemente latinești prin filieră italiană

8. Elemente latinești prin filieră germană

9. Elemente latinești prin filieră rusă

10. Elemente latinești prin filieră spaniolă

11. Elemente latinești prin filieră engleză

12. Elemente latinești prin filiere multiple

VI. Diversitatea fenomenului relatinizării – noi aspecte

1. Calcuri lingvistice după modele vechi slave

2. Tipare flexionare latinești consolidate prin slavă

3. Aspecte ale influenței maghiare

4. Aspecte ale influenței turcești

5. Aspecte ale influenței (neo)grecești

6. Calcuri lingvistice după model german

7. Împrumuturi frazeologice de origine engleză

8. Calcuri frazeologice realizate după modele engleze și anglo-americane

VII. Concluzii

Abrevieri lexicale

Sigle și abrevieri bibliografice

Bibliografie selectivă

I. Argument

Cercetarea noastră are ca obiect relatinizarea limbii române, un fenomen extrem de complex și de interesant pe care îl vom prezenta sub aspect teoretic, ilustrându-l cu fapte de limbă relevante, selectate, în mod special, din domeniul vocabularului.

Conceptul de relatinizare a fost elucidat de Hristea (2008: 161-172), care subliniază, totodată, importanța acestui amplu proces pentru limba română. Autorul face un scurt istoric al conceptului de relatinizare, trecând în revistă mai multe atestări din operele unor lingviști și filologi, dar și din texte reprezentative de istorie și de critică literară. În acest studiu se aduc argumente incontestabile, inclusiv din lingvistica generală, în favoarea utilizării conceptului de relatinizare în locul celui de reromanizare. În același timp, se demonstrează că termenul relatinizare nu este deloc ambiguu sau echivoc (cum se afirmă uneori), întrucât el e corect format cu prefixul re-, a cărui valoare este intensivă, și nu iterativă.

Nu același lucru rezultă însă din modul în care acest concept, precum și fenomenele lingvistice înrudite, care sunt reromanizarea și occidentalizarea (romanică) sunt prezentate în principalele noastre lucrări lexicografice sau chiar în unele lucrări de specialitate.

II. Analiza dicționarelor

Încă de la început am constatat numeroase greșeli, inconsecvențe și confuzii referitoare la felul în care conceptele menționate mai sus sunt, pe de o parte, definite, iar, pe de altă parte, analizate din punct de vedere etimologic în lucrările lexicografice reprezentative ale limbii române. Indiferent de natura lor, dicționarele cu caracter general sau cele de terminologie lingvistică pe care le-am consultat ilustrează două situații: unele dintre ele nu fac niciun fel de referire la termenii menționați mai sus, iar altele îi definesc într-un mod total necorespunzător, indicându-le, de cele mai multe ori, și o etimologie greșită.

În DEX și în DEX2 nu sunt înregistrate conceptele de relatinizare și de reromanizare. În privința lui occidentalizare, precizăm că el nu apare deloc în ediția întâi a acestui dicționar, nici sub forma substantivală, nici în structura verbală de infinitiv, occidentaliza, de la care a fost, de altfel, creată. Un asemenea verb există în DEX-S ( s. v.), glosat într-un mod foarte general, ,,a da sau a căpăta caracter occidental”. Tot aici este inserat și termenul occidentalizare, în dreptul căruia nu există nicio informație de ordin semantic. Apare, în schimb, cu o definiție în DEX2, dar este prezentat în aceeași manieră lapidară ca și baza lui derivativă, verbul occidentaliza. Aici, substantivul occidentalizare este înțeles extrem de simplu ca ,,acțiunea de a (se) occidentaliza”.

Un termen occidentalizare, cu semnificația generală ,,acțiunea de a (se) occidentaliza și rezultatul ei” se întâlnește și în NDULR. La p. 72, col. 1 (s. v. occidentalizare), se trimite pentru etimologia acestui substantiv abstract la verbul occidentaliza, de origine franceză (cf. fr. occidentaliser), înțeles, exact ca în DEX-S, drept ,,a da sau a căpăta caracter occidental”. După cum se vede, noțiunea de a (se) occidentaliza cunoaște și aici o accepție foarte generală. Că aceasta este realitatea o dovește și următorul citat care e inserat (s.v.): ,,se occidentalizează comportamentul nostru”. Precizăm că și din acest dicționar lipsesc atât relatinizare, cât și reromanizare.

Nici în DLR, care este, fără îndoială, cea mai importantă lucrare lexicografică românească, nu apare cuvântul relatinizare. Există, în schimb reromanizare, cu mențiunea ,,rar” și greșit definit ca ,,acțiunea de a romaniza din nou” (subl. ns.). Paragraful unde este discutată în DLR această noțiune lingvistică include și un citat din lucrarea Limba română de Sextil Pușcariu, cel care a creat conceptul și l-a folosit cu adevărata lui accepție, aceea de intensificare sau de accentuare a romanității. În mod cert, greșeala care s-a strecurat în definiția din DLR se justifică prin faptul că nu a fost recunoscută adevărata valoare semantică a prefixului neologic re-. Spunem acest lucru bazându-ne și pe indicația etimologică dată termenului reromanizare : ,,pref. re- + romanizare”. În DLR există și termenul occidentalizare, însă tot fără adjectivul calificativ romanică și cu aceeași mențiune generală, ,,acțiunea de a se occidentaliza și rezultatul ei”.

La fel de greșit e definit conceptul de reromanizare și în MDA, vol. IV. La p. 218, col. 2 (s. v.), unde se arată că termenul în discuție este derivat cu prefixul re- de la romanizare și are sensul iterativ de ,,romanizare din nou”. După cum se vede, autorii acestui dicționar academic nu trimit în mod firesc la un verb reromaniza, pe care, de atfel, nici nu îl găsim inserat în această lucrare lexicografică, ci la substantivul romanizare, a cărui semnificație nu are nimic comun cu termenul lingvistic creat de Pușcariu (cf. ,,imprimare sau impunere unei țări, regiuni etc. a obiceiurilor, culturii și civilizației romane” și ,,românizare”, singurele sensuri menționate la p. 256, col. 1, s. v. romanizare). Lucrarea lexicografică amintită mai sus nu excelează nici prin atestarea care i se indică substantivului reromanizare. El a fost creat, indiscutabil, de către Sextil Pușcariu, însă nu a apărut pentru prima dată în Limba română, vol. I, p. 370, ci, așa cum se va vedea în continuare, a fost folosit de autor nouă ani mai devreme, într-un studiu pe care l-a publicat într-un volum omagial. Lucrurile nu stau altfel nici în privința lui occidentalizare, care este glosat în vol. III, la p. 800, col. 1 (s. v.) astfel: ,,dobândire a unor deprinderi, obiceiuri, caracteristici occidentale” și căruia i se indică drept primă atestare o lucrare a lui Ibrăileanu, publicată, se pare, în 1930. Este neîndoielnic că termenul occidentalizare are accepții mai generale și reprezintă, în primul rând, un concept cultural, și nu pur lingvistic. De aceea, s-a și folosit încă din secolul al XIX-lea, așadar cu mult înainte de momentul când sunt atestate la noi conceptele relatinizare și reromanizare. Pe de altă parte, verbul de la care el a fost cel mai probabil creat pe teren românesc, este a occidentaliza, care are ca etimon imediat fr. occidentaliser. Despre acesta se arată în Lexis, la p. 1202, col. 1 (s. v. occident) că este atestat în limba franceză încă din anul 1877. Pe baza lui a fost creat și un substantiv occidentalisation, care a început să se folosească aproximativ din anul 1900, așadar înainte ca Meillet să creeze derivatul relatinisation, prin care se explică și rom. relatinizare. Spre deosebire de reromanizare, care este o creație specifică limbii române, în privința termenului relatinizare acceptăm cu destulă dificultate ipoteza unei etimologii multiple mixte sau combinate. Cel mai probabil, Graur, care l-a folosit pentru prima dată la noi, nu l-a creat independent de modelul francez indicat mai sus.

Termenul relatinizare nu prezintă însă o importanță prea mare pentru lexicografii noștri, dovadă că e omis din majoritatea dicționarelor, iar, acolo unde apare, este definit greșit sau, în cel mai fericit caz, incomplet. O situație asemănătoare se întâlnește și în DN3, o lucrare lexicografică din care, așa cum se întâmplă și în MDA, lipsește complet termenul relatinizare, iar noțiunile reromanizare și occidentalizare sunt înțelese, prima într-o manieră complet eronată, iar cealaltă, într-un mod prea general.

Înțelegerea profund greșită a conceptului reromanizare ca ,,faptul de a romaniza din nou” apare și în DEI (s. v.). În dreptul acestei noțiuni există indicația etimologică re¹-+romanizare, înțelegându-se prin re¹ valoarea iterativă a prefixului (subl. ns.), cum se precizează, de altfel, într-un articol special. În privința glosării termenului reromanizare, DEI demonstrează cel puțin inconsecvență, din moment ce după indicația semantică referitoare la acțiunea de a romaniza ,,din nou”, definește acest concept ca ,,proces de îmbogățire a limbii române cu numeroase neologisme de origine latină și neolatină, mai ales în perioada modernizării limbii române literare (s.v.)”. Prin această ultimă indicație semantică, DEI se apropie de adevărata accepție a lui reromanizare, un fenomen lingvistic (și cultural), care, așa cum vom vedea mai departe, prezintă însă aspecte mult mai numeroase, foarte diverse și extrem de interesante. În plus, este evident că definiția întâlnită în DEI (s. v. reromanizare), pe care am reprodus-o mai sus, intră în contradicție cu accepția care i-a fost dată în același dicționar prefixului neologic re-.

Despre reromanizare, înțeleasă în sens general, dar și ca termen de strictă specialitate din domeniul lingvisticii, se vorbește și în DEXI, din care lipsește însă cuvântul relatinizare. În dicționarul menționat mai sus se arată la p. 1665, col. 3 (s. v.) că reromanizare înseamnă pe de o parte, ,,acțiunea de a (se) romaniza și rezultatul ei”, iar, pe de altă parte, în lingvistică, ,,proces de îmbogățire a limbii române cu numeroase neologisme de origine latină și neolatină, mai ales în perioada modernizării limbii române literare”. Acest înțeles de strictă specialitate este ilustrat prin același citat care provine din opera lingvistului clujean Sextil Pușcariu (cf. ,,Neologismul de origine latină sau neolatină a produs o reromanizare a limbii noastre”). În ceea ce privește etimologia substantivului reromanizare, se trimite la verbul reromaniza, care este definit greșit în DEXI (s. v.) ca ,,a (se) romaniza din nou”. Confuzia a fost posibilă și aici ca urmare a ignorării valorii intensive pe care o are prefixul re-, atașat, așa cum se arată la p. 1665, col. 3 (s. v. reromaniza), la baza derivativă romaniza. Rezultatul nu îl repezintă însă apariția unui derivat cu valoare iterativă, ci intensivă, în sensul de întărire, de accentuare sau de augmentare a trăsăturilor romanice ale limbii române, indiferent de nivelul lingvistic la care ne raportăm (lexic, frazeologie, fonetică sau structură gramaticală), dar și de îmbogățire a lexicului și a frazeologiei românești cu noi elemente romanice. Spre deosebire de termenul reromanizare căruia i se indică în DEXI (s. v.) și un sens special din domeniul lingvisticii, conceptul de occidentalizare este abordat numai într-un sens foarte larg și definit în consecință la p. 1296, col. 2 (s. v.) ca ,,acțiunea de a (se) occidentaliza și rezultatul ei”. Un înțeles general îi atribuie și Cezar Petrescu în următorul fragment reprodus în dicționarul la care ne referim aici: ,,Trebuie să înțelegi farmecul acestui București, așa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernitate și de occidentalizigine latină sau neolatină a produs o reromanizare a limbii noastre”). În ceea ce privește etimologia substantivului reromanizare, se trimite la verbul reromaniza, care este definit greșit în DEXI (s. v.) ca ,,a (se) romaniza din nou”. Confuzia a fost posibilă și aici ca urmare a ignorării valorii intensive pe care o are prefixul re-, atașat, așa cum se arată la p. 1665, col. 3 (s. v. reromaniza), la baza derivativă romaniza. Rezultatul nu îl repezintă însă apariția unui derivat cu valoare iterativă, ci intensivă, în sensul de întărire, de accentuare sau de augmentare a trăsăturilor romanice ale limbii române, indiferent de nivelul lingvistic la care ne raportăm (lexic, frazeologie, fonetică sau structură gramaticală), dar și de îmbogățire a lexicului și a frazeologiei românești cu noi elemente romanice. Spre deosebire de termenul reromanizare căruia i se indică în DEXI (s. v.) și un sens special din domeniul lingvisticii, conceptul de occidentalizare este abordat numai într-un sens foarte larg și definit în consecință la p. 1296, col. 2 (s. v.) ca ,,acțiunea de a (se) occidentaliza și rezultatul ei”. Un înțeles general îi atribuie și Cezar Petrescu în următorul fragment reprodus în dicționarul la care ne referim aici: ,,Trebuie să înțelegi farmecul acestui București, așa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernitate și de occidentalizare”. La sfârșitul articolului în care este discutat termenul occidentalizare, se trimite, de asemenea, la un verb a occidentaliza, glosat la aceeași pagină (s. v.) în felul următor: ,,A da sau a căpăta caracter occidental”. Despre semnificația specială de ,,occidentalizare romanică”, pe care o cunoaște acest concept în limba română, nu se precizează nimic în DEXI (s. v. occidentalizare), iar termenul relatinizare, care și-a consolidat pe deplin poziția nu numai la noi, ci și în lingvistica generală și romanică, nu e nici măcar amintit în această lucrare lexicografică.

Dicționarele de neologisme recent apărute înregistrează, în schimb, aceste trei unități lexicale care ne interesează direct (relatinizare, reromanizare și occidentalizare). Alături de numeroase inconsecvențe și ezitări, am remarcat însă și aici prezența unor indicații explicative sau etimologice greșite. Astfel, în MDN se scrie în dreptul termenului relatinizare: ,,fenomen lingvistic constând dintr-un împrumut masiv din limba latină de-a lungul istoriei”. Este evident că aceasta nu reprezintă nicidecum o definiție cuprinzătoare a unui proces de o asemenea complexitate, ci surprinde numai un aspect al fenomenului în discuție. Cât privește punctul său de plecare, el nu poate fi altul decât lexicografia franceză. Stă ca argument în acest sens faptul că în Lexis, un dicționar explicativ și etimologic reprezentativ pentru limba franceză, există în dreptul noțiunii relatinisation următoarea definiție: ,,phénomène linguistique consistant en un emprunt massif à la langue latine (mots savants) au cours de l’histoire de l’ancien français”. În plus, trimiterea la franceză se face în MDN în mod direct, inclusiv prin indicarea etimologiei rom. relatinizare, care este, după părerea autorului Florin Marcu, o adaptare după fr. relatinisation. În ceea ce privește al doilea concept, reromanizarea, am remarcat în MDN prezența aceleiași greșeli, care s-a perpetuat în toate lucrările noastre lexicografice, și anume înțelegerea acestui proces ca ,,acțiunea de a romaniza din nou”. Al treilea termen, occidentalizare, nu apare sub această formă nominală, fiind înregistrat numai infinitivul scurt occidentaliza, cu sensul de ,,a da, a căpăta caracter occidental”, pe care l-am întâlnit și în celelalte dicționare.

Aproximativ la fel sunt abordate cele trei concepte lingvistice și în NDN. În articolul consacrat relatinizării se întâlnește o definiție ușor modificată față de cea propusă în MDN (s. v.). Indicația făcută în paranteze în NDN (s. v. relatinizare) are probabil, în opinia aceluiași autor, un rol de clarificare a esenței conceptului de relatinizare, înțeles ca ,,fenomen lingvistic constând dintr-un împrumut masiv din limba latină (cuvinte savante) de-a lungul istoriei” și explicat ,,după fr. relatinisation”. În privința lui reromanizare, am regăsit în acest dicționar aceeași definiție greșită, ,,acțiunea de a romaniza din nou”, justificată prin confundarea valorii intensive cu aceea iterativă a prefixului re-, cum rezultă, de altfel, și din articolul în care este prezentat acest afix. A se vedea, în acest caz, indicația lexicografică hibridă ,,iterativ intensiv”, menționată în NDN, în articolul cu titlul re¹-, unde este discutat acest prefix neologic. Cât privește conceptul lingvistic (dar și cel general, cultural) de occidentalizare, precizăm că acestuia nu i se dă nicio indicație semantică sau etimologică, ci este inserat numai ca substantiv feminin la sfârșitul articolului care are ca obiect verbul occidentaliza.

Există și dicționare explicative, etimologice sau enciclopedice ale limbii române care nu înregistrează niciunul dintre termenii relatinizare, reromanizare, occidentalizare.

Fenomenul relatinizării nu a fost înțeles corect și sub toate aspectele lui nici în lingvistica generală. În sprijinul acestei idei vom aduce în discuție lexicografia franceză, unde există dicționarele de tip explicativ și etimologic care, fie nu îi înregistrează pe relatinisation și occidentalisation, fie îi definesc greșit, confuz sau incomplet.

În dicționarul Lexis, pe care l-am menționat mai sus când am discutat despre relatinizare, există atât relatinisation, cât și occidentalisation. Aceasta din urmă este definită (s. v.) într-un mod mult prea general ca ,,évolution d’une civilisation vers les caractères occidentaux”. În articolul respectiv am întâlnit și următorul citat în care occidentalisation actualizează sensul mai larg din definiție: ,,Aujourd’ hui on pourrait voir dans l’industrialisation forcenée de cet immense pays agricole le plus furieux effort d’occidentalisation qu’il ait connu depuis Pierre le Grand”. După cum se observă, nu este făcută în acest dicționar nicio referire la semnificația specială din domeniul mai restrâns al lingvisticii sau din acela, mai general, al culturii.

În alte lucrări lexicografice ale limbii franceze termenul relatinisation nu este nici măcar înregistrat, iar occidentalisation e prezentat în același mod extrem de lapidar, care nu poate surprinde și aspectele particulare ori speciale ale acestui fenomen sau proces. În Larousse, spre exemplu, substantivul occidentalisation e definit simplu, prin perifraza ,,action d' occidentaliser”.

Natura acestor fenomene și principalele lor aspecte nu sunt înțelese mai bine nici în dicționarele de terminologie lingvistică. Termenii relatinizare și reromanizare lipsesc din prima ediție a DSL, dar sunt înregistrați în ediția a doua, fiind înțeleși ca sinonimi, din moment ce în articolul consacrat reromanizării se precizează: ,,termen introdus în lingvistica românească pentru a desemna relatinizarea”. O definiție mai amplă se regăsește în dreptul conceptului relatinizare, înțeles ca ,,proces care are în vedere introducerea în limba română, pe cale cărturărească, în perioada premodernă și modernă, a unor cuvinte de origine latină sau romanică” (s. v.). În schimb, conceptul de occidentalizare nu este discutat în nicio ediție a DSL.

Există și dicționare terminologice în care nu am întâlnit nici măcar una dintre cele trei noțiuni care circulă în lingvistica românească. Cităm dintre acestea Dicționarul poliglot de termeni lingvistici și lucrarea lui Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de termeni lingvistici. După aproape două decenii de la apariția acestei lucrări lexicografice, autorul a mai publicat o carte de aceeași factură, dar mult mai cuprinzătoare, pe care a intitulat-o Dicționar de termeni lingvistici. Ea nu reprezintă o reeditare a dicționarului din 1980, ci o revizuire și o completare a acestuia, pentru că numai așa se poate explica includerea în noua lucrare lexicografică, a conceptelor relatinizare și reromanizare, care sunt, din păcate, prezentate și aici extrem de lapidar și la fel de confuz. Am remarcat, încă de la început, că autorul pune pe același plan cele două fenomene lingvistice. Stau mărturie, în acest caz, atât alegerea titlului articolului de dicționar unde apare conceptul de relatinizare, glosat în paranteză prin termenul reromanizare, înțeles, în mod evident, ca sinonim al acestuia, cât și trimiterea la relatinizare prin indicația v. relatinizare, din finalul paragrafului consacrat reromanizării. La fel de oscilante și de greșite (sau măcar incomplete) se dovedesc și indicațiile etimologice trecute în dreptul acestor două concepte. Astfel, termenul relatinizare este un derivat cu prefix (cf. relatinizare <pref. re- + latiniza <fr. latiniser), iar reromanizare, care are, în mod evident, aceeași structură morfematică, este privit ca un derivat cu sufix (cf. reromanizare <reromaniza <re- + romaniza <fr. romaniser), și nu ca o creație internă cu prefixul intensiv re-, cum este, fără îndoială, corect. Față de indicațiile semantice din acest dicționar de terminologie lingvistică avem, de asemenea, rezerve destul de serioase. În articolul despre relatinizare apare, după părerea noastră, o definiție incompletă. Astfel, fenomenul în discuție este redus la aspectul său, pur lexical, fiind înțeles ca ,,proces complex contemporan de introducere, pe cale savantă, prin diverse filiere (franceză, italiană, germană și rusă), în limba română, a unui mare număr de cuvinte de origine latină”. Am presupus că aceeași definiție este valabilă, în opinia autorului, și pentru fenomenul reromanizării, din moment ce la finalul articolului cu acest titlu, după indicația etimologică, se face mențiunea v. relatinizare. Dacă în cazul conceptelor de relatinizare și reromanizare autorul încearcă totuși să ofere indicații etimologice și explicații semantice științifice, nu același lucru se poate spune și în legătură cu termenul occidentalizare (romanică), pe care, în mod cu totul surprinzător, nici măcar nu-l înregistrează în cartea sa.

Aceleași omisiuni sau confuzii pe care le-am semnalat când am adus în discuție situația existentă în lucrări lexicografice românești și străine cu caracter mai general, sunt valabile, din păcate, și pentru dicționarele universale de (terminologie) lingvistică.

Unele dintre acestea, cum este, spre exemplu, Noul dicționar enciclopedic de științe ale limbajului, au fost traduse și în limba română. În paginile acestei prestigioase lucrări nu am găsit, însă, nicio referință la fenomenele indicate, nici măcar la relatinizare, care este un proces istoric extrem de important, specific, deopotrivă, limbii române și idiomurilor romanice occidentale.

În schimb, în Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage este înregistrat termenul relatinisation, care e definit în felul următor: ,,La relatinisation est l’introduction massive et relativement brusque de mots directement issus du latin dans une langue romane (au XVI s., en français)”. După cum se poate observa, autorii acestui dicționar reduc fenomenul relatinizării la împrumuturile directe făcute din limba latină într-o perioadă ulterioară formării idiomurilor neolatine (subl. ns.). Că aceasta este realitatea ne-o dovedește și trimiterea care se face în cuprinsul articolului despre relatinizare, la un alt concept, latinisation. De aici deducem că, în opinia specialiștilor care au colaborat la acest dicționar, relatinisation și latinisation stau pe același plan. În dreptul termenului latinisation sunt trecute două definiții: ,,la pénétration massive d’emprunt latins dans une langue” și ,,le fait d’adopter l’alphabet latin pour transcrire une langue”.

În ceea ce privește prima accepție a acestui termen, istoricii limbii franceze au vorbit despre două asemenea latinizări, pe care le-au pus în legătură cu momente semnificative din evoluția francezei vechi, medievale și clasice. O primă acțiune de latinizare este fixată în timp, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Ea a vizat în special lexicul abstract al filozofiei. Cea de-a doua latinizare s-a realizat în veacul al XVI-lea, cunoscut drept secol al clasicismului francez, și a afectat mai ales vocabularul științific și pe cel juridic. Părerea noastră este că relatinizarea nu trebuie, în nici un caz identificată cu latinizarea, chiar dacă aceste două fenomene cunosc și aspecte care se suprapun: împrumuturile de natură savantă sau ortografia cu alfabet latin. Pe de altă parte, fenomenul relatinizării e cu mult mai larg, incluzând aspecte care depășesc problema împrumutului lexical și a ortografiei latinizante.

Un rezultat vizibil al latinizării îl reprezintă apariția dubletelor etimologice, mulți termeni împrumutați pe cale savantă adăugându-se celor care au fost moșteniți din latină în limbile romanice. La asemenea dublete lexicale (cf. rom. drept și direct, fr. droit și direct, it. dritto și diretto, sp. derecho și directo sau port. direito și directo) se face referire în lucrarea Enciclopedia limbilor romanice, atât în articolul cu titlul Dublete, cât și în acela consacrat relatinizării. Aici am întâlnit o definiție mult mai cuprinzătoare și mai riguroasă a acestui fenomen, înțeles ca ,,proces datorat influenței latine care s-a exercitat asupra limbilor romanice în toate compartimentele limbii, contribuind la întărirea unor structuri moștenite și la îmbogățirea lexicului prin cuvinte latinești împrumutate”. În continuare, se insistă, în mod perfect justificat, asupra faptului că relatinizarea s-a petrecut în limba română și ,,sub influență romanică”, exercitată, la rândul ei direct sau indirect, adică prin ,,filieră neromanică”. Într-o asemenea categorie specială de unități lingvistice am inclus și noi împrumuturile latinești savante sau pe cele neolatine, care nu s-au realizat în lexicul românesc direct, ci printr-un intermediar nelatinesc și neromanic. Din acest punct de vedere cele trei fenomene la care am făcut trimitere în capitolul de față, relatinizarea, reromanizarea și occidentalizarea, își intersectează sfera de referință.

Asimilate într-o oarecare măsură dicționarelor de terminologie lingvistică sunt și unele enciclopedii. Ele au fost consacrate fie unui grup de limbi, selectate pe baza unor trăsături de structură asemănătoare, fie unui singur idiom. În această ultimă categorie se încadrează și Enciclopedia limbii române, lucrare ce include articole distincte, destinate definirii și prezentării celor mai importante aspecte ale acestor trei fenomene lingvistice și culturale înrudite. Meritul Mioarei Avram, care semnează rândurile unde sunt prezentate relatinizarea, reromanizarea și occidentalizarea (romanică) a limbii române, este acela de a nu restrânge sfera acestor procese la domeniul vocabularului. În articolul consacrat reromanizării, care e și cel mai extins, se vorbește despre o reromanizare ce ,,a vizat îndeosebi lexicul, formarea cuvintelor și frazeologia”, dar și despre rolul pe care aceasta l-a avut în ,,celelalte compartimente ale limbii: gramatica (atât morfologia, cât și sintaxa), mai puțin fonetica”. În final se face precizarea că acest proces a influențat în mod decisiv și ortografia limbii române.

În schimb, cei mai mulți dintre lexicografii, lexicologii, romaniștii și istoricii limbii, care au abordat subiectul relatinizării și relația acesteia cu reromanizarea și cu occidentalizarea (romanică) au avut în vedere exclusiv domeniul vocabularului și, mai mult, au absolutizat rolul împrumutului lexical în producerea sau exercitarea acestui fenomen.

Procesul de relatinizare a limbii române cunoaște însă, în ceea ce privește lexicul, mai multe aspecte semnificative, care corespund și principalelor căi sau mijloace prin care s-a realizat:

1. Împrumutul lexical. El reprezintă, fără îndoială, cel mai important aspect care a stat la baza consolidării poziției în vocabularul românesc a termenilor de origine latină. Însă nu tot ceea ce este latinesc, ca etimologie îndepărtată, e reprezentativ în acest proces. Pentru a vorbi cu adevărat de relatinizare prin împrumuturi lexicale, se cer îndeplinite următoarele condiții:

a) termenul românesc trebuie să amintească prin structura sa acustică iar, în cazul împrumuturilor încă neadaptate fonetic, și prin grafie, de imaginea etimonului primar sau originar din limba latină;

b) din punct de vedere semantic, cuvântul românesc nu trebuie să se fi îndepărtat într-o asemenea măsură de semnificația etimonului latin, încât să nu mai poată fi restabilită o legătură de conținut între cele două unități lingvistice.

2. Formarea cuvintelor. Prin cele trei procedee ale sale, derivarea, compunerea și conversiunea, s-a reușit consolidarea elementului latinesc moștenit și a celui împrumutat pe cale savantă în limba română.

3. Calcul lexical. Atât cel de structură morfematică, cât și cel semantic, au condus, în cele mai multe dintre situații, nu numai la îmbogățirea lexicului, ci și la întărirea poziției în sistem a cuvintelor românești de origine latină, moștenite ori împrumutate.

Procesul relatinizării s-a manifestat și în domeniul frazeologiei limbii române, prin intermediul împrumuturilor, al derivării frazeologice și al calcurilor frazeologice, lexico-frazeologice sau frazeologico-gramaticale.

Fără să constituie obiectul prezentei lucrări de doctorat, sfera acestui fenomen include aspecte particulare care vizează alte compartimente sau domenii ale limbii, cum sunt fonetica și fonologia, ortografia, morfologia și sintaxa. Iată de ce propunem următoarea definiție cu caracter mai general, menită să acopere multitudinea de fapte lingvistice care se circumscriu acestei acțiuni: relatizarea este, pe de o parte, procesul de intensificare sau de consolidare a trăsăturilor latinești ale limbii române, indiferent de domeniul căruia îi aparțin (lexic, frazeologie, fonetică, ortografie, structură gramaticală), iar, pe de altă parte, îmbogățirea lexicului și frazeologiei românești cu unități lingvistice noi care au origine latină imediată ori mai îndepărtată sau care prezintă în structura lor vizibile rădăcini latinești: baze derivative, afixe, afixoide și chiar cuvinte întregi.

Abordată din această nouă perspectivă, relatinizarea nu trebuie considerată același lucru cu reromanizarea, prin care înțelegem procesul de întărire a caracterului romanic originar al limbii române prin influența latină savantă și a altor idiomuri romanice, în special franceza și italiana, dar și spaniola, iar, într-o măsură extrem de mică, portugheza. Într-o accepție pur lingvistică, reromanizarea este sinonimă numai cu occidentalizarea romanică.

În sens mai larg, occidentalizarea lingvistică trebuie definită ca proces de modernizare a limbii române, realizat fie sub influența directă a limbilor și culturilor europene din Apus, romanice și germanice, fie într-o manieră indirectă, exercitată de acestea prin diverși intermediari neromanici (slavona, poloneza, maghiara, turca, neogreaca, rusa).

Și în privința indicațiilor etimologice pe care trebuie să le conțină o lucrare lexicografică unde se face referire la aceste trei concepte ligvistice, propunem o abordare unitară. Cu privire la termenul relatinizare se poate admite, în ultimă instanță, și o etimologie multiplă mixtă, el putând fi socotit, în egală măsură, în primul rând un reflex al fr. relatinisation, care este atestat mai devreme în limba franceză, iar, în subsidiar, o creație pe teren românesc de la un verb a relatiniza. În dreptul acestuia din urmă trebuie să se precizeze obligatoriu că are în structura lui un prefix cu valoare intensivă, și nicidecum iterativă, cum se indică, din păcate, în aproape toate sursele lexicografice pe care le-am citat. În schimb, termenul reromanizare a fost creat, în mod cert, în limba română, după modelul mai vechiului relatinizare, prin atașarea aceluiași prefix re- cu valoare intensivă. Un argument în sprijinul acestei idei îl reprezintă faptul că acest concept se leagă de numele lingvistului clujean Sextil Pușcariu. Nu același lucru putem afirma însă cu certitudine și în legătură cu etimologia termenului occidentalizare, pe care l-au folosit, cu diverse accepții culturale, importanți critici și istorici literari, precum Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Mihai Zamfir, Paul Cornea. Suntem de părere că aceștia îl puteau crea, în mod independent, prin derivare de la verbul occidentaliza, însă, la fel de bine, au putut adapta pe teren românesc sub forma infinitivului lung occidentalizare, un substantiv occidentalisation, atestat în limba franceză încă din jurul anului 1900, cum se arată în Lexis (s. v. occident). În domeniul lingvisticii românești și romanice, occidentalizare cunoaște mai multe atestări în scrierile profesorului Alexandru Niculescu.

În ceea ce ne privește, pledăm pentru folosirea corectă a conceptelor de relatinizare, reromanizare și occidentalizare (romanică), în mod diferențiat, în funcție de natura faptelor lingvistice sau (general) culturale la care se raportează. Suntem de părere că toți trei ar trebui menținuți în terminologia de specialitate, inclusiv termenul relatinizare, pe care îl considerăm și cel mai important din mai multe puncte de vedere.

Afirmația de mai sus este întărită prin faptul că despre relatinizare s-a vorbit nu numai cu privire la limba română, ci și cu referire la celelalte idiomuri romanice. În plus, prin structura lui morfematică, termenul relatinizare pune în lumină, într-un mod indubitabil, permanentele relații de limbă și de cultură care s-au stabilit, pe căi directe sau prin diverse filiere, între latină și limbile romanice. În rândul acestora, româna ocupă un loc aparte, reprezentând în opinia tuturor specialiștilor cel mai interesant și mai fascinant obiect de cercetare, prin condițiile speciale în care a evoluat secole de-a rândul, izolată de latinitatea apuseană din punct de vedere geografic, dar nu în totalitate și lingvistic sau cultural. Din aceste rațiuni, atunci când discută în studiile lor de lingvistică generală și romanică fenomenul relatinizării, autorii fac trimitere, destul de rar și în mod absolut tangențial, și la anumite aspecte din limba română.

După știința noastră, nici în lingvistica generală și nici în cea românească nu există o lucrare special consacrată acestui proces foarte complicat, dar și extrem de important. Am adus în discuție și situația din alte limbi de cultură, în special a idiomurilor romanice apusene, fiind pe deplin convinși că, cel puțin sub raport teoretic, acțiunea de relatinizare a lexicului și a frazeologiei limbii noastre depășește cadrul strâmt al lingvisticii românești și devine un subiect de interes maxim pentru lingvistica romanică și pentru cea generală deopotrivă.

III. Conceptul de relatinizare în relațiile lui cu reromanizarea și cu occidentalizarea (romanică)

Ignorarea valorii intensive a prefixului neologic re- din structura infinitivului lung relatinizare conduce, în mod inevitabil, la părerea greșită că prin acest fenomen se înțelege redobândirea latinității pierdute a limbii noastre.

În realitate, conceptul de relatinizare desemnează, pe de o parte, procesul de îmbogățire a limbii române cu noi elemente care au în structura lor rădăcini latinești și, pe de altă parte, intensificarea, adică accentuarea, întărirea, augmentarea sau consolidarea structurii gramaticale și a trăsăturilor de la nivelul lexical și frazeologic românesc. Înțeleasă într-o accepție atât de largă, noțiunea în discuție denumește un fenomen care acoperă aspecte dintre cele mai importante și mai interesante din evoluția limbii române. În lumea specialiștilor, este un lucru unanim recunoscut că limba română nu și-a pierdut niciodată aceste caracteristici, nici măcar în faza mai veche din evoluția ei, când s-a dezvoltat într-un mediu nelatinesc și neromanic.

Termenul relatinizare, o creație independentă a limbii române sau un reflex al fr. relatinisation, presupune în mod necesar un verb a relatiniza. El a și fost utilizat în literatura românească de specialitate, după ce l-a folosit, încă din anul 1916, lingvistul francez Antoine Meillet, cu referire chiar la perioada sau faza modernă din evoluția limbii noastre: ,,L’ influence française, qui a été grande au XIX-e siècle, a heureusement relatinisé le roumain depuis quelques décâdes” (,,Influența franceză care a fost puternică în secolul al XIX-lea a relatinizat în mod fericit limba română de câteva decenii”).

Influențat de Meillet sau ‒ mai puțin probabil ‒ inovând în mod independent, dar în aceeași direcție, Al. Graur a folosit conceptul de relatinizare pentru prima dată la noi în anul 1930, în numărul din 20 august al ziarului Adevărul. Autorul nu definește conceptul care apare încă din titlu (Relatinizarea limbii), limitându-se la prezentarea câtorva aspecte ale fenomenului și la ilustrarea lor prin exemple întâlnite, în special, în lucrările susținătorilor curentului latinist. Articolul începe chiar cu enumerarea principalelor obiective promovate de reprezentanții școlii latiniste: eliminarea tuturor elementelor de proveniență nelatinească din limba română, paralel cu înlocuirea lor prin unități lexicale latine și impunerea unei ortografii etimologice bazate exclusiv pe forma primitivă a cuvintelor, și nu pe aspectul fonetic. După cum se știe, cele mai multe dintre încercările de acest fel nu s-au realizat, însă aceasta nu înseamnă în opinia lui Graur (1987) că procesul relatinizării s-a oprit aici. Este semnificativă în acest sens următoarea observație pe care o face la p. 34: ,,E însă o greșeală să se creadă că tendința de relatinizare a limbii române e întrupată numai în școala latinistă. Și nu e în totul exact că această școală a fost înfrântă”. Astfel, în comparație cu grafia etimologizantă angel (pentru ceea ce se citea și se rostea, fără excepție, înger) sau cu formațiile de tipul răzbel (rezultat din încrucișarea voită și conștientă a cuvântului de origine slavă război, cu lat. bellum), care au rămas la stadiul de simple variante grafice învechite (prima dintre ele) și, respectiv, de variante lexicale populare și regionale, întâlnite astăzi din ce în ce mai rar (cf. răzbel). Remarcând această situație, Graur ajunge la următoarea concluzie care ne interesează direct: ,,E adevărat că termenii creați pe de-a-ntregul pe care voiau latiniștii să-i introducă în locul unor cuvinte slave n-au prins. Dar aceasta nu înseamnă că totuși cuvintele n-au fost eliminate, căci ele sunt din zi în zi tot mai mult înlocuite de cuvinte latinești, luate mai ales sub forma lor franceză”. La împrumuturile neologice lexicale din această ultimă categorie, dar și la cele de Pe de altă parte, există variante etimologizante propuse de latiniști care continuă să se folosească și astăzi. În afară de termenul român, la care se referă autorul și al cărui aspect a fost refăcut după forma etimonului său latinesc, romanus, sunt semnificative creații de felul lui arbore sau rotund, care au reușit să se impună în locul variantelor rumân, arbure și rătund, justificate ca urmare a exercitării legilor fonetice în trecerea de la latină la română. Acestea din urmă au rămas niște simple variante populare sau regionale, îndată ce au fost selectate ca literare sau corecte formațiile refăcute, în mod conștient, prin analogie cu grafia pe care o aveau corespondentele lor latinești: romanus, arbor, -is și, respectiv, lat. clas. rotundus, cu o variantă populară retundus, generată de confundarea părții inițiale cu prefixul re-, care era foarte productiv în limba latină. Aproximativ pe aceeași linie se situează și prepoziția sub, care s-a impus definitiv sub această formă la nivelul limbii literare, marginalizând, mai întâi, și apoi eliminând din uz o variantă de tipul supt, care se explică etimologic prin lat. subtus. Cei care au operat o asemenea modificare au văzut în rom. supt un continuator direct și imediat al lat. sub, ceea ce este, indiscutabil, greșit. Ca exemplu de formație contaminată care s-a menținut la nivelul limbii române literare Graur (1987: 35) citează substantivul morav, care a rezultat din încrucișarea lui nărav (de origine slavă) cu lat. mos, moris și pe care ,,multă lume îl consideră de origine latină”. După părerea noastră, numai exemplele din categoria celor care s-au menținut la nivelul limbii literare și continuă să se folosească până astăzi cu forma apropiată de aceea a etimonului lor din latină, sunt reprezentative în procesul relatinizării lexicului românesc, care, așa cum s-a putut vedea, cunoaște aspecte dintre cele mai diverse și, nu de puțin ori, destul de controversate. Este semnificativ în acest ultim caz sunt (în loc de sînt), considerat de Graur ,,un cuvânt greșit latinizat”, pentru că ambele forme de persoana a treia ale verbului a fi se explică, în ultimă analiză, prin latină. Din nefericire, termenul relatinizare prin care este desemnat un proces atât de important în evoluția limbii române a rămas mai multă vreme într-un con de umbră, fiind înlocuit în mod nejustificat printr-un cuvânt cu structură similară, reromanizare.

Creație a lingvistului clujean Sextil Pușcariu, substantivul reromanizare a ajuns să fie utilizat, nu de puține ori, ca sinonim al lui relatinizare. Personal nu putem fi de acord cu cei care pun semnul egalității între aceste două procese sau fenomene lingvistice, după cum nu ne putem însuși nici opinia potrivit căreia poziția termenului reromanizare este mai puternică decât cea a lui relatinizare. De fapt, lucrurile stau exact invers. Că aceasta este realitatea o dovedește și faptul că substantivul relatinizare este mult mai bine atestat în lingvistica generală și romanică. Cităm, pentru exemplificare, un singur fragment dintr-o lucrare consacrată studierii elementelor latinești de origine savantă împrumutate în limbile romanice: ,,Le latin a été envisagé comme un superstrat culturel (Tagliavini, 1972, p. 325) ou comme <<un adstrat constamment agissant parce que vivant>> (Imbs, 1981, p. 26). Sous cette influence, les langues romanes occidentales ont été soumises à un processus de re-latinisation, dans l’ensemble duquel l’emprunt lexical joue un rôle important”. Un corespondent al conceptului românesc reromanizare este folosit aici în mod cu totul și cu totul izolat și numai pentru a evidenția contribuția lingvistului român Sextil Pușcariu la teoretizarea acestui fenomen. În acest sens a fost creat în lucrarea la care am trimis mai sus un derivat franțuzesc de forma re-romanisation, a cărui existență este extrem de precară, din moment ce se întâlnește exclusiv în contribuțiile scrise în limba franceză de unii lingviști și lexicografi români: ,,Le roumain revient graduellement dans le circuit du monde occidental dominé par le latin et, soit directement, soit par l’intermédiaire des contacts avec les langues de culture de l’Europe Occidentale, le français et l’italien, il aboutit lui aussi à connaître ce processus de re-latinisation, ou plutôt de re-romanisation de sa structure en général et du vacabulaire en particulier. Este însă în afară de orice discuție faptul că lingviștii francezi folosesc în lucrările lor numai termenul relatinisation, singurul care s-a impus în lingvistica romanică și în cea generală. Spre deosebire de acesta, conceptul de reromanizare și-a diminuat mult poziția nu numai în terminologia lingvistică, ci și în lucrările de specialitate românești, unde se întâlnește din ce în ce mai rar în zilele noastre.

Prin fenomenul reromanizării trebuie să se înțeleagă o intensificare a trăsăturilor, mai ales de ordin lexical și frazeologic, ale limbii noastre, ca urmare a influenței exercitate de idiomurile neolatine occidentale. Împrumuturile făcute din franceză sau din italiană, eventual și direct din spaniolă ori, mai rar, din portugheză, au apropiat și mai mult limba română de idiomurile romanice apusene. Schimbarea esențială a configurației lexicale a românei, în urma pătrunderii unui val masiv de neologisme latino-romanice a fost subliniată de către Sextil Pușcariu într-un articol publicat în anul 1931. El a folosit cu această ocazie termenul reromanizare, pe care l-a și pus definitiv în circulație prin studiul intitulat Despre neologisme (cf. ,, Neologismul de origine latină sau neolatină a produs o adevărată re-romanizare a limbii noastre, îmbogățind-o cu un mare număr de elemente romanice, care au umplut golurile iscate prin uzarea firească și prin pierderea cuvintelor strămoșești în locul cărora se introduseseră cuvinte străine”). Această frază se regăsește într-o formă ușor modificată în volumul I, Privire generală, din lucrarea fundamentală Limba română a cunoscutului lingvist clujean: ,,Neologismul de origine latină sau neolatină a produs o reromanizare a limbii noastre, îmbogățind-o cu un număr de elemente romanice, care umpleau golurile iscate prin uzarea firească și pierderea cuvintelor strămoșești, în locul cărora se introduseseră vorbe străine. Din această afirmație deducem faptul că fenomenul reromanizării s-a realizat în opinia lui Sextil Pușcariu prin înlocuirea termenilor vechi românești, care erau străini de latinitate, cu neologisme latino-romanice.

În seria căilor prin care au ajuns în vocabularul românesc unități de acest fel se include, în primul rând, împrumutul lexical, cel mai important mijloc de îmbogățire a oricărei limbi. Lui i se adaugă procedeele interne de formare a cuvintelor, în special derivarea și compunerea, cu multiplele lor aspecte, precum și un tip special de îmbogățire mai ales a lexicului și frazeologiei, care este cunoscut sub denumirea de calc lingvistic.

Prin aceste mijloace au apărut în română cuvinte care pot fi raportate, nu numai pe baza aspectului lor formal (grafie și pronunțare), ci și a semnificațiilor primare ori derivate, principale sau secundare, la termeni existenți în limba latină. În măsura în care reflexele etimologice ale acelor cuvinte latinești se regăsesc în idiomurile romanice occidentale ca rezultat al influenței latine savante și există mai multe argumente concrete de natură lingvistică și extralingvistice, care să ateste faptul că ele au fost preluate, în mod direct, în limba română, se poate spune fără teama de a greși că, în anumite etape din istoria limbii noastre, procesul de relatinizare și cel de reromanizare s-au manifestat simultan. Sfera acestuia din urmă include cuvintele intrate în limba română din limbile romanice occidentale, în special din franceză și din italiană, iar într-o măsură mai mică și din spaniolă sau portugheză, indiferent de originea lor imediată ori mai îndepărtată.

În lingvistica românească, procesul reromanizării a fost limitat la neologismele latino-romanice împrumutate în română, direct sau prin filieră, din limbile neolatine ori din latina savantă. După cum se poate observa, în cazul limbii noastre, reromanizarea și relatinizarea au fost confundate și discutate împreună, fără a se ține seama de natura lor particulară. Vom vedea în capitolele următoare că fenomenul relatinizării are aspecte mult mai variate și mai complexe decât cele reprezentate de împrumuturile latino-romanice.

Din punct de vedere strict semantic, conceptul de reromanizare presupune intensificarea sau dobândirea unor trăsături lexicale și gramaticale, astfel încât limba română să capete o structură cât mai apropiată de idiomurile romanice occidentale.

O relație de sinonimie poate fi stabilită, cel mult, între reromanizare și occidentalizare romanică, deoarece, prin forța împrejurărilor, idiomurile romanice din care noi am împrumutat un număr mare de neologisme sunt și limbi occidentale sau apusene. Fără determinantul romanic, afirmația de mai sus nu ar fi valabilă, deoarece, pe de o parte, limbi occidentale sunt și germana, engleza, iar, pe de altă parte, occidentalizarea noastră s-a realizat și prin intermediul unor limbi ca neogreaca sau rusa.

Despre occidentalizare, înțeleasă într-un sens mai larg, ca fenomen de cultură, au vorbit critici, istorici și teoreticieni ai literaturii române, precum și cercetători ai istoriei noastre naționale. Cu acest prilej au fost reliefate condițiile politice, culturale și religioase care au generat și chiar au favorizat producerea unui proces de ,,integrare a limbii și literaturii românești moderne în Europa latino-romanică a Occidentului”, cum a definit Alexandru Niculescu acțiunea de occidentalizare. În urma unei analize lingvistice și filologice circumscrise la producțiile culturale din Transilvania, Moldova și Muntenia, apărute între anii 1750 și 1840, autorul a ajuns la concluzia că occidentalizarea a cunoscut aspecte distincte de la o provincie istorică la alta, în funcție de statutul socio-cultural al celor care o puneau în practică și de scopurile declarate sau disimulate ale acestora: ,,…cultura occidentală romanică în țările românești înseamnă, în primul rând, diversificare. Fără îndoială, cauza acestei diversificări trebuie căutată în condițiile societății românești din Transilvania și din Principate în secolul XVIII. În timp ce dincolo de Carpați masele românești aveau o omogenitate social-politică în care interesele micii nobilimi rurale erau legate de cele ale țăranului român lipsit de drepturi, în Țara Românească și în Moldova ierarhizarea socială în ranguri și stări era evidentă și în același timp statică: aceste deosebiri deschideau drumuri diverse limbii și culturii românești spre Occidentul romanic.”

Transilvania s-a orientat către formele latine ale Occidentului în mod nemijlocit, amplificând relațiile religioase și de cultură cu Roma catolică. Deși a cunoscut, indiscutabil, cea mai mare amploare în perioada reprezentanților Școlii Ardelene, relatinizarea lexicului și occidentalizarea culturii românești din Transilvania își au rădăcinile într-o perioadă mult mai timpurie din istoria limbii române. Încă de la începutul secolului al XI-lea s-au înființat primele episcopate catolice în Transilvania (la Cenad, Oradea Mare și Alba Iulia), unde latina se întrebuința ca limbă de cult religios și de predare în școlile care funcționau pe lângă acestea. Spiritul european din Apus și-a făcut simțită prezența în Transilvania printr-o serie de manifestări politice, culturale și religioase care s-au derulat cu mult înainte de mișcarea cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

Intrat încă din anul 1688 sub stăpânire austriacă, Ardealul a avut de-a lungul secolului al XVII-lea numeroase acțiuni de misionerat catolic. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea se înființează școli latinești, dintre care cea mai importantă era indiscutabil aceea care funcționa pe lângă mănăstirea de pe ,,dominiumul “ Blajului și îl avea ca profesor pe episcopul Inochentie Micu (Klein). Începe acum în Transilvania o activitate conștientă, vastă și bine organizată de afirmare a latinității limbii și culturii române, care va culmina cu opera istorică, lingvistică și filologică a corifeilor Școlii Ardelene. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sau Ion Budai-Deleanu își pun problema scrierii cu alfabet latin a limbii române, a normării sistemului ei gramatical și a elaborării unor dicționare cuprinzătoare, în care la loc de cinste urma să figureze elementul latinesc (savant). Ei au subliniat, ori de câte ori au avut prilejul, superioritatea limbii latine și a culturii europene occidentale în raport cu Orientul care se afla sub o puternică influență otomană.

Secolul al XVIII-lea este legat și de o vastă acțiune de traducere din germană, italiană sau sârbă a unor lucrări de istorie a Imperiului Roman, de filologie, gramatică, retorică, logică, etică, filozofie, aritmetică, fizică sau medicină. Acestea s-au adăugat traducerilor religioase care au rămas la fel de numeroase și de importante ca în epoca anterioară.

Cât privește domeniul traducerilor beletristice din perimetrul ardelenesc, ele erau legate nemijlocit de marile valori culturale ale antichității greco-latine, între care la loc de cinste stau Ovidiu, cu Metamorfozele, și Virgiliu, cu Eneida și Georgicele.

Spiritualitatea românilor transilvăneni s-a deschis către Occidentul latino-romanic și prin intermediul așa-numitelor călătorii de studii ale unor tineri teologi care urmau să fie școliți la Roma sau la Viena, unde se formaseră, de altfel, și reprezentanții Școlii Ardelene. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania începe să joace unul dintre cele mai importante roluri din istoria ei, acela de menținere directă a legăturilor culturale cu latinitatea și romanitatea europeană.

În schimb, în Moldova și în Muntenia, contactul cu Occidentul romanic s-a produs într-o perioadă destul de îndelungată ,,prin intermediul unei culturi orientale (polonă, turcă, rusă, neogreacă)”. Este semnificativă în acest sens afirmația lui Sextil Pușcariu cu privire la descoperirea și însușirea de către tinerii intelectuali români a marilor valori culturale din Apus: ,,Prin veacurile XVI și XVII, tot mai mulți tineri moldoveni cercetau școlile din Polonia, unde o renaștere târzie aprinsese cultul pentru Roma. Alții cercetau școalele umaniste întemeiate de călugări catolici în unele orașe din Moldova. Fii de boieri din amândouă principatele se întorceau cu cunoștințe de limba latină din << școlile cele mari >> din Constantinopol, unde învățau la dascăli greci, trecuți prin universitățile italiene”.

Mai mult, încă din secolul al XIV-lea latina s-a întrebuințat ca limbă diplomatică în relațiile domnitorilor din Țara Românească (și din Moldova) cu instituțiile politice din Transilvania și din țările europene catolice. Două sute de ani mai târziu, domnul Moldovei, Despot Vodă, a înființat la Cotnari un colegiu latin sub conducerea reputatului umanist Ioan Sommer.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, spiritul european occidental și-a făcut simțită prezența din plin în Muntenia și în Moldova prin intermediari culturali și lingvistici non-latini, astfel că se poate vorbi, pe de o parte, despre ,,contactul cu elemente de Rinascimento italian, în ambianța culturală a Poloniei secolului XVII, pe care îl stabilesc cronicarii Moldovei, luând indirect cunoștință de Enea Silvio Piccolomini”, iar, pe de altă parte, despre cultura greacă prin care se ,,vehiculează în secolul al XVIII-lea, în Muntenia, valorile Europei occidentale”.

Sunt extrem de importante din acest punct de vedere contribuțiile culturale ale spătarului Nicolae Milescu, în Moldova, și ale stolnicului Constantin Cantacuzino, în Muntenia, ambii cunoscuți ca oameni de formație și cultură neogreacă. În plină epocă de manifestare a influenței neogrecești asupra lexicului românesc, cronicarii munteni Radu Popescu și Radu Greceanu au introdus neologisme de origine romanică (mai ales din italiană) prin filieră neogreacă. În acest fel se demonstrează faptul că literatura istorică și operele marilor cărturari ai vremii, atât din Moldova, cât și din Țara Românească, în rândul cărora Dimitrie Cantemir ocupă locul cel mai de seamă, au constituit ,,însemnate canale de pătrundere a unor numeroase elemente occidentale în limba culturii românești, structurate, pe atunci, după modelele Bizanțului. Datorăm deci istoriografiei deschiderea către Occident a limbii române literare”.

Deloc de neglijat este și rolul traducerilor realizate direct ori printr-un intermediar neogrecesc după opere beletristice de limbă franceză sau din italiană, printre care se includ ,,romanțuri”, ,,istorii” cavalerești și erotice sau piese de teatru cu caracter melodramatic. Ele au completat în mod fericit șirul lucrărilor religioase și științifice, traduse în Moldova și în Țara Românească din limba slavă sau din neogreacă.

După cum se poate observa, în multe dintre situațiile prezentate mai sus, procesul relatinizării și, mai târziu, al reromanizării, a echivalat în cele trei provincii istorice românești cu o acțiune de redescoperire a Occidentului romanic. Există însă și aspecte ale acestor fenomene lingvistice și culturale care nu trebuie confundate și suprapuse, deoarece nu au nimic comun unele cu altele.

Relatinizarea se referă la toate elementele cu origine imediată sau mai îndepărtată latinească din limba română, cu condiția ca acestea să respecte următoarea cerință: să amintească prin forma și prin sensul ori sensurile lor de imaginea etimonului latin care le stă la bază. Este de la sine înțeles că termenii împrumutați într-o fază timpurie din evoluția limbii române din idiomuri precum slava, maghiara, turca, polona sau neogreaca nu aveau cum să conducă la o veritabilă relatinizare, din moment ce reflexele etimologice românești nu mai păstrau o legătură directă cu latina decât în mintea specialiștilor etimologi și a istoricilor limbii. Nici împrumuturile realizate la nivel regional din limbi precum maghiara, germana, bulgara, sârbo-croata, ucraineana sau rusa nu sunt reprezentative pentru procesul relatinizării lexicului românesc.

În mod paradoxal, nu tot ceea ce constituie element neologic romanic, germanic sau rusesc se încadrează automat în seria unităților prin care s-a realizat într-o fază mai recentă relatinizarea limbii române. În ciuda originii latinești mai apropiate ori mai îndepărtate, ele nu pot contribui la consolidarea elementului latin din lexicul românesc, dacă nu mai amintesc prin formă și prin conținut de latinitate. De aceea vom avea în vedere în capitolele care urmează numai acele împrumuturi a căror structură se apropie mult de imaginea etimonul lor latinesc. Reprezentând elemente de cultură, aceste neologisme latino-romanice au jucat un rol foarte important în acțiunea de relatinizare a lexicului românesc, atât în epoca veche, cât, mai ales, în faza modernă din evoluția limbii române.

Examinând mai atent maniera în care a fost abordat procesul relatinizării atât în lingvistica generală, cât și în cea românească, am ajuns la concluzia că sfera acestui fenomen nu trebuie nicidecum redusă la domeniul vocabularului românesc modern, din moment ce, la consolidarea elementelor latinești din lexicul românesc și la întărirea poziției în sistemul limbii a unor tipare flexionare moștenite din latină, au contribuit și influențe mai vechi exercitate asupra limbii noastre, precum slava, maghiara, turca, polona sau greaca. Sub o formă sau alta, procesul s-a desfășurat fără întrerupere, încă din momentul constituirii limbii române ca idiom de sine stătător și continuă să se manifeste și astăzi, grație, în primul rând, puternicei influențe engleze. În privința occidentalizării s-a vorbit în cazul limbii române de occidentalizare, în sens larg și de occidentalizare romanică, pentru că lingviștii și-au îndreptat atenția în special asupra impactului pe care l-au avut asupra limbii noastre împrumuturile masive făcute din franceză și din italiană, mai puțin din spaniolă, pe cale directă. Devenită din acest punct de vedere sinonimă cu reromanizarea, occidentalizarea romanică reprezintă un proces cultural și lingvistic extrem de complex, care ar putea constitui oricând obiectul unei alte lucrări de doctorat.

IV. Limitele procesului relatinizării

După părerea noastră, în acțiunea de relatinizare a lexicului românesc sunt relevante toate elementele cu origine imediată sau mai îndepărtată latinească din limba română, cu condiția ca acestea să respecte următoarea cerință: să amintească prin forma și prin sensul ori sensurile lor de imaginea etimonului latin care le stă la bază. Prin urmare, nu vom considera că reprezintă un aspect al relatinizării lexicului românesc pătrunderea în limba română a unor termeni, care, deși au indiscutabil rădăcini latinești, s-au îndepărtat într-o măsură atât de mare de latină, astfel încât nu mai amintesc prin grafie, prin aspectul fonetic sau prin conținut semantic de etimonul lor primar. În categoria acestora se includ atât cuvinte din fondul vechi al limbii, cât și neologisme. Avem în vedere, printre altele, următoarele clase de unități, clasificate în funcție de etimonul lor imediat:

a) Elemente lexicale de origine slavă

baie <v.sl. banĭa <lat. balneum,-i, ,,baie, sală de baie"<v.gr. balneion, ,,baie, încăpere";

cârjă <v.sl. križĭ <lat. crux,-cis, ,,cruce". Substantivele cârjă și cruce, moștenit din lat. crux,-cis, alcătuiesc un dublet etimologic;

chilie, ,,cămăruță, odaie" <v.sl. keliĭa <gr. kellion <lat. cella, ,,cabină de baie, odăiță, sanctuar";

colindă <v.sl. kolenda <lat. kalendae, ,,primele zile din lună”, derivat de la verbul calo, ,,a striga”, pentru că, la început, aceste zile se strigau;

comoară <v.sl. komora, ,,cameră sau depozit pentru provizii" <lat. camera,-ae, cu sensul de ,,boltă, arcadă", care a evoluat apoi la semnificația mai cunoscută de ,,cămară". În latină, termenul reprezintă un împrumut din v. gr. kamara. Cuvintele comoară, chimir, un împrumut turcesc al cărui sens etimologic era acela de ,,boltă, arcadă”, cămară (din neogreacă) și cameră, neologism din it. camera, constituie un cvadruplet etimologic.

lighioană, ,,fiară, jivină, vietate” (elipsă din sintagma legheoanele sau lighioanele pădurii) <v. sl. legeon, ,,mulțime, ansamblu" <ngr. legeon <lat. legio,-onis, ,,legiune, unitate militară de aproximativ patru până la șase mii de soldați, cuprinzând zece cohorte și șaizeci de centurii" sau ,,armată, trupă condusă la început de un pretor și, mai târziu, de un legatus". Cuvântul de origine slavă lighioană și termenul militar neologic legiune, împrumutat din lat. legio,-onis și din fr. legion, formează un interesant dublet etimologic.

oțet <v.sl. oțetŭ <lat. acetus, derivat de la acus, ,,ac”;

precupeț <v.sl. prikupeț, ,,negustor", derivat cu prefixul pri- de la verbul kupiti, ,,a cumpăra" <got. kaupon, ,,a face negoț", cu rădăcina în lat. caupo/copo, având sensul de ,,hangiu, cârciumar, negustor";

Rusalii <v.sl. Rusaliĭa <lat. Rosalia, un derivat de la rosa, ,,trandafir”, care a însemnat la început chiar ,,serbarea trandafirilor”, primind ulterior accepția creștină de sărbătoare religioasă;

tâmpină <v.sl. tompanŭ <lat. tympanon <v.gr. tympanon. Termenul tâmpină a desemnat un instrument muzical care făcea un zgomot asemănător tobei. Se regăsește astăzi în derivatul parasintetic a întâmpina, care a avut la început sensul concret ,,a bate din tobă, din dairea, în onoarea unor oaspeți”.

troian, ,,grămadă de zăpadă, dune, nămeți" și ,,întăritură primitivă dintr-un dig lung, prevăzută cu șanțuri de apărare" <v.sl. trojan <lat. traianus, adjectiv provenit prin conversiune de la numele propriu Traian;

ulei <v.sl. oleĭ <lat. oleum <v.gr. elaion, din substratul mediteranean.

După cum se poate remarca, există mari diferențe de formă, iar, uneori, și de semnificație între etimonul latinesc și rezultatul lui din limba română. Să se compare în acest sens perechile: baie și balneum, -i, cârjă, ,,băț, baston” și crux, -cis, ,,cruce”, chilie și cella, colindă și kalendae, ,,primele zile din lună”, comoară și camera, -ae ,,arcadă, cămară”, lighioană și legio, -nis, termen militar, oțet și acetum, precupeț și caupo, Rusalii și Rosalia, ,,sărbătoarea trandafirilor”, tâmpină și tympanon, troian și Traianus, nume propriu, ulei și oleum.

Raportând etimonul latinesc mai mult ori mai puțin îndepărtat din structura elementelor slave la reflexul lor etimologic din limba română, se observă cu ușurință faptul că slavismele discutate mai sus nu puteau conduce la relatinizarea lexicului românesc. Cu totul alta este situația neologismelor care provin, direct sau prin diverse filiere, din aceleași unități latinești. Nu putem pune pe același plan împrumuturile de origine slavă comoară, oțet, colindă, Rusalii, tâmpină sau lighioană, discutate mai sus, cu neologismele latino-romanice cameră <it. camera, fr. caméra, acerb <din lat. acerbus, acid <din lat. acidus, acut <din lat. acutus (toate trei derivate pe baza lui acus, ca și acetum, etimonul slavului oțet), calendar, clasă, clasic, care au toate în structura lor rădăcina latină calo, ,,a striga”, roză <din lat. rosa, roz <fr. rose, rozetă <fr. rosette, timpan <din lat. tympanon sau legiune <din lat. legio,-nis, fr. legion, și nici nu-l putem considera pe troian un element latinesc de aceeași factură cu numele propriu Traian, deși ele reprezintă, în ultimă analiză, reflexe ale aceluiași substantiv din limba latină. Diferențele de formă și cele semantice se explică prin faptul că, până să ajungă la noi, cuvintele cu origine imediată slavă și îndepărtată latinească au trecut printr-un număr mai mic sau mai mare de sisteme lingvistice. Este cazul lui chilie sau lighioană, care au cunoscut și o filieră grecească, sau al lui precupeț, derivat în limba slavă nu direct de la termenul de origine latină, ci de la un intermediar luat din gotică.

Până când au ajuns în limba română, unitățile cu origine îndepărtată latinească analizate mai sus au trecut prin două filiere (cf. chilie, lighioană, precupeț) sau exclusiv prin slavă (cf. baie, cârjă, colindă, comoară, oțet, Rusalii, tâmpină, troian, ulei), unde și-au schimbat mai mult ori mai puțin forma, iar uneori, și sensul de bază. Mai mult chiar, ele au generat în limbile în care au intrat derivate sau compuse pe care le-am preluat ulterior și noi. În această situație se găsește, de exemplu, derivatul cu prefix în limba slavă, prikupeț, etimonul imediat al substantivului precupeț din română.

Pe lângă faptul că au suferit un proces de adaptare și readaptare succesivă la sistemul fonologic și gramatical al limbilor prin care au trecut, reflexele etimologice ale acestor termeni latinești au suportat, nu de puține ori, și efectul unor accidente fonetice dintre cele mai diverse (asimilarea, disimilarea, metateza, sincopa, afereza sau proteza).

Nefiind termeni de cultură sau de civilizație, aceste cuvinte, majoritatea fapte populare și regionale, nu aveau cum să ilustreze un aspect al procesului de relatinizare a lexicului românesc.

b) Elemente lexicale de origine maghiară

acaț, ,,salcâm” <magh. akác <lat. acacia, -ae <v.gr. akakia, vechi cuvânt egiptean;

agriș, ,,arbust cu fructe comestibile din zona de munte” <magh. egres <it. agresto, ,,strugure necopt, crescut la început în stare sălbatică, apoi aclimatizat” <lat. agrestus, ,,rural”, un derivat de la ager, ,,ogor”;

almar, ,,dulap” <magh. almárium <lat. armarium, ,,casetă, bibliotecă, bufet, dulap”, derivat de la arma, -ae, ,,armă”;

chiblă, ,,găleată” <magh. köböl <v.sl. kŭblŭ <v.germ. Kübel, ,,găleată” <lat. cuppella, diminutivul lui cuppa,-ae, ,,cutie, butoi pentru depozitat lichide sau solide”;

cleștar, ,,cristal” <magh. kristály <germ. Kristall <lat. crystallus sau crystallum, ,,gheață, rocă de cristal, piatră prețioasă, cupă” <v.gr. krystallos. Cuvintele cleștar, cristal, cu pluralul cristale, și cristal, cu pluralul cristaluri, ambele de proveniență latină savantă și franceză (cf. lat. crystallum, fr. cristal ) alcătuiesc un triplet etimologic.

cotlon, ,,ungher, colț” <magh. katlan, ,,cuptor” <s-cr. derivat kotlina <v.sl. kotilǔ <got. katils <lat. catillus, ,,farfurioară”, diminutivul lui catinus, ,,vas adânc pentru fiert mâncarea, strachină, blid, cratiță” sau ,,creuzet de topit metale”;

creițar, ,,monedă de valoare mică în vechiul Imperiu Austro-Ungar” <magh. krajcár <ceh. krejcar <v.germ. Kreuzer, ,,monedă imperială”, derivat de la Kreuz, ,,cruce” <lat. crux, -cis, cu același sens;

dijmă <magh. dézsma <lat decima, ,,a zecea parte”, derivat de la decem, ,,zece”;

forint <magh. forint <germ. Florin <lat. med. florinus, derivat de la flos, -ris, ,,floare”. Alături de forint, substantivul comun florin (<germ. Florin, fr. florin ), cu o variantă fiorin (it. fiorino) și antroponimul Florin formează un inedit triplet etimologic.

ghimber, ,,plantă din care se extrag uleiurile eterice” <magh. gyömbér <lat. zingiber <v.gr. zingiberis <sanscr. çrngavēra, derivat de la rădăcina çrngam, ,,corn”;

guler <magh. gallér <germ. med. goller <lat. collarium, ,,guler”, derivat de la collum, ,,gât, grumaz”. Dubletul etimologic al lui guler este neologismul colier <fr. collier <lat. collarium.

husar, ,,ostaș din cavaleria maghiară” <magh. huszár (cu același sens) <s-cr. husar, ,,hoț, tâlhar” <gr. med. kursarios, ,,pirat” <lat. tz. cursarius, cu aceeași semnificație depreciativă. Dubletul etimologic al rom. husar este corsar, neologism din it. corsaro și din fr. corsaire.

jeler, ,,țăran care muncea pe moșia nobilului” <magh. zsellér <germ. Söller, variantă dialectală a lui Söldner, ,,mercenar” <lat. solidus, adjectiv cu sensul de ,,solid, tare, greu”, dar și ,,ferm, temeinic, adevărat”;

larmă, ,,gălăgie, agitație, zarvă” <magh. lárma <germ. Larme, variantă dialectală pentru literarul Lärm, ,,gălăgie” <it. all' arme!, ,,la arme!”, sintagmă care conținea pluralul lui arma <lat. arma, -ae, ,,arme, mijloace de apărare, război, luptă, trupe, oaste”. Dubletul etimologic al rom. larmă este neologismul alarmă, cu origine dublă (it. alarma și fr. alarme).

marfă și marhă, ultimul dintre ele regionalism cu sensul de ,,vită, vacă” <magh. marha <v. germ. marhat, ,,piață” <lat. mercatus, ,,negustorie, comerț, târg, piață”;

meșter <magh. mester <germ. Meister, ,,maistru” <lat. magister, ,,căpetenie, comandant, mai marele unui grup, șef, dascăl, învățător, maestru”. Familia etimologică a lui magister conține numeroși membri, care sunt foarte diferiți din punctul de vedere al originii imediate, al vechimii și al structurii fonematice: adjectivul măiestru (moștenit), meșter <magh. mester, maistru <germ. Meister, mistru (din cehă), maistor (din bulgară), magistru <din lat. magister, maestru <it. maestro și master <engl. amer. Master.

mușcată <magh. muskátli <germ. Muskat (cu varianta regională Muskatl) <lat. tz. muscatus, derivat al lui muscum, ,,mosc, parfum” <pers. Mušk;

muștar <magh. mustár <germ. med. mustard <v.fr. moutade, un derivat al lui moŭt, ,,vin” <lat. mustum, ,,vin, must”;

pahar <magh. pohár <slov. pehar <germ. becher, ,,pahar” <lat. tz. *bicarium, derivat pe baza reflexului etimologic al grecescului bikos, ,,vas cu toarte” <egipt. bgķ.t, ,,vas cu ulei, folosit ca unitate de măsură a cantității”;

pișcot <magh. piskóta <germ. biskotte <it. biscotto <lat. bis coctus, ,,copt de două ori”. Dubletul lui etimologic este neologismul biscuit, de proveniență franceză (cf. fr. biscuit <it. biscotte).

pont, ,,aluzie, ironie” <magh. pont <lat. punctum, supinul lui pungo, ,,a împunge”;

potică, ,,farmacie” <magh. patika <germ. Apotheke <lat. apotheca <v.gr. apotheke. Familia etimologică a lat. apotheca include elementele vechi și regionale potică <magh. patika, apotecă <germ. Apotheke și neologismele bodegă <germ. Bodega sau butic <fr. boutique <prov. botica <lat. apotheca < v.gr. apotheke, ,,depozit, magazie, încăpere”. De precizat că Al. Graur (1978) îl socotește un împrumut realizat direct din germană, și nu printr-un intermediar maghiar.

pușcă <magh. puska <pol. puszka <v.germ. buhsa (cf. actualul Büchse) <lat. buxis <v.gr. pyxis, ,,cutie”. Familia etimologică a lat buxis mai include și alți descendenți cu sens mai mult sau mai puțin apropiat, printre care se numără boxă, bucșă, busolă.

sicriu <magh. szekrény, ,,coșciug” <germ med. schrin, ,,dulap” <v. fr. scrin (variantă dialectală pentru écrin) <lat. scrinium, ,, cutie”. Dubletul etimologic al rom. sicriu este neologismul latino-romanic scrin <din lat. scrinium, rus. Skrin

sobă <magh. szoba <v. germ. stube, ,,cameră unde se face focul” <lat. *extufare, creat pe baza lui tufo <v.gr. typhos. Alți descendenți ai acestei forme reconstruite sunt izbă, stufat și etuvă.

șindrilă, ,,scândură pentru acoperit case” <magh. sindel <v.germ. schindel <lat. scindula sau scandula, ,,scândură, șindrilă pentru acoperiș”, derivat de la verbul scindere, ,,a sfâșia, a despica, a sparge, a tăia”, din care provine și neologismul scinda;

târnaț, ,,prispă” <magh. tornác <germ. med. tërrâz <v. fr. terrasse <prov. terrasa, creat pe baza descendentului lat. terra, ,,pământ, sol”. Regionalul târnaț și neologismul terasă, de proveniență franceză, alcătuiesc un interesant dublet etimologic.

țintirim, ,,cimitir” <magh. cinterem <lat. coemeterium <v. gr. koimeterion, derivat de la verbul koimao, ,,a dormi”. Din lat. coemeterium provine prin neogreacă (cf. kimitirion) și consolidat de italiană (cf. cimitero ), și neologismul latino-romanic cimitir.

După cum se poate observa, cele mai multe dintre împrumuturile de origine maghiară discutate anterior sunt termeni învechiți, regionali sau populari. Unele substantive, precum guler, larmă, marfă, meșter, muștar, pahar, pișcoturi, pușcă, sicriu sau sobă au pătruns și în limba comună, ocupându-și definitiv locul în vocabularul românesc. Ar fi o greșeală însă dacă am afirma că ei au contribuit la acțiunea de relatinizare a limbii române sau dacă am vorbi în astfel de cazuri despre o latinitate ,,ascunsă”. Chiar dacă au, indiscutabil, origine latinească mai îndepărtată, prin forma sub care au fost adaptate în română și, uneori, prin sensurile lor, s-au îndepărtat într-o măsură atât de mare de latină, încât este aproape imposibil de recunoscut la prima vedere etimonul latinesc care le stă la bază. Să se compare în acest caz acaț și acacia, -ae, agriș, ,,arbust” și agrestus, ,,sălbatic”, almar și armarium, chiblă și cuppella, cleștar și crystallus, cotlon și catillus, ,,farfurioară”, creițar și crux, -cis, ,,cruce”, dijmă și decima, ,,a zecea”, forint și florinus, ghimber și zingiber, guler și collarium, husar, ,,ostaș maghiar” și cursarius, ,,hoț, tâlhar”, jeler, ,,țăran iobag” și solidus, ,,greu, masiv, solid”, larmă și arma,-ae, marfă, marhă, ,,vită, vacă” și mercatus, ,,negustorie, târg, piață”, meșter și magister, ,,dascăl, învățător, maestru”, mușcată și muscum, ,,mosc, parfum”, muștar și mustum, ,,vin, must”, pahar și *bicarium, pișcot și bis coctus, ,,copt de două ori”, pont și punctum, ,,împunsătură, punct”, potică și apotheca, pușcă și buxis, ,,cutie”, sicriu și scrinium, ,,dulap, cutie”, sobă, ,,obiect”, sens derivat din acela de ,,cameră unde se face focul” și tufo, șindrilă și scindula (scandula), târnaț, ,,prispă” și terra, ,,pământ, sol” sau țintirim și coemeterium.

Cu totul alta este situația neologismelor latino-romanice care au la bază aceiași termeni latinești sau reprezintă derivate de la reflexele lor etimologice. Sunt semnificative din acest punct de vedere agrest <din lat. agrestis, fr. agreste, corsar <it. corsaro, fr. corsaire, cristal <din lat. crystallus, fr. cristal, decan <din lat. decanus, prin care era desemnat inițial reprezentantul care era șef peste zece oameni, decembrie <din lat. december, socotită a zecea lună la romani, a decima <din lat. decimo, verb folosit la început cu sensul de ,,a omorî un om din zece”, magistru <din lat. magister, muscat <fr. muscat, punct <din lat. punctum, scinda <fr. scinder, lat. sav. scindere, scrin <rus. skrin, lat. sav. scrinium, solid <din lat. solidus, fr. solide, terasă <fr. terasse.

Discrepanțele de ordin formal și semantic dintre termenii românești preluați din maghiară și corespondentele lor din limba latină se justifică prin numărul mare de filiere prin care au trecut aceste cuvinte până să ajungă la noi. Este vorba despre nu mai puțin de patru, în cazul lui cotlon și târnaț, sau de trei filiere la substantivele chiblă, creițar, husar, larmă, muștar, pahar, pișcot, pușcă și sicriu. Aspectul termenilor latinești s-a modificat considerabil ca urmare a proceselor firești de asimilare sau de adaptare fonologică și gramaticală ori prin acțiunea diverselor accidente fonetice, chiar dacă în alte cazuri numărul sistemelor lingvistice prin care au trecut până să ajungă în română a fost mai mic, două (cf. agriș, cleștar, forint, guler, jeler, marfă, marhă, meșter, mușcată, potică, sobă, șindrilă) sau unul singur (cf. acaț, almar, dijmă, ghimber, pont și țintirim). În plus, între română (limbă latină) și maghiară, idiom din familia limbilor fino-ugrice, există deosebiri fundamentale de structură gramaticală și de ordin fonetic, inclusiv ca mod de accentuare, așa încât era firesc să apară asemenea diferențe.

Deși influența maghiară s-a manifestat în special la nivel regional, există aspecte care pun în evidență faptul că ea a reprezentat, alături de germană, greacă și poloneză, un însemnat intermediar lingvistic și cultural în procesul de preluare a unor neologisme latino-romanice, cum se va vedea în capitolul următor.

c) Elemente lexicale de origine turcă

cașcaval <tc. kașcaval <it. cacio-cavallo, compus din două cuvinte de origine latină: cacio <lat. caseus, ,,brânză” și cavallo <lat. caballus, ,,cal”;

cântar <tc. kantar <arab. quintār <gr. kentenari <lat. centenarium, derivat de la centum, ,,o sută”;

comitagiu, ,,membrul unei organizații sau asociații secrete” <tc. komitaci, derivat de la komita (,,organizație secretă de natură politico-militară”) <it. comita <fr. comitet <engl. comitet <v.fr. committee, ,,asociație, organizație”, derivat pe baza descendentului franțuzesc al lat. committo, derivat cu prefixul con-, de la verbul mitto,-ere, ,,a pune la un loc, a asocia, a lega strâns”. Dubletul său etimologic este comitet <fr. comitet.

covată, ,,albie de lemn” <tc. kovata/kuvata <fr. cuvette, derivat al lui cuve, ,,albie”, moștenit din lat. cupa, ,,bute, butoi”. În familia etimologică a lat. cupa se încadrează și neologismele franțuzești cuvă <fr. cuve și chiuvetă <fr. cuvette, diminutivul lui cuve.

funduc, ,,veche monedă turcească de aur” <tc. findik <arab. funduk <lat. nux pontica, ,,alună, nucă din Pont” (cf. lat. nux, ,,nucă” și pontica, adjectiv feminin creat pe baza unui toponim arhicunoscut în antichitate). Romanii l-au calchiat pe nux pontica după sintagma grecească pontikon karion.

mofluz, ,,falit, falimentar, rămas cu buza umflată” <tc. müflüs, ,,falit” <arab. muflis, participiul prezent activ al verbului falasa, ,,a da faliment”, derivat de la substantivul fals, plural fulus, denumind o monedă specifică zonei orientale; arab fals <gr. phollis <lat. follis, ,,burduf, sac, foale, pungă”.

oca, ,,veche unitate de măsură a greutății” <tc. okka <arab. ukija, împrumutat printr-un intermediar aramaic din gr. ounkia <lat. uncia, ,,a douăsprezecea parte dintr-un întreg, monedă, para, uncie, unitate pentru măsurat lungimea și greutatea”, derivat de la unus, ,,unul”. Are ca dublet pe uncie <din lat. uncia.

palavră <tc. palavra <span. palabra / palavra, ,,cuvânt”, împrumutat printr-un intermediar arab din lat. parabola, ,,alegorie, comparație, asemănare, parabolă, cuvânt” <gr. parabole, compus din două elemente: para, ,,alături” și ballo, ,,a arunca”. Termenul palavră alcătuiește împreună cu neologismele parabolă <din lat. parabola și parolă <fr. parole un triplet etimologic.

trampă, ,,troc, afacere” <tc. trampa, ,,troc” <it. tramuta, ,,schimbare”, derivat regresiv de la verbul tramutare <lat. transmutare, ,,a schimba, a modifica, a (se) muta”.

Idiom din familia limbilor altaice, turca prezintă vizibile diferențe fonetice și de structură gramaticală în raport cu limba latină, fapt evidențiat și prin modul de adaptare a cuvintelor latinești care au fost împrumutate fie printr-un intermediar romanic (franceza, italiana sau spaniola, ca în cazul lui cașcaval, comitagiu, covată, palavră, trampă), fie prin filieră arabă (cf. cântar, funduc, mofluz, oca). Forma acestor elemente turcești din limba română, multe dintre ele cuvinte arhaice, regionale și populare, s-a îndepărtat considerabil de latină, ca urmare a numeroaselor sisteme lingvistice prin care au trecut bazele lor latinești până să fie adaptate în limba română (cinci sau patru filiere, în cazul lui comitagiu, respectiv oca, trei, în privința lui cântar, mofluz, palavră, și două filiere în ceea ce privește substantivele cașcaval, covată, funduc sau trampă). Ne apare cu atât mai firesc faptul că ele nu mai amintesc prin structură, eventual nici prin sens, de etimonul latinesc mai îndepărtat (cf. cașcaval și caseus, ,,brânză” sau caballus, ,,cal”, cântar, ,,obiect de măsurat greutăți” și centenarium, de la centum, ,,sută”, comitagiu, ,,membru într-o asociație secretă” și conmittere, ,,a pune la un loc”, covată, ,,albie” și cupa, ,,butoi”, funduc, ,,monedă de aur” și nux pontica, ,,nucă provenită din Pont”, mofluz, ,,falit” și follis, ,,sac, pungă”, oca și uncia, palavră și parabola, ,,asemănare, comparație”, trampă, ,,afacere, schimb” și transmutare, ,,a modifica, a schimba”). Mult mai fidele etimonului lor originar comun din limba latină au rămas următoarele neologisme latino-romanice care se înrudesc cu împrumuturile turcești discutate anterior: centenar <din lat. centenarium, uncie <din lat. uncia și parabolă <din lat. parabola.

Elemente lexicale din neogreacă

bătălie <ngr. batalia <it. battaglia <lat.tz. battualia, derivat de la verbul battere, ,,a bate”;

canapea <ngr. kanapes <fr. canape <lat. conopeum/conopium <v.gr. konopion, ,,pat prevăzut cu o peredea contra țânțarilor”, un derivat de la konops <egipt. hamś, ,,țânțar”;

capelă, ,,șapcă din postav, purtată de militari” <ngr. kapello, ,,pălărie” <it. cappello <lat. cappellus, diminutiv al lui cappa, ,,mantie”. Din aceeași familie etimologică mai fac parte șapcă (<rus. șapka) și chipiu (<fr. kepi).

cofeturi, ,,bomboane, zaharicale” <ngr. kofeta <it. confetto, cu sensul de ,,zaharisit” <lat. confectum, ,,preparat alimentar asemănător fursecurilor”, variantă a lui confactum, derivat cu prefixul con- de la participiul factum al verbului facere. Dubletul său etimologic este neologismul de origine franceză și italiană confetti, pluralul aceluiași substantiv confetto.

colțun (variantă călțun), ,,ciorap” <ngr. kaltsuni (eventual și din bg. kalțun)<it. calzone, ,,ciorapi”, un derivat al descendentului lat. calceus, ,,încălțăminte de piele prinsă pe picior cu ajutorul unor fâșii”, care provine prin derivare cu sufix de la calx, -cis, ,,călcâi, picior”. De la colțun (călțun) a fost creat în limba română diminutivul colțunaș (călțunaș) pe baza unei analogii de formă între acest desert și un ciorăpel. Aceeași origine latinească are și termenul sportiv calcio, folosit cu referire la campionatul de fotbal din Italia. Evoluția semantică a termenului în limba italiană se explică prin faptul că acest joc sportiv a fost practicat la început de către jucători echipați cu asemenea ghete. În română s-a ajuns în acest mod, pe două căi diferite, la un dublet etimologic foarte interesant.

crivat, ,,pat” <ngr. krevvati <v.gr. krabbatos <lat. grabatus, ,,pat scund, aflat în casa oamenilor de condiție socială modestă” <maced. krabatos;

fustă și fustanelă <ngr. fusta și, respectiv, fustanella, acesta din urmă, un cuvânt derivat. Termenii neogrecești au ca etimon mai îndepărtat egipt. fustāt, provenit prin antonomază din toponimul Fustāt, desemnând periferia orașului Cairo, adică exact locul unde au fost produse pentru prima oară aceste obiecte de vestimentație. Egipt. Fustāt este un reflex al gr. phossaton <lat. fossatum, derivat de la fossa, ,,groapă, șanț, canal”, participiul perfect feminin al verbului fodio, ,,a săpa”. Dubletul etimologic al rom. fustă este substantivul sat, moștenit din același fossatum, prin care se înțelegea inițial un loc bine păzit și împrejmuit cu șanțuri de apărare.

ipsos <ngr. ghipsos <v.gr. gypsos. Are ca dublet pe ghips <germ. Gips <lat. gypsum, ,,ghips, statuie, chip lucrat în ghips” <v.gr. gypsos, de origine semitică.

mostră <ngr. mostra <it. mostra <lat. monstrum, ,,arătare, închipuire”, derivat de la substantivul mens, -tis, ,,minte”;

pandișpan <ngr. pandespani <tc. pandispanya <it. pan di Spania (,,pâine din Spania”, un produs de bucătărie asemănător cozonacului sau checului). Toate cele trei componente sunt latinești la bază (cf. it. pan <lat. panis, ,,pâine”, prepoziția di <lat. de și numele propriu Spania <lat. Hispania ).

rețetă <ngr. retseta, ,,mod, formulă de prezentare și de preparare” <it. ricetta <fr. recette (substantiv) <lat. recepta, ,,primită, receptată”, participiul feminin al verbului recipere, ,,a primi”, derivat cu prefix de la capere, ,,a apuca, a lua, a prinde”.

salată <ngr. salata <it. insalata, ,,sărată”, derivat de la sale, ,,sare” <lat. sal,-is;

săpun <ngr. sapuni <it. sapone, ,,săpun” <lat. sapo,-nis <v.germ.*saipo, singurul care poate explica descendenții Seife din germană și soap din engleză;

sigur <ngr. síghuros <it. sicuro <lat. securus, ,,lipsit de griji”, derivat de la substantivul cura, ,,grijă”;

spatie, ,,treflă” (la jocul de cărți) <ngr. spathi <v.gr. spathe, intrat și în latină sub forma spatha, ,,sabie”;

spițerie, care avea la început sensul ,,mărfuri de specialitate” <ngr. spețaria <it. spezieria, un derivat de la reflexul etimologic al lat. species, ,,aspect”;

vapor <ngr. vapori <fr. vapeur, ,,abur, vapori de aer, căldură” sau ,,mașină” (la început cu aburi), apoi ,,barcă” (prevăzută cu un motor). Franțuzescul vapeur are origine latină (cf. lat. vapor,-is, ,,abur, vapori”). Dubletul etimologic al rom. vapor este cuvântul vapori, utilizat la plural (cf. vapori de aer) și împrumutat pe cale savantă din fr. vapeur și din lat. vapor,-is;

vopsi, cu varianta fonetică văpsi <ngr. vapto, prin intermediul bg. vapsam. Este legat etimologic de v.gr. baptizo, ,,a scufunda”, care a fost împrumutat și în latină sub aceeași formă, dându-i-se mai târziu sensul creștin de ,,a boteza”.

Relațiile strânse de ordin material și cultural dintre cele două mari zone ale antichității, Grecia și Imperiul Roman, nu aveau cum să nu lase de ambele părți și urme lingvistice. Multe cuvinte din greaca veche au fost împrumutate și adaptate în latină, de unde le-am primit ulterior și noi, fie ca elemente moștenite, fie pe cale savantă, ca neologisme latino-romanice.

În același timp, și limba greacă a împrumutat cuvinte latinești în toate fazele mai importante din evoluția sa, începând cu greaca veche, trecând prin greaca medievală sau bizantină și culminând cu neogreaca. Desemnând diverse realități sociale, politice, științifice și spirituale, termenii grecești cu origine imediată sau mai îndepărtată latină au ajuns și în limba română. Dacă prin aspect și prin semnificații cuvintele împrumutate de noi din greaca medie sau din neogreacă trimit la etimonul latin care le stă la bază, putem afirma fără teama de a greși că ele au jucat un rol în procesul relatinizării lexicului românesc. Este și cazul substantivelor plic <ngr. plikos <it. plico, derivat de la un verb descendent din lat. plicare, ,,a îndoi” și monedă <ngr. moneda <it. moneda, variantă din aria dialectală a Veneției <lat. moneta, care a funcționat la început ca un epitet dat zeiței Iunona, în al cărei templu s-au bătut pentru prima dată monedele la Roma. Cuvântul românesc monedă a cunoscut și o variantă fonetică monetă, care trimite indiscutabil la etimonul latinesc menționat mai sus.

Total diferit este în schimb statutul acelor termeni neogrecești învechiți, regionali sau populari, care nu mai seamănă ca structură, iar uneori și ca sens, cu forma existentă în latină (cf. canapea și conopium, capelă și capellus, cofeturi și confactum, colțun, ,,ciorap” și calceus, ,,tip de încălțăminte”, crivat și grabatus, fustă, fustanelă și fossatum, de la fossa, ,,groapă, șanț”, ipsos și gypsum, pandișpan și panis, ,,pâine”, rețetă și recepta, ,,primită, receptată”, salată și sal, -is, ,,sare”, săpun și sapo, -nis, spatie și spatha, ,,sabie”, spițerie și species, ,,aspect”). Unii dintre ei, cum sunt partidă, sigur sau vopsi, au pătruns în limba comună, ocupându-și definitiv locul în lexicul românesc. Îndepărtarea de latină a împrumuturilor neogrecești din română se datorește adaptărilor fonetice și morfologice din idiomurile prin care au trecut bazele latinești până când au ajuns în limba noastră. Se poate vorbi în acest sens de două ori chiar de trei filiere, în cazul lui fustă, pandișpan sau rețetă.

Dimpotrivă, neologismele înrudite cu ele din punct de vedere etimologic păstrează cu mai multă fidelitate imaginea acustică și semnificația primară a etimonului latinesc. Este și cazul lui confecție, confecționa, legate de lat. confactum/confectum, calcio sau calcaneu, din familia etimologică a lat. calx, -cis, cu derivatele calceus și calcaneum, fosă (nazală) <din lat. fossa, ghips <germ. Gips <lat. gypsum, panifica(re) și panificație, având toate rădăcina latinească panis, a acapara, a recepta, recepție, receptor, receptacul, recipisă, recipient, a capta, captiv, capabil, capacitate, a accepta, accepție, decepție, a concepe, concepție, excepție, intercepție, principiu sau principal, care stau toate în legătură cu descendenții verbului capere, salin(ă), salicilat, salariu, avându-l la origine pe lat. sal,-is, securitate, sinecură, a procura, procuror și curatelă, reduse în ultimă analiză la termenul latinesc cura, ,,grijă”, spadă și spatulă, având la bază lat. spatha, specie, speță, special, specialist, a specula, specimen, spectru, spectacol, aspect, conspect, circumspect, perspectivă, prospect, auspicii, specific, suspect și specios, în structura cărora recunoaștem rădăcina latinească specio, cu sensul de ,,a privi”.

e) Elemente lexicale de origine polonă

arendă <pol. arenda, termen împrumutat din spaniolă unde există și verbul arrendar <cat. arrendar, un derivat de la renda, în structura căruia se regăsește verbul latinesc reddere, ,,a restitui, a da înapoi”;

castron <pol. kastrol <fr. casserole <prov. casserole, derivat de la cassa <lat. cattia, ,,tigaie, tingire”. Dubletul lui etimologic este neologismul caserolă <fr. casserole.

clapon, ,,cocoș castrat” <pol. kaplon <ceh., slov. kapoun <v.germ. kapaun <it. cappone, derivat de la reflexul etimologic al lat. capo,-nis, ,,clapon”;

cufăr <pol., ucr. kufer <germ. koffer, ,,coș, cufăr, ladă” <fr. coffre <lat. cophinus, -i, ,,coș” <v.gr. kophinus, ,,coș de papură”;

groș, ,,veche monedă care a circulat și în țările române” <pol. grosz <germ. Groschen, ,,bani, groși” <fr. gros <lat. grossus, adjectiv cu sensul de ,,gros, gras, mare”. Deplasarea de semnificație și conversiunea din adjectiv în substantiv au avut loc în Europa Centrală și Apuseană, unde s-au bătut astfel de monede, care erau mai groase ca dimensiune și mult mai valoroase decât cele subțiri. Din această cauză, ele au și fost denumite (nummi) grossi, cel de-al doilea termen utilizându-se treptat, prin elipsă, și cu sensul de ,,monede, bani”, pe care l-a transferat de la cel dintâi.

marchitan <pol. markietan <germ. Marketender, un derivat în a cărui structură îl recunoaștem pe lat. mercatus, ,,piață”;

panțerolă, ,,vechi joc de cărți” <pol. pancerola, ,,șase de pică”, derivat de la pancerz, ,,armură” <germ. Panzer, ,,platoșă” <fr. panciere, ,,apărătoare pentru burtă”, un derivat al lui pance <lat. pantex, -icis, ,,burtă”. Direct din germ. Panzer sau prin filieră sârbo-croată (cf. pancir ) provine și arhaismul panțir, cu sensul de ,,mercenar”.

schijă <pol. spiza, ,,bronz” <germ. (Glocken)speise, ,,bronz (pentru clopote)”, compus din două cuvinte cu etimologie diferită: Gloke, ,,clopot” (termen germanic) și Speise, ,,provizii alimentare” <it. spesa, ,,cheltuială” (cf. neologismul speză, cu același sens, împrumutat din italiană). La baza it. spesa se află lat. expensa, participiul feminin al verbului expendere, ,,a cheltui, a cântări”, derivat de la pendere.

În mod paradoxal, influența polonă ne-a apropiat de latinitate, dar ne-a și îndepărtat prin numărul termenilor învechiți, regionali și populari împrumuțați în limba română. Deși aveau origine îndepărtată latină, ei au evoluat mult sub raport formal și semantic, astfel încât este mai greu de recunoscut la o primă analiză etimonul latinesc aflat la baza lor (cf. castron și cattia, ,,tigaie”, cufăr și cophinus, -i, groș și grossus, ,,mare, gras, gros”, trecuți prin trei limbi până să fie împrumutați de română, sau clapon și capo, -nis, în cazul căruia vorbim despre existența a nu mai puțin de patru filiere, în care, de fiecare dată, a suferit diverse adaptări fonetice și de grafie. Este evident că aceste împrumuturi care s-au realizat mai ales la nivel regional nu au nimic în comun cu acțiunea de relatinizare a vocabularului românesc. Dimpotrivă, termenii latino-romanici înrudiți cu ei din punct de vedere etimologic trimit în mod clar la limba latină, fiind mult mai ușor de adaptat în română. În această categorie lexicală se încadrează și următorii membri din familia etimologică a lat. grossus: gros, grosime, grosier, grosolan.

f) Elemente lexicale de origine bulgară

cămin <bg. kamin, ,,un tip de sobă, cuptor, vatră, coș, horn” <v.sl. kamina <lat. caminus, ,,cuptor, vatră, foc” <v.gr. kaminos, ,,sobă”;

faclă <bg. fakula <gr. phakla <lat. facula, derivat diminutival de la fax, ,,făclie, torță”.

g) Elemente lexicale de origine sârbo-croată

boltă <s-cr. bolta <it. volta <lat. *volvita, ,,boltire, arcuire”, derivat de la vebul volvere, ,,a răsuci, a învârti, a se arcui, a se roti”;

cofă, ,,vas cu toarte, doniță” <s-cr. kofa <it. coffa <arab. quffa, ,,coș adânc” <lat. cuppa, ,,butoi, vas mare de lemn”. Dubletul lui etimologic este neologismul cupă, împrumutat din latină pe cale savantă și având unele sensuri calchiate după fr. coupe.

țiglă <s-cr. cigla <germ. Ziegel <lat. tegula,-ae, ,,țiglă, acoperiș”, derivat de la verbul tegere, ,,a acoperi, a înveli, a îmbrăca”.

h) Elemente lexicale de origine ucraineană

balie, ,,albie” <ucr. baliĭa <germ. balje <fr. baille, ,,albie, lighean” <it. baglia <lat. baiula, femininul adjectivului baiulus, ,,care poartă o greutate, hamal”;

bandură, ,,instrument muzical popular asemănător cu chitara” <ucr. bandura <pol. bandura <it. pandura <lat. pandura,-ae, ,,un tip de lăută cu trei coarde” <v.gr. pandoura;

brișcă, ,,cabrioletă, șaretă” <ucr. brička, rus. bricika <pol. bryczka <germ. Birutsche, ,,căruță ușoară și acoperită numai pe jumătate” <it. biroccio <lat. birota,-ae, ,,trăsură, brișcă”, compus din două elemente: adverbul bis, ,,de două ori” și substantivul rota,-ae, ,,roată”;

bucșă <ucr. bukșa <germ. Büchse, ,,bucșă, cutie, carabină” <lat. *buxis <gr. pyxis, ,,cutie”. Substantivul bucșă, de proveniență ucraineană, alcătuiește un interesant triplet etimologic alături de pușcă (<magh. puszka) și de neologicul boxă (<fr. box).

cuhnie, ,,bucătărie” <ucr. kuchnĭa <pol. kuchnia <v. germ. kuchina <lat. coquina, o elipsă din sintagma coquina cocina, ,,bucătărie”, adică locul unde se coace mâncarea (cf. verbul coquere, ,,a găti, a coace, a pregăti”);

iarmaroc <ucr. iarmarok <germ. Jahrmarkt, ,,bâlci, târg organizat anual” (cf. Jahr, ,,an” și Markt, ,,piață”) <lat. mercatus, derivat al lui merx,-cis, ,,marfă, produs oferit spre vânzare-cumpărare”;

șarabandă <ucr. šaraban <fr. char à bancs, ,,car cu bănci”. Sintagma franțuzească include substantivele char <lat. carrus și banc, împrumutat din germană, legate prin prepoziția à de origine latină.

Între bulgară, sârbo-croată și ucraineană, ca idiomuri din familia limbilor slave există destule asemănări de structură și lexicale, dar și evidente deosebiri la toate nivelurile. În vocabularul lor există termeni de origine latină, pe care i-au preluat, ca elemente moștenite, din slava veche ori i-au împrumutat prin intermediul unor idiomuri învecinate.

Influența acestor limbi asupra românei s-a realizat exclusiv la nivel dialectal, iar rezultatul l-a constituit apariția în vocabularul nostru ̶ simultan ori la distanță în timp și în spațiu ̶ a unor termeni regionali, dintre care nu puțini evidențiază și variante lexicale explicabile prin etimologie multiplă externă.

În aria sudică (zona Olteniei și a Munteniei) au fost împrumutate din limba bulgară mai multe regionalisme cu etimon îndepărtat latinesc. Poziția lor marginală în sistemul lexical românesc, precum și evoluția formală și semantică din spațiul balcanic a acestora, într-un teritoriu străin de latinitate, ne îndreptățesc să considerăm că aportul lor la relatinizarea vocabularului nostru a fost în totalitate nesemnificativ.

Aceeași este și situația unor împrumuturi din aria Banatului, justificate ca efect al influenței sârbo-croate. Deși au pătruns în sârbo-croată direct din italiană, limbă care îi are, la rândul ei, din latină, termeni de tipul lui boltă, cofă, țiglă s-au îndepărtat considerabil de etimoanele lor latinești primare, volvere, ,,a învârti, a răsuci”, cuppa, -ae, ,,butoi, vas” și tegula, -ae, ,,acoperiș”. Sunt în schimb esențiale pentru acțiunea de relatinizare a vocabularului nostru dubletele etimologice ale acestor termeni din sârbo-croată sau neologismele latino-romanice, care fac parte din aceleași familii etimologice: cupă1 <din lat. cuppa, omonimul său, cupă2 <fr. coupe, cupelă < fr. coupelle, cupelație< fr. coupellation sau tegument <din lat. tegumentum, fr. tégument și tegumentar <fr. tégumentaire.

În zona de nord și nord-est a teritoriului lingvistic daco-român s-a manifestat influența ucraineană, încheiată în repetate rânduri cu preluarea în lexicul românesc a unor termeni cu etimologie mai îndepărtată latinească. Prin formă, iar uneori și prin sens, cuvinte ca balie, bandură, brișcă, bucșă, cuhnie, iarmaroc, șarabandă nu își dezvăluie la prima vedere originea lor latinească mai îndepărtată, ci numai printr-o minuțioasă analiză etimologică realizată de specialiștii în lexicologie și lexicografie (cf. baiula, ,,care poartă o greutate”, pandura, -ae, ,,lăută cu trei corde”, birota, -ae, *buxis, coquina (cocina), mercatus, ,,marfă, produs”sau carrus, ,,car”). În schimb, neologismele de proveniență latină savantă și romanică, înrudite cu ei din punct de vedere etimologic își pun în evidență originea lor latinească până și unui vorbitor neavizat (cf. mercantil <fr., it. mercantile, mercantilism <fr. mercantilisme, mercantilist <fr. mercantiliste, mercenar <din lat. mercenarius, fr. mercenaire, merceologie <it. merceologia, merceolog, derivat regresiv din merceologie sau împrumutat din it. merceologo, mercerie <fr. mercerie, rotativ <fr. rotatif, rotatoriu <fr. rotatoire, rotație <din lat. rotatio, fr. rotation, germ. Rotation, rotifer <fr. rotifère, rotisor <fr. rôtissoire, rotiserie <fr. rôtisserie, rotondă <fr. rotonde, it. rotonda, rotor <fr. rotor, rototecă, termen tehnic <fr. rotothéque, rotulă <din lat. rotula, fr. rotule, rotulian <fr. rotulien).

i) Elemente lexicale de origine germană

Termeni vechi, populari și regionali

apricoasă, cu varianta apricoză, ,,caisă” <germ. Aprikose <oland. abrikoos <fr. abricot <v. span. albaricoque <arab. al-barqūq, alcătuit din articolul hotărât proclitic al și substantivul barqūq <gr. tz. praikokia <lat. praecocia, adjectiv substantivizat, elipsă din persica praecocia, ,,piersici care se coc devreme, timpurii”. La rândul lui, lat. persicum, cu forma de feminin persica, devenită substantiv prin conversiune, este o elipsă din malum persicum, ,,măr adus din Persia”.

corfă, ,,coș “ <germ. Korf, alterare a termenului literar Korb <v.germ. chorp <lat. corbis, ,,paner” <arab. qirba, ,,burduf”;

maghiran (numele unei plante de grădină) <germ. Mageran, variantă dialectală pentru literarul Majoran <v. germ. maiolan <lat. med. maiorana <gr. amarakon, cuvânt cu origine asiatică;

paradaisă, ,,tomată, pătlăgea roșie” <germ. Paradaisapfel, variantă regională pentru Paradiesapfel, compus din două elemente, unul vechi german, Apfel, ,,măr” și altul latinesc, Paradies (scris paradis în germana veche) <lat. eclez. paradisus, ,,Rai, Eden, Grădina Raiului” <lat. clas. paradisus, cu sensul profan mai larg de ,,parc, grădină” <v.gr. paradeisos <ebr. parades, ,,spațiu, teritoriu îngrădit” <avest pairidaēza, ,,loc delimitat printr-un gard”;

pocal, ,,cupă, vas” <germ. pokal <it. boccale, ,,ulcior” <lat. tz. baucalis <gr. baukalis (recipient mic și cu gâtul foarte îngust), de origine egipteană;

potică <germ. Apotheke <lat. apotheca, ,,cămară” <v.gr. apotheke;

țambal <germ. Zimbel, variantă pentru Zimbal <lat. cymbalum, ,,instrument muzical” <v.gr. kymbalon, derivat de la substantivul kymba, ,,vas”.

Un statut special are substantivul românesc cartof <germ. Kartoffel <germ. med. tartuffel <v.it. tartuffo, cu varianta dialectală tartuffolo, ,,ciupercă rotundă, trufă” <lat. tz. terrae tuber, ,,tubercul de pământ, trufă, ciupercă” (cf. terra, ,,pământ, sol” și tuber, ,,umflătură, nod, tubercul”). Cuvântul a fost creat și folosit cu noua accepție pentru a denumi un tip de legume aduse în Europa din zona americană. La originea deplasării de sens a stat analogia dintre tuberculii rădăcinoși ai cartofilor și trunchiurile subpământene noduroase ale ciupercilor.

Având o vechime destul de mare și nefiind un termen de cutură, considerăm că nu mai poate fi considerat în limba română un neologism și nu l-am pus pe același plan cu veritabilele împrumuturi neologice de origine germană pe care le vom analiza în continuare.

Neologisme

fain <germ. fein <fr. fin, ,,încheiat, perfect, finalizat” <lat. tz. finis, ,,hotar, graniță, limită”;

maistru <germ. Meister <lat. magister, ,,șef, conducător”;

prinț <germ. Prinz <fr. prince <lat. princeps, compus din primus, ,,primul, întâiul” și capere, ,,a apuca”;

spital <germ. Spital <lat. hospitalis, ,,cabană, han”, derivat de la hospes, ,,musafir”. Are ca dublet etimologic pe hotel, de origine imediată franceză și mai îndepărtată latină;

șablon <germ. Schablone (învechit Schablon) <oland. med. schaptum (cu variantele schampelioen și schampelion) <v.fr. eschandillon (etimon imediat al lui échantillon), derivat de la verbul eschandiller, ,,a verifica măsurile negustorilor”, care are în componența sa rădăcina latinească scandere, ,,a urca, a se sui”. Substantivele șablon și eșantion alcătuiesc un dublet etimologic.

În cazul influenței germane asupra limbii române vorbim de două aspecte total diferite: împrumuturile făcute la nivel regional, prin acțiunea sașilor transilvăneni sau a șvabilor care locuiau în aria Banatului, și cele realizate la nivelul limbii literare. Chiar dacă toate aceste cuvinte de proveniență germană au origine mai îndepărtată latină, fenomenul trebuie analizat nuanțat, în funcție de rolul pe care l-au jucat sau nu acești termeni în procesul relatinizării vocabularului românesc. Este evident faptul că regionalismele de proveniență germană nu reprezintă un aspect important din punctul de vedere care ne interesează aici. Locul ocupat în ansamblul lexicului nostru, precum și structura lor acustică sau conținutul semantic, prin care s-au îndepărtat mult de etimonul latinesc (cf. apricoasă, ,,caisă” și praecocia, ,,timpurie”, corfă și corbis, maghiran și maiorana, paradaisă, ,,pătlăgea roșie” și lat. eclez. paradisus, ,,paradis, rai”, pocal și lat. tz. baucalis, țambal și cymbalum), nu ne îndreptățesc să le punem pe același plan cu neologismele germanice cu rădăcini latinești și (latino)-romanice, împrumutate în limba română. De menționat însă că nu tot ce este element de proveniență germană a condus la relatinizarea limbii române, din moment ce lipsesc concordanțele de formă și de sens dintre cuvintele românești și bazele lor etimologice din latină (cf. cartof și terrae tuber, ,,ciupercă, tubercul de pământ”, fain, ,,frumos, nemaipomenit” și finis, ,,terminat, încheiat”, maistru și magister, prinț și princeps, spital și hospitalis, ,,cabană, han”, șablon și scandere, ,,a urca, a sui”). Până să ajungă în română cuvintele cu etimon îndepărtat latinesc și imediat german au trecut printr-un număr mai mic ori mai mare de filiere, unde și-au modificat în diverse grade structura acustică (și conținutul semnificativ), așa încât era firesc să nu mai amintească în momentul preluării și adaptării lor în românește de limba latină.

Contribuția limbii germane la relatinizarea lexicului românesc modern se leagă în schimb de alte împrumuturi neologice și de numeroase calcuri de structură ori semantice, pe care le vom analiza în capitole speciale.

j) Elemente lexicale de origine rusă

birjă <rus. birja (cu sensul de ,,bursă”) <germ. Börse <oland. beurse <fr. bourse, ,,locul unde se discută afaceri” <lat. bursa, ,,piele” <gr. byrsa, ,,piele (jupuită)”. Dubletul său etimologic este neologicul bursă (<fr. bourse). Semnificația ,,mijloc de transport” din limba rusă se explică prin faptul că în zona din Odessa cunoscută sub numele de Piața Bursei circulau niște vehicule cărora li se spunea trăsuri de birjă (adică de piață).

bulion <rus. bulion <fr. bouillon, derivat de la bouillir <lat. bullire, ,,a firbe”;

bumașcă, ,,veche monedă rusească” <rus. bumajka, diminutivul lui bumaga, ,,hârtie” <it. bombaggio, ,,zdreanță, cârpă, hârțoagă” <lat. med. bombacium, cu forma bombecium în latina clasică, derivat de la bombyx, -cis, ,,vierme de mătase”, apoi ,,îmbrăcăminte confecționată din mătase” <gr. bombyx <pers. pänbä, ,,bumbac”. Din aceeași familie etimologică mai fac parte și substantivul bumbac <s-cr. bumbak sau adjectivul invariabil pembe, ,,de culoare roșu-deschis, roz, trandafiriu, excentric, extravagant”, de proveniență turcească.

cazarmă <rus. kazarma, un termen polonez din germ. Kaserne <fr. caserne (,,încăpere, la început pentru patru soldați, apoi pentru militari, în general”) <prov. cazerna, ,,grup de patru persoane, în special de patru soldați” <lat. quaterni, adverb cu sensul ,,câte patru”, derivat de la quattuor, ,,patru”, de unde am moștenit și noi numeralul patru;

epolet <rus. epolet <fr. épaulette, derivat diminutival al lui épaule, ,,umăr” <lat. spathula, de la spatha, ,,sabie” <v.gr. spathe;

gălușcă <rus. galușka, ,,gogoașă de griș, ingredient pentru supe”, derivat diminutival de la gal <ucr. gal <germ. Galle, ,,gogoașă, bilă, fiere” <it. galla< lat. galla,-ae, ,,umflătură pe frunzele sau ramurile copacilor, gogoașă de ristic”;

ofițer <rus. ofițer <germ. Offizier <fr. officier, termen militar, derivat pe baza lui office <lat. officium, ,,slujbă, sarcină, funcție, treabă”, creat de la verbul facere, ,,a face”. De precizat că în latina medievală a fost înregistrat și un termen officiarius, derivat de la officialis, ,,oficial”;

spirt <rus. spirt <lat. spiritus, dublet etimologic al lui spirit, de origine latină savantă;

țar <rus. țarĭ, ,,împărat” <got. kaisar <lat. Caesar, antroponim, dar și titlu purtat de împărații Romei și de moștenitorii acestora. Cvartetul etimologic al cărui membru este rom. țar mai conține alte trei unități, distincte ca etimologie imediată: kaizer <germ. Kaiser(fleisch), ,,un preparat din carne”, chesar, adjectiv folosit mai ales în sintagma arhaică Împărăția chesaro-crăiască , adică Imperiul Austro-Ungar, și numele propriu Cezar.

Ca și în cazul germanei, influența rusă asupra limbii române s-a manifestat atât în aria dialectală, cât și la nivelul limbii literare. Din moment ce elementele arhaice și regionale sau cele neologice de proveniență rusească nu trimit prin formă și prin semnificație la rădăcinile lor latinești mai îndepărtate, afirmăm că rolul jucat de ele în procesul relatinizării lexicului românesc a fost unul extrem de redus. Comparația celor două grupe de unități lexicale evidențiază o certă îndepărtare de limba latină a cuvintelor vechi și populare de origine rusă din vocabularul nostru (cf. birjă și lat. bursa, ,,piele”, bulion și lat. bullire, ,,a fierbe”, bumașcă, ,,monedă”, și lat. bombyx, -cis, ,,vierme de mătase”, cazarmă și lat. quattuor, ,,patru”, epolet și lat. spat(h)ula, ,,umăr”, gălușcă și lat. galla, -ae, ,,gogoașă de ristic”, ofițer și lat. med. officiarius, spirt și lat. spiritus, ,,spirit, duh”, țar și lat. Caesar, la originea sa, un nume propriu). Până să ajungă în limba română, termenii de acest tip au trecut prin mai multe idiomuri diferite ca structură gramaticală și configurație lexicală, unde au suferit o serie de evoluții semantice și de adaptări fonetice sau morfologice, servind adesea ca baze derivative pentru alte cuvinte.

k) Elemente lexicale de origine franceză

abajur <fr. abat-jour, compus din doi termeni de origine latină: abat, care are în structura sa pe lat. abattuere și jour <lat. med. diurnum;

abataj <fr. abattage, derivat de la verbul abattre <lat. abattuere;

adresă <fr. adresse, derivat regresiv din adresser și adresa <fr. adresser, creat de la dresser <lat. *directire, având ca primitiv adjectivul directus, ,,drept”. De la verbul dresser provine rom. dresa, iar din varianta prefixată redresser a acestuia, rom. redresa.

afișa <fr. afficher, derivat cu prefix de la verbul ficher <lat. figere, ,,a înfige, a atașa”;

agasa <fr. agacer, redus la un derivat latinesc cu prefixul -ad al substantivului acies, ,,tăiș”, creat pe baza lui acus, ,,ac”;

ajur, ,,broderie” și ,,ornament arhitectonic prin care pătrunde lumina” <fr. ajour, compus din prepoziția de origine latină a <lat. ad, ,,la” și substantivul jour, ,,zi” <lat. diurnus;

alee <fr. allée, derivat de la verbul aller, ,,a umbla” <lat. ambulare;

ambasadă<fr. ambassade <it. ambasciata <prov. ambaissada <lat. med. ambactia <got. andbahti, ,,funcție” <lat. clas. ambactus (,,slujitor, sclav din Galia, valet însărcinat cu efectuarea de comisioane diverse”), un termen de origine celtică;

ambasador <fr. ambassadeur, derivat în franceză de la substantivul ambassade;

amenaja <fr. aménager, derivat de la ménage, care are în structura sa rădăcina latinească mansio;

ambreia, ambreiaj <fr. embrayer, embrayage și antonimele lor debreia, debreiaj <fr. débrayer, débrayage, termeni tehnici în a căror structură se regăsește rădăcina latinească braca, ,,pantaloni” (cf. rom. brăcinari), un termen de origine celtică;

amploaiat <fr. employé, de la employer <lat. implicare, ,,a (se) angaja”;

amprentă <fr. empreinte, de la verbul empreindre <lat. imprimere, ,,a imprima”;

angrena <fr. engrener, la început cu sensul etimologic ,,a umple cu grâu coșul de la moară”, în a cărui componență se găsește lat. granum, ,,bob”;

ansamblu <fr. ensemble <lat. insimul;

antet <fr. en-tête, alcătuit din două elemente cu origine latinească: prepoziți en, ,,în” și substantivul tête, ,,cap” <lat. testa, ,,carapace, cap, țeastă”;

antrena <fr. entraîner, derivat cu prefix de la traîner <lat. trahere, ,,a trage”;

anturaj <fr. entourage, de la entour, ,,vecinătate, împrejurimi”, derivat cu prefix al lui tour, din tourner <lat. tornare, ,,a răsuci”;

arivist <fr. arriviste, derivat de la arriver, ,,a ajunge”, din rive, ,,mal” <lat. ripa, ,,râpă”;

asambla <fr. assembler, redus în ultimă analiză la substantivul latinesc simul, cu sensul de ,,ansamblu”;

avans și avansa <fr. avance și, respectiv, avancer, raportate la o sintagmă latinească de forma ab ante, ,,înainte”, care s-a aglutinat, rezultând un cuvânt compus;

avantaj <fr. avantage, derivat de la avant <lat. abante, ,,înainte”;

balustradă <fr. balustrade <it. balustrata, derivat de la balaustro, ,,stâlp”, apoi ,,stâlp care susține balustrada” <lat. balaustium, ,,floare de rodie sălbatică” <v.gr. balaustion, ,,floare de granat sălbatic”;

batistă <fr. batiste, provenit prin antonomază de la Batiste (pentru că așa îl chema pe fabricantul care le-a produs pentru prima dată) <lat. baptista, ,,botezător”, derivat de la baptizare, cuvânt grecesc la origine. Cuvintele batistă și baptist, termen religios de proveniență latino-romanică (cf. fr. baptiste, lat. sav. baptista) formează un interesant dublet etimologic.

bazin <fr. bassin <lat. tz. baccinus, ,,recipient”, derivat de la *bacca;

bielă <fr. bielle, ,,manivelă” <sp. bielda, ,,furcă pentru vânturat grâul”, derivat regresiv de la verbul bieldar <lat. ventilare, ,,a vântura”, din ventus, ,,vânt”;

biscuit <fr. biscuit <lat. bis coctus, ,,copt de două ori”. Are ca dublet substantivul pișcot de origine maghiară.

blam (cf. vot de blam) <fr. blâme, derivat regresiv de la verbul blâmer;

blama <fr. blâmer <lat. blasphemare, cu varianta lexicală populară blastemare <v.gr. blasphemein, ,,a blestema, a huli, a calomnia”. Are ca dublet etimologic pe mai vechiul blestema, moștenit din limba latină.

bluză <fr. blouse <lat. pelusia, adjectiv substantivizat, denumind la început stofa din care erau făcute aceste obiecte vestimentare. Pelusia, cu sensul de ,,pelusiană”, este derivat de la toponimul Pelusium, -ii, oraș egiptean de la gurile Nilului.

branșă <fr. branche, ,,ramură” <lat. branca, ,,mână”. În limba română există un dublet etimologic format din substantivele branșă, neologism împrumutat din franceză, și brâncă, termen vechi și regional moștenit din latină. Acesta a servit ca bază pentru derivatul parasintetic a îmbrânci, folosindu-se astăzi izolat numai în structura unor locuțiuni și expresii de felul a da brânci, a da în/pe brânci, a cădea în/pe brânci, a-i da inima brânci, pe brânci etc.

brav <fr. brave <it., span. bravo, ,,viteaz” <lat. barbarus (care a desemnat la început pe toți cei care nu erau nici greci, nici romani) <v.gr. barbaros (care nu este grec). Adjectivele brav <fr. brav și barbar <din lat. barbarus formează un dublet etimologic.

buclă <fr. boucle <lat. buccula, diminutivul lui bucca, ,,gură”.

buget <fr. budget <engl. budget <v.fr. bougette, diminutiv al lui bouge <lat. bulga,-ae, ,,pungă (de piele) <celt. bulga, ,,săculeț de piele”;

buletin <fr. bulletin <it. bolletino, derivat având ca rădăcină termenul latinesc bulla, ,,bășică”. În perioada Evului Mediu, lat. bulla a dobândit sensul de ,,stampilă”, care explică și semnificația ,,act de identitate (pe care se punea o stampilă)” a derivatului buletin.

cabaret <fr. cabaret <oland. cabret <v. fr. cambrette, ,,cămăruță”, derivat diminutival la nivel dialectal de la descendentul lat. camera, -ae, ,,boltă, arcadă, cameră” <v.gr. kamara, ,,boltă, cameră boltită”;

cadou <fr. cadeau <prov. capdel, ,,scrisoare oficială”, în structura căruia regăsim rădăcina latină caput, ,,cap”;

caiet <fr. cahier <lat. quaternum, ,,câte patru”, derivat de la quattuor, ,,patru”. Are ca dublet etimologic pe cazarmă <rus. cazarma, împrumut romanic în structura căruia se regăsește același termen latinesc quaternum >prov. cazerna >fr. caserne, it. caserma, cu sensul etimologic de ,,spațiu conceput exact pentru patru soldați”.

caramel (cf. zahăr caramel) <fr. caramel <span. caramelo <lat. canna mellis (,,trestie de zahăr”), sintagmă alcătuită din substantivele canna, ,,trestie” și mel, ,,miere”;

carantină <fr. qurantaine, de la quarante <lat. quadraginta, ,,patruzeci”;

caravelă <fr. caravelle <port. caravela <lat. carabus, ,,rac de mare” și ,,barcă” <v.gr. karabos <arab. 'aqrab, ,,scorpion”;

careu <fr. carré <lat. quadratus, ,,pătrat”;

carieră <fr. carrière <it. carriera <v. fr. charriere <lat. carraria, ,,drum de care”. Cuvântul românesc moștenit din limba latină cărare și neologismul romanic carieră formează un interesant dublet etimologic.

carieră (de piatră) <fr. carrière <lat. quadrus, ,,pătrat”;

carnet <fr. carnet, redus la cuvântul latinesc quaternus, ,,câte patru, grup de patru (elemente)”;

carpetă <fr. carpette, ,,covoraș” <it. carpetta, ,,față de masă”, derivat de la reflexul etimologic al verbului latinesc carpere, ,,a culege, a dărăci”;

cartier <fr. quartier, cu sensul primar de ,,un sfert din oraș” și având în structura sa pe lat. quartus, ,,al patrulea”;

centiron, ,,centură militară” <fr. ceinturon, derivat de la ceinture și centură <fr. ceinture <lat. cinctura, derivat de la cingere, ,,a încinge, a strânge”;

cheson, ,,vehicul de artilerie pentru transportat muniția” <fr. caisson, derivat de la caisse <lat. capsa, -ae, ,,cutie”;

chetă <fr. quête <lat. quaesitus, ,,cerere, întrebare”;

chit <fr. quitte <lat. quietus, participiul perfect al verbului quiescere, ,,a se odihni”, de la quies, ,,odihnă”;

chitanță <fr. quittance, derivat cu sufix de la quitter, ,,a abandona, a se izola”, din același quitte <lat. quietus, ,,odihnă”. De la verbul quitter provine și aquitter > rom. achita;

cidru, ,,vin de mere” <fr. cidre <lat. sicera <v.gr. sikera, ,,băutură alcoolică” <ebr. šāxar, ,,a se îmbăta”;

complezență <fr. complaisance, derivat de la complaire <lat. complacere;

contoar <fr. comptoir, derivat de la verbul compter, ,,a număra”;

conte <fr. comte <lat. comes, -itis, ,,partener de drum”;

contor <fr. compteur, ,,contor, numărător, socotitor”, derivat de la compter, ,,a număra” <lat. computare, ,,a socoti”, alcătuit din prefixul con- și verbul putare, ,,a socoti”;

coridor <fr. corridor <it. corridore, ,,loc prin care se poate alerga”, redus în ultimă analiză la verbul latinesc currere;

cozerie <fr. causerie, derivat de la causer, ,,a sta de vorbă” <lat. causare, ,,a pune în temă, în cauză”, de la causa, ,,cauză”;

crem și dubletul său etimologic, cremă <fr. crême <lat. chrisma <v.gr. khrisma, ,,unsoare”, derivat de la khrio, ,,a unge”;

culoar <fr. couloir, derivat de la couler <lat. colare;

cuplu <fr. couple, ,,pereche” <lat. copula, ,,legătură”. Are ca dublet etimologic termenul latinesc savant copulă, folosit în gramatici și izolat, dar, mai cu seamă, în structura unui derivat cu structură analizabilă, copulativ;

curaj <fr. courage, derivat de la cœur <lat. cor, -dis;

cușetă <fr. couchette, derivat al verbului coucher <lat. collocare, ,,a (se) așeza”, de la substantivul locus, ,,loc”;

damă <fr. dame <lat. domina. Dubletul lui etimologic este substantivul doamnă, care avea inițial sensul de ,,stăpână”, moștenit din lat. domina.

dantelă <fr. dentelle, diminutiv al lui dent, ,,dinte” <lat. dens, -tis;

debușeu <fr. débouché (,,ieșire”, apoi ,,piață de desfacere”), derivat de la substantivul bouche, ,,gură” <lat. bucca;

defetist <fr. défaitiste, derivat de la substantivul défait, ,,înfrângere” <lat. defectum, forma de supin a verbului deficio, ,,a lipsi”;

dejun, care trimite la fr. déjeuner <lat. disjejunare, ,,a întrerupe postul”, verb derivat de la substantivul jejunium, ,,post”. Din același etimon latinesc disjejunare provine în ultimă analiză și dineu, împrumutat de noi din limba franceză (cf. dîner).

depeșă <fr. dépêche, derivat regresiv de la dépêcher, ,,a grăbi”, variantă sincopată a lui désempêcher, creat la rândul său de la empêcher <lat. impedicare, ,,a pune piedică, a împiedica”;

depou <fr. dépôt <lat. depositum, din care provine, pe cale savantă, și dubletul lui etimologic, substantivul depozit;

desen <fr. dessin, derivat de la dessiner <lat. designare, din signum, ,,semn”;

deșeu <fr. déchet, de la verbul déchoir, ,,a decădea” <lat. decidere, derivat cu prefix de la cadere, ,,a cădea”;

detaliu <fr. détail, derivat regresiv de la detailler, din tailler <lat. talire, ,,a tăia”;

deturna <fr. détourner, derivat cu prefix al verbului tourner <lat. tornare, ,,a răsuci”;

diletantism <fr. dilettantisme și diletant <fr. dilettante <it. dilettante, redus în ultimă analiză la termenul latinesc deligere, ,,a delega”;

dispozitiv <fr. dispositif, derivat de la disposer <lat. disponere, ,,a dispune”;

dizeur <fr. diseur, de la dire <lat. dicere, ,,a zice, a vorbi”;

dublu <fr. double <lat. duplex, provenit prin compunere de la duo, ,,doi” și plicare, ,,a strânge”;

ecarisaj <fr. équarrissage, derivat de la équarrir <lat. pop. exquadrare;

ecartament <fr. écartement, derivat de la verbul écarter <lat. pop. exquartare, de la quartus, ,,patru”;

echer <fr. équerre, de la équerrer <lat. exquadrare, ,,a încadra”;

ecuson <fr. écusson, derivat diminutival de la écu, ,,scut” <lat. scutum;

eghilet <fr. aguillette, diminutivul lui aiguille, ,,ac” <lat. acucula, la rîndul lui, un diminutiv al lui acus, ,,ac”;

epuiza <fr. épuiser, ,,a scoate apă”, derivat de la puits <lat. puteus, ,,puț”;

estradă <fr. estrade <sp. estrado <lat. stratum, ,,așezat, așternut”, supinul lui sternere, ,,a așterne”. Din același etimon latinesc mai îndepărtat, stratum, provin și următoarele două substantive: strat, moștenit, și stradă <it. strata, izolat din sintagma via strata, cu sensul propriu de ,,drum întins, drept”.

eșapament <fr. échappement, de la échaper, ,,a scăpa” <lat. *excappare, derivat cu prefix de la cappa, ,,manta”. Verbul latinesc avea sensul concret ,,a ieși, a scăpa din manta, lăsând-o în mâna aceluia care te ținea strâns”.

etajeră <fr. étagère, derivat de la étage, și etaj <fr. étage <lat. *staticum, creat pe baza verbului stare, ,,a sta în poziție verticală, a se ține pe picioare”;

evantai <fr. éventail, derivat de la verbul éventer <lat. *exventere (prin care se explică și rom. zvânta, moștenit). Se reduce, în ultimă analiză, la substantivul latinesc ventus, ,,vânt”;

evaziv <fr. évasif, derivat de la evader <lat. evadere, ,,a fugi de ceva”, formă prefixată a verbului vadere, ,,a merge”;

executa <fr. exécuter <lat. exsequire, ,,a urmări până la capăt”;

exersa <fr. exercer <lat. exercere, ,,a urmări, a (se) agita”;

exploata <fr. exploiter <lat. explicitare;

farsă <fr. farce, ,,paragraf comic introdus într-o piesă de teatru”, redus în ultimă analiză la termenul latinesc farcire, ,,a umple”;

fason <fr. façon <lat. factio, -onis, derivat de la verbul facere, ,,a face”. Are ca dublet etimologic neologismul facțiune, de origine latină savantă.

fermă <fr. ferme, derivat regresiv de la verbul fermer <lat. firmare;

fermoar <fr. fermoir, derivat de la fermer, ,,a închide”;

ferpar <fr. faire-part, compus din doi termeni latinești: faire <lat. facere și part <lat. pars, -tis;

fetiș <fr. fétiche <port. feitiço, ,,vrăjitorie” <lat. facticius, ,,artificial”, derivat de la facere, ,,a face”;

fișă <fr. fiche, derivat regresiv de la verbul ficher <lat. figere, ,,a înfige”, apoi ,,a atașa”;

fișiu <fr. fichu, participiul perfect al lui ficher;

foileta <fr. feuilleter, foileton <fr. feuilleton și foietaj <fr. feuilletage, care au fost adaptate în limba română în strânsă legătură cu etimonul lor îndepărtat, lat. follium (follia), ,,foaie, frunză”, dar și prin raportare la structura franțuzească, mai ales în ceea ce privește partea finală;

fofila <fr. faufiler <v.fr. forfiler, compus din două elemente latinești: fors <lat. foris, ,,afară” și filer <lat. tz. filare, ,,a toarce”, derivat de la filum, ,,fir”;

fondant <fr. fondant, ,,care se topește”, derivat de la fondre <lat. fundere, ,,a (se) vărsa”. În limba română, se folosește mai ales forma lui de feminin, adjectivul fondantă, care s-a și substantivizat după ce a fost izolat din sintagma nominală bomboană fondantă;

fontă <fr. fonte, formă a aceluiași verb fondre <lat. fundere;

forja <fr. forjer și forjă <fr. forje, derivat regresiv de la verbul forjer <lat. fabricare. Verbele a forja, de origine franceză, a fereca, moștenit din latinescul fabricare și fabrica, neologism de proveniență latină savantă, alcătuiesc un triplet etimologic.

funciar <fr. foncier, derivat de la fonds <lat. fundus;

grenadă <fr. grenade, care a denumit la început o specie de mere <lat. granatum, derivat de la granum, ,,bob”;

grotă <fr. grotte <it. grotta <lat. crupta,-ae, cu o variantă crypta <v.gr. krypta, ,,boltă subterană” și grotesc <fr. grotesque <it. grottesco, derivat de la substantivul grotta. Neologismul grotă are ca dublet etimologic pe criptă <lat. sav. crupta.

hotel <fr. hôtel <lat. hospitale, ,,cabană, han”, derivat de la hospes, ,,musafir, oaspete”. Are ca dublet etimologic pe spital <germ. Spital, care provine, pe cale cultă ori savantă, din același etimon latinesc, hospitale.

jandarm <fr. gendarme, prin aglutinarea componentelor gens <lat. gens, -tis și arme <lat. arma, din sintagma gens d' armes, ,,oameni de arme”;

jeton <fr. jeton, de la jeter, cu sensul derivat ,,a calcula” <lat. jactare, ,,a arunca”;

jongler <fr. jongleur și jongla <fr. jongler <lat. joculare, ,, a se juca”, derivat de la jocus, ,,glumă”

jurnal <fr. journal, derivat de la jour <lat. diurnus;

lamă <fr. lame <lat. lamina;

laș <fr. lâche, derivat regresiv din lâcher <lat. laxare;

lavoar <fr. lavoir <lat. lavatorium, derivat de la verbul lavere, ,,a spăla”;

lejer <fr. léger <lat. levis, ,,ușor”;

lenjerie <fr. lingerie și lenj(uri) <fr. linge <lat. lineus, ,,de in”, derivat de la linum, ,,in”;

levată <fr. levée, derivat de la verbul lever <lat. levare, ,,a ridica”;

levantin <fr. levantin și levant <fr. levant, ,,răsărit, locul de unde se ridică soarele”, derivat de la același verb lever <lat. levare;

leza <fr. léser, cu sensul etimologic de ,, a vătăma, a răni”, având în structura sa rădăcina latinească laesio, ,,leziune, rană”;

lichior <fr. liqueur <lat. liquor, de unde provine în română pe cale cultă și neologismul licoare, dubletul lui etimologic;

livra <fr. livrer <lat. liberare, ,,a elibera”, derivat de la liber, -is;

livră <fr. livre <lat. libra, ,,obiect pentru cântărit”. Are ca dublet etimologic substantivul liră <it. lira <lat. libra;

livrea <fr. livrée, însemnând la origine ,,haină dată de stăpân servitorilor” și având în structura lui rădăcina latinească liber, -is;

maiou (cu varianta maieu) <fr. maillot, derivat de la maille <lat. macula, ,,pată” și ,,ochi la o împletitură”;

manevră <fr. manœvre, derivat regresiv de la verbul manœvrer <lat. manu operare, ,,a lucra cu mâinile”. Are ca dublet etimologic pe manoperă, calchiat după același compus franțuzesc, eventual și după it. Manovra;

marmeladă <fr. marmelade <port. marmelada, derivat de la reflexul etimologic al lat. melimelum <v.gr. melimelon, ,,măr dulce”, compus din meli, ,,miere” și melon, ,,măr”;

mașinație/mașinațiune <fr. machination și mașină <fr. machine (eventual și din germ. Maschine) <lat. machina <gr. dorian makhana. Mai fidelă etimonului latinesc originar este varianta lexicală ma(c)hină, regionalism cu sensul de ,,vânturătoare” care trimite la un intermediar italienesc (cf. it. macchina) sau rusesc (cf. mahina).

matineu <fr. matinée, derivat de la matin <lat. matutinum;

menaj <fr. ménage, menaja <fr. ménager și menajerie <fr. ménagerie, în care foarte puțini recunosc astăzi ca etimon latinesc îndepărtat cuvântul mansio, atât din cauza diferențelor de ordin formal, cât și a evoluției semantice produse pe teren franțuzesc;

meniu <fr. menu <lat. minutus, ,,micșorat”. Formează un triplet etimologic alături de mărunt, moștenit din lat. minutus și de minut, împrumut latino-romanic (cf. lat. sav. minutus, fr. minute);

menuet <fr. menuet, diminutivul lui menu <lat. minutus;

mersi <fr. mersi <lat. merces, ,,plată, recompensă”, derivat al lui merx, -cis, ,,marfă”;

mesagerie <fr. messagerie, derivat de la message și mesaj <fr. message <lat. missus, ,,trimis”, de la verbul mittere, ,,a trimite”;

metresă <fr. maîtresse, corespondentul feminin al lui maître <lat. magister;

midinetă <fr. midinette, compus din două elemente cu origine latinească: midi <mi- (<lat. medius, ,,de mijloc”) + v. fr. di <lat. dies, ,,zi” și dînette, derivat de la dîner <lat. pop. disjejunare;

monden <fr. mondain <lat. mundanus, derivat de la mundus, ,,cosmos”. Sensul de ,,univers” este calchiat după v.gr. kosmos, ,,lume”, dar și ,,îngrijire, podoabă”. El s-a adăugat semnificațiilor primare de ,, curat, îngrijit” ale lui mundus. De la mondaine s-a format în limba franceză și compusul demi-mondaine > rom. demi-monden, cu ambele elemente latinești la origine: fr. demi <lat. dimidius și fr. mondaine <lat. mundanus;

mondial <fr. mondial, derivat de la monde <lat. mundus;

monșer <fr. mon cher, ,,dragul meu”, sintagmă alcătuită din două elemente de origine latinească: adjectivul posesiv mon <lat. meus și adjectivul substantivizat cher <lat. carus;

mulaj <fr. moulage, de la verbul mouler, la rândul lui un derivat al lui moule <lat. modulus, diminutivul lui modus, ,,fel, măsură”;

naiv <fr. naïf <lat. nativus, ,,natural, din naștere”. Are ca dublet etimologic pe nativ, împrumutat din latină pe cale savantă.

neant <fr. néant <lat. pop. ne gentem, ,,fără ființe, fără persoane”;

neglijeu <fr. négligé și a neglija<fr. néglijer <lat. negligere;

nivel <fr. nivel, variantă metatezată a lui livel și verbul nivela <fr. niveller, reduse ambele în ultimă analiză la termenul latinesc libella, diminutiv al lui libra,-ae, ,,balanță”, împrumutat din substratul mediteranean;

nuanță <fr. nuance, derivat de la nue, ,,nor” <lat. nubes;

omagiu <fr. hommage, derivat de la homme <lat. homo, -inis;

omletă <fr. omelette, cu forma alumelle în franceza veche <lat. lamella;

orfevră <fr. orfevre și orfevrărie <fr. orfèvrerie. Etimonul franțuzesc orfèvrerie este derivat de la orfevre, compus din or <lat. aurum, ,,aur” și fevre, termen care a existat în franceza veche, reflex etimologic al lat. faber, moștenit cu sensul originar de ,,meșteșugar, artizan”.

panseu <fr. pensée și pansiv <fr. pensif, ambele de la verbul penser, ,,a se gândi” <lat. tz. pensare, ,,a-i păsa”;

parașuta <fr. parachuter, parașută <fr. parachute, parașutism <fr. parachutisme și parașutist <fr. parachutiste, cu fr. parachuter compus din două verbe de origine latină: parer <lat. parare, ,,a apăra” și chuter, de la choir <lat. cadere, ,,a cădea”;

paravan <fr. paravent, alcătuit din două elemente de origine latină: para, de la verbul parare, ,,a apăra, a proteja” și vent <lat. ventus, ,,vânt”;

pardon <fr. pardon, de la verbul pardonner, în structura căruia se regăsește rădăcina latinească donare;

partaj <fr. partage, derivat regresiv de la partager, având în structura lui rădăcina latinească pars, -tis. Prin derivare cu prefix de la verbul partager s-a obținut în franceză départager, din care provine rom. departaja;

pavaj <fr. pavage, de la verbul paver <lat. pavire, ,,a bate pământul pentru a-l nivela”;

peisaj <fr. paysage, derivat de la pays, ,,țară” <lat. pagensis, ,,de la țară”, derivat de la pagus, ,,sat”, cu sensul inițial de ,,par înfipt în pământ” (cf. pangere, ,,a înfige”, de la care a fost și derivat);

pelerin și pelerină (denumind la început haina purtată de pelerini) <fr. pélerin ( care avea și un corespondent feminin pélerine) <lat. peregrinus, ,,străin”, creat de la verbul peragro, ,,a cutreiera” (la început pe ogoare, apoi prin diverse locuri), la rândul lui un derivat al lui ager, ,,ogor”. Împreună cu termenul învechit peregrin, împrumutat din latină pe cale savantă, substantivele pelerin și pelerină, ambele neologisme de origine franceză, alcătuiesc un triplet etimologic. Cuvântul peregrin, legat și de un verb latin savant peregrina, a avut o poziție destul de solidă în sistem, cum o dovedește și titlul unei cărți din secolul al XIX-lea (cf. Peregrinul transilvan de Ion Codru Drăgușanu).

peron <fr. perron, ,,bloc de piatră” și ,,loc pe unde se coboară din tren”, derivat de la perre, ,,zid special”, variantă a lui pierre <lat. petra;

persifla <fr. persiffler, derivat cu prefix de la siffler <lat. sifilare, o variantă fonetică a lui sibilare, ,,a șuiera”;

pion <fr. pion și pionier <fr. pionnier, derivat de la pion <lat. pedo, ,,infanterist”, din pes, -dis, ,,picior”;

plasa <fr. placer, derivat de la place, ,,loc” <lat. platea, ,,loc întins, larg” <gr. plateia. De la fr. paser s-a format prin derivare cu prefix verbul déplacer, din care provine rom. deplasa;

pleda <fr. plaider, de la plaid <lat. placitum, ,,care este în conformitate cu voința cuiva”;

plia <fr. plier și pliant <fr. pliant, de la plier <lat. plicare, ,,a împături, a strânge”;

pluș <fr. peluche (cu forma peluchier în franceza veche) <it. peluzzo, derivat de la pelo, ,,păr” <lat. pilus;

poantă <fr. pointe <lat. puncta, ,,împinsă, împunsă”, formă de supin a verbului pungere, ,,a împunge”;

ponei <fr. poney <engl. pony <fr. poulain, ,,mânz”, redus în ultimă analiză la substantivul latinesc pullus, ,,animal tânăr, pui”;

portret <fr. portrait, de la v. fr. pourtraire, ,,a desena”, derivat cu prefix al verbului traire <lat. trahere, ,,a trage”;

poză <fr. pose, derivat regresiv al verbului poser <lat. pausare, ,,a depune”, sens derivat din cel etimologic ,,a înceta”;

prealabil <fr. préalable, un derivat cu prefix pe baza reflexului etimologic al lat. ambulare, ,,a umbla”;

preta <fr. prêter <lat. praestare, ,,a procura, a pune la dispoziția cuiva”. Are ca dublet etimologic verbul presta, împrumutat din latină pe cale savantă.

priza <fr. priser și priză <fr. prise, participiul perfect al lui pris, de la pendre <lat. praehendere;

prizonier <fr. prisonnier, derivat de la prison, ,,închisoare” <lat. praehensio, ,,acțiunea de a prinde”;

profit <fr. profit <lat. profectus, formă a verbului proficere, ,,a produce un avantaj”;

profiterol <fr. profiterole, de la profit;

promenadă <fr. promenade, de la promener, derivat cu prefix de la verbul mener <lat. minari, ,,a amenința, a intimida” ;

propice <fr. propice <lat. propitius, ,,înclinat favorabil”;

pudră <fr. poudre <lat. pulvis,-eris, ,,pulbere”. Are ca dublet pe pulbere, moștenit din același etimon latinesc.

puseu <fr. poussée, derivat de la pousser, ,,a împinge” <lat. pulsare;

raclaj <fr. raclage, derivat de la verbul racler, ,,a grebla” <lat. rasiculare;

randament <fr. rendement, derivat de la verbul rendre <lat. reddere, ,,a da înapoi”;

ravagiu <fr. ravage, de la ravir <lat. rapere, ,,a răpi”;

recoltă <fr. récolte <it. ricolta/racolta, de la verbul raccogliere, variantă a lui reccogliere <lat. recolligere, ,,a culege, a recolta”;

recrut <fr. recrue, participiul perfect feminin al verbului recroître, ,,a se adăuga”, derivat cu prefix de la croître <lat. crescere;

redija <fr. rédiger <lat. redigere, derivat cu prefix de la agere, ,,a mâna, a acționa”;

redutabil <fr. redoutable, derivat de la verbul redouter, ,,a se teme”, alcătuit din prefixul cu origine latină re- și verbul douter, ,,a se îndoi” <lat dubitare;

refren <fr. refrain , cu sensul inițial de ,,întrerupere”, derivat de la verbul refraindre (care a existat în franceza veche cu sensul ,,a modula”) <lat. refrangere, ,,a sparge”, derivat, la rândul lui, de la frangere, ,,a frânge”;

regie <fr. régie, germ. Regie și regizor <fr. régisseur, germ. Regisseur. Cei doi termeni franțuzești reprezintă derivații verbului régir <lat. regere, ,,a conduce”;

relaș <fr. relâche, derivat regresiv din relâcher, creat prin prefixare de la verbul lâcher <lat. laxare;

relief <fr. relief, de la relever <lat. relevare;

remaia <fr. remailler, obținut prin derivare cu prefix de la verbul mailler, derivat al substantivului maille <lat. macula, ,,ochi la o împletitură”;

rendez-vous, cu varianta grafică randevu <fr. rendez-vous, de la rendre <lat. reddere;

rentă <fr. rente, derivat de la rendre <lat. reddere, ,,a restitui”;

represalii <fr. représailles, de la verbul reprendre, un derivat cu prefix al verbului prendre <lat. praehendere;

reproș <fr. reproche, un derivat regresiv de la verbul reprocher și reproșa <fr. reprocher, redus în ultimă analiză la adverbul latinesc prope, cu sensul de ,,aproape, lângă”;

resursă <fr. ressource, din v. fr. resurdre, ,,a resuscita”, care conține în structura lui rădăcina latinească surgere, ,,a se ridica, a țâșni”;

reșou <fr. réchaud, de la réchauffer, un derivat cu prefix al verbului chauffer <lat. calefacere, compus din calidus, ,,cald” și facere, ,,a face”;

retur <fr. retour, derivat regresiv de la retourner, formă prefixată a lui tourner <lat. tornare, ,,a răsuci” <v.gr. tornein, ,,a așeza în formă de cerc”;

retuș <fr. retouche, derivat regresiv de la verbul retoucher și retușa <fr. retoucher, de la toucher <lat. pop. Toccare;

revanșă <fr. revanche, obținut prin derivare regresivă de la verbul revancher <lat. revindicare, ,,a răzbuna”;

reviriment <fr. revirement, de la virer <lat. vibrare, ,,a (se) balansa”;

rezon <fr. raison <lat. ratio, -nis. Limba română cunoaște un triplet etimologic format din franțuzismul rezon (termen special, actualmente cu o poziție foarte precară în sistem) și din neologismele latino-romanice rație și rațiune, care se explică prin etimologie multiplă: fr. ration și lat. sav. ratio, -nis;

rol <fr. rôle, cu sensul inițial de ,,manuscris făcut sul” <lat. tz. rotulus, derivat de la rota, ,,roată”;

rond <fr. rond <lat. rotundus. Are ca dublet pe rotund, variantă latinizantă a etimologicului rătund <lat. retundus/rotundus.

rubeolă <fr. rubéole, având în structura sa rădăcina latinească ruber, ,,roșu”;

ruj <fr. rouge, ,,roșu” <lat. rubeus, din care a fost moștenit rom. roib, dubletul etimologic al neologismului ruj;

rujeolă <fr. rougeole <lat. pop. rubeola, derivat de la ruber, ,,roșu”;

rula <fr. rouler, de la rouelle, ,,roată” <lat. rotella, ,,rotiță”, diminutivul lui rota, ,,roată” și rulment <fr. roulement, derivat de la rouler;

ruletă <fr. roulette, diminutiv al lui roue <lat. rota, ,,roată”;

rulou <fr. rouleau, diminutiv al lui rôle <lat. rota și rulotă <fr. roulotte, de la același substantiv rouleau cu rădăcini latinești;

rută <fr. route, ,,drum” <lat. rupta (elipsă din via rupta, ,,drum întrerupt”), formă de participiu perfect feminin de la verbul rumpere, ,,a rupe” și rutier <fr. routiere, adjectiv derivat de la substantivul route. Rădăcina latinească rupta se regăsește în ultimă analiză și în structura derivatului verbal franțuzesc dérouter > rom. deruta.

rutină <fr. routine, cu sensul etimologic de ,,drum bătut”, derivat al aceluiași route <lat. rupta;

santinelă <fr. sentinelle <it. sentinella, derivat de la sentire <lat. sentire, ,,a simți”, dar și ,,a auzi”;

savant <fr. savant, de la verbul savoir <lat. sapere, ,,a avea gust, a fi înțelept”;

savoare <fr. saveur <lat. sapor, -is, ,,gust” și savura <fr. savourer, derivat de la saveur;

scuar <fr. square <engl. square, ,,pătrat” <v. fr. (e)squarre <lat. *exquadrare;

sejur <fr. séjour, derivat regresiv de la séjourner <lat. pop. subdiurnare, ,, a sta un anume timp”, derivat parasintetic de la diurnus;

sergent <fr. sergent <lat. serviens, ,,care servește”, participiu prezent al verbului servire, ,,a fi sclav, a fi în slujba cuiva”;

servietă <fr. serviette, derivat de la servir <lat. servire. Are ca dublet etimologic pe șervet, pus, de asemenea, în legătură cu fr. serviette.

set <fr. set <engl. set <v.fr. sette <lat. secta, ,,despărțire, sectă”, de la verbul sequor, ,,a urma, a succeda”;

sezon <fr. saison <lat. satio,-onis, ,,însămânțare”;

soma <fr. sommer, cu sensul inițial ,,a spune pe scurt” <lat. summare, de la summus, superlativul lui super;

sos <fr. sauce <lat. pop. salsa, ,,sărată”, de la sal, -is , ,,sare”;

sote <fr. sauté, de la verbul sauter, ,,a sălta, a se ridica”, pentru că mâncarea era făcută să ,,salte” deasupra focului <lat. saltare, ,,a dansa”;

standard <fr. standard <engl. standard, ,,etalon” <v.fr. étendard, ,,drapel”, derivat de la étendre <lat. extendere, alcătuit din prefixul ex- și verbul tendere, ,,a întinde”;

stopa <fr. stopper <engl. stop <lat. *stuppare, care avea la origine sensul de ,,a opri ceva cu ajutorul unei funii (făcute din câlți), derivat de la stuppa, ,,câlți”;

subretă, ,,cameristă dintr-o piesă de comedie” <fr. soubrette <prov. soubreto, de la soubret, ,,afectat”, legat de sobrier <lat. superbus;

suda <fr. souder <lat. solidare, derivat de la solidus, ,,solid”;

suită <fr. suite <lat. secutus, în forma de participiu perfect feminin a verbului sequere, ,,a urma”;

suplu <fr. souple <lat. supplex;

surmena <fr. surmener, derivat cu prefix de la mener <lat. minari, ,,a amenința, a intimida”;

surpriză <fr. surprise, participiul pefect al verbului surprendre, derivat de la prendre <lat. praehendere;

sursă <fr. source, din sours, participiul perfect al verbului sourdre <lat. surgere, ,,a se ridica, a țâșni”;

șambelan <fr. chambellan <v.fr. chamberlenc <v. germ. derivat *kamarling, etimonul actualului termen german Kämmerling, în structura căruia regăsim rădăcina latină camera,-ae <v.gr. Kamara;

șampanie <fr. champagne (nume de regiune, apoi denumirea unei băuturi alcoolice) <lat. campania, derivat de la campus, ,,câmp”. Substantivele șampanie și campanie <din lat. campania formează un interesant dublet etimologic.

șansonetă <fr. chansonnette, derivat de la chanson <lat. cantio;

șantaj <fr. chantage, derivat de la chanter, ,,a cânta” <lat. cantare;

șantan, ,,local de petrecere” <fr. chantant, izolat din sintagma café chantant și șanteză <fr. chanteuse, ambele derivate ale aceluiași verb franțuzesc chanter <lat. cantare;

șarjă <fr. charge, derivat regresiv de la verbul charger <lat. pop. carricare, de la carrus, ,,car”;

șarm <fr. charme, ,,farmec” <lat. carmen, ,,cântec, vrajă”. Neologismul șarm și numele propriu Carmen formează un dublet etimologic foarte interesant.

șasiu <fr. châssis, derivat de la châsse <lat. capsa, ,,cutie”;

șaten <fr. châtain, ,,castaniu”, adjectiv invariabil, provenit de la châtaigne <lat. castanea <v.gr. kastaneia, ,,castană”, împrumutat dintr-o limbă asiatică;

șef <fr. chef <lat. caput, ,,cap”. Are ca dublet etimologic rom. cap, moștenit din limba latină.

șemineu <fr. cheminée <lat. tz. caminata, de la caminus <v.gr. Kaminos;

șenilă <fr. chenille, ,,larvă de fluture, omidă” și, prin analogie de formă, ,,șenilă” <lat. canicula, ,,cățelușă”, derivat de la canis;

șeptel <fr. cheptel <lat. capitale, ,,cea mai importantă parte din avere”, derivat de la caput, ,,cap”;

șevro, ,,piele subțire de capră” <fr. chevreau, ,,ied”, derivat de la chèvre <lat. capra, ,,capră”;

șezlong <fr. chaise-longue, compus din doi termeni latinești: chais, ,,scaun” <lat. cathedra <v.gr. kathedra și long, ,,lung” <lat. longus;

șofer <fr. chauffeur, derivat de la chauffer, ,,a încălzi” <lat. calefacere;

șoma <fr. chômer <lat. caumare, ,,a se odihni pe căldură”, derivat de la cauma <v.gr. kauma;

șosetă <fr. chaussette, derivat de la chausser, ,,a încălța” <lat. calcere, de la calx, -cis, ,,călcâi”;

șoșon <fr. chausson, alt derivat al aceluiași chausser <lat. calcere;

șotron, variantă greșită, dar mult mai frecventă a lui șodron <fr. chaudron, ,,cazan, căldare”, derivat de la adjectivul chaud, ,,cald, fierbinte” <lat. calidus;

taior <fr. tailleur, ,,croitor”, de la tailler, ,,a tăia” <lat. pop. Taliare;

tandru <fr. tendre <lat. tener, -is, ,,tînăr”. Are ca dublet etimologic adjectivul tânăr, moștenit din același tener, -is;

ten <fr. teint și tentă <fr. teinte, de la teint, ,,culoarea feței” <lat. tinctus, ,,colorat”, participiul perfect al verbului tingere, ,,a înmuia”;

timbru <fr. timbre <lat. tympanum <v.gr. tympanon <aram. tuppa. Are ca dublet etimologic substantivul timpan <fr. tympan, lat. tympanum.

toaletă <fr. toilette, care avea la început sensul ,,bucată de pânză așezată pe masă, în fața oglinzii”, derivat diminutival de la toille, ,,pânză” <lat. tela;

tranșa <fr. trancher <lat. *trinicare, ,,a tăia în trei”, de la tres, ,,trei” și tranșee <fr. tranchée, derivat al verbului trancher;

trasa <fr. tracer <lat. pop. *tractire, variantă a lui tractere, ,,a târî, a trage”;

treflă <fr. trèfle <lat. triphyllon, variantă etimologică fidelă grafiei din limba greacă, de unde a și fost împrumutat. Alături de acest compus, a fost înregistrat în latină și un sinonim al său, obținut prin calchierea structurii morfematice a v.gr. triphyllon. A apărut astfel substantivul trifolium, moștenit în română sub forma trifoi, și nu calchiat după latină, cum afirmă Toma (1994: 174), citat de Hristea (1997: 16). Ca urmare a preluării din limba franceză a neologismului treflă, a rezultat în română un dublet etimologic alcătuit din elemente între care există legături de ordin semantic foarte ușor de înțeles.

tren <fr. train , derivat regresiv de la verbul traîner, ,,a târî” <lat. traginare, de la trahere, ,,a trage”;

tria <fr. trier <lat. tritare;

troleu <fr. trolley, engl. trolley, derivat de la troll, ,,a se rostogoli” <v.fr. trôler <lat. tz. *tragulare, derivatul lui trahere, ,,a trage”;

troliu, desemnând un dispozitiv care servește pentru deplasat <fr. treuil <lat. torculum, ,,teasc”, derivat de la verbul torquere, ,,a răsuci, a toarce”;

trufă <fr. truffe <v. prov. trufa <lat. tufer, variantă fonetică a lui tuber, cu sensul de ,,umflătură”;

trusă <fr. trousse, derivat regresiv de la verbul trousser, cu forma torser, ,,a împacheta” în franceza veche lat. torquere, ,,a răsuci”;

tur <fr. tour și turneu <fr. tournée, înțeles greșit când s-a făcut împrumutul ca sinonim al lui tournoi, ,,competiție sportivă”, derivat regresiv al verbului tournoyer. Substantivele tour și tournée provin de la tourner <lat. tornare;

tuș și tușă <fr. touche, derivat regresiv de la verbul toucher <lat. pop. toccare, ,,a atinge cu zgomot”;

uzină <fr. usine <lat. officina, ,,atelier”. Are ca dublet etimologic chiar pe oficină, termen de specialitate de origine latină savantă.

valet <fr. valet <lat. vassellittus, diminutiv al lat. tz. vassus, de origine galeză (cf. gwas, ,,băiat”);

viraj <fr. virage, derivat de la virer și vira <fr. virer <lat. vibrare, ,,a (se) balansa”. Franțuzismul vira are ca dublet etimologic pe vibra, împrumutat din latină pe cale savantă.

zbir <fr. sbire <it. sbirro, ,,agent de poliție”, derivat de la birro <lat. burrus <v.gr. pyrros, ,,roșu”, de la substantivul pyr, ,,foc”. Deplasarea semantică în limba italiană se justifică prin faptul că agenții însărcinați cu păstrarea ordinii publice erau îmbrăcați în uniforme de culoare roșie.

Este indubitabil faptul că influența franceză a fost cea mai puternică dintre influențele care s-au exercitat asupra limbii române în perioada de modernizare și de internaționalizare a lexicului ei. În același timp, franceza a contribuit în cel mai înalt grad și la procesul de relatinizare a vocabularului și frazeologiei românești moderne. Însă nu tot ceea ce s-a împrumutat din limba franceză este reprezentativ pentru aspectul urmărit aici.

După cum s-a putut vedea, mulți termeni franțuzești moșteniți din latină sau derivați de la baze având această origine nu mai amintesc prin formă și semnificații de primitivul lor. Unii dintre ei, precum blam, blama, bœuf (cf. salată de bœuf ), ciel (folosit, mai ales, în sintagma bleu ciel), damă, forja, forjă, franj(uri), manșă, plia, pudră, rond, ruj, șef, tandru, tartă, timbru, treflă au fost împrumutați și în limba română, fără a juca însă un rol semnificativ în procesul de relatinizare a vocabularului românesc modern. Lor li se adaugă elemente lexicale care au fost moștenite numai în franceză din limba latină, nu și în românește, unde reprezintă împrumuturi franțuzești: ansamblu, batistă, bazin, bluză, branșă, brav, buclă, careu, cartier, centură, chetă, chit, cidru, conta, conte, contor, crem și cremă, dineu, depou, dresa, dublu, entorsă, executa, exersa, exploata, fason, grenadă, hotel, incintă, jongla, lamă, lavoar, lejer, lenj(uri), lichior, livra, livră, livrea, manevra, mașină, menaja, meniu, mersi, mesaj, monden, naiv, neant, neglija, nivela,

omletă, pelerin și dubletul său, pelerină, pion, poantă, preta, priza, profit, propice, redija, rendez-vous, rezon, rol, rujeolă, rută, savoare, sergent, sezon, sos, suda, suită, suplu, șampanie, șarm, șaten, șemineu, șenilă, șeptel, șoma, ten, tranșa, trasa, tria, troliu, uzină, valet, vira.

De la aceste elemente moștenite și de la multe altele au apărut pe teren franțuzesc cuvinte compuse, care au fost împrumutate și în limba noastră. Este cazul lui abajur, ajur, antet, biscuit, ferpar, fofila, jandarm, midinetă, demi-monden, monșer, orfevră și derivatul său, orfevrărie, parașuta și derivatele lui, parașută, parașutism și parașutist, paravan, pașaport sau șezlong.

Cel mai bine reprezentate în sistemul lexical franțuzesc sunt însă derivatele de la baze latinești, inclusiv cele regresive. Este evident faptul că franceza, asemenea românei, a rămas o limbă de tip derivativ, continuând din acest punct de vedere o situație care se întâlnea și în limba latină. Un număr impresionant de asemenea derivate au pătruns ca împrumuturi și în română, fără a mai aminti prin grafie de etimonul lor primar latinesc (cf. abataj și battuere, adresa, adresă și directire, afișa și fingere, agresa și ad acies, alee și ambulare, ,,a merge”, altruism, altruist și alter, ,,alt”, amenaja și mansire, ambreia, ambreiaj și braca, angrena și granum, antrena și trahere, anturaj și tornare, arivist și ripa, ,,râpă, mal”, asambla și simul, avans, avansa, avantaj și ab ante, baterie și battuere, ,,a bate”, blam și blasphemare, ,,a ocărî, a înjura, a blestema”, carantină și quadraginta, ,,patruzeci”, carnet și quaternum, ,,câte patru”, centiron și cinctura, ,,cingătoare”, cheson și capsa, -ae, ,,cutie”, chitanță și quiescere, ,,a se odihni”, combinezon și lat. tz. combinare, ,,a combina, a uni”, complezență și complacere, contoar, contor și computare, ,, a socoti”, cozerie și causare, ,,a pune în temă”, culoar și colare, cupla și copula, ,,legătură”, curaj și cor, -dis, ,,inimă”, cușetă și collocare, ,,a (se) așeza”, dantelă și dens, -tis, ,,dinte”, debreia, debreiaj și braca, debușeu și bucca, ,,gură”, defetism, defetist și defectum, ,,lipsă”, dejun și disjejunare, ,,a întrerupe postul”, depeșă și impedicare, ,,a împiedica”, deruta și rumpere, ,,a rupe”, desen și designare, deșeu și desidere, ,,a decădea”, detaliu și talire, ,,a tăia”, deturna și tornare, ,,a răsuci”, diletant, diletantism și deligere, ,,a delega”, dispozitiv și disponere, ,,a dispune”, dizeur și dicere, ,,a zice”, ecarisaj și exquadrare, ecartament și exquartare, echer și exquadrare, ecuson și scutum, ,,scut”, eghilet și acucula, ,,acușor”, eleva, elevator și levare, ,,a ridica”, entorsă și torquere, epuiza și puteus, ,,puț”, eșapament și *excappare, ,,a scăpa din manta”, etaj, etajeră și *staticum, evantai și ventus, ,,vânt”, evaziv și evadere, ,,a fugi de cineva”, farsă și farcire, ,,a umple”, fermă, fermoar și firmare, ,,a închide”, fișă, fișiu și fingere, ,,a înfige, a atașa”, foileta, foileton, foietaj și follium, ,,foaie”, fondant, fontă și fundere, ,,a (se) vărsa”, forjă și fabricare, funciar și fundus, inginer și ingenium, ,,inteligență, talent”, jeton și jactare, ,,a arunca”, jongler și joculare, ,,a se juca”, jurnal și diurnus, laș și laxare, lenjerie și lineus, ,,in”, levată, levant, levantin și levare, ,,a ridica”, leza și laesio, ,,leziune, rană”, livrea și liber, -is, lunetă și luna, -ae, ,,lună”, maiou și macula, ,,ochi la o împletitură”, manevră și manu operare, ,,a lucra cu mâinile”, mașinație/mașinațiune și machina, matineu și matutinum, menaj, menajer(ă), menajerie și mansio, menuet și minutus, mesagerie și missus, ,,trimis”, metresă și magister, ,,șef, căpetenie”, mondial și mundus, ,,cosmos”, mulaj și modulus, ,,mic fel”, neglijeu și negligere, nivela și libella, ,,balanță mică”, nuanță și nubes, ,,nor”, omagiu și homo,-inis, ,,om”, panseu și lat. tz. pensare, ,,a-i păsa”, pardon și donare, partaj, partizan și pars, -tis, pavaj și pavire, ,,a bătători”, peisaj și pagensis, ,,de la țară”, peron și petra, -ae, ,,piatră”, persifla și sifilare, pionier și pedo, ,,infanterist”, pleda și placitum, ,,în conformitate cu voința cuiva”, pliant și plicare, portret și trahere, ,,a trage”, poză și pausare, ,,a depune, a înceta”, prealabil și ambulare, ,,a merge, a umbla”, priză, prizonier și praehendere, ,,a prinde”, profiterol și proficere, ,,a produce un avantaj”, promenadă și minari, ,,a amenința”, puseu și pulsare, ,,a împinge”, raclaj și rasiculare, ,,a grebla”, randament și reddere, ,,a da înapoi”, ravagiu și rapere, ,,a răpi”, recrut și crescere, ,,a crește”, redresa și directire, redutabil și dubitare, ,,a se îndoi”, refren și refrangere, ,,a sparge”, regie, regizor, registru și regere, relaș și laxare, relief și relevare, remaia și macula, ,,ochi la o împletitură”, rentă și reddere, ,,a restitui”, represalii și praehendere, ,,a prinde”, reproș, reproșa și prope, ,,lângă, aproape”, resursă și surgere, ,,a țâșni”, reșou și calefacere, ,,a încălzi”, retur și tornere, ,,a răsuci”, retuș, retușa și toccare, revanșă și revindicare, ,,a răzbuna”, reviriment și vibrare, ,,a (se) balansa”, rula, rulment, ruletă, rulou, rulotă și rota, -ae, ,,roată”, rutină și rupta, savant și sapere, ,,a avea gust, a fi înțelept”, savura și sapor, -is, sejur și lat. pop. subdiurnare, ,,a sta un anume timp”, servietă și servire, sote și saltare, ,,a sălta, a dansa”, surmena și minari, ,,a intimida”, surpriză și praehendere, sursă și surgere, ,,a se ridica, a țâșni”, șansonetă, șantaj, șantan, șanteză și cantare, șarjă și lat. pop. carricare, ,,a încărca”, șasiu și capsa, -ae, ,,cutie”, șaten și castanea, ,,castană”, șervet și servire, șevro și capra, -ae, ,,capră”, șofer și calefacere, șosetă, șoson și calx, -cis, ,,călcâi”, șotron / șodron și calidus, ,,cald”, taior și lat. pop. taliare, ,,a tăia”, tentă și tinctus, ,,colorat”, tendință și tendere, ,,a tinde”, toaletă și tela, ,,pânză”, tranșee și *trinicare, ,,atăia în trei”, tren și traginare, trusă și torquere, ,,a răsuci”, tur, turneu și tornare, tuș, tușă și toccare, ,,a atinge cu zgomot”, viraj și vibrare, ,,a (se) balansa”, zbir și burrus, ,,roșu ca focul”.

Altă categorie de franțuzisme care nu contribuie la consolidarea trăsăturilor latinești din lexicul limbii române este reprezentată de acele neologisme al căror drum a fost unul destul de lung până au reușit să ajungă în vocabularul nostru. Ele au cunoscut o serie de adaptări fonetice și gramaticale în limbile în care au fost împrumutate succesiv, îndepărtându-se vizibil ca formă și ca sens de etimonul lor primar latinesc. Sunt semnificative din acest punct de vedere rom. ambasadă, ambasador și lat. med. ambactia, ,,sarcină, misiune, legație”, rom. balustradă și lat. balaustium, ,,floare de rodie sălbatică”, rom. bielă și lat. ventilare, ,,a vântura”, rom. buget și lat. bulga, -ae, ,,pungă (de piele)”, rom. buletin și lat. med. bulla, ,,stampilă”, rom. cabaret și lat. camera, -ae, ,,cameră, odaie”, rom. cadou și lat. caput, ,,cap”, rom. camarad și lat. camera, -ae, rom. cantină și lat. cantus, ,,colț, cotlon”, rom. caramel și lat. canna melis, ,,trestie de zahăr”, rom caravelă și lat. carabus, ,,rac de mare, crab”, rom. carieră și lat. carraria, ,,drum de care”, rom. carpetă și lat. carpere, ,,a culege, a dărăci”, rom. coridor și lat. currere, ,,a curge”, rom. estradă și lat. stratum, ,,așezat, așternut”, rom. fetiș și lat. facticius, ,,artificial”, rom. grotă și lat. crupta, rom. joker și lat. iocari, ,,a glumi”, rom. marmeladă și lat. melimelum, ,,măr dulce”, rom. platină și lat. plattus, rom. pluș și lat. pilus, ,,păr”, rom. ponei și lat. pullus, rom. recoltă și lat. recolligere, rom. remorca, remorcă și lat. remulcum, rom. santinelă și lat. sentire, ,,a auzi, a simți”, rom. scamator și lat. squama, ,,solz”, rom. scuar și lat. *exquadrare, rom. set și lat. secta, ,,despărțire”, rom. soclu și lat. soccus, ,,un tip de încălțăminte”, rom. standard și lat. extendere, ,,a întinde, a extinde”, rom. stopa și lat. *stuppare, ,,a opri (cu ajutorul unei funii din câlți)”, rom. subretă și lat. superbus, ,,foarte frumos”, rom. șambelan și lat. camera, -ae, rom. troleu și lat. tz. *tragulare, probabil cu sensul de ,,a trage”, rom. trufă și lat. tufer/tuber, ,,umflătură”, rom. zbir și lat. burrus, ,,roșu ca focul”. Unele dintre cuvintele menționate reprezintă chiar împrumuturi restituite, ca dovadă a permanentelor schimburi culturale și lingvistice dintre Franța și statele vecine, în special Anglia, dar și Italia sau Țările de Jos (cf. buget, cabaret, carieră, ponei, scuar, set, standard și troleu).

Elemente lexicale de origine italiană

acont <it. aconto, legat de conto, derivat regresiv de la contare, ,, a număra, a calcula” <lat. computare, ,,a face un calcul, a socoti”, creat pe baza verbului putare, ,,a număra, a evalua”;

adio <it. addio, compus din două elemte de origine latină: prepoziția a <lat. ad și dio <lat. deus, ,,zeu”;

allegreto <it. allegreto, diminutivul lui allegro;

allegro <it. allegro <lat. alacer/alacris, ,,vioi, viu, sprinten”, cu variantele fonetice alicer/alecris;

calcio-vecchio, ,,tencuială ornamentală” <it. calcio-vecchio, alcătuit din două elemente latinești: calcio <lat. calx, -cis, ,,pietricică la jocul de zaruri, piatră de var” și adjectivul vecchio <lat. vetulus, cu varianta veclus, derivat de la vetus, -eris, ,,vechi, învechit, bătrân”;

casă (de bani) <it. cassa, ,,dulap, seif” <lat. capsa, -ae, ,,cutie cilindrică din lemn, unde se păstrau sulurile cărților”;

casetă <it. cassetta (direct sau prin intermediul fr. cassette), un derivat în limba italiană de la substantivul cassa <lat. capsa, -ae;

casier <it. cassiere, fr. cassier, creat în franceza veche pe baza lui caisse <lat. capsa, -ae;

cont <it. conto, derivat regresiv din contare <lat. computare, ,,a socoti, a număra”, verbul conta <it. contare <lat. computare și contabil <it. contabile <fr. comptable, derivat de la compter <lat. computare, ,,a socoti, a calcula”. Pentru limba română se admite în cazul acestor trei cuvinte o etimologie dublă, italiană și franceză (cf. și fr. compte, compter, comptable).

iredentist <it. iredentista, derivat de la irredenta, ,,neeliberată”, termen folosit mai ales în perifraza Italia iredenta, ,,Italia neeliberată”, numele unei grupări care avea ca scop eliberarea acestei țări. Adjectivul irredenta stă în legătură cu verbul redimere <lat. redimere, ,,a răscumpăra, a elibera din starea de sclavie”;

liră, monedă <it. lira <lat. libra, ,,obiect care servea la cântărit”, împrumutat din substratul egeean. Este dubletul etimologic al lui livră, de proveniență franceză.

maestru <it. maestro <lat. magister. Are ca omonim termenul ieșit din uz maestru <it. (libro) maestro, cu sensul de ,,carte mare”. Se înscrie într-o serie foarte bogată de dublete etimologice, alături de următorii termeni mai vechi sau mai noi în limba română: măiestru, moștenit, magistru, împrumut savant din limba latină, meșter, de origine maghiară, maistru <germ. Meister, cu variantele maistor și maistur justificate prin bulgară și sârbo-croată (cf. bg. maistor, s-cr. majstor), master <engl. master, mister <engl. mister <lat. magister, maître, din limba franceză, și mistru, un cuvânt arhaic, cu origine imediată polonă.

mandolină, mandolă, mandolinată <it. mandolina, mandola, mandolinata, având toate în componența lor rădăcina latinească pandura, -ae, ,,lăută cu trei coarde” <gr. pandoura <arab. tanbur, ,,chitară, mandolină”. Cuvântul mandolină alcătuiește un triplet etimologic alături de regionalismul bandură, de origine ucraineană, și de latinismul învechit pandoră, cu înțelesul de ,,instrument muzical din secolele XVI-XVII”.

oboi <it. oboe <fr. hauptbois, ,,lemn care sună foarte înalt”, compus din adjectivul haut, ,,înalt” și substantivul bois, ,,pădure, lemn”; fr. haut <lat. altus, iar bois <lat. med. boscus <germ. med. busk, ,,tufiș”, strămoșul actualului cuvânt german Busch.

piață <it. piazza <lat. platea, -ae, ,,stradă largă, piață” <v.gr. plateia, adjectiv cu sensul de ,,lată, întinsă” și piațetă <it. piazzeta, derivat diminutival al lui piazza;

respinge <it. respingere, derivat cu prefix de la pingere <lat. pingere, ,,a împinge”;

reuși <it. riuscire, derivat cu prefix de la verbul uscire <lat. exire, ,,a ieși”;

scadență <it. scadenza, derivat de la scadere <lat. *excadere, formă prefixată a lui cadere, ,,a cădea”;

schiță <it. schizzo <lat. schedius, ,,făcut pe loc, în grabă, improvizat” <v. gr. skhedios, ,,apropiat”;

schița <it. schizzare, derivatul lui schizzo;

scont <it. sconto, derivat de la conto <lat. computus, ,,socoteală”;

speze, ,,cheltuieli” <it. spesa <lat. expensa, -ae, ,,cheltuială”;

sopran <it. soprano, derivat de la sopra <lat. super, supra, ,,peste, deasupra”;

stindard <it. stendardo, derivat de la verbul stendere <lat. extendere, ,,a lărgi, a extinde”;

valută și valutar <it. valuta, ,,preț, cost, valoare, capital” și valutario, justificate amândouă, în ultimă analiză, prin lat. valere, ,,a valora, a semnifica”;

vendetă <it. vendetta <lat. vindicta;

vilegiatură <it. villeggiatura, derivat de la villaggio <prov. villatge, de la villa <lat. villa, ,,casă de la țară”.

Deși limba italiană păstrează cu fidelitate în elementele moștenite imaginea etimonului latinesc, există și situații când reflexul etimologic s-a îndepărtat mult ca formă de primitivul său, schimbându-și sau nuanțându-și, nu de puține ori, și sensul de bază (cf. allegro și alacer, -ris, calcio-vecchio și calx, -cis, ,,pietricică”, respectiv vetulus, ,,vechi”, casă și capsa, -ae, ,,cutie”, contare și computare, lira și libra, -ae, ,,obiect pentru cântărit”, maestro și magister, mandola și pandura, -ae, ,,lăută cu trei coarde”, piazza și platea, -ae, ,,stradă largă”, vendetta și vindicta.

Împrumutați în română, după ce au trecut prin tot acest proces de adaptare fonetică în limba italiană, unde și-au creat derivate și compuse, cuvinte de felul celor prezentate mai sus nu mai amintesc prin formă, iar, uneori, nici prin semnificația lor, de etimonul latinesc îndepărtat (cf. acont, cont, contabil și computare, adio și termenii latinești ad, ,,la”, deus, ,,zeu”, allegreto și alacer, ,,vioi”, basorelief și lat. tz. bassus, ,,temelie”, respectiv relevare, casetă și capsa, drapel și lat. tz. drappus, ,,stofă de lână”, iredentist și redimere, ,,a elibera, a răscumpăra”, mandolină, mandolinată și pandura, respinge și pingere, ,,a împinge”, reuși, față de exire, ,,a ieși”, scadență și *excadere, ,,a scădea”, schița și schedius, ,,făcut pe loc, improvizat”, scont și computus, ,,socoteală”, sopran și super, supra,, ,,peste, deasupra”, stindard și extendere, ,,a lărgi, a extinde”, valută, valutar și valere, ,,a valora, a semnifica”, vilegiatură și villa, ,,casă de la țară”. De aceea suntem îndreptățiți să punem sub semnul întrebării o eventuală contribuție din partea acestora la relatinizarea lexicului românesc modern. Cu totul alta este situația acelor neologisme care, în vocabularul italienesc, au fost împrumutate, pe cale savantă, din latina clasică sau medievală și a căror formă s-a menținut intactă până astăzi. O parte importantă dintre aceste latinisme le-am împrumutat și noi, exclusiv din limba italiană sau, de cele mai multe ori, ca rezultat al etimologiei multiple, din franceză, italiană și latină savantă.

Elemente lexicale de origine spaniolă

alcazar, ,,cetate fortificată din Spania” <sp. alcazar (direct sau printr-un intermediar francez) <arab. al-qasr, ,,castel” <gr. kastron <lat. sav. castellum, ,,loc întărit, redută, fortăreață, castel, palat”, derivat diminutival de la castrum, ,,cetate, lagăr”. Are aceeași rădăcină ca și rom. castel, neologism de origine latină savantă, împrumutat direct (vezi lat. castellum) sau prin filieră (cf. pol. kasztel, it. castello).

bolero <sp. bolero, un fel de haină și un tip special de dans (împrumutat în românește mai mult ca sigur prin intermediul franțuzescului boléro), în structura căruia există lat. bulla, ,,bășică”;

camarilă <sp. camarilla, ,,cămăruță”, intrat în română și prin filieră franceză (cf. fr. camarilla), redus în ultimă analiză la substantivul latinesc camera, -ae;

caudillo, ,,dictator, șef, conducător politic și păzitor de turme în America Latină” <sp. caudillo <lat. capitellum, diminutivul lui caput, ,,cap, capăt”, dar și ,,șef, conducător”. Are ca dublet etimologic pe căpețel, moștenit, și pe capitel, neologism latino-romanic.

comprador <sp. comprador, ajuns în română prin intermediul rusescului komprador (cf. și sintagma burghezie compradoră). Comprador, cu sensul de ,,cumpărător”, a fost creat în limba spaniolă de la verbul comprar, ,,a cumpăra” <lat. pop. *comperare, variantă fonetică a lui comparare, ,,a combina, a uni, a pune pe același plan, a egala, a cântări, a decide”, de unde provine și neologismul românesc a compara. La baza deplasării de sens din limba latină s-a aflat, probabil, verbul parere, ,,a procura”, de la care a fost, de altfel, și derivat termenul comparere.

conchistă și conchistador <sp., it. conquista și, respectiv, span., fr. conquistador. Primul termen reprezintă în limba spaniolă participiul feminin al mai vechiului verb conquerir, care, așa cum arată COROMINAS, la p. 162, col. 2 (s. v. conquista), este atestat încă din anul 1140 și se explică prin lat. conquirere, glosat în felul următor: ,,buscar por todas partes, hacer una búsqueda” (,,a căuta în toate părțile, a face o căutare”). Un secol mai târziu, undeva între anii 1220-1250, a fost semnalată prezența termenului conquista, cu valoare substantivală, de la care s-a derivat un alt substantiv, conquistador. De precizat că în limba spaniolă se folosește astăzi un verb querer, ,,a căuta, a reclama, a dobândi, a cuceri”, care se explică, de asemenea, prin latină (cf. quarere, ,,a căuta, a se interesa, a cerceta”, bază derivativă pentru lat. conquirere).

coridă <sp. corrida (direct sau prin filieră franceză), derivat de la verbul correr <lat. currere, ,,a alerga”;

don, doña ( titluri de curtoazie), dubletele etimologice ale lui domn, doamnă <sp. don (azi dueño), termen de politețe, calc semantic după arab. du, ,,domn” și ,,proprietar”, respectiv doña (astăzi dueña), termen de adresare politicoasă, un împrumut de sens din arab. dat, cu sensul de ,,doamnă” și de ,,stăpână”. Substantivele don și doña din limba spaniolă sunt moștenite din latină (cf. dominus, ,,stăpânul casei, proprietar, șef, conducător” și domina, echivalentul său feminin ).

hidalgo, ,,nobil spaniol” <fr., sp. hidalgo, compus din două elemente: hijo, ,,fiu” <lat. filius, ,,băiat, fiu, moștenitor” și dalgo, pronume nehotărât cu prepoziție, având înțelesul propriu de ,,al cuiva, al unei personalități”. Sp. dalgo are în structura lui două elemente latinești la origine: de și algo <lat. alquid, ,,cineva, vreun, oarecare”.

juntă <fr. junte, sp. junta, derivat de la junto <lat. junctus, participiul trecut al verbului jungere, ,,a înhăma, a înjuga, a uni, a lega”;

peseta <sp. peseta, derivat de la peso, ,,unitate monetară” <lat. sav. pensum, ,,greutate, cantitate” <lat. clas. pensum, adjectiv cu semnificația ,,de o anumită greutate, de mare preț, important, esențial”;

seguidilla, ,,vechi dans spaniol” <sp. seguidilla, derivat de la verbul segui <lat. sequor, sequi, secutus sum, ,,a urma, a se ține după cineva, a însoți”.

Din spaniola peninsulară sau din cea sud-americană româna a împrumutat, de cele mai multe ori prin intermediul limbii franceze, dar și prin italiană sau prin rusă, termeni desemnând realități specifice acestei zone a lumii. Un număr important dintre acești termeni au apărut în spaniolă ca elemente moștenite din latină (cf. caudillo, don, doña) ori au fost creați de la unități deja existente care aveau baze latinești (cf. bolero, camarilă, comprador, conchistă, coridă, hidalgo, juntă, peseta, seguidilla). Legile fonetice care au acționat în trecerea de la limba latină la spaniolă au făcut ca termenii spanioli să se îndepărteze de etimonul lor sub aspect formal, iar, de cele mai multe ori, și semantic.

Pătrunși ulterior și în română, aceștia nu au mai putut fi ușor recunoscuți ca elemente cu origine latinească pentru că nu mai trimiteau prin structura fonetică și prin conținutul lor semantic la limba latină (cf. rom. bolero și lat. bulla, rom. camarilă și lat. camera, rom. caudillo și lat. capitellum, rom. comprador și lat. pop.*comperare, rom. conchistă și lat. quarere, rom. coridă și lat. currere, rom. don, doña și lat. dominus, domina, rom. hidalgo și lat. filius, alquid , rom. juntă și lat. junctus, rom. peseta și lat. sav. pensum , rom. seguidilla și lat. sequor). Este evident prin urmare faptul că termeni de felul celor prezentați mai sus nu au jucat un rol prea important în procesul de relatinizare a vocabularului românesc contemporan.

O categorie distinctă de hispanisme care, de asemenea, nu contribuie la întărirea trăsăturilor latinești ale limbii române de la nivel lexical este reprezentată de acei termeni care au trecut prin mai multe filiere până au reușit să pătrundă în spaniolă. Cuvinte precum substantivul alcazar au cunoscut în limbile în care au fost asimilate importante schimbări de ordin formal, morfologic sau semantic, îndepărtându-se considerabil de etimonul lor latinesc originar.

n) Elemente lexicale de origine engleză

challenge, challenger și challenge cup <engl. challenge, challenger, derivatul lui challenge și challenge cup, compus dintr-un element alăturat termenului cup <lat. cuppa. Cuvântul challenge are de asemenea origine îndepărtată latină (cf. engl. challenge <v.fr. chalenge, ,,reclamație, sfidare” <lat. calumnia. Neologismele challenge și challenger, împrumutate în limba română direct din engleză, au variante lexicae de tipul șalanj, șalanjer, care trimit, indiscutabil, la un intermediar franțuzesc.

closet <engl. closet <v. fr. closet, diminutiv cu sensul de ,,loc închis”, în structura căruia se regăsește lat. claustrare, ,,a închide”, derivat de la clavis, ,,cheie”;

detectiv <engl. detective, derivat de la reflexul etimologic al lat. detego, ,,a descoperi”;

dispecer <engl. dispatcher, derivat de la dispatch <it. dispacciare <sp. despachar, ,,a trimite”, corespondentul fr. dépêcher, amândouă având în componența lor rădăcina latinească pes, -dis, ,,picior”;

exchange <engl. exchange (office), cu variantele exchaunge și eschaunge (în engleza medievală ) <v. fr. eschaunge <lat. excambium;

grant <engl. grant, cu forma gra(u)nt(en) din engleza medievală <v. fr. graunt(er), variantă a lui crëanter <lat. credent, prin substantivizarea lui credens, participiul lui credere;

manager, management <engl. manager, management, ambele derivate de la verbul manage, cu varianta fonetică mai veche manege <it. maneggiare, ,,a mâna (caii)”, creat de la substantivul mano, ,,mână” <lat. manus;

sport <engl. sport, termen internațional, derivat regresiv de la verbul disport împrumutat din fr. se déporter, ,,a se distra, a se amuza”. Verbul franțuzesc déporter are ca etimon cuvântul latinesc deportare, derivat cu prefix de la portare, în a cărui structură se poate ușor recunoaște substantivul porta, ,,trecere”, apoi ,,loc de trecere, poartă”.

tenis <engl. tennis, cu o variantă tenez în engleza medievală <fr. med. tennez, cu sensul de ,,țineți, poftiți”, imperativ al verbului tenir, moștenit din lat. tenere;

training <engl. training, derivat de la train, cu o variantă de tipul traine în engleza medievală târzie <fr. med. train(er), având forma grafică trahiner în franceza veche <lat. *traginare, derivat de la tragina, cu sensul de ,,ceva tras ori târât” (cf. și lat. med. tragina având semnificația de ,, transport ”);

trenci, cu varianta grafică etimologică trench, trunchiere a lui trench-coat, compus din două elemente. Primul este trench, cu sensul de ,,tranșee” <fr. tranchée (de unde și rom. tranșee, dubletul său etimologic), derivat de la verbul trancher. Acesta din urmă a fost pus pe seama unui termen latinesc refăcut *trinicare, cu sensul ,,a tăia în trei”, apărut prin derivare cu prefix de la numeralul tres, ,,trei”. Cel de-al doilea component, substantivul coat, ,,haină”, nu are origine latinească.

trial <engl. trial, cu varianta mai veche trie(n), derivat de la verbul try <v.fr. trier <lat. tritare.

Apariția în limba engleză a unor termeni cu rădăcini latinești nu reprezintă ceva surprinzător, dată fiind influența exercitată de această mare limbă a culturii medievale asupra ariei europene occidentale. Multe cuvinte de acest fel nu au fost împrumutate însă direct, ci prin intermediul vechii franceze. Ea a reprezentat o filieră, în care unități lexicale de felul celor analizate mai sus au suferit serioase modificări de structură și de sens, îndepărtându-se destul de mult de forma lor din latină. Împrumutate ulterior din engleză în limba română, ele nu au cântărit prea mult în acțiunea de relatinizare a vocabularului românesc actual, din moment ce nu mai amintesc prin imaginea lor de latină (cf. challenge, cu derivatul challenger și cu substantivul compus, challenge-cup și calumnia, closet și claustrare, ,,a închide”, detectiv și detegere, ,,a descoperi”, dispecer și pes, -dis, ,,picior”, exchange și excambium, grant și credent, ,,crez”, manager sau management, derivate, ambele, de la manage și manus, ,,mână”, sport și deportare, tenis și tenere, ,,a ține”, training și tragina, ,,un fel de plasă, rețea, fileu”, trench-(coat) și *trinicare, ,,a tăia în trei (părți)”, trial și tritare.

O concluzie care se desprinde în urma analizării faptelor lexicale din acest capitol se referă la faptul că, prin materialul lexical furnizat românei, influențele exercitate asupra limbii noastre în perioade mai vechi din istoria ei ne-au îndepărtat mai mult de latinitate, decât să ne apropie. Considerăm, de aceea, că rolul pe care acestea l-au avut în consolidarea elementului latin din structura lexicului românesc este unul total nesemnificativ.

Spre deosebire de faptele discutate aici, împrumuturile pe care le vom analiza în următorul capitol au o structură mult mai apropiată de etimonul lor latinesc imediat sau mai îndepărtat și reprezintă aspecte deosebit de importante ale procesului relatinizării limbii române moderne și contemporane.

V. Relatinizarea limbii române prin împrumuturi lexicale

Ne propunem să prezentăm în acest capitol principalele modalități prin care s-a realizat relatinizarea vocabularului românesc modern, proces prin care înțelegem atât îmbogățirea sau sporirea, cât și intensificarea, în sensul de întărire ori de consolidare a trăsăturilor latinești din structura lexicală a limbii române.

În categoria mijloacelor lingvistice care au contribuit la realizarea principalelor aspecte ale acestui fenomen se includ împrumutul lexical, formarea cuvintelor și calcul lingvistic.

Împrumutul lexical reprezintă, indiscutabil, cea mai importantă modalitate prin care s-a manifestat procesul relatinizării lexicului românesc. Odată cu primele influențe exercitate asupra limbii române după ce aceasta s-a constituit ca idiom romanic de sine stătător, au intrat în vocabularul nostru diferite unități lexicale care aveau în structura lor și o componentă latinească.

Înțeleasă în accepția pe care am dat-o încă de la început acestui concept, relatinizarea vocabularului românesc modern s-a realizat în diverse grade în absolut toate etapele esențiale din evoluția limbii române, chiar și în perioada mai veche, când s-au manifeste influențe precum slava veche, maghiara, turca, poloneza sau greaca. Este adevărat că cele mai multe dintre unitățile lexicale pe care româna le-a împrumutat din aceste limbi aveau un aspect străin de limba latină, fapt care a condus la o evidentă îndepărtare a limbii noastre de latinitate. Câteva dintre cuvintele pătrunse în vocabularul românesc prin filierele amintite mai sus au păstrat însă nealterată imaginea etimonului latinesc din care proveneau în ultimă analiză. Acest lucru a făcut ca ele să fie adaptate cu și mai mare ușurință la sistemul fonologic și gramatical românesc, impunându-se în limbă, în special ca termeni de cultură și de civilizație. În măsura în care aceștia au reușit să se mențină în lexicul nostru, amintind prin forma și prin conținutul lor de etimonul latin care le-a servit ca punct de plecare, îi considerăm reprezentativi pentru acțiunea de relatinizare a limbii române. Nu de puține ori, limbi precum slava veche (în special în forma ei cultă, slavona), maghiara, poloneza, turca și greaca (indiferent de variantele sale, bizantină sau neogreacă) au reprezentat un vehicul prin care au intrat în lexicul românesc importante elemente latinești. Ele constituie, după părerea noastră, primele împrumuturi prin care s-a realizat acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. Aceasta a cunoscut apogeul în perioada când s-a manifestat în mod direct, mai ales în zona Transilvaniei, influența latină savantă, și în etapele în care s-au exercitat influențele romanice occidentale, în special franceza și italiana.

1. Elemente latinești prin filieră slavă

În lumea specialiștilor, este un lucru unanim recunoscut că româna și-a păstrat caracteristicile sale structurale esențialmente latinești chiar și în perioada în care a evoluat izolată de latinitatea occidentală. Ceea ce se știe însă mai puțin e că, în tot acest timp, principalele influențe manifestate asupra limbii noastre au contribuit într-o oarecare măsură la întărirea unor structuri moștenite din latină, care nu aveau în vremea respectivă o poziție solidă în sistemul limbii.

Influența slavă, spre exemplu, ne-a îndepărtat mult de latinitate prin numeroasele împrumuturi lexicale pe care le-a furnizat românei, dar ne-a și apropiat de aceasta prin anumite mijloace și procedee lingvistice care au avut ca rezultat direct consolidarea unor structuri (sau modele) derivative și tipare flexionare moștenite din latină, precum și a unor elemente lexicale de aceeași origine. Concomitent cu manifestarea acestor aspecte particulare, limba slavă veche și, în special, slavona, varianta ei cărturărească sau cultă, furnizează românei câțiva termeni de cultură, în structura cărora există o componentă latină. În acest sens, al întăririi structurii gramaticale esențialmente latinești și al consolidării poziției unor termeni de proveniență latină, vom înțelege în cele ce urmează contribuția influenței slave în procesul relatinizării limbii române.

Examinând mai atent maniera în care a fost abordat procesul relatinizării atât în lingvistica generală, cât și în cea românească, am ajuns la concluzia că sfera acestui fenomen nu trebuie nicidecum redusă la domeniul vocabularului românesc modern, din moment ce, la consolidarea elementelor latinești din lexicul românesc și la întărirea poziției în sistemul limbii a unor tipare flexionare moștenite din latină, au contribuit și influențe mai vechi exercitate asupra limbii noastre, precum slava, maghiara, turca, polona sau greaca.

Despre legăturile lingvistice dintre latină și slava veche nu au scris prea mulți istorici ai limbii noastre. Relațiile de limbă și de cultură dintre aceste două idiomuri cu mare influență asupra limbilor din apusul și răsăritul Europei au fost totuși în atenția lui Pușcariu (1940: 283), care afirma: ,,Precum Roma atrăsese pe germani, așa atrăgea Constantinopolul pe slavi. În revărsarea lor în sud-estul european, slavii ajung mai întâi în atingere cu daco-geții romanizați din Dacia Traiană, apoi − prin secolul VI−VII-lea − cu ilirii și celții romanizați în regiunile Mării Adriatice, în Noricum și Pannonia, precum și cu ilirii și tracii romanizați în nordul Peninsulei Balcanice. Toate aceste seminții, care vorbeau limba și aveau cultura Romei, au influențat în mare măsură pe slavi. Cuvinte de origine latină trec în limba slavilor dunăreni și de la ei se răspândesc și la semințiile slave mai îndepărtate”. Lingvistul clujean a adus apoi în discuție în sprijinul argumentării tezei sale și câteva fapte de vocabular relevante (cf. v. sl. cĭsarĭ <lat. caesarius, v. sl. črěša <lat. ceresia, v. sl. kolęda <lat. calendae, v. sl. ocĭtŭ <lat. acetum, v. sl. Rusalja <lat. Rosalia).

Influențată direct sau prin intermediari de limba latină, slava veche a contribuit la relatinizarea lexicului românesc atât prin calcurile pe care limba noastră le-a realizat după modele cu structură similară existente în acest idiom, cât și prin împrumuturile furnizate românei care aveau origine imediată sau mai îndepărtată latină.

Alături de idiomuri ca maghiara, turca, greaca, poloneza, germana, rusa ori italiana, influența slavă cultă sau slavonă a reprezentat într-o perioadă mai veche din evoluția limbii noastre, o importantă filieră prin care au putut pătrunde în vocabularul românesc elemente latinești în ultimă analiză. În acest sens, se afirmă în DILR (1992: 12) următoarele: ,,În vechile texte bisericești provenite în special din Țara Românească și din Moldova, vechea slavă trebuie avută și ea în vedere în explicarea etimologiei unor termeni ca biblie, latin, tribun (cu varianta trivun), în alte câteva situații fiind necesar ca latinei și slavei vechi să i se alăture limba maghiară (tablă) sau neogreaca (palat, pretoriu)”. În ceea ce privește aspectul urmărit aici, precizăm că nu am luat în discuție și elementele vechi, populare sau regionale de origine slavă, precum comendarisie, costelă, indiction, naft, papij, sudar sau a se umili, cu sensurile învechite ,,a se smeri, a se pocăi”. Deși au în componența lor cuvinte sau simple rădăcini latinești, ele nu prezintă importanță pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc, din moment ce nu au reușit să se mențină în limbă. Dacă s-au păstrat totuși, au o existență cu totul periferică și sunt de aceea nerelevante în acest proces.

Cu privire la împrumuturile slave în structura cărora se găsesc elemente latinești, trebuie făcută așadar de la început o distincție între acei termeni slavi, majoritatea vechi și populari, care prin structură acustică și prin semnificații s-au îndepărtat considerabil de etimonul latin aflat la baza lor, și cuvintele românești împrumutate din slavă pe cale cărturărească sau cultă, care păstrează mai fidel imaginea și sensul termenului latinesc din care au evoluat.

Alături de idiomuri precum maghiara, turca, greaca, poloneza, germana, rusa ori italiana, influența slavă a reprezentat într-o perioadă mai veche din evoluția limbii noastre, o importantă filieră prin care au putut pătrunde în vocabularul românesc elemente de origine latină. Sunt reprezentativi pentru aspectul urmărit aici termeni ca Biblie, neologism de origine latină savantă, care a putut fi împrumutat în limba română atât direct (din lat. biblia), cât și prin intermediul slavon. biblija (cf. și gr. βιβλίον, la care se trimite în DILR, s. v.); calande, variantă mai veche a lui calende (folosit astăzi în expresia la calendele grecești), justificată prin filieră grecească (cf. καλάνδαι <lat. calendae) și slavă (cf. kalandĭ <lat. calendae); custodie, atestat, potrivit celor afirmate în DILR (1992: 161), încă din anul 1635, cu sensul de ,,strajă, corp de gardă” <ngr. κουστωδία, sl. kustodija, și împrumutat în aceste limbi din lat. custodia. La acestea se mai adaugă latin, cu înțelesul de ,,locuitor al Romei”, dar și de ,,catolic”, împrumutat direct din lat. latini sau prin intermediul v.sl. latinŭ și materie, neologism cu etimologie multiplă în limba română (cf. lat. materia, it. materia, germ. Materie, pol. materja, sl., rus. materija), discutate în DILR. Este semnificativ faptul că toți acești termeni care au apărut în limba română într-o perioadă mai veche din evoluția sa aveau o etimologie multiplă; cf. și milă, ,,unitate de măsură”, cu o variantă mil <sl. milĭ, pol. mila, rus. milja, toate reducându-se, în ultimă analiză, la termenul latinesc milia, ,,o mie”; papă, cu sensul de ,,patriarh” în Evanghelia lui Coresi, cum se precizează în DILR (1992: 261-262), un împrumut din lat. papa, ngr. παπ(π)ας, slavon. papa, pol. papa; piramidă <din lat. pyramis, -idis, gr. πυραμίς, -ίδος, slavon. piramida; scală, cu sensurile ,,port, vamă, scară care servește la încălecat” și ,,indice, tablă de materii” <sl. skala, ngr. σκάλα, pol. skała, tc. skala, toate împrumuturi din lat. med. scala și din it. scala. Reprezentativ pentru procesul relatinizării lexicului românesc este și termenul școală, provenit în ultimă analiză din lat. schola, însă nu direct, ci prin slavon. škola. Origine multiplă are în limba română și substantivul tablă, cuvânt polisemantic, desemnând tot felul de obiecte din lemn, piatră sau metal, ca de exemplu lespedea pe care erau scrise cele 10 porunci ale lui Moise, diferite monede, scânduri, plăci de scris sau pentru desen, dar și notele, însemnările care se făceau pe diverse liste. În DILR (1992: 336-337) se afirmă că el ar fi putut fi împrumutat atât din lat. tabla, ca variantă sincopată a lui tabula, cât și indirect, din magh. tabla și v.sl. tabla. Termenilor de origine slavonă care desemnează diverse realități socio-politice și cultural-religioase li se alătură și substantivul tribun, cu sensul special de ,,magistrat roman”. La originea acestui neologism se află lat. tribunus, care a fost împrumutat în limba română direct sau printr-un intermediar slavonesc tribunŭ.

Unii termeni cu origine îndepărtată latină, pe care i-am primit și prin filieră slavă cultă nu s-au impus în limbă, de aceea nu o să ne oprim prea mult asupra lor. În următoarele subcapitole vom vedea că ponderea neologismelor de origine latino-romanică este incomparabil mai mare în vocabularul românesc decât a următoarelor slavonisme, care au rămas la stadiul de simple arhaisme lexicale. Ne referim, printre altele, la comendarisie, ,,demnitar care comanda și ținea evidența unui grup de soldați”, având o variantă comendarisiu, menționată în DILR (1992: 141) <slavon. komenǔtarisij, gr. med. κομενταρήσιος, care a fost împrumutat, la rândul lui, din lat. med. commentarisius; costelă, ,,biserică la catolici” <slavon. kostelŭ, împrumutat din latină (cf. castellum, adaptat fonetic în limba slavă prin cunoscuta înlocuire a vocalei a cu o); ducat, ,,veche monedă din aur” <it. ducato, slavon. dukatŭ. În aceeași situație se mai găsesc indiction, cu sensurile ,,începutul anului bisericesc” și ,,perioadă de 15 ani” <gr. med. ινδικτιών, slavon. inŭdikŭtŭ, indikŭtionŭ, ambele având origine latină (cf. indictio, -onis); lazur, ,,smalț, vopsea de culoare albastră” <slavon. lazurŭ, împrumutat din lat. med. lazurius și din it. lazur, sau papij, atestat cu sensul de ,,papă” la Dosoftei, așa cum se indică în DILR (1992: 262). La originea lui se găsesc slavon. papejŭ și pol. papiež, ambele împrumutate printr-un intermediar german, pabes(t), din latina medievală (cf. papex, elipsă din sintagma papa (pontif)ex).

În sprijinul împrumutării și printr-o filieră veche slavă sau, mai ales, slavonă, a unităților lexicale de mai sus pot fi aduse cel puțin două argumente, pe care le cosiderăm esențiale: prezența unor variante lexicale care se justifică prin structura acustică a corespondentului slav (cf. calande pentru calende, indict pentru indiction, mil pentru milă sau școlă pentru școală, precum și atestarea acestora în documente traduse după originale slavone într-o perioadă în care influența slavă asupra limbii române era extrem de puternică.

Din punct de vedere semantic se observă cu ușurință faptul că termenii de origine latină preluați prin intermediul limbii slave culte sau cărturărești desemnează realități sociale, politice sau economice specifice vremii, dar și importante aspecte de ordin cultural și religios. În această ultimă categorie se încadrează și substantivul candelă <sl. kandilo <gr. κανδιλα <lat. candela, derivat de la verbul candeo, care avea sensul ,,a arde”. De remarcat faptul că rom. candelă s-a impus în limba literară sub o formă apropiată mai mult de rostirea latinească decât de cea slavă sau grecească, fiind încadrat din punct de vedere gramatical în clasa flexionară cel mai bine reprezentată în sistemul nominal românesc, aceea a substantivelor feminine care aveau desinența de N. ̶ Ac. sg. -ă.

Pentru procesul relatinizării lexicului românesc, în accepția pe care am dat-o încă de la început acestui concept, sunt reprezentativi și următorii termeni, cărora li se indică în Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes o proveniență slavă veche sau slavonă și pe care îi vom analiza etimologic în paginile următoare, ordonându-i strict alfabetic.

apostol <v. sl. apostolǔ, de origine grecească (cf. gr. απόστολος, cu sensul propriu de ,,trimis, sol”). Acest element grecesc a intrat și în latina târzie, de unde a fost împrumutat ulterior în limbile romanice occidentale. Originea slavă a rom. apostol este recunoscută în cele mai multe și mai importante dicționare ale noastre (cf. DA, DEX2, TDRG, CADE, MDA).

arhanghel <v. sl. arhangelŭ, termen grecesc (cf. αρχάγγελος). Ca și απόστολος, discutat mai sus, αρχάγγελος a pătruns în latina târzie, fiind adaptat sub forma archangelus. Spre deosebire de franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană, care au termenul direct din latină, româna nu l-a împrumutat nemijlocit din această limbă, ci prin intermediul sl. arhangelŭ, eventual și din gr. αρχάγγελος. Originea dublă, slavonă și grecească, a rom. arhanghel este indicată în DA, în timp ce DEX2 îl consideră exclusiv un termen de proveniență slavă.

aspidă <sl. aspida (<gr. αςπίδα). Din categoria elementelor de origine grecească mai îndepărtată, împrumutate în română printr-un intermediar slav, face parte și substantivul aspidă, cu sensul de ,,viperă”. În DA, care îi recunoaște originea slavă veche, se precizează că termenul a devenit foarte popular datorită scrierilor bisericești. Deoarece a fost atestat și în latină sub forma aspis, de unde a pătruns apoi și în limbile romanice occidentale, am inclus substantivul aspidă în categoria împrumuturilor care au jucat un rol important în acțiunea de relatinizare a lexicului nostru.

Biblie, neologism de origine latină savantă, care a putut fi împrumutat în limba română atât direct (cf. lat. biblia), cât și prin intermediul slavonescului biblija. Etimonul lui mai îndepărtat este gr. βιβλίον, un termen la care se trimite prin mențiunea cf. (= confer) și în DILR (s. v.).

calande, o variantă mai veche a lui calende, care se folosește astăzi în expresia la calendele grecești. La noi nu reprezintă un împrumut direct din latină, pe cale savantă, ci se justificată prin filieră grecească (cf. kαλάνδαι <lat. calandae) și slavă (cf. kalandĭ <lat. calendae).

chimen. Asemănător cu varianta calande, analizată mai sus, este și substantivul chimen, care are și o formă mai puțin cunoscută, chimion. În conformitate cu atestările existente în DA, el apare pentru prima dată în Biblia de la București. Acest dicționar îl consideră un termen cu origine multiplă și, în primul rând, (sud)-slavă, menționând în paranteză (s. v. chimen) următoarele etimoane posibile: v.-bulg. kyminŭ, n.-bulg. kimén, v.-rus. kiminŭ, cf. turc. kimŭn, ung. kömény. În lucrarea lexicografică amintită, se face în continuare următoarea precizare: ,,la origine, din grec. κύμινον, iar acesta din limbile semite, cf. evreescul kammōn”. DEX2 trimite însă, pentru explicarea originii imediate a rom. chimen la neogreacă, adăugând imediat și cf. bg. kimen. În ceea ce ne privește, am ales să-l discutăm pe chimen în paragraful consacrat elementelor cu origine multiplă, inclusiv slavă în limba română, considerând că forma-tip este mai apropiată de bulgară și de rusă, în timp ce alte idiomuri, cum sunt, spre exemplu, turca sau neogreaca nu pot explica decât, cel mult, niște variante lexicale etimologice ale acestui termen.

custodie. Potrivit DILR (1992: 161), substantivul custodie este atestat în anul 1635, cu sensul de ,,strajă, corp de gardă” și provine din ngr. kουστωδία și din sl. kustodija, fiind împrumutat în aceste limbi din lat. custodia. Despre o filieră slavonă prin care acest termen latinesc a intrat în limba noastră se vorbește și în DA (s. v.), unde găsim următoarea indicație etimologică: ,,Din lat. custodia, -am <<pază, paznic>>, pătruns în limba veche prin mijlocire paleoslavă: kustodija, idem”. În ceea ce privește principalele semnificații ale acestui termen polisemantic, DA menționează trei astfel de situații în care s-a folosit și se folosește încă neologismul custodie: ca termen învechit, cu accepția ,,strajă, corp de gardă (format din o sută de oameni), steag”, devenit, prin extensiune semantică, sinonim cu paznic, gardian, păzitor, custode, și ca ,,latinism neobișnuit” cu înțelesul actual de ,,pază”. Ultimul sens este, de altfel, și singurul înregistrat în MDN (s. v. custodie), unde se afirmă că provine din it., lat. custodia. DEX2, în schimb, notează în dreptul lui custodie următoarele: ,,din lat. custodia. Cf. sl. kustodija”.

diacon <slavon. dijakonŭ. În latina târzie este înregistrat un termen diaconus, de proveniență grecească.

diavol <slavon. dijavolŭ. Din moment ce latina a cunoscut în faza târzie din evoluția sa un cuvânt de tipul diabolus, cu aceeași origine grecească mai îndepărtată, l-am inclus și pe diavol, de proveniență slavă cultă, în categoria elementelor importante pentru acțiunea de relatinizare a vocabularului românesc în perioada veche.

disc, cu sensul special de ,,taler bisericesc”. La originea lui imediată se găsește sl. diskŭ, formă care este mult mai apropiată de lat. discus, decât variantă sa nesincopată diskosŭ, justificată prin greacă. TDRG consideră că termenul a fost împrumutat în română, atât prin slavă, cât și direct, din limba greacă. Pe bună dreptate, substantivele disc2, cu accepția religioasă, și disc1, împrumut latino-romanic (cf. fr. disque, lat. discus) sunt discutate în DEX2 în articole de dicționar diferite.

eretic <slavon. eretikŭ <lat. haereticus, element grecesc.

evanghelie <slavon. evangelije. Deoarece se aseamănă prin forma și prin sensul său cu lat. tz. evangelium, împrumutat de asemenea din limba greacă, l-am considerat reprezentativ pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc în epoca veche.

evanghelist <slavon. evangelistŭ, grecesc la bază. În latina târzie a existat, de asemenea, un substantiv evangelista, cu aceeași origine mai îndepărtată.

fariseu, singular refăcut din pluralul farisei <slavon. fariseĭ (grec. θαρισαιος). Din greacă, cuvântul a pătruns și în latina târzie, fiind adaptat sub forma pharisaeus. Ca termen savant, se găsește în mai multe limbi romanice apusene, printre care se numără și italiana, spaniola, portugheza sau catalana.

heruvim <slavon. cheruvimŭ. DEX2 îi atribuie o proveniență slavă, iar DA vede în el un dublu împrumut, din v. sl. cheruvimŭ, gr. χερουβίμ. În ceea ce ne privește, suntem de părere că prin greacă se explică, eventual, varianta lexicală herovim a substantivului heruvim. Termenul în discuție se reduce, în ultimă analiză, la un cuvânt ebraic, prin care se justifică și lat. tz. cherubim, acesta din urmă, împrumutat mai târziu în limbile neolatine apusene.

idol <slavon. idolŭ (<gr. είδωλον, ,,imagine, chip”). Originea slavă a termenului e admisă atât în DEX2, cât și în DA, unde este înregistrat însă și un sens special, acela de ,,diavol, drac”, explicabil prin ucr. idól. Tot aici se mai precizează: ,,Același înțeles există dialectal și în n.-gr.”. Prin greacă se justifică și lat. idolum, care a fost apoi împrumutat, pe cale cultă, în toate limbile romanice occidentale.

latin, cu înțelesul de ,,locuitor al Romei”, dar și de ,,catolic”. El reprezintă un termen împrumutat în limba română fie direct din lat. latini, fie, mai degrabă, prin intermediul v.sl. latinŭ;

lazur, ,,smalț, vopsea de culoare albastră” <slavon. lazurŭ, care a fost împrumutat, la rândul lui, din lat. med. lazurius și din it. lazur;

litanie <slavon. litanja (<gr. λιτανεία). Din greacă, termenul λιτανεία a intrat și în latina târzie, fiind adaptat sub forma litania, pe care o regăsim, sub diverse variante, în mai multe limbi romanice apusene.

liturghie, termen bisericesc de origine slavonă. În DA (s. v.) există următoarea indicație etimologică: ,,Din paleosl. liturgija (sârb. leturdjija), idem, (din grec. λειτουργία, <<serviciu public>>)”. Acest element grecesc se găsește la originea lat. tz. liturgia, termen ajuns, pe cale savantă, și în franceză, italiană, spaniolă, portugheză sau catalană.

mag <slavon. magŭ, termen grecesc. În latină este atestat un cuvânt magus, fapt care ne-a determinat să-l includem și pe mag în categoria elementelor slave care au contribuit la relatinizarea lexicului românesc vechi.

mană, un cuvânt vechi și profund popular, atestat încă din secolul al XVI-lea (vezi DLR, s. v.). Cât privește expresia mană cerească, aceasta este, de asemenea, veche și populară. În DLR și în DEX2 (s. v.) se arată că a fost împrumutat, deopotrivă din v. sl. mana și din gr. μάννα. Un temen cu structura manna este atestat și în latina târzie, unde se explică prin împrumut din același gr. μάννα. La originea lui mai îndepărtată se află un cuvânt din limba ebraică.

mănăstire <slavon. monastyrĭ, element grecesc. Prin greacă se explică și lat. tz. monasterium, care a fost împrumutat, pe cale cultă, în limbile romanice apusene.

popă <slavon. popŭ <lat. papa, un termen de proveniență grecească. DLR vede în el un termen cu dublă origine, trimițând la v. sl. popŭ și la sârb. popa, în timp ce DEX2 se limitează la limba slavă. Considerăm că acest cuvânt care denumește o noțiune prea importantă pentru poporul român ortodox, a fost împrumutat la nivelul limbii literare direct din slavona bisericească, fiind de prisos invocarea unei influențe regionale, cum este cea sârbă.

psalm <slavon. psalmŭ. Termenul se găsește și în latina târzie sub varianta psalmus (de origine greacă), fiind astfel reprezentativ pentru procesul relatinizării limbii române.

serafim <slavon. serafimŭ. La baza lui se găsește un termen ebraic, intrat în latina târzie sub forma seraphim, de unde l-au împrumutat apoi, pe cale savantă, și limbile romanice apusene.

școală. Provine în ultimă analiză din lat. sav. schola, însă nu direct, ci prin intermediul slavon. škola. Acesta din urmă fost împrumutat la nivelul limbii literare și adaptat sub forma școală, care s-a menținut în vocabularul fundamental în detrimentul unor variante vechi și regionale care sunt explicate în DILR (s. v.) prin. magh. iskola, oskola și pol. szkola. Pe bună dreptate, DA indică drept unic etimon al termenului românesc școală, slavon. škola. Este adevărat că în această lucrare lexicografică sunt menționate și alte surse etimologice externe, ca, de exemplu, latina, italiana și maghiara, însă numai pentru a justifica prezența în limba română a unor variante lexicale (cf. scoală, shoală, sholă <lat. schola; scuolă <it. scuola; ișcoală <magh. iskola; așcoală, așculă, oșcoală, oșcolă, oșcolie, ușcoală <magh. oskola). În mod surprinzător, DEX2 nu ia în calcul influența slavă cultă ori slavonă și pune un cuvânt atât de important, cum este substantivul școală, pe seama unor influențe mai slabe ca intensitate și care s-au exercitat asupra lexicului românesc mai mult sau, chiar exclusiv, regional: bulgara, sârbo-croata, rusa și poloneza (cf. bg., scr., rus. škola, pol. skola). După părerea noastră, existența acestor forme identice sau foarte asemănătoare în limbile slave invocate în DEX2 se justifică prin faptul că ele au împrumutat independent, dintr-o sursă unică, acest cuvântul prin care era desemnată o realitate extralingvistică foarte cunoscută. Este evident că punctul de plecare nu poate fi altul decât slava veche, în varianta ei cultă sau cărturărească, de unde provine, în mod direct, și substantivul românesc școală. În același timp, ne declarăm în dezacord și cu explicația pe care o dă Giurescu (1973: 86-87) cu privire la etimologia rom. școală. După părerea noastră, nu există suficiente argumente lingvistice în sprijinul ipotezei propuse de cunoscutul nostru istoric cu privire la originea latinească nemijlocită a acestui termen de cultură. Autorul afirmă că substantivul românesc școală este moștenit din latină, însă pierde din vedere acțiunea legilor fonetice care ar fi transformat lat. schola în *scoară. Pe de altă parte, chiar dacă or fi existat școli în timpul colonizării romane, ele au dispărut fără urmă în epoca migrației poparelor barbare.

tribun, cu sensul special de ,,magistrat roman”. La originea acestui neologism se află lat. tribunus, împrumutat în limba română direct sau printr-un intermediar slavonesc tribunŭ.

În sprijinul împrumutării (și) printr-o filieră veche slavă sau, mai ales, slavonă, a unităților lexicale de mai sus poate fi invocat cu succes faptul că ele au fost atestate în documente traduse după originale slavone într-o perioadă în care influența slavă asupra limbii române era foarte puternică.

Elemente latinești prin filieră polonă

În acest subcapitol avem în vedere împrumuturi lexicale cu rădăcini latinești care au intrat în limba română veche prin filieră polonă. Pentru aspectul care ne interesează pe noi nu sunt importante cuvintele vechi și populare, a căror preluare s-a realizat, cel mai adesea, la nivel regional, ci elementele de cultură și de civilizație atestate în opere traduse după originale poloneze sau create de cărturarii noștri care cunoșteau bine această limbă. Argumentele invocate de către autorii DILR în sprijinul acceptării unei influențe latinești savante, realizate printr-un intermediar polonez, sunt în general aceleași ca și în cazul influențelor slavonă, maghiară, (neo)greacă sau rusă. Ele se referă la aspecte legate de datarea și de localizarea traducerilor realizate din limba polonă, dar și la dimensiunea relațiilor culturale care s-au exercitat în perioada medievală, mai ales între Moldova și Polonia.

După părerea noastră, sunt reprezentative pentru procesul relatinizării limbii române vechi o serie de unități lexicale, a căror apariție în lexicul românesc vechi se justifică, în primul rând, prin polonă (cf. milă, ,,unitate de măsură a distanței” <pol. mila <v. germ. mila <lat. milia, pluralul lui mille, ,,o mie”, subînțelegându-se din context complinirea ,,de pași”) sau, așa cum s-a întâmplat de cele mai multe ori, prin polonă și prin alte limbi: latina savantă și rusa. În această ultimă categorie se încadrează termeni precum aritmetic, comandă, cu variantele comendă și comendie, cometă, consul, cu forma conzul, elecție, cu varianta elexie, matematic, rezident, senat, senator sau tribunal, care ilustrează fenomenul etimologiei multiple externe. În măsura în care influența polonă a limbii române se reduce la explicarea unor variante etimologice vechi ale termenilor latino-romanici, îndepărtându-ne destul de mult latină, atât prin grafie și prin modul în care erau pronunțate, cât și ca sens, nu o considerăm reprezentativă pentru relatinizarea lexicului românesc. Mai mult, din moment ce există împrumuturi de origine exclusiv polonă sau cu etimologie multiplă (poloneza și alte surse neromanice), care nu au reușit să se mențină în limbă ori și-au modificat radical forma în perioada modernă și contemporană, considerăm că ele au încetat să mai prezinte importanță pentru aspectul care ne interesează aici.

3. Elemente latinești prin filieră maghiară

Alături de limba germană, maghiara a reprezentat pentru zona Transilvaniei, o filieră foarte importantă prin care s-a exercitat asupra limbii române influența latină savantă. Deoarece face parte dintr-o familie lingvistică diferită, maghiara modifică radical forma latinismelor pe care le împrumută pe cale cultă sau cărturărească. În cele mai multe cazuri, termenii latinești savanți amintesc cu greu de latină, așa cum se întâmplă și cu următoarele elemente discutate în DILR: areianăș, călămăriș, evangheliom, formălui, lămpaș, mișă, oloeș, papiște, plăntălui, reghiștrom, țedruș, virghină (atestate în secolul al XVII-lea) și calculuș, coleghiom, concrișbălui, dișcreție, ecjorțișta, funduș, obștinenție, orălui, parohuș, pătică, pretendălui, publican, ,,pelican”, rituș, ștație, terminuș, țentrom. Despre acestea din urmă, se precizează în DILR (1992: 14) că, începând cu anul 1700, acoperă cele mai diverse domenii ale vieții materiale și culturale. Spre deosebire de ele, cele împrumutate în etapa anterioară erau legate mai ales de terminologia juridico-administrativă. Cea mai mare parte dintre împrumuturile de origine maghiară realizate în perioada veche din evoluția limbii române nu s-au menținut în vocabular cu forma în care au fost adaptate fonetic și gramatical, ci au suferit în etapele ulterioare modificări semnificative, astfel încât structura lor a devenit identică sau asemănătoare cu a corespondentelor din limbile romanice și cu etimonul primar latinesc (cf. calcul, cedru, centru, colegiu, discreție, exorcist, evanghelie, forma, planta, pretinde, registru, termen, virgină etc.).

4. Elemente latinești prin filieră (neo)greacă

Limba greacă a reprezentat pentru română o importantă filieră de pătrundere a unor termeni care aveau origine latină mai mult sau mai puțin îndepărtată. Exercitată în mai multe etape sau în simple momente din evoluția limbii noastre, influența greacă, în varianta ei medie sau bizantină ori în cea modernă, cunoscută sub denumirea de neogreacă, a constituit un vehicul esențial prin care au intrat în vocabularul românesc importanți termeni de cultură și de civilizație, precum și numeroase noțiuni din domeniul diverselor ramuri științifice.

Privită în ansamblu, influența greacească asupra limbii române a avut, în special, un caracter oficial, savant. Acest fapt poate fi argumentat și prin specificul unor termeni latinești, pe care i-am împrumutat prin această filieră și care au reușit să se mențină până astăzi în diferite domenii ale culturii și artei. Un număr mare dintre ei au devenit cunoscuți publicului larg, câștigându-și definitiv poziția în limba comună.

Din categoria unităților lexicale de origine latină, împrumutate de noi prin intermediar grecesc fac parte și următorii termeni pe care îi considerăm reprezentativi pentru acțiunea de relatinizare a vocabularului românesc:

azimă, element grecesc. Limba greacă se află, de altfel, și la baza lat. tz. azymus, care a fost împrumutat ca element savant în limbile romanice occidentale. Spre deosebire de acestea, româna nu l-a împrumutat pe azimă din latină, ci din greacă. Originea grecească a rom. azimă e indubitabilă, DA (s. v. azim, azimă) precizând, în dreptul lui, următoarele: ,,E grec. αζυμος <<nefermentat>> (din α- privativ și ζυμη <<aluat>>, din ζέω <<firb>>). Cuvântul e vechi și pare a fi intrat în limbă dimpreună cu cei dintâi termeni ai cultului creștin”. În total dezacord cu cele precizate în DA, DEX2 (s. v.) îl consideră împrumut din ngr. αζυμα, ceea ce este, desigur, inexact.

camfor <ngr. kamfora <lat. med. camphora <arab. kāfūr <sanscr. karpūra. Deși nu este diferit din punct de vedere formal și semantic de lat. med. camphora, de origine arabă (cf. arab. kāfūr), DEX2 și MDA îl reduc la un etimon neogrecesc. DA, dimpotrivă, îl pune în legătură cu substantivul camphora, care este atestat ca termen medical în latina științifică. Origine latină directă i se atribuie și în TDRG. În DILR însă, atestările existente în diferite documente ale vremii i-au determinat pe autorii acestui dicționar să-l considere pe camfor un termen cu etimologie dublă, latinească și neogrecească, în limba română. Deoarece dispune de un termen cu altă formă (cf. camphre), franceza nu poate fi luată în calcul atunci când ne propunem să stabilim originea rom. camfor.

canonic, substantiv cu sensul de ,,călugăr în biserica greco-catolică”, reprezintă un împrumut din gr. med. xανονιxός și este înrudit îndeaproape cu lat. canonicus.

fantasmă <gr. φαντασμα. Această indicație etimologică se găsește în DA, care îl socotește pe fantasmă un neologism cu etimologie unică în limba română. Și DEX2 vede în el un termen de origine neogrecească, invocând însă un etimon de forma φανδασμα. MDN, în schimb, îl consideră un împrumut din fr. fantasme (variantă grafică a lui phantasme) și din gr. φαντασμα. Este posibil ca, în acest caz, influența franceză să fi contribuit numai la consolidarea sau la întărirea poziției în vocabularul românesc a unor termeni care au fost împrumutați, în prealabil, din (neo)greacă.

lepră <gr. λέπρα. Din moment ce acest termen grecesc se află și la originea lat. lepra, am inclus substantivul românesc lepră în categoria, mai largă, a faptelor de limbă care prezintă importanță pentru relatinizarea lexicului românesc.

monedă. DILR nu înregistrează decât varianta învechită moneta, pentru care trimite la un lat. moneta și la it. moneta. TDRG îl explică pe monedă prin neogreacă și prin italiană, însă, după cum se poate ușor observa, it. moneta nu concordă ca formă cu termenul din limba română. Pe bună dreptate, DLR, DEX2 și MDN indică drept unic etimon al rom. moneda, cuvântul neogrecesc μονέδα.

nufăr <ngr. νούθαρα. La baza lui se găsește, în ultimă analiză, un termen arab. În latina medievală este atestat un substantiv nenuphar, care are aceeași origine mai îndepărtată și pe care l-au împrumutat ca termen savant limbile romanice occidentale.

omilie, ,,cuvântare bisericească; predică” <ngr. ομιλία. Limba greacă se află și la originea imediată a unui termen de forma homilia, care a fost atestat în latina târzie.

rețetă <ngr. ρετσέττα. Aceasta este forma care se apropie cel mai mult ca structură fonetică de rom. rețetă. De aceea considerăm că toate celelalte etimoane indicate, alături de substantivul neogrecesc, în cele mai cunoscute dicționare ale limbii române nu explică decât, cel mult, niște variante lexicale sub care termenul rețetă a circulat la noi în diverse perioade (vezi în DLR, s. v.: it. ricetta, lat. recepta, magh. recept, rus. rețept și chiar fr. recette sau indicațiile de tipul ,,cf. it. ricetta, fr. recette” din DEX2 și ,,cf. germ. Rezept, fr. recette și rus. rețept”, în MDN (s. v. rețetă). În TDRG este considerat un împrumut din latină și din italiană, iar DILR îi atribuie o dublă origine în limba română: italienească și neogrecească.

zâzanie (cu varianta etimologică zizanie) <ngr. ζαζάνια. Prin greacă se explică și lat. tz. zizania, care a fost împrumutat, ca termen savant, în limbile romanice apusene.

Elementele discutate în acest subcapitol se clasifică din punctul de vedere al originii lor imediate în două categorii. Un număr foarte restrâns dintre ele admit o etimologie simplă, exclusiv grecească. Mult mai bine reprezentați în lexicul românesc sunt termenii de cultură care provin din greacă și din alte limbi, inclusiv din latină, pe cale savantă sau cărturărească.

Așa cum se observă din majoritatea faptelor de limbă prezentate, elementelor latinești care au ca etimon imediat în română un cuvânt slavonesc sau grecesc, le corespund în limbile neolatine occidentale termeni care au fost preluați direct din latină, pe cale cultă sau cărturărească. În ambele situații, rezultatul a fost însă același, realizându-se, de fiecare dată, o intensificare a trăsăturilor latinești care existau deja în structura acestor limbi. Prin apariția lor în vocabularul nostru, ca împrumuturi latinești și, mai ales vechi grecești, realizate prin diverse filiere neromanice, limba română a început să-și schimbe fizionomia lexicală și să se apropie tot mai mult de limbile romanice occidentale. După cum se vede, nu numai în cazul limbii române suntem perfect îndreptățiți să vorbim despre un fenomen de relatinizare, ci și în legătură cu franceza, italiana, spaniola sau portugheza, pentru a nu cita decât cele mai importante idiomuri romanice ori neolatine. Pentru limba română, momentul de vârf l-a reprezentat însă perioada modernă, când s-au exercitat influențele latino-romanice, între care un loc foarte important ocupă franceza, alături de latină savantă și de italiană. O parte dintre neologismele de care va fi vorba în alte subcapitole din lucrarea noastră constituie un produs al intermediarilor sau al filierelor neromanice care au contribuit și ele, sub diverse forme, la relatinizarea lexicului românesc (rusa, germana). Locul lor a fost luat actualmente de anglicismele frazeologice și lexicale, astfel că, în perioada actuală, consolidarea elementului latinesc din structura limbii române apare ca un rezultat sui-generis al influenței engleze și anglo-americane.

5. Elemente de origine latină savantă

Proveniența latină savantă a multor unități lexicale pe care limba română le-a împrumutat într-o perioadă mai veche sau în etapa modernă din evoluția ei se susține atât prin condițiile sociale și culturale în care s-a dezvoltat ca idiom romanic, cât și printr-o serie de argumente de natură lingvistică, dintre care cel mai important este criteriul concordanței de formă dintre etimon și reflexul lui etimologic. Unii termeni de origine latină savantă s-au învechit ori au dispărut cu timpul din limbă, iar alții sunt livrești sau destul de rari și nu mai prezintă ori prezintă într-o măsură foarte mică importanță în procesul relatinizării lexicului românesc. Din această categorie fac parte și următoarele elemente de cultură, pe care le vom discuta mai jos din punct de vedere etimologic și care sunt înregistrate în Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes:

Abnega. Termen special cu sensul de ,,a tăgădui, a se lepăda”, verbul abnega a fost împrumutat pe cale savantă din lat. abnegare, fapt recunoscut în mai multe dicționare ale limbii române (cf. DA, MDA, DEX2, MDN). Majoritatea lucrărilor lexicografice mai vechi ori mai recente (cf. TDRG, ȘDULR, CADE, DLRM, BREBAN, CDER sau NDULR) nu cunosc un astfel de verb, limitându-se să înregistreze doar substantive abstracte de tipul abnegație, cu varianta abnegațiune, sau abnegare, care ar presupune, în mod necesar, un verb abnega, dacă nu vedem în el ceva mai mult, adică un reflex al fr. abnégation. TDRG și DLRM (s. v.) înregistrează un neologism abnegare, pe care îl lasă, însă, fără etimologie. În BREBAN e discutat numai substantivul abnegație, la fel și în CDER, unde i se atribuie sensul de ,,devotament” și îi este indicat, în mod eronat, ca variantă un termen abnegare. După ce se menționează ca etimon imediat al rom. abnegație substantivul franțuzesc abnégation, e făcută în acest dicționar (s. v. abnegație) următoarea discuție cu privire la originea lui abnegare: ,,Der. s-a format pe baza unui model verbal a abnega, care nu se mai folosește”. Substantivelor abnegare, abnegațiune și abnegație li se alocă un singur articol de dicționar și în CADE, unde sunt definite în felul următor: ,,Renunțarea la anumite foloase pe care și-o impune cineva”. Pentru ilustrarea acestei semnificații speciale se trimite apoi la un enunț din opera lui Vlahuță și se face la sfârșit următoarea precizare etimologică: [fr. <lat.]. Spre deosebire de TDRG, CADE sau DLRM, unde este menționat și un substantiv abnegare, atât ȘDULR (s. v. abnegați(un)e), cât și NDULR (s. v. abnegație) înregistrează numai acest neologism latino-romanic în -ie și -iune, căruia prima dintre cele două lucrări lexicografice amintite nu îi dă nicio explicație etimologică.

Acta. DA și MDA înregistrează un substantiv cu forma actă, care s-a folosit în Moldova ca termen juridic, cu sensul special de ,,dosar”. În ceea ce privește originea sa imediată, dicționarele menționate afirmă despre rom. actă că reprezintă un neologism împrumutat din lat. acta (pluralul lui actum). În DEX2, BREBAN, NDULR și MDN există un element latinesc acta, substantiv de genul neutru, numărul plural, cu semnificația ,,colecție de documente, registre, condici”. În încheiere, precizăm și faptul că atât termenul învechit actă, de origine latină savantă, cât și acta, care este un cuvânt latinesc neadaptat, lipsesc din multe dicționare românești mai vechi sau mai noi, printre care se numără TDRG, CADE, ȘDULR, DLRM și CDER.

Aculeu. Cu sensul de ,,ghimpe, spin, ac”, neologismul aculeu provine din lat. aculeus. Originea latină savantă a acestui termen rar și învechit este recunoscută în DEX2, MDA, NDULR și MDN (s. v.). Alte dicționare mai vechi sau mai recente (cf. TDRG, ȘDULR, CADE, DLRM, CDER sau BREBAN) nu conțin un asemenea cuvânt. Substantivul aculeu lipsește și din DA, unde sunt înregistrate, în schimb, două elemente latinești înrudite cu el din punct de vedere etimologic, care se folosesc ca termeni de specialitate în domeniul botanicii: aculeat <lat. aculeatus și aculeol, la baza căruia se află un derivat diminutival al lat. aculeus.

Efecație. Fiind un termen rar și învechit, lipsește din majoritatea lucrărilor noastre lexicografice mai vechi sau mai noi, printre care se numără TDRG, ȘDULR, CADE, DLRM, BREBAN, CDER, DEX2, MDN, NDULR. MDA se înscrie printre puținele dicționare care discută substantivul efecație, atestat pentru prima dată în limba română la Dimitrie Cantemir și căruia îi atribuie sensul de ,,prestigiu”. În ceea ce privește etimologia lui imediată, MDA (s. v.) trimite la un lat. efficacia, cu același înțeles.

Pentru aspectul urmărit aici prezintă o importanță mai mare acele unități lexicale care au reușit să se mențină în limbă. Unele dintre ele se includ, alături de elemente latino-romanice sau de cele care au o proveniență neromanică, în adevărate familii etimologice, reușind astfel să-și consolideze poziția în sistemul limbii. Discutăm în continuare câteva latinisme de acest tip: absolut <lat. sav. absolutus; adagiu <lat. sav. adagium; adnota <lat. sav. adnotare, ,,a nota, a adnota, a remarca, a face cunoscut, a semnala”; ambigen <lat. sav. ambigenus; aproba <lat. sav. approbare, o variantă a lat. clas. adprobare, ,,a recunoaște ceva ca fiind bun, a aproba, a face să fie apreciat cineva, a dovedi, a arăta”; Biblie <lat. sav. biblia, -ae, care ar fi putut intra și printr-un intermediar slavonesc și a cărui origine mai îndepărtată este una grecească (cf. v. gr. biblos, cu sensul de ,,carte, în general”); cabalin <lat. sav. caballinus, derivat de la caballus, ,,cal”; colocviu <lat. sav. colloquium, ,,convorbire, întâlnire, conversație”; dormita <lat. sav. dormitare, ,,a moțăi de somn, a dormita”; dormitor <lat. sav. dormitorium, -ii, ,,cameră de dormit”; elibera <lat. sav. eliberare, ,,a pune în libertate, a elibera”; fabulă <lat. sav. fabula, -ae, ,,vorbe, conversație, poveste imaginată sau reală, legendă, piesă de teatru și specie literară în versuri”; insulă <lat. sav. insula, -ae, ,,grup de locuințe de închiriat pentru săraci, templu și porțiune de uscat înconjurată de apă”; literă <lat. sav. littera, -ae, ,,literă, scrisoare, act, document, edict, contract, cont, proces-verbal, scriere (inclusiv literară), învățământ, literatură, cultură”; omite <lat. sav. omittere, ,,a lăsa pe cineva să plece, a da drumul, a lăsa la o parte, a renunța la ceva”, dar și ,,a înceta, a trece sub tăcere, a se înfrâna sau a se opri să menționeze ori să amintească, să vorbească despre ceva”; paupertate <lat. sav. paupertas, -atis, ,,venituri modeste, sărăcie”, derivat de la adjectivul pauper, ,,sărac, fără avere”; pictor <lat. sav. pictor, -oris, ,,pictor, specialist în pictură”; pictură <lat. sav. pictura, -ae, ,,arta de a picta, tablou (pictat), descriere (ca procedeu artistic de reliefare a unui colț din natură”; premiu < lat. sav. praemium, compus din elementele prae și emo, cu sensul global ,,bun de luat de la alții, bun răpit, pradă, avantaj, privilegiu, răsplată, recompensă”; probă <lat. sav. proba, -ae, ,,încercare, probă”; rege <lat. sav. rex, -gis; satisface <lat. sav. satisfacere, compus din satis, ,,destul” și facere, ,,a face”; testimoniu <lat. sav. testimonium, ,,dovadă, mărturie”; tezaur < lat. sav. thesaurus, ,,comoară ascunsă sau îngropată, locul cu această comoară, vistierie, casetă, scrin, tezaur, adică ansamblul obiectelor prețioase, bine ascunse”; traduce <lat. sav. traducere, variantă a lui transducere, ,,a duce în altă parte, a muta, a modifica, a traduce un text, a deriva” și uzufruct <lat. sav. usufructus, un termen de largă circulație în dreptul roman.

Prezentăm, în continuare, etimologia care se indică pentru unii dintre acești termeni în principalele noastre lucrări lexicografice.

Absolut. DA notează în dreptul său: ,,N. din lat. absolutus”. Tot la un etimon latinesc absolutus se trimite și în MDA (s. v. absolut). TDRG și ȘDULR înregistrează cuvântul, lăsându-l însă fără etimologie, în timp ce CDER nici măcar nu îl menționează. Ignorând faptul că între termenul românesc și corespondentul său absolu din limba franceză există o evidentă diferență de ordin formal, MDN îi atribuie o dublă origine imediată: latinească și franceză. Cele două etimoane sunt puse aici pe același plan, în timp ce alte dicționare, după ce indică drept etimon pentru termenul nostru lat. absolutus, trimit prin mențiunea cf. (= confer) și la un fr. absolu. BREBAN, de exemplu, notează (s. v. absolut): ,,Din lat. absolutus (<absolvere); cf. fr. absolu”, iar NDULR face următoarea precizare cu privire la originea imediată a rom. absolut: ,,Din lat. absolutus; cf. fr. absolu”. Mult mai aproape de adevăr, DEX2 afirmă despre adjectivul absolut că provine din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu). O explicație similară găsim și în CADE, unde se precizează (s. v. absolut) următoarele: ,,lat. absolutus, cu accepțiunile particulare ale fr. absolu”. Această formulă este aleasă tocmai pentru a acoperi toate semnificațiile rom. absolut, care este discutat într-un singur articol de dicționar cu trei valori morfologice diferite: ca adverb, ca adjectiv și ca substantiv. Există și lucrări lexicografice în care valorile neologismului românesc absolut sunt delimitate și discutate în mod independent sub aspect etimologic. Astfel, în DLRM se întâlnesc doi termeni omonimi: absolut1 (adverb), care este pus pe seama lat. lit. absolutus și absolut2 (adjectiv), cuvânt polisemantic explicat prin fr. absolu (lat. lit. absolutus).

Adagiu. Cu exact același sens pe care îl are în limba română actuală, termenul adagiu este înregistrat sub forma învechită adaghiu în DILR, fiind analizat aici și din perspectivă etimologică. Așa cum procedează cu majoritatea neologismelor pe care le înregistrează, ȘDULR lasă termenul fără indicație etimologică. Nici Tiktin, care îi recunoaște în TDRG (s. v. adagio) statutul de neologism și îl traduce, deopotrivă, în germană prin Adagio, termen muzical, și prin compusul Sprichwort, ,,proverb, zicătoare“, nu îi indică vreun etimon. În schimb, cele mai multe dicționare românești, printre care DA, TDRG, BREBAN, DILR, NDULR, MDA și MDN, îi atribuie lui adagiu, cu sensul de ,,maximă, sentință, proverb”, o origine exclusiv latinească. După ce indică drept etimon imediat lat. lit. adagium, DLRM trimite în paranteză și la fr. adage. La fel se procedează în DEX2, care notează, în dreptul rom. adagiu, următoarea etimologie: ,,din lat. adagium, fr. adage”. Pe de altă parte, CADE propune un etimon exclusiv franțuzesc, notând în maniera specifică (s. v. adagiu) următoarele: [fr. <lat.]. Așa cum se arată în ROBERT (s. v.), fr. adage este atestat încă din anul 1529. Prin urmare, în franceză, cuvântul e foarte vechi și popular, cum se precizează în aceeași sursă. Deoarece la noi au fost întotdeauna mai mulți cunoscători de limba franceză decât de latină, pare puțin posibil ca acest neologism să nu fi fost împrumutat și din franceză, iar – cu această ocazie ‒ să i se fi recunoscut originea lui latină. Ca în multe alte cazuri, noi am preferat să ne fixăm la forma din latină, chiar dacă am luat cuvântul și din franceză, iar, în unele situații, exclusiv din franceză. Graur (1963: 12) menționează în acest sens următoarele:,,…dacă am fi forțați să alegem fără cercetare de amănunt o singură limbă de origine, ar trebui să ne oprim asupra francezei. […] Trebuie să mai adaug că nici dacă găsim diferențe fonetice față de originalul franțuzesc nu avem în aceasta un argument serios pentru a respinge originea franceză, de vreme ce cunoaștem destule cuvinte care, fiind împrumutate din franțuzește, au fost organizate după modelul italian sau latin, care convenea mai bine structurii românești. Pe de altă parte, în multe cazuri nu s-a pornit de la forma franceză pronunțată, ci de la cea scrisă, care a fost citită pe românește, ceea ce face ca împrumutul românesc să semene mai bine cu latina sau cu italiana decât cu franceza”. Având în vedere faptul că numeroase neologisme franțuzești nu au intrat la început în mod direct în lexicul românesc, ci prin diverși intermediari neromanici, cum sunt limba neogreacă (în veacul al XVIII-lea) și rusa (mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea), autorul propune o soluție foarte pertinentă cu privire la modul în care ar trebui înregistrați astfel de termeni în dicționarele etimologice: să se insereze forma cea mai veche (din latină sau din greacă), adăugând între paranteze toate formele din limbi care au servit românei drept filiere. Cu maximă obiectivitate, Graur recunoaște că metoda etimologică de mai sus nu satisface toate situațiile întâlnite în limba româna. Ea este valabilă însă pentru explicarea originii imediate a neologismului adagiu. Este evident că aici, ca și în multe cazuri, termenului franțuzesc i s-a recunoscut originea și a fost adaptat în limba română mai aproape de un modelul latinesc, fiindcă din punct de vedere formal rom. adagiu seamănă în partea finală cu lat. adagium, nu cu fr. adage. În încheiere, facem precizarea că, deși reprezintă un termen livresc, neologismul adagiu este destul de cunoscut și de folosit în limba română. De aceea, apare cu atât mai surprinzător faptul că acest cuvânt nu se află printre neologismele discutate în CDER.

Adnota. TDRG (s. v.) lasă cuvântul fără etimologie, iar ȘDULR și CDER nici măcar nu îl înregistrează. Cele mai multe dicționare ale noastre, printre care și DA, CADE, DLRM, BREBAN, DEX2, MDA sau MDN, îl explică exclusiv prin lat. adnotare. Ignorând faptul că între rom. adnota și lat. annotare există o vizibilă diferență de ordin formal, DEX2 și MDA (s. v.) trimit, într-un mod total nejustificat, și la o variantă lexicală cu n geminat, după ce menționează, în prealabil, ca etimon verbul latinesc adnotare. Forma annotare, care a existat în limba latină, nu poate fi pusă însă într-o relație etimologică directă cu verbul românesc adnota. Prin această variantă latinească nu se explică decât, cel mult, varianta lexicală anota și fr. annoter, cu același sens, dar diferit ca structură în raport cu forma-tip a neologismului adnota. În NDULR (s. v. adnota) se trimite la nu mai puțin de trei etimoane pentru a lămuri proveniența imediată a rom. adnota: lat. adnotare, annotare și fr. annoter.

Adnotație. Ca și în cazul lui adnota, majoritatea dicționarelor noastre (cf. DA, CADE, DLRM, MDA și MDN) trimit la un lat. adnotatio, pentru a explica proveniența neologismului adnotație, ,,adnotare”, iar DEX2 notează în dreptul său următoarele: ,,din lat. adnotatio, annotatio”. În afară de aceste două variante latinești, NDULR invocă și un fr. annotation, considerând că neologismul românesc adnotație (cu varianta adnotațiune și cu formele învechite anotațiune, anotație) se explică prin toate cele trei etimoane. Lat. annotatio și fr. annotation sunt legate, mai degrabă, de o formă anotați(un)e, care într-o anumită perioadă din evoluția limbii române era singura variantă admisă de normele literare. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că în ȘDULR (s. v. adnotațiune) nu se discută nimic despre acest cuvânt și se trimite la articolul unde este inserat neologismul anotați(un)e. Atât el, cât și varianta sa lexicală, adnotațiune, sunt lăsate fără etimologie în ȘDULR. Nici TDRG (s. v. adnotațiune, -tație) nu indică vreun etimon pentru aceste neologisme în -ie și -iune. În încheiere, precizăm faptul că neologismul adnotație lipsește din mai multe lucrări lexicografice românești, printre care se numără CDER și BREBAN.

Colocviu. Tiktin nu discută în dicționarul său acest cuvânt, iar Șăineanu alege să nu-i ofere nicio explicație etimologică, așa cum procedează și în cazul celor mai multe neologisme înregistrate în ȘDULR. Lipsa din TDRG a acestui termen este cu atât mai surprinzătoare, cu cât el apare sub forma colocfium în DILR (s. v.), unde i se indică o etimologie latină. Originea exclusiv latinească a rom. colocviu este recunoscută, de altfel, în cele mai multe dicționare ale noastre (cf. DA, CADE, DLRM, CDER, BREBAN, DEX2, MDA, MDN și NDN), care îl explică prin lat. colloquium, cu sensul de ,,convorbire, conversație”. Pe lângă acest etimon latinesc, autorii NDULR acceptă, atunci când discută proveniența lui colocviu, și un împrumut direct din limba germană. În acest sens, este indicată aici (s. v.) o etimologie dublă pentru substantivul românesc colocviu: ,,Din lat. colloquium, germ. Kolloquium”. Având în vedere faptul că termenul a început să se folosească în limba română încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, după cum o dovedește prima atestare la care se face referire în DILR (s. v. colocfium), o proveniență germană a substantivului neologic colocviu în lexicul românesc pare puțin probabilă. Dacă s-ar fi produs și în acest caz o influență germană directă, trebuia să apară încă din perioada aceea măcar un document vechi care să trimită, într-un fel sau în altul, la un etimon de forma Kolloquium și care să fie menționat în DILR. După momentul 1760, când se oprește aici selectarea împrumuturilor latino-romanice din textele românești vechi, este mai dificil să vorbim depre o contribuție a limbii germane manifestată la nivelul românei literare, însă putem accepta, fără discuție, pentru termenul latinesc savant colocviu. o consolidare prin germană a poziției lui în lexicul românesc modern.

Fabulă. Cele mai multe dicționare, în care este înregistrat și discutat din punct de vedere etimologic, îi atribuie rom. fabulă o origine exclusiv latină. În acest fel procedează CADE, DA, DLRM, CDER, BREBAN, DILR, DEX2, NDULR, MDA, MDN, care trimit, fără excepție, la un substantiv latinesc fabula. Acesta avea mai multe sensuri, printre care și pe acelea de ,,cuvânt sau vorbă din popor, povestire fără bază reală, poveste, basm, fabulă”. În alte dicționare mai vechi, situația neologismului fabulă este următoarea: acesta fie lipsește total (ca, de exemplu, în TDRG), fie apare fără nicio indicație etimologică, așa cum se întâmplă în ȘDULR (s. v.).

Gen. Cele mai multe și mai importante dicționare ale limbii române (cf. DA, CADE, DLRM, CDER, DEX2, NDULR, MDA și MDN s. v.) îl consideră un neologism de origine latină și trimit, în acest sens, la substantivul latinesc genus, -eris. Acesta din urmă avea înțelesul mai general de ,,origine, sorginte, naștere”, dat și semnificații speciale, precum acelea de ,,clasă, categorie, sort sau specie”. Din următoarea indicație etimologică pe care o găsim în dicționarul lui Breban, anume ,,lat. genus”, reiese că rom. gen ar fi un element moștenit din limba latină, și nu un împrumut de origine latină savantă, cum este, fără îndoială, în conformitate cu realitatea. Cel mai important argument în acest sens îl reprezintă faptul că rom gen e înregistrat mai târziu în limbă, abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. În conformitate cu atestările indicate în DA și MDA (s. v.), substantivul gen a apărut pentru prima dată în lucrarea lui Titu Maiorescu, Logica, a cărei a cincea ediție a fost publicată în anul 1898, la București. Dacă ar fi fost moștenit din latină, și nu împrumutat din această limbă pe cale cultă, așa cum s-a întâmplat în realitate, el nu putea să lipsească din textele românești vechi. Din cauză că a fost împrumutat mai târziu în limba română, Tiktin nu îl înregistrează în dicționarul său. Acest neologism apare însă în ȘDULR, unde este discutat numai din punct de vedere semantic, nu și etimologic.

Insulă. Originea latină savantă a substantivului neologic insulă este în afară de orice discuție, cum reiese și din explicațiile etimologice care i se dau în cele mai multe dicționare ale limbii române (cf. DA, DLRM, DEX2, BREBAN, MDA, NDULR și MDN s. v.). Mai mult ca sigur, graba de a termina dicționarul în timp util a făcut posibilă pătrunderea în CADE (s. v. insulă) a unei explicații etimologice de tipul [fr.]. În limba franceză se folosește însă, cu exact același sens, un termen de forma île, care se îndepărtează mult ca structură de substantivul insulă. Așa cum reiese din DA și din MDA, se pare că prima atestare a rom. insulă datează din 1835, anul în care Sardariul Vasile Drăghici publica la Tipografia Albinei din Iași cele două părți din traducerea pe care a intitulat-o Robinson Cruzoe sau Întâmplările cele minunate a unui tânăr. Cu toate că are o vechime destul de mare, Tiktin nu îl include printre neologismele pe care le discută în TDRG. Și mai surprinzător este că termenul nu este înregistrat nici în CDER, dicționar care a apărut după mai mult de un secol față de momentul când rom. insulă a fost atestat pentru prima dată.

Literă. Tiktin nu discută acest cuvânt în TDRG, iar Șăineanu îl lasă fără etimologie (cf. ȘDULR s. v.). Cele mai multe dicționare care îl înregistrează (DA, CADE, DLRM, CDER, DEX2, BREBAN, NDULR și MDN) îl consideră un împrumut savant din lat. littera, cu același sens. În mod cu totul surprinzător, autorii MDA adoptă (s. v. literă) o formulă etimologică de tipul ,,ml. littera” din care se înțelege că este un termen moștenit, și nu unul împrumutat din limba latină. În mod evident, avem de-a face cu un veritabil neologism de origine latină, dovadă că forma lui este foarte asemănătoare cu aceea pe care o are etimonul său imediat. Cuvântul românesc nu este nicidecum vechi și popular, așa cum sunt majoritatea termenilor moșteniți din latină, ci un element cult, atestat mai târziu în limba română, într-o perioadă în care se constată o maximă înflorire a influenței latine savante. În Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes (s. v. littera) i se dă ca primă atestare anul 1801 și e considerat un împrumut de origine latină. Aici se indică și faptul că toate celelalte idiomuri romanice au moștenit cuvântul din latină, adaptându-l în conformitate cu legile fonetice proprii (cf. port. letra, span. letra, cat. lletra, fr. lettre, it. lettera). Româna este singura limbă neolatină care l-a împrumutat pe cale savantă sau cultă și l-a asimilat cu o structură foarte apropiată de etimonul latinesc. Potrivit DA și MDA (s. v.), substantivul literă apare pentru prima dată la Samuil Micu, citat de Ioan Bianu și Nerva Hodoș în Bibliografia românească veche 1508-1830. Tom II (1716-1808), publicat la București, în anul 1910. În afara acestui prestigios autor, mai este menționat în DA (s. v. literă) și numele unui alt reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. E vorba de Petru Maior, amintit aici cu lucrarea Istoria pentru începutul Românilor în Dachia, publicată în anul 1834 la Buda. Despre corifeii acestei grupări, cunoscute în istoria literaturii române sub numele de Școala Ardeleană se știe că au fost buni cunoscători nu numai al istoriei Romei și ai culturii latinești, ci și ai limbii latine, din care au împrumutat, pe cale cărturărească, numeroase elemente lexicale, inclusiv substantivul neologic literă.

Pictor și pictură. În cele mai multe lucrări lexicografice românești (DLR, DEX2, MDN), neologismul pictor e socotit, pe bună dreptate, un împrumut savant din lat. pictor. TDRG (s. v.) indică drept sursă pentru rom. pictor, nu numai latina, ci și limba italiană. Aici se folosește însă un substantiv pittore, care nu îl poate explica din punct de vedere formal pe rom. pictor. Așa cum se arată în DLR (s. v.), prin italiană nu se justifică decât, cel mult, varianta lexicală pitor. Ca și în cazul lui pictor, discutat mai sus, dicționarele noastre îi atribuie neologismului pictură o origine latină savantă (cf. lat. pictura). De la ele a fost creat prin derivare regresivă un verb a picta, care este discutat de Hristea (1984 a: 85-84 și 1994 a: 132). Acest derivat a contribuit într-o măsură foarte mare și la consolidarea poziției elementului latinesc savant în structura etimologică a lexicului românesc modern.

Rege și regină. Cele mai multe și mai importante dicționare ale noastre (cf. DLR, DEX2 și MDN) recunosc originea latină savantă a acestor doi termeni, pe care îi explică prin lat. rex, -gis și, respectiv, regina, -ae. În schimb, autorii DLRM dau dovadă cel puțin de inconsecvență atunci când văd în rom. rege un cuvânt moștenit din latină, scriind la etimologie: ,,Lat. rex, -gis”, iar în regină, un neologism latinesc, pentru că în dreptul lui se scrie acum: ,,Lat. lit. regina” (subl. ns.). În realitate, ambele cuvinte sunt neologice. Din DLRM, această evidentă eroare a trecut și în Istoria limbii române (coord. Florica Dimitrescu). La p. 203, rege este inclus într-o listă care cuprinde cuvinte ca lege, soare, cărbune, care sunt, indiscutabil, moștenite din limba latină. Seria include unități lexicale explicabile prin forma de acuzativ a corespondentelor din limba latină și apare după termeni ca șarpe, drac, om, culme și oaspe, în dreptul cărora autoarea capitolului, care este, în același timp, și coordonatorul lucrării amintite mai sus, menționează că ,,moștenesc nominativul substantivelor imparisilabice” (subl. ns.).

Satisface. DEX2 și MDN (s. v.) îi indică drept unic etimon verbul latinesc cu structură analizabilă, satisfacere, care a fost împrumutat în limba română. În schimb, DLR îi atribuie o dublă origine imediată, latină și franceză, notând în dreptul lui următoarele: ,,Din lat. satisfacere, fr. satisfaire (după face)”. Nu este exclus ca la baza rom. satisface să se afle și verbul franțuzesc satisfaire, însă acesta nu avea cum să fie împrumutat și, printr-o simplă adaptare fonetică și morfologică, să se ajungă la forma satisface, așa cum se înțelege din indicația dată în DLR (s. v.). În ultima parte a compusului francez, care, la rândul lui, se explică prin lat. satisfacere, s-a recunoscut verbul faire, ,,a face”, astfel încât acesta a putut fi calchiat prin corespondentul său din limba română. În urma împrumutului realizat din latină, pe cale savantă, și a calcului parțial de structură morfematică după termenul franțuzesc, s-a ajuns în limba română la unul și același rezultat, neologismul latino-romanic a satisface.

Terminație. În cele mai multe și mai importante lucrări lexicografice, rom. terminație este considerat un neologism de origine latină savantă (cf. DLR, DEX2 și MDN s. v., unde i se indică drept etimon imediat lat. terminatio, -onis, cu același sens).

Testimoniu. Ca și în cazul neologismului terminație, discutat mai sus, majoritatea dicționarelor românești (cf. DLR, DEX2 și MDN s. v.) îi atribuie elementului învechit testimoniu o origine latină savantă și trimit, în acest sens, la un lat. testimonium, ,,mărturie, dovadă, semn”.

Tezaur. DLR și DEX2 îl explică, în mod firesc, prin lat. thesaurus, care are, la rândul lui, o origine grecească. Alta este, în schimb, explicația care i se dă în MDN (s. v. tezaur). Aici se face următoarea precizare atunci când este analizată proveniența lui: ,,<fr., lat. thesaurus”. În franceză există, într-adevăr, un substantiv thésaurus, atestat, conform dicționarului ROBERT (ediția din 2007), încă din anul 1904. El se folosește alături de cunoscutul termen trésor, care a fost moștenit din același lat. thesaurus și care, în mod evident, nu poate explica din punct de vedere formal neologismul românesc tezaur.

O serie de neologisme pe care le avem în vedere în acest capitol se explică formal tot din latină, pe cale savantă, însă cunosc semnificații (inclusiv) frazeologice care nu au nicio legătură cu etimonul lor latinesc. În scopul explicării modului în care au apărut aceste sensuri noi, trebuie să ne raportăm la corespondentele lor din limbile romanice și, în mod special, la limba franceză.

Printr-un procedeu cunoscut sub denumirea de calc sau de împrumut semantic, cuvântul românesc, împrumutat inițial din latină, și-a lărgit considerabil sfera semantică. El a transferat diverse înțelesuri speciale de la echivalentul lui franțuzesc, care, fiind de cele mai multe ori moștenit din latină, are o formă diferită în raport cu etimonul său imediat. Așa s-a întâmplat, de exemplu, și cu următoarele latinisme din limba română: efect <lat. sav. effectus, ,,realizare, îndeplinire, putere, eficacitate” sau ,,rezultat, efect, consecință”, cu sensuri neologice calchiate după fr. effet (cf. efectul Joule, efecte comice, om de efect, efecte publice, calcuri după fr. effet Joule, effets comiques, homme d' effet, effets publiques etc.); impozit, neologism împrumutat din lat. sav. impositum, participiul verbului imponere, care înseamnă ,,aplicat, pus în aplicare, impus, învestit, desemnat”, dar cu sensuri calchiate după fr. impôt (cf. impozit progresiv, impozit proporțional, impozit funciar, după fr. impôt progressif, impôt proportionnel și impôt foncier); spirit <lat. sav. spiritus, ,,suflet, suflare, adiere de vânt, aer, respirație, suspin, spirit, sentiment, curaj, noblețe”, cu sensuri calchiate după fr. esprit (cf. spiritul unei epoci, după fr. l' esprit d' une epoque, spiritul legii, după fr. l' esprit de la loi, persoană sau om de spirit, după fr. homme d' esprit, spirit de sacrificiu, după fr. l' esprit de sacrifice, spirit de competiție, după fr. l' esprit de la compétition, spirit critic, după fr. l' esprit critique, stare de spirit, după fr. l' état d' esprit etc.); virtute <lat. sav. virtus, -tis, derivat de la vir, -is, ,,bărbat”, dar cu sensuri după fr. vertu (cf. virtuți creștine, după fr. vertus chrétiennes, virtuți cardinale, după fr. vertus cardinales, virtuți teologale, după fr. vertus théologales sau locuțiunea prepozițională în virtutea, după fr. en vertu de).

Dicționarele noastre nu recunosc întotdeauna acest procedeu lingvistic de tip special și formuleză explicații incomplete sau chiar greșite, atunci când trebuie să indice proveniența unor asemenea unități lexicale (împrumutate formal din latină, dar cu sensuri calchiate după corespondentele lor din alte limbi). Ilustrăm această idee cu două neologisme, a căror etimologie am căutat-o în principalele noastre lucrări lexicografice.

Impozit. Majoritatea lucrărilor noastre lexicografice îi atribuie o proveninență latină savantă, fără a omite să amintească însă și rolul pe care l-a avut fr. impôt în procesul consolidării acestui termen, îndeosebi sub aspect semantic. Astfel, DLRM notează în dreptul substantivului impozit următoarele: ,,lat. lit. impositum (după fr. impôt)”. Dacă înțelegem folosirea prepoziției ,,după” drept indiciu pentru un calc semantic realizat după corespondentul din limba franceză al termenului nostru, atunci informația din acest dicționar este una cât se poate de corectă. Din moment ce prepoziția după trimite, de obicei, la un calc de structură, și nu la unul de sens, o considerăm o indicație etimologică destul de confuză și neconformă cu realitatea lingvistică. Mult mai corect ar fi fost să se scrie: Din lat. impositum, cu sensuri după fr. impôt. Fără a se preciza în mod clar dacă este sau nu vorba despre un calc semantic, în MDN se menționează următoarele în articolul unde este discutat substantivul impozit: ,,<lat. impositum, după fr. impôt”. Spre deosebire de aceste formulări, care nu sunt prea clare, explicațiile întâlnite în dicționare, unde indicația este redusă la un etimon latinesc impositum (ca în BREBAN sau în MDA) au un caracter incomplet. La fel și precizarea pe care o face Alexandru Ciorănescu în CDER (s. v. impune), unde există următorul comentariu în legătură cu originea imediată a rom. impozit: ,,din lat. impositum (sec. XIX), cu fonetismul cuvintelor care provin de aici”. Fără a indica exact dacă ne aflăm sau nu în fața unui calc semantic, I. A. Candrea și autorii NDULR aduc în discuție, sub o formă ori alta, (și) substantivul franțuzesc impôt. În cea de-a doua dintre lucrările lexicografice amintite mai sus, se găsește următoarea explicație: ,,Din lat. impositum; cf. fr. impôt”, iar în CADE (s. v.), neologismul impozit este socotit un cuvânt ,,ref.” (adică refăcut) după fr. impôt. O indicație etimologică destul de completă și, fără îndoială, mult mai conformă cu realitatea lingvistică se găsește în DEX2, care precizează în legătură cu originea imediată a rom. impozit: ,,Din lat. impositum (cu sensul fr. impôt)”. În limba latină a existat conform Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes un termen impositus, care avea două valori gramaticale: de participiu perfect (al verbului imponere) și de substantiv masculin. În primul caz acesta avea sensul de ,,impus”, iar ca substantiv e glosat aici la p. 218, prin perifraza ,,application sur”. În schimb, fr. impôt, care este explicat în Larousse (s. v.) printr-un lat. impositum, cu înțelesul ,,placé sur”, cunoaște un număr infinit mai mare de semnificații (proprii și derivate, generale și speciale, inclusiv frazeologice), dintre care multe au fost preluate de-a lungul timpului și în limba română, în urma unui calc după franceză (cf. ,,Prélèvement effectué d’autorité sur les ressources ou les biens des individus ou des collectivités et payé en argent pour subvenir aux dépenses d’intérêt général d’État ou des collectivités locales” sau frazeologismele impôt proportionnel, impôt progressif, impôt de répartition, impôt de quotité, impôt direct, impôt indirect, calchiate în limba noastră total sau, cel mai adesea, parțial). Numeroasele semnificațiile speciale, pe care le are în limba română, au apărut de îndată ce a început să se vorbească tot mai des despre diferite taxe și impozite. Nu lipsesc însă nici sensurile generale, inclusiv acelea din domeniul fiscal, care au putut fi calchiate după fr. impôt, la scurt timp după ce l-am împrumut pe impozit din lat. impositum. Un argument în acest sens îl reprezintă și faptul că dicționarele mai vechi (cf. CADE sau ȘDULR) analizează semnificații de acest tip, pe care le ilustrează prin definiții scurte și, în special, prin exemple sugestive din domeniul economic. Noutatea cuvântului nu poate fi susținută invocând faptul că el lipsește din TDRG, din moment ce Tiktin procedează într-un mod identic și cu alte neologisme care existau în limbă la acea vreme, dar pe care nu le înregistrează în dicționarul său: emite, erect, etic, etică, ev, exclude, excrescență, exercita, exordiu, experiment, fabulă, flagel, fluviu, for, frecvent, gen, germen, glosă, imperfect, imperiu, impuls, indiciu etc.. Sensuri și îmbinări lexicale precum impozite directe, impozite indirecte, impozit global, întâlnite în CADE (s. v.) sau ,,dare impusă pentru trebuințele Statului” și ,,totalitatea dărilor astfel stabilite” erau cu siguranță cunoscute de mai multă vreme. Deși în Tomul II, Partea I (F-I) din DA, apărut aproximativ în aceeași perioadă (anul 1934), sunt înregistrate, definite și ilustrate prin exemple atât concepte, cât și unități frazeologice, care se justifică prin calchierea unor corespondente franțuzești (cf. impozit fonciar, direct, indirect, proporțional, progresiv), autorii acestui dicționar ignoră cu desăvârșire orice contribuție din partea influenței franceze și notează simplu în dreptul substantivului impozit, următoarele: ,,N. după lat. impositum, <<lucru impus>>. Cf. impune”. Exemplele inserate în DA reprezintă, în același timp, un element extrem de important, care pune în evidență atât datarea, cât și proveniența acestor accepții speciale ale rom. impozit. În afara sintagmelor terminologice menționate mai sus, se găsesc aici definiții și comentarii de specialitate, selectate din diverse lucrări de drept civil; cf. ,,Impozitul este o parte din venit, ce fiecare cetățean este dator a plăti statului” (Alessandru Pretorian, în Noțiuni de Drept constituțional și administrativ, pentru usul școalelor publice din țară, ediția IV, corectată și adăugită, p. 103) și ,,Orice impozit este așezat numai în folosul statului, județului sau comunei” (în cartea lui Const. Hamangiu, Codul civil român, XXXC). Se pare că acestea sunt și primele atestări pe care le cunosc lucrările noastre lexicografice, din moment ce dicționarele mai vechi (cf. ȘDULR, CADE) apelează la exemple care nu au acoperire în literatura de specialitate, iar MDA se mulțumește să facă (s. v. impozit) următoarea precizare: ,,At. DA ms.” (adică ,,atestat în DA manuscris”). Apărute în 1899 și, respectiv în anul 1897, perioadă în care a continuat să se exercite asupra limbii române o puternică influență franceză, aceste lucrări de specialitate se caracterizează nu numai prin definirea și clasificarea unor noțiuni care sunt denumite, în special, prin neologisme latino-romanice, care aveau un caracter internațional, ci și prin includerea unor articole, alineate și litere de lege asemănătoare prin conținutul lor, cu prevederile care existau la vremea respectivă în codul francez. În concluzie, după ce a fost împrumutat în română din limba latină, pe cale cultă ori savantă, substantivul impozit și-a lărgit considerabil sfera semantică și a reușit să-și consolideze poziția în sistemul limbii în urma producerii unui calc semantic după echivalentul lui din limba franceză. Acest lucru s-a putut produce cu atât mai mult, cu cât fenomenul nu este unul izolat în istoria limbii române. Remarcând această situație specială în care se află mai multe neologisme românești de origine latină, Hristea (1984: 56) formulează următoarea teorie: ,,În foarte multe cazuri trebuie să admitem o etimologie dublă, adică latino-franceză, latino-italiană, latino-germană etc., sau să acceptăm părerea conform căreia unele neologisme se explică formal prin latină, iar semantic prin franceză ori și prin această limbă (cf. efect, impozit, spirit, virtute și altele, care, sub raportul formei, seamănă cu lat. effectus, impositum, spiritus, virtus, -utis etc., dar din punct de vedere semantic corespund mai ales substantivelor franțuzești: effet, impôt, esprit, vertu ș. a. m. d.)”. În acest caz, suntem de părere că etimologia cea mai potrivită care trebuie dată rom. impozit este următoarea: neologism din lat. impositum (cu unele sensuri calchiate după fr. impôt). Contribuția acestui element latino-romanic la relatinizarea lexicului românesc este indiscutabilă. În urma preluării pe cale savantă din limba latină a substantivului românesc impozit, ale cărui sensuri au fost ulterior consolidate în română prin calcuri după franceză, s-a instalat definitiv în vocabularul nostru un neologism care prezintă o structură foarte asemănătoare cu a etimonului latinesc din care provine. Procesul este cu atât mai important, cu cât împrumutul a condus, în același timp, la înlăturarea definitivă din uz a unui termen sinonim de forma impoșițiu (cu varianta impoșițio). Atestat în limba română veche încă din 1742, el a fost împrumutat, potrivit autorilor DILR, din magh. imposició, care are la rândul său ca etimon imediat lat. med. impositio. Ca o consecință firească a trecerii lui prin filiera maghiară, termenul latinesc medieval și-a modificat forma sonoră, astfel că a rezultat în româna veche un substantiv pronunțat impoșițiu (sau impoșițio), care masca, în felul acesta, latinitatea limbii noastre.

Virtute. Din punct de vedere formal, neologismul românesc virtute se explică numai prin latină, unde exista un substantiv virtus, care avea mai multe sensuri: ,,forță fizică, dar și spirituală, perfecțiune morală, virtute”. La fel de importantă este însă și contribuția directă a limbii franceze în stabilirea unei etimologii științifice, atunci când vine vorba despre explicarea originii tuturor semnificațiilor rom. virtute. Referindu-se la acest aspect, Pușcariu (1940: 369) consideră, pe bună dreptate, că ,,virtutea de azi nu mai e numai <<bărbăție>>, ca virtus latin (derivat de la vir <<bărbat>>), ci cuprinde, ca vertu francez și virtù italian, întregul conținut moral pe care i l-a adăugat creștinismul (E. RICHTER)”. Substantivul românesc virtute este ales de autor pentru a ilustra dezbaterile care aveau loc în secolul al XIX-lea cu privire la cele două surse de proveniență a neologismelor din limba română: latina savantă sau cultă și limbile romanice ori neolatine, în special franceza, dar și italiana. Preluând ideile susținute de Heliade Rădulescu, Pușcariu face referire la scriitorii ardeleni care promovau o mișcare culturală intensă în direcția revenirii la ,,maica noastră Roma” și la oamenii de cultură din Principate, susținători ai curentului tot mai accentuat de redescoperire a Occidentului romanic: ,,Scriitorii munteni și moldoveni s-au îndreptat de la început spre țările neolatine. Izvorul de îmbogățire nu-l căutau în limba m o a r t ă a Latinilor, ci în continuatoarele v i i ale acesteia, în limbile popoarelor romanice, care de veacuri erau reprezentantele culturii ociidentale. Oricât de înaltă ar fi fost starea culturală în Imperiul roman de odinioară, limba latină nemailuând parte la progresul omenirii în curs de aproape două mii de ani, nici elementele ei lexicale nu mai reflectau această evoluție”.

Remarcând faptul că nu toate înțelesurile rom. virtute pot fi puse pe seama unui etimon latinesc, dicționarele completează etimologia pe care o indică acestui termen, făcând referire și la limba franceză. Astfel, DLR (s. v.) îl explică în felul următor: ,,Din lat. virtus, -utis. Pentru unele sensuri, cf. și fr. vertu, it. virtù”. Într-un mod asemănător se procedează și în DEX2, unde se găsește următoarea mențiune: ,,Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu)”. Din formularea existentă aici reiese faptul că nu poate fi luat în discuție altceva decât un calc semantic după fr. vertu, și în niciun caz un împrumut lexical. Acest lucru rezultă și din indicația etimologică pe care o găsim în MDN (s. v. virtute), unde se afirmă că provine din lat. virtus, după fr. virtu. E de la sine înțeles că aici ar fi trebuit scris fr. vertu, și nu virtu, pentru că numai primul reprezintă elementul care a fost moștenit în franceză din lat. virtus.

6. Elemente latinești prin filieră franceză

Cea mai puternică dintre influențele moderne care s-au exercitat asupra limbii române, franceza prezintă o importanță deosebită pentru aspectul care ne interesează aici. Având origine imediată sau mai îndepărtată latină, franțuzismele în care se mai pot recunoaște cuvinte ori simple rădăcini latinești, au contribuit la relatinizarea vocabularului românesc modern. Sunt relevante în acest sens și următoarele franțuzisme: absint, ,,plantă aromatică, băutură alcoolică preparată din această plantă” <fr. absinthe, lat. sav. absinthium, ,,pelin” și ,,leac tămăduitor” <v. gr. absinthion, variantă fonetică a lui apsinthion, element care provine din substratul mediteranean; absintism, ,,intoxicație cu absint” <fr. absinthism; acapara <fr. accaparer <it. accaparrare, derivat de la substantivul caparra, ,,zălog”, care are în structura lui lat. capere, ,,a lua, a apuca, a prinde, a obține, a procura”; alambic, ,,aparat de distilat pentru obținerea spirtului” <fr. alambic <span. alambico <lat. med. alambicum <arab. al-anbik (cu varianta al-inbiq), alcătuit din articolul antepus al și din substantivul anbix <v. gr. ambix, ,,vas de distilat”; alambica <fr. alambiquer, cu aceeași origine îndepărtată; alcool <fr. alcool <lat. sav. alkohol, cu varianta alkol (ambele cunoscute foarte bine de alchimiști) <arab. al-kuhl, ,,antimoniu, pudră de antimoniu” și, prin generalizare, ,,orice substanță pulverizată și distilată” <aram. kuhla, ,,fard de pleoape” <asir. guhlu, ,,praf, vopsea”; algebră <fr. algèbre <lat. sav. algebra <arab. al-djabr, ,,reducere” sau ,,restabilire”, cuvânt care, ulterior, a dat titlul unei cărți de specialitate, modificându-și conținutul semantic; algebric <fr. algébrique; algebrist, ,,specialist în algebră” <fr. algébriste; algebriza <fr. algébriser; altruism și altruist <fr. altruisme și, respectiv, altruiste, în structura cărora se găsește lat. alter, ,,alt”; amalgam <fr. amalgame <lat. sav. amalgama <arab. al-malgam <v. gr. malagma, ,,frământare, unsoare”; bac, ,,pod plutitor” <fr. bac <oland. bak, ,,corabie plată” <lat. sav. bacca, ,,un fel de vas”; barbar <fr. barbare <lat. barbarus, ,,străin, de alt neam decât romanii sau grecii, sălbatic, crud, grosolan, incult” <v. gr. barbaros, ,,sălbatic” <sumer. barbar, ,,străin, extern, din altă parte a lumii”; barbariza <fr. barbariser, derivat; barbarism <fr. barbarism, cu aceeași rădăcină îndepărtată latinească; baterie <fr. batterie, derivat de la verbul battre <lat. battuere, ,,a bate”; bronzaj <fr. bronzage, un derivat de la bronze <lat. med. bronzium <pers. pirinğ, ,,aramă”; bulb <fr. bulbe <lat. bulbus, -i, ,,ceapă, bulb” <gr. bolbos, ,,ceapă”; camarad <fr. camarade <span. camarada, ,,coleg sau tovarăș de cameră”, derivat de la camara <lat. camera,-ae”; canal <fr. canal, it. canale <lat. canalis, cu o variantă grafică de forma cannalis, derivat de la canna, ,,trestie, tub de trestie”, apoi ,,tub, în general” <v. gr. kanna <asir. qanū, ,,țeavă” <sumer-acad gin, cu același sens; canaliza <fr. canaliser; canalizator <fr. canalisateur; canalizație <fr. canalisation; canalizabil <fr. canalisable, adaptat sub influența altor adjective neologice cu finala -bil; canalicul <fr. canalicule, toate create în franceză pe baza substantivului canal, de origine latină; cantină <fr. cantine <it. cantina, ,,pivniță”, derivat de la canto, ,,colț, rezervă” <lat. cantus <gal. cant-, ,,șină de roată”; canton <fr. canton, ,,colț de țară” <it. cantone, derivat augmentativ de la canto <lat. cantus; carpetă <fr. carpette <engl. carpet, ,,covoraș” <it. carpetta, ,,față de masă”, derivat pe baza refexului etimologic al lat. carpere, ,,a culege, a dărăci”; chintal <fr. quintal <lat. med. quintale <arab. qintār <ngr. kentenari <lat. clas. centenarius, ,,o sută”; cobra <fr. cobra <port. cobra <lat. colubra, ,,șarpe veninos”; colos <fr. colosse <lat. colossus <v. gr. kolossos, din substratul mediteranean; combinezon <fr. combinaison, derivat de la combiner <lat. tz. combinare; corsar <fr. corsaire <it. corsaro, ,,pirat” <lat. tz. cursarius, ,,vagabond”, de la verbul currere, ,,a alerga”; eben <fr. ébène <lat. ebènus <v. gr. ebenos <egipt. hbnj; ebonită <fr. ébonite <engl. ebony <lat. ebennius, derivat de la ebenus; elefant <fr. éléphant <gr. elephas <hamit. elu, ,,elefant”, compus tautologic cu copt. ebu; elevator <fr. élévateur și elev <fr. élève, ambele provenite de la verbul élever, ,,a crește”, un derivat cu prefix al lui lever <lat. levare, ,,a ridica”; elită <fr. élite, de la verbul elire, ,,a alege” <lat. eligere; entorsă <fr. entorse <prov. entorse, derivat al verbului torser, ,,a răsuci” <lat. torquere; exsudat (pe care unii medici au început să-l pronunțe și chiar să-l scrie exudat) <fr. exsudat, de la verbul exsuder, pe care atât Larousse, p. 422, col. 1, cât și Lexis, p. 677, col. 2 (s. v.) îl explică prin latină (cf. lat. exsudare, derivat cu prefix de la sudare, ,,a transpira, a asuda”; filtru <fr. filtre <lat. med. filtrum <germ. med. *filtir, ,,pâslă”; friză <fr. frise <it. fregio <lat. phrygium <v. gr. phrygion, ,,broderie de aur, originară din Frigia”; guverna <fr. gouverner <lat. gubernare; incintă <fr. enceinte <lat. incincta, ,,fără centură”; inginer <fr. ingénieur, derivat de la engin, ,,mașină de război” <lat. ingenium, ,,inteligență, talent”; joker <fr. joker <engl. joker, ,,glumeț, poznaș”, derivat de la joke <lat. iocari, ,,a glumi”; litru <fr. litre <lat. litra <v. gr. litra, din substratul mediteranean; lunetă <fr. lunette, derivat de la substantivul lune, pe baza unei analogii de formă <lat. luna, ,,lună”; masă, ,,mulțime” <fr. masse <lat. massa <v. gr. maza; metal <fr. métal <lat. metallum <gr. metallon; muscat <fr. muscat <prov. muscat, ,,parfumat cu mosc”, derivat de la descendentul lat tz. muscum <pers. mušk, ,,mosc”; paradis <fr. paradis <lat. paradisus <gr. paradeisos <ebr. pardēs, ,,grădină, paradis” <avest. pairidaēza, ,,împrejmuire, grădină” (din pairi, ,,împrejur” și daēz-, ,,a zidi”); partizan <fr. partisan <it. partigiano, derivat de la parte<lat. pars, -tis; pașaport <fr. passeport, compus din următoarele elemente de origine latină: passe, de la passer <lat. passare, ,,a păși, a trece”, și port <lat. portus; pastilă <fr. pastille <span. pastilla <lat. pastillum, diminutivul lui panis, ,,pâine”, legat etimologic de verbul pascere, ,,a hrăni”; patină <fr. patine <it. patina <v. gr. patane; persoană <fr. personne <lat. personna, ,,personaj” <v. gr. prosopon, ,,mască de teatru” (din pros, ,,pentru” și ops, ,,față”), printr-un intermediar etrusc; platan <fr. platane <lat. platanus <v. gr. platanos, din substratul mediteranean; platină <fr. platine <span. platina, derivatul lui plata, ,,para” <lat. pop. plattus <v. gr. platys, ,,larg, lat”; rambursa <fr. rembourser, derivat cu prefixul re- și cu sufix verbal, de la substantivul bourse <lat. bursa <v. gr. byrsa; remorca <fr. remorquer <it. derivat rimorchiare <lat. remulcum, ,,remorcă” <v. gr. rhymoulkeo, ,,a trage cu un cablu”; reporter <fr. reporter <engl. reporter, derivat de la report <fr. reporter <lat. reportare, ,,a aduce la locul potrivit”, alcătuit din prefixul re- și verbul portare, ,,a purta”; roz și roză <fr. rose <lat. rosa, ,,trandafir”, împrumutat din substratul mediteranean; sacoșă <fr. sacoche <it. saccoccia, diminutivul lui sacco <lat. saccus <v. gr. sakkos, ,,sac” <ebr. sak; sandală <fr. sandale <lat. sandalium <v. gr. sandalon; satrap <fr. satrape <lat. satrapes <gr. satrapes, ,,guvernator persan” <pers. *xšathrapāvan, ,,care apără imperiul”, compus din xšathra, ,,imperiu” și pā, ,,a apăra”; scamator <fr. escamoteur, derivat de la escamoter <span. escamotar, derivatul lui escamar, ,,a desprinde solzii”, care are în structura lui rădăcina latinească squama, ,,solz”; scarlatină <fr. scarlatine, numele unei boli care determină înroșirea pielii, derivat de la écarlate, ,,stacojiu” <lat. med. scarlatum <pers. säkirlāt, ,,haină vopsită cu cârmâz” <arab. siqlāt, ,,stofă de mătase colorată” <lat. cyclas <v. gr. kyklas, ,,haină rotundă, împodobită cu purpură”, derivat de la kyklos, ,,cerc”; seringă <fr. seringue <lat. med. syringa <gr. syrinx, ,,fluier”, din substratul mediteranean; set <fr. set <engl. set <v. fr. sette <lat. secta, ,,despărțire, sectă”, derivat de la verbul sequor, ,,a urma, a succeda”; sinagogă <fr. synagogue <lat. med. synagoga <gr. synagoge, ,,adunare” (cf. syn, ,,la un loc” și ago, ,,a conduce”); sirop <fr. sirop <lat. med. siropus <arab. šarāb, ,,băutură”; soclu <fr. socle <it. derivat zoccolo, ,,copită” <lat. soccus, ,,un fel de încălțăminte cu toc înalt, purtată mai ales de greci”; tendință <fr. tendance, de la tendre <lat. tendere, ,,a tinde”; tiară <fr. tiare <lat. tiara <v. gr. tiara; transă <fr. transe <engl. trance, ,,somn extatic” <v. fr. transe, ,,moarte”, derivat regresiv de la transir, ,,a muri, a fi degerat” <lat. transire, ,,a trece dincolo” (cf. trans, ,,peste” și ire, ,,a merge”); transept <fr. transept <engl. transept <lat. *transsaeptum, compus din trans, ,,peste” și saeptum, ,,îngrădit”, participiul neutru de la saepire, ,,a îngrădi” (cf. lat saepe, ,,gard”); tunică <fr. tunique <lat. tunica, ,,un fel de cămașă purtată de vechii fenicieni”; umor <fr. humour <engl. humour <fr. humeur <lat. humor, ,,lichid”; vasal <fr. vassal <lat. vassalus, derivat al lat. tz. vassus; violet <fr. violet (obținut prin procedeul derivării regresive de la violette) și violetă <fr. viollete, derivat de la v. fr. viole <lat. viola, ,,viorea”, din substratul mediteranean, sau zel <fr. zèle <lat. zelus <v. gr. zêlos.

Ele au pătruns în limba comună, unde și-au creat familii lexicale și etimologice care conțin numeroși membri (elemente moștenite, neologisme latino-romanice sau unități lexicale cu rădăcini latinești împrumutate de noi prin diverse filiere, în diferite etape din istoria limbii române). În multe situații, poziția lor în limbă s-a putut consolida și grație numărului mare de unități frazeologice în structura cărora se încadrează, indiferent de natura acestora: locuțiuni, expresii sau orice sintagmă cu caracter stabil.

Așa cum se poate observa, etimonul mai îndepărtat latinesc al acestor franțuzisme a parcurs, în unele cazuri, un drum mai lung până să ajungă în franceză, limbă din care, ulterior, au intrat și în lexicul românesc. De cele mai multe ori însă, româna a împrumutat o serie de franțuzisme prin care sunt desemnate realități din cele mai diferite ramuri științifice sau din diverse domenii ale culturii și a căror prezență în vocabularul franțuzesc se justifică în urma exercitării puternicei influențe latine savante sau culte. Este cu atât mai greu de pus la îndoială contribuția pe care au avut-o aceste franțuzisme lexicale în procesul relatinizării limbii române.

7. Elemente latinești prin filieră italiană

În structura etimologică a limbii italiene se află o componentă latinească foarte bine reprezentată atât de elementele moștenite, cât, mai ales, de termenii împrumutați pe cale savantă sau cărturărească. Mulți dintre ei au fost împrumutați și în limba română, exclusiv din italiană sau din italiană și din alte limbi, în special din franceză. Sunt relevante în procesul relatinizării lexicului românesc modern următoarele italienisme care au intrat în limba noastră în diferite momente din evoluția ei: ducat, ,,veche monedă italienească de aur” (considerat cel mai vechi împrumut de origine italiană din limba română) <it. ducato, împrumutat din lat. ducatus, ,,ținut, conducere, comandant”, derivat de la dux, -cis, ,,călăuză, conducător, comandant, general în armata romană”; apoi, în ordine alfabetică: abate <it. abbate <lat. abbas, -atis, ,,abate” <v. gr. abbas; agenție <it. agenzia, ,,birou de încheiat acte, sucursală, agenție”, derivat de la agente <lat. agens, -tis, de la verbul agere, ,,a face, a acționa”; alabastru, ,,o varietate de ghips” <it. alabastro <lat. alabastrum, variantă a lui alabaster, -tri, ,,vas de alabastru în formă de pară unde se păstrează parfumurile” <v. gr. alabastron, ,,vas pentru mir” <egipt. *a-la-baste, ,,vas al zeiței Bubaste”; allegro <it. allegro <lat. alacer/alacris, ,,vioi, viu, sprinten”, cu varianta alicer/alecris; allegreto <it. allegreto, diminutivul lui allegro; alto, termen muzical <it. alto, fr. alto <lat. altus, ,,înalt, mare, adânc, profund”; ancoră <it. ancora <lat. sav. anchora, -ae, de origine etruscă sau grecească (cf. *anchura și, respectiv, ánkyra); arpegiu <it. arpeggio, derivat de la verbul arpeggiare, ,,a cânta la harpă”, creat pe baza lui arpa <lat. tz. harpa, -ae, ,,harfă” <v. germ. *harp(f)a; balsam <it. balsamo <lat. balsamus, ,,arbust, suc de rășină” <v. gr. balsamon <ebr. besem, ,,arbust”; bancă (instituție) <it. banca, omonimul lui banca (obiect concret) <v. germ. bank <lat. pop. banca, -ae; basorelief <it. bassorilievo, cu varianta grafică bassorilievo, creație din secolul al XVI-lea a sculptorilor renascentiști, prin analogie cu altorilievo și cu mezzorilievo; bilanț <it. bilancio, derivat postverbal de la bilanciare, ,,a pune în balanță, a cântări”, creat pe baza substantivului bilancia, ,,balanță” <lat. sav. bilanx, -cis, compus din bi-, ,,doi” și lanx, -cis, ,,tavă, taler de balanță, cântar”; cambie, ,,act bancar” <it. cambio, ,,preschimbare a banilor”, postverbal al lui cambiare, ,,a schimba” <lat. tz. cambiare, ,,a înlocui, a substitui”, de origine celtică; campion <it. campione, derivat de la campio, ,,luptător” <lat. tz. campus, ,,câmp de bătălie”, un sens nou, dobândit sub influența v. germ. kamp, ,,luptă” (cf. germ. Kampf); canțonă, canțonetă și canțonier <it. canzone, canzonetta și, respectiv, canzoniere, având ca rădăcină latinească substantivul cantio, -onis, ,,cântec, descântec”, un derivat de la cantus, ,,cânt, cântec”; capodoperă <it. capodopera, calchiat după fr. chef d' œuvre, cu două elemente de origine latinească: chef <lat. caput, ,,cap, capăt, extremitate” sau ,,lucru foarte important, esențial” și œuvre <lat. opera, -ae, ,,activitate, muncă, osteneală, serviciu, slujbă”; chitară <it. chitara <lat. cithara, -ae, ,,citeră, liră”; chitarist <it. chitarrista <lat. sav. citharista, ,,cântăreț din citeră, poet liric”; cifră <it. cifra <lat. med. cifra <arab. șifr, ,,gol” și ,,zero”, printr-un calc semantic după un termen sanscrit; crescendo, ,,termen muzical” <it. crescendo, gerundivul verbului crescere <lat. crescere, ,,a se naște, a crește, a se mări, a se dezvolta”; curant, folosit și în sintagma medic curant <it. medico curante, cu ultimul termen provenit de la verbul curare, ,,a îngriji, a salva, a vindeca” <lat. currare (care avea și sensul de ,,a trata o boală”), derivat de la cura, -ae, ,,grijă, vindecare, tratament”; drapel <it. drappello, derivat diminutival de la drappo <lat. tz. drappus, ,,stofă rezistentă din lână pură amestecată cu alte textile”, cuvânt de origine celtică; duet <it. duetto, diminutivul lui duo <lat. duo, duae, duo, ,,doi”; falit <it. fallito, participiul adjectival al verbului fallire, ,,a fi lipsă” <lat. fallere, ,,a face să cadă, să alunece, a înșela, a cădea, a se prăbuși”, derivat de la *faldo, înrudit cu gr. sphállo, ,,a face să cadă” și cu germ. fallen, ,,a cădea”; fascism <it. fascismo, derivat de la fascio (semnul distinctiv al partidului aflat la guvernare în perioada interbelică) <lat. fascis, -is, ,,lucruri adunate laolaltă, mănunchi, snop, legătură, smoc”; fascist <it. fascista, creat prin substituție de afix de la fascismo; febră <it, febbra, cu variantele febra, febbre și febre <lat. febris, ,,febră, friguri”; fisc <it. fisco, fr. fisc <lat. fiscus, -i, ,,paner, coș, ladă de bani, casetă, finanțe publice în perioada imperială”, în opoziție cu aerarium, ,,tezaurul public, vistieria, arhiva de stat”, toate aflate în templul lui Saturn; grazioso, termen muzical <it. grazioso <lat. gratiossus, ,,cu trecere, influent, gentil, elegant”, derivat de la gratia, -ae, ,,favoare, afecțiune, simpatie, farmec, eleganță, grașie”; intermezzo <it. intermezzo, ,,intermediar, de mijloc”, iar, ca substantiv, termen din muzică <lat. intermedium, ,,interpus, intercalat” (cf. inter, ,,în, între” și medium, -ii, ,,centru, mijloc”); merceologie <it. merceologia, creat pe baza lui merce <lat. merx, -cis, ,,marfă” și a elementului de compunere logia <gr. logos, ,,știință, disciplină”; partitură <it. partitura, derivat de la verbul partire, ,,a împărți (rolurile într-o operă muzicală)” <lat. partire, ,,a împărți” (în general), de la pars, -tis, ,,parte”; partită, ,,veche denumire a suitei” <it. partita, ,,parte, porțiune, porție”, cu aceeași origine îndepărtată latinească; scadent, scadență și scadențar <it. scadente, scadenza și, respectiv, scadenzario, reduse toate, în ultimă analiză, la verbul latinesc scadere, ,,a scădea”; solo <it. solo <lat. solus, singur, fără pereche”; stagiune <it. stagione, ,,parte a anului, anotimp, sezon” <lat. statio, -nis, ,,stare pe loc, nemișcare”; tenor <it. tenore, fr. ténor <lat. tz. tenor, -oris, ,,mișcare, continuare” sau ,,uniform, fără pauză”, un derivat de la verbul tenere, ,,a ține strâns, a apuca, a prinde, a obține”; teracotă <it. terracotta, evoluat din sintagma învechită terra cotta, atestată în secolul al XIV-lea cu sensul de ,,pământ ars” și calchiată după fr. terre cuite (cf. terre <lat. terra, ,,pământ” și cuite, participiul verbului cuire <lat. pop. *cocere, varianta lexicală a lat. clas. coquere, ,,a arde”); trio <it. trio, ,,terțet”, creat în veacul al XVII-lea, prin analogie cu duo, pe baza elementului de compunere tri-, înrudit etimologic cu tre- <lat. tres, tria; tumultuoso <it. tumultuoso <it. tumultuoso, derivat de la tumulto <lat. tumultuosus, ,,agitat, zgomotos, alarmant”, creat de la tumultus, -us, ,,fierbere mare, agitație, zarvă, tulburare, dezordine”; virament <it. viramento, derivat în secolul al XIX-lea de la virare <lat. *virare, apărut în urma contaminării lui gyrare, ,,a se roti, a se învârti” cu vibrare, ,,a trepida, a tremura”, proces influențat și de verbul vertere, ,,a întoarce, a se răsturna, a se da peste cap”; vivace <it. vivace <lat. vivax, -cis, ,,longeviv, viu, animat, vioi, sprinten”.

După cum se observă din exemplele discutate mai sus, româna a împrumutat din limba italiană, de cele mai multe ori direct, iar, în unele situații, și prin filiere, numeroase neologisme care acoperă domenii dintre cele mai diverse ale științei și culturii. Cităm dintre acestea, în primul rând, terminologia muzicală, care include unități lexicale împrumutate dintr-un etimon italienesc, eventual și din franceză sau din limbi neromanice (germana, engleza ori rusa). Împrumuturile de origine italiană din limba română desemnează realități din domeniul economic și financiar-bancar, cu care noi am făcut cunoștință inițial și printr-un intermediar neogrecesc, din medicină, politică, marină, arhitectură, sport sau gastronomie. O parte dintre aceste împrumuturi lexicale reprezintă termeni internaționali și sunt relevante în procesul internaționalizării vocabularului românesc contemporan. Italienismele analizate din punct de vedere etimologic sunt reprezentative însă, fără excepție, în acțiunea de relatinizare a limbii române. În egală măsură, ele au contribuit la îmbogățirea și modernizarea lexicului nostru.

8. Elemente latinești prin filieră germană

Înțeleasă atât ca intensificare sau consolidare a elementelor latinești din structura limbii române, indiferent de natura lor (morfeme gramaticale, afixe derivative, afixoide, cuvinte, unități frazeologice), cât și ca îmbogățire cu noi elemente de aceeași origine, acțiunea de relatinizare nu s-a realizat, în cazul românei, numai prin contribuția latinei savante și a limbilor romanice, ci și prin influențele exercitate de limbi aparținând unor familii diferite cu care româna a venit în contact de-a lungul evoluției sale. În categoria acestora din urmă se încadrează și germana, care ne-a furnizat unități lexicale și frazeologice, în structura cărora se regăsesc elemente cu origine mai îndepărtată latină sau simple rădăcini latinești.

Contribuția germanei la întărirea unor structuri latinești existente în română nu a făcut niciodată obiectul unui studiu special. Ea a fost totuși în atenția unor autori, care au prezentat diverse aspecte ale acestei influențe asupra limbii române. Hristea (1984: 59) a evidențiat rolul pe care l-au jucat unele neologisme de proveniență germană ca adresant, laborant, secundant, recenzent, repetent, dictat, unicat, gladiolă, provizion, agentură, corectură, rubricatură etc. în acțiunea de relatinizare a lexicului românesc, iar Thiele (citat de Bahner 1963:88), fără a numi în vreun fel procesul sau fenomenul, a remarcat existența în limba română a unor termeni de specialitate cu origine imediată germană, care se reduceau, în ultimă analiză, la elemente latinești: accidențe, compres, cvadrat, ductor, folie, lineal, octav, placat, postament, reclamă, spații, tenaclu, terția, vacat, verzală.

Deși nu constituie un idiom romanic, limba germană are în structura ei etimologică o componentă latinească și romanică importantă, așa cum o dovedesc și următorii termeni împrumutați în vocabularul românesc modern: adresant <germ. Adressant, un derivat de la Adresse <fr. adresse, ,,direcție, țintă”, derivat regresiv de la verbul adresser, ,,a trimite, a adresa”, de la dresser <lat. directum, participiul trecut al verbului dirigere, ,,a dirija, a conduce”; agentură <germ. Agentur, derivat de la Agent <it. agente <lat. sav. agens, -tis, ,,actant, agent, acționar”, participiul prezent al verbului agere, ,,a acționa, a pune în acțiune un plan”; corectură <germ. Korrektur, derivat de la korrekt <lat. correctus, ,,corectat, îndreptat, adus pe calea cea bună”, participiul lui corrigere, ,,a corija”; dictat <germ. Diktat <lat. sav. dictatum, participiul perfect al lui dictare, ,,a dicta”; gladiolă <germ. Gladiole <lat. sav. gladiolus, derivat diminutival de la gladius, -ii, ,,sabie scurtă, spadă”; laborant <germ. Laborant <lat. sav. laborans, -tis, participiul verbului laborare, ,,a munci”; provizion <germ. Provision <it. provisione <lat. sav. provisio, -onis, ,,grijă, îngrijire, aprovizionare”, derivat de la providere, ,,a se îngriji, a lua măsuri, a prevedea”; recenzent <germ. Rezensent <lat. sav. recensens, -entis, participiul verbului recensere, ,,a recenza”; repetent <germ. Repetent <lat. sav. repetens, -ntis, participiul lui repetere, ,,a repeta”; rubricatură <germ. Rubrikatur, derivat de la Rubrik (v. germ. rubrike, ,,titlu scris cu cerneală roșie, prin care se desparte un capitol ori se delimitează un paragraf extrem de important) <lat. sav. rubrica, elipsă din sintagma rubrica (terra), ,,pământ roșu” sau ,,substanță vopsea, cretă de culoare roșie” ori ,,titlu de lege scris cu roșu pentru o mai clară scoatere în relief”; secundant <germ. Sekundant <lat. sav. secundans, -antis, participiul lui secundare, ,,a ajuta”; unicat <germ. Unikat, derivat de la reflexul etimologic al lat. unicus, ,,unic”, prin analogie cu Duplikat.

După cum se poate observa, cele mai multe elemente germane pe care le-am împrumutat în limba noastră au o structură specifică, fiind terminate în sufixele -ion, -(t)ură, -at, -ant sau -ent, care au, de asemenea, o proveniență latinească. Unele germanisme au intrat mai întâi la nivel regional. Fiind atestate ca termeni de cultură în vorbirea intelectualilor ardeleni, ele sunt, după părerea noastră relevante în procesul relatinizării lexicului românesc. Cităm dintre acestea: acurat <germ. akkurat <lat. sav. accuratus, ,,îngrijit”, derivat de la verbul accurare, ,,a face un lucru cu mare atenție”; servus (formulă de salut) <germ. Servus <lat. sav. servus, -i, ,,sclav”; sista <germ. sistieren <lat. sav. sistere, ,,a face să stea pe loc, a opri”.

Origine germană imediată și latinească îndepărtată au și următoarele neologisme care au pătruns în limba comună, contribuind la consolidarea elementului latinesc din structura limbii române: canistră <germ. Kanister <it. canestro, adaptat în germană sub influența engl. canister, ,,recipient pentru diverse lichide” (it. canestro <lat. canistrum, cu varianta canistra, -orum, ,,paner, coșuleț din nuiele”); oază <germ. Oase <lat. tz oasis <v. gr. oasis, ,,regiune locuită de oameni” <egipt. wahe, ,,a locui” și sa, ,,a bea”, care au dat naștere unui substantiv compus; plombă <germ. Plombe, derivat regresiv din plombieren, ,,a plomba” <fr. plomber, de la plomb, ,,plumb” <lat. plumbum, ,,metal sau obiect din plumb”, termen din substratul mediteranean; porțelan <germ. Porzellan <it. porcellana, ,,moluscă gasteropodă sau melc de mare cu cochilie albă, strălucitoare”, apoi ,,ceramică”, adică materialul obținut din carapacea acelui melc; stanță, ,,unealtă de șlefuit” <germ. Stanze <lat. med. stantia, derivat de la verbul stare, ,,a sta”. Dubletul lui etimologic este stanță, ,,vers” <it. stanza, ,,spațiu de locuit și sediu al gândirii poetice”.

Unii dintre ei s-au învechit cu timpul și, fie au dispărut din limbă odată cu realitatea pe care o desemnau, fie au fost înlocuiți prin sinonime romanice, așa cum s-a întâmplat și cu substantivul românesc clavir care are, indiscutabil, origine germană (cf. Klavier <fr. clavier, creat pe baza lat. clavis, -is, ,,cheie, drug, zăvor”, derivat, la rândul lui, de la claudere, ,,a închide”).

9. Elemente latinești prin filieră rusă

În acțiunea de relatinizare a lexicului românesc sunt reprezentative și acele împrumuturi pe care le-am realizat direct din limba rusă și în structura cărora se găsesc rădăcini latinești. Procesul a început încă din perioada veche și a continuat în faza modernă, cunoscând mai multe etape. Din punct de vedere semantic, termenii mai vechi acoperă diferite sfere sau domenii de activitate. Unii s-au învechit cu timpul (cf. cvartir, ,,locuință temporară sau sezonieră” <rus. kvartira, ,,locuință” <germ. Quartier, ,,cvartir, locuință provizorie sau încartiruire” <fr. quartier, ,,a patra parte dintr-un obiect, porțiune sau diviziune dintr-un oraș, cartier”, un derivat de la quart <lat. quartus, ,,al patrulea”; gubernie, ,,unitate administrativ-teritorială în vechea Rusie” <rus. gubernia, ,,provincie, zonă condusă în Rusia de un reprezentant al puterii locale”, derivat de la reflexul etimologic al lat. gubernare, ,,a conduce corabia, a cârmui”, apoi ,,a conduce, în general, a guverna, a administra”). Alții, dimpotrivă, au reușit să se mențină în lexic, intrând chiar în limba comună și devenind astfel populari sau familiari (cf. arendă <rus. arenda <span. arrenda, derivat regresiv de la verbul arrendar <cat. arrendar, ,,a da în folosință, a arenda” <lat. tz. rendere, o variantă a lui reddere, ,,a restitui, a da înapoi”; batalion <rus. batalion <fr. bataillon <it. battaglione, derivat de la battaglia, ,,bătălie” <lat. tz. battualia, de la battere, ,,a bate”; poștă <rus. počta, pol. poczta <fr. poste <lat. posita, participiu perfect feminin al lui ponere, ,,a pune” sau talie <rus. taliia <fr. taille, derivat de la tailler <lat. taliare, ,,a tăia”).

În ceea ce privește procesul relatinizării lexicului românesc, este extrem de important faptul că influența rusă a reprezentat pentru Țările Române, în special pentru Moldova, o filieră prin care au pătruns numeroase elemente latinești și romanice, devenite cu timpul neologisme internaționale. Zarvă (2004: 333) citează mai mulți termeni militari selectați din documentele aparținând secolului al XVIII-lea, pe care Nicolae Iorga le-a cercetat inclusiv din punct de vedere lingvistic. Unii dintre acești termeni sunt la originea lor mai mult sau mai puțin îndepărtată cuvinte latinești sau prezintă în structura lor rădăcini, iar, în unele cazuri, și afixe derivative atestate în limba latină. Neologisme latino-romanice precum comisar, generalisim, ofițer, parade (pluralul lui paradă) au fost împrumutate în română prin filieră rusă și s-au menținut în lexic cu această formă. La fel de numeroase sunt și variantele etimologice ale unor termeni militari (cf. scadron, pentru escadron, ordinanț pentru ordonanță, soldat aflat în slujba unui ofițer, regement, pentru regiment, volintir, pentru voluntar) care nu se pot explica altfel decât prin rusă. Un argument foarte important în acest sens îl reprezintă atestarea lor în surse legate nemijlocit de această influență. Ne referim, pe de o parte, la traducerile realizate direct din rusește și, pe de altă parte, la operele unor autori români care cunoșteau bine limba rusă (N. Costin, Axinte Uricariul).

O importanță mult mai mare prezintă însă epoca modernă și, în special, perioada Regulamentului Organic, când au pătruns la noi, direct din limba rusă, mai mulți termeni care desemnau realități politice și sociale specifice vremii. Din terminologia juridică face parte și neologismul procuror, care provine, după părerea noastră, în primul rând din limba rusă, și nu din franceză. Preluând însă ulterior de la fr. procureur diferite semnificații de strictă specialitate, suntem îndreptățiți să vorbim în acest caz despre o etimologie multiplă externă. Acest fenomen reprezintă, mai ales în cazul limbii române, o realitate de necontestat, însă, așa cum vom vedea mai departe, dicționarele nu țin seama întotdeauna de valabilitatea teoriei formulate mai sus.

Principalele noastre lucrări lexicografice reduc neologismul procuror fie la etimonul franțuzesc procureur (cum se procedează în CADE, DLR, DEX2, NDN sau MDN s.v.), fie la rusescul prokuror (ca în TDRG, s.v.). În DLRM se găsește următoarea indicație etimologică, pe care o considerăm total nepotrivită ca modalitate de exprimare: ,,după fr. procureur”. Obiecția noastră se întemeiază pe faptul că în cazul unui împrumut, cum este, fără îndoială, neologismul procuror trebuie folosită prepoziția din, urmată de etimonul imediat al termenului românesc, și nu după, care este mai potrivit în cazul unor calcuri de structură realizate în română după modele similare, existente în alte limbi.

În cele ce urmează, ne propunem să demonstrăm că substantivul procuror a fost împrumutat mai întâi din limba rusă, iar poziția lui în lexicul românesc s-a consolidat ulterior grație influenței franceze, care ne-a furnizat și unele sensuri speciale ale acestui termen.

În sprijinul unui împrumut direct din limba rusă pot fi invocate următoarele argumente, pe care le considerăm esențiale în stabilirea unei etimologii științifice:

1. Atestările de care dispunem potrivit unor dicționare generale sau speciale ale limbii române și care sunt fundamentale în materie de etimologie. Este semnificativă din acest punct de vedere o indicație de ordin cronologic, pe care am găsit-o în DILR. În dreptul termenului procuror este indicat aici în paranteză anul 1677, pentru că de atunci datează un document, în care se găsește o dedicație către ,,Gheorghe Armbruster, procurorul”. Se pare că aceasta este prima atestare a cuvântului, de care dispune limba română, și nu cea din DLR, care face referire la un text publicat abia în veacul al XIX-lea. În Tomul VIII, partea a 5-a, Litera P, p. 1568 se trimite la Curierul Românesc din 1829, unde există o mențiune despre ,,procurorul divanului Petrof”. Mult mai importantă decât atestarea este însă definiția pe care am întâlnit-o în această lucrare lexicografică.

2. Sensul primar sau etimologic al termenului neologic procuror este, așa cum rezultă din DLR (s. v.), acela de ,,dregător care avea atribuții (judecătorești) în divan (în perioada Regulamentului organic)”. Faptul că semnificația lui procuror se leagă în mod direct de o realitate social-administrativă, care a apărut ca rezultat al unor prevederi cuprinse în prima noastră constituție, este un argument deloc de neglijat în sprijinul unei influențe rusești nemijlocite. Se știe că prin noțiunea de Regulament organic este desemnată, de fapt, constituția românească alcătuită în anul 1831, adică exact în perioada celor cinci ani, de la 1829 până la 1834, cât a durat ocupația rusească în Principatele Române sub conducerea generalului Pavel Kisseleff. Menționăm că și în cazul neologismului românesc constituție trebuie invocată, alături de franceză, o influență rusească directă. Veridicitatea acestei afirmații reiese și din următoarea afirmație a reputatului istoric și profesor universitar Petre P. Panaitescu: ,,Deoarece însă rușii se temeau de numele de constituție, care suna prea revoluționar, ei îi dădură numele de regulament organic”.

Adoptarea primei constituții nu a putut să nu aibă și consecințe în plan lingvistic. Cu acest prilej au pătruns în română termeni politici și administrativi prin care urmau să fie desemnate noi realități ̶ înființate recent sau numai reformate. În categoria acestora se încadrează, desigur, și cei legați de justiție, care a fost organizată, ca și alte domenii sociale, după un model rusesc.

În treacăt fie spus, rus. prokuror nu a fost împrumutat numai în română, ci și în alte limbi, printre care se numără, de exemplu, germana. În bine-cunoscutul DUDEN se face la p. 1120, col. 2 (s. v. Prokuror), următoarea precizare: ,,aus rus. prokuror”. În sprijinul unui împrumut direct din rusă în limba germană pledează, indiscutabil, și modul în care e definit mai departe acest substantiv, ,,Staatsanwalt in zaristischen Russland”, adică ,,avocat de stat sau al apărării în Rusia țaristă”. Este mai mult decât evident că la baza termenului german Prokuror stau, ca și în cazul rom. procuror, realități politice, sociale și administrative rusești.

Răspunzând perfect celor trei criterii invocate în sprijinul unei etimologii complete și riguroase din punct de vedere științific (criteriul formal, cel semantic și al concordanței clasei lexico-gramaticale), neologismul românesc procuror poate și trebuie să fie raportat, în ordine cronologică, în primul rând, la limba rusă, fapt întărit și prin argumente de natură extralingvistică.

După cum rezultă din atestările existente, atât în această perioadă, cât și în cea premergătoare sau imediat următoare, numărul împrumuturilor din limba rusă a fost, la noi, destul de mare și ele s-au menținut până când influența latino-romanică le-a eliminat aproape în întregime. Au rămas, în schimb, acele neologisme rusești care aveau origine latino-romanică, din categoria cărora face parte chiar substantivul procuror.

După ce a fost împrumutat din rusă, el și-a consolidat poziția în vocabularul românesc prin aportul decisiv al influenței franceze. În această limbă, termenul procureur, derivat de la verbul procurer < lat. procurare, este atestat încă din 1213, cu sensul primar sau etimologic de ,,intermediar, reprezentant”. Accepția din registrul juridic apare însă, potrivit Lexis, Dictionnaire de la langue française, 1975, p. 1430, col. 1, abia în anul 1875, când se folosește izolat sau în structura procureur de la République, pentru a desemna pe membrul parchetului care exercita la tribunal atribuții publice. Tot în franceză a apărut și unitatea frazeologică procureur général, cu sensul de ,,magistrat qui exerce les fonctions du ministère public prés la Cour de cassation, la Cour des comptes ou une cour d' appel”, pe care am împrumutat-o și noi.

Existența unor semnificații speciale ale termenului procuror în sintagme cu caracter mai mult sau mai puțin stabil ne obligă să-l considerăm, în același timp, și un produs al influenței franceze.

Pentru a reflecta în mod obiectiv toate semnificațiile și nuanțele semantice ale acestui termen, lucrările noastre lexicografice ar trebui să conțină în articolul care îi este consacrat, următoarea indicație etimologică: din rus. prokuror, cu unele sensuri după fr. procureur.

După cum se vede, influența rusă a continuat să se exercite asupra limbii române de-a lungul secolului al XIX-lea, când și-a suprapus parțial sfera cu puternicele influențe latino-romanice, în special cu franceza, care au schimbat în mod radical fizionomia lexicului românesc. Sunt reprezentativi în acest sens, numeroși termeni militari care, în opinia lui Zarvă (2004: 334) alcătuiesc un ,,strat lexical comun româno-rus”: artilerie, artilerist, cavalerie, cazarmă, maior, miliție, poliție, în care sunt recognoscibile cuvinte sau simple rădăcini și afixe derivative latinești.

Influența rusă modernă a atins apogeul în perioada regimului comunist, când au fost împrumutate în limba română numeroase unități lexicale prin care erau desemnate diverse realități, mai ales socio-politice, dar și culturale, științifice ori legate de viața cotidiană, în general. Mulți termeni de acest fel evidențiază în structura lor prezența unor cuvinte sau simple rădăcini latinești, fiind astfel importanți pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. Cităm dintre aceștia: activist <rus. aktivist, cu rădăcina latinească activus, acesta din urmă derivat de la verbul ago, -ere, ,,a face”; agregat <rus. agregat <fr. agrégat <lat. aggregatum, ,,reunit”; aspirant <rus. aspirant și aspirantură <rus. aspirantura, amândouă reduse în ultimă analiză la derivatul latinesc adspirare; centrism <rus. țentrism, care a fost adaptat prin analogie cu substantivul românesc centru și care se explică, în ultimă analiză, prin lat. centrum; combinat, ,,întreprindere de profil” <rus. kombinat, care are în structura lui lat. combinare; cursant <rus. kursant, cu etimon îndepărtat latinesc (cf. cursus); defectologie <rus. defektologhia, un termen creat pe baza reflexului etimologic al lat. defectus; desant <rus. desant, redus în cele din urmă la verbul latinesc descendere; dezinsecție <rus. dezinsekțiia, cu o evidentă rădăcină latinească (cf. insectum, ,,insectă”); doctorantură, care nu e creat în limba română, ,,printr-o analogie defectuoasă”, de la doctorat sau de la doctorand, cum susține Guțu Romalo (1972: 213), ci provine din rus. doktorantura, cu etimon îndepărtat latinesc (cf. doctor, derivat de la verbul docere, ,,a învăța”); economism <rus. ekonomizm, cu o rădăcină latinească oeconomia <gr. oikonomia, ,,gospodărie”; empiriocriticism <rus. empiriokritițizm, compus pe baza a două elemente latinești: empeiria, ,,experiență” și criticus, ,,care poate judeca”; exponat <rus. eksponat, redus în cele din urmă la verbul latinesc exponere, ,,a pune la vedere, a expune”; magistrală (substantiv) <rus. magistrala, cu etimon îndepărtat latinesc; prospect <rus. prospekt <lat. prospectus, ,,vedere, perspectivă”; suprematism <rus. suprematizm, creat pe baza lat. supremus, superlativul lui superus; textolog și textologie <rus. tekstolog și, respectiv, tekstologhiia, ambele având în structura lor lat. textus, ,,text”.

10. Elemente latinești prin filieră spaniolă (peninsulară și sud-americană)

Rădăcinile latinești sunt evidente și în structura unor neologisme de origine spaniolă peninsulară ori sud-americană. Sunt semnificative din acest punct de vedere următoarele împrumuturi lexicale care au contribuit într-o oarecare măsură la relatinizarea vocabularului românesc modern: alboradă și albadă <span. alborada și, respectiv, albada, ambele derivate pe baza adjectivului albo, ,,alb” <lat. alba (femininul lui albus, ,,alb, palid, luminos, senin”), care a evoluat, substantivizându-se în alba, -ae, cu sensul de ,,albul, lumina din zori de zi, auroră, zi” (cf. și fr. aube, cu aceeași semnificație specială); armadă, ,,escadrila marină din Spania” <span. armada, derivat de la arma <lat. arma, -ae, rezultat din vechiul plural al substantivului neutru arma, -orum, ,,arme de apărare, mijloace de luptă”; caballero, ,,nobil spaniol” <span. caballero <lat. tz. cabbalarius, derivat de la caballus, ,,cal de tracțiune”; castanietă <fr. castagnette, span. castaneta, derivat diminutival al lui castana, ,,castană” <lat. castanea, -ae, ,,castan și castană” <v.gr. kástanon; comuneros <span. comuneros, derivat de la adjectivul comun <lat. communis, -is, ,,comun, al tuturor, accesibil, afabil”; cortes, ,,Parlamentul Spaniei și al Portugaliei” <fr. span. Cortes <lat. pop. cors, -tis, variantă a lui cohors, -tis, ,,curte, ogradă, cohortă”; duro, ,,veche monedă spaniolă din argint” <span. duro <lat. durus, ,,dur, rezistent, tare, greu”, având ca dublet etimologic adjectivul dur <lat. sav. durus, fr. dur și it. duro; feria <span. feria <lat. sav. feriae, ,,zile festive, sărbători păgâne”; fiestă <span. fiesta <lat. tz. festa, pluralul adjectivului festum, ,,sărbătoresc, festiv, solemn”; infante <span. infante <lat. infans, -tis, ,,care nu vorbește, mut, copil de vârstă fragedă” (cf. fari, ,,a vorbi”); mantilă, ,,un fel de manta pentru femei” <fr. mantille, span. mantilla, ,,eșarfă de damă”, diminutivul lui manto <lat. tz. mantum, ,,manta scurtă”; matador <fr., span. matador, derivat de la matar, ,,a ucide, a omorî” <lat. pop. *mattare, de la adjectivului mattus, ,,prost, stupid, abrutizat”, atestat în documentele imperiale; patio, ,,curte interioară” <span. patio <occit. patu <lat. patuum, creat pe baza lui pactus, ,,convenit, arendat”; pescador, ,,navă de pescuit” <span. pescador, derivat de la pescar, ,,a pescui” <lat. piscari, în care se recunoaște rădăcina piscis, ,,pește”; sombrero, ,,pălărie cu boruri largi” <fr., span. sombrero, derivat de la sombra <lat. umbra, ,,umbră”; toreador și torero <fr. toréador, span. toreador și, respectiv, span. torero, derivate de la toro, ,,taur” <lat. taurus, cu aceeași semnificație”.

O mare parte dintre hispanismele românești se explică însă, în egală măsură, și printr-un intermediar franțuzesc, iar foarte puține provin prin rusă. În această ultimă categorie se încadrează și comprador, care s-a folosit la noi, mai ales, în structura unității frazeologice burghezie compradoră, calchiată după rusă, unde există o sintagmă kompradorskaia burjuaziia. Primul termen al acestui frazeologism este un adjectiv derivat de la substantivul komprador, pe care Hristea (1968: 124) nu îl explică direct din spaniolă, unde comprador are sensul propriu de ,,cumpărător”, ci printr-un intermediar franțuzesc cu un înțeles mai restrâns, fiindcă numai așa se justifică deplasarea de semnificație de la general la particular care s-a realizat, mai întâi, în trecerea de la spaniolă la franceză și, ulterior, de la franceză la rusă. Astfel, spre deosebire de sp. comprador, care avea sensul cel mai larg, acela de ,,cumpărător”, fr. comprador, explicat în Lexis, la p. 370, col. 1 (s. v.), prin span. comprador, iar în Larousse, p. 252, col. 2 (s. v.) prin portugheză, cunoaște un sens specializat, fiind glosat astfel în primul dintre dicționarele menționate mai sus: ,,Indigène par l᾿intermédiaire duquel se faisait obligatoirement le commerce colonial”. În cea de-a doua lucrare lexicografică amintită se găsește o definiție care se apropie mai mult de cea pe care o are corespondentul din limba rusă (cf. ,,Dans les pays en développement, membre de la bourgeoisie autochtone enrichi dans le commerce avec les étrangers”). Frazeologismul burghezie compradoră, calchiat după rus. kompradorskaia burjuaziia, păstrează nu numai structura sau forma internă a acestei unități frazeologice, ci și semnificația ei din limba rusă (cf. ,,acea parte a burgheziei din țările coloniale și dependente, care pactiza cu străinii, în scopul menținerii asupririi coloniale”). Ca substantiv, comprador se referă la membrii acestei clase sociale definite mai sus.

11. Elemente latinești prin filieră engleză

Înțeleasă în sensul cel mai larg cu putință ca proces de îmbogățire a limbii române cu noi unități (mai ales lexicale) a căror origine este latinească, dar și de intensificare sau de consolidare a elementelor latinești din structura limbii noastre, indiferent de natura lor (morfeme gramaticale, afixe derivative, afixoide, cuvinte și unități frazeologice), relatinizarea prezintă aspecte dintre cele mai variate. Sub diverse forme, ea s-a realizat, fără excepție, în toate etapele sau fazele din evoluția limbii, încă din momentul constituirii acesteia ca idiom romanic. Exercitându-se în grade diferite de-a lungul timpului, procesul în discuție a cunoscut momente de mai mică ori mai mare intensitate, continuând să se manifeste și astăzi grație aportului masiv de anglicisme lexicale și frazeologice împrumutate în limba noastră.

În cele ce urmează, ne propunem să demonstrăm că fenomenul relatinizării nu trebuie limitat, în cazul limbii române, la secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când s-au exercitat asupra lexicului românesc modern influența latină savantă și, mai ales, influențele romanice, în special franceza și italiana. Îmbogățirea lexicului și a frazeologiei românești cu unități lingvistice care au în structura lor rădăcini latinești se realizează și în perioada actuală, simultan cu o consolidare a elementelor de origine latină și latino-romanică din vocabularul și din frazeologia românească. Ca urmare a deschiderii către Occident a societății românești, imediat după Revoluția din 1989, și concomitent cu tendința generală de globalizare, româna a început să împrumute masiv neologisme din limba engleză, îndeosebi din varianta americană a acesteia. Foarte multe anglicisme preluate de noi direct din engleză, iar, înainte de 1989, și prin filieră franceză, germană sau rusă, au în structura lor elemente cu origine mai mult sau mai puțin îndepărtată latină ori simple rădăcini latinești, fiind deci relevante pentru procesul relatinizării lexicului și frazeologiei românești contemporane. Contribuția neologismelor de origine engleză la realizarea acestui fenomen, care este extrem de interesant nu numai pentru lingvistica românească, ci și pentru lingvistica romanică și generală, a fost semnalată de-a lungul timpului de mai mulți autori români. Trecând în revistă o serie de aspecte relevante prin care se individualizează ,,fizionomia lexicală a limbii române”, Hristea (1994: 45) prezintă și specificul procesului relatinizării, afirmând, în acest sens, faptul că, ,,internaționalizându-se, lexicul românesc se și relatinizează, în același timp, adică își intensifică trăsăturile sau caracteristicile lui predominant latinești, pe care nu le-a pierdut niciodată (nici chiar în epoca în care limba noastră a încetat de a mai avea un contact direct cu latinitatea și romanitatea occidentală)”. În ceea ce privește realitatea contemporană, autorul face o precizare foarte importantă pentru aspectul care ne interesează aici, afirmând că procesul relatinizării ,,a continuat până în zilele noastre și el nu va înceta niciodată, deoarece mereu apar în limba română cuvinte noi care conțin rădăcini ori afixe de origine latină”. În acest context trebuie abordată și problema anglicismelor românești care conțin în structura lor cuvinte sau simple rădăcini latinești. În limba noastră se remarcă prezența unor termeni de felul lui computer, container, design și designer, disconfort, escalatar, finaliza, mass-media, motel, serial, stagflație, stimulativ, transplant sau tranziență, dintre care unii au putut intra direct din engleză, iar alții, și în mod indirect, prin filieră franceză. Exemplele prezentate îl determină pe autorul citat să formuleze următoarea concluzie: ,,Și influența engleză din ultimele decenii a avut drept consecință o ușoară relatinizare a lexicului românesc”. Extrem de relevantă la momentul respectiv, afirmația este susținută și în vremea noastră printr-un număr impresionant de fapte lingvistice (unități lexicale și frazeologice), la care ne vom referi în paginile următoare. După mai bine de cincispreze ani de la publicarea acestui studiu, Avram (1997: 9) a reluat problema relatinizării într-o comunicare prezentată la Academia Română și publicată ulterior sub titlul Anglicismele în limba română contemporană. Remarcând faptul că engleza ,,are o importantă componentă romanică – de sursă franceză – și numeroase cultisme latinești (de tipul audit, bonus, campus, item, medium)”, autoarea ajunge să formuleze următoarea concluzie: ,,Împrumuturile din engleză continuă astfel, mai vechiul proces de relatinizare/reromanizare a limbii române moderne, proces care s-a produs și în alte momente ale istoriei noastre prin limbi de alte origini”.

Conceptul de relatinizare apare, de asemenea, la Alexandru și Ciobanu (1987), unde se folosește cu exact aceeași accepție pe care o găsim la Hristea (1994: 45). Tradus în limba engleză printr-un derivat cu structură similară re-Latinization, termenul este folosit și de Ciobanu (2004). Autoarea nu citează articolul din 1981, inclus în volumul din 1994, care lipsește de altfel, și din bibliografia selectivă a lucrării sale, pe care în treacăt fie spus nici nu a mai actualizat-o, din moment ce lipsesc de aici contribuții importante pe tema anglicismelor, semnate de Mioara Avram, Theodor Hristea sau Adriana Stoichițoiu-Ichim și publicate după 1989. În schimb, Ciobanu (2004) preia de la Hristea (1984) teza potrivit căreia influențele exercitate de-a lungul timpului asupra limbii noastre nu au alterat, ci, dimpotrivă, au întărit caracterul ei romanic (“its Romance character”), afirmând în acest sens următoarele: “The English language has enriched the Romanian language with Latin elements, contributing, alongside other languages e.g. Italian, French, Russian, German (Hristea 1984a), to the re-Latinization of contemporary Romanian”. În ceea ce privește specificul acestui proces, Ciobanu (2004: 55) trimite la cartea pe care a scris-o în urmă cu șapte ani, în colaborare cu Alexandru, arătând faptul că ”Re-Latinization (Alexandru-Ciobanu 1987c) is the term we use to label the process of modernizing the Romanian lexis by assimilating a great number of Latin-Romance elements. As far as English borrowings are concerned, re-Latinization refers to the presence of Latin elements, respectively Neo-Latin, borrowed from English into Romanian by means of words belonging to the international pool of words, considering these words contain Latin elements”.

Într-o comunicare ținută anul trecut, Florica Dimitrescu observa, la rândul său, bogăția împrumuturilor lexicale și frazeologice realizate în perioada actuală direct din limba engleză. Fără să folosească termenul relatinizare și fără să arate ce raporturi există între elementele latino-romanice și cele romanice (de alte origini decât cea latinească), autoarea remarcă existența unui număr foarte mare de elemente latinești și romanice, în special franțuzești, în limba engleză, despre care afirmă, preluând o idee cunoscută în lumea specialiștilor, că este ,,cea mai romanică dintre limbile germanice”. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită contactelor intense de natură culturală, dar și de altă factură (politică, economică, religioasă ori științifică) pe care engleza le-a avut de-a lungul istoriei atât cu latinitatea (în special medievală și modernă), cât și cu mediul romanic occidental, între care un loc de frunte îl ocupă franceza, urmată de italiană și de spaniolă. Că aceasta este realitatea o dovedește și numărul mare de împrumuturi lexicale realizate direct din latină, pe cale savantă, din franceză ori din italiană, ca și multitudinea de creații interne (derivate, compuse tematice, unități frazeologice sau simple perifraze) care au avut ca punct de plecare aceste baze latinești și romanice. Fără teama de a greși, se poate spune că relația cu latinitatea a continuat să se realizeze în acest mod, în forme și grade distincte, în toate cele trei perioade din istoria limbii engleze. În ceea ce privește situația existentă în engleza veche, Oxford (2007: xii) semnalează o tendință generală înregistrată în lumea germană care constă în preluarea din limba latină a numeroși termeni care desemnează diverse realități materiale (nume de plante și de animale, inclusiv păsări și pești, alimente, băuturi, obiecte de uz casnic, metale, diferite substanțe, elemente de vestimentație), dar și noțiuni din domeniul militar, din drept, medicină ori din sfera legăturilor comerciale. Numărul termenilor englezești de origine latină care se raportează la viața spirituală va atinge însă apogeul în engleza medievală, când, așa cum se afirmă în dicționarul mai sus menționat, ,,In several cases, such as the names of many minerals, Latin is being used as 'relay' language, reexpressing a term which was originally found in Greek”. Cităm dintre aceștia: dissolve, distillation, elixir, essence, ether, mercury (în chimie), ascension, comet, eccentric, equator, equinox, intercept (din domeniul astronomiei), asp, cicada, juniper, locust, lupin, pin (termeni biologici), allegory, clause, index, neuter, scribe, simile (în lingvistică și literatură), client, debenture, executor, gratis, legitimate, proviso (în terminologia juridică), diaphragm, digit, dislocate, ligament, orbit, saliva (din medicină), antimony, arsenic, chrysolite, garnet, lapis lazuli, mineral (termeni din mineralogie) sau collect, diocese, lector, limbo, redemptor, psalm, prin care sunt desemnate anumite realități religioase. În ceea ce privește relațiile cu mediul romanic, sunt relevante împrumuturi de origine franceză precum anatomy, detail, equip, passport, ticket, volunteer, italiană (cf. concerto, grotto, opera, sonnet, soprano, stanza, volcano), spaniolă și portugheză (armada, negro, sombrero etc.).

Așa cum reiese și din Oxford (2007: xxv), engleza modernă se remarcă și prin consolidarea unor cuvinte, rădăcini, afixe ori afixoide latinești în procesul creării numeroaselor derivate și compuse (inclusiv tematice). Din perspectiva care ne interesează pe noi, prezintă o mai mare importanță acele sintagme ori perifraze cu caracter stabil, ca și numeroasele locuțiuni sau expresii care au apărut în această perioadă în interiorul limbii engleze, prin combinarea unor termeni cu origine latină imediată ori mai îndepărtată. Unele dintre ele au devenit, în scurt timp, frazeologisme internaționale și au putut pătrunde în mod direct sau prin diverse filiere, și în limba română.

Cuvintele pe care limba română le-a împrumutat din engleză în mod direct sau prin diverse filiere sunt nu numai foarte numeroase, ci și extrem de interesante sub aspectul cercetării etimologice. În afara acelor anglicisme care se reduc, în ultimă analiză, la un etimon nelatinesc, îndeosebi vechi german, există și sunt foarte bine reprezentate în vocabularul românesc contemporan, neologisme de proveniență engleză care permit identificarea în structura lor a unor elemente cu origine mai îndepărtată latinească (simple rădăcini sau chiar cuvinte întregi, afixe lexicale și gramaticale, afixoide). Cu toate că, în cele mai multe dintre situații, există diferențe de pronunțare în comparație cu etimonul englezesc, iar, în cazul celor neadaptate grafic, și în ceea ce privește modul de scriere, termenii românești de acest fel permit identificarea în structura lor a elementelor latinești constitutive. Acest lucru se realizează prin forța evidenței, în urma stabilirii unei relații directe între reflexul etimologic și cuvântul latinesc aflat, în ultimă analiză, la baza lui, sau ca urmare a refacerii de către specialist a unui raport de filiație mai complicat între termenul românesc și etimonul său latinesc mai mult ori mai puțin îndepărtat. Plecând de la aspectul grafic pe care îl au anumite anglicisme împrumutate mai demult sau intrate în vocabular, într-o perioadă foarte recentă din evoluția limbii române, Avram (1997: 10) remarca ușurința cu care sunt asimilate la noi elementele de proveniență engleză, menționând în acest sens următoarele: ,,Împrumuturile din engleză au, de multe ori, în română rude vechi, nu totdeauna transparente, cu etimoane directe”. Printre exemplele citate de autoare se numără, spre exemplu, computer, computeriza, computa, computațional sau discount, care sunt înrudite sub aspect etimologic nu numai cu mai vechiul cumpăta, ci și cu neologisme latino-romanice precum cont, conta, contabil, a contabilitate, contabilicesc, a contabiliza, contor, a contoriza, cantoră, scont, a sconta ori discont, cu varianta disconto. Chiar dacă este mai greu de observat la prima vedere, anglicismele market (împreună de derivatele și compusele lui tematice, supermarket, minimarket, hipermarket), marketing, merchandiser sau merchandising fac parte dintr-o familie etimologică numeroasă, în care se încadrează, printre altele, și marfă, marchidan, miercuri, iarmaroc, comerț, comercial, a comercializa, mercur, mercurial, mercenar, mercantil, mercerie, merceologie, merceolog, marșandă și mersi. De remarcat faptul că toate anglicismele amintite de autoare sunt fie cuvinte latinești care au intrat în limba engleză, precum audit, bonus, campus, item, media, fie creații lexicale de la baze derivative latinești sau romanice (cf. card, computer, implementa, management, manager, marketing, master, sponsor).

Anglicismele românești în structura cărora există componente latino-romanice se pot grupa în funcție de mai multe criterii, pe care le vom menționa în continuare. Având în vedere calea de pătrundere, elementele de acest fel au o proveniență exclusiv englezească ori o etimologie multiplă. În funcție de domeniul lingvistic în care se întâlnesc, vorbim despre anglicisme lexicale și anglicisme frazeologice. Din punctul de vedere al mecanismului sau al căilor prin care au intrat în vocabularul și în frazeologia românească actuală, ele se clasifică în împrumuturi (lexicale și frazeologice) și calcuri lingvistice care sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri. Alte criterii, asupra cărora nu vom insista prea mult în discuția de față, vizează gradul de adaptare fonetică și morfologică sau repartizarea semantică și stilistică, în cadrul căreia un loc foarte important îl ocupă terminologia politică, economică și financiar-bancară, tehnico-științifică sau artistică, sportivă, muzicală ori cinematografică, dar și termeni din domenii care, în epoca actuală, au cunoscut o dezvoltare considerabilă ca informatica, mass-media, relațiile publice, moda sau showbizul.

Prezentăm în continuare câteva anglicisme și americanisme lexicale care, având în structura lor rădăcini latinești ușor recognoscibile, au jucat un rol important în procesul relanizării limbii române: campus <engl. amer. campus <lat. campus, ,,câmp”; computer <engl. amer. computer, ,,persoană care face un calcul” și ,,calculator electronic”, derivat de la verbul to compute, ,,a calcula” <lat. computare, ,,a socoti, a calcula”; design și designer <engl. design și, respectiv, designer, cu etimon îndepărtat latinesc (cf. lat. designare, cu înțelesul ,,a însemna, a marca, a întipări, a numi, a arăta, a desemna”, derivat cu prefixul de-, atașat la verbul signare, legat etimologic de signum, ,,semn”); escalator <engl. escalator, apărut prin antonomază de la Escalator, numele unei agenții de voiaj, derivat al lui to escalade <v. fr. escalader, derivat de la escalade <it. scalata, legat etimologic de verbul scalare și de substantivul scala <lat. scala, -ae, ,,scară”; finaliza <engl. finalise, derivat de la final <lat. finalis, legat etimologic de finis, ,,hotar, graniță, limită, ținut, țară” și, figurat, ,,sfârșit, țintă, scop”, înrudit îndeaproape cu *fingis, varianta nazală a lui fingere, ,,a înfinge, a pironi”; master <engl. amer. master, redus în ultimă analiză, la substantivul latinesc magister; mass-media <engl. mass media (of communication), compus din două elemente cu origine latină: mass, care avea în engleza veche varianta masse <lat. massa, ,,grămadă, bulgăre, cantitate, masă” și media, pluralul lui medium, ,,mijloc, centru, public, bun comun”; market, marketing, supermarket <engl. amer. market, marketing, supermarket, ultimele două create în limba engleză pe baza lui market <v. fr. merchiet <lat. mercatus, ,,negoț, comerț” sau ,,piață, târg”, provenit de la verbul mercari, ,,a cumpăra, a face comerț”, derivat de la merx, -cis, ,,marfă”; service, ,,atelier de reparații” <engl. service, izolat din perifraza service station, în care apar două elemente de origine latinească: service, cu varianta mai veche servise <v. fr. serfise <lat. servitium, -ii, ,,robie, masă de sclavi” și station, cu o formă stacioun în engleza veche, provenită printr-un intermediar francez din lat. statio, -onis, ,,ședere pe loc, adăpost, sălaj, locuință”. Neologismul de origine engleză, eventual și franceză, service are ca dublet etimologic pe serviciu, cu etimologie multiplă în limba română: franceză și latină savantă.

12. Elemente latinești prin filiere multiple

Date fiind condițiile istorice speciale în care a evoluat limba română, numeroase elemente latinești existente în vocabularul nostru provin din două sau mai multe surse, ilustrând fenomenul cunoscut numai în lingvistica românească sub denumirea de etimologie multiplă.

Indiferent de faza sau de etapa din istoria sa, româna a împrumutat ̶ simultan ori la distanță, în timp și în spațiu ̶ un număr mare de unități lexicale, din diverse limbi cu care a intrat în contact nemijlocit sau indirect, pe cale cărturărească.

Pentru a ilustra mai bine contribuția acestora în procesul relatinizării vocabularului românesc, vom ține seama atât de faza în care s-a realizat împrumutul (perioada veche sau modernă din evoluția limbii noastre), cât și de sursele din care termenii aceștia au fost împrumutați în limba română. Materialul lexical pe care l-am selectat din mai multe dicționare (DA, DLR, DEX2, MDA, MDN și din recentul DEXI) ne-a prilejuit, nu de puține ori, să facem și o serie de observații critice cu privire la indicațiile etimologice existente în principalele noastre lucrări lexicografice, astfel încât am completat și am corectat, acolo unde a fost cazul, soluțiile întâlnite aici.

Este semnificativ faptul că unii termeni au apărut în limba română într-o perioadă mai veche din evoluția ei, când au fost împrumutați dintr-o singură sursă (slava veche ori slavona) sau, cel mai adesea, din mai multe limbi cu care noi am venit în contact direct sau prin intermediul culturii. Aceste împrumuturi lexicale nu au ieșit din uz, ci și-au consolidat poziția în sistem, grație influențelor latino-romanice, iar, în anumite cazuri, și neromanice, care s-au exercitat ulterior asupra lexicului românesc și au condus astfel la intensificarea trăsăturilor latinești ale limbii noastre. În seria lor se includ și unități lexicale de felul celor pe care le vom discuta mai jos.

Aloe. În DA și în MDA (s. v.) se afirmă că provine din lat. aloe. DA mai precizează și faptul că acest termen cunoaște variante care se justifică prin alte influențe. Astfel, forma aloes este dată după fran. aloès, iar varianta mai veche aloiu este pusă în legătură directă cu v. sl. aloĭ. În schimb, TDRG, la care trimite și DA când discută această formă justificată prin slavă, vede în rom. aloe un termen cu origine multiplă, considerând că noi l-am fi putut lua din cinci surse diferite: latina, neogreaca, slava veche, maghiara și franceza. DEX2 îl consideră un împrumut din fr. aloès și din lat. aloe, în timp ce MDN admite, pe lângă aceste două etimoane și un etimon grecesc de forma aloe.

Aromat. Ca substantiv, s-a folosit mai cu seamă la plural, cu înțelesul de ,,mirodenii”. În DA (s. v.) se precizează că reprezintă un neologism, care a fost împrumutat de către scriitorii vechi din sl. aromatŭ (<gr. αρωμα, -ατις), iar ulterior, din fr. aromate. După cum se poate observa, DA îl include pe aromat în seria termenilor vechi a căror poziție a fost consolidată în limba română grație aportului influențelor romanice occidentale. Pe aceeași poziție cu DA se situează, într-o oarecare măsură, și DEX2, care îi atribuie substantivului aromat o etimologie multiplă, precizând că provine din sl. aromatŭ, ngr. ároma, arómatos, (modern și) fr. aromate. Spre deosebire de cele două dicționare discutate mai sus, MDN nu acceptă nicio filieră, prin care acest termen ar fi putut pătrunde într-o fază mai veche din evoluția limbii române, considerându-l exclusiv un neologism latino-romanic împrumutat din fr. aromate și din lat. aromatum. Un substantiv de forma aromatum, cu sensul de ,,parfum”, a existat, într-adevăr, în limba latină, de unde s-a răspândit apoi și în limbile romanice apusene. Termenul aromat este un alt cuvânt în raport cu omonimul lui adjectival, care se leagă semantic și etimologic de substantivul latino-romanic aromă și care a reușit să se mențină în limbă, fiind astfel reprezentativ pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc.

Biblie. Așa cum am arătat când am prezentat împrumuturile slave, rom. Biblie reprezintă un neologism de origine latină savantă, care a putut fi împrumutat în limba română atât direct (cf. lat. biblia), cât și prin intermediul slavon. biblija; cf. gr. βιβλίον, la care se trimite și în DILR (s. v.). DA consideră că a fost împrumutat din latina ecleziastică, unde exista biblia, de origine grecească (cf. grec. βιβλία, pluralul lui βιβλίον, diminutivul lui βιβλος, ,,carte”). În DEX2, TDRG și MDA se afirmă că este împrumutat direct din latină, în timp ce DILR admite, pe lângă împrumutul nemijlocit din această limbă, și un intermediar slavon.

Canon. Dicționarele noastre emit diverse ipoteze în legătură cu originea sa. Conform DA, reprezintă un împrumut din v. sl. kanonŭ (gr. xανών). Având în vedere multitudinea de sensuri cu care s-a folosit și continuă să fie întrebuințat în limba română, DEX2 îi atribuie o triplă proveniență. Pe lângă sl. kanonŭ, sunt indicate aici ca etimoane imediate, fr. canon și germ. Kanon. Ultimele două sunt acceptate și în MDN (s. v.) ca surse directe pentru rom. canon. Este evident că, așa cum s-a întâmplat și cu aloe sau cu substantivul aromat, termenul canon, care a pătruns în limbă într-o perioadă mai veche din evoluția ei ca împrumut de origine slavă, și-a consolidat ulterior poziția în lexic grație influențelor moderne care s-au exercitat asupra limbii noastre. Fiind atestat cu aceeași formă și în latină, care l-a împrumutat, la rândul ei din limba greacă, l-am considerat și pe canon un element reprezentativ pentru procesul relatinizării lexicului românesc vechi.

Chedru. DA îl consideră un dublet etimologic al neologicului cedru, despre care afirmă că este împrumutat din limba latină. În același mod, DEX2 vede în chedru un cuvânt vechi și popular, atribuindu-i o origine slavă, în timp ce neologicul cedru este discutat într-un articol separat și explicat prin latină și franceză. Sub aspectul conținutului semantic nu există însă nicio diferență între acești doi termeni. De aceea, nu este exclus ca substantivul cedru să fi fost împrumutat la început sub forma chedru din sl. kedrŭ, de origine greacă (cf. xέδρος), iar poziția lui să se fi consolidat prin aportul latinei savante (cf. cedrus, provenit, de asemenea din grecește) și al limbilor romanice occidentale, în special al francezei, unde există un substantiv cèdre, cu același sens.

Cler. Termenul e mai vechi în limba noastră și face parte, de asemenea, din seria cuvintelor care au fost împrumutate la început prin intermediari neromanici și consolidate apoi prin contribuția latinei savante și a limbilor neolatine, mai exact, a limbii italiene. Recunoscându-i statutul de termen reîmprumutat în limba română, DA precizează următoarele în legătură cu originea sa: ,,Cuvânt literar pătruns în limba veche din slavona bisericească (cliros < klirosŭ <grec. xληρός), apoi din limba neogrecească (clir < xληρός, cf. sârb. klir, rus. klirŭ). De pe la începutul sec. XIX începe să fie înlocuit prin forma actuală, cler, care e forma latină (clerus) a cuvântului grecesc, pătrunsă la noi, probabil mai întâi în Transilvania, prin catolicii germani (Klerus).” DEX2, în schimb, îl reduce la un singur etimon, și anume lat. clerus, în timp ce MDN vede în el un neologism împrumutat atât din it. clero, cât și din lat. clerus.

Cleric. Se înrudește din punct de vedere etimologic cu termenul cler, discutat mai sus, fiind asemănător cu acesta și în privința statutului său de element lexical consolidat pe teren românesc prin aportul influențelor latino-romanice. Este semnificativă, în acest sens, următoarea indicație etimologică din DA (s. v.): ,,În limba veche, din paleosl. klirikŭ (<gr. xληριxός), idem; de la începutul sec. XIX încoace, neologism, din lat. clericus, -um”. Ca și în cazul lui cler, DEX2 îl reduce la un lat. clericus, aceeași indicație etimologică regăsindu-se și în MDN (s. v.).

Lunatic. Dicționarele propun mai multe soluții etimologice. TDRG îl socotește un termen latinesc, împrumutat probabil prin intermediul slavonei bisericești, precizând; ,,Et. lat. lunaticus, wahrsch. durch ksl. lunatikŭ vermittelt”. Nu este exclus ca acest termen, care este atestat pentru prima dată în Biblia de la 1688, să fi fost împrumutat inițial din limba latină prin filieră slavonă, pentru ca mai apoi să fie consolidat nemijlocit, prin contribuția latinei savante (cf. lat. tz. lunaticus) și a limbii franceze (cf. lunatique). MDN și DEX2 îl consideră, deopotrivă, un neologism cu dublă origine imediată în limba română, latină și franceză.

Materie. Are, indiscutabil, origine multiplă în limba română. DLR îl consideră un împrumut din lat. materia, materies, fr. matière, rus. materiia, germ. Materie, it. materia. Din seria etimoanelor propuse în acest dicționar pentru rom. materie face parte și fr. matière, care prezintă o structură diferită în raport cu termenul românesc. Prin fanceză s-ar putea explica numai unele sensuri speciale ale substantivului materie, care au fost transferate printr-un procedeu cunoscut sub denumirea de calc lingvistic (cf. și materie cenușie, un calc frazeologic după fr. matière grise). La etimologie ar putea fi adăugat și fr. matière, dar numai pentru a indica originea unor expresii românești calchiate după franceză (de exemplu, în materie de, care traduce fr. en matière de). După părerea noastră, și materie primă reprezintă o traducere a fr. matière première. Nu trebuie uitată nici unitatea frazeologică materii fecale, căreia în franceză îi corespunde expresia matières fécales, care a fost calchiată în limbajul medical atât de mult influențat de limba franceză. Și o sintagmă cum este tablă de materii trebuie pusă în legătură directă cu un corespondent franțuzesc. Ea reprezintă, indiscutabil, un reflex al cunoscutei expresii table des matières din limba franceză. Cât privește sensul nr. 7 din DLR (,,obiect de studiu în școală”), acesta a fost calchiat după aceeași semnificație a fr. matière: ,,ce qui est lʼobjet dʼétudes scolaires, dʼ enseignement”; ,,discipline” (cu citate în ROBERT, s. v. matière). După cum se vede, influența franceză a fost extraordinar de puternică nu numai în ceea ce privește împrumuturile și calcurile de tip lexical. Ea s-a manifestat cu acceași intensitate și în domeniul frazeologiei românești moderne și contemporane. În mod surprinzător, etimonul franțuzesc matière nu este luat în discuție în DEX2 (s. v.), dicționar care acordă o atenție deosebită împrumuturilor și calcurilor neologice din limba română. Aici, substantivul materie este explicat numai prin latină, italiană, rusă și germană. Având în vedere atât variantele sub care a circulat termenul în limba noastră, cât și proveniența documentelor în care acesta a fost atestat, DILR îi indică nu mai puțin decât șase etimoane imediate: lat. materia, it. materia, germ. Materie, pol. materja, slavon. și rus. materja. Este mai mult decât evident că termenul materie și-a consiolidat poziția în vocabular grație influențelor care s-au exercitat asupra lexicului românesc modern, după ce a fost, în prealabil, împrumutat prin intermediari neromanici, într-o perioadă mai veche din evoluția limbii noastre.

Mentă. Acest termen ilustrează, de asemenea, fenomenul etimologiei multiple în limba română. În DLR și în DEX2 (s. v.) se găsește următoarea indicație etimologică: ,,Din v. sl. menta, lat. mentha, fr. menthe”. Având și o varianta învechită mintă, el reprezintă un împrumut mai vechi care și-a întărit poziția în vocabularul românesc grație influențelor latino-romanice exercitate ulterior asupra limbii noastre.

Milă. Ca unitate de măsură, a cunoscut și o variantă lexicală explicată prin slavă, mil (cf. sl. milĭ). La originea lui imediată se mai găsesc pol. mila și rus. milja, care se reduc, în ultimă analiză, la termenul latinesc milia, ,,o mie”.

Mitră (termen bisericesc). Are o dublă proveniență în limba română: veche slavă și neogreacă (cf. v. sl. mitra și, respectiv, ngr. μήτρα, care sunt indicate atât în DLR, cât și în DEX2 ca etimoane imediate ale substantivului mitră). Aceeași origine grecească are și lat. mitra, pe care îl găsim ca împrumut savant în limbile neolatine occidentale.

Organ. Asemenea lui materie, discutat mai sus, are o etimologie multiplă în limba română. DLR și DEX2 înregistrează două omonime, organ1, termenul arhicunoscut din anatomie, și organ2, un cuvânt învechit, sinonim cu harpă, liră sau orgă. Primul dintre ele este considerat în dicționarele menționate un împrumut din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ. În MDN sunt indicate aceleași etimoane, cu excepția celui italienesc. Cât privește termenul muzical învechit, organ, DLR și DEX2 îl explică prin sl. or(ŭ)ganŭ , ngr. órganon, lat. organum și it. organo.

Palat. Cu referire la cunoscutele tipuri de clădiri, este, de asemenea, un termen cu origine multiplă. DLR (s. v.) îl explică prin ngr. paláti, lat. palatium, pol. pałac, slavon. palata, polata. DEX2, în schimb, se limitează la două etimoane, neogrecesc și latinesc. După părerea noastră, un cuvânt atât de cunoscut, care cunoaște, potrivit atestărilor existente în DLR (s. v.), o vechime considerabilă în limba română a fost împrumutat mai întâi prin intermediari neromanici (slavona, poloneza) și consolidat definitiv prin neogreacă și latină savantă.

Papă, dubletul etimologic al lui popă. Termenul este atestat cu sensul de ,,patriarh” în Evanghelia lui Coresi, cum se arată în DILR (1992: 261-262). Astăzi se folosește cu referire la realități specifice lumii creștine catolice. Având în vedere vechimea termenului în limba română, DLR și DEX2 îi atribuie o proveniență dublă, considerându-l un împrumut din slavon. papa și din lat. papa. DILR mărește la patru numărul surselor din care ar fi putut să fie împrumutat rom. papă și, în afară de latină și slavonă, admite ca etimoane imediate ngr. παπ(π)ας și pol. papa.

Patriarh (important termen religios). DLR și în DEX2 afirmă că provine atât din slavon. patrijarŭhŭ, cât și din ngr. patriárhis. Din limba greacă provine și lat. tz. patriarcha, care a fost împrumutat, pe cale cărturărească, în mai multe limbi romanice apusene.

Piramidă. TDRG, DLR, DEX2 și MDN îl explică prin ngr. πυραμίς, -ίδος, lat. pyramis, -idis și fr. pyramide. În DILR se acceptă, pe lângă latină sau greacă, și un împrumut direct din sl. piramida, cu același înțeles. Existența unor documente mai vechi menționate în DILR (s. v.), în care este atestat acest termen ne îndreptățește să considerăm că, după ce a fost împrumutat, într-o perioadă timpurie din slavonă, eventual și direct din greacă și din latină, pe cale cultă, rom. piramidă și-a consolidat poziția în limbă prin franceză.

Scandal. Poziția lui în vocabularul românesc s-a consolidat, de asemenea, în urma exercitării influențelor latino-romanice (cf. fr. scandale, lat. scandalum). A fost împrumutat mai întâi din slavon. scandalŭ și din ngr. σxάνδαλον, cum se arată în DLR (s. v.). În TDRG este considerat un împrumut exclusiv de origine slavă. Pe baza unor documentele din limba română veche, autorii DILR indică drept surse imediate latina și greaca. Neținând seama de această realitate, argumentată prin atestările pe care le găsim în dicționarul amintit, DEX2 și MDN consideră că rom. scandal reprezintă un neologism mai recent, de proveniență franceză și latină.

Sicar (,,asasin, ucigaș tocmit”). Asemenea lui scandal, discutat mai sus, termenul livresc sicar a fost împrumutat în limba română din mai multe surse, în diverse etape din evoluția ei. Potrivit DLR, el are la bază slavon. sikarŭ și lat. sicarius. Acesta din urmă este indicat și în DILR ca unic etimon pentru rom. sicar. În afară de latină, TDRG propune și o influență italiană directă, pentru că în această limbă există un termen sicario, cu același sens. DEX2 îl consideră un împrumut din it. sicario și din fr. sicaire, iar MDN îi atribuie o triplă origine, italiană, franceză și latină. După părerea noastră, substantivul sicar a fost împrumutat într-o fază mai veche din evoluția limbii noastre din slavonă, greacă și din latină, pe cale cultă sau cărturărească. Ulterior, în urma exercitării influențelor romanice asupra limbii române, poziția lui sicar a fost consolidată prin italiană și prin franceză.

Sinod. DEX2 îl explică exclusiv prin sl. sinod. DLR, în schimb, vede în el un rezultat al etimologiei multiple și îl pune pe seama a trei etimoane imediate: ngr. σύνοδος, lat. synodus și fr. synode. Considerându-l un element vechi în limba română, MDN nu înregistrează acest cuvânt. Nu este exclus ca, asemenea multor elemente discutate mai sus, substantivul sinod să fi fost împrumutat inițial din slavonă și consolidat în diverse momente din evoluția limbii noastre prin neogreacă, latină și franceză.

Stomac. În DEX2 și în TDRG este explicat numai prin sl. stomahŭ. DLR (s. v.) îl consideră însă un cuvânt cu etimologie multiplă, menționănd în dreptul său următoarele: din ngr. σστομάxι, lat. stomachus, v. sl. stomahŭ. Cf. fr. estomac”.

Topaz. În privința originii lui imediate, dicționarele noastre oferă mai multe soluții. În TDRG este considerat un împrumut exclusiv de proveniență slavă, în timp ce DEX2 vede în el un neologism împrumutat din fr. topaze. DLR consideră că termenul în discuție provine în limba română din patru surse diferite, invocând ca etimoane imediate ngr. τοπάξιον, lat. topazius, fr. topaze și germ. Topas. MDN îi recunoaște statutul de neologism și îi atribuie o triplă proveniență: franceză, latinească și germană. După părerea noastră, și substantivul topaz se încadrează în categoria elementelor care au intrat de timpuriu în română din diverse limbi cu care aceasta a venit în contact, în special din slava veche, și a căror poziție a fost consolidată ulterior ca urmare a exercitării influențelor latino-romanice, dar și neromanice, cum este influența germană modernă.

Există și unități lexicale împrumutate mai demult în vocabularul românesc ─ direct din latină, pe cale savantă sau, de cele mai multe ori, prin filiere neromanice, altele decât slavona (maghiara, poloneza, rusa, germana) ─ și consolidate ulterior, în urma exercitării influențelor romanice asupra limbii române moderne.

Ca și în cazul elementelor de origine slavă, nu vom insista asupra unor termeni vechi, populari sau regionali, precum aritmetic, asesor, auditor, elecție/elecțiune, lector (cu semnificația din limbajul bisericesc), predicație etc. Din moment ce nu au reușit să se impună la nivelul limbii literare, astfel de termeni, care sunt necunoscuți celor mai mulți vorbitori români, nu reprezintă un aspect relevant al procesului de relatinizare.

Numai în măsura în care elementele împrumutate într-o fază mai veche din evoluția limbii române, prin diverse filiere, au reușit să se mențină în uz cu o formă apropiată de etimonul latinesc din care proveau, în ultimă analiză, le considerăm importante pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. În această ultimă categorie se încadrează și neologismele latino-romanice pe care le prezentăm în continuare.

Apoplexie. DILR (s. v. ) îi indică următoarea explicație etimologică: ,,Lat. apoplexia, pol. apopleksija; cf. gr. αποπληζία”. În schimb, TDRG îl explică numai prin latină, iar DA îl consideră un neologism de origine franceză. Este adevărat că în DA este amintit atât un etimon latinesc, apoplexia, cât și altul grecesc, αποπληξία, însă acest lucru se face numai pentru a arăta etimologia mai îndepărtată a rom. apoplexie. În acest sens, DA menționează următoarele (s. v.) : ,,N. din fran. (=lat. apoplexia <grec. αποπληξία, din από și πλήσσω<<lovesc, izbesc>>”. În DEX2, MDA și MDN se admite pentru rom. apoplexie o etimologie multiplă. Primele două lucrări lexicografice menționate îl pun pe seama fr. apoplexie și a lat. apoplexia, iar MDN îi indică o triplă origine imediată: franceză, latinească și grecească.

Articol. Având în vedere existența în limba română veche a unei variante lexicale articuluș, în DILR este acceptat ca etimon imediat, pe lângă lat. articulus, și un termen maghiar artikulus. TDRG și MDA îl explică exclusiv prin lat. articulus, ceea ce este, desigur, prea puțin. În DA se trimite, de asemenea, la limba latină, dar sunt luate în discuție și sensuri mai noi ale rom. articol, care au fost transferate după franceză. Astfel, DA notează (s. v. articol/articul): ,,N. din lat.articulus, <<articulație, încheietură, articol>>, cu unele accepțiuni nouă, după fran”. Fr. article și lat. articulus sunt indicate și în DEX2 ca etimoane imediate. În afara lor, MDN admite și un substantiv italienesc articolo, atunci când discută originea rom. articol. Spre deosebire de latină și de italiană, unde există cuvinte care se apropie mai mult ca structură de substantivul românesc articol, franceza folosește, pentru a desemna aceeași realitate extralingvistică, un element care nu coincide din punct de vedere formal cu ceea ce există în limba noastră. De aceea, trimiterea la franceză ar trebui făcută, mai degrabă, atunci când trebuie să explicăm unele sensuri speciale pe care neologismul românesc articol le-a transferat prin calc semantic de la corespondentul său article.

Audiență (cu sensul etimologic de ,,ascultare”). DILR (s. v. audienție) înregistrează acest termen și îl pune în relație cu trei etimoane distincte: lat. audientia, it. audienza și pol. audjencja. Cele mai multe dicționare românești se referă, în special, la semnificațiile recente ale neologismului audiență și se limitează, din acest motiv, exclusiv la surse latino-romanice. În acest sens, TDRG îl explică prin lat. audientia, iar DEX2, MDA și MDN îi indică o proveniență dublă, franceză și latină. DA (s. v. audiență) trimite, de asemenea, la limba latină și afirmă că rom. audiență reprezintă un neologism din lat. audientia, de la audire, ,,a auzi”, fără a omite să menționeze și următorul sens cu care acesta se folosește în domeniul juridic: ,,auzire a părților (la judecarea unei pricini)”. Pentru a explica apariția acestei semnificații speciale, DA (s. v.) trimite, pe bună dreptate, la un etimon franțuzesc.

Castel. DILR înregistrează acest termen, cu sensul de ,,cetate, turn” și îi atribuie următoarea proveniență în limba română veche: ,,Lat. castellum, it. castèllo, pol. kas(z)tel”. Despre o etimologie multiplă a rom. castel se vorbește și în DA (s. v.), care notează în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: ,,N. intrat de timpuriu în limba românească, pe mai multe căi (lat. castellum, mai ales în sensul 1°, pol. kasztel, kastel, germ. Kastell, ital. castello, idem)”. Semnificația la care se face aici referire este aceea de ,,clădire înaltă, întărită, fort, cetățuie”. În afara acestui sens, DA (s. v.) prezintă și înțelesul special de ,,locuință regală, princiară sau seniorială”, cu care se întrebuințează rom. castel. Dacă în privința semnificațiilor lui, dicționarele nu se deosebesc prea mult, în ceea ce privește indicațiile etimologice propuse pentru acest termen, am constatat diferențe mai mari. TDRG și MDN îl explică prin latină și prin italiană. Această etimologie se susține în MDN, dat fiind faptul că aici nu e luat aici în considerare și sensul mai vechi, acela de ,,cetate fortificată”. DEX2 și MDA prezintă mai multe semnificații ale rom. castel și se opresc, în primul rând, la un lat. castellum, fără a trece însă cu vederea nici poloneza ori italiana, influențe la care se trimite în dicționar prin mențiunea ,,cf. pol. kasztel, it. castello“.

Chirurg. TDRG, DA și MDA consideră că acest neologism are o origine latinească în limba română. În schimb, DEX2 și MDN îi atribuie o dublă proveniență, invocând, pe lângă lat. chirurgus, și un etimon german Chirurg. În româna veche se folosea cu acest sens o variantă țirulic, care se explică astfel în DILR (s. v.): ,,din pol. cyrulik (<lat. chirurgus); cf. ucr. țirulik”.

Colegiu. DILR (s. v. coleghiom) consideră că acest termen a intrat mai întâi la noi prin filieră maghiară (cf. magh. kollégium <lat. collegium). Un argument în sprijinul acestei etimologii îl reprezintă chiar prezența variantei lexicale coleghiom în limba română veche. Cele mai multe dicționare românești indică pentru colegiu o etimologie multiplă și consideră că forma-tip a acestui termen se explică perfect prin cel puțin două etimoane distincte. Astfel, DA notează în dreptul lui următoarele: ,,Neologism pătruns în limbă pe diferite căi: lat. collegium, germ. Kollegium, fr. collège, rus. kollegija”. Aceeași indicație etimologică se găsește și în MDA (s. v.). TDRG nu menționează niciun etimon rusesc și îl explică pe colegiu numai prin latină, franceză și germană, în timp ce DEX2 și MDN renunță și la germană, considerându-l un neologism împrumutat exclusiv din lat. collegium și din fr. collège. Ca și în alte situații, rom. colegiu, care a intrat la noi mai întâi din maghiară sub varianta coleghiom, a fost modificat sub aspectul formei și consolidat ulterior grație mai multor influențe romanice și neromanice exercitate asupra limbii noastre. Din categoria acestora se evidențiază, în special, latina savantă și, respectiv, germana, unde există elemente care coincid formal și semantic cu termenul românesc. În limba franceză există un substantiv cu o structură diferită față de aceea a corespondentului său din română. Aceste deosebiri pe care le observăm în partea finală puteau să apără însă în urma adaptării fonologice și, mai ales, gramaticale, a acestui termen, la sistemul limbii române. Cât privește o influență rusească directă, ea se argumentează în cazul rom. colegiu, prin existența unei variante lexicale etimologice de tipul coleghie, despre care se face referire și în DA (s. v. colegiu). În concluzie, deși atât rus. kollegija, cât și fr. collège sunt ușor diferite de corespondentul lor din limba română, nu putem exclude în totalitate rolul pe care aceste influențe și, în cadrul lor, mai ales, franceza, l-au avut acțiunea de consolidare a poziției neologismului colegiu în lexicul românesc modern.

Colonie. DILR înregistrează termenul și îi indică drept primă atestare în limba română anul 1682. Cât privește originea lui imediată, se trimite în acest dicționar, atât la un etimon latinesc savant, colonia, cât și la pol. kolonia. Cele mai multe dicționare ale noastre, printre care se numără și TDRG, DEX2, MDA sau MDN, îi atribuie rom. colonie, de asemenea, o dublă proveniență, însă una franceză și latină savantă. DA, în schimb, îl explică exclusiv prin fr. colonie, de origine latină. Este indiscutabil faptul că, și în acest caz, influența franceză a condus la consolidarea unui termen mai vechi, care a fost împrumutat inițial direct din latină, pe cale savantă, și printr-un intermediar neromanic, limba polonă, care a avut un rol destul de important, nu numai pentru lexicul românesc vechi, ci și pentru cultura noastră, în general.

Comedie. DILR indică mai multe surse din care acest termen a fost împrumutat în limba română veche: lat. commoedia, it. commèdia, germ. Kommoedie, magh. komédia și pol. komedja. În mod surprinzător, TDRG pune rom. comedie exclusiv pe seama lat. commoedia. MDA, în schimb, îl explică prin latină, franceză și germană, iar DEX2 și MDN îl consideră pe comedie un neologism împrumutat din fr. comédie și din lat. commoedia. În DEX2 este înregistrat și un omograf al acestui termen. E vorba despre comédie, cu sensul de ,,întâmplare ciudată și hazlie, poznă, bazaconie”, despre care se afirmă aici că provine din tc. komedya. DEX2 (s. v. comédie) pune pe seama acestui etimon turcesc și înțelesul de ,,spectacol public de circ”. În schimb, DA îl explică pe comédie prin germ. Kommoedie, folosind, în acest sens, ca argument, metoda cunoscută sub denumirea de Wörter und Sachen (,,Cuvinte și lucruri”). Deși le discută într-un singur articol de dicționar, DA le analizează separat din punct de vedere etimologic, menționând despre comedíe, cu sensul de ,,piesă de teatru” că provine din lat. comoedia, -am (gr. xωμωδία) și din fr. comédie. Cât privește omograful comédie, care e prezentat aici la punctul II, același dicționar academic notează în dreptul lui următoarele: ,,în sensurile de subt II, din germ. Kommoedie (trupele de circ ambulante și saltimbancii venind la noi de obicei din Austria)”.

Comisar. Pentru autorii DILR, neologismul latino-romanic comisar, atestat în limba veche cu mai multe sensuri, printre care și acela de ,,trimis diplomatic”, provine din lat. med. commisarius, germ. Kommissar și magh. komis(s)zárius, komiszáros. Prin maghiară se explică însă, nu atât forma-tip, cât, mai degrabă, variante învechite precum: comisareș, comisari(ș) sau comisariuș. În TDRG, DA și MDA (s. v.) sunt indicate ca surse posibile pentru rom. comisar următoarele limbi: latina, franceza, rusa și germana. DA (s. v.) afirmă despre rom. comisar că reprezintă un ,,neologism intrat în limba română pe diferite căi: lat.-med. commissarius (derivat din committere), rus. kommisarĭ, germ. Kommissar, fr. commissaire”. DEX2 și MDN îl pun pe rom. comisar, îndeosebi, pe seama influenței franceze, însă iau în discuție și un sens special, acela de ,,comisar al poporului”, pe care noi l-am împrumutat în perioada comunistă, indiscutabil, din limba rusă.

Comisie. Ca și în cazul lui comisar, discutat mai sus, DILR consideră că rom. comisie, cu sensul de ,,consiliu, comitet”, provine din latina medievală, din germană și din maghiară (cf. lat. med. commissio, -onis, germ. Kommission, magh. kommiszió). TDRG îi atribuie, de asemenea, origine multiplă și trimite, în acest sens, la următoarele șase influențe: latina, germana, maghiara, rusa, poloneza și franceza. Dintre acestea, numai poloneza lipsește din DA și din MDA (s. v.), cu toate că și ea reprezintă o sursă din care provine, în mod nemijlocit, substantivul comisie. Primul dintre dicționarele amintite afirmă că el reprezintă un ,,neologism intrat în românește pe mai multe căi: lat. med. commissio, -onem (propriu <<trimetere împreună cu alții>>), germ. Kommission, ung. kommissio, rus. kommisija, fr. commission)”. În schimb, DEX2 și MDN îl explică exclusiv prin rusă și prin franceză, indicație etimologică pe care o considerăm incompletă și neconformă cu realitatea lingvistică. Dacă ne raportăm numai la rus. kommisija și la fr. commission, trecem cu vederea faptul că neologismul comisie a intrat în limba română pe mai multe căi, în diverse etape din evoluția ei, fiind consolidat apoi, în repetate rânduri, ca urmare a exercitării influențelor latino-romanice și neromanice asupra vocabularului românesc modern.

Comunicație. Așa cum se arată în DILR (s. v.), termenul latino-romanic comunicație este atestat, cu sensul de ,,comunicare, legătură, contact”, încă din anul 1715 și reprezintă un împrumut din pol. kommunikacja și din rus. kommunikațiia. Cele mai multe dicționare ale noastre, printre care TDRG, DA, DEX2 și MDN, îi atribuie însă neologismului comunicație, o origine latino-romanică și trimit, în acest sens, la fr. communication și lat. communicatio, -onis. Și mai greșit se procedează în MDA (s. v.), unde nu se admite deloc o influență latinească directă, rom. comunicație fiind considerat un simplu element de proveniență franceză.

Conferință. Termenul a intrat în limba română cu sensul de ,,adunare, consiliu”, mai devreme decât se admite de obicei. În DILR (s. v. conferenție) se arată faptul că acest neologism este atestat pentru prima oară la noi între 1716-1742. Cât privește modul în care substantivul conferință a pătruns în vocabularul românesc, dicționarul amintit notează, în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: ,,Lat. med. conferentia, magh. konferencia; cf. germ. Konferenz”. În mai multe lucrări lexicografice românești (TDRG, DEX2, MDA și MDN), neologismul conferință este pus pe seama fr. conférence și a lat. conferentia. În schimb, DA se limitează la franceză când explică originea imediată a rom. conferință și notează (s. v.): ,,N. din fr. (lat.-med. conferentia, -ae, idem <con + fero, cf. conferi)”.

Contract. În afara lat. med. contractus, DILR indică și un etimon german Kontrakt, prin care explică proveniența directă a rom. contract. În TDRG se admite, de asemenea, o etimologie multiplă și sunt indicate nu mai puțin de patru surse diferite: latina, franceza, italiana și maghiara. DA, în schimb, trimite exclusiv la fr. contract (<lat. contractus, -us), iar DEX2, MDA și MDN consideră rom. contract un neologism care are o proveniență dublă, franceză și latină.

Contradicție. DILR (s. v.) îl înregistrează cu sensul de ,,discuție, dezbatere” și notează, în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: ,,Lat. contradictio, magh. kontradictio; cf. germ. Kontradiktion”. TDRG îl explică numai prin latină, iar DA, prin fr. contradiction. În DEX2, MDA și MDN i se atribuie o dublă origine, latinească și franceză, ceea ce este, fără îndoială, mai aproape de realitate.

Coral (,,animal marin”). Pe baza atestărilor existente și a unor variante lexicale cunoscute în limba veche, DILR (s. v.) îl explică prin lat. med. corallis, corall(i)um, gr. κοράλ(λ)ι(ον), magh. kalάris, korall. Prin etimonul maghiar kalάris se justifică însă numai varianta lexicală învechită, călariș, înregistrată în DILR (s. v. coral). Spre deosebire de această lucrare lexicografică, în care se admite pentru rom. coral o etimologie multiplă, TDRG se limitează la limba latină, când discută originea lui imediată. La fel se procedează și în DA, unde coraliu, care este cuvânt-titlu, e considerat un neologism din lat. corallium (<gr. κοράλλιον). Pentru varianta învechită corail se trimite în acest dicționar academic la fr. corail, iar forma coral este pusă aici pe seama etimonului german Korall(e). DEX2, MDA și MDN afirmă despre neologismul coral că provine din germană și din latină.

Corespondență. Potrivit DILR (s. v. corespondenție), termenul este atestat pentru prima dată în limba noastră în anul 1705 și se explică prin lat. correspondentia, germ. Korrespondenz, magh. korrespondencia și pol. korespondencja. DA (s. v. corespondență) îl consideră un neologism ,,după fr. și germ. Korrespondenz”, iar DEX2 și MDN îl socotesc un împrumut exclusiv din fr. corespondance. Franceza nu a făcut însă decât să consolidaze în vocabularul românesc acest neologism, pe care noi l-am împrumutat mai de timpuriu din latină, pe cale savantă, dar și indirect, prin intermediarii neromanici menționați în DILR.

Coroană. DILR (s. v.) menționează ca etimoane imediate lat. corona, it. corona, magh. korona, ngr. κορώνη, κορώνα și pol. korona. Existența unor filiere de pătrundere a acestui neologism latinesc este recunoscută și în alte lucrări lexicografice. Astfel, în DA (s. v.) se afirmă despre rom. coroană că este un neologism din lat. -med. corona, ,,intrat de timpuriu în limbă prin mijlocire ungurească (korona) sau slavă (bulg., rus., rut., pol. korona)”. În schimb, TDRG și DEX2, consideră rom. coroană un element exclusiv de origine latină savantă. Deși reprezintă, indiscutabil, un neologism latino-romanic, substantivul coroană nu apare în MDN cu toate accepțiile lui, ci numai cu un sens special, acela de ,,monedă în unele țări germanice”.

Cristal. Este în afară de orice discuție că acest neologism are o etimologie multiplă în limba română. În DA (s. v.) se face următoarea discuție cu privire la filierele prin care el a pătruns la noi: ,,Neologism venit pe mai multe căi în limbă. În vremurile mai vechi, din grec. xρύσταλλος (în sensul originar: <<gheață>>) s. lat. crystallus, intrat uneori prin mijlocire polonă s. ungurească; în vremile mai nouă, prin mijlocire franceză s. nemțească”. De asemenea, în DILR, se indică faptul că termenul românesc cristal provine din lat. crystallus, gr. κρύσταλλον, κρύσταλλο(ς), magh. kristál(y), pol. kristáł. Aceleași surse sunt menționate și în MDA (s. v.). Pentru DEX2, el reprezintă însă un simplu împrumut din fr. cristal și din lat. crystallus. TDRG îl explică pe cristal prin latină, franceză și germană, iar MDN îl consideră un neologism de origine franceză și grecească.

Cronică. DILR (s. v.) înregistrează acest termen, pe care îl socotește un împrumut direct din lat. chronica, pol. kronika și magh. krónika. Fără să admită și posibilitatea unei filiere neromanice, TDRG și DA îl explică pe cronică numai prin latină, iar DEX2, MDA și MDN consideră că provine, deopotrivă, din lat. chronica și din fr. chronique.

Decret. Cele mai multe dicționare ale noastre, printre care DLR, DEX2 și MDN, îl consideră un neologism împrumutat din lat. decretum și din fr. décret. TDRG, în schimb, îl explică numai prin latină, ceea ce este, desigur, prea puțin. Pe bună dreptate, în DILR se acceptă, pe lângă latina savantă, și posibilitatea existenței unor filiere, prin care acest termen a intrat în limba română. Pe baza atestărilor de care dispune, DILR (s. v.) indică pentru neologismul latino-romanic decret următoarele trei etimoane imediate: lat. decretum, magh. dekrétum și germ. Dekret.

Doctor. Pe baza atestărilor existente în limba veche, autorii DILR consideră că acest neologism a fost împrumutat în limba noastră din ,,lat. doctor, ngr. ντόχτορας, pol. doktor; cf. germ. Doktor, rus. dohtor”. Prin greacă și prin rusă se explică, în mod evident, varianta lexicală dohtor, sub care rom. doctor a circulat într-o perioadă mai veche. În DEX2, el este considerat un neologism cu dublă origine imediată, latină și franceză, însă aici se trimite și la un etimon german prin formula următoare: ,,cf. germ. Doktor”. MDN pune pe același plan etimoanele pe care le menționează și DEX2 și consideră că rom. doctor reprezintă un neologism cu triplă origine imediată: germană, latină și franceză. Poziția în vocabular a substantivului doctor a fost, în mod indiscutabil, întărită grație puternicei influențe franceze care s-a manifestat asupra limbii române.

Elector și elecțiune. Cu sensul de ,,persoană ce făcea parte din colegiul care îl alegea pe împărat”, neologismul latino-romanic elector este explicat în DILR (s. v.) prin lat. elector și prin pol. elektor. Pentru cel de-al doilea termen, care se folosește actualmente mai rar în limba noastră, dicționarul menționat trimite, de asemenea, la un lat. electio și la pol. elekcja. TDRG însă, îl consideră un element de origine exclusiv latinească. DEX2 nu ia în discuție pentru elector și nici pentru elecțiune, o posibilă filieră neromanică și îi explică numai prin franceză și prin latină, iar MDN afirmă despre rom. elector că provine numai din fr. electeur. În schimb, același dicționar consideră că substantivul elecțiune este un neologism cu dublă origine în limba română, franceză și latină.

Element. Având în vedere atestările de care dispunem și existența în limba veche a variantei lexicale elementom, DILR indică și un etimon maghiar, alături de lat. elementum. TDRG, în schimb, se limitează la limba latină, când ia în discuție proveniența rom. element. Mai aproape de adevăr se situează însă DEX2 și MDN, unde se afirmă că acest neologism românesc are o dublă origine imediată, franceză și latinească.

Eminență. DILR (s. v. eminenție) înregistrează acest neologism latino-romanic, pe care îl explică, deopotrivă, prin lat. eminentia și prin magh. eminencia. Ca și în cazul lui element, discutat mai sus, DEX2 și MDN (s. v.) nu admit nicio filieră neromanică și îi atribuie lui eminență o etimologie multiplă în limba română, franceză și latinească.

Fantastic. În DILR (s. v.) se află următoarea indicație etimologică: ,,Lat. phantasticus, -a, -um, pol. fantastyk; cf. gr. φανταστικός, -ή, -όν”. TDRG îl explică numai prin latină, iar DEX2 și MDN, prin fr. fantastique și prin lat. phantasticus. În schimb, DA (s. v.) analizează etimologia acestui adjectiv sub aspect diacronic și notează în dreptul lui următoarele: ,,N. din fran. (lat. phantasticus, -a, -um, idem. La cei vechi din lat. s. din grec. Φανταστικός)”.

Figură. DILR îl consideră un element cu origine multiplă și trimite, în acest sens, la nu mai puțin de patru etimoane imediate: lat. figura, it. figura, magh. figura și pol. figura. Ca și în alte cazuri, TDRG trimite la un etimon latinesc, pe care limba româna l-a împrumutat într-o perioadă mai veche din evoluția ei, fie direct, pe cale savantă, fie indirect, printr-un intermediar, cel mai adesea, neromanic. Există și dicționare care nu admit o filieră nelatinească și neromanică. DA îl reduce la franceză, iar DEX2 și MDN îi atribuie neologismului românesc figură o dublă origine imediată, franceză și latină savantă.

Formulă. Cu sensul de ,,text cu formă fixă destinat prezentării în anumite ocazii”, neologismul latino-romanic formulă este înregistrat în DILR, unde îi sunt indicate ca etimoane imediate lat. formula și magh. formula. O etimologie dublă este atribuită pentru acest substantiv și în TDRG, DEX2 sau MDN, care îl explică prin fr. formule și a lat. formula. DA, în schimb, se limitează la indicarea unei proveniențe exclusiv franceze pentru rom. formulă.

Fundament. Așa cum se arată în DILR (s. v.), acest termen este atestat pentru prima dată în limba română în anul 1648. În același dicționar, se vorbește și despre existența unei variante lexicale fundamentom. Având în vedere atestările existente și formele sub care a circulat acest cuvânt într-o perioadă mai veche din istoria limbii noastre, autorii acestei lucrări lexicografice îl explică atât prin lat. fundamentum, cât și prin magh. fundámentom. TDRG, în schimb, îl consideră un element de origine exclusiv latină. Într-o manieră total neconformă cu realitatea, DA (s. v.) menționează despre fundament că reprezintă un neologism ,,din franceză, românizat după cuvântul fund”. Mai aproape de adevăr, DEX2 și MDN îi atribuie neologismului românesc fundament o dublă proveniență, franceză și latină.

General. După părerea noastră, în limba română există doi termeni cu această formă: substantivul masculin general și adjectivul variabil general, -ă. Deoarece reprezintă două clase gramaticale distincte în planul sincroniei și au apărut în limba română pe căi diferite, ele ar trebui tratate în articole de dicționar separate, ceea ce nu se întâmplă în toate situațiile. În principalele noastre lucrări lexicografice se constată discrepanțe nu numai cu privire la modul cum sunt înregistrate sau discutate cele două elemente, ci și în ceea ce privește explicațiile de natură etimologică pe care le primesc. În DILR, spre exemplu, este discutat, pe de o parte, un substantiv cu structura gheneral, pentru că aceasta era varianta sub care circula termenul în limba română veche, și, pe de altă parte, un adjectiv de forma gheneralis, care nu a reușit să se mențină prea multă vreme în lexic. Pentru primul termen, DILR (s. v. gheneral) indică următoarele etimoane: germ. General, magh. generál, generális, pol. general, rus. gheneral, care au toate origine latinească mai mult sau mai puțin îndepărtată. În ceea ce privește adjectivul vechi, generalis, acesta este explicat aici prin lat. generalis, -e și prin magh. generális. TDRG nu ia în considerare principiul etimologiei multiple și îl explică, în mod surprinzător, pe general (adjectiv) numai prin italiană. DA, care discută, în același articol de dicționar, ambele valori gramaticale ale acestui termen, îl consideră un neologism eclusiv de origine franceză. Mult mai corect procedează DEX2 și MDN, care prezintă în articole separate substantivul general și adjectivul omonim. În ceea ce privește etimologia lor imediată, cele două lucrări lexicografice menționate îl consideră pe general (adjectiv) un neologism împrumutat din franceză și din latină, iar pentru substantivul general trimit la franceză și la rusă. DEX2 menționează în dreptul acestuia din urmă: ,,din fr. général; cf. rus. gheneral”, iar MDN pune cele două etimoane pe același plan și îl explică, deopotrivă, prin fr. général și prin rus. gheneral.

Ghips. A pătruns pe mai multe căi în limba română, în diverse momente din evoluția ei. DILR (s. v. ghips) îl consideră un împrumut din lat. gypsum și din magh. gipsz, iar TDRG îl explică prin neogreacă, latină și germană. După părerea noastră, neogreaca trebuie invocată, mai degrabă, pentru explicarea originii imediate a substantivului românesc ipsos, dubletul etimologic al lui ghips, care, așa cum se poate observa cu ușurință, s-a îndepărtat mult ca formă de corespondentul său latinesc. În schimb, DA (s. v. gips) menționează în dreptul lui ,,N. din fr.”. În DEX2 și în MDN se trimite la nu mai puțin de trei etimoane distincte: germ. Gips, fr. gypse și lat. gypsum.

Grație. Termenul a intrat în diverse momente în limba română și este atestat, într-o perioadă mai veche, cu mai multe sensuri, dintre care majoritatea nu s-au păstrat. Semnificații precum ,,răsplată, mulțumire”, ,,bunăvoință, favoare”, ,,milă, îndurare” și ,,promisiune”, care sunt prezentate în DILR (s. v. grație) nu se mai folosesc astăzi sau au o poziție cu totul marginală în sistemul limbii. Potrivit autorilor acestui dicționar, la originea imediată a neologismului latino-romanic grație se află lat. gratia, it. grazia și magh. grácia. TDRG, DA și DEX2 îl explică numai prin latină, iar MDN, prin latină și italiană. În ultima lucrare lexicografică amintită este discutată și prepoziția neologică grație. Ea se construiește în limba română cu substantiv sau pronume în cazul dativ și constituie, indiscutabil, un calc sintactic după fr. grâce á.

Informație. DILR înregistrează acest termen și îl explică prin lat. informatio, germ. Information și magh. információ. TDRG se limitează la limba latină când prezintă etimologia rom. informație, iar DA (s. v. informa) notează în dreptul lui informațiune, informație următoarea indicație etimologică: ,,după fr. information”. În schimb, DEX2 și MDN admit pentru rom. informație o dublă origine imediată: franceză și latină savantă.

Inspector. Cu forma inșpector, termenul apare în DILR, unde sunt menționate ca etimoane imediate lat. inspector, germ. Inspektor și magh. i(n)spektor. În schimb, TDRG, DA și DEX2 nu acceptă pentru rom. inspector o etimologie multiplă. Astfel, în primul dicționar amintit se trimite la limba latină, iar celelalte dicționare îl consideră un element de origine rusă. În DA (s. v.), găsim următoarea explicație: ,,N. din rus. inspéktorŭ, idem (lat. inspector, -orem)”, iar DEX2 scrie în dreptul lui: ,,din rus. inspector. Cf. lat. inspector, fr. inspecteur”. MDN (s. v.) nu ține seama de faptul că termenul ne-a venit, în primul rând, din limba rusă și îl consideră pe inspector un neologism de origine franceză și latină.

Instanță. DILR (s. v. inștanție) înregistrează acest termen, cu sensurile mai vechi de ,,cerere, plângere”, dar și cu înțelesul de ,,judecată, instanță”, care s-a menținut până astăzi în limbă. Pe baza atestărilor existente aici și a variantelor lexicale întâlnite în româna veche (instanție, iștanție sau inștanție), autorii acestei lucrări lexicografice îl explică pe rom. inștanție prin lat. instantia și prin magh. i(n)stáncia. Așa cum procedează și cu alte neologisme, TDRG îl consideră pe instanță un element exclusiv de origine latină. Nici DEX2 sau MDN nu iau în considerație pentru acest termen vreo filieră neromanică, prin care el ar fi putut intra în limba noastră, însă, spre deosebire de TDRG, îi atribuie o dublă origine imediată: franceză și latinească. Remarcând dificultatea de a-l explica pe neologismul instanță, cu toate semnificațiile lui, prin unul și același etimon, DA distinge două serii de sensuri ale acestui termen, pe care le pune în relație cu etimoane diferite. Astfel, pentru înțelesul învechit de ,,suplică”, înregistrat în zona Transilvaniei, și pentru acela de ,,cerere, petiție”, care a reușit să se mențină în graiul popular, este indicat ca etimon, în această lucrare lexicografică academică, germ. Instanz, împrumutat din latina de cancelarie. De cealaltă parte, sensurile moderne (,,act de procedură judiciară” și ,,autoritate judecătorească”) sunt explicate, pe bună dreptate, în DA (s. v.) prin fr. instance.

Instrument. DILR îi dă următoarea explicație etimologică: ,,Lat. instrumentum, magh. instrumentum; cf. germ. Instrument”. TDRG și DA (s. v.) îl explică numai prin lat. instrumentum, -i (de la instruo, -ere, ,,a construi”), iar DEX2, prin fr. instrument. În schimb, MDN îi atribuie o dublă proveniență imediată, franceză și latinească.

Istoric. DILR (s. v.) îl înregistrează ca substantiv cu sensul învechit de ,,cronicar, istoriograf” și îl explică prin lat. historicus, it. istorico și pol. hystorik. În limba română există și un adjectiv omonim, căruia TDRG îi indică un singur etimon imediat, și anume lat. historicus. Termenul este înregistrat cu ambele valori în DA (s. v. istorie), unde se afirmă despre adjectivul istoric că este împrumutat din fr. historique, lat. historicus și gr. ιστοριxός, iar substantivul omonim este explicat printr-o simplă conversiune a adjectivului. DEX2 și MDN le discută într-un singur articol, punându-le pe seama fr. historique, lat. historicus și it. istorico.

Istorie. Este în afară de orice discuție că acest termen are origine multiplă în limba română. Însă nu toate dicționarele noastre îi indică aceleași etimoane imediate. DILR (s. v.) îl explică prin lat. historia, it. istoria, magh. história și pol. hystoria, iar TDRG și DA îl consideră un neologism împrumutat din lat. historia și din gr. ιστορία. În DEX2 (s. v.) i se dă următoarea explicație: din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire. La acestea, MDN adaugă drept etimon imediat pentru rom. istorie, și un substantiv grecesc ιστορία.

Linie. DILR (s. v.) înregistrează acest neologism latino-romanic, pe care îl explică prin următoarele patru etimoane imediate: lat. linea, germ. Linia, pol. linja și rus. liniia. TDRG trimite exclusiv la un lat. linea, însă admite și posibilitatea ca acesta să fi intrat în română printr-un intermediar. Având în vedere diferența clară de structură dintre rom. linie și corespondentul lui latinesc, mai multe dicționare ale limbii române nu consideră că lat. linea s-ar afla la originea imediată a rom. linie. Așa se procedează și în DA (s. v.), unde găsim următoarea indicație etimologică: ,,N. după fr. și germ. (Linie) (= lat. med. linea, -am, idem)”. Pentru a lămuri originea rom. linie, DEX2 menționează ca etimoane imediate lat. linea, it. linea, germ. Linie și fr. ligne, iar MDN se limitează la germană, latină și franceză. O etimologie multiplă îi atribuie și Ursu (1962), s. v. linie.

Mediator. În DILR (s. v.) se afirmă despre acest termen că reprezintă un împrumut din it. mediatore și din pol. mediator, de origine latină. Totuși, cele mai multe dicționare ale limbii noastre, printre care TDRG, DLR, DEX2 și MDN îl explică pe mediator exclusiv prin lat. mediator. Este mai mult decât evident că, după ce a fost împrumutat inițial din italiană și din polonă, neologismul mediator și-a consolidat poziția în vocabular, grație influenței latine savante.

Ministru. DILR înregistrează acest element latino-romanic, pe care îl pune pe seama it. ministro, pol. minister și a rus. ministrŭ. TDRG, în schimb îl explică numai prin latină, iar DLR, DEX2 și MDN consideră că este împrumutat atât din lat. minister, -tri, cât și din fr. ministre. Este, fără îndoială, nu numai total insuficient, ci și destul de greșit să ne raportăm (exclusiv) la un etimon latinesc, întrucât lat. minister avea sensul comun, nespecializat de ,,slujitor, servitor”. El reprezintă punctul de plecare pentru substantivul ministre, care a evoluat semantic în limba franceză. Și în acest caz, frazeologia este extrem de importantă pentru stabilirea celui mai indicat etimon. O serie de frazeologisme în structura cărora intră neologismul ministru sunt calcuri sau împrumuturi din aceeași limbă din care provine și cuvântul a cărui etimologie ne propunem să o discutăm. Astfel, rom. ministru plenipotențiar se explică perfect prin fr. ministre plénipotentiaire. Nu există nici cea mai mică îndoială că unitatea frazeologică ministru fără portofoliu este un calc parțial după fr. ministre sans portefeuille. Lor li se adaugă alte denumiri de funcții politice sau administrative, precum ministru secretar de stat, consiliu de miniștri sau prim-ministru (considerat în DOOM2 un substantiv compus). Ele au corespondente cvasiperfecte în limba franceză: ministre (et) secrétaire d’État, conseil des ministres și Premier ministre. Prin urmare, împreună cu întreaga lui frazeologie, rom. ministru provine, în primul rând, din franceză, iar în perioada veche, și din limbile indicate în DILR.

Mod. DILR (s. v.) consideră că substantivul mod a intrat în limba română din lat. modus, it. modo și magh. mod. Posibilitatea existenței unor filiere de pătrundere a acestui termen latinesc într-o perioadă mai veche din evoluția limbii noastre, este admisă și în TDRG (s. v.). În schimb, DLR, DEX2 și MDN se limitează la surse latinești și romanice, atunci când discută originea imediată a rom. mod. În DEX2 se trimite la limba latină și la italiană, iar DLR și MDN notează în dreptul neologismului mod, următoarea explicație: din lat. modus, it. modo, fr. mode.

Natură. DILR (s. v.) îl explică atât direct, din lat. natura, cât și indirect, prin pol. natura și rus. natura. Originea multiplă a acestui termen românesc este recunoscută în DLR și în DEX2 (s. v.), care notează, în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur. MDN, în schimb, îi atribuie o dublă proveniență și trimite, în acest sens, exclusiv la franceză și latină. Apare cu etimologie multiplă și la Ursu (1962: 241), s. v. natura, care îl explică, de asemenea, prin lat. natura, it. natura, germ. Natur și fr. nature.

Notar. Având în vedere atât atestările pe care le are acest termen în limba veche, cât și existența unor variante lexicale etimologice de tipul notareș, notari(e), notariu(s) sau notariuș, DILR consideră rom. notar un împrumut din lat. notarius și din magh. nótárius. TDRG îl pune, de asemenea, în legătură cu două etimoane imediate, însă acestea sunt lat. notarius și germ. Notar. DLR, DEX2 și MDN îi indică o triplă origine în limba română, notând în dreptul lui: din lat. notarius, germ. Notar, fr. notaire.

Notă. În DILR (s. v.) i se dă următoarea etimologie: lat. nota; cf. magh. nóta. În cele mai multe dicționare ale noastre, printre care se numără TDRG, DLR, DEX2 și MDN, neologismul latino-romanic notă este explicat prin nu mai puțin de trei etimoane imediate: lat. nota, fr. note și it. Nota.

Paroh. Având în vedere prezența variantei etimologice parocuș, care se explică prin magh. parochus, de origine latină medievală, DILR (s. v. parohuș) consideră că termenul în discuție a intrat în limba română veche, numai din maghiară. Posibilitatea existenței unei filiere neromanice, prin care lat. parochus a putut ajunge la noi mai de timpuriu, este acceptată și în TDRG (s. v.). DLR admite pentru paroh o etimologie multiplă și trimite, în acest caz la un lat. parochus, la germ. Parochus și la magh. parochus. Primii doi termeni dintre aceștia sunt menționați ca etimoane imediate pentru rom. paroh și în DEX2 (s. v.).

Pastor. DILR menționează că termenul este atestat în limba română, cu sensul de ,,preot protestant”, încă din anul 1715 și consideră că la originea lui imediată se află pol. pastor, de origine latină. DLR, DEX2, MDN îi atribuie lui pastor o dublă origine, germană și latină. TDRG, în schimb, îl explică direct din germ. Pastor, o indicație pe care o acceptăm și noi, fără rezerve. Nu este exclusă ca intermediar nici limba polonă, însă germana a contribuit în cea mai mare măsură la impunerea în lexicul românesc a acestui element care are origine mai îndepărtată latină savantă.

Porție. DILR afirmă că este atestat pentru prima dată în limba veche, la sfârșitul secolului al XVII-lea și îl explică, deopotrivă, prin lat. portio și prin magh. porció. Ca și în cazul altor elemente latinești, TDRG (s. v.) nu exclude posibilitatea ca acest termen să fi fost împrumutat direct din latină, pe cale savantă, sau printr-un intermediar nelatinesc. Principiul etimologiei multiple este admis și în DLR. În dreptul rom. porție, porțiune se găsește aici următoarea indicație etimologică: din lat. portio, -onis, germ. Portion, magh. porció, fr. portion, scr. porcija. Spre deosebire de acest dicționar academic, DEX2 îl explică pe porție numai prin franceză. În MDN (s. v. porție, -iune) nu sunt luate în considerație și filierele neromanice prin care ne-a putut veni substantivul porție și se indică drept surse, franceza, latina și germana.

Prefect. Este înregistrat în DILR (s.v.) cu mai multe sensuri speciale: ,,demnitar roman, administator de moșie, conducător al unei biserici sau parohii catolice”. În acest dicționar există (s. v. prefect), următoarea indicație etimologică: ,,lat. praefectus, magh. prefektus, pol. prefekt; cf. lat. praefector”. În TDRG (s. v.), neologismul prefect este explicat prin latină, germană și franceză. Aceste trei surse sunt menționate și în DLR, unde se întâlnește explicația următoare: ,,din lat. praefectus, germ. Präfekt. Cf. fr. préfet”. În schimb, DEX2 și MDN (s. v.) socotesc rom. prefect un termen de origine latină savantă.

Probă. În DILR (s. v.) este considerat un împrumut din lat. proba, germ. Probe și magh. próba. TDRG trimite, de asemenea, la un etimon latinesc, care a putut intra în limba română veche direct, pe cale cultă, sau printr-un intermediar nelatinesc. Despre existența mai multor filiere de pătrundere a acestui neologism românesc se vorbește și în DLR (s. v.), unde există următoarea explicație etimologică: ,,din lat. proba, germ. Probe, it. prova, pol. próba, magh. próba, fr. preuve, épreuve”. Invocarea acestor termeni franțuzești ca etimoane imediate pentru rom. probă este menită să argumenteze criteriul semantic, care, alături de principiul concordanței formale dintre etimon și reflexul să etimologic, trebuie luat în considerare când stabilim etimologia completă și corectă a unui cuvânt. Foarte bine se procedează, din acest punct de vedere, în DEX2, unde franceza este invocată pentru a lămuri sensurile speciale ale acestui termen. Pentru a explica din punct de vedere formal rom. probă, autorii dicționarului menționat indică însă un singur etimon, lat. proba, ceea ce este, desigur, mult prea puțin. După părerea noastră, incompletă este și explicația pe care o întâlnim în MDN (s. v.), unde sunt menționate ca surse imediate numai latina și germana.

Provincie. Ca și în cazul lui probă, discutat mai sus, TDRG consideră că la originea imediată a rom. provincie se află un etimon latinesc, care a fost împrumutat de noi direct sau printr-un intermediar. Potrivit DILR, acest termen a intrat în româna veche sub forma provinție și reprezintă un neologism împrumutat din lat. provincia și din pol. prowincja. Invocarea etimonului polonez devine astfel necesară, însă numai pentru a explică varianta lexicală provinție, sub care neologismul în discuție a circulat mai multă vreme în limba noastră. Fără a face vreo distincție între forma-tip provincie și variantele sale, DLR indică următoarea etimologie: din lat. provincia, germ. Provinz, fr. province. După cum se poate observa, în germană și în franceză se folosesc două cuvinte care au o structură mai mult ori mai puțin diferită în comparație cu substantivul românesc provincie. Remarcând probabil dificultatea de a-l explica din punct de vedere formal prin germană, DEX2 și MDN trimit exclusiv la franceză și latină când discută despre originea imediată a neologismului provincie în limba română.

Punct. Având în vedere atestările existente și prezența în limba română veche a unor variante de tipul ponct, pont(u), pontum, punctu sau punt(um), care se justifică etimologic, autorii DILR explică acest termen prin lat. punctum, it. punto (ponto), germ. Punkt și magh. pont (ponkt, punkt(um), punt). În DLR (s. v.) se face o distincție clară între forma-tip punct, explicată aici prin lat. punctum, și variantele ei lexicale, pentru care se trimite la magh. pont, fr. point și la it. punto. Elementul latinesc punctum este luat în considerare ca etimon pentru rom. punct și în alte lucrări lexicografice, printre care se numără și TDRG, DEX2 sau MDN. Primul dintre dicționarele amintite admite și posibilitatea unui împrumut indirect, realizat printr-o filieră neromanică. Fără a trece total cu vederea și influența pe care franceza a exercitat-o asupra limbii noastre în mod nemijlocit, DEX2 notează (s.v. punct) următoarele: din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point). Recurgând la o formulă care nu este la fel de clară, MDN (s. v. punct) îl explică în felul următor: ,,lat. punctum, după fr. point”.

Purgatoriu. DILR (s. v.) îi dă ca primă atestare în limba română anul 1677 și indică drept etimoane imediate pentru acest termen lat. med. purgatorium (pl. purgatoria), it. purgatorio și magh. purgatórium. Spre deosebire de DILR, cele mai multe dicționare ale noastre nu explică rom. purgatoriu și printr-o filieră neromanică. Astfel, TDRG îl consideră un simplu element latinesc, iar DEX2 și MDN îi atribuie o dublă proveniență: din latină și din italiană. Lat. purgatorium și it. purgatorio sunt menționate și în DLR ca etimoane imediate. Fără a ține seama de faptul că între fr. purgatoire și rom. purgatoriu există o evidentă neconcordanță sub aspectul formei, DLR afirmă despre acesta din urmă că provine și din limba franceză.

Registru. Termenul a fost împrumutat inițial din magh. registrom, regystrom, așa cum o arată și forma reghiștrom, sub care a circulat acest termen în limba română veche. În DILR se mai afirmă că la originea imediată a substantivului maghiar se află lat. med. registrum, cu același sens. Un etimon imediat latinesc e indicat și în TDRG, unde este admisă și posibilitatea ca acesta să fi intrat la noi printr-o filieră neromanică. În DLR sunt înregistrate două serii de sensuri ale neologismului registru, cărora le este atribuită și o etimologie diferită. Astfel, pentru înțelesul de ,,caiet, condică” se trimite aici la un lat. register, la germ. Register și la fr. régistre, iar semnificațiile speciale din domeniul muzical și din arhitectură sunt explicate prin fr. régistre, it. registro și germ. Register. În DLR e menționat și un etimon latinesc medieval regestrum, însă numai pentru a justifica prezența variantei lexicale învechite regestru. Fără a explica separat din punct de vedere etimologic sensurile pe care le cunoaște acest substantiv, DEX2 și MDN afirmă despre registru că are o triplă origine imediată în limba română: franceză, italiană și germană.

Rezident. Chiar dacă pare mai greu de crezut, neologismul latino-romanic rezident a pătruns de timpuriu în limba noastră. DILR îi dă ca primă atestare momentul 1720-1740, când este înregistrat cu sensul de ,,reprezentant diplomatic”, ca împrumut direct din lat. residens, -tis, dar și din pol. rezydent. Cele mai multe dicționare românești, printre care TDRG, DLR, DEX2 și MDN, nu acceptă o filieră polonă, ca intermediar neromanic. Astfe, îl consideră pe rezident un element cu triplă origine imediată în limba română, notând în dreptul lui următoarele: ,,din lat. residens, -tis, germ. Resident, fr. résident”. Împrumutate de noi mult mai târziu, substantivul german și cel franțuzesc au consolidat poziția în lexicul românesc modern a acestui neologism, care a cunoscut astfel și câteva sensuri noi, cum este și acela de ,,locatar, locuitor”.

Rezoluție. Potrivit DILR, substantivul rezoluție, cu sensul obișnuit de ,,hotărâre”, apare pentru prima oară în limba veche în anul 1732. Cât privește etimologia lui imediată, autorii lucrării lexicografice amintite îl pun pe seama lat. resolutio, germ. Resolution și a magh. rezolúció. TDRG trimite exclusiv la limba latină, însă nu exclude și posibilitatea ca lat. resolutio să fi fost împrumutat printr-un intermediar. Ca și în cazul lui rezident, DLR îi atribuie lui rezoluție o triplă origine în limba română: latină, germană și franceză. În schimb, DEX2 și MDN nu admit deloc germana, ca filieră de pătrundere a acestui termen, pe care îl explică prin fr. résolution și prin lat. resolutio, -onis.

Safir. Având în vedere existența în limba română veche a unei variante lexicale șafir, care se explică prin maghiară, autorii DILR consideră că neologismul latino-romanic safir provine atât din lat. sapphirus, cât și din magh. sáphir. Spre deosebire de TDRG, care îl explică numai prin latină, DLR îi atribuie lui safir o etimologie multiplă, notând în dreptul acestuia: ,,din slavonul safirŭ, ngr. σαφείρι, fr. saphir”. Pentru variantele zamfir și samfir se trimite în dicționarul academic menționat la alte două etimoane: slavon. samfirŭ și ngr. σάμφειρος. Spre deosebire de DLR, DEX2 și MDN se limitează la surse latino-romanice și trimit, în acest sens, la fr. saphir și lat. sapphirus.

Secretar. DILR (s. v.) înregistrează acest termen, pe care îl explică prin lat. med. secretarius, magh. szekretárius, germ. Sekretar și pol. sekretarz. În TDRG și în DEX2 nu se respectă principiul etimologiei multiple, astfel că primul dicționar amintit îl pune pe secretar în legătură cu lat. secretarius, iar cel de-al doilea îl consideră un simplu element de origine franceză. Spre deosebire de aceste lucrări lexicografice, DLR și MDN (s. v.) îi atribuie lui secretar o dublă origine imediată, însă se limitează tot la surse latino-romanice, notând în dreptul lui următoarea explicație: din lat. secretarius, fr. secrétaire.

Sectă. DILR (s. v.) îi dă următoarea indicație etimologică: ,,Lat. secta; cf. germ. Sekte, magh. szekta”. TDRG îl explică numai prin latină, iar DLR, DEX2 și MDN, prin fr. secte și prin lat. secta.

Senat. În TDRG se afirmă că neologismul senat provine exclusiv din limba latină, ceea ce este, desigur, prea puțin. Recunoscând principiul etimologiei multiple, DILR (s. v.) îl explică prin lat. senatus, pol. senat și rus. senat. Pe lângă aceste etimoane, DLR acceptă ca sursă imediată și limba franceză, în timp ce DEX2 și MDN se limitează la fr. senat și lat. senatus, atunci când trebuie să indică etimologia aceluiași neologism.

Sentință. Termenul este prezent cu forma sentenție în DILR, unde primește următoarea explicație: ,,lat. sententia, magh. sentencia, szentencia”. Trimiterea la maghiară, care se face în acest dicționar, este susținută și de existența în limba română veche a unor variante lexicale etimologice de tipul șentenție și sentinție. Fără să admită vreo filieră neromanică, TDRG îl explică prin latină și prin italiană, iar DLR și DEX2 notează, în dreptul lui, următoarele: ,,din lat. sententia, fr. sentence”. Remarcând o anumită dificultate de ordin formal în ceea ce privește explicarea rom. sentință nu numai prin franceză, ci și prin latină, MDN adoptă următoarea formulă când îi indică originea imediată: ,,după fr. sentence, lat. sententia”.

Testament. Raportându-se la atestările pe care le cunoaște acest termen în limba veche și la multitudinea variantelor lexicale sub care a circulat el la noi, autorii DILR explică rom. testament prin lat. testamentum, magh. testámentum, testámentom, pol. testament. În schimb, TDRG se limitează la limba latină atunci când discută despre originea imediată a substantivului românesc testament. Spre deosebire de TDRG, DLR (s. v.) îi atribuie o etimologie multiplă, notând în dreptul lui următoarele: ,,din lat. testamentum, germ. Testament, fr. testament, magh. testámentum, testámentom”. MDN nu acceptă maghiara ca posibilă filieră și îl explică prin franceză, latină și germană. O indicație etimologică și mai incompletă se întâlnește în DEX2 (s. v.), unde sunt menționate ca etimoane immediate ale rom. testament numai lat. testamentum și fr. testament.

Tribunal. DILR (s. v.) consideră că termenul a fost împrumutat în limba română veche din lat. tribunal, pol. trybunał și rus. tribunal. DLR se apropie, într-o oarecare măsură, de ceea ce propune DILR și notează în dreptul rom. tribunal următoarea indicație etimologică: din lat. tribunal, pol. trybunał, fr. tribunal. Ca și în alte cazuri, TDRG îl pune pe seama unui etimon latinesc, despre care precizează și faptul că ar fi putut să fie împrumutat de noi printr-un intermediar. DEX2 și MDN nu acceptă filierele neromanice și îl explică pe rom. tribunal numai prin franceză și prin latină.

Uz. În limba română veche este înregistrat un termen de forma uzuș, care are sensul de ,,obicei, deprindere” și pe care autorii DILR îl explică prin magh. úzus, de origine latină. Existența unei variante lexicale uzuș, explicabile prin maghiară e recunoscută și în DLR (s. v. uz), unde se precizează că forma-tip provine din lat. usus și din it. uso. Fiind foarte îndepărtată din punct de vedere formal de etimonul ei latinesc, nu considerăm că varianta veche, care se explică prin maghiară, a avut vreo contribuție în ceea ce privește acțiunea de relatinizare a limbii române. Mai mult, suntem de părere că, în asemenea cazuri, latinitatea cuvântului este destul de greu de recunoscut. Alta este în schimb forma-tip care s-a impus o dată cu exercitarea influențelor latino-romanice asupra limbii noastre. Ne referim la italiană și la influența latină savantă. Această origine dublă, latină și italiană, îi este atribuită rom. uz și în TDRG, DEX2 și MDN.

Veteran. DILR (s. v.) îl explică prin lat. veteranus și prin pol. weteran. TDRG consideră că neologismul veteran a pătruns în română exclusiv direct, din limba latină. În schimb, cele mai multe dicționare ale noastre, printre care se numără și DLR, DEX2 sau MDN, îi atribuie o dublă origine imediată și trimit, în acest sens, la fr. vétéran și lat. veteranus.

Vicar. Este înregistrat cu forma vicareș în DILR, unde e pus pe seama unui element maghiar vikárius, de origine latină. Aceeași proveniență i se atribuie termenului învechit vicareș, care s-a folosit, îndeosebi, în zona Transilvaniei, și în DLR (s. v.). În acest dicționar, el este explicat astfel: ,,din magh. vikárius. Cf. lat. vicarius”. Într-un alt articol din aceeași lucrare lexicografică se discută și neologismul latino-romanic vicar, căruia i se indică exclusiv o etimologie latinească. După cum se vede, autorii DLR lasă să se înțeleagă faptul că limba română nu cunoaște un singur substantiv, care a avut și o variantă etimologică învechită, explicabilă prin maghiară, ci doi termeni sinonimi, diferiți ca origine imediată. Fără a face vreo distincție de acest fel, TDRG consideră rom. vicar un element de origine latină și maghiară, iar DEX2 și MDN îl explică prin fr. vicaire și prin lat. vicarius.

Victorie. DILR îl explică prin lat. victoria și prin pol. wiktorja. O proveniență dublă este indicată pentru acest termen și în DLR (s. v.), dar aici se trimite la un lat. victoria și la fr. victoire. Acesta din urmă ridică însă obiecții serioase în ceea ce privește respectarea criteriul formal în stabilirea unei etimologii corecte. Poate și din acest motiv, TDRG, DEX2 și MDN consideră rom. victorie un simplu element de origine latină savantă.

O categorie bine ilustrată de fapte care au contribuit la relatinizarea lexicului românesc include unități lexicale pe care româna le-a împrumutat din greacă și pe care le-a consolidat, la distanță mai mare sau mică în timp, grație influențelor latino-romanice exercitate asupra sa. Sunt reprezentativi, în acest sens, și următorii termeni cu origine multiplă în limba română ─ elemente de cultură și de civilizație sau neologisme prin care erau desemnate diverse realități tehnico-științifice.

Academie. Potrivit atestărilor din DILR, termenul a apărut în limba română, inițial ca împrumut din maghiară și din latină. În acest dicționar se găsește (s. v. academie) următoarea indicație etimologică: ,,Lat. academia, magh. akadémia; cf. gr. ακαδήμεια”. DA precizează simplu, în dreptul lui: ,,N. din fr.”, în timp ce TDRG îl reduce tot la un singur etimon, însă acesta nu e franțuzesc, ci italienesc (cf. accademia). Acceptând principiul etimologiei multiple, DEX2 îl consideră un împrumut cu dublă origine imediată, franceză și latină, iar MDA îl explică prin latină și prin neogreacă. În MDN (s. v.), substantivul academie este pus în relație directă cu nu mai puțin de trei etimoane diferite: fr. académie, lat. academia și gr. akademia. După cum se vede, neologismul academie face parte din categoria termenilor care au fost împrumutați în limba română, într-o fază mai veche din istoria sa, prin intermediari neromanici sau direct din latină, pe cale savantă, și a căror poziție a fost mai târziu întărită grație influențelor romanice care s-au exercitat asupra noastră în epoca modernă, în special franceza și italiana. După ce l-am împrumutat inițial din maghiară și din latină, l-am consolidat prin neogreacă și prin franceză, eventual și prin italiană.

Agapă. În mai multe dicționare românești e considerat un termen cu etimologie multiplă. DEX2 și MDN îl explică deopotrivă, prin fr. agape și prin lat. agape. Și TDRG (s. v.) vede în el un cuvânt cu dublă origine imediată, însă trimite la franceză și la limba greacă. Spre deosebire de TDRG, DEX2 și MDN, alte dicționare, cum sunt DA și MDA, îl reduc la fr. agape. În DA se face trimitere și la greacă, însă numai pentru a explica originea termenului franțuzesc prin care se explică rom. agapă. În acest sens, se menționează aici următoarele: ,,N din fran. (= grec. αγάπη, <<iubire>>).” Nu este exclus ca româna să fi consolidat prin franceză acest termen, pe care l-a împrumutat la început, direct din limba greacă.

Agonie. Potrivit DILR, este atestat la 1705, având, prin urmare o vechime mai mare decât se admite de obicei. El s-a folosit la început sub forma agonă, care se justifică prin lat. agon (Ac. agona) și prin gr. αγών (Ac. άγωνα). Și TDRG îi atribuie rom. agonie origine multiplă, însă, pe lângă limba greacă, acceptă ca sursă directă franceza. MDN și DA îl reduc exclusiv la fr. agonie, ultimul dintre ele menționând în dreptul lui: ,,N. din fran. (=lat. bis. agonia)”. DEX2 și MDA acceptă, în schimb, principiul etimologiei multiple și îl consideră un împrumut din franceză și din latină. Considerăm că, și în acest caz, vorbim despre un element care a apărut în limba noastră mai întâi din greacă și din latina savantă și a cărui poziție în limbă s-a consolidat mai târziu, grație puternicei influențe franceze.

Anahoret (,,pustnic, sihastru”). Este asemănător cu agonie din punct de vedere etimologic, în sensul că reprezintă un termen grecesc întărit prin franceză. TDRG îl consideră un împrumut de origine grecească și franceză, iar DA și MDA indică drept unic etimon fr. anachorète. În DA (s. v.) se menționează în dreptul lui următoarele: ,,N după fran. ( = grec. αναχωρητής, din ανά, arătând <<depărtare>> (de lume), și χχωρειν, << a merge>>)“. Rom. anahoret este explicat în DEX2 și în MDN, deopotrivă, prin fr. anachorète și prin lat. anachoreta.

Analitic. Nu este exclus ca și analitic, înainte de a fi fost luat din franceză, să fi existat în română ca împrumut de proveniență neogrecească și ca termen latin savant. Aceste trei posibile surse sunt menționate în MDA (s. v.), în timp ce TDRG îl reduce la un lat. analyticus. DA vede în el un neologism de origine exclusiv franceză, precizând (s. v.): ,,N. din fran. ( = lat. analyticus <grec. αναλυτιxός). În schimb, DEX2 și MDN acceptă principiul etimologiei multiple, punându-l pe seama influenței franceze și a celei latine savante.

Anatemă. DEX2 îl consideră un împrumut exclusiv din neogreacă, în timp ce DA îl pune pe seama influenței grecești bizantine, precizând în dreptul său: ,,Din m.- grec. ανάθεμα, introdus în limbă prin scrierile bisericești, deci, în cea mai mare parte, prin mijlocire slavă: paleosl. anathema, anafema”. Prin slavă se explică însă numai varianta lexicală anafema, sub care a circulat cuvântul în limba veche. În dicționarul menționat sunt trecute în revistă principalele variante lingvistice ale acestui termen, făcându-se următoarea precizare, pe care o considerăm foarte importantă pentru aspectul urmărit aici: ,,Astăzi, la clasele culte, se găsește, după fran., și accentuarea: anatémă, mai ales în construcții ca: a rosti, a arunca anatema împotriva sau asupra cuiva, a lovi cu anatema pe cineva”. Este mai mult decât evident că, și în acest caz, ne aflăm în fața unui termen mai vechi care și-a consolidat poziția în vocabularul românesc grație influențelor latino-romanice manifestate ulterior asupra limbii noastre. Acest lucru este susținut și de etimologia care i se indică în MDN (s. v.). Aici se face trimitere la trei surse, invocându-se următoarele etimoane imediate: fr. anathème, lat. anathema și gr. oανάθεμα.

Anomalie. Discutat în DILR pe baza unor atestări din limba română veche, termenul e considerat un împrumut din lat. med. anomalia și din gr. ανωμαλία. TDRG (s. v.) îl explică exclusiv prin latină, iar DEX2 și DA văd în el un neologism de origine franceză. După ce afirmă despre rom. anomalie că reprezintă un neologism franțuzesc [cf. ,,N. din fran. ( = lat.-med. anomalia <grec. ανωμαλία, <<inegalitate>>)”], DA adaugă următoarele: ,,La Cantemir din lat. sau din gr.”. Este neîndoielnic faptul că în această lucrare lexicografică se vorbește, pentru prima dată la noi, despre acțiunea de consolidare a unui termen românesc împrumutat într-o perioadă mai veche din evoluția limbii noastre. Acest rol l-a avut, fără îndoială, o influență modernă foarte importantă, cum este cea franceză. Ma recent, urmând acest principiu, MDN va pune pe același plan franceza, latina și greaca, văzând în anomalie un neologism cu triplă origine imediată în limba română.

Apocalips. TDRG reduce acest termen la limba greacă. După părerea noastră, această etimologie este incompletă, pentru că, după manifestarea influenței grecești asupra limbii române, termenul a fost consolidat grație altor influențe și, în special, datorită francezei. În DA, dimpotrivă, este absolutizată contribuția limbii franceze la apariția acestui cuvânt în limba română, precizându-se următoarele (s. v.): ,,N. din fran. ( = lat. apocalypsis <grec. αποxάλυψις, <<revelațiune>>, din αποxαλυπτω <<dezvălui>>).” DEX2 și MDA îl consideră un împrumut de origine franceză și latină și trimit, deopotrivă, la fr. apocalypse și lat. apocalypsis. MDN îi indică, de asemenea, o dublă proveniență, însă îl explică prin alte surse imediate, franceza și prin greaca.

Apocrif. DILR, care îi indică drept primă atestare în limba română, anul 1683, îl explică prin lat. apocryphus și prin gr. απόκρυφος. TDRG preferă să-l explice exclusiv prin latină, iar DA îl raportează, de asemenea, la un singur etimon imediat, însă acesta nu e latinesc, ci fr. apocryphe. DEX2, MDA și MDN îl consideră un neologism cu dublă origine imediată, franceză și latină. După ce a fost împrumutat din greacă și din latină, pe cale savantă, rom. apocrif și-a consolidat poziția în vocabularul românesc modern grație influenței franceze.

Apostat. Proveniența grecească a acestui termen este acceptată în MDA, unde sunt indicate nu mai puțin de trei limbi de cultură din care substantivul apostat a putut pătrunde în limba română: latina, greaca și franceza. DILR îl explică exclusiv prin lat. apostata, cuvânt de origine greacească. DEX2 și TDRG îl consideră un element cu dublă origine, franceză și latină, iar MDN îl pune în legătură cu nu mai puțin de trei surse distincte: franceza, latina și greaca. Aceste limbi de cultură sunt menționate și în DA (s. v.), unde se face următoarea precizare: ,,N., la scriitorii mai vechi din lat. apostata sau direct din grec. αποστάτης, la cei mai noi din fran.”.

Apostazie. DA (s. v.) îl reduce la franceză, scriind în dreptul său următoarele: ,,N. din fran. ( = lat. apostasia <grec. αποστασία, din από și στάσις, literal: <<depărtare de la ceva>>).” Pentru DEX2, rom. apostazie reprezintă un împrumut din neogreacă și din franceză, iar MDA îl explică prin fr. apostasie și prin lat. apostasia. MDN pune pe același plan etimoanele franțuzesc, latinesc și grecesc, văzând în apostazie un element cu triplă origine imediată în limba română. Asemenea lui apostat, alături de care se include în aceeași familie etimologică, rom. apostazie ilustrează teza potrivit căreia unele neologisme împrumutate mai de timpuriu în limba noastră din greacă și din latină, pe cale cultă sau cărturărească, au reușit să-și câștige definitiv locul în vocabularul românesc modern, în primul rând, grație puternicei influențe franceze.

Arhitect. O proveniență neogrecească directă este admisă atât în TDRG, cât și în MDN (s. v.). Prima dintre lucrările lexicografice menționate mai sus îl consideră un cuvânt cu dublă origine imediată, latină și neogreacă, iar cea de-a doua îl pune în relație cu trei etimoane diferite: fr. architecte, lat. architectus și gr. arkhitekton. De menționat că rom. arhitect este atestat încă de la 1691 (vezi DILR, s. v.). DEX2 și MDA îl explică numai prin franceză și prin latină, în timp ce DILR îi atribuie o proveniență exclusiv latinească în limba română veche. Aceeași etimologie o găsim și în DA (s. v.), unde se precizează: ,,N. din lat. architectus (<grec. αρχιτέxτων <<maestru constructor>>)”. După ce a fost împrumutat din limba latină, termenul a putut fi consolidat și prin neogreacă, însă un rol decisiv la întărirea poziției lui în sistemul limbii l-a avut, fără îndoială, franceza.

Armonic. TDRG îl reduce la un lat. harmonicus, iar DA vede în el un simplu neologism de proveniență franceză și notează în dreptul lui următoarele: ,,N după fran. (lat. harmonicus, -a, -um <grec. αρμονιxός, idem)”. DEX2 îl consideră un element cu dublă origine imediată, franceză și latină, iar MDA și MDN (s. v.) îl pun în relație cu nu mai puțin de trei etimoane diferite: fr. harmonique, lat. harmonicus și gr. αρμονιxός.

Armonie. Ca și adjectivul armonic, discutat mai sus, substantivul armonie se înscrie în seria termenilor de origine latină savantă și neogrecească, a căror poziție a fost consolidată în urma exercitării influenței franceze. În legătură cu originea imediată a acestui cuvânt, dicționarele noastre emit mai multe ipoteze. DA îi dă următoarea explicație: ,,N., la scriitorii vechi (Dosoftei) din grec. αρμονία <<încheietură, adaptare (a unui lucru la altul), armonie>> sau din lat. harmonia (Cantemir); la scriitorii mai noi, din fran. sau din ital. armonia, idem.”. În DILR, unde se arată că este atestat pentru prima dată în limba română în anul 1683, găsim următoarea indicație etimologică: ,,lat. harmonia, it. armonia; cf. gr. αρμονία“. DEX2 și MDN îl socotesc un neologism cu etimologie multiplă (franceză și latină), iar TDRG și MDA îl consideră un împrumut direct din lat. harmonia, it. armonia și din fr. harmonie.

As. Cu sensul special de la jocul de cărți, provine din neogreacă și din limbile romanice, în special din franceză și din italiană. Acestea din urmă nu au făcut altceva decât să-i întărească poziția în limba română. Latina, indicată în MDA (s. v.), alături de neogreacă și de franceză, ca sursă imediată, nu poate explica decât înțelesul învechit al substantivului as, acela de ,,unitate de măsură a greutății în Roma antică”. Remarcând o dificultate în ceea ce privește interpretarea etimologică a acestui termen, DA delimitează cele două sensuri și le explică prin etimoane diferite. Astfel, semnificația care se leagă în mod nemijlocit de realități specifice Antichității romane este pusă pe seama lat. as, assis, în timp ce, pentru înțelesul special de ,,carte de joc”, se trimite la trei etimoane distincte: fr. as, it. asso și ngr. άσος. DEX2 îl consideră un împrumut cu dublă origine, franceză și italiană, iar MDN, fără a delimita în vreun fel semnificațiile acestui termen, vede în el un neologism de proveniență franceză și latinească.

Astrolog. DILR consideră că acest termen, atestat pentru prima oară în anul 1682, se justifică prin latină, italiană, greacă și poloneză (cf. lat. astrologus, it. astrologo, gr. αστρολόγος, pol. astrolog). TDRG îl reduce la limba latină, la fel și DA, unde se precizează: ,,N. din lat. astrologus (< gr. αστρολόγος <<astronom>> și <<astrolog>> din αστρον <<stea, constelație>> și λέγω <<socotesc>>).” DEX2, MDA și MDN îl pun în legătură atât cu limba franceză, cât și cu latina. După ce româna a împrumutat inițial termenul direct din latină, pe cale savantă, dar și indirect, prin filiere neromanice (polona, neogreaca) sau prin italiană, influența franceză i-a consolidat poziția în vocabularul românesc modern.

Astronom. Cele patru limbi de cultură menționate în cazul lui astrolog sunt considerate în DILR (s. v.) și sursele directe din care a fost împrumutat astronom într-o perioadă mai veche din istoria limbii române. Atestat la 1693, acest termen este pus în legătură cu lat. astronomus, it. astronomo, ngr. άστρονόμος și cu pol. astronom. Ca și în cazul lui astrolog, DEX2, MDA și MDN explică rom. astronom exclusiv prin franceză și prin latină, iar TDRG și DA îl reduc la un lat. astronomus. Ultima dintre aceste două lucrări lexicografice notează ca indicație etimologică pentru rom. astronom: ,,N. din lat. astronomus (<gr. άστρονόμος, idem, din αστρον <<stea>> și ννέμω <<împart>>).“

Atom. DILR îi dă ca primă atestare în limba română anul 1694 și îl explică prin lat. atomus, it. atomo și prin gr. ατομον. TDRG și DA (s. v.) îl consideră un simplu termen de origine latină, iar DEX2 și MDA acceptă principiul etimologiei multiple. Ele menționează numai latina savantă și franceza, unde este atestat un substantiv de forma atome. MDN vede în rom. atom un neologism cu triplă proveniență imediată și trimite, în acest sens, la franceză, latină și la neogreacă. După părerea noastră, rolul francezei în consolidarea poziției în lexicul românesc a neologismului atom, care a fost împrumutat în prealabil din latina savantă, din greacă și din italiană, este și în acest caz hotărâtor.

Axiomă. Potrivit DILR, termenul este atestat pentru prima dată în limba română în anul 1705 și reprezintă un împrumut cu dublă origine imediată, latină și greacă. DA, MDA și DEX2 îl explică exclusiv prin franceză, iar MDN îl consideră un neologism împrumutat din fr. axiome, din lat. axioma și din gr. αξίωμα.

Balsam. DILR indică nu mai puțin de cinci surse ─ latino-romanice sau simple filiere, cel mai adesea neromanice ─ din care provine acest termen în limba română veche: lat. balsamum, it. balsamo, magh. bal(z)sam(om), ngr. μπάλσαμον și pol. balsam. Atât TDRG (s. v.), cât și DA, îl consideră un neologism cu origine exclusiv latinească, în timp ce MDA, DEX2 și MDN îl explică, deopotrivă prin latină și prin italiană.

Barbar. TDRG îl consideră un împrumut din neogreacă și din franceză. DILR și MDA îl explică exclusiv prin lat. barbarus, -a, -um, în timp ce DEX2 și MDN îl pun în relație atât cu fr. barbare, cât și cu lat. barbarus. DA consideră că barbar are ca etimon imediat pe fr. barbare ( <lat. barbarus, -a, -um <gr. βάρβαρος). Adjectivul barbar este însă un neologism care are, indiscutabil, etimologie multiplă în limba română. Cuvântul a circulat într-o perioadă îndepărtată din istoria limbii noastre sub varianta varvar, care se justifică prin v. sl. varŭvarŭ (<gr. med. βάρβαρος). Deoarece nu explică forma-tip, aceea care s-a impus în limba literară, ci numai o variantă învechită a rom. barbar, considerăm că slava veche ar trebui să iesă din discuție atunci când ne propunem să stabilim etimologia imediată a rom. barbar. Ceea ce este sigur însă, e faptul că limba franceză a contribuit la consolidarea în lexicul românesc a acestui element, care a fost împrumutat inițial din greacă și din latină, pe cale savantă.

Barbarism. Asemănătoare, într-o oarecare privință, cu cele afirmate despre barbar este și situația lui barbarism, un termen care face parte din aceeași familie etimologică. MDA și DA îl explică exclusiv prin lat. barbarismus (<gr. βαρβαρισμός). TDRG vede în el un împrumut din neogreacă și din franceză, iar DEX2 și MDN îl consideră un neologism cu dublă origine imediată în limba română: franceză și latină.

Calendar. În DILR, unde găsim ca primă atestare a termenului anul 1655, se afirmă că rom. calendar a fost împrumutat din lat. calendar(i)um, it. calendario, ngr. καλανδάριον, καλεντάρι; cf. rus. kalendar. TDRG îl socotește un împrumut de origine latinească și grecească, iar DA, DEX2 și MDN îl explică exclusiv prin lat. calendarium. Mai mult, în DA se face următoarea precizare: ,,N. din lat.-biser. calendarium (intrat de timpuriu în limbă)”. Este indiscutabil însă faptul că și acest cuvânt are origine multiplă în limba română (latină, italiană și neogreacă).

Camfor. Deși nu diferă din punct de vedere formal și semantic în raport cu lat. camphora, de origine arabă (cf. arab. kafur), DEX2 și MDA îl reduc la un etimon neogrecesc. DA, dimpotrivă, îl pune în legătură cu substantivul camphora, care a fost atestat ca termen medical în latina științifică. Origine latină directă i se atribuie și în TDRG. Atestările existente în diferite documente ale vremii i-au determinat însă pe pe autorii DILR să considere rom. camfor un termen cu etimologie dublă, latinească și neogrecească. Franceza, care dispune de un termen cu forma camphre nu are nicio relevanță când discutăm despre originea lui camfor.

Cangrenă, cu varianta gangrenă. Etimonul cel mai apropiat ca formă de rom. cangrenă este it. cangrena. DILR îi indică drept primă atestare în limba română anul 1648 și, indiferent de variantele sub care el a circulat în limba veche, îl consideră un împrumut din lat. gangraena, din gr. γάγγραινα, γκάγγραινα și din it. cangrena. TDRG îl explică prin neogreacă și prin italiană, iar DEX2, MDA și MDN îl pun în relație cu fr. gangrene, lat. gangraena și it. cangrena. Ignorând faptul că franceza, latina și greaca nu pot să explice decât, cel mult, varianta lexicală gangrenă a acestui termen, DA îl consideră totuși un neologism de proveniență franceză, notând în dreptul său: ,,N. din fran. (lat. gangraena <gr. γάγγραινα <<putreziciune>>)”. Deși DOOM2 s-a fixat la forma cangrenă, unii medici români preferă să folosească și astăzi varianta gangrenă.

Cardinal. În unele dicționare ale limbii noastre se face o diferență clară între adjectivul latino-romanic cardinal și substantivul omonim, care are o vechime mai mare în limba noastră. Conform atestărilor din DILR, acesta din urmă a pătruns la noi încă din anul 1600, când l-am împrumutat direct din latină și din italiană (cf. lat. cardinalis, it. cardinale) sau, indirect, prin intermediari neromanici (germ. Kardinal, magh. kardinális, ngr. καρδινάλιος, γκαρδινάλιος și pol. kardinał). DEX2, TDRG și MDA îl explică prin latină și prin franceză, iar MDN îl reduce la fr. cardinal. MDN consideră că numai adjectivul cardinal este un neologism cu dublă origine în limba română, latină și franceză. DA îl discută pe cardinal într-un singur articol, atribuindu-i, indiferent de valoarea lui ‒ substantivală sau adjectivală ‒ o proveniență latină savantă în limba română. Ca substantiv, a fost împrumutat într-o fază mai veche din istoria limbii noastre și consolidat în perioada modernă prin franceză.

Castor. În DILR este pus, alături de latină, și pe seama unui etimon grecesc κάστωρ, -ορος. TDRG îl explică prin lat. castor, -oris, iar DA, prin fr. castor. Cele mai multe lucrări lexicografice însă îl consideră un neologism împrumutat din latină și din franceză, așa cum se procedează, spre exemplu, și în DEX2, MDA sau MDN.

Catalog. Potrivit DILR, acest termen este atestat pentru prima în limba română în anii 1667-1669. În opinia autorilor acestui dicționar, la baza lui se află ,,lat. catalogus, gr. κατάλογος, pol. katałog; cf. it. catalogo”. TDRG îl explică numai prin greacă, iar DEX2 și MDN văd în el un element cu dublă origine, franceză și latină. MDA acceptă, de asemenea, principiul etimologiei multiple și acceptă ca etimon imediat, pe lângă fr. catalogue și lat. catalogus, un substantiv neogrecesc κατάλογος,. Remarcând faptul că ne aflăm în fața unui împrumut care a fost consolidat în vocabularul românesc modern grație influenței franceze, DA precizează (s. v.) următoarele: ,,Intrat, în limba veche, din grec. κατάλογος, <<numărare, numărătoare>>, iar, în limba mai nouă, ca neologism, din fr.”.

Cataplasmă. Ca și în cazul lui castor, discutat mai sus, DILR afirmă despre cataplasmă că reprezintă un împrumut din latină și din greacă (cf. lat. cataplasma, gr. κατάπλασμα). Fără să țină seama de faptul că termenul este atestat în limba română încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, DEX2, MDA și MDN îl explică numai prin franceză și prin latină. În TDRG și în DA (s. v.) e considerat un neologism exclusiv de origine latinească, etimologie care este, după părerea noastră, incompletă. E adevărat că în DA se trimite și la un etimon grecesc de felul xατάπλασμα, însă acesta este menționat numai cu scopul de a se indica originea imediată a lat. cataplasma. După părerea noastră, și în cazul lui cataplasmă, franceza a avut un rol esențial, contribuind la consolidarea acestui termen în vocabularul românesc.

Catar (termen medical). În ceea ce privește explicațiile etimologice care i se dau în principalele noastre lucrări lexicografice, se aseamănă cu substantivul cataplasmă. În DILR e considerat un împrumut din lat. catarr(h)us și din gr. κατάρρους, în DEX2 și MDA este explicat prin latină și prin franceză, iar TDRG și DA îl reduc exclusiv la un etimon latinesc savant. Mai aproape de adevăr se situează MDN, care acceptă principiul etimologiei multiple și admite pentru neologismul românesc catar o triplă proveniență: franceză, latină și greacă.

Cataractă. Acest termen de specialitate se încadrează, după părerea noastră, în seria împrumuturilor mai vechi care au fost întărite prin franceză. Inițial, cuvântul s-a folosit numai cu sensul de ,,cascadă” și, așa cum se afirmă în DILR, a fost împrumutat atât din latină, pe cale savantă, cât și din greacă (cf. lat. cataracta, gr. καταρ(ρ)άκτης). Fără a diferenția, în vreun fel, sub aspect etimologic cele două semnificații (aceea de ,,cascadă” și cea folosită în terminologia medicală), DA îl dă ca împrumut din lat. cataracta, iar TDRG, DEX2 și MDA îl consideră un neologism de origine franceză și latină. În MDN se face o deosebire clară între cele două categorii de sensuri, inclusiv sub aspect etimologic, și cataractă, cu înțelesul de ,,cascadă” este explicat prin fr. cataracte, lat. cataracta și gr. xαταράκτης, în timp ce pentru accepția din domeniul medical se admite o dublă proveniență: latinească și franceză.

Catastrofă. Pe lângă franceză și latină, MDA admite ca etimon imediat al acestui termen, și un substantiv neogrecesc καταστροφή. Spre deosebire de această lucrare lexicografică, DEX2 și MDN îl explică prin fr. catastrophe și prin lat. catastropha. În TDRG și în DA se face referire însă exclusiv la un etimon franțuzesc. Substantivul catastrophe (<lat. catastropha, împrumutat din gr. καταστροφή, cu sensul propriu de ,,întoarcere”) a consolidat, indiscutabil, acest termen, pe care noi l-am împrumutat mai întâi din latină și din greacă.

Catedră. DA, TDRG, DEX2 și MDA îl explică prin lat. cathedra. În comparație cu aceste lucrări lexicografice, MDN indică, pe lângă latină, ca etimon imediat pentru rom. catedră, și un substantiv italienesc cattedra, lucru pe care nu îl considerăm neapărat necesar. În franceză nu există un cuvânt care să corespundă din punct de vedere formal cu termenul românesc. În această limbă se folosesc cu același înțeles cuvintele siège și chaire. Potrivit atestărilor existente în DILR (s. v.), neologismul catedra, care a intrat pentru prima dată în limba română la 1700, se explică astfel: ,,din lat. cathedra, gr. καθέδρα; cf. magh. katédra, germ. Katheder”.

Categorie. Ca și pe catastrofă, discutat mai sus, DEX2 îl explică prin franceză și prin latina savantă. La fel se procedează și în MDA, unde se trimite la fr. catégorie și la un substantiv latinesc categoria. O dublă origine îi este atribuită și în TDRG (s. v.), care indică drept surse neogreaca și latina. În schimb, în DILR și în DA, rom. categorie este pus exclusiv pe seama lat. categoria. După părerea noastră, contribuția directă a limbii franceze nu ar trebui neglijată nici în ceea ce privește acest împrumut care realizat într-o perioadă mai veche din istoria limbii române direct din latină, pe cale cultă, dar și din neogreacă.

Catehism. Proveniența lui neogrecească este indicată în DEX2 (s. v.). Mai aproape de adevăr, DILR, care înregistrează termenul sub o variantă învechită catichizmuș, îl explică astfel: ,,din lat. catechismus, germ. Kathechismus, magh. katekismus, katekizmus; cf. gr. κατηχισμός”. MDA, în schimb, îl reduce la un etimon imediat latinesc, la fel și DA, unde se face însă, și următoarea precizare: ,,N. din lat. catechismus, introdus prin propaganda luterană și cea calvină din secol. XVI (< grec. xατηχισμός) idem.”. MDN (s. v.) consideră că neologismul catehism este împrumutat, deopotrivă, din fr. catéchisme, din lat. catechismus și din gr. κατηχισμός. Este evident că, și în acest caz, franceza nu a făcut altceva decât să consolideze un termen care a intrat mult mai devreme în limba română.

Catolic (cu sensul de ,,adept al catolicismului”). DILR diferențiază substantivul catolic, în dreptul căruia menționează: ,,Lat. catholicus, ngr. καθολικός; cf. germ. Katholik”, de omonimul său adjectival, pe care îl explică prin it. cattolico. Pe lângă franceză și latină, MDN acceptă și o proveniență grecească directă. pentru rom. catolic. Încercând să lămurească etimologia lui imediată, DEX2 îl pune pe seama fr. catholique și a lat. catholicus, în timp ce DA și MDA îl explică exclusiv prin latină. După părerea noastră, după ce a fost împrumutat direct din latină, pe cale savantă, și din neogreacă, neologismul catolic și-a consolidat definitiv poziția în vocabular, ca urmare a exercitării puternicei influențe franceze.

Centru. Este în afară de orice îndoială că acest neologism a pătruns în română pe mai multe căi, un argument în acest sens reprezentându-l prezența în limba noastră a unor variante lexicale care se justifică etimologic. În DILR (s. v.) se întâlnește o variantă țentrom, explicabilă prin magh. centrom, de origine latină. TDRG îi atribuie lui centru o dublă origine, latinească și grecească, iar DEX2, MDA și MDN îl explică deopotrivă, prin fr. centre și prin lat. centrum. Pentru autorii DA, substantivul românesc centru are un singur etimon imediat, și anume lat. centrum (< grec. κέντρον). Atestat pentru prima dată în anul 1702, cum se arată în DILR (s.v.), cuvântul în discuție a pătruns în limba noastră mai întâi din maghiară sub varianta țentrom, care este însă mult îndepărtată de latină și, de aceea, nu trebuie luată în considerație pentru aspectul care ne interesează aici, acela al relatinizării lexicului românesc. Forma centru, care a devenit ulterior literară, se explică, în special prin latina savantă, eventual și prin neogreacă, fiind consolidată în limba română modernă grație influenței franceze.

Ceremonie. Asemănător din punct de vedere etimologic, într-o oarecare măsură, cu substantivul centru este neologismul latino-romanic ceremonie. În limba veche, e atestat și sub variantele țeremonie, țermonie, țerămonie, țărămonie sau țirimonie, care se explică prin maghiară, germană și neogreacă. Din acest motiv, DILR (s. v. ceremonia) îl explică prin mai multe etimoane diferite: lat. caeremonia, caerimonia, magh. ceremόnia, ngr. τσερεμόνια, pol. ceremonja, adăugând și ,,cf. germ. Zeremonie”. În același fel, DA îi atribuie lui ceremonie o etimologie multiplă, notând în dreptul lui: ,,N. intrat în limba mai veche din pol. (ceremonia, cerymonia) s. rus. (ceremónija), iar mai târziu din lat. caeremonia, sau din ital. s. fr.”. În schimb, TDRG, indică o proveniență exclusiv latină, ceea ce este, desigur, mult prea simplist. Principiul etimologiei multiple este acceptat și în MDA, unde e considerat un element cu origine rusă, polonă, latină și franceză. În DEX2 (s. v.) se arată că neologismul ceremonie provine în limba română din poloneză, franceză și latină. MDN însă îl reduce la fr. cérémonie și la lat. caeremonia.

Ciclu. Originea neogrecească a acestui termen e indicată în TDRG, unde se mai admit ca etimoane imediate pentru rom. ciclu, lat. cyclus și fr. cycle. În schimb, DEX2 și MDN îl socotesc un împrumut din franceză și din latină, în timp ce DA și MDA îl explică exclusiv prin fr. cycle. Este indiscutabil că franceza a reprezentat infuența modernă care a consolidat pe deplin poziția acestui termen în lexicul românesc contemporan.

Cifră. Cele mai multe lucrări lexicografice românești îl consideră un element cu etimologie multiplă. TDRG îl explică prin italiană, neogreacă, germană și franceză. Germ. Ziffer nu poate justifica însă decât, cel mult, prezența în română a variantei țifră pe care substantivul cifră a cunoscut-o într-o perioadă mai veche din istoria limbii noastre. Acest lucru este evidențiat și în DA (s. v.), care trimite la un substantiv rusesc pentru explicarea acestei variante lexicale. Oprindu-se la forma-tip cifră, MDA și DA îl consideră un neologism de origine italiană, ultimul dintre dicționarele menționate notând în dreptul lui: ,,N. din ital. cifra (m.-lat. cifrum, cifra, din arabul sīfr <<zero>>)”. Spre deosebire de ele, DEX2 și MDA îl explică deopotrivă, prin italiană și prin latină, nu însă fără a adăuga și ,,cf. fr. chiffre”.

Cimitir. Conform DILR, a fost atestat pentru prima dată în limba română la 1700 sub varianta învechită țementerium, care se justifică prin maghiară. Termenul a primit însă mai multe explicații etimologice, din care nu lipsește nici referirea la neogreacă. DILR (s. v. țementerium) scrie în dreptul lui următoarele: ,,Lat. coemeterium, caementerium; cf. magh. cimeteriom”. DEX2 îl consideră un element cu dublă proveniență în limba română, neogrecească și italiană. O indicație etimologică originală și extrem de importantă pentru aspectul care ne interesează aici am întâlnit în DA (s. v.). Aici se trimite la TDRG și se precizează următoarele cu privire la etimologia substantivului românesc cimitir: ,,Din n.-gr. xοιμητήριον, cu românizarea savantă a mai vechiului chimitir, după fr. cimetière, it. cimitero, cimiterio (m.-lat. cimiterium, cimiterium)”. După părerea noastră, prin ,,românizare” se înțelege aici, de fapt, modificarea conștientă a formei sau aspectului grafic al unui element mai vechi de altă origine, astfel încât el ajunge să semene, aproape până la identitate, cu etimonul latinesc din care provine, în ultimă analiză, și, implicit, cu formele care îi corespund în anumite limbi romanice occidentale.

Climă. Cele mai multe dicționare românești îi atribuie o dublă origine în limba noastră, latinească și germană (cf. DA, DEX2, MDA și MDN, care trimit la un lat. clima, -atis, de origine grecească și la germ. Klima, cu același sens). TDRG (s. v.) îl socotește un împrumut exclusiv de origine latină. Poate și din dorința de a explica prezența acestei variante lexicale, DILR (s. v. climate) îl pune atât pe seama lat. clima, -atis, cât și în legătură directă cu gr. κλίμα, -ατος.

Clistir. DA îl consideră un neologism împrumutat din ngr. xλυστήρ și din germ. Klystir, pentru că numai germana poate să explice prezența acestui termen în zona Transilvaniei. Aceeași dublă proveniență îi este atribuită rom. clistir și în MDN, în timp ce DEX2 (s. v.) îl pune exclusiv pe seama influenței neogrecești. Fiind atestat sub forma clyster și în limba latină, unde se justifică, de asemenea, prin greacă, l-am considerat reprezentativ pentru procesul relatinizării lexicului românesc.

Codicil, termen juridic. Proveniența lui neogrecească este admisă, alături de franceză și de latină, în TDRG (s. v.). În schimb, DA, DEX2, MDA și MDN îl socotesc exclusiv un neologism latino-romanic. DA îl pune pe seama influenței franceze, iar celelalte lucrări lexicografice amintite văd în codicil un termen cu dublă origine imediată în limba română, franceză și latină savantă (cf. fr. codicille, lat. codicillus).

Colică. În DILR (s.v.) se precizează că acest termen medical constituie un împrumut din ,,lat. med. colica, it. colica; cf. magh. kolika, ngr. κωλική”. TDRG, în schimb, îl reduce la un etimon neogrecesc. Pentru DA și MDA, rom. colică se explică direct prin fr. colique. Același etimon este indicat și în MDN (s. v. colic, ă). DEX2 acceptă faptul că ne aflăm în fața unui element cu etimologie multiplă și trimite, în acest sens la fr. colique și lat. colica. Părerea noastră este că, după ce a fost împrumutat într-o perioadă mai veche din istoria limbii noastre prin intermediari neromanici, precum maghiara sau neogreaca, dar și direct din latină, pe cale savantă, termenul medical colică și-a întărit poziția în vocabular în urma exercitării puternicei influențe franceze.

Colos. DILR îl explică prin lat. colossus și prin gr. κολοσσός. TDRG îl consideră un împrumut exclusiv de proveniență latină, iar DA și MDA îl pun pe seama influenței franceze (cf. fr. colosse). Ca și DILR, DEX2 acceptă principiul etimologiei multiple, însă indică franceza și latina savantă ca posibile surse pentru rom. colos. MDN, în schimb, îi atribuie rom. colos o triplă origine imediată: franceză, latinească și grecească.

Comă. În limba română, actualizează în limba română mai multe sensuri speciale, dintre care mai cunoscut este cel din domeniul medical. DA diferențiază din punct de vedere etimologic aceste înțelesuri, astfel că pune pe seama fr. comma (<lat. comma, termen de origine grecească) atât accepția din medicină, cât și aceea din muzică sau din prozodie (cf. ,,interval muzical” și, respectiv, ,,cezură”). În DA (s. v.) e menționat și un alt sens (acela de ,,virgulă”) al substantivului comă, care se explică prin germ. Komma, însă, din punctul nostru de vedere, el nu este reprezentativ, în procesul relatinizării lexicului românesc. În DEX2 se face un pas înainte și se recunoaște existența în limba română a doi termeni omonimi, comă1, termen medical care se explică numai prin franceză, și comă2, cu sensul de ,, interval muzical”, dar și de ,,virgulă”, care se justifică atât prin franceză, cât și prin germană. MDN adaugă ca etimon imediat pentru rom. comă1, cu accepția din medicină, și un element grecesc xόμμα, iar pe comă2 îl consideră un împrumut din italiană și din germană. MDA (s. v. comă) indică patru etimoane distincte, luând în considerare, indiferent de natura semnificațiilor acestuia, următoarele limbi de cultură cu care româna a venit în contact direct: germana, franceza, latina și neogreaca.

Cometă. DA recunoaște faptul că acest neologism a intrat pe mai multe căi în limba nostră, indicând ca etimoane imediate lat. cometa, gr. xομήτης (propriu ,,stea cu coamă”) și fr. comète. DEX2 și MDN se limitează la franceză și latină, când analizează etimologia imediată a rom. cometă. Pe baza atestărilor cunoscute de acest cuvânt în limba veche, DILR indică drept etimoane imediate, alături de latină, un substantiv polonez kometa și altul rusesc kometa. Pentru explicarea originii rom. cometă, TDRG și MDA (s. v.) trimit la neogeacă, latină și franceză. După părerea noastră, francezei îi revine un rol foarte important în ceea ce privește întărirea poziției în lexicul românesc a acestui termen, care a fost împrumutat, în prealabil, direct din latină, pe cale savantă sau printr-o serie de intermediari neromanici (polona, rusa și neogreaca).

Consul. În DILR se arată că termenul consul apare pentru prima oară la noi, cu sensul de ,, nume dat primilor magistrați romani”, ,între 1682-1686 și se explică, deopotrivă, prin lat. consul, germ. Konsul, ngr. κώνσουλ și pol. konsuł(u). Semnificația de mai sus este pusă în DA (s. v.) exclusiv, pe seama lat. consul, iar pentru sensul actual de ,,reprezentant diplomatic sau agent al unui stat într-o țară străină” se trimite, pe bună dreptate, la fr. consul. O proveniență exclusiv latinească îi este atribuită rom. consul în TDRG (s. v.). DEX2, MDA și MDN analizează aceste semnificații fără să le diferențieze etimologic și le pune pe toate pe seama influenței latine și a celei franceze. Apariția în limba noastră a unui sens modern special al acestui termen este legată, indiscutabil, de influența franceză, care a condus la întărirea poziției în vocabular a neologismului latino-romanic consul, după ce, într-o perioadă mai veche din evoluția limbii, a fost împrumutat din latină – direct sau prin intermediari neromanici.

Cor. Unele dicționare îl explică exclusiv prin lat. chorus, termen polisemantic (cf. DEX2 sau MDA). În schimb, TDRG (s. v.) acceptă principiul etimologiei multiple și îl socotește pe cor un neologism de origine latină, neogreacă, italiană și germană. MDN (s. v.) explică apariția substantivului cor în limba română prin latină, greacă și italiană, iar DA precizează următoarele cu privire la etimologia imediată și mai îndepărtată a acestui termen: ,,N. după fr. s. după germ. Chor (lat. chorus <gr. χορός, idem)”. MDN (s. v.) explică apariția substantivului cor în limba română prin latină, greacă și italiană.

Corector. Cu sensul de ,,persoană care corectează un text”, DILR (s. v.) îl explică exclusiv prin gr. med. κορρέκτωρ (<lat. corrector). DA înregistrează termenul (s. v. corect) și îl consideră un împrumut din fr. correcteur, lat. corrector și germ. Korrektor. În acest dicționar sunt discutate următoarele sensuri mai noi sau mai vechi ale substantivului corector: ,,(Tip.) cel care îndreptează greșelile de tipar, zețarul însărcinat cu citirea corecturilor (…); (la vechea tipografie din Buda) funcționar atașat tipografiei, răspunzând de tiparul fără greșeli și fără adaose”. DEX2, MDA și MDN văd în rom. corector un neologism cu dublă origine imediată, franceză și latină, iar TDRG îl pune pe seama germ. Korrektor și a fr. correcteur.

Crater. Originea lui grecească directă este admisă, alături de franceză și de latină, în MDA și în MDN (s. v. crater). DEX2, în schimb, îl consideră un element de proveniență franceză (cf. fr. cratère). Aceeași indicație etimologică există și în DA, care notează în dreptul său următoarele: ,,N. din fr. (lat. crater <<cupă >> din gr. xρατήρ, din xεράννυμι <<amestec >>)” .

Criptă. Ca și în cazul lui crater, discutat mai sus, MDA consideră că rom. criptă provine în limba română din trei surse: franceză, latină și greacă. DEX2 și MDN îl socotesc un neologism împrumutat din fr. crypte și din lat. crypta. Aceeași etimologie este sugerată și în DA (s. v.), însă aici se trimite la franceză sau latină (subl. ns), în loc de franceză și latină, cum credem că ar fi mai potrivit. TDRG, în schimb, îl pune pe rom. criptă exclusiv pe seama lat. crypta. După părerea noastră, influența franceză nu trebuie, în niciun caz, scoasă din discuție, chiar dacă acceptăm numai că fr. crypte nu a făcut decât să consolideze în limba română pentru un termen care a fost împrumutat mai întâi din latină savantă și din neogreacă.

Crisalidă. MDA îl explică prin aceleași trei influențe (latina, franceza, greaca), pe care le ia în discuție și în cazul lui crater sau criptă. Pentru DEX2, termenul reprezintă un neologism care are o dublă origine imediată în limba română,: franceză și latină. TDRG, DA și MDN îl reduc însă la fr. chrysalide. Nu este exclus ca rom. crisalidă să fi fost împrumutat și direct din lat. chrysallis, -idis, pe cale savantă, sau din gr. χρυσαλλίς, -ίδος, însă franceza a avut un rol hotărâtor la impunerea acestui cuvânt în terminologia zoologică modernă.

Criză. Așa cum procedează și în alte situații, MDA explică rom. criză prin latină, franceză și greacă. În cele mai multe dintre dicționarele noastre (cf. DA, DEX2, MDN), acest termen este considerat un neologism de proveniență franceză. Celelalte etimoane, lat. crisis și gr. xρίσις, sunt menționate, într-adevăr, în DA, însă numai pentru a indica originile mai îndepărtate ale acestui substantiv.

Delfin. DILR indică anul 1701 ca primă atestare a acestui termen în limba noastră și îl explică prin it. delfino și prin gr. δελφίς, -ινος. Pe lângă ngr. δελφίνι și it. delfino, DLR (s. v.) mai menționează ca etimon direct sau imediat al neologismului românesc delfin, și pe lat. delphinus. Pentru DEX2 și MDN, substantivul delfin are origine dublă în limba română, latină și italiană. În franceză se folosește cu același sens un termen latinesc moștenit de forma dauphin, care, având o cu totul altă structură, nu poate fi invocat ca etimon al rom. delfin. Franceza nu poate să explice decât omonimul acestui termen, delfin2, care indică un titlu nobiliar și se explică printr-un calc semantic după fr. dauphin.

Demon. DLR îl consideră un împrumut din lat. daemon și din fr. démon, punând pe seama influenței grecești (cf. gr. oδαίμων) o variantă daimon sub care acest cuvânt a circulat în trecut în limba română. Aceleași trei surse la care se face trimitere în DLR sunt invocate și de MDN (s. v.). Aici ele sunt puse pe același plan, fără a se ține seama de faptul că o parte dintre ele nu explică forma-tip, ci numai variantele lexicale. Un lucru este însă cert, și anume că mai multe dicționare îi indică rom. demon o etimologie multiplă. Contrar acestei teorii, DEX2 vede în rom. demon un împrumut, în primul rând, din ngr. δήμονας, pentru că franceza nu e menționată decât la sfârșit, prin cunoscuta formulă: ,,Cf. fr. démon”.

Dialectic și dialectică. Potrivit DILR, adjectivul dialectic a fost împrumutat din lat. dialecticus, -s, -um și din gr. διαλεκτικός, -ή, -όν, iar substantivul feminin corespunzător provine din lat. dialectica și din gr. διαλεκτική. DEX2 și MDN le discută într-un singur articol cu titlul dialectic, -ă și le explică prin fr. dialectique și prin lat. dialecticus, care este, în mod evident, un adjectiv. Dincolo de toate aceste inconsecvențe care privesc modul în care sunt înregistrate și analizate etimologic cele două neologisme în dicționarele românești, un lucru este cert: și în acest caz, ne aflăm în fața unui termen împrumutat, la început, din latină și din greacă și consolidat ulterior în vocabularul românesc, ca urmare a exercitării influenței franceze.

Diplomă. DILR îl explică prin lat. diploma, gr. δίπλωμα și germ. Diplom. DEX2 și MDN îl consideră un împrumut din fr. diplôme și din lat. diploma, iar TDRG vede în el un termen exclusiv de origine latină savantă.

Dizenterie. DEX2 și MDN îl socotesc un neologism care are în limba română o dublă origine imediată: franceză și latină. TDRG, dimpotrivă, îl reduce exclusiv la un lat. dysenteria. Potrivit atestărilor existente în DILR, termenul are o vechime mai mare decât se admite de obicei, fiind întâlnit pentru prima dată la noi în anul 1694. În ceea ce privește etimologia lui imediată, se afirmă în DILR (s. v. disenteria) că a fost împrumutat în limba veche din patru surse diferite: lat. dysenteria, it. dissenteria, gr. δυσεντερία și pol. dysenterja. Mai târziu, franceza a consolidat poziția acestui termen în limba română.

Dramatic. Nu este exclus ca la originea imediată a acestui adjectiv românesc să se afle și un termen grecesc. Acest fapt se evidențiază în DILR (s. v. dramaticesc), unde sunt invocate următoarele două etimoane pe baza cărora a apărut în limba noastră acest împrumut cu structură analizabilă: lat. dramaticus, -a, -um și gr. δραματικός, -ή, -όν. DEX2 explică rom. dramatic prin fr. dramatique și prin lat. dramaticus. Pentru Florin Marcu, termenul repezintă un neologism de origine franceză, latină și greacă (vezi MDN, s. v.).

Duce. Pe baza atestărilor de care dispune, DILR identifică trei surse din care a fost împrumutat într-o perioadă mai veche substantivul românesc duce: latina savantă, italiana și greaca medievală (cf. lat. dux, it. duca, gr. med. δούξ, δούκας). Italiana nu justifică însă decât forma învechită duca, iar etimonul grecesc se regăsește, mai degrabă, în varianta lexicală duc. TDRG îl explică pe duce exclusiv prin lat. dux, -cis, iar DEX2 și MDN admit, ca etimon imediat, pe lângă latină, și un substantiv franțuzesc duc. Este adevărat că, din punctul de vedere al formei, rom. duce se apropie mai mult de latină, însă nu trebuie exclusă cu desăvârșire nici o eventuală contribuție a limbii franceze la impunerea definitivă a acestui termen în limba română.

Elegie. Potrivit DILR (s. v. eleghie), neologismul elegie apare pentru prima dată la noi în anul 1700 și este împrumutat din lat. elegia, gr. έλεγεια și magh. alagya. Acesta din urmă însă nu poate să explice decât varianta etimologică veche alaghie. TDRG îl socotește exclusiv un împrumut latinesc, DEX2, un neologism cu dublă origine imediată, franceză și latină, iar MDN îl pune pe seama a nu mai puțin de trei etimoane diferite: fr. élégie, lat. elegia și gr. έλεγεια. Este în afară de orice discuție că și în cazul lui trebuie să admitem o etimologie multiplă.

Elipsă. Despre o proveniență grecească a acestui termen se vorbește atât în TDRG (care trimite și la franceză), cât și în DILR (s. v. elipsis). Aici se afirmă că la originea lui imediată se află lat. ellipsis și gr. ελλειψις. DEX2 îl explică prin franceză și prin latină, iar MDN vede în el un simplu împrumut din fr. ellipse.

Eixir. Cu toate că DEX2 și MDN îl pun exclusiv pe seama influenței franceze, trebuie să admitem și în cazul acestui termen, un împrumut direct din limba greacă. Pe baza atestărilor existente în limba veche, DILR îi indică drept etimon lat. med. elixir, însă trimite prin mențiunea cf. (= confer) și la ngr. ελιξήριον. TDRG explică rom. elixir numai prin latină și prin franceză.

Emfază. După părerea noastră, admite, printre altele, și o etimologie grecească directă. Acest lucru este acceptat în TDRG, care îl explică prin franceză și prin neogreacă, dar și în MDN, unde rom. emfază e considerat un neologism împrumutat din fr. emphase, din lat. emphasis și din gr. εμφασις. În schimb, DEX2 se limitează la franceză și la limba latină atunci când stabilește etimologia imediată a rom. emfază.

Emisferă. Încercând să stabilească etimologia acestui termen în limba veche, DILR (s. v. emisferiu) invocă două etimoane diferite: lat. hemisphaerium și gr. ήμισφαιριον. TDRG îi atribuie, de asemenea, origine dublă, însă trimite, în acest sens, la franceză și la greaca medievală. Ca și în cazul lui emfază, discutat mai sus, DEX2 explică rom. emisferă exclusiv prin fr. hémisphère și prin lat. hemisphaerium. MDN, în schimb, îl reduce, în mod și mai nejustificat, la fr. hémisphère, care a avut într-adevăr un mare rol în ceea ce privește poziția acestui termen în limba română, însă nu reprezintă, nici pe departe, și prima sursă a substantivului emisferă.

Emplastru. Ca și în cazul lui emisferă, DILR (s. v.) explică rom. emplastră prin latină și prin greacă, invocând, în acest caz, următoarele două etimoane: lat. emplastrum (pl. emplastra) și gr. εμπλαστρον (pl. εμπλαστρα). DEX2 și MDN îl consideră însă un element cu origine exclusiv latinească.

Energie. Acest neologism latino-romanic se explică în limba română și prin neogreacă, așa cum se arată în TDRG și în MDN (s. v.). TDRG îl consideră un element cu triplă origine imediată și invocă, alături de limba greacă, franceza și italiana drept surse immediate din care provine în limba română acest termen cunoscut de către toți vorbitorii. În MDN este pus în relație cu fr. énergie, lat. energia și gr. ενηργεια. DEX2 nu acceptă un etimon neogrecesc și îl explică numai prin franceză și prin latină.

Epic. DILR (s. v. epicesc) indică două etimoane, care au servit ca punct de plecare în crearea pe teren românesc a acestui derivat: lat. epicus, -a, -um și gr. επικός, -ή, -όν. În MDN (s. v.), adjectivul epic este considerat un neologism de origine franceză, latină și greacă. DEX2, în schimb, îl explică numai prin fr. épique și prin lat. epicus.

Epilepsie. Acest termen medical cunoscut de către majoritatea vorbitorilor, e considerat în TDRG (s. v.) un împrumut din neogreacă și din franceză. La acestea, MDN adaugă drept etimon direct pentru rom epilepsia, un substantiv latinesc epilepsia. Ca și în alte cazuri, DEX2 nu acceptă o proveniență neogreacă și îl explică numai prin fr. épilepsie și prin lat. epilepsia.

Epilog. MDN îl consideră un împrumut din fr. épilogue, din lat. epilogus și din gr. επιλογος iar TDRG (s. v.) îi indică numai două surse: neogreaca și franceza. Ca și în cazul lui energie, epic și epilepsie, DEX2 se limitează la franceză și latină atunci când analizează originea imediată a acestui termen în limba română.

Episcop (termen bisericesc). Originea grecească a acestui substantiv este recunoscută în TDRG (s. v.), care îl pune exclusiv pe seama unui etimon grecesc medieval. În DEX2 este considerat un neologism cu dublă proveniență, neogrecească și latină (cf. ngr. επίσκοπος, lat. episcopus).

Epistolă. Spre deosebire de DILR, DEX2, și MDA, care îl consideră un element de origine latină savantă, TDRG îl explică pe epistolă prin neogreacă și prin italiană. Părerea noastră este că ne aflăm și aici în fața unui termen cu etimologie multiplă, în primul rînd, latină savantă, dar și neogreacă. În același timp nu putem exclude, pentru limba română, o eventuală consolidare prin italiană.

Epitaf. Originea grecească a acestui termen a fost recunoscută în mai multe dicționare românești, printre care se numără DEX2 și MDN. El este explicat în DEX2 (s. v.) prin ngr. επιτάφιον și prin fr. épitaphe, iar MDN îl consideră un împrumut din franceză, latină și greacă.

Epitet. TDRG (s. v.) îl explică exclusiv prin neogreacă, iar MDN vede în el un neologism împrumutat din fr. épithète, lat. epithetum și gr. επιθετον. DEX2, în schimb, nu acceptă etimonul grecesc și îl consideră un termen exclusiv de origine franceză și latină savantă.

Erezie. Proveniența neogrecească a acestuia este indicată, alături de franceză, și în TDRG (s. v.). DEX2 și MDN îl explică însă numai prin fr. hérésie și prin lat. haeresis.

Eroic. Ca și pe erezie, discutat mai sus, TDRG îl consideră împrumut din neogreacă și din franceză, iar DEX2 îl explică prin fr. héroïque și prin lat. heroicus. MDN, în schimb, indică drept unic etimon imediat un adjectivul franțuzesc héroïque.

Etimologic. MDN (s. v.) consideră că acest cuvânt are o triplă origine imediată în limba română și invocă, în acest sens următoarele etimoane: fr. étymologique, lat. etymologicus și gr. ετυμολογικός. DEX2 îl explică numai prin franceză și prin latină. În Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, se trimite, la p. 166 (s. v. etymologicus) la DILR, însă în acest dicționar nu există un adjectiv etimologic, ci un substantiv etimologhic, care se folosea în trecut cu sensul de ,,etimolog” și care se explică în limba română veche prin latină și prin greacă.

Etimologie. Ca și în cazul lui etimolog, MDN (s. v.) trimite la franceză, latină și greacă atunci când prezintă originea imediată a rom. etimologie. Este ignorat astfel complet faptul că francezii folosesc un substantiv cu structura étymologiste, care nu poate explica formal rom. etimolog. Ca derivat regresiv, el a apărut în urma eliminării sufixului -ie din componența elementului latino-romanic etimologie, pe care DEX2 îl consideră un neologism împrumutat din fr. étymologie și din. lat. etymologia. În schimb, TDRG îl pune exclusiv pe seama lat. etymologia. DILR (s. v. etimologhie) îi atribuie o dublă origine în limba română, indicând ca etimoane imediate lat. etymologia și gr. έτυμολογια. Devine astfel evident că franceza a jucat un rol important în ceea ce privește consolidarea poziției în limba noastră a acestui neologism, pe care româna l-a împrumutat inițial din latină, pe cale savantă, dar și din limba greacă.

Etnic. Acestui adjectiv îi este atribuită în DILR (s. v.) o dublă origine imediată: latinească și grecească (cf. lat. ethnicus, -a, -um și gr. έθνικός, -ή. -όν). DEX2 și MDN îl consideră, de asemenea, un termen care provine în limba română din două surse distincte, însă acestea sunt franceza și latina (cf. fr. ethnique și lat. ethnicus). În mod surprinzător, TDRG explică rom. etnic exclusiv prin italiană.

Euharistie. TDRG (s. v.) îl consideră un împrumut din neogreacă, iar MDN îl explică atât prin fr. eucharistie, cât și prin gr. ευχαριστια. DEX2, în schimb, nu acceptă etimonul grecesc și trimite la fr. eucharistie și lat. eucharistia. Fiind un termen religios, nu este exclus să fi fost împrumutat inițial în limba română din greacă și, direct, din latina ecleziastică, însă el a fost, indiscutabil, consolidat prin franceză.

Evanghelic. Din același domeniu face parte și adjectivul evanghelic, pe care TDRG îl explică, de asemenea, prin neogreacă. La fel ca în cazul lui euharistie, discutat mai sus, DEX2 indică drept etimon imediat al rom. evanghelic un termen franțuzesc (cf. évangélique) și altul latinesc (cf. evangelicus), două etimoane care sunt menționate și în MDN (s. v.) atunci când se prezintă originea acestui termen.

Fantezie. DILR (s. v.) îi atribuie o dublă proveniență în limba română veche, notând în dreptul lui: ,,lat. phantasia, pol. fantazsja; cf. gr. φαντασία”. DA înregistrează cuvântul (s. v. fantazie), considerându-l un neologism după franceză, și nu din franceză, cum este mai corect să se spună. Pentru MDN, rom fantezie are o triplă origine imediată în limba română: franceză, latinească și grecească. În DEX2 este explicat exclusiv prin fr. fantaisie. Acesta poate fi invocat în ceea ce privește etimologia rom. fantezie, și trebuie acceptat ca împrumut pe cale orală. După ce, așa cum se arată în DILR (s. v.), a fost împrumutat direct din latină, pe cale savantă, și indirect, prin intermediari neromanici, într-o fază mai veche din evoluția limbii noastre, rom. fantezie a reușit să-și consolideze poziția în vocabular grație, în primul rând, influenței franceze.

Fenix. DA și TDRG îl consideră un împrumut exclusiv de origine grecească, iar DEX2 și MDN trimit la fr. phénix și lat. phoenix.

Filozof și filozofie. Ca și în cazul lui fenix, DA și TDRG (s. v.) explică acești doi termeni prin greacă, iar DILR admite atât pentru primul, cât și pentru celălalt, o dublă proveniență în limba română veche: latinească și grecească. Pe filozof, DILR îl consideră (s. v. filosof) un împrumut din lat. philosophus, -a, -um și din gr. φιλόσοφος, -ή, -ον, iar în privința lui folozofie, același dicționar trimite (s. v. filosofie) la un lat. philosophia și la gr. φιλοσοφια. Pentru DEX2, atât filozof, cât și filozofie provin în limba română din neogreacă și din franceză. Astfel, pe filozof îl explică prin ngr. φιλόσοφος și prin fr. philosophe, iar pe filozofie îl socotește un împrumut din ngr. φιλοσοφια și din fr. philosophie. Aceleași indicații etimologice sunt date și în MDN, însă numai în ceea ce privește substantivul românesc filozofie. Despre filozof, MDN afirmă că are o triplă origine imediată în limba română, franceză, latină și greacă.

Fistulă (termen medical). DILR (s. v.) îl explică prin lat. fistula și prin ngr. φίστουλας. DA și DEX2 îl consideră exclusiv un neologism de proveniență franceză (cf. fr. fistule), iar MDN îi indică o etimologie multiplă: franceză și latină.

Formă. Potrivit atestărilor existente în DILR (s. v.), termenul a apărut prima dată în limba română în anul 1582 și este împrumutat din lat. forma, magh. forma și ngr. φόρμα, φουρμα. TDRG trimite, de asemenea, la un etimon latinesc, care nu a fost însă împrumutat în mod direct, ci, mai degrabă, prin intermediul altei sau altor limbi. DEX2 și MDN îl explică pe formă prin fr. forme și prin lat. forma, iar DA (s. v.) îl consideră un neologism de origine latină. Este însă în afară de orice discuție că un rol esențial în impunerea definitivă în limba română a acestui termen l-a avut influența franceză.

Frenetic. Originea neogrecească a acestui adjectiv, care este atestat pentru prima dată în limba română în anul 1675, este susținută în TDRG (s. v.), unde se acceptă și posibilitatea unui împrumut direct din limba latină. DEX2 și MDN îl consideră un neologism de origine exclusiv franceză (cf. fr. frénétique), iar DA îl explică (numai) prin latină, menționând în dreptul lui următoarele: ,,N. din lat. phreneticus, -a, -um (grec. φρενητιxός), idem”.

Genealogie. DA (s. v.) afirmă despre acesta că reprezintă un neologism de origine greacă și indică în paranteză substantivul γενεαλογία. Aceeași proveniență îi este atribuită în DILR (s. v. ghenealoghie), însă aici este acceptat ca etimon imediat și lat. genealogia. DEX2 și MDN îl explică atât prin fr. généalogie, cât și prin lat. genealogia.

Geograf, geografic și geografie. Toate aceste neologisme sunt inserate în DA (s. v. geo-), însă autorii acestui dicționar se mulțumesc numai să le dea o scurtă definiție, fără a le indica și etimologia. În schimb, DILR le înregistrează în articole separate cu titlul gheograf și, respectiv, gheografie, considerându-le împrumuturi directe din latina savantă și din greacă. Astfel, pentru gheograf se trimite la un lat. geographus și la gr. γεωγράφος, iar pe geografie îl pune în relație etimologică directă cu lat. geographia și cu gr. γεωγραφία. În TDRG, toate cele trei neologisme care fac obiectul acestei discuții sunt explicate, de asemenea, prin greacă și prin latină. În DEX2 și în MDN (s. v.), geograf și geografie sunt considerate neologisme de origine franceză și latină. Pe geografic, MDN nu îl înregistrează deloc, iar DEX2 (s. v.) îl explică prin fr. géographique. Este în afară de orice discuție că franceza a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește impunerea în vocabularul științific românesc a acestor termeni de specialitate, care la început au fost împrumutați direct din latină, pe cale savantă, și din limba greacă.

Geometrie și geometru. Ca și în cazul celor trei compuse tematice discutate mai sus, DA se mulțumește să înregistreze acești doi termeni de specialitate, fără a le indica etimologia. TDRG și DILR consideră că atât geometrie, cât și geometru provin în limba română din latină și din greacă. Astfel, în DILR (s. v. gheometrie), se indică drept etimoane imediate lat. geometria și gr. γεωμετρία, iar pentru geometru se trimite (s. v. gheometru) la un lat. geometra și la gr. γεωμέτρης. DEX2 îl explică pe geometru prin fr. géomètre și prin lat. geometra, iar pe geometrie îl socotește un împrumut din fr. géomètrie și din lat. geometria. În schimb, MDN consideră că neologismul geometrie provine exclusiv din limba franceză, în timp ce, pentru geometru, trimite la fr. géomètre și lat. geometres.

Gigant. TDRG și DILR îl explică prin latină și prin greacă. În DILR (s. v. ghigant) îi sunt indicate ca etimoane imediate lat. gigas, -ntis și gr. γίγας, -αντος. DA (s. v. gigant) notează în dreptul lui următoarele: ,,N. din lat. gigas, -antem s. grec. γίγας, -αντος, idem”. MDN și DEX2 îl consideră un împrumut din it. gigante și din lat. gigas, -ntis, ultima dintre aceste lucrări lexicografice adăugând la sfârșit ,,cf. germ. gigant”.

Gimnaziu. Este în afară de orice discuție faptul că româna a împrumutat la început acest termen din limba greacă, eventual și din latină, pe cale savantă. DA îl consideră exclusiv un neologism de origine greacă, indicându-i ca etimon imediat gr. γυμνάσιον, cu sensul de ,,loc unde se făceau diverse exerciții de gimnastică”. Proveniența grecească a rom. gimnaziu este acceptată, alături de latină, și în TDRG (s. v.). DEX2 îl explică numai prin lat. gymnasium și prin fr. gymnase, iar MDN îi atribuie o triplă origine: latină, germană și franceză. Prin terminația sa specială, etimonul franțuzesc gymnase creează însă anumite dificultăți de ordin formal.

Grafic. Ca și pe gimnaziu, discutat mai sus, DA îl consideră pe grafic un neologism de origine grecească, iar TDRG îl explică prin greacă și prin latină. Pentru DEX2 și MDN, termenul grafic reprezintă însă un împrumut exclusiv din fr. graphique.

Gramatică. DA (s. v.) menționează în dreptul lui următoarele: ,,N. din lat. grammatica, -am (<grec. γραμματιxή)”. Aceeași origine imediată îi este indicată și în DEX2. TDRG, în schimb, îi atribuie acestui termen o dublă proveniență: latinească și grecească. În franceză există un corespondent de tipul grammaire, prin care nu se poate explica din punct de vedere formal termenul românesc, de aceea etimologia imediată a substantivului gramatică trebuie limitată la greacă și la limba latină savantă.

Haos. Pentru DA, rom. haos reprezintă un neologism împrumutat direct din gr. χάος. Aproximativ în același mod procedează și TDRG (s. v.), care îl explică exclusiv prin neogreacă. DEX2 și MDN consideră că acest termen are două etimoane imediate: fr. și lat. chaos.

Hienă. TDRG (s. v.) îl consideră un împrumut din neogreacă și din franceză. În schimb, DA îl explică numai prin fr. hyène. În DEX2 și în MDN sunt indicate ca etimoane imediate fr. hyène și lat. hyaena.

Himeră. Ca și în cazul lui haos, discutat mai sus, DA trimite pentru explicarea originii neologismul românesc himeră la un etimon grecesc χίμαιρα. În schimb, TDRG (s. v.) îl consideră un împrumut de origine latină. Potrivit DEX2, la originea lui imediată se află nu mai puțin de trei etimoane: fr. chimère, it. chimera și lat. chimaera. În MDN (s. v.) se indică, de asemenea, trei căi prin care substantivul himeră a intrat în limba română, însă acestea sunt franceza, latina și greaca.

Holeră. TDRG și DA îl explică numai prin lat. cholera, ultimul dintre dicționarele amintite menționând și faptul că acest termen s-a răspândit din latină ,,în toate limbile europene”. În schimb, DEX2 și MDN indică trei surse diferite din care provine rom. holeră: lat. cholera, ngr. χολερα și ucr. holera.

Icter. Dicționarele noastre propun mai multe explicații etimologice. În DA (s. v.) e considerat un neologism de origine franceză, iar în paranteză este trecut și ,,lat. icterus <gr. ίxτερος”. DEX2 îi indică, înainte de toate, o proveniență neogrecească, menționând în dreptul său următoarele: ,,Din ngr. ίxτερος. Cf. lat. icterus, fr. ictère”. Cele trei unități la care se face trimitere în DEX2 sunt puse pe același plan în MDN (s. v.) și considerate, în egală măsură, etimoane imediate ale rom. icter. Este evident că, și în acest caz, franceza a contribuit la întărirea poziției în lexicul românesc a unui termen care a fost împrumutat mai întâi din neogreacă, eventual și direct din latină, pe cale savantă.

Ilustru. Potrivit DILR (s. v. illustrie), acest termen a fost împrumutat în limba veche din lat. illustris, -e și din gr. ιλλουστριος. În schimb, DA îl consideră un neologism de proveniență franceză. TDRG, DEX2 și MDN acceptă, la rândul lor, principiul etimologiei multiple și trimit, pentru explicarea originii imediate a rom. ilustru, la fr. illustre și lat. illustris. Ca și în alte situații, franceza a contribuit la consolidarea acestui adjectiv, care a fost împrumutat, într-o perioadă mai veche, din greacă și din latina savantă.

Istm. Originea grecească a acestui neologism e menționată, alături de alte surse, în TDRG și în MDN (s. v.). TDRG îi atribuie o dublă proveniență, neogrecească și franceză, iar MDN îl explică prin fr. isthme, lat. isthmus și gr. ισθμός. În schimb, DA, notează în dreptul lui următoarele: ,,N. din fr. (grec. ισθμός, idem)”. În DEX2, rom. istm e considerat un neologism de origine franceză și latină.

Magnet. DLR (s. v.) îi atribuie o origine grecească și notează în dreptul său următoarea explicație etimologică: ,,Din m. gr. μαγνήτης [λίθος]. Cf. germ. Magnet, rus. magnit “. DEX2 îl explică prin neogreacă și prin germană, iar MDN propune ca unic etimon germ. Magnet. Având în vedere faptul că în limba latină a existat un termen magnes de origine greacă, lucru confirmat și de existența în limba română veche a formei magnes, l-am inclus și pe magnet, neologism românesc de proveniență grecească și germană, în categoria elementelor care au contribuit la relatinizarea limbii noastre.

Manie. Cele mai multe dicționare (cf. DLR, DEX2 și MDN) îl explică prin ngr. μανία și prin fr. manie. Sub aceeași formă, mania, latina l-a prelut din greacă și l-a împrumutat, la rândul ei, limbilor romanice occidentale.

Martiriu. Alături de alte surse, DLR și MDN (s. v.) acceptă și o proveniența grecească directă. În scopul explicării tuturor filierelor rom. martiriu, se face trimitere în DLR (s. v.) la un lat. martyrium, la ngr. μαρτύριον și la it. martirio. MDN îl consideră un neologism împrumutat din latină și din greacă. În schimb, DEX2 nu consideră că ne aflăm în fața unui element cu etimologie multiplă și îl explică pe martiriu exclusiv prin latină.

Matematic și matematică. Pe bună dreptate, DLR le discută în articole separate, afirmând că adjectivul matematic provine din ngr. μαθηματιxός, fr. mathématique, it. matematico și germ. mathematisch. În schimb, TDRG îl consideră pe matematic un neologism de origine latină. DEX2 vede în el un element cu dublă origine imediată, franceză și italiană. MDN în schimb, îl include pe matematic într-un articol general cu titlul matematic, ă, în care este discutat și substantivul matematică, însă le delimitează în momentul când trebuie să le indice etimologia. Astfel, adjectivul este explicat aici prin franceză, latină și greacă. În limba română veche a existat și un substantiv cu această formă, care avea sensul de ,,matematician”. El nu trebuie confundat în niciun caz cu adjectivul matematic, așa cum se întâmplă, de exemplu, în Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, unde, la p. 273 (s. v. mathematicus adj.), se face trimitere la DILR. În acest dicționar nu este înregistrat însă adjectivul, ci numai substantivul omonim matematic, explicat prin lat. mathematicus, pol. matematyk și rus. matematik. Situația acestuia nu prezintă nicio importanță pentru discuția de față, dat find faptul că el nu a reușit să se mențină în vocabularul românesc. S-a păstrat, în schimb, și a devenit foarte cunoscut substantivul matematică, pe care DLR îl explică prin ngr. μαθηματιxή, lat. mathematica, it. matematica și fr. mathématique. Ultimele trei etimoane din DLR sunt indicate și în DEX2 atunci când trebuie să se stabilească etimologia imediată a acestui termen de specialitate. DILR (s. v.) îl explică prin lat. mathematica, prin it. matematica și prin rus. matematica. Ca și în cazul adjectivului matematic, TDRG indică pentru substantivul corespunzător matematică un singur etimon: lat. mathematica.

Melancolic și melancolie. TDRG îi explică pe amândoi prin neogreacă, italiană și franceză. DILR nu înregistrează decât termenul melancolicesc, aducând în discuție pentru explicarea acestuia, un etimon latinesc melancholicus,-a, -um, de la care a fost creat, în mod analogic, prin derivare cu sufixul adjectival -esc. În schimb, DEX2, MDN și DLR consideră rom. melancolic un neologism de origine franceză (cf. fr. mélancholique). În ultimul dintre dicționarele amintite se face referire și la alte două etimoane: ngr. μελαγχολικός și it. melanconico, însă numai pentru a explica niște simple variante lexicale ale acestui termen. DLR consideră substantivul melancolie un împrumut din fr. mélancholie și din lat. melancholia. În acest dicționar îi sunt indicate aceleași surse ca și în cazul lui melancolic, însă prin ngr. μελαγχολία și it. melanconia nu se pot justifica decât, cel mult, variantele melanholie și, respectiv, melanconia. Spre deosebire de adjectivul melancolic, pe care îl pun exclusiv pe seama influenței franceze, DEX2 și MDN acceptă în cazul substantivului melancolie principiul etimologiei multiple și trimit, în acest sens, atât la fr. mélancholie, cât și la lat. melancholia.

Melodie. În DLR și în DEX2 (s. v.) întâlnim următoarea indicație etimologică: ,,Din ngr. μελωδία, it. melodia, fr. mélodie. MDN, în schimb, nu ia în discuție limba greacă, din care ar putea proveni, în mod nemijlocit, rom. melodie, însă invocă, alături de franceză și de italiană, un etimon latinesc melodia, -ae.

Metafizică. Potrivit DILR, acest termen de specialitate a apărut în limba română pe trei căi: din lat. med. metaphysica, din it. metafisica și din gr. μεταφυσική. TDRG, în schimb, îi atribuie o origine pur latinească. În DLR și în DEX2, rom. metafizică este discutat într-un articol generic cu titlul metafizic, -ă, în care sunt menționate ca etimoane imediate ale adjectivului și, respectiv, ale substantivul din limba română, următoarele elemente lexicale: ngr. μεταφυσιxή, μεταφυσιxός, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch și fr. métaphysique. Într-un mod similar, MDN (s. v. metafizic,-ă) discută în același articol de dicționar adjectivul și substantivul corespunzător, însă îi separă când le indică etimologia. Astfel, pe metafizic îl explică prin fr. métaphysique, iar pe metafizică, prin lat. metaphysica, gr. μεταφυσική și germ. Metaphysik. Alături de germană, franceza a contribuit astfel la consolidarea în terminologia științifică românească a unui element care a fost împrumutat în perioada mai veche din alte limbi de cultură și de civilizație cu care noi am venit în contact.

Metal. Acest termen are, indiscutabil, origine multiplă în limba română. DILR (s. v.) îl explică prin lat. metallum, it. metallo, gr. μέταλλον, germ. Metall și rus. metall. TDRG afirmă despre rom. metal că reprezintă un element latinesc care a intrat, cel mai probabil, la noi, printr-un intermediar. Și DLR recunoaște faptul că substantivul metal a fost împrumutat în limba română din diferite surse, în mai multe perioade, notând în dreptul lui următoarea indicație etimologică: ,,Din fr. métal, germ. Metall, (la scriitorii mai vechi) lat. metallum”. Aceste surse sunt menționate și în MDN (s. v.). DLR înregistrează și două variante lexicale, metalo și metalon, pe care le explică prin it. metallo și, respectiv, prin ngr. μέταλλον. În schimb, DEX2 (s. v.) consideră că rom. metal provine numai din franceză și din germană. După părerea noastră, este necesar să fie acceptate pentru perioada mai veche și alte surse, cum sunt, spre exemplu, latina savantă, greaca, italiana sau rusa. Alături de germană, ele au făcut posibilă apariția în limba română veche a neologismului latoino-romanic metal, a cărui poziție a fost consolidată ulterior prin franceză.

Metempsihoză. Având în vedere vechimea pe care o are în limba română, atât DLR, care conține și unele atestări, cât și DEX2 (s. v.), îl explică, în mod corect, prin ngr. μετεμψύκωσις și prin fr. métempsyc(h)ose. MDN, în schimb, îl pune exclusiv pe seama influenței franceze.

Metodă. DLR și MDN (s. v.) indică patru termeni care se află la baza rom. metodă: ngr. μέθοδος, lat. methodus, germ. Methode și fr. méthode. Ultimele trei sunt menționate ca etimoane imediate ale rom. metodă și în DEX2 (s. v.). TDRG consideră că ne aflăm în fața unui element de origine latină savantă, care, cel mai probabil, a fost împrumutat într-o perioadă mai veche, și printr-un intermediar nelatinesc.

Metric. DILR (s. v.) trimite, pentru explicarea derivatului metricesc la un adjectiv latinesc metricus, -a, -um și la gr. μετρικός36. TDRG, DLR și DEX2 (s. v. metric, -ă) îl consideră un termen împrumutat din fr. métrique și din germ. Metrik, fără să precizeze însă faptul că prin germană se justifică, de fapt, numai substantivul metrică. Chiar dacă le tratează într-un singur articol de dicționar cu titlul generic metric, -ă, lucru pe care îl considerăm total nepotrivit, MDN remarcă faptul că adjectivul metric are altă origine, în comparație cu substantivul metrică. În această lucrare lexicografică se trimite, pe bună dreptate, la fr. métrique pentru stabilirea provenienței în limba română a adjectivului metric, iar germ. Metrik este luat în discuție numai ca etimon imediat al termenului muzical și poetic metrică.

Microcosm. TDRG și DLR (s. v.) îl explică, deopotrivă, prin ngr. μικροκόςμος și prin fr. microcosme. DEX2 îi indică, de asemenea o etimologie dublă, însă trimite la fr. microcosme și lat. microcosmus. MDN, în schimb, îl consideră un neologism cu triplă origine imediată (franceză, latină și greacă) în limba română, etimologie pe care am acceptat-o și noi.

Mirt. Dicționarele noastre oferă mai multe explicații cu privire la originea imediată a acestui termen în limba română. În TDRG (s. v.) se face trimitere la limba latină, invocându-se, în egală măsură, posibilitatea ca termenul latinesc prin care se explică rom. mirt să fi ajuns la noi și printr-o filieră nelatinească. DLR acceptă principiul etimologiei multiple și îl consideră un împrumut din ngr. μύρτον, μύρτος, lat. myrtus, it. mirto, fr. myrte și germ. Myrte. MDN îi indică o triplă origine imediată: latină, franceză și greacă, iar DEX2 vede în el un neologism împrumutat din lat. myrtus, fr. myrte și germ. Myrte.

Mit. Încercând să explice proveniența acestui substantiv în limba română, DLR și DEX2 trimit, deopotrivă, la ngr. μυθος și la fr. mythe, iar MDN indică, pe lângă franceză și greacă, etimonul latinesc mythus, care a putut fi împrumutat de noi și direct, pe cale savantă.

Mitologie. TDRG și DLR (s. v.) îl explică prin fr. mythologie, aducând în discuție și ngr. μυθολογία sau germ. Mythologie, însă numai pentru a motiva prezența în limba noastră a unei variante lexicale de tipul mitologhie. DEX2 și MDN consideră că termenul în discuție a fost împrumutat în română atât din fr. mythologie, cât și din lat. mythologia.

Monarh. DILR înregistrează o variantă învechită a acestui termen, monarcu, pe care o explică prin lat. monarcha, adăugând însă și ,,cf. it. monarca”. Pentru explicarea aceleiași variante etimologice se trimite în DLR (s. v. monarh), la it. monarca și la fr. monarque. DLR, DEX2 și MDN consideră că la originea imediată a rom. monarh se află ngr. μονάρχης și germ. Monarch, care sunt, fără îndoială, mult mai apropiate ca formă de termenul românesc.

Monarhie. Spre deosebire de monarh, discutat mai sus, nu există în principalele noastre lucrări lexicografice păreri foarte diferite în ceea ce privește etimologia propusă pentru rom. monarhie. DLR, DEX2 și MDN (s. v.) consideră că acest substantiv provine din ngr. μονάρχία, lat. monarchia, germ. Monarchie și fr. monarchie.

Mumie. DLR, DEX2 și MDN îl consideră un neologism cu origine multiplă și trimit, în acest sens, la ngr. μούμια, germ. Mumie și it. mummia. În DLR se vorbește și despre un etimon franțuzesc, momie, însă numai pentru a justifica existența variantei lexicale externe momie.

Murmur. Pentru explicarea originii imediate a acestui termen, TDRG (s. v.) trimite exclusiv la un etimon franțuzesc murmure. DEX2 și MDN îi atribuie o dublă proveniență, latină și franceză. Fără a face, de data acesta, o delimitare între forma-tip și variantele care se justifică prin unele dintre etimoanele indicate, DLR pune termenul pe seama fr. murmure, lat. murmur, ngr. μουρμούρα, it. murmure, mormorio. Este însă evident că prin neogreacă se explică, mai degrabă, o formă învechită murmură. La fel, un etimon cum este it. mormorio ar trebui invocat numai atunci când ne raportăm la varianta veche murmuriu a neologismului românesc murmur.

Muză. Este în afară de orice discuție că acest termen are o etimologie multiplă în limba română. Potrivit atestărilor de care dispune, DILR îl pune pe seama lat. musa și a gr. μουσα. În mod surprinzător, TDRG îl explică exclusiv prin latină. În schimb, DLR și DEX2 trimit pentru rom. muză la nu mai puțin de cinci etimoane distincte: lat. musa, ngr. μουσα, it. musa, germ. Muse și fr. muse. Dintre acestea, numai ngr. μουσα lipsește din MDN (s. v.) când se indică proveniența elementului latino-romanic muză.

Muzeu. DILR (s. v. museu) înregistrează un termen despre care menționează că a fost atestat pentru prima dată în limba română, în anul 1717, cu sensul de ,,bibliotecă”, și pe care îl explică prin lat. museum și prin gr. μουσειον. TDRG, în schimb, vede în rom. muzeu un cuvânt exclusiv de origine latină savantă. Pe bună dreptate, DLR îi atribuie o origine multiplă și trimite la ngr. μμουσειον, lat. museum, germ. Museum și fr. musée. DEX2 și MDN nu iau în considerație, pentru stabilirea etimologiei imediate a rom. muzeu, și o filieră neogrecească, astfel că în aceste două lucrări lexicografice, termenul în discuție e socotit un neologism de origine latină, germană și franceză.

Muzică. Asemenea lui muză, cu care se înrudește din punct de vedere etimologic, neologismul muzică a pătruns pe mai multe căi în limba română. În DILR (s. v.) găsim, în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: ,,Lat. musica, it. musica, gr. μουσική, germ. Musik, pol. muzyka; cf. rus. muzika”. TDRG, în schimb, consideră că rom. muzica are la bază un element italienesc, care a putut fi împrumutat în română și prin intermediul altor limbi. În DLR (s. v.) sunt indicați ca etimoane imediate ale rom. muzică următorii termeni: lat. musica, it. musica, fr. musique, germ. Musik, magh. muszika. Dintre acesștia, numai substantivul maghiar muszika lipsește din DEX2 și din MDN atunci când este discutată etimologia imediată a rom. muzică.

Nectar. TDRG îl explică exclusiv prin lat. nectar, în timp ce DLR, DEX2 și MDN îi indică nu mai puțin de patru etimoane immediate, și anume: ngr. νέκταρ, lat. nectar, fr. nectar și germ. Nektar.

Nefrită. În DLR și în DEX2 este consideratun împrumut din ngr. νεθρίτις și din fr. néphrite. MDN, în schimb, îl socotește un neologism exclusiv de proveniență franceză. Prezența în latina târzie a unui termen nephritis, împrumutat direct din limba greacă, ne-a determinat să-l încadrăm și pe nefrită în seria elementelor pe care le-am considerat reprezentative pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc modern.

Nefritic. DLR și DEX2 (s. v.) îl explică prin ngr. νεφριτικος, lat. nephriticus și fr. néphrétique. MDN renunță la etimonul neogrecesc mai vechi și îi indică rom. nefritic o dublă origine imediată, franceză și latinească.

Nimfă. DILR notează în dreptul lui următoarea indicație etimologică: ,,Lat. nympha; cf. gr. νύμφη”. TDRG trimite, de asemenea, la limba latină, însă acceptă și ipoteza ca împrumutul să se fi realizat prin intermediari neromanici. În DLR (s. v.) sunt menționați ca etimoane imediate ale rom. nimfă patru termeni: lat. nympha, gr. νύμφη, fr. nymphe și it. ninfa. DEX2 se limitează la fanceză și latină atunci când discută despre proveniența acestui termen în limba română, iar MDN indică, pe lângă aceste două surse, și un etimon grecesc νύμφη.

Ocean. TDRG invocă drept etimon imediat al acestui termen substantivul latinesc oceanus, care, asemenea lui nimfă, putea fi împrumutat în limba română și indirect, prin intermediari neromanici. În DLR se întâlnește următoarea indicație etimologică: ,,din ngr. ωκεανός, lat. oceanus, germ. Ozean, rus. okean, fr. océan. DEX2 îl explică prin lat. oceanus, germ. Ozean și fr. océan, iar MDN îl consideră un neologism de origine franceză, latină și greacă. Prin germană și prin rusă se explică, de fapt, niște variante ale acestui termen.

Oficial. Pentru stabilirea originii lui imediate în limba română, TDRG invocă lat. officialis, care a fost împrumutat direct sau prin intermediari. În DLR se trimite la nu mai puțin de cinci surse din care neologismul oficial a fost împrumutat în limba română, simultan sau la distanță, în timp și în spațiu (cf. lat. officialis, -e, ngr. οφφιxιάλης, rus. ofițialînîiĭ, germ. offiziell, offizial și fr. officiel). Etimonul rusesc și termenii germani indicați în DLR se află la baza unor variante lexicale, însă pot fi invocați, în egală măsură, și pentru etimologia formei-tip, chiar dacă au o structură ușor diferită față de rom. oficial. După părerea noastră, adjectivul în discuție a putut rezulta și din adaptarea acestor etimoane sub presiunea unui model latino-romanic. DEX2 și MDN însă, îl explică pe oficial numai prin franceză și prin latină.

Oficiu. DILR înregistrează de fapt (s. v. ofichiu) o variantă învechită a acestui termen, despre care menționează că a apărut, pentru prima dată în limba română, în anul 1717, cu sensul de ,,funcție, slujbă”. În ceea ce privește proveniența lui imediată, se trimite în acest dicționar la un lat. officium și la gr. med. οφφίκιον. În TDRG (s. v.), este menționat, de asemenea, un etimon latinesc, care a putut intra în limba română direct sau prin intermediari. Pe bună dreptate, DLR îi atribuie o etimologie multiplă, notând în dreptul substantivului oficiu următoarele: ,,din ngr. οφφίxιον, lat.officium, -ii, germ. Offizium, fr. office. În DEX2 și în MDN (s. v.), rom. oficiu este considerat un neologism de origine latină, germană și franceză.

Olimpiadă. În legătură cu originea imediată a acestui neologism, mai multe dicționare românești, printre care se numără și DLR, DEX2 sau MDN, emit aceeași ipoteză etimologică. Ele îi atribuie lui olimpiadă o triplă proveniență în limba română și trimit, în acest sens, la ngr. ολυμπιαδα, fr. olympiade și germ. Olympiade.

Orfan. TDRG îl consideră un împrumut din neogreacă și din italiană, iar DLR și DEX2 îl explică prin ngr. ορφανός și prin lat. orphanus, -a, -um.

Orizont. În DLR și în DEX2 există următoarea indicație etimologică: din lat. horizon, -ntis, ngr. ορίξων, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon. MDN, în schimb, îl explică exclusiv prin franceză și prin latină.

Ortodox. TDRG consideră că termenul în discuție provine din limba latină, iar DLR, DEX2 și MDN îi dau ca etimoane imediate ngr. ορθόδοξος, lat. med. orthodoxus și fr. orthodoxe.

Ortografie. În TDRG este considerat un împrumut din latină și din germană. DLR acceptă principiul etimologiei multiple și îl explică prin ngr. ορθογραφία, lat. orthographia, germ. Orthographie. DEX2 îl reduce, după părerea noastră, într-un mod prea simplist, la un etimon latinesc. În MDN (s. v.) sunt menționați ca etimoane imediate pentru rom. ortografie următorii termeni: lat, gr. orthographia, fr. orthographie. În franceză se folosește însă, pentru a denumi aceeași realitate lingvistică, un substantiv de forma orthographe. Lexis înregistrează, într-adevăr, și un substantiv orthographie, însă acesta se folosește, cu sensuri speciale, în arhitectură și în domeniul matematicii, neavând o legătură etimologică directă cu termenul din lingvistică.

Panaceu. În DLR (s. v.) îi sunt indicate ca etimoane imediate ngr. πανάκεια, lat. panacea și fr. panacée. MDN îi atribuie, de asemenea, o triplă origine în limba română: franceză, latinească și grecească. În schimb, DEX2 nu acceptă o proveniență grecească și vede în rom. panaceu un neologism împrumutat din franceză și din latină savantă.

Papagal. DILR (s. v. papagalo) afirmă că acest termen provine în limba română din lat. med. papagallus, it. pappagallo, ngr. παπάγας, -άλ(λ)ος și magh. papagáj. DLR, DEX2 și MDN îl explică însă prin neogreacă și prin italiană.

Paradigmă. DILR, DLR și DEX2 îl socotesc un împrumut din lat. paradigma și prin gr. παράδειγμα. TDRG îl consideră un simplu element latinesc, iar MDN indică, în dreptul lui următoarea etimologie: fr. paradigme, lat. paradigma, gr. παράδειγμα.

Paragraf. Termenul este considerat în TDRG (s. v.) un neologism de origine latină. Mai conform cu realitatea lingvistică, DLR, DEX2 și MDN îl includ în categoria elementelor cu etimologie multiplă și îl explică prin ngr. παραγραφος, lat. paragraphus și fr. paragraphe.

Paralitic. DLR și DEX2 îl pun pe seama ngr. παραλυτικός și a fr. paralytique, iar MDN (s. v.) îl consideră un neologism de proveniență franceză și latină. În acest ultim caz, i se indică drept etimon lat. paralyticus, care este, la rândul lui, un adjectiv de origine greacă.

Paranteză. DILR (s. v. parentesie) înregistrează de fapt, o variantă învechită a acestui termen, notând în dreptul ei următoarea indicație etimologică: ,,Lat. med. parenthesis, gr. παρενθέσις, magh. parentézis. “. TDRG îl include în categoria elementelor latinești care au intrat la noi într-o perioadă mai veche, direct sau printr-un intermediar, îndeosebi, neromanic. DLR îi atribuie rom. paranteză o etimologie multiplă și trimite, în acest sens, la ngr. παρένθεσις, lat. parenthesis, germ. Parenthese și fr. parenthèse. În schimb, DEX2 și MDN îl consideră un neologism cu origine exclusiv franceză. Renunțarea la etimoanele din limbile latină și neogreacă pare a fi motivată aici doar de structura lor, care, în partea finală, se îndepărtează ușor de forma rom. paranteză.

Patrie. În DILR se argumenteză într-un mod convingător că rom. patrie provine din lat. patria, it. patria și ngr. πατριά. TDRG consideră că la baza lui se află atât un element neogrecesc, cât și un etimon latinesc, care a intrat în limba română, în mod direct sau printr-un intermediar. DLR, DEX2 și MDN explică neologismul românesc patrie atât prin lat. patria, cât și prin fr. patrie.

Patriot. DLR și DEX2 (s. v.) indică drept etimoane imediate ngr. πατριώτης, fr. patriot și germ. Patriot. MDN nu acceptă o proveniență germană directă și îl explică exclusiv prin neogreacă și prin franceză.

Patron. În conformitate cu cele arătate în DILR (s. v.), acest termen a apărut pentru prima dată la noi în anul 1682 și reprezintă un neologism latino-romanic împrumutat din lat. patronus, it. padrone, gr. πάτρων, germ. Patron și magh. patrónus. Etimonul italienesc și cel maghiar explică, de altfel, variantele învechite padron și, respectiv, patronoș. O formă patronoș, raportată la magh. patrónus, există și în DLR (s. v. patron). În schimb, forma-tip a acestui termen, care dă și titlul articolului de dicționar, e pusă aici în relație directă cu lat. patronus, germ. Patron și cu fr. patron. Acești termeni sunt menționați ca etimoane imediate ale rom. patron atât în DEX2, cât și în MDN. În scopul de a lămuri etimologia imediată a acestuia, TDRG ia în discuție un element latinesc, care a putut intra în română, în egală măsură, direct sau printr-un intermediar nelatinesc.

Pedagog. TDRG (s. v.) îl explică exclusiv prin lat. paedagogus. În schimb, DLR și DEX2 menționează nu mai puțin de patru etimoane imediate pentru acest termen: fr. pédagogue, ngr. παιδαγωγύσ, lat. paedagogus, germ. Pädagog. MDN nu admite germana ca sursă directă pentru rom. pedagog și îl consideră un neologism de origine franceză, latină și greacă.

Pelican. DILR (s. v. pelican) înregistrează acest termen, amintind și de existența unei variante lexicale de tipul pelecan. În ceea ce privește originea lui în limba română, se indică aici ca etimoane imediate lat. pelecanus, pelicanus, gr. πελεκάν și magh. pel(l)ikán. TDRG îl explică prin greacă și prin franceză, iar DLR îl socotește un neologism împrumutat din ngr. πελεκάν, lat. pelecanus și fr. pélican. În DEX2 și în MDN sunt indicate aceleași surse, singura diferență fiind aceea că etimonul latinesc apare aici sub cealaltă formă, pelicanus.

Pericol. TDRG și DLR (s. v.) îl explică prin lat. periculum, it. pericolo și ngr. περικολον. DEX2 și MDN nu iau în considerație neogreaca și consideră rom. pericol un neologism de origine latină și italiană.

Perimetru. Pentru autorii DLR, DEX2 și MDN, substantivul perimetru provine în limba română din ngr. περίμετρος, germ. Perimeter și fr. périmètre.

Periodic. TDRG consideră că acest termen a intrat în limba română direct din latină și din italiană. În schimb, DLR, DEX2 și MDN îl explică prin lat. periodicus, ngr. περιοδικός și fr. périodique.

Perioadă. DILR îl înregistrează (s. v. period) și îl consideră un împrumut din lat. periodus și din gr. περίοδος. DLR, DEX2 și MDN trimit, pentru explicarea originii imediate a acestui termen, la lat. periodus, periodos, ngr. περίοδος și fr. période, iar TDRG îl explică prin latină și prin franceză..

Platan. Pentru autorii DILR, neologismul platan este împrumutat din lat. platanus și din gr. πλάτανος. TDRG îl socotește un termen exclusiv de origine latină. În schimb, DLR, DEX2 și MDN indică pentru acest cuvânt trei etimoane imediate: lat. platanus, ngr. πλάτανος și fr. platane.

Poem. DILR îl discută (s. v. poema) considerându-l un împrumut din lat. poema și din gr. ποίημα, fiindcă numai acestea pot explica varianta lui gramaticală cu terminația -a. TDRG îl pune exclusiv pe seama limbii latine, iar DLR îl explică prin fr. poème și prin germ. Poem. În acest dicționar se trimite și la alte etimoane, însă numai pentru a motiva prezența în limba română a unor variante lexicale, cum sunt: poemă (<lat. poema, it. poema), piimă și pîimă (<ngr. ποίημα). În DEX2 și în MDN (s. v. poem) sunt indicate trei surse din care provine acest cuvânt: franceza, latina și greaca.

Poet. Ca și lui poem, discutat mai sus, DILR îi atribuie neologismului poet o dublă origine imediată, notând în dreptul lui următoarele: ,,Lat. poeta, gr. ποιητής”. Potrivit TDRG, termenul în discuție a fost împrumutat în română din trei limbi de cultură: latina, italiana și franceza. La aceste surse menționate în TDRG (s. v.), DEX2 adaugă și neogreaca, astfel încât, în acest dicționar, găsim în dreptul lui poet următoarea indicație etimologică: ,,din ngr. poiitís, lat., it. poeta, fr. poète. Pentru a lămuri originea imediată a rom. poet, MDN indică și un etimon german Poet, alături de franceză, latină și italiană. Aceste patru elemente din care provine substantivul românesc poet sunt amintite și în DLR (s. v.), însă aici se face o clasificare a lor, în funcție de variantele etimologice care au rezultat în limba noastră. Astfel, prin latină și prin italiană se explică numai varianta lexicală poeta. Pentru forma literară poet, DLR trimite la fr. poète și la germ. Poet.

Poetic. Dicționarele noastre acceptă și pentru acest adjectiv o etimologie multiplă. TDRG îl explică prin latină și prin germană, iar DLR, DEX2 și MDN indică nu mai puțin de patru surse din care a fost împrumutat neologismul poetic în limba română. În DLR (s. v.) găsim următoarea indicație etimologică: din lat. poeticus, it. poetico, fr. poétique, germ. Poetik. După cum se observă, etimonul german invocat în acest dicționar este scris cu literă mare și reprezintă un substantiv. În acest caz, el nu poate explica decât termenul poetică, folosit în domeniul teoriei literaturii. Greșeala putea fi evitată dacă adjectivul poetic și substantivul poetică ar fi fost tratate în articole de dicționar separate. Nici MDN nu adoptă această soluție și le discută sub același cuvânt titlu, poetic, -ă, oferindu-le aceeași explicație etimologică. Indiferent de valoarea lor, poetic și poetică sunt puse aici pe seama fr. poétique, lat. poeticus, it. poetico și gr. poietikos. Nici DEX2 nu le discută în articole distincte, însă ține seama de valoarea lor gramaticală când le arată etimologia. Astfel, în DEX2 (s. v. poetic, -ă) se dă următoarea explicație: ,,din ngr. poiitikós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique”.

Pol. În DILR (s. v.), găsim în dreptul acestui neologism următoarea explicație etimologică: ,,Lat. polus, it. polo; cf. gr. πόλος”. Aceleași etimoane menționate în DILR sunt indicate ca surse ale rom. pol și în TDRG (s. v.). În DLR, it. polo e amintit numai cu scopul de a justifica prezența variantei lexicale externe polo a substantivului românesc pol. Cât privește proveniența formei-tip, se trimite în această lucrare lexicografică la un lat. polus, ngr. πόλος, germ. Pol și fr. pôle. DEX2, în schimb, îl reduce la franceză și latină, iar MDN îl consideră un neologism cu triplă origine imediată în limba română: franceză, latinească și grecească.

Politic. Alături de substantivul învechit politic, cu semnificația ,,persoană care se ocupă de politică”, DILR înregistrează și un adjectiv omonim, pe care, ținând cont de atestările existente, îl explică, pe bună dreptate, prin it. politico. Aceeași origine italienească îi este indicată în DILR și substantivului corespunzător, politică, pentru care se trimite aici la it. politica. TDRG consideră că neologismul românesc politic provine exclusiv din limba latină. În schimb, DLR, DEX2 și MDN admit, în cazul lui, o etimologie multiplă. Fără să discute în articole separate adjectivul politic și substantivul politică, DLR ține seama totuși de faptul că ne aflăm în fața unor termeni, care provin din etimoane diferite, însă notează destul de confuz (s. v. politic, -ă): ,,din lat. politicus, -a, -um, ngr. πολιτική, πολιτικός, fr. politique, germ. Politik, Politikus, politisch”. După cum se vede din înșiruirea care se face aici, substantivele din care ar proveni rom. politică sunt amestecate cu adjectivele prin care se explică în limba română adjectivul politic, astfel încât e destul de greu de recunoscut care sunt etimoanele unuia și care ale celuilalt. După părerea noastră, nu este suficient un singur etimon latinesc, adjectivul politicus, -a, -um, pentru explicarea ambilor termeni. El se află numai la originea lui politic, pentru neologismul politică fiind necesar să se ia în discuție un substantiv latinesc feminin de forma politica. În plus, sunt menționate două substantive germane, Politik și Politikus, probabil pentru a lămuri originea unuia și aceluiași element, care este neologismul politică. Autorii dicționarului pierd însă din vedere faptul că numai germ. Politik e apropiat ca formă și, mai ales, ca sens, de rom. politică. În limba germană, Politikus e înregistrat în dicționare ca substantiv masculin de origine latină (cf. lat. med. politicus), dându-i-se următoarea indicație etimologică: ,,jmd., der sich eifrig mit Politik beschäftigt” (,,cineva care face cu pasiune politică” sau ,,care se ocupă cu zel, cu pasiune, de politică”). O abordare și mai greșită întâlnim în DEX2 (s. v. politic, -ă), unde există, atât pentru adjectivul politic, cât și pentru substantivul politică, următoarea indicație etimologică: ,,Din lat. politicus, ngr. πολιτικός, fr. politique”. Aceleași trei limbi de cultură, latina, greaca și franceza, sunt indicate ca surse pentru termenii noștri, și în MDN (s. v. politic, -ă), singura diferență în raport cu DEX2 fiind aceea că aici se trimite, pentru substantivul politică, la gr. politike.

Pompă. Prin această denumire, avem în vedere elementul latino-romanic pompă, cu sensul de ,,fast, strălucire” sau de ,,alai, suită, cortegiu”, și nu termenul tehnic de origine franceză. În DILR (s. v.) i se dă lui pompă, ,,ansamblu de manifestări fastuoase caracteristice unor ceremonii”, următoarea indicație etimologică: ,,Lat. pompa; cf. gr. πομπή”. TDRG pune acest termen tot pe seama unui etimon latinesc, pe care noi l-am împrumutat în limba română direct sau printr-un intermediar. În schimb, DLR îl explică prin nu mai puțin de trei surse, notând în dreptul lui: ,,din lat. pompa, ngr. πομπή, fr. pompe”. În DEX2 și în MDN (s. v.) se afirmă despre neologismul pompă că provine numai din latină și din franceză.

Por. DILR înregistrează (s. v.) acest neologism, pe care îl explică prin lat. porus și prin gr. πόρος. TDRG însă, îl consideră un termen exclusiv de origine latină. Pe bună dreptate, în DLR (s. v.) se acceptă principiul etimologiei multiple, afirmându-se despre rom. por că provine din lat. porus, ngr. πόρος, it. poro, germ. Pore și fr. pore. DEX2 îl explică numai prin franceză și prin latină, iar MDN trimite la franceză, latină și la greacă, pentru explicarea originii imediate a neologismului por.

Porfir. TDRG îl socotește un element cu dublă origine în limba română: latină și italiană. DLR, DEX2 și MDN (s. v.) indică drept etimoane imediate pentru acest termen ngr. πορφύρ și fr. porphyre.

Practic și practică. Pe bună dreptate, DILR le discută în articole de dicționar separate, atribuindu-le, în mod firesc, și etimologii diferite. Astfel, pentru adjectivul practic se trimite aici la un lat. practicus, -a, -um și la gr. πρακτικός, -ή, -όν. În ceea ce privește originea rom. practică, DILR (s. v.) formulează următoarea indicație etimologică: ,,Lat. practica, gr. πρακτική, magh. práktika, pol. praktyka (magh., pol. <lat.)”. TDRG explică adjectivul românesc practic numai prin latină. Ca și în cazul lui poetic sau politic, DLR nu analizează separat adjectivul practic și substantivul feminin practică, cărora le indică drept etimon lat. practicus, -a, -um, ngr. πρακτικός, πρακτική, germ. praktisch, Praktik și fr. pratique. Fără să se specifice faptul că primele etimologii sunt date pentru adjectiv, iar ultimele, pentru substantivul corespunzător, MDN menționează (s. v. practic, -ă) următoarele surse: ,,lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. pratike”. DEX2 admite faptul că ne aflăm în fața a două unități lexicale distincte, însă îl explică pe practic numai prin fr. practique și prin lat. practicus, în timp ce, pentru practică, trimite la germ. Praktik și la fr. pratique.

Prismă. TDRG îl pune pe seama unui etimon latinesc, care a fost împrumutat în limba română direct sau printr-un intermediar, iar DEX2 îl explică prin fr. prisme. DLR admite în cazul acestui termen o etimologie multiplă și îl consideră un împrumut din ngr. πρισμα, lat. prisma, germ. Prisma și fr. prisme. MDN nu admite și o sursă germană pentru rom. prima, în care vede numai un neologism de proveniență franceză, greacă și latină.

Privilegiu. DILR (s. v. privileghie) înregistrează acest termen sub foama unei variante lexicale, pe care o explică prin următoarele etimoane imediate: lat. med. privilegia, privilegium (pl. privilegia), germ. Privilegie, Privilegium, gr. med. πρεβελέγιον (pl. πρεβελέγια), πριβιλέγιον (pl. πριβιλέγια), magh. privilégiom, privilégium, rus. privileghiia. După cum se vede, unele dintre elementele indicate aici sunt menite mai mult să lămurească modul în care au apărut în limba română veche variante lexicale ca preveleghiu, priveleghie, priveleghiu, privileghiom sau privileghium. Probabil că și din acest motiv, TDRG și DLR consideră rom. privilegiu un termen exclusiv de origine latină. Ultima dintre cele două lucrări lexicografice amintite adăugând însă și ,,Cf. it. privilegio, fr. privilège”. În schimb, DEX2 și MDN (s. v.) explică neologismul românesc privilegiu numai prin fr. privilège și prin lat. privilegium.

Problemă. DLR explică invarianta sau forma-tip a acestui cuvânt prin lat. problema, fr. problème și germ. Problem, menționând că formele cu v se justifică prin ngr. πρόβλημα. În DEX2 (s. v.) se trimite, pentru explicarea originii acestui termen, la franceză și latină. În afara fr. problème și a lat. problema, MDN indică și un etimon grecesc imediat πρόβλημα. Etimologiile pe care le dau DLR, DEX2 și MDN se aseamănă cu cea din TDRG (s. v.), unde neologismul românesc problemă este socotit un împrumut din latină, franceză, germană și neogreacă.

Profet. Originea grecească a acestui termen e recunoscută în DLR și în MDN. Prima dintre lucrările lexicografice menționate invocă, pentru a motiva apariția în română a variantei lexicale profit, un etimon neogrecesc de tipul προφήτης. Același dicționar înregistrează și o altă variantă etimologică, profeta, pe care o explică prin it. profeta. Cât privește invarianta sau forma-tip profet, aceasta este pusă pe seama fr. prophète și a lat. propheta. După cum se vede, lat. propheta nu diferă prea mult ca structură în raport cu it. profeta, care era invocat însă, numai pentru varianta lexicală profeta. În comparație cu DLR, în MDN sunt puse pe același plan franceza, latina și greaca și considerate, în egală măsură, surse imediate pentru rom. profet. TDRG (s. v.) explică prin italiană și prin franceză, iar DEX2 vede în el un simplu element de origine franceză.

Program. TDRG și DEX2 îl consideră un termen cu etimologie simplă în limba română. Astfel, primul trimite la etimonul latinesc programma, iar cel de-al doilea îl pune pe seama fr. programme. DLR, în schimb, acceptă fără rezerve principiul etimologiei multiple. Invocând ca etimoane imediate fr. programme, germ. Programm, ngr. πρόγραμμα, rus. programma, lat. programma și it. Programma, lexicografii omit faptul că formele terminate în -a coincid mai degrabă cu varianta gramaticală programă a acestui termen care, între timp, s-a și specializat semantic. Spre deosebire de DEX2, MDN îl explică pe program numai prin franceză și prin germană.

Prolog. DILR (s. v.) înregistrează acest termen, pe care îl consideră un împrumut din lat. prologus și din gr. πρόλογος. TDRG reduce rom. prolog la limba latină, iar DEX2 îl explică prin fr. prologue. DLR, dimpotrivă, ia în considerație principiul etimologiei multiple, indicând faptul că substantivul în discuție provine în limba română din ngr. πρόλογος, lat. prologus, fr. prologue și it. prologo. Acest ultim etimon nu este acceptat și de MDN, care vede în prolog un neologism de origine franceză, latinească și grecească.

Pronostic. În DILR (s. v. prognostic) e înregistrat un termen care se folosea în trecut cu sensurile de ,,ipoteză, previziune” și, chiar, de ,,pronostic”. În dreptul lui se găsește următoarea indicație etimologică: ,,Lat. med. prognosticum, gr. προγνωστικόν, it. prognostico”. TDRG explică rom. pronostic prin latină și prin italiană, iar DEX2 și MDN văd în el un simplu neologism de proveniență fanceză. În DLR (s. v.) este explicată prin fr. pronostic numai forma-tip pronostic, italiana, latina și neogreaca fiind menționate aici numai când sunt luate în discuție variantele etimologice prognostic, prognosticon și prognosticale.

Proră. TDRG, DEX2 și MDN îl explică numai prin italiană, în timp ce DLR îi atribuie o etimologie multiplă, notând în dreptul lui următoarele: ,,din lat. prora, ngr. προρα, it. prora”.

Protocol. DILR (s. v.) îl include printre elementele latino-romanice din limba română veche ți îl consideră un împrumut din lat. med. protocollum, germ. Protokoll, magh. protokoll, ngr. πρωτόκολλον. TDRG și DLR îl explică prin latină, germană și franceză. În DEX2 (s. v.) se indică drept etimoane imediate pentru acest termen, fr. protocole și germ. Protokoll. În afara lor MDN trimite la greacă și latină, două surse prin care rom. protocol se justifică în mod direct. DILR invocă, pentru o primă atestare a termenului, momentul 1716-1742. Intrat de timpuriu în română pe mai multe căi, neologismul protocol și-a consolidat, indiscutabil, poziția în lexicul românesc modern datorită puternicei influențe franceze.

Prozodie. TDRG îl reduce la limba latină, în timp ce DLR și MDN (s. v.) îi indică, dimpotrivă, o etimologie multiplă, trimițând la ngr. προσωδία, fr. prosodie și lat. prosodia. Dintre toate, numai neogreaca și franceza sunt admise în DEX2 ca surse directe pentru rom. prozodie.

Retor. DILR (s.v.) notează în dreptul lui următoarea indicație etimologică: ,,Lat. rhetor; cf. pol. retor”. TDRG îl explică, de asemenea, prin latină, în timp ce DLR, DEX2 și MDN îl consideră un termen cu dublă origine în limba română. În aceste lucrări lexicografice sunt indicate ca etimoane imediate ngr. ρήτωρ și lat. rhetor, -oris.

Retoric și retorică. În DILR nu se găsește un adjectiv retoric, ci numai substantivul omonim, care se folosea în limba română veche cu sensul de ,,orator, retor”. Există, în schimb, substantivul retorică, pe care autorii acestui dicționar îl explică prin ,,lat. rhetorica; cf. pol. retoryk”. TDRG consideră că amândouă sunt elemente de origine latină. Adjectivul retoric și substantivul retorică sunt discutate, pe bună dreptate, în DLR, în articole de dicționar distincte, lucru care nu se întâmplă nici în DEX2, nici în MDN. Cât privește etimologia lor, e de menționat faptul că DLR îi atribuie substantivului retorică următoarea origine: ,,din lat. rhetorica, ngr. ρητορκή, fr. rhétorique”, iar pe retoric (adjectiv ) îl explică prin fr. rhétorique, gr. ρητορκός și lat. rhetoricus, -a, -um. Deși le tratează într-un singur articol cu titlul retoric, -ă, DEX2 delimitează cele două valori gramaticale, considerându-le diferite inclusiv sub aspect etimologic. Astfel, pentru adjectivul retoric se trimite la lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, gr. ρητορικός și germ. rhetorisch, iar substantivul corespunzător retorică e considerat un împrumut din ngr. ρητόρικη, lat. rhetorica, it. retorica și fr. rhétorique. Mult mai greșit se procedează în MDN (s. v. retoric, -ă), unde există următoarea indicație etimologică: fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike.

Reumatism. DLR îl explică prin ngr. ρευματιςμός, lat. rheumatismus și germ. Rheumatismus. DEX2 (s. v.) îl consideră un neologism împrumutat din lat. rheumatismus, it. reumatismo și germ. Rheumatismus. MDN nu admite o posibilă filieră italiană și pune rom. reumatism pe seama latinei savante și a influenței germane.

Rinocer. TDRG îl explică numai prin latină, iar DEX2 și MDN trimit, deopotrivă, la fr. rhinocéros și lat. rhinoceros. Celor două etimoane, li se adaugă în DLR (s. v.) și ngr. ρινόκερως, un termen prin care rom. rinocer se poate explica atât din punct de vedere formal, cât și semantic.

Rit. Așa cum se precizează în DILR (s. v. rituș), neologismul latino-romanic rit a intrat pentru prima oară în limba nostră prin filieră maghiară (cf. magh. ritus, de origine latină). Existența unui posibil intermediar prin care a fost împrumutat în română lat. ritus este admisă și în TDRG, alături de lat. ritus. Pentru autorii DLR și DEX2, neologismul românesc rit provine din ngr. ρητόν, din lat. ritus și din fr. rite. MDN, în schimb, îl explică prin franceză și prin atină.

Ritm. DILR (s. v.) îl explică prin lat. rhythmus și prin gr. ρυθμός, iar TDRG îl consideră un împrumut de origine latină, franceză și italiană. În DLR și în DEX2 (s. v.), se trimite pentru explicarea originii imediate a rom. ritm, la ngr. ρυθμός, lat. rhythmus și fr. rythme. MDN, în schimb, îl socotește un simplu neologism de origine franceză.

Romb. Ca și în cazul lui rit, discutat mai sus, TDRG (s. v. romb) trimite la un etimon latinesc rhombus, care putea să pătrundă la noi, într-o perioadă mai veche, fie direct, fie printr-un intermediar. Acceptând principiul etimologiei multiple, DLR pune rom. romb pe seama a nu mai puțin de cinci etimoane distincte: ngr. ρόμβός, fr. rhombe, lat. rhombus, germ. Rhombus, it. rombo. În schimb, DEX2 îl reduce la neogreacă și la franceză, iar MDN îl explică exclusiv prin fr. rhombe și prin germ. Rhombus.

Satiră. DILR îi dă următoarea explicație etimologică: ,,Lat. satira, ngr. σάτιρα; cf. rus. satira”. TDRG, DEX2 și MDN consideră că rom. satiră este împrumutat din latină și din franceză, iar DLR (s. v.) îl explică prin ngr. σατύρα, lat. satira și fr. satire.

Schemă. Invocând și o filieră prin care s-a realizat împrumutul în limba română, TDRG îl consideră un termen cu origine imediată grecească, dar și slavă. Substantivul schemă nu este înregistrat în DILR, fiind deci posibil să nu reprezinte un element vechi în limbă. De aceea, trimiterea la slavă din TDRG poate părea exagerată și lipsită de orice temei. Nu este însă exclus ca rom. schemă să fi fost împrumutat direct din neogreacă, alături de alte surse latino-romanice, (latina savantă, franceza și italiana) sau neromanice (germana). Fără să admită și un etimon neogrecesc, DLR notează în dreptul rom. schemă următoarele: ,,din lat. schema, fr. schème, it. schema, germ. Schema”. DEX2 îl explică numai prin franceză și prin latină, iar MDN pune apariția acestui neologism în limba noastră pe seama fr. schème, germ. Schema și lat. schema.

Schismă. TDRG îl explică exclusiv prin neogreacă. DLR și MDN, în schimb, consideră că rom. schismă are origine multiplă și indică drept etimoane imediate ngr. σχίσμα, lat. schisma și fr. schisme. Dintre acestea, ultimele două sunt menționate și în DEX2 (s. v.) atunci când se discută etimologia cuvântului schismă.

Sferă. Pentru a lămuri proveniența termenului în limba română veche, autorii DILR trimit la un lat. sphaera, la gr. σφαίρα și la it. sfera. În TDRG se procedează într-un mod prea simplist atunci când rom. sferă este explicat numai prin latină. În schimb, DLR ia în considerație și în cazul acestui termen, principiul etimologiei multiple, notând (s. v. sferă): ,,din ngr. σφαίρα, lat. sphaera, it. sfera, germ. Sphäre, fr. sphère”. DEX2 îl reduce la franceză și latină, iar MDN consideră că substantivul sferă are o triplă origine imediată: franceză, latină și greacă.

Sferic. Ca și în cazul lui sferă, discutat mai sus, DLR consideră că adjectivul sferic, care face parte din aceeași familie etimologică, a pătruns în limba română pe mai multe căi. În acest sens, sunt menționate aici următoarele etimoane imediate: ngr. σφαυρυκός, it. sferico, fr. sphérique, lat. sphaericus și germ. sphärisch. În schimb, DEX2 și MDN explică rom. sferic numai prin franceză și prin latină.

Sicofant, ,,denunțător, delator”. În DLR (s. v.) se trimite pentru explicarea originii acestui termen livresc, la ngr. συκοφάντης și la fr. sycophante. În afara lor, MDN indică și lat. sycophanta, ca etimon imediat pentru rom. sicofant. DEX2, în schimb, îl consideră un element de proveniență franceză. Deși contribuția limbii franceze la impunerea acestui termen în vocabularul românesc este indiscutabilă, nu trebuie exclusă în cazul lui sicofant posibilitatea unui împrumut direct din neogreacă. În sprijinul acestei ipoteze etimologice pot fi invocate, în primul rând, atestările existente în DLR (s.v.).

Silogism. DILR (s. v. siloghism) înregistrează acest termen, pe care îl explică prin lat. syllogismus, gr. συλλογισμός și magh. szillogiszmus. Ultimele două dintre etimoanele invocate în DILR se găsesc însă la originea unor variante lexicale (cf. siloghizm și, respectiv, siloghizmuș). Un termen neogrecesc de felul συλλογισμός e menționat și în DLR (s. v. silogism), când este luată în discuție proveniența unor forme ca siloghism și siloghismόs. Pentru a explica originea imediată a rom. silogism, DLR trimite exclusiv la fr. syllogisme, iar TDRG, la limba latină. În schimb, DEX2 și MDN admit ca surse imediate, atât franceza, cât și latina savantă.

Simbol. Este în afară de orice discuție că neologismul românesc simbol are o etimologie multiplă. Cu toate acestea, TDRG îl explică exclusiv prin lat. symbolum. În schimb, DLR, DEX2 și MDN acceptă faptul că acest element a intrat pe mai multe căi în limba noastră. În DLR și în MDN (s. v.) se menționează ca etimoane imediate pentru rom. simbol, următorii termeni: lat. symbolum, ngr. σύμβολον, germ. Symbol și fr. symbole. Dintre ei, numai ngr. σύμβολον lipsește din DEX2 (s. v.) când se discută etimologia imediată a rom. simbol.

Simetrie. Ca și în cazul lui simbol, discutat mai sus, DLR (s. v.) admite pentru neologismul simetrie o proveniență multiplă în limba română și trimite, în acest sens, la următorii termeni: lat. symetria, ngr. συμμετρία, fr. symétrie și it. simmetria. DEX2 se limitează la franceză și latină, în timp ce MDN (s. v.) acceptă, pe lângă aceste surse, și o influență grecească directă.

Simfonie. TDRG îl explică numai prin latină, iar DEX2, prin latină și franceză. În DLR (s. v.) găsim următoarea indicație etimologică: ,,din lat. symphonia, ngr. συμφωνία, it. sinfonia, fr. symphonie. În comparație cu cele afirmate în această lucrare lexicografică, MDN (s. v.) nu recunoaște ca sursă imediată limba italiană, limitându-se la franceză, latină și greacă.

Simpatie. Ca și în cazul altor termeni prezentați mai sus, TDRG explică rom. simpatie numai prin latină. DLR, în schimb, admite faptul că acest neologism a intrat în limba noastră pe mai multe căi și formulează, în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: ,,din ngr. συμπάθεια, lat. sympathia, fr. sympathie, it. simpatia”. DEX2 și MDN consideră că rom. simpatie provine numai din franceză și din latină.

Simptom. DEX2 și MDN îl pun exclusiv pe seama fr. symptôme. Pe baza atestărilor de care dispune și a variantelor lexicale existente în limba noastră, DLR indică pentru rom. simptom următoarele etimoane imediate: ngr. συμπτώμα, lat. symptoma, germ. Symptom, fr. symptôme, it. Sintom.

Sinagogă. TDRG (s. v.) îl explică prin lat. synagoga, iar DEX2 și MDN, prin fr. synagogue. Pe bună dreptate, DLR (s. v.) admite faptul că neologismul sinagogă are proveniență multiplă în limba română, notând în dreptul său, următoarele: ,,din lat. synagoga, ngr. συναγωγή, fr. synagogue.

Sincopă. DEX2 și MDN consideră că acest termen provine numai din franceză, în timp ce DLR indică, deopotrivă, ca etimoane imediate ale rom. sincopă, ngr. συγκοπή și fr. syncope.

Sincron. Ca și în cazul lui sincopă, DEX2 și MDN trimit la franceză, iar DLR (s. v.) îl explică astfel: ,,din ngr. σύγχρονος, fr. synchrone”.

Sinonim. Aceleași indicații etimologice sunt date în dicționarele noastre și pentru neologismul sinonim. DLR (s. v.) invocă drept etimoane imediate ngr. συνώνυμος și fr. synonyme, iar DEX2 și MDN văd în el exclusiv un rezultat al influenței franceze.

Sintaxă. TDRG îl explică numai prin latină, iar DEX2, prin franceză și latină. DLR și MDN consideră că neologismul sintaxă a fost împrumutat în română din ngr. σύνταξις, din lat. syntaxis și din fr. syntaxe.

Sinteză. Pentru a explica prezența în limba română a acestui termen, se trimite în DEX2 și în MDN (s. v.) la un singur etimon: fr. synthèse. DLR, în schimb, acceptă pentru rom. sinteză o dublă proveniență, neogreacă și franceză (cf. ngr. σύνθεσις, fr. synthèse).

Sirenă. DILR înregistrează acest termen printre împrumuturile latino-romanice din limba română veche, indicându-i următoarea etimologie: ,,Lat. siren, -enis; cf. gr. σειρην, -ηνος”. TDRG (s. v.) îl explică prin neogreacă, latină și italiană. Principiul etimologiei multiple este acceptat și în DLR, unde există următoarea indicație etimologică: ,,din ngr. σειρήν, lat. siren, -enis, fr. sirène, germ. Sirene”. DEX2 și MDN consideră că rom. sirenă a fost împrumutat din fr. sirène, it. sirena și din lat. siren.

Sirop. DILR argumentează într-o manieră foarte convingătoare faptul că acest termen a pătruns în limba veche din lat. med. siropus, it. s(c)iroppo și ngr. σιρόπι. În DLR (s. v.) este admisă, de asemenea, o etimologie multiplă pentru rom. sirop. El este pus aici pe seama ngr. σιρόπι, rus. sirop, fr. sirop, germ. Sirup și a magh. szirup. În schimb, DEX2 și MDN explică acest termen numai prin franceză.

Sistem. Este în afară de orice discuție că și acest neologism are origine multiplă în limba română. În DLR (s. v.) se indică drept etimoane imediate pentru rom. sistem următorii termeni: ngr. σύστημα, lat. systema, it. sistema, fr. système, germ. System. DEX2 îl reduce la franceză și latină, iar MDN admite pentru acest neologism o triplă proveniență în limba română (franceză, latină și germană).

Sistematic. În comparație cu DEX2 și cu MDN, care îl explică exclusiv prin franceză, DLR îi atribuie adjectivului sistematic o proveniență multiplă în limba română, notând în dreptul său, următoarea etimologie: ,,din ngr. υστηματικός, lat. systematicus, fr. systematique, germ. systematisch”.

Smarald. DILR (s. v. smaragd) înregistrează acest termen, căruia îi atribuie o dublă origine imediată în limba română veche: latinească și grecească (cf. lat. smaragdus, ngr. σμάραγδος). DLR (s. v. smarald) discută atât forma-tip, cât și varianta smaragd, optând pentru următoarea explicație: ,,din ngr. σμάραγδος, it. smeraldo”. Aceeași indicație etimologică există și în DEX2 (s. v.). MDN, în schimb, explică rom. smarald eclusiv printr-un etimon italienesc smeraldo.

Spasm. TDRG îl socotește un termen de origine latină savantă (cf. lat. spasmus, de proveniență grecească). DEX2 și MDN îl explică numai prin fr. spasme, iar DLR (s. v.) notează în dreptul lui următoarele: ,,din fr. spasme, ngr. Σπασμός”.

Stemă. Apare înregistrat cu sensul de ,,emblemă” în TDRG (s. v.), care îl consideră un împrumut din slavă și din greaca medievală. Având în vedere atestările existente și sensurile pe care le-a cunoscut acest cuvânt în limba română veche, DLR completează etimologia care i se dă rom. stemă în TDRG și ia în discuție pentru acesta, următoarele etimoane imediate: ngr. στέμμα, slavon. stema, lat. stemma și fr. stemme. În schimb, DEX2 îl explică numai prin neogreacă. Este indiscutabil faptul că, și în acest caz, ne aflăm în fața unui termen mai vechi, care și-a consolidat poziția în vocabularul românesc, în primul rând, prin franceză.

Stigmat. Elementelor indicate în DEX2 și în MDN (s. v.) ca etimoane imediate pentru rom. stigmat (cf. fr. stigmate și lat. stigma), li se adaugă, potrivit DLR (s. v.), și ngr. στίγμα, – ατος. În sprijinul unui împrumut direct din greacă poate fi invocată și expresia învechită a cădea în stigmate, care este atestată la Dosoftei, cu sensul de ,,a decădea, a fi dezonorat”.

Stil. În DLR (s. v.) există următoarea indicație etimologică: ,,din fr. style, lat. stylus, gr. στυλος”. DEX2 și MDN îl explică numai prin franceză și prin latină, iar TDRG consideră rom. stil un termen de origine italiană și franceză.

Stoic. Potrivit DILR (s. v.), adjectivul stoic este atestat pentru prima dată în limba română în anul 1648 și reprezintă un împrumut din lat. stoicus, -a, -um și din gr. στωικός, -ή, -όν. Ca și în cazul lui stemă, TDRG îi atribuie rom. stoic o dublă origine imediată, slavonă și grecească. DLR acceptă, de asemenea, principiul etimologiei multiple și indică următoarele surse: slavon. stoikŭ, lat. stoicus și fr. stoïque. DEX2 și MDN consideră că rom. stoic reprezintă un neologism exclusiv de origine franceză și latină.

Stratagemă. TDRG (s. v.) îl consideră un termen de proveniență neogreacă, italiană și franceză. Un etimon neogrecesc de tipul στρατήγημα este menționat și în DLR, însă numai pentru a explica apariția în limba română a variantelor lexicale strataghemă și stratighimă, pe care acest termen le-a cunoscut în trecut. În ceea ce privește forma literară stratagemă, DLR o raportează la un lat. stratagema și la fr. stratagème. Toate aceste trei etimoane, la care se face referire în DLR, sunt puse pe aceleași plan în MDN (s. v.) atunci când se indică originea imediată a neologismului stratagemă. Spre deosebire de dicționarele prezentate mai sus, care admit faptul că termenul în discuție a intrat în limba română pe mai multe căi, DEX2 consideră substantivul românesc strategie un simplu produs al influenței franceze.

Strofă. În DLR (s. v.), găsim următoarea indicație etimologică: ,,din gr. στροφή, lat. stropha, fr. strophe, it. strofa, germ. Strophe”. DEX2 și MDN îl explică prin fr. strophe și prin lat. stropha. Într-un mod și mai simplist procedează TDRG care consideră că rom. strofa reprezintă un element exclusiv de origine latină.

Sumă. DEX2 arată că rom. sumă provine din latină și din poloneză, în timp ce TDRG îl explică prin lat. summa. Bazându-se pe atestări și pe existența în limba română veche a unor variante lexicale etimologice, precum somă sau șumă, DILR îi atribuie rom. sumă o origine multiplă (cf. lat. summa, it. somma, magh. summa, ngr. σουμμα, pol. suma). Așa cum se arată și în DLR (s. v. sumă), prin etimonul maghiar summa se explică însă numai forma învechită șumă. În ceea ce privește invarianta sau forma-tip, aceasta e raportată, în dicționarul academic menționat, la cinci etimoane imediate: lat. summa, ngr. σουμμα, germ. Summe, it. somma și fr. somme. Sesizând, probabil, dificultatea de a-l explica pe sumă prin franceză (ca și prin italiană), MDN (s. v.) formuleză următoarea indicație etimologică: ,,lat. summa, germ. Summe, după fr. somme”.

Teatru. DILR și TDRG îl explică prin lat. theatrum și prin gr. θέατρον. La acestea, DLR și MDN (s. v.) mai adaugă două etimoane directe: fr. théâtre și germ. Theater. Într-un mod prea simplist, rom. teatru este considerat în DEX2 un element de origine exclusiv franceză și latină.

Telescop. Pentru lămurirea originii imediate a rom. telescop, se trimite în DEX2 și în MDN (s. v.) exclusiv la fr. télescope. DLR, în schimb, notează, în dreptul lui, următoarea explicație etimologică: ,,din ngr. τηλεσκόπιον, it. telescopio, lat. telescopium, germ. Teleskop, fr. télescope”.

Temă. Are, indiscutabil, etimologie multiplă în limba română. DILR îl include în categoria elementelor latino-romanice și îl explică prin lat. thema și prin gr. θέμα. În DLR (s. v.) se afirmă despre rom. temă că provine din ngr. θέμα, lat. thema, germ. Thema, fr. thème și it. tema. Cu excepția celui german, aceste etimoane sunt menționate și în MDN atunci când e prezentată originea imediată a rom. temă. În schimb, în DEX2, este considerat, în primul rând, un element latinesc, fapt ilustrat și prin următoarea indicație etimologică: ,,din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema”.

Teolog. DILR îl socotește un împrumut din lat. theologus și din gr. θεολόγος, iar TDRG îl explică numai prin latină. În DLR (s. v.) se afirmă că provine din ngr. θεολόγος, lat. theologus, fr. théologue și germ. Theologe. În mod surprinzător, DEX2 și MDN nu indică multe dintre etimoanele admise în DLR (s.v.) și consideră rom. teolog un neologism cu dublă origine imediată, germană și italienească.

Teologie. DILR (s. v. teologhie) înregistrează de fapt o variantă a acestui termen, căruia îi indică următoarea etimologie: ,,Lat. theologia, gr. θεολογία”. Așa cum procedează și în cazul lui teolog, TDRG pune și rom. teologie pe seama unui etimon latinesc. În schimb, în DLR și în MDN (s. v.) i se atribuie o origine multiplă, luându-se în considerație ca etimoane imediate pentru acest neologism următorii termeni: ngr. θεολογία, lat. theologia și fr. théologie. În schimb, DEX2 îl explică numai prin fr. théologie, o indicație etimologică pe care o considerăm mult prea simplistă.

Teoremă. Ca și în cazul lui teologie, discutat mai sus, DEX2 explică rom. teoremă exclusiv prin franceză, iar DLR și MDN îl socotesc un neologism cu origine multiplă în limba română. În DLR (s. v.) se găsește următoarea explicație: ,,din ngr. θεώρημα, lat. theorema, germ. Theorem, fr. théoreme. Cu excepția germ.Theorem, acești termeni sunt considerați etimoane imediate ale rom. teoremă și în MDN (s. v.).

Teorie. DILR și TDRG afirmă despre acest cuvânt că este împrumutat din latină și din greacă. În DLR și în MDN (s. v.) i se dă aceeași indicație etimologică: din ngr. θεωρία, lat. theoria, germ. Theorie și fr. théorie. DEX2 însă, îl explică numai prin franceză și prin latină.

Terebentină. TDRG îl pune pe seama unui etimon grecesc, iar DEX2 și MDN îl consideră un neologism de origine franceză. În DLR se indică drept etimoane imediate ale rom. terebentină următorii termeni: ngr. τερεβινθίνη, τερμεντίνα, lat. terebinthina, fr. térébenthine, germ. Terpentin, it. trementina, magh. terpentin. După cum se observă, printre etimoanele invocate în DLR există unele care se îndepărtează ca formă de rom. terebentină. După părerea noastră, ele nu prezintă importanță decât pentru lămurirea originii unor variante lexicale externe, așa cum sunt, de exemplu, trementină sau terpentină. Acestea se găsesc − în articole distincte − și în DILR, unde sunt explicate chiar prin it. trementina și, respectiv, prin germ. Terpentin și magh. Terpentin.

Tiară. TDRG îl consideră un element de origine latină, iar DEX2 și MDN îi atribuie o dublă proveniență, franceză și latinească. În schimb, în DLR (s. v.) este pus în relație directă cu trei etimoane distincte: ngr. τιάρα, lat. tiara și fr. tiare.

Tifos. Potrivit DEX2 și MDN (s. v.), rom. tifos este un neologism împrumutat din neogreacă și din franceză. În afara acestor două surse, DLR indică și o filieră germană, notând în dreptul lui tifos următoarele: ,,din ngr. τυφος, fr. typhus, germ. Typhus”. În acest dicționar e înregistrată și o variantă lexicală tif, care se explică prin rus. tif.

Tigru. DILR (s. v.) înregistrează acest termen, pe care îl consideră element împrumutat în limba română veche din lat. tigris și din gr. τίγρις. Ca și în alte situații, TDRG reduce rom. tigru la un etimon latinesc, care a putut pătrunde la noi fie direct, fie printr-un intermediar. La originea lui mai îndepărtată se găsește v.gr. tigris, împrumutat dintr-o limbă orientală. Principiul etimologiei multiple este recunoscut și în DLR (s. v.), unde i se dă următoarea explicație: ,,din ngr. τίγρις, fr. tigre, germ. Tiger. În comparație cu cele indicate aici, DEX2 și MDN admit ca etimon imediat și lat. tigris, afirmând că rom. tigru reprezintă un neologism de origine franceză și latină savantă. După cum se poate observa, etimonul latinesc și cel grecesc au o structură care se îndepărtează ușor de rom. tigru. Considerăm, de aceea, că un rol decisiv în impunerea variantei literare pe care o folosim până astăzi l-a avut, mai degrabă, influența franceză.

Timpan. DLR (s. v.) îl recunoaște ca element cu origine multiplă și îi indică drept etimoane imediate următorii termeni: it. timpano, lat. tympanum, fr. tympan, și ngr. τύμπανον. DEX2 și MDN explică rom. timpan prin franceză și prin italiană.

Tip. Potrivit DILR (s. v.), termenul este atestat pentru prima dată în limba română, în anul 1698, cu sensul de ,,model” și reprezintă un element împrumutat din lat. typus și din gr. τύπος. TDRG îl explică exclusiv prin latină, iar DEX2 și MDN îl consideră un neologism cu dublă origine imediată, franceză și latină. În afară de lat. typus și de fr. type, DLR (s. v.) menționează, ca etimon imediat, și un etimon neogrecesc τύπος.

Tiran. DILR îl explică prin lat. tyrannus și prin gr. τύραννος, iar DLR, DEX2 și MDN afirmă că rom. tiran reprezintă un neologism împrumutat din ngr. τύραννος și din fr. tyran.

Tiranic. Ca și în cazul lui tiran, discutat mai sus, DEX2 socotește adjectivul tiranic un element de proveniență neogreacă și franceză. În schimb, DLR și MDN consideră că acest adjectiv are o triplă origine în limba română și îl explică prin fr. tyrannique, lat. tyrannicus și ngr. Τυραννικός.

Titlu. În DILR (s. v.) se găsește următoarea indicație etimologică: ,,Lat. titulus, magh. titulus, pol. tituł, rus. titul; cf. gr. τίτλος, v. sl. titla”. Multe dintre etimoanele menționate aici, dintre care unele se regăsesc și în DLR, stau însă la baza unor variante lexicale, fiind destul de îndepărtate ca structură în raport cu forma-tip. Chiar și lat. titulus, care este invocat în TDRG ca etimon imediat al rom. titlu, este legat mai mult de varianta titulus, decât de forma literară a acestui termen. În mod evident, nici fr. titre nu seamănă formal cu rom. titlu. Probabil și din acest motiv, când trebuie să raporteze cuvântul nostru la limba franceză, DEX2 notează în dreptul lui: ,,Din ngr. tίtlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre”, iar MDN alege să folosească exprimarea ,,după fr. titre”.

Tom. DILR (s. v.) înregistrează acest neologism, pe care îl explică prin lat. tomus și prin gr. τόμος. TDRG, DEX2 și MDN îl consideră un element de origine franceză și latină, iar DLR notează în dreptul lui următoarele: ,,din ngr. τόμος, lat. tomus, fr. tome”.

Tragedie. În DILR (s. v. traghedie) i se dă următoarea indicație etimologică: ,,Lat tragoedia, it. tragedia; cf. rus. traghediia”. La un etimon neogrecesc și la altul rusesc se trimite și în DLR (s. v. tragedie), însă numai pentru a explica originea unor variante lexicale de tipul tragodie și, respectiv, traghedie, pe care le-a cunoscut acest termen. Cât privește forma-tip sau invarianta, autorii dicționarului academic menționat o pun pe seama următoarelor trei etimoane imediate: lat. tragoedia, fr. tragédie și it. tragedia. Aceeași origine i se indică rom. tragedie și în MDN (s. v.). În schimb, DEX2 îl explică numai prin franceză și prin latină, iar TDRG afirmă despre rom. tragedie că reprezintă un element de origine italiană, neogreacă și franceză.

Tragic. În DILR (s. v. traghicesc), se face trimitere la un lat. tragicus, -a, -um și la gr. τραγικός, -ή, -όν. Pe baza lor a fost creat, după modelul adjectivelor terminate în -esc, un derivat învechit de tipul traghicesc. În același dicționar se indică și faptul că acest termen e atestat, pentru prima dată în opera lui Dimitrie Cantemir, ceea ce întărește și mai mult ipoteza unui împrumut direct din latină sau din limba greacă. Devine astfel perfect justificată și ideea potrivit căreia, într-o perioadă mai veche din istoria limbii noastre, atât latina, cât și greaca, s-au aflat și la originea adjectivului tragic. Având în vedere, probabil, vechimea termenului, TDRG explică rom. tragic prin neogreacă și prin italiană. În schimb, DLR îl pune exclusiv pe seama fr. tragique, iar DEX2 și MDN îi atribuie o dublă proveniență în limba română: franceză și latinească.

Trata. Ca și în cazul substantivelor avocat sau avocatură, rom. trata s-a îndepărtat ușor din punct de vedere formal în raport cu etimonul său, tractare, din limba latină. Cu toate acestea, importanța unui neologism cum este verbul a trata, în acțiunea de relatinizare a lexicului românesc modern, nu poate fi pusă, în niciun caz, la îndoială. Ceea ce ridică mai multe semne de întrebare este, în schimb, indicația care se dă în unele dicționare cu privire la originea sau etimologia lui imediată. În DLR, spre exemplu, după ce sunt indicate, pe bună dreptate, ca etimoane imediate, lat. tractare și ngr. τραττάρω, se trimite și la fr. traiter, ignorându-se faptul că există o diferență evidentă de structură între acest verb și corespondentul lui din limba română. În același mod, când discută despre originea imediată a lui trata, TDRG (s. v.) are în vedere, alături de latină sau de neogreacă, și un împrumut direct din franceză și din germană. Dacă ne raportăm însă la germ. traktieren, întâmpinăm serioase dificultăți de ordin semantic. În limba germană, verbul traktieren, care este considerat astăzi un termen învechit, s-a întrebuințat cu sensul de ,,a omeni, a ospăta”. Pentru înțelesul de ,,a discuta”, germana folosește cu totul alți termeni, precum handeln, verhandeln sau durchnehmen. În plus, germ. traktieren ridică anumite probleme de adaptare la sistemul limbii române, atât sub aspect fonologic, cât și din punct de vedere gramatical. Foarte apropiat ca formă și ca sens de rom. trata este, în schimb, it. trattare, care, deși a fost, de asemenea, moștenit din lat. tractare (ca și fr. traiter), a reușit totuși să păstreze mult mai fidel imaginea etimonului latinesc. Remarcând, probabil, acest lucru, DEX2 și MDN îl explică pe rom. trata numai prin italiană și prin latină. Pe bună dreptate, originea lui latinească este susținută și în DILR. Dată fiind prezența în limba veche a unui verb de forma trăctălui, autorii acestui dicționar se văd nevoiți să trimită și la magh. traktálni. Acest element de origine maghiară nu prezintă însă niciun fel de importanță pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. Mai mult chiar, asemenea altor verbe terminate în -ui sau -ălui, împrumutate din maghiară (cf. administrălui, confirmălui, disputului, formălui, plăntălui, pretendălui, protăștălui, probălui, publicălui, recomendălui, remitălui etc.) sau create, în mod analogic, pe teren românesc (cf. aprobălui, asistălui, expedelui, explicui, perțepelui, practicălui, profesui, promovălui, pretendui, prezentui etc), varianta gramaticală veche trăctălui nu a făcut decât să îndepărteze româna de latină. Mai târziu, ca urmare a exercitării influențelor latino-romanice asupra limbii noastre, modelul latinesc originar a fost recuperat și, chiar, consolidat, norma impunând ca literare forme precum administra, confirma, disputa, forma, planta, pretinde, protesta, proba, publica, recomanda, remite și, respectiv, aproba, asista, expedia, explica, percepe, practica, profesa, promova, pretinde, prezenta.

Troglodit. Despre o proveniență grecească directă a acestui termen se vorbește și în DLR (s. v.), unde există următoarea indicație etimologică: ,,din gr. τρογλωδύτης, fr. troglodyte”. DEX2 și MDN explică adjectivul românesc troglodit numai prin franceză. Date fiind atestările existente în DLR, termenul în discuție trebuie raportat însă, în egală măsură, și la un etimon grecesc. Acesta s-a aflat, de altfel, și la originea imediată a lat. troglodytae, fapt care ne permite să suținem ideea potrivit căreia adjectivul troglodit este relevant pentru acțiunea de relatinizare a limbii române.

Tron. DILR notează în dreptul lui, următoarele: ,,Lat. thronus, gr. θρόνος; cf. pol. tron”. Principiul etimologiei multiple este admis și în DLR, unde neologismul tron, cu sensul de ,,scaun, jilț” este explicat prin lat. thronus, gr. θρόνος, fr. thrône și germ. Thron. Dintre cele patru etimoane indicate aici, numai gr. θρόνος lipsește din MDN (s. v.). În mod surprinzător, DEX2 nu ține seama de principiul etimologiei multiple și consideră că rom. tron este un împrumut de proveniență exclusiv franceză.

Tropic. În conformitate cu atestările existente în limba română veche, DILR afirmă despre rom. tropic că provine din lat. tropicus și din gr. τροπικός. DLR îl consideră un termen de origine latină, neogreacă și franceză, iar DEX2 și MDN îl explică numai prin franceză și prin latină. Având în vedere faptul că substantivul tropic a apărut la noi încă din anul 1705, cum se arată în DILR (s. v.), nu se poate face, după părerea noastră, abstracție de influența grecească atunci când încercăm să stabilim căile prin care acest termen a pătruns în limba română.

Zefir. Ca și în cazul lui tropic, discutat mai sus, DILR îi atribuie neologismului românesc zefir o dublă origine imediată, latinească și grecească, iar DEX2 și MDN se limitează la franceză și latină când prezintă etimologia acestui termen. În DLR însă, găsim următoarea indicație etimologică: ,,din ngr. ζέφυρος, lat. zephyrus, fr. zéphyr”.

Zel. TDRG îl explică prin neogreacă, franceză și latină. În schimb, DLR, DEX2 și MDN consideră că rom. zel e împrumutat numai din lat. zelus și din fr. zèle.

Zodiac. După părerea noastră, și acest termen face parte din categoria elementelor neogrecești a căror poziție a fost consolidată în urma exercitării influențelor latino-romanice asupra limbii române. Originea grecească a rom. zodiac este admisă în cele mai multe dicționare ale noastre. DLR îl consideră, deopotrivă, un împrumut din ngr. ζωδιαχός (reprezentând o elipsă din ύύχλος ζωδιαχός) și din fr. zodiaque. DEX2 îi indică o etimologie simplă, exclusiv neogrecească, în timp ce MDN îl pune pe seama a nu mai puțin de trei etimoane distincte: fr. zodiaque, lat. zodiacus și gr. ζωδιαχός.

Zoologie. DEX2 și MDN se limitează la franceză atunci când discută originea imediată a acestui termen. DLR, în schimb, acceptă, și în acest caz, principiul etimologiei multiple. Pe baza atestărilor existente în română, se demonstrează, într-un mod convingător faptul că la originea imediată a neologismului zoologie se găsesc trei etimoane: ngr. ζωολογία, lat. zoologia și fr. zoologie.

Cele mai multe neologisme din limba română admit însă o etimologie franceză și latină savantă. În categoria lor se include, spre exemplu, și verbul a conserva. Este în afară de orice dubiu că el se explică în limba română prin franceză (vezi DA s. v.) sau, mai degrabă, prin franceză și prin latină savantă, cum se indică, pe bună dreptate, în majoritatea dicționarelor noastre (cf. TDRG, DEX2, MDA sau MDN, care trimit la un lat. conservare și la fr. conserver). Totuși, în Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, se face trimitere, la p. 108 (s. v. conservare) și la DILR, lăsându-se impresia că verbul conserva ar fi existat în limba română mai veche, unde se justifică drept împrumut din latină și din greacă. Căutând în acest dicționar, am constatat că este vorba despre o regretabilă confuzie, din moment ce aici nu e înregistrat nicidecum verbul conserva, ci un substantiv arhaic omonim, care se întrebuința numai la plural cu sensul special de ,,preparat dulce folosit în farmacii”.

Origine multiplă are, indiscutabil, și substantivul românesc narcisă. DILR înregistrează o formă narțisus, neadaptată la sistemul gramatical al limbii române, pe care o explică prin lat. narcissus. În schimb, TDRG (s. v.) consideră că substantivul narcisă provine din latină, greacă, franceză și germană. În DLR (s. v.), există un număr mare de etimoane, invocate fie pentru explicarea originii imediate a formei-tip a acestui substantiv, fie pentru justificarea structurii unor simple variante lexicale. Astfel, invarianta narcisă este explicată prin lat. narcissus și prin fr. narcisse, iar formele narchis și narțis sunt puse pe seama ngr. νάρκυσσος și, respectiv, a magh. nárcisz și a germ. Narzisse. Pe bună dreptate, în DEX2 și în MDN (s.v.) sunt indicate ca etimoane imediate ale rom. narcisă, numai fr. narcisse și lat. narcissus.

Un aspect particular al etimologie multiple îl reprezintă acele situații în care un termen se explică formal prin latină cultă și prin franceză, dar are sensuri speciale, frazeologice și lexicale, care nu se pot explica altfel decât dacă îl raportăm la corespondentul lui franțuzesc. Părerea noastră este că neologismul românesc arenă provine, în primul rând, din latină, unde se folosește un substantiv arena, -ae. Acesta cunoștea mai multe sensuri, dintre care cităm: ,,nisip, teren nisipos, loc de luptă în amfiteatru presărat inițial cu nisip, arenă, lupte la circ, teatru, arenă culturală”. Poate fi explicat din punct de vedere formal și din fr. arene, dar are cu siguranță sensuri care nu pot avea altă explicație decât franceza (cf. arenă politică, arenă internațională, a intra în arenă sau în arena politică, unități frazeologice calchiate după fr. arene politique, arene internationale, descendre dans l'arene (politique). Dubletul său etimologic este termenul vechi și regional arină, ,,nisip”, care s-a păstrat în Transilvania, într-o zonă de intensă romanizare, alături de alte fapte semnificative de lexic, moștenite din limba latină. Menționăm dintre acestea: păcurar, ,,cioban” <lat. pecorarius, derivat de la pecus, ,,turmă”; ai, ,,usturoi” <lat. alium, pe care îl regăsim în compusul cu structură neanalizabilă mujdei, evoluat la statutul de cuvânt compus de la o perifrază must de ai, adică ,,zeamă de usturoi”, și cute, ,,piatră de gresie” <lat. cos, -tis.

Sensuri calchiate după franceză are și neologismul familie care se explică formal prin latină și prin italiană (cf. lat. sav. familia și it. famiglia). Printre etimoanele din care provine acest termen în limba română veche, DILR (s. v.) menționează, alături de lat. familia și de it. famiglia, două forme din neogreacă: φαμίλια și φαμελιά. Ultima dintre ele nu poate să explice decât varianta lexicală famelie a rom. familia, nu și forma sub care acest cuvânt circulă în limba literară. TDRG îl explică exclusiv prin latină, iar DEX2 îl pune pe seama limbilor latină și italiană, luând în discuție și fr. famille, însă numai pentru a motiva prezența în română a unor sensuri speciale pe care le cunoaște acest substantiv, ceea ce este, fără îndoială, corect. Unități frazeologice sau semifrazeologisme de tipul familie de limbi, familie de cuvinte, familie de vectori, viață de familie, cap de familie, (a avea un) aer de familie, au apărut în română prin calchierea totală sau parțială a unor frazeologisme franțuzești cu structură identică: famille de langues, famille de mots, famille de vecteurs, la vie de famille, le chef de famille și (avoir un) air de famille. În mod surprinzător, DA (s. v.) socotește rom. familie exclusiv un neologism ,,după franceză”, iar MDN consideră că termenul a fost împrumutat în limba noastră din latină, italiană și franceză. Dubletul lui etimologic este binecunoscutul substantiv femeie, moștenit din același lat. familia.

Au o etimologie dublă, în ordine, franceză și latină savantă, următorii termeni, al căror drum până la intrarea în lexicul românesc modern a fost, adesea, unul mai lung și destul de complicat de reconstituit (cf. absint, ,,plantă aromatică, băutură alcooloică preparată din această plantă” <fr. absinthe, lat. sav. absinthium, ,,pelin” și ,,leac tămăduitor” <v. gr. absinthion, variantă fonetică a lui apsinthion, un element preluat din substratul mediteranean; barbarie <fr. barbarie, lat. sav. barbaria; timpan <fr. tympan, lat. tympanum, dubletul etimologic al lui timbru <fr. timbre <lat. tympanum <v. gr. tympanon <aram. tuppa).

Elementele de mai jos au, de asemenea, o dublă etimologie și conțin în structura lor elemente latinești. Substantivul bronzit, de exemplu, provine în română din franceză și din germană (cf. fr. bronzit, germ. Bronzit). Neologismul stres a fost împrumutat, deopotrivă, din engleză și din franceză (cf. stres <fr. stress și engl. stress, conversiune a unui verb omonim). Verbul englezesc to stress se explică fie ca împrumut din v. fr. estrecier, ,,a se contrage” <lat. pop. *strictiare, derivat de la strictus, participiul verbului stringere, ,,a strânge” (Graur 1978: 128), fie ca variantă aferezată a engl. med. distresse, considerat în Webster, la p. 417, col. 3 (s. v. distress) o formă a verbului destress/destressen <fr. destresser, căruia în franceza veche îi corespunde destrecier (<lat. tz. districtiare, un derivat de la *districtia, ,,durere, chin”). Neologismele românești bronz, bronza și canal au o dublă origine imediată: franceză și italiană (cf. bronz <fr. bronze, it. bronzo <lat. med. bronzium <pers. pirinğ, ,,aramă”; bronza <fr. bronzer, it. bronzare; canal <fr. canal, it. canale <lat. canalis, cu o variantă grafică de forma cannalis, derivat de la canna, ,,trestie, tub de trestie”, apoi ,,tub, în general” <v. gr. kanna <asir. qanū, ,,țeavă” <sumer-acad gin, cu același sens).

Pe de altă parte, unele împrumuturi lexicale neologice au o proveniență franceză și spaniolă. În această situație este și termenul juntă <fr. junte, span. junta, derivat de la junto <lat. junctus, participiul trecut al verbului jungere, cu semnificația de ,,a înhăma, a înjuga, a uni, a lega, a alătura”. Alte împrumuturi de acest fel sunt: castanietă <fr. castagnette, span. castaneta, derivat diminutival al lui castana, ,,castană” <lat. castanea, -ae, ,,castan și castană” <v. gr. kástanon; mantilă, ,,un fel de manta pentru femei” <fr. mantille, span. mantilla, ,,eșarfă de damă”, diminutivul lui manto <lat. tz. mantum, ,,manta scurtă”; matador <fr., span. matador, derivat de la matar, ,,a ucide, a omorî” <lat. pop. *mattare, creat pe baza adjectivului mattus, ,,prost, stupid, abrutizat”, atestat în documentele imperiale; sombrero, ,,pălărie cu boruri largi” <fr., span. sombrero, derivat de la sombra <lat. umbra, ,,umbră”; toreador și torero <fr. toréador, span. toreador și, respectiv, span. torero, derivate de la toro, ,,taur” <lat. taurus, cu aceeași semnificație”.

Neologismul camarilă, cu sensul de ,,grup de curteni” se explică, de asemenea, prin fr. camarilla și prin span. camarilla, ,,cabinet particular al unui rege”. Acesta din urmă reprezintă un derivat de la cámara <lat. pop. camara, -ae, o variantă lexicală a lui camera, -ae, ,,boltă, arcadă, încăpere, depozit”, menționată și în Appendix Probi (cf. camera non camara).

Exemplele prezentate mai sus sunt menite să suțină ideea potrivit căreia etimologia multiplă reprezintă o realitate de necontestat în cazul unei limbi cum este româna. În perioada veche, ea a fost influențată, simultan sau la anumită distanță în timp și în spațiu, de o serie de idiomuri învecinate, prin intermediul cărora a împrumutat, pe lângă fapte populare și regionale, un număr impresionant de elemente latino-romanice. În măsura în care acești termeni păstrează imaginea etimonului lor latinesc originar, îi considerăm reprezentativi pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. În perioada exercitării influențelor moderne asupra limbii române s-a reușit pe de o parte, îmbogățirea vocabularului cu neologisme care aveau în structura lor rădăcini latinești, iar, pe de altă parte, consolidarea în limbă a unor elemente preexistente, moștenite sau împrumutate pe alte căi din limba latină, fie acestea unități lexicale propriu-zise, fie afixoide sau elemente de compunere, afixe derivative ori simple morfeme gramaticale.

VI. Diversitatea fenomenului relatinizării – noi aspecte

1. Calcuri lingvistice după modele vechi slave

Limba slavă ne-a apropiat de latinitate nu numai prin împrumuturi de tipul celor de mai sus, ci și printr-o serie de calcuri realizate după modele vechi slave ori slavone care au avut ca rezultat întărirea poziției în vocabularul românesc a unor termeni moșteniți din latină sau derivați de la aceștia pe teren românesc. Câteva calcuri de structură după derivate și compuse existente în slavă s-au păstrat în limba literară și se folosesc până astăzi îndeosebi în limbajul bisericesc. Este semnificativ din acest punct de vedere sl. blagosloviti, care se găsește la originea următoarelor două verbe din limba română: a blagoslovi, împrumutat, și a binecuvânta, un calc de structură morfematică total, la care, potrivit DA I (s.v.), au mai contribuit gr. ευλογειν și lat. benedicere. Prin acest procedeu mixt de formare a cuvintelor și-au consolidat poziția în vocabularul românesc și cele două unități lexicale latinești din componența verbului binecuvânta: adverbul bine <lat. bene și verbul cuvânta <lat. conventare, cu sensul inițial ,,a se întâlni, a se aduna”. Deși aveau aceeași semnificație la bază, verbele binecuvânta și blagoslovi, care se reduc la același etimon slav, nu se mai întrebuințează astăzi în raport de variație liberă, existând între ele certe diferențe de ordin stilistic: blagoslovi se folosește în special cu funcție ironică, în timp ce binecuvânta a rămas în limbajul religios cu sensul primar sau etimologic.

Elemente de origine latină se regăsesc și în structura lui precuvântare, discutat de Munteanu, Țâra (1983: 259), care pun apariția acestui compus în limba română pe seama influenței slavone: ,,Precuvântare și înainte cuvântare, de exemplu, sînt traduceri ale slav. predoslovie, utilizat o vreme astfel, ca împrumut, în limba veche (cf. și germ. Vorwort, fr. avant-propos, cu care seamănă destul de bine sinonimul românesc mai recent cuvânt înainte”). DOOM2 ne recomandă astăzi să îl scriem cuvânt-înainte, ceea ce înseamnă că acest termen a devenit un cuvânt compus. Cât privește corespondentele lui mai vechi din limba română, considerăm că, prin respectarea cu fidelitate a structurii sau formei interne a compusului din limba slavă, precuvântare constituie, mai degrabă, un calc de structură, în timp ce perifraza cu sens unitar, înainte cuvântare, reprezintă o simplă traducere a termenului slavon.

Un exemplu la fel de relevant pentru aspectul urmărit aici îl reprezintă și perechea alcătuită din adjectivele preacurată și precistă, folosite mai mult ca substantive proprii în terminologia bisericească. Amândouă au ca etimon imediat derivatul slav préčista. Primul reprezintă un calc parțial, având în structura sa prefixul de origine slavă prea-, care este împrumutat, și adjectivul participial curat, legat etimologic de verbul latinesc curare, cu sensul de ,,a îngriji”.

Un dublu reflex a avut în limba română și compusul slav bezǔzakonije. El a fost, pe de o parte, calchiat sub forma fărădelege, iar pe de altă parte, împrumutat și adaptat fonologic în varianta bazaconie, care a cunoscut ulterior pe teren românesc o interesantă evoluție semantică. De la înțelesul primar sau etimologic de ,,necredință, nelegiuire” al termenului slav s-a ajuns în limba română la sensul de ,,ciudățenie, bizarerie”, lipsa de credință fiind percepută în vremurile din trecut ca un lucru foarte straniu. Semnificația originară a lui bezǔzakonije s-a menținut, în schimb, în compusul fărădelege, un calc de structură morfematică în structura căruia se regăsesc numai elemente de origine latină: prepozițiile fără <lat. foras, ,,afară” și de <lat. de, precum și substantivul lege <lat. lex, -gis, care avea în limba veche și sensul de ,,credință, religie”.

Există și situații în care s-a păstrat în limba română numai împrumutul, nu și calcul lexical de structură morfematică. Un exemplu relevant din această perspectivă este substantivul inorog <v. sl. inorogŭ, care a fost și calchiat sub forma cuncorn, dispărută repede din vocabular. Se pare că punctul de plecare al acestui cuvânt se află în limba greacă, unde este atestat un termen cu structură similară, μονόχερως.

Alte compuse vechi slave nu au mai fost împrumutate, fiind probabil foarte greu de adaptat fonologic din cauza aspectului lor străin. În schimb, au putut fi cu ușurință calchiate, deoarece aveau o structură analizabilă. Prin acest procedeu mixt de îmbogățire a vocabularului s-a reușit consolidarea unor cuvinte românești care aveau origine mai apropiată sau mai îndepărtată latină.

Câteva calcuri de structură au pătruns și în limba comună, fiind folosite până astăzi cu sensul lor primar sau etimologic. Este vorba despre binefăcător (compus din bine <lat. bene și făcător, derivat de la verbul a face <lat. facere, după modelul v.sl. blagodětelĭ), care a cunoscut variantele învechite binefăcătoriu, făcătoriu-de-bine și de-bine-făcătoriu, ultimele două reprezentând calcuri imperfecte după același substantiv vechi slav. Calcuri după corespondente slave sunt și deochi (după v.sl. zglazŭ), cu ochi <lat. oc(u)lus; răufăcător (din rău <lat. reus, cu sensul etimologic de ,,acuzat, vinovat” și făcător), consolidat în primele decenii ale secolului al XIX-lea prin compusul latinesc savant maleficus și care cunoștea în limba veche două variante cu topica inversată, făcător-rău și făcătoriu-de-rău, considerate în FCLR (1970: 61, 101, 181) calcuri după v. sl. zlodětelĭ și zlodělateli sau untdelemn, cuvânt compus în care toate cele trei elemente sunt de origine latină (cf. unt <lat. unctum, prepoziția de <lat. de și lemn <lat. lignum). El are ca punct de plecare frazeologismul unt de lemn, apărut în limba română prin calchierea sl. drĕvĕno maslo.

Spre deosebire de aceste compuse, care s-au menținut în limbă, mulți termeni calchiați după modele slave și, mai ales, slavone au rămas în stadiul de arhaisme lexicale, prezentând astăzi importanță numai pentru istoria limbii, nu și pentru procesul relatinizării lexicului românesc; cf. ainte-apuca (după sl. prědŭvariti); ainte-născutul (după sl. pruvenĭcĭ); al-său, cu sensul de ,,trăsătură, însușire”, considerat de Hasdeu, în EMR, o traducere după v. sl. svojstvo și gr. ιδιότης, cum se precizează în FCLR (1970: 123), sau argintu-tă(i)etoriu, ,,argintar” (după sl. srebrobiici și srebrokovačĭ). Lor li se adaugă formațiile savante bine-credincios, atestat și în variantele bun-credincios și drept-credincios (după slavon. blagověrĭnŭ), care avea ca sinonim adjectivul drept-slăvitor (după slavon. pravoslavĭnŭ, aflat și la originea termenului românesc pravoslavnic); binefaptă, ,,binefacere” (după sl. blagodětĭ) sau bunrăfacere, calc după sl. blagoděžanie, atestat la Munteanu, Țâra (1983: 78) și corespondentul lor verbal bine-face(re) (după sl. blagodějati), cu variantele facere-de-bine și de-bine-facere. Folosite în opera lui Dosoftei cu referire la jertfe, compusele cu-totul-de-ars și cu-întregul-de-ars sunt considerate în FCLR (1970: 184) calcuri după sl. olakavŭtomatŭ și gr. ολοχαύτωμα, care au mai fost traduse și prin compusele substantivale toată-spre-arderea, atestat în Psaltirea Scheiană și ardere-de-tot, înregistrat în Biblia de la București. Cele mai multe calcuri după slavonă sunt legate de diverse realități din domeniul juridic și religios (cf. de-lege-dătătoriu și sinonimul lui făcătoriul-legi(e)i, care are variantele legiei-făcătoriu și a-legeei-făcătoriu, calchiate după slavon. zakonodavĭcĭ). O proveniență slavă are și compusul fără-(de)-credință (după slavon. bezvěrije), unde credință este de origine latină (cf. lat. *credentia). O structură mai simplă, care trimite la un model slav, au termenii fără-fund (după sl. bezdŭna, care a fost și împrumutat sub forma beznă); gios-cădea (după sl. nispasti) sau gios-merge (după v.sl. sŭxoditi), precum și gios-lepădații, creat prin conversiune de la un verb gios-lepăda, calchiat după v. sl. nizvrěšti. În seria calcurilor lexicale de structură după modele slave culte se includ și înainte-pune (după slavon. prědŭložiti), un compus verbal reapărut în limbă în secolul al XVIII-lea sub influența lat. proponere, care a fost calchiat și parțial sub forma propune, însuți-făcătoriu (calc multiplu după slavon. samotvorĭcĭ și gr. αύτοποιός), lege-călcare, reprezentând, de asemenea, un calc multiplu, dar după următoarele compuse slavonești: zakonoprěstonpĭnŭ și zakonoprěstonpljenije. Din aceeași familie etimologică și lexicală cu lege-călcare mai face parte călcătoriul-legi(e)i (după slavon. zakonoprěstonpĭnikŭ), cu variantele de structură călcătoriu-de-lege, (de)-lege-călcătoriu, a-legiei-călcătoriu și a-legeei-pășitor, cf. FCLR (1970: 74, 101). Alte unități lexicale compuse care au apărut în limba română în strânsă legătură cu un model slav sunt: legiei-învățătoriu (după slavon. zakonoučitelĭ); mai-mulții (după sl. množaišii); mare-cuviință (după slavon. velĭlěpota); om-ucigătoriu (calc multiplu după slavon. človĕkoubijcĭ și gr. ανδροχτόνος), care cunoștea și o variantă pierzătoriu-de-oameni; păcate-cădere, cu variantele păcat-căderile, a păcatelor-cădere și căderea-păcatelor, toate având sensul de ,,cădere în păcat” (după slavon. grěxopadanije); pierzătoriu-la-suflet (după slavon. dušegubĭcĭ); supceriu, cu semnificația de ,,pământ, atmosferă” (după sl. podŭnebesije) etc.

Unele calcuri de structură după corespondente slavone s-au menținut în limbă ca termeni religioși: născătoare-de-Dumnezeu, cu varianta de-Dumnezeu-născătoare, un calc după v.sl. bogorodica, folosit astăzi în cântări religioase cu referire la Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos, și având în structura sa numai elemente de origine latină. În alte situații, plecându-se de la un compus slav, s-a obținut în limba română, printr-o simplă traducere, o perifrază – îmbinare liberă de cuvinte – sau o expresie cu un grad mai înalt de sudură. La baza rom. Schimbarea la față, denumire a unei importante sărbători din calendarul creștin, se află compusul slav preobrajenie, iar un alt termen religios, Buna Vestire, se explică prin traducerea slavon. blagověstije și blagověstenije. Acesta din urmă a fost și împrumutat, fiind adaptat sub forma blagoveștenie, care s-a păstrat la noi ca denumire populară a aceleiași sărbători religioase.

Calcuri după modele slavone trebuie considerate și frazeologismele Întâmpinarea Domnului sau Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, folosite, de asemenea, ca nume de sărbători creștine. După cum se poate ușor observa, și acestea sunt alcătuite aproape în întregime din elemente cu origine latinească.

Există și formații calchiate în limba română care au avut ca model derivate sau compuse existente în bulgară, idiom încadrat în ramura sudică a limbilor slave.

Este reprezentativ pentru această categorie de fapte lingvistice compusul adverbial calea-valea, ,,așa și așa”, alcătuit din două substantive latinești la origine: cale <lat. callis și vale <lat. vallis. Potrivit lui Rosetti (1986: 292), care indică o sursă din bulgară, el nu a apărut în limba română independent de bg. gore-dolu, cu sensul de ,,aproximativ”, în componența căruia se găsesc antonimele gorě, ,,sus” și dolu, ,,jos”.

Un model bulgăresc are și substantivul fugaci, pe care Graur (1963: 457-458) l-a pus în legătură cu biagaci, a cărui structură o calchiază parțial. Derivarea cu sufixul -aci (de origine slavă) de la verbul fugi nu se putea face în limba română independent de un model străin, iar argumentele de ordin fonetic sunt insuficiente pentru a vedea în fugaci un simplu element moștenit din lat. fugax, ,,fugar”. În sprijinul afirmației sale Al. Graur aduce în discuție și termenul trăgaci, derivat cu același sufix vechi slav de la verbul a trage, și nu moștenit din lat. trahax, care prezintă alt sunet în partea finală a radicalului și are sensul foarte general ,,care trage totul la sine”. Originea latinească a rom. fugaci este susținută, printre altele, în DA (s. v. fugaciu, -ce) și în DEX2 (s. v. fugaci, -ce). Primul dintre aceste dicționare academice notează în dreptul lui următoarea indicație etimologică: ,,Din lat. fugax, -acem, idem (cu terminația schimbată subt influența suf. -aciu)”. Optând pentru această formulare, autorii DA văd în adjectivul românesc fugaci, căruia îi atribuie sensul ,,bun de fugă”, un element moștenit din latină și explică modificarea care s-a produs în partea lui finală printr-un procedeu intern (analogia). Și mai greșit se procedează, după părerea noastră, în DEX2, unde, după ce se trimite la un lat. fugax, -acis, se face următoarea precizare: ,,Cf. fr. fugace”. O greșeală la fel de mare este, indiscutabil, și includerea lui fugaci printre împrumuturile latino-romanice din limba română, cum lasă să se înțeleagă autorii lucrării Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, la p. 192 (s. v. fugax). Din prezentarea care se face aici adjectivului românesc fugaci reiese faptul că el nu reprezintă altceva decât un neologism de proveniență latină. Fiind un element vechi și popular, așa cum o dovedesc și atestările existente în DA, raportarea la o influență modernă, precum cea latină savantă sau franceză, în scopul explicării structurii sau formei interne a rom. fugaci, ni se pare nejustificată. Etimonul franțuzesc fugace nu poate să explice decât, cel mult, un adjectiv invariabil fugace, înregistrat în MDN (s. v.) cu sensul de ,,trecător, fugitiv” și considerat aici un neologism cu dublă origine: latină savantă și franceză.

Cele două exemple de mai sus sunt relevante și dintr-un alt punct de vedere. Prin intermediul lor se evidențiază productivitatea unor afixe flexionare – sufixe, dar și prefixe – care, după ce au fost izolate din derivatele slave în structura cărora fuseseră împrumutate, au fost atașate la primitive sau la teme lexicale de origine latină. Rezultatul a fost același ca și în cazul calchierii, și anume consolidarea poziției unor termeni latinești moșteniți în vocabularul limbii române și a unor neologisme în structura cărora existau rădăcini latine. Prin urmare, un alt aspect al relatinizării la nivel lexical îl reprezintă formarea pe teren românesc a unor derivate prin atașarea de sufixe sau prefixe cu origine slavă la baze latinești moștenite ori împrumutate pe cale savantă. O serie de afixe de proveniență slavă sunt și astăzi productive în limba română. Menționăm mai întâi prefixele: ne- (cf. neadevăr, neajutorat, neapărat, neascultător, neastâmpăr, nebun, necrescut, necugetat, nedormit, nedrept, nedreptate, neînsurat, neînvățat, neliniștit, nemărginit, nemăritată, nemâncat, nemulțumit, nemurire, neom, neputință, nesaț, nesimțire, nespus, neștiință sau adjectivele neologice neaccentuat, neanalizat, necorectat, needucat, neevaluat, neexaminat, nefavorabil, neinstruit, nerealizabil, nerealist, nerevendicat etc.), pre-, în derivate verbale de tipul lui preda, preface, prelucra, presăra sau adjectivale ca preacurat, preafericit, preaînalt, preaputernic și răs- (cf. răscopt, răscumpăra, răsfira, răsfoi, răsfrânge, răspăr, răsturna, răzbate etc.).

Mult mai numeroase sunt sufixele de origine slavă atașate la baze derivative latinești: -aci (dreptaci, stângaci), -anie (împărtășanie, pățanie, petrecanie), -aș (arcaș, codaș, creieraș, cuțitaș, făptaș, fruntaș, iepuraș, îngeraș, mărginaș, nuntaș, ostaș, păunaș, scăunaș, trufaș, unchiaș), -că (munteancă, puică, româncă, săteancă, țărancă), și sufixele compuse -oaică (cf. cerboaică, leoaică, lupoaică, ursoaică) sau -uică (cf. cămășuică, cărăruică, ferestruică, păsăruică), -eală (acreală, amăreală, fierbințeală, gălbeneală, împărțeală, roșeală, udeală, umezeală, vinețeală), -ean (apusean, cetățean, mesean, muntean, oștean, sătean), -elnic ( feciorelnic, prepuielnic, puielnic, târzielnic ), -enie (curățenie,urâțenie), -eț (cântăreț, codruleț, cuibuleț, lunguieț, pădureț, râuleț, săculeț, ursuleț, vântuleț), -iș (acoperiș, aluniș, ascunziș, ascuțiș, desiș, frunziș, luminiș, mărunțiș, pietriș), -iște (iniște, porumbiște), -iță (cheiță, codiță, costiță, cununiță, domniță, fântâniță, fetiță, foiță, frunzuliță, furculiță, guriță, linguriță, mioriță, morăriță, păstoriță, portiță, porumbiță, rămășiță, ușiță, zeiță, ziuliță), -iv (uscățiv), -nic (amarnic, casnic, datornic, dornic, pașnic, zilnic), -ui (făptui, păcătui, pescui, prețui, șerpui, viermui, viețui) și -uș, -ușă (albuș, bătăuș, cățeluș, culcuș, găinușă, gălbenuș, ineluș, jucăuș, pescăruș, picioruș, purceluș, urechiușă). Câteva dintre ele se află și la originea unor sufixe compuse. Din această categorie sunt productive -ișor, -ușor, pe care le regăsim în derivate ca acrișor, binișor, domnișor, încetișor, locușor, mărișor, ochișor, verișor etc. sau –uliță, din structura următoarelor două diminutive pe care le considerăm mai reprezentative: frunzuliță și furculiță.

Dacă vom consulta un dicționar al limbii române care indică și etimologia cuvintelor, vom vedea că toate bazele derivative și temele lexicale din structura derivatelor enumerate mai sus reprezintă ori au în componența lor elemente latinești moștenite sau, în cazul neologismelor, împrumutate pe cale savantă.

Limba slavă ne-a furnizat și câteva frazeologisme care au apărut prin calchierea unor locuțiuni sau expresii cu structură identică ori asemănătoare. Se pare că verbul a mulțumi, un compus despre care lexicografii noștri au afirmat că are la bază urarea la mulți ani, în care toate cele trei componente sunt de origine latină (cf. la <lat. illac, mult <lat. multus și an <lat. annus) a apărut în strânsă legătură cu un model existent în slava veche. Lexicologii au analizat, în special, evoluția de sens și modificările formale datorate diverselor accidente fonetice, care au însoțit trecerea de la perifrază la cuvânt compus și au identificat la baza acestei unități lexicale un calc frazeologic după expresia grecească εις πολλα ετη. Calchierea nu s-a realizat însă direct, ci printr-un intermediar slav, deoarece cuvântul nu există în aromână, după cum afirmă Th. Capidan, citat de Rizescu (1958: 10).

Alte sintagme nu au evoluat către unități lexicale compuse, rămânând la stadiul de frazeologisme (locuțiuni sau expresii).

În seria calcurilor frazeologice realizate după corespondente care existau în limbile slave se încadrează și locuțiunea verbală a-și bate joc, în care Graur (1956: 275) recunoștea o traducere integrală a bg. bija si šega. Pe baza frazeologismul verbal românesc au fost create ulterior două formații învechite. Acestea sunt substantivul batgioc și sinonimul său, bateregioc. În afara lor, au mai rezultat și compusele parasintetice batjocură, batjocori și batjocoritor, care s-au menținut în limbă.

Și adverbul destul a rezultat prin sudarea a două elemente distincte: prepoziția de, moștenită din limba latină, și adjectivul sătul <lat. satulius. Modul în care a apărut acest compus în limba română nu poate fi explicat independent de bg. dosta, care avea aceeași structură (cf. do, ,,de” și sit <v. sl. sitŭ, ,,sătul”).

Poziția unor cuvinte latinești din limba noastră a fost întărită și prin așa-numitele calcuri sau împrumuturi semantice realizate după sinonimele lor existente în slavă. Pe baza unei semnificații comune, termenul românesc și-a lărgit sfera semantică prin preluarea unui nou înțeles, cum s-a întâmplat în cazul lui carte, (<lat. charta), care a primit de la sl. kniga (cu care avea în comun semnificația de ,,scrisoare”) sensurile de ,,tom, volum, operă literară”, singurele care s-au menținut la nivelul limbii literare.

Calcuri semantice trebuie considerate și unele fapte regionale precum cătușă, ,,ancoră de corabie” și ,,fiare, lanțuri”, care a fost pus în legătură din punct de vedere formal cu substantivul cată <lat. catta, o variantă gramaticală a lui cattus, ,,pisică”, iar, ca semnificație, cu v.sl. kotva. Acest termen slav cunoștea potrivit lui Rosetti (1986: 292) ambele sensuri, ,,ancoră” și ,,pisică”. Și codru <lat. *quodrum, variantă a lui quadrum, și-a lărgit conținutul semantic, preluând sensul de ,,munte”de la v. sl. gora, ,,munte” și ,,pădure” sau de la sl. dělŭ, care însemna atât ,,parte”, cât și ,,munte”. Substantivul românesc față <lat. facies constituie, la rândul lui, un exemplu sugestiv de calc semantic. Discutat mai întâi de Șăineanu (1887: 79), el a fost încadrat de Rosetti (1986: 293) în seria calcurilor realizate după un model slav (cf. v. sl. obrazŭ, cu sensurile de ,,față, obraz”, dar și ,,individ, persoană”). Acest ultim înțeles a fost transferat și de rom. față, cum o dovedesc sintagmele fețe bisericești sau fețe înalte, cu varianta inversă înalte fețe, ultimele două sinonime cu ,,persoane importante”. Cele mai multe semnificații împrumutate de termenii românești de la corespondentele lor slave au dispărut cu timpul din uz. Este și cazul substantivului floare <lat. flos, -ris, care a primit sub influența v. sl. cvětĭ sensul de ,,culoare”, sau întuneric, legat etimologic de verbul întuneca, moștenit mai mult ca sigur din lat. intunicare, cu înțelesul primar ,,a acoperi ceva cu o tunică”. El a cunoscut și semnificația de ,,mulțime, zece mii”, care se explică, așa cum afirmă Dimitrescu (1978: 95), prin v. sl. tŭma, cuvânt cu dublă semnificație: ,,întuneric” și ,,zece mii”. Unele arhaisme semantice se întâlnesc în opere literare, unde sunt folosite cu funcție expresivă. Cităm din această categorie substantivul limbă <lat. lingua, -am, al cărui înțelesul de ,,neam, popor”, justificat prin v. sl. jenzykŭ, este valorificat stilistic și în poezia eminesciană. În comparație cu aceste arhaisme semantice, următorii termeni se mai folosesc și astăzi la nivel popular sau regional cu semnificațiile pe care le-au primit de la corespondentele lor din limba slavă: lemn <lat. lignum cu sensul de ,,copac, arbore”, apărut sub influența v. sl. drěvo, polisemantic sau verde <lat. vir(i)dis, ,,verdeață”, care, potrivit lui Jacimirskij, citat de Rosetti (1986: 293), a transferat de la v. sl. zelenŭ, ,,verde”, dar și ,,sănătos, tare, puternic”, sensul special de ,,robust, curajos” (cf. sintagma român verde). În alte situații s-au menținut în limbă sensurile justificate prin slavă. Este și cazul substantivului lume, moștenit din lat. lumen, -inis cu înțelesul de ,,lumină”. El a dobândit sub influența corespondentului slav světŭ semnificația de ,,cosmos, univers”, intrată definitiv în limba comună, în timp ce sensul etimologic de ,,lumină” se mai păstrează astăzi numai la nivel regional în expresii ca lumea ochilor, ,,pupilă, iris” sau a ieși la lume, adică ,,a ajunge la lumină”. Nici sensul etimologic de ,,viață” al rom. vită (<lat. vita, -ae ) nu s-a păstrat în limba literară. În locul lui s-a impus un alt înțeles, acela de ,,animal”, pe care l-a preluat de la sl. životŭ, care avea ambele semnificații.

Și unele verbe românești care au fost moștenite din limba latină sau derivate de la baze latinești, și-au lărgit sfera semantică sub influența unor sinonime vechi slave. Astfel, a juca <lat. pop. jocare a căpătat și înțelesul de ,,a dansa”, calchiat după sl. igrati, iar a ține <lat. tenere și-a lărgit în limba veche sensul. După cum afirmă Șăineanu (1887: 83), acest verb a cunoscut sub influența sinonimului său drŭžati din limba slavă și semnificația ,,a conduce, a stăpâni”.

Alte calcuri semantice au fost realizate după corespondente bulgărești sau sârbo-croate. Ele au apărut mai întâi la nivel regional, intrând apoi și în limba comună. Rosetti (1986: 292-293) include în această categorie pe broască (moștenit se pare din lat. *brosca). Acesta are în limba română un omonim cu sensul de ,,închizătoare la ușă” apărut sub influența directă a bg. žabka, ,,balama”, derivat de la žaba, ,,broască”. Alt calc semantic discutat de Rosetti este fruntaș, cu sensul de ,,șef”. El reprezintă un derivat cu sufix de la substantivul frunte <lat. frons, -tis, la fel ca și corespondentul său din limba bulgară čelnic, ,,conducător”, creat pe baza lui čelo, ,,frunte”. Verbul a înlemni, derivat parasintetic de la lemn <lat. lignum a început să se folosească și cu sensul figurat ,,a fi foarte mirat” ca urmare a influenței exercitate din partea termenului bulgar sdărvjavam se, ,,a deveni țeapăn, ca de lemn”, creat de la dărvo, ,,lemn”. Semnificațiile unor termeni românești moșteniți din limba latină se justifică atât prin bulgară, cât și prin sârbo-croată. În categoria calcurilor semantice de acest fel se înscrie și lingurea, cu sensul ,,adâncitură a abdomenului”, un derivat cu sufix de la substantivul lingură <lat. lingula, influențat din punct de vedere semantic atât de bg. lažička, care avea același sens cu al termenului românesc și reprezenta un derivat din lažika, ,,lingură”, cât și de s-cr. lažičika, ,,torace, cavitate abdominală”, creat prin derivare cu sufix de la termenul lažika, ,,lingură”. Și adjectivul strâmb (<lat. pop. strambus, variantă fonetică a lui strabus) și-a adăugat la sensurile etimologice de ,,încovoiat, întors”, semnificațiile ,,fals, injust” sau ,,nedrept”, calchiate de la bg. și s-cr. kriv, care aveau toate cele patru înțelesuri (cf. și derivatul românesc strâmbătate, cu sensul abstract de ,,nedreptate”). Deopotrivă prin bulgară și sârbo-croată se justifică și înțelesul secundar de ,,nerv, energie” al substantivului vână, moștenit în limba română din lat. vena cu înțelesul etimologic ,,venă” (cf. bg., s-cr. žila,,vână” și ,,putere”).

Alte fapte de vocabular de acest tip au rămas la stadiul de regionalisme semantice ori s-au învechit cu timpul. Este și cazul lui albeală, cu înțelesul de ,,cataractă”, derivat de la alb <lat. albus, care s-a îmbogățit cu acest sens de la bg. bělmo <běl, ,,alb” și de la s-cr. beona, un derivat al lui beo, ,,alb”. Substantivul iapă <lat. equa se folosește la nivel regional și cu semnificația de ,,obiect pentru tras plugul”, calchiată după bg. kobila, ,,iapă” și ,,dispozitiv la plug”, iar verbul înșeua (< în + șa <lat. sella) cunoaște, pe lângă sensul propriu de ,,a pune șaua”, și pe cel figurat, ,,a înșela”, împrumutat de la s-cr. nasamáriti, ,,a așeza samarul pe cal sau pe măgar”, un derivat de la sámar, ,,șa”. În categoria calcurilor semantice realizate după corespondentele bulgărești ale unor termeni moșteniți în limba română din latină se încadrează și parte <lat. pars, -tis, care avea în limba veche și înțelesul de ,,regiune, țară”, calchiat după bg. strana, ,,bucată”, dar și ,,provincie”. Substantivul răscruce, ,,răspântie, încrucișare”, derivat de la cruce <lat. crux, -cis și-a lărgit, de asemenea, sensul prin calchierea unui termen bulgar care avea o structură morfematică similară: răskrăstica.

Se pare că nici evoluția semantică a unor termeni latinești moșteniți, care au în română alte semnificații în comparație cu echivalentele lor din limbile romanice apusene, nu s-a făcut independent de o veche influență slavă manifestată la nivelul limbii comune sau de o alta mai recentă, bulgară, care a afectat mai ales lexicul regional. În această situație se găsesc rom. tânăr <lat. tenerus, ,,tandru”, care a căpătat înțelesul de ,,june” probabil și prin contribuția v.sl. mladŭ și, respectiv foale <lat. follis, cu sensurile ,,burduf” și ,,burtă, pântece, abdomen”, apărute, în opinia lui Rosetti (1986: 181), sub influența bg. mešina.

Cele mai multe dintre cuvintele și sensurile discutate în acest subcapitol pe care l-am consacrat influenței slave nu s-au păstrat în limba română actuală sau reprezintă simple fapte populare și regionale. De aceea, nu putem trece cu vederea faptul că, în mai mare măsură, influența slavă ne-a îndepărtat de latinitate, prin numărul mare de împrumuturi care aveau altă origine decât latina și prin calcurile rămase la stadiul de simple arhaisme lexicale și frazeologice. Pe de altă parte, faptele lingvistice în a căror structură pot fi identificate cu mare ușurință rădăcini latinești și care s-au menținut în limbă până astăzi susțin aceeași teză cu caracter mai general, foarte importantă pentru discuția de față: influența slavă veche ne-a apropiat, în același timp, de latină, grație, în special, acelor calcuri de structură și semantice intrate în limba comună și împrumuturilor realizate din varianta cultă sau cărturărească a acestui idiom, între care un loc privilegiat îl ocupă terminologia religioasă.

2. Tipare flexionare latinești consolidate prin slavă

Contribuția limbii slave în procesul relatinizării limbii române nu se reduce însă la faptele de vocabular prezentate mai sus, ci vizează, într-o măsură mult mai semnificativă, morfologia, considerată, pe bună dreptate, cea mai reprezentativă pentru stabilirea originii unei limbi. Deși a cunoscut numeroase influențe de-a lungul timpului, printre care cea slavă ocupă un loc foarte important, româna și-a păstrat intactă structura gramaticală și, implicit caracterul ei latin. Materialul lexical împrumutat din slavă a fost adaptat la sistemul limbii române, atât din punct de vedere fonetic, cât și gramatical, ceea ce dovedește că în momentul exercitării influenței slave, româna era, în linii mari, constituită ca idiom romanic. Consecința acestui proces de adaptare morfologică a reprezentat-o atașarea la verbele, substantivele și adjectivele românești de origine slavă a unor elemente flexionare (sufixe, desinențe, eventual și articole), pe care limba noastră le moștenise din latină. Fără aceste morfeme gramaticale nu ar fi posibil să construim niciun enunț în limba română, cum a demonstrat într-un mod foarte convingător Rosetti (1986: 263) când a analizat o propoziție alcătuită, la prima vedere numai din elemente de proveniență slavă: Iubesc pe prietenii mei dragi. După cum se poate observa, cuvintele iubi, prieten și drag, care fuseseră împrumutate din slavă, au primit sufixe, desinențe și articole care existau deja în limba română. Poziția acestor elemente flexionare a putut fi astfel consolidată de fiecare dată când materialul lexical de altă origine decât cea latină a fost turnat în tipare latinești preexistente. Mai mult chiar, în urma adaptării morfologice a unor elemente slave în limba română, s-a reușit chiar recuperararea unor tipare flexionare de proveniență latină care, în perioada veche, nu erau foarte bine reprezentate în sistemul gramatical românesc.

În flexiunea substantivului ne referim, în primul rând, la desinența de plural -uri, justificată prin terminația latinească -ora, izolată din substantive ca tempora sau frigora. Simțit ca marcă a pluralului, segmentul morfematic -uri a fost atașat la o serie de cuvinte împrumutate din slava veche (sau din alte limbi slave), care au fost adaptate la genul neutru în limba română: ceas <v.sl. časŭ, coș <v.sl. koši, dar <v.sl. darŭ, deal <v.sl. dělŭ, drum <v.sl. drumŭ, duh <v.sl. duhŭ, gard <v.sl. gradŭ, gât <v.sl. glŭtŭ, glas <v.sl. glasŭ, grajd <v.sl. graždĭ, hram <slavon. hramŭ, iaz <v.sl. jazŭ, leac <v.sl. lěkŭ, nărav <v.sl. nravŭ, năcaz (necaz) <v.sl. nakazŭ, năsip (nisip) <bg. nasip, obicei <bg. običaj, pâlc <v.sl. plŭkŭ, plug <v.sl. plugŭ, pod <v.sl. podŭ, pojar <v.sl. požarŭ, prag <v.sl. pragŭ, prund <v.sl. prądŭ, răstimp <v.sl. rastąpŭ, rând <v.sl. rędŭ, stârv <v.sl. strŭvo, steag <slavon. stĕgŭ, teasc <v.sl. těskŭ, temei <v.sl. temelĭ, treabă <v.sl. trěba, trup <v.sl. trupŭ, val <v.sl. valŭ, văzduh <v.sl. vŭzduchŭ, veac <v.sl. věkŭ, vârf <v.sl. vrŭhŭ, zid <v.sl. zidŭ, zvon <v.sl. zvonŭ etc.

Influența slavă în clasa substantivului se mai evidențiază prin formele de vocativ, atât prin cele ale femininelor, care au primit odată cu împrumuturile slave și elementul morfematic o, pe care l-au atașat apoi la termeni moșteniți din latină sau derivați de la aceștia pe teren românesc (cf. fetițo, soro), cât și prin desinențele substantivelor de genul masculin. Astfel, tiparul flexionar moștenit din latină de tipul corbe, Doamne, lupe, oame a fost întărit prin împrumuturi lexicale slave, care aveau la vocativ finala -e (cf. bože, plode, rabe, vlĭče, otĭče, kŭnęzě), menționate de Rosetti (1986: 278-279). În acest sens, Densusianu (1961: 163) afirma: ,,Am putea mai curând să presupunem că vocativul românesc reproduce, pe de o parte, vocativul latin și, pe de altă parte, vocativul slav, terminația slavă suprapunându-se celei moștenite din latină”. Este mai mult decât evident că prin această afirmație Densusianu nu făcea altceva decât să teoretizeze ,,avant la lettre” un aspect al relatinizării din domeniul morfologiei limbii române.

Un proces similar de consolidare a unor modele flexionare latinești s-a petrecut în morfologia verbului, unde au fost întărite tipare de conjugare ilustrate printr-un număr redus de unități moștenite din limba latină. Verbele de conjugarea a IV-a împrumutate din slavă și terminate în -i la infinitiv se conjugă la indicativ prezent singular și la persoana a III-a plural atașând la radical sufixul verbal -esc, după modelul lui albi, înflori, lăți, luci, uni, care sunt moștenite din latină sau derivate pe teren românesc de la baze latinești. Ele au forme de prezent slab de tipul albesc, înfloresc, lățesc, lucesc, unesc, unde segmentul -esc nu reprezintă altceva decât elementul flexionar latinesc -esco. În același tipar de conjugare au fost încadrate cuvinte de proveniență slavă, foarte importante în sistemul verbal românesc, precum: citi <v.sl. čitati, čisti, clădi <v.sl. kladon, klasti, clăti <v.sl. klatiti, crâcni <v.sl. krŭknąti, croi <v.sl. krojiti, dărui < slavon. darovati, dobândi <v.sl. dobyti (dobondon), dojeni <v.sl. dognati, domoli <v.sl. domoliti, dovedi <v.sl. dovesti (dovedon), glumi <v.sl. glumiti, goni <v.sl. goniti, grăbi <bg. grabja (se), grăi <bg. graja, s-cr. grájati, greși <v.sl. grěšiti, hrăni <v.sl. hraniti, iscăli <v.sl. iskaljati, iubi <v.sl. ljubiti, izbi <v.sl. izbiti, lăcomi <v.sl. lakomiti, lipi <v.sl. lěpiti, logodi <v.sl. logoditi, lovi <v.sl. loviti, cu sensul ,,a vâna, a prinde, a pescui”, milui <v.sl. milovati, munci <v.sl. monciti, năcăji (necăji) <v.sl. nakazati, năpădi <v.sl. napadati, năpusti <v.sl. napustiti, năvăli <v.sl. navaljati, nimeri <bg. nameria, obosi <bg.oboseja, s-cr. obositi, odihni <v.sl. odǔchnąti, opări <v.sl. opariti, opri <v.sl. oprěti, osândi <v.sl. osąditi (otŭsąditi), osteni <v.sl. ustanon, bg. ustan'a, rus. ustat', otrăvi <v.sl. otraviti, părăsi <v.sl. parasiti, păzi <v.sl. paziti, pândi <v.sl. ponditi, plăti <v.sl. platiti, pohti (pofti) <v.sl. pochotěti, pomeni <v.sl. pomĭnĕti, porni <v.sl. porinonti, porunci <v.sl. porončiti, potoli <v.sl. potuliti, prăji <v.sl. pražiti, prăpădi <v.sl. propasti, primi <v.sl. priimati, privi <v.sl. praviti, răni <v.sl. raniti, răspândi <v.sl. raspąditi, risipi <bg. razsipja, s-cr. rasipati, sădi <v.sl. saditi, săvârși<slavon. sŭvrŭšiti și sfârși <v. sl. sŭvrŭšiti, strădui <slavon. stradati, topi <v.sl. topiti, trăi <v.sl. trajati, trăsni <v.sl. trěsnonti, urni <v.sl. otrinąti, zgârci <v.sl. sŭgrŭčiti etc.

Rămânând în domeniul morfosintaxei verbului românesc, amintim faptul că slava veche a contribuit și prin calcuri gramaticale la întărirea poziției unor verbe care sunt moștenite în limba română din latină. Este și cazul verbului a teme <lat. timere, care nu a fost folosit reflexiv până în momentul exercitării influenței slave asupra limbii noastre. Forma cu pronume reflexiv în cazul acuzativ, a se teme, este indiscutabil un calc morfosintactic după corespondentul bojati sę din limba slavă.

Analizând reflexivul românesc prin raportare la limba latină, pe de o parte, și la slava veche, pe de altă parte, Rosetti (1986: 281) a formulat următoarea concluzie: ,,Deși latina vorbită cunoaște întrebuințarea progresivă a flexiunii reflexive cu pronumele la acuzativ sau la dativ […], și anume la verbele care indică o mișcare sau o stare, precum și la verbele sentiendi și declarandi, totuși, în română, marea dezvoltare pe care a luat-o flexiunea, precum și întrebuințarea ei la pers. 1 și 2 sg. (m-am născut, cf. bg. rodil săm se) s-au făcut luându-se drept model construcțiile slave respective”.

Alte verbe românești care și-au schimbat ori și-au îmbogățit inventarul de valori sub aspectul diatezei, ca urmare a influenței slave sunt a ruga <lat. rogare sau a mira <lat. mirari. Pe lângă formele tranzitive de la diateza activă (cf. Îl roagă pe Ion, respectiv Mă miră acest lucru), verbele menționate au început să se folosească și cu pronume reflexiv (cf. Se roagă de Ion și Mă mir de acest lucru), ca urmare a calchierii structurilor corespunzătoare de tipul moliti sę și čiuditi sę din slava veche, cu descendenți în majoritatea dialectelor limbii române (cf. Densusianu 1961: 163). Pușcariu (1940: 297) apreciază că și construcția reflexivă mă jur, cu verbul jura moștenit din lat. jurare, este ,,decalcată după slavona bisericească, ceea ce se vede din faptul că ea se întrebuințează numai despre jurământul în sens bisericesc (mă jur pe Dumnezeu ), nu și cel juridic (a jurat strâmb)”. Regimul sintactic al verbelor în româna veche din punctul de vedere al variației tranzitiv − (reflexiv) − intranzitiv este discutat de Pană-Dindelegan (1968).

În opinia unor cercetători, formarea numeralului românesc de la 11 la 19 prin procedeul compunerii cu prepoziția spre pe baza termenului zece, s-a realizat după un model slav (cf. v.sl. jedinŭ na desęte, dŭva na desęte), iar sistemul de indicare prin multiplicare a zecilor, numere întregi, de la 20 la 90 a fost influențat de structurile existente în limba slavă de tipul dŭva desęti, trije desęti. Mai mult, numărarea sub forma zeci și unități din limba română constituie în opinia lui Rosetti (1986: 279) un calc după vechea slavă, cu precizarea că acest calc a fost unul perfect în cazul numeralelor de la 20 la 50 (cf. dŭva desęti, tri desęti, četyri desęti, unde zecile sunt redate în forma de nominativ), dar imperfect la numeralele mai mari de 50, care aveau în structura lor genitivul plural al corespondentului slav (cf. petĭ desetŭ, šestĭ desetŭ). Proveniența slavă a numeralelor românești de la 11 la 19 a fost contestată însă, rând pe rând, de lingviștii care susțineau o explicație directă, prin acțiunea substratului traco-dac. Ca argumente incontestabile în sprijinul acestei ipoteze au fost aduse în discuție formații cu structură similară existente în albaneză (cf. një-mbë-dhjetë, comparabil cu rom. unsprezece) și parțial în armeană (cf. evt°n ev tasn, corespondentul rom. șaptesprezece) sau în limbile baltice. Indiferent ce ipoteză am accepta dintre cele două explicații propuse pe marginea originii numeralelor de la 11 la 19, rezultatul l-a reprezentat, pe lângă apariția acestor compuse, și consolidarea poziției în sistem a cifrelor de la 1 la 9 care, în limba română, sunt toate moștenite din latină.

Și alte structuri, forme și valori din flexiunea verbală sau nominală românească, a căror prezență în limbă nu se justifică prin latină, pot fi puse pe seama unei influențe slave directe, care a avut ca rezultat consolidarea unor morfeme și auxiliare latinești. Este posibil ca și la originea formării condiționalului perfect din limba română prin atașarea între segmentele aș, ai, ar, am, ați și ar, legate etimologic de verbul a avea <lat. habere, și participiul verbului plin semantic, a infinitivului fi <lat. *fire (fieri), să se găsească o structură similară din slava veche. Pușcariu (1940: 277) considera că și construcția perifrastică voi fi făcut pentru viitorul anterior e modelată tot după limbile slave.

În încheierea acestui subcapitol rezervat influenței slave asupra limbii române, menționăm și un exemplu de calc lexico-gramatical din categoria numelui. Potrivit lui Rizescu (1958:13), sub influența corespondentelor starini și mladini din limba bulgară, substantivele românești bătrânețe și tinerețe, derivate de la bătrân <lat. veteranus, respectiv tânăr <lat. *tenerus (tener), au început să se folosească și la plural, în total dezacord cu natura lor abstractă.

În urma studierii principalelor aspecte sub care influența slavă veche (populară și cultă ori cărturărească) se pot desprinde următoarele concluzii:

1. Dacă ne raportăm corect fie și numai la valoarea semantică a prefixului re- din componența derivatului neologic relatinizare, vom înțelege prin acest fenomen consolidarea oricărei structuri sau caracteristici latinești a limbii române. Nu încape nicio îndoială că, dacă este conceput în acest mod, procesul relatinizării are o sferă mult mai largă decât se admite de obicei și acoperă, fără niciun fel de exagerare, toate etapele din evoluția limbii române după ce aceasta s-a constituit ca idiom de sine stătător în raport cu latina din care provine și de îndată ce a început să evolueze în condiții istorice bine cunoscute.

2. Influența slavă nu a contribuit la relatinizarea lexicului românesc prin absolut toți termenii, care erau latinești la origine, ci numai prin aceia care mai păstrează în structura lor imaginea și semnificația ori semnificațiile etimonului latin din care provin în ultimă analiză (cf. Biblie, milă, papă, piramidă, școală etc). Un aspect mult mai important al contribuției limbii slave în procesul de relatinizare a vocabularului nostru este reprezentat de numeroasele calcuri de structură morfematică (binecuvânta, deochi, fărădelege, preacurată) și semantice (broască, ,,închizătoare”, carte, ,,volum, operă”, a înlemni, ,,a se mira”, a juca, ,,a dansa”, lume, ,,univers”). Calcurile menționate au fost realizate după unități lexicale similare existente în slava veche sau în limbile slave de sud. Lor li se adaugă și substantivul untdelemn, care a fost inițial o unitate frazeologică (exact ca și în slavă), iar ulterior, printr-o frecventă întrebuințare, a devenit cuvânt compus.

3. Este cunoscut faptul că, odată cu derivatele pe care le-a împrumutat din limba slavă, româna a preluat și afixe − prefixe și, mai ales, sufixe − care ulterior s-au dovedit a fi mai mult sau mai puțin productive. Gradul de productivitate al unora dintre ele, cum sunt ne-, pre-, răz-, -anie, -aș, -că, -eală, -ean, -elnic, -eț, -iș, -iță, -nic, -oaică, -ui, se evidențiază și prin ușurința cu care au fost create în română derivate nominale sau verbale prin atașarea lor nu numai la teme împrumutate din limba slavă, ci și la baze derivative care aveau rădăcini latinești. În ultimul caz rezultatul a fost unul dublu: asimilarea definitivă a acestor elemente de origine slavă în sistemul afixal românesc și consolidarea poziției în lexicul nostru a primitivelor de proveniență latină.

4. Pe lângă faptele de vocabular, care sunt, fără îndoială, cele mai numeroase și mai importante, relatinizarea vizează și o serie de aspecte morfosintactice relevante: consolidarea unor tipare flexionare latinești moștenite, ca de exemplu tipul flexionar al neutrelor cu pluralul în -uri sau al verbelor de conjugarea a IV-a cu prezent slab, apariția, completarea sau reorganizarea formelor de reflexiv ale verbului românesc prin procedeul calcului gramatical și îmbogățirea clasei numeralului prin crearea unor forme compuse calchiate după slava veche.

5. Deși a fost extrem de puternică, influența slavă nu a reușit să altereze caracterul latin al limbii noastre, determinat de structura ei gramaticală și, mai ales, morfologică. În urma consolidării prin slavă a anumitor tipare morfosintactice și a unor elemente lexicale moștenite, româna s-a apropiat și mai mult de limba latină, pe care o continuă prin tot ce are ea mai reprezentativ, morfologia, sistemul fonologic și fondul principal lexical.

3. Aspecte ale influenței maghiare

Ca și în cazul influenței slave, procesul relatinizării limbii române a continuat însă și s-a diversificat prin încadrarea împrumuturilor de origine maghiară în clase flexionare cu poziție mai slabă în sistemul gramatical românesc ori prin calcurile de structură morfematică realizate după corespondente cu structură similară.

Verbele de origine maghiară, precum și derivatele verbale create pe teren românesc de la baze împrumutate din limba maghiară, pot fi ușor recunoscute prin terminația -ui, care funcționa în româna veche și ca sufix lexical. Adaptarea morfologică a celor mai multe dintre ele s-a realizat prin încadrarea în tiparul flexionar al verbelor de conjugarea a IV-a, care aveau la prezent indicativ sufixul -esc, de origine latină (cf. alcătui <magh. alkotni, bănui <magh. bánni, chibzui <magh. képezni, făgădui <magh. fogadni, tăgădui <magh. tagadni, tămădui <magh. támadni, ,,a sprijini, a ajuta”). Ele s-au adăugat la verbele de origine slavă cu finala -i, îmbogățind inventarul de unități lexicale și consolidând un tipar gramatical care avea până atunci o situație precară. Același fenomen se poate observa și în domeniul flexiunii nominale. Următoarele substantive împrumutate din limba maghiară au trecut în clasa neutrului românesc și au format pluralul prin atașarea desinenței -uri <lat. -ora: belșug <magh. böség, chin <magh. kin, chip <magh. kép, fel <magh. féle, gând <magh. gond, împrumutat, probabil, prin slavă, ham <magh. hám, meșteșug (cu varianta etimologică meșterșug) <magh. mesterség, neam <magh. nem, vicleșug <magh. hitlenség.

Semnificative pentru procesul relatinizării lexicului românesc sunt și calcurile de structură sau cele semantice realizate după cuvinte maghiare. La nivel dialectal a fost înregistrată folosirea unui termen măsar, cu sensul de ,,tâmplar”. Atașarea sufixului -ar (<lat. -arius), care formează nume de agent, la baza derivativă masă <lat. mensa, nu s-a făcut însă independent de un model străin. În limba maghiară există un derivat asztalos, cu o structură morfematică similară și cu același sens. Este posibil ca substantivul regional măsar să imite și structura derivatului, nume de agent, Tischler, din limba germană, situație în care ar trebui să admitem prezența unui calc multiplu.

Tot despre calc după maghiară, însă despre unul de tip semantic, vorbim și în cazul substantivului românesc cunună, care a fost moștenit din lat. corona. Sub influența termenului maghiar koszorŭ, acesta și-a lărgit sfera semantică, desemnând în Ardeal ansamblul de bârne orizontale care susțin căpriorii.

4. Aspecte ale influenței turcești

Dacă prin numeroase împrumururi lexicale influența turcă ne-a îndepărtat de latină, prin alte aspecte lexicale și gramaticale ea ne-a apropiat de aceasta, contribuind la întărirea poziției în sistem a unor cuvinte, forme gramaticale sau tipare flexionare de origine latinească.

Este bine știut faptul că multe dintre substantivele de gen feminin din română pe care le-am împrumutat din limba turcă se pot recunoaște după finala -á sau -eá din structura lor. Tiparul flexionar ilustrat prin câteva substantive moștenite din limba latină, între care mai cunoscute sunt stea <lat. stella, măsea <lat. maxilla, ,,maxilar”, mărgea <lat. margella, cu desinența de plural -le, a fost întărit în limba română prin unități lexicale de proveniență turcească precum: acadea <tc. akede, baclava <tc. baklava, balama <tc. bağlama, basma <tc. basma, belea <tc. belâ, bina <tc. bina, cafea <tc. kahve, cazma <tc. kazma, cercevea <tc. çerçeve, cherestea <tc. kereste, cherhana <tc. kerhane, chiftea <tc. köfte, ciulama <tc. çullama, dambla <tc. dambla, dușumea <tc. döșeme, ghiulea <tc. gülle, haimana <tc. haymana, halva <tc. halva, iofca <tc. yufka, macara <tc. makara, mahala <tc. mahalle, mucava <tc. mukavva, musaca <tc. musakka, mușama <tc. mușamba, pafta <tc. pafta, para <tc. para, pătlăgea <tc. patlyğan, peltea <tc. pelte, peruzea <tc. peruze, saftea <tc. siftah, sarma <tc. sarma, șandrama <tc. sundurma, ,,prispă”, tejghea <tc. tezgah, telemea <tc. teleme, tuslama <tc. tuzlama, zaherea <tc. zahire, zalhana <tc. salhăna.

Deși nu sunt la fel de numeroase ca acelea realizate după modele latino-romanice, calcurile făcute într-o perioadă mai veche din evoluția limbii române au contribuit, într-o oarecare măsură, la relatinizarea lexicului romînesc. Ilustrăm această afirmație printr-un singur exemplu de calc semantic făcut pe baza unui termen din limba turcă. Este cazul substantivului leu <lat. leo, care și-a lărgit aria semantică sub influența tc. arslanly, ajungând să desemneze nu numai cunoscutul mamifer, ci și moneda noastră națională.

5. Aspecte ale influenței (neo)grecești

Asemenea influențelor slavă, maghiară sau turcă, neogreaca a jucat un rol foarte important la întărirea unor tipare flexionare nominale și verbale din morfologia românească. Recunoscute în special după finala lor -isi, verbele grecești împrumutate în limba română sau derivate pe teren românesc prin atașarea acestui sufix lexical, se conjugă la indicativ prezent singular prin atașarea la radical a aceluiași morfem gramatical -esc de proveniență latină (cf. aerisi <ngr. aerízo (aor. aérisa), agonisi <ngr. agonízome, cu sensul de ,,a lupta” (aor. agonísthika), chivernisi <ngr. kivérnisa, aoristul lui kivernó, fandosi <ngr. fandázome (aor. fandásu), molipsi <ngr. mólepsa, aoristul lui molévo, plictisi <ngr. éplixa, aorist al lui plissó, sinchisi <ngr. sinhízo, urgisi <ngr. orghízome, adaptat după urgie <lat. orgia, zaharisi <ngr. zaharóso, forma de viitor a verbului zaharóno). O structură de prezent slab se întâlnește și în cazul vebului folosi, derivat cu sufixul lexico-gramatical -i de la substantivul folos <ngr. ófelos.

Prin câteva împrumuturi din greaca medievală sau din neogreacă s-a realizat în morfologia românească și consolidarea unor tipare flexionare nominale. O serie de substantive grecești au fost împrumutate direct sau prin filieră slavă și încadrate la genul neutru, întărind poziția în sistem a desinenței de plural -uri: cort <ngr. kórti, stol <ngr. stólos, ,,flotă” și drum sau mitoc, împrumutate prin filieră slavă (cf. sl. drumŭ, respectiv metohŭ). Clasa de flexiune a substantivelor feminine care se declină după modelul stea (pl. stele) s-a îmbogățit și s-a întărit prin aportul unor termeni de origine greacă, dintre care unii cunosc o etimologie multiplă: cafea <tc. kahve, ngr. kafés, fr. café, canapea <ngr. kanapés, peltea <tc. pelte, ngr. peltés și beldés, saltea <ngr. siltés.

6. Calcuri lingvistice după model german

Consolidarea elementului latinesc din structura lexicului românesc nu s-a realizat numai ca urmare a preluării din limba germană a termenilor care aveau în componența lor rădăcini latinești, ci și grație calcurilor de structură și semantice realizate de noi după corespondente nemțești. Datorită condițiilor speciale în care a evoluat limba română, în cazul unora dintre formațiile calchiate se poate admite o etimologie multiplă.

În legătură cu calcurile de structură și semantice după modele germane nu există în linvistica românească o cercetare mai amplă. Câteva exemple de acest fel sunt discutate totuși de Pușcariu (1940), Hristea (1984 și 1997), Munteanu și Țâra (1983), Rizescu (1958) și Dominte (1991). Unii termeni științifici explicabili (și) prin calc după germană se găsesc la Ursu (1962) și Toma (1988), iar numeroase compuse cu aceeași origine sunt analizate și din punct de vedere etimologic în FCLR (1970).

Chiar dacă includ în structura lor termeni de origine latină, calcurile lingvistice justificate prin germană sunt reprezentative pentru procesul relatinizării lexicului și frazeologiei românești numai în măsura în care au reușit să se mențină în limba română. De aceea nu am luat în discuție cuvintele, expresiile și structurile sintactice vechi și regionale apărute prin calchierea unor corespondente nemțești, considerând că ele prezintă importanță pentru istoria limbii și, respectiv, pentru dialectologie, nu și pentru acțiunea propriu-zisă de relatinizare. În prezentarea calcurilor după modele germane, care sunt reprezentative pentru procesul relatinizării limbii române, am ținut seama de clasificarea propusă de Hristea (1997) și acceptată mai recent de Stoichițoiu-Ichim (2006) și de Stanciu-Istrate (2006).

I. Calcuri lexicale. Unele cuvinte nou apărute în limba română se justică prin imitarea formei interne a unor derivate sau compuse din limba germană. În alte situații, procesul calchierii nu a dus la apariția unor termeni, ci la extinderea sferei semantice a unor cuvinte deja existente în limbă. În primul caz se vorbește despre calcuri de structură morfematică, iar în cel de-al doilea, despre calcuri semantice.

I. 1. Calcuri de structură morfematică

a) Calcuri după derivate cu prefixe. În această categorie se includ unități lexicale precum a contopi, a convorbi, a prelua, a prelucra sau supraom, care au apărut în limba română în strânsă legătură cu derivate din germană.

La baza unor verbe românești de tipul contopi sau convorbi se găsesc termenii zusammenschmelzen și, respectiv, unterreden din limba germană (cf. DA sau DEX2, s. v.), a căror structură a fost calchiată total. Formațiile contopi și convorbi sunt considerate în FCLR (1978: 70) calcuri multiple, primul după fr. confondre și germ. zusammenschmelzen, iar cel de-al doilea, după lat. colloquor și germ. unterreden. În această lucrare se precizează, pe bună dreptate, că ,,uneori e greu de știut după care model s-a constituit derivatul”. Deși au în componența lor baze verbale nelatinești, termeni precum contopi și convorbi sunt reprezentativi, într-o oarecare măsură, pentru procesul relatinizării lexicului românesc, deoarece în procesul calchierii s-a realizat consolidarea în limba română a prefixului neologic con- de origine latino-romanică.

Nici verbul conviețui, care este compus în întregime din elemente latinești la bază, nu trebuie considerat un simplu derivat cu prefix de la viețui. El constituie, în realitate, un calc multiplu, atât după germ. zusammenleben, cât și după lat. convivere.

Un derivat românesc care se explică prin germană (cf. germ. Kontrasignatur, tradus parțial) este substantivul contrasemnătură, în care atât contra-, cât și semnătură provin din limba latină în ultimă analiză. Asemănător cu el ca structură e neologismul contracandidat (,,concurent, oponent”), apărut în limba română prin calchierea parțială a germ. Gegenkandidat.

Justificat prin germană, și nu simplă creație internă a limbii române din pre + lua, cum se indică în DLR (s. v.), este și derivatul prelua. Mult mai aproape de adevăr, FCLR (1978: 196) îl trece în seria formațiilor calchiate și îi găsește un model în limba germană; cf. übernehmen, cu aceeași structură sau formă internă. În aceeași lucrare se precizează la p. 197 că sensul ,,a lua (de la cineva)” al termenului românesc este calchiat după fr. prélever. În legătură cu felul în care a apărut în limba română verbul prelua, Iordan (1947: 206) afirma: ,,Un loc aparte ocupă prelua, ,,a lua asupră-și, pe seama sa (o întreprindere)”, ridiculizat într-o vreme de N. Iorga, dar acceptat astăzi de mai toată lumea, decalcat, cred după germ. übernehmen și introdus prin ziariștii evrei”. În procesul calchierii, afixul german über- a fost redat prin prefixul pre-, iar nehmen a fost tradus prin echivalentul lui perfect din limba română, verbul a lua (<lat. levare).

Același prefix de origine latino-romanică se găsește și în structura derivatului prelucra, un termen de origine cultă calchiat, indiscutabil, după germ. verarbeiten. Calchierea a avut ca rezultat imediat și consolidarea poziției în vocabularul românesc a verbului a lucra, moștenit din limba latină.

Despre o relatinizare de același tip vorbim și în cazul lui supraom. În structura lui se găsesc două elemente latinești: prefixul supra- și substantivul om. Apariția în limba română a lui supraom, calc internațional având ca punct de plecare compusul german Übermensch, creație a filozofului Fr. Nietzsche, se justifică atât direct prin germană, cât și prin intermediul fr. surhomme.

b) Calcuri după derivate cu sufixe. În limba literară s-au păstrat puține derivate cu sufixe care au la bază modele nemțești, a căror structură o calchiază total sau parțial. Cele mai multe dintre aceste unități lexicale au origine multiplă, inclusiv germană; cf. numitor, calchiat după lat. (de)nominator, fr. dénominateur, it. (de)nominatore și germ. Nenner, pătrat, un calc multiplu după lat. quadratus, it. quadrato, germ. Quadrat, rus. kvadrat, sau zecimal, după lat. decimalis, fr. décimal, germ. dezimal.

În categoria calcurilor românești de structură realizate după un model german trebuie inclus, după părerea noastră, și derivatul învățăcel. Folosit cu înțelesul de ,,elev, ucenic, discipol”, el nu s-a format în limba română independent de un model străin. Prin structura sa perfect analizabilă (cf. învățat și sufixul diminutival -el), rom. învățăcel trimite la germ. Lehrling, cu același sens. În privința etimologiei acestui termen, lucrările noastre lexicografice nu oferă însă o soluție unitară. Unele dicționare, printre care DA, SDLR și TDRG, îl consideră un derivat după germană, în timp ce altele văd în el o simplă creație a limbii române (cf. CADE, DLRM, DEX2, CDER, BREBAN etc.). După ce afirmă că învățăcel reprezintă un ,,derivat, relativ nou, din învățat, cu sufixul diminutival -el, spre a reda pe germ. Lehrling”, DA (s. v.) face în paranteză următoarea precizare: ,,Prin disimilare și prin apropiere de diminutivele în -icel, s-a născut, din învățățel, forma învățăcel”. Referindu-se la soluția etimologică indicată în acest dicționar, Ciorănescu afirmă în CDER, art. nr. 4457, pp. 437-438: ,,La hipótesis de un modelo al. Lehrling <Lehrer, que sugiere DAR, no parece necesaria (,,Ipoteza unui model german Lehrling <Lehrer, sugerată în DA, nu pare necesară”). După părerea noastră, cei care văd în derivatul învățăcel o simplă și independentă inovație a limbii române nu ignoră numai identitatea de structură și de semnificație dintre termenul românesc și substantivul german, ci și faptul că el a apărut în Transilvania și în Bucovina, adică tocmai în acele zone unde influența germană asupra limbii române a fost mai puternică. După ce delimitează ariile în care s-a folosit la început învățăcel până să se răspândească în limba comună, DA, TDRG și CADE inserează în articolele în care discută acest termen, mai multe citate din opera unor autori care au fost influențați atât de limba, cât și de cultura germană.

În alte situații, e greu de precizat dacă avem de-a face cu un calc de structură sau numai cu un simplu transfer de sens, pentru că termenul românesc exista anterior în limbă, iar derivatul german care îi servește ca punct de plecare e un cuvânt polisemantic. Aceeași este și situația lui singuratic, al cărui înțeles regional de ,,marginalizat, izolat” e strâns legat în opinia lui Pușcariu (1940: 413) de germ. einzeln, sau a substantivului aprindere din limba populară.

Acesta din urmă se folosește și cu sensul de ,,inflamație”, transferat de la corespondentul lui german, Entzündung, ,,aprindere și inflamație”, care are însă o structură analizabilă pe care derivatul aprindere o reproduce întocmai (cf. verbul entzünden, ,,a (se) aprinde și sufixul abstract –ung, echivalate în română printr-un infinitiv lung substantivizat). Termenul aprindere, cu semnificația din medicina populară, este discutat de Ursu (1962: 222-223), care nu-l pune însă în legătură cu derivatul german, și de Toma (1988: 145). În sprijinul originii germane a rom. aprindere poate fi invocată și prezența în limba populară a unității frazeologice aprindere la plămâni, o traducere indiscutabilă a compusului german Lungenentzündung.

c) Calcuri după derivate parasintetice. Printre calcurile românești de structură care au la bază derivate parasintetice create în limba germană se numără, în special, verbe. În categoria acestora se include și verbul încredința, discutat de Pușcariu (1940: 410) și înregistrat în DA (s. v.), unde se indică două sensuri regionale, cu care el se folosește în zona Transilvaniei: ,,a da cuiva o misiune de încredere” și ,,a da o însărcinare sau o procură, a însărcina pe cineva cu ceva”. Pentru explicarea acestor înțelesuri, se trimite în DA la germ. betrauen, a cărui structură morfematică este calchiată perfect de rom. încredința (cf. trauen, ,,a se încrede” și elementele înrudite cu acesta, treu, ,,credincios” și Treue, ,,credință”).

Un alt derivat parasintetic inclus printre calcurile după un model german este verbul înrâuri. El reproduce structura germ. beeinflussen, în componența căruia îl găsim pe Fluss, echivalentul rom. râu <lat. rivus. Nici corespondentul său nominal, înrâurire, nu a apărut în română independent de un model străin. Acesta este analizat de Munteanu și Țâra (1983: 259), care îl pun în legătură nu numai cu fr. influence, lat. influentia, prin care se justifică și dubletul său sinonimic împrumutat, influență, ci și cu germ. Einfluss, a cărui structură o calchiază total.

În categoria calcurilor după germană Pușcariu (1940 : 414) l-a trecut și pe înghețată, considerând că la baza lui se află germ. Gefrorenes, atestat în limbajul cofetarilor austrieci. Aceeași indicație etimologică se găsește și în DA (s.v. îngheța). Dacă ne raportăm la sensul și la structura sa morfematică, nu este exclus ca rom. înghețată să se explice etimologic prin termenul german amintit, care a putut fi calchiat în Ardeal din nevoia de a numi produsul respectiv. La fel de bine însă poate fi pus în legătură și cu it. agghiacciato, care era la origine un participiu verbal și a cărui formă o calchiază total și perfect cuvântul românesc. Proveniența italienească a rom. înghețată se întemeiază și pe faptul că limba italiană ne-a furnizat mulți termeni din domeniul culinar, unii având chiar aceeași structură formală ca și termenii românești corespunzători (cf. casată, ciocolată etc.). Argumentele de natură lingvistică și extralingvistică prezentate mai sus ne îndreptățesc să includem substantivul înghețată în seria calcurilor cu origine dublă în limba română (italiană și germană).

d) Calcuri după derivate regresive. Unele formații de acest tip pot fi explicate în română și prin influența limbii germane. Printre calcurile care au la bază un model german se numără în opinia lui Pușcariu (1940: 411) neologismul acuză, căruia lingvistul clujean i-a găsit un corespondent în substantivul german Klage, derivat regresiv de la verbul klagen, ,,a acuza”. Termenul românesc este considerat în DEX2 o simplă formație regresivă din acuza <fr. accuser, lat. accusare, explicație care ni se pare destul de plauzibilă. La fel de justificat este să-l considerăm pe acuză și un împrumut de origine italiană, limbă în care se folosește cu același sens substantivul accusa, derivat regresiv de la accusare. Aceste argumente sunt suficiente, după părerea noastră, pentru a-l încadra pe acuză în categoria neologismelor cu etimologie multiplă mixtă sau combinată.

e) Calcuri după compuse. Fiind prin excelență o limbă în care compunerea reprezintă principalul mijloc intern de îmbogățire a vocabularului, germana s-a aflat, în repetate rânduri, la originea unor neologisme românești. În funcție de grafia lor, ele sunt considerate compuse prin aglutinare sau prin sudare și, respectiv, prin alăturare sau juxtapunere. Dacă apariția unui termen cu structură analizabilă se justifică în limba română prin evoluția de la o perifrază, care avea la început un caracter mai mult sau mai puțin stabil, la stadiul de cuvânt compus, nu mai putem vorbi despre un veritabil calc lexical. Așa s-a întâmplat și cu termenul cuvânt-înainte, în cazul căruia DOOM2 recomandă scrierea cu cratimă. El reprezenta la origine o simplă îmbinare lexicală (cuvânt înainte) prin care erau traduse în română germ. Vorwort și fr. avant-propos, menționate de Munteanu și Țâra (1983: 259).

Reprezintă, în schimb, veritabile calcuri lexicale și sunt semnificative pentru procesul relatinizării lexicului românesc compusele din limba comună anotimp și nu-mă-uita. Ele constituie calcuri imperfecte după germ. Jahreszeit și, respectiv, Vergißmeinnicht.

Origine germană au și termenii vinars, calchiat după Branntwein, sus-pus, după germ. hochgestellt sau așa-numit, un calc multiplu după germ. sogennant și rus. tak nazâvaemâi, cum se precizează în FCLR ( 1970: 178). Aceeași lucrare indică o proveniență germană și în cazul compuselor mamă-mare și tată-mare, care sunt considerate la p. 87 neologisme cu etimologie multiplă. Despre mamă-mare se afirmă că reprezintă un calc după fr. gránd-mère, gránd-maman, germ. Grossmutter, Grossmama, invocându-se și magh. nagy anya, cu sensul de ,,bunică”, iar în privința originii lui tată-mare se trimite atât la fr. gránd-père, cât și la germ. Grossvater, Grosspapa. Origine multiplă are, de asemenea, substantivul atotprezență, calchiat după lat. omnipraesentia, fr. omniprésence și germ. Allgegenwart.

Următoarele două cuvinte se aseamănă nu numai prin originea și modul în care au apărut în limba română, ci și prin structura sau forma lor internă; cf. bunăstare, după germ. Wohlstand și bun-plac, cu o variantă mai veche de tipul bună-plăcere, considerat în FCLR ( 1970 : 87 ) un calc după germ. Wohlgefallen .

Limba germana stă la originea multor compuse românești legate de diverse realități din botanică și zoologie, cum sunt iarbă-de-mare, cu varianta iarba-mării, mai apropiată de imaginea termenului Seegras, pe care îl calchiază total, sau cal-de-mare. Acesta din urmă a cunoscut și o variantă, calul-mării, calc după germ. Seepferd sau echivalare printr-o simplă traducere a frazeologismului franțuzesc cheval marin. Și numele unui pește, nouă-ochi constituie un calc după germ. Neunaugen, cu aceeași structură: neun reprezintă corespondentul lui nouă <lat. novem, iar Auge are același sens ca și ochi <lat. oculus.

Pe ochi îl găsim și în structura unui alt compus, ochi-de-tigru ,,un fel de cuarț”, care este un calc multiplu după fr. oeil-de-tigre, germ. Tigerauge (cf. și tigru, neologism latino-romanic, justificat prin fr. tigre și lat. tigris). Spre deosebire de ochi-de-tigru, care a rămas un termen de strictă specialitate, unele compuse românești după modele cu structură similară existente în germană s-au răspândit în limba comună.

Așa s-a întâmplat, spre exemplu, și cu zgârie-nori, un termen popularizat, în special, prin intermediul presei. Etimonul cel mai apropiat de acest compus românesc este, în realitate, germ. Wolkenkratzer, și nu corespondentele din engleză, franceză sau rusă indicate în FCLR (1970: 113), deoarece în structura lor se găsește un element care, mai degrabă, corespunde substantivului cer din limba română (cf. engl. sky-scraper, fr. gratte-ciel, rus. neboskrёb). Cuvântul german este singurul în a cărui componență există Wolken, corespondentul perfect al rom. nori (pluralul lui nor <lat. nubilum). Se pare că și primul termen al compusului, verbul a zgâria, are origine latină (cf. *scaberare, derivat de la scaber).

Unele neologisme calchiate după germană sunt latinești numai pe jumătate, ca de exemplu termenul militar război-fulger (compus din război și fulger, după germ. Blitzkrieg), în a cărui primă parte există un cuvânt de origine slavă. În procesul calchierii s-a reușit însă consolidarea poziției în limba română a substantivului fulger, de origine latină. În terminologia militară se găsește și compusul general-locotenent, care poate fi considerat un calc multiplu, în primul rând după rus. gheneral-leitenant, dar și după germ. General-leutenant.

La Dimitrescu (1982: 340) este înregistrat un compus de origine germană care se folosește într-un alt domeniu. E vorba despre oală-minune, un calc după germ. Wundertopf, alcătuit, se pare, numai din elemente latinești: oală <lat. olla și minune < lat. mirio, -onis.

În FCLR (1970) sunt discutați și alți termeni tehnici, a căror apariție pe teren românesc nu poate fi concepută independent de un model străin. Unele compuse de acest fel au o etimologie multiplă, inclusiv germană; cf. dublă-proiecție, calc după germ. Doppelprojektion sau traducerea engl. double projection și a fr. projection double, care sunt în realitate niște unități frazeologice neexpresive, dublu-cicero, ,,un tip de literă tipografică”, după germ. Doppelcicero, apără-roate ,,un tip de stâlp”, calc multiplu după fr. chasse-roue/boute-roue și după germ. Radabweisen, sparge-val ,,un fel de dig”, după fr. (digue) brise-lames și germ. Wellenbrecher (damm) sau traducere a frazeologismului wave breaking (dyke) din limba engleză. O structură similară are și compusul sparge-gheață, folosit ca termen tehnic în legătură cu o navă și justificat prin calc după fr. brise-glace, germ. Eisbrecher și engl. ice-breaker.

Alteori, prin calchiere, au apărut în limba română compuse alcătuite din elemente grecești la originea lor mai îndepărtată, dar care sunt atestate și în latina științifică, de unde au intrat ulterior în limbile romanice. Aceasta este și situația lui neogramatic, un calc după fr. néo-grammairien, dar și după germ. Junggrammatiker, unde jung înseamnă atât ,,tânăr”, cât și ,,nou, recent”. După cum se poate ușor observa, primul constituent al termenului românesc este un prefixoid, ca și în limba franceză, iar cel de-al doilea element se apropie mai mult de compusul din germană decât de cel franțuzesc. În DLR și în DEX2 se admite la etimologie și it. neogrammatici, care este însă pluralul lui neogrammatico, un termen calchiat în limba italiană, de asemenea, după germ. Junggrammatiker. Acesta din urmă a reprezintat, de fapt, modelul inițial după care au fost traduse în alte limbi compuse cu structură asemănătoare și cu sens identic.

Nu numai în domeniul lingvisticii generale, ci și în matematică se întâlnesc compuse cu origine multiplă, justificate prin calc de structură după modele străine. Este și cazul lui dreptunghi, scris la început cu cratimă drept-unghi, cum apare la Ursu (1962: 192), care îl consideră un calc multiplu după ngr. ορθογώνιον, lat. rectangulus, it. rettangolo fr. rectangle, germ. Rechteck și längliches Viereck. Ultimul etimon german indicat de Ursu nu poate justifica însă compusul românesc dreptunghi, pentru că este o îmbinare lexicală cu caracter stabil. Ea a fost echivalată prin pătrat lungăreț sau lungureț, un calc frazeologic care nu s-a impus în terminologia matematicii.

I. 2. Calcuri semantice. Poziția în vocabularul românesc a unor termeni moșteniți sau împrumutați pe cale cultă din limba latină (direct ori prin diverse filiere) a fost consolidată și grație unor calcuri semantice realizate după corespondentele lor din limba germană. Pe baza unui sens comun, cuvântul din română și-a lărgit conținutul semantic, preluând un alt înțeles de la termenul german, care era, în mod obligatoriu, polisemantic. Cităm din această categorie pe coroană, neologism de origine latină savantă, îmbogățit sub influența directă a germ. Krone, ,,monedă” și ,,coroană”, cu un nou sens, acela de ,,unitate monetară în diferite țări europene”. Termenul vechi cerc, moștenit din lat. circus, a dobândit sensul de ,,figură geometrică” sub influența fr. cercle, nefiind exclusă nici o influență de același tip din partea germ. Zirkel și a it. circolo, care cunosc, la rândul lor, mai multe sensuri. Substantivul românesc foaie <lat. follia, pluralul lui follium, s-a folosit în secolul al XIX-lea cu înțelesul de ,,ziar”. Sensul neologic de ,,jurnal” al rom. foaie a apărut deopotrivă sub influența germ. Blatt și a fr. feuille, care înseamnă atât ,,frunză”, cât și ,,revistă”. Este reprezentativ, în acest sens, și frazeologismul foaie volantă, rămas până astăzi în limbă.

II. Calcuri lexico-gramaticale. În acest tip de calc includem conceptele eu și dece (articulate: eul și deceul). Primul se întâlnește în filozofie și în teoria literaturii și reprezintă în opinia lui Hristea (1996b: 227) alt cuvânt în raport cu pronumele personal eu, moștenit din lat. ego și pronunțat ieu. Substantivizat (prin articulare), rostit eu și folosit cu sensul de ,,tot ceea ce constituie individualitatea ori personalitatea cuiva” sau cu cel de ,,reflectare a propriei existențe de către conștiința individuală a omului”, eu este un neologism, care se explică prin calc atât după fr. le moi, cât și după germ. das Ich. Această indicație etimologică se găsește și în DER (s. v.). Ignorând faptul că latina nu poate explica sensul special și valoarea morfologică a substantivului eu, cele mai multe lucrări lexicografice ale noastre (cf. CADE, MDA sau DEX2) îl discută pe acesta în același articol cu pronumele personal, iar pentru etimologie trimit exclusiv către lat. ego. Reprezentând unități distincte atât sub aspect lexical, cât și gramatical, eu1 (pronume) și eu2 (substantiv) provin din surse diferite și ar trebui discutate în articole separate de dicționar. În DOOM2 se ține seama de acest lucru și se admite părerea conform căreia există în limba română două cuvinte diferite: eu1 (pronume), rostit [ieu] și eu2 (concept filozofic), pronunțat [eu]. Este în afară de orice discuție că ne aflăm în fața a două paronime sui-generis, care sunt, în același timp, omografe (nu și omonime) și dublete etimologice, fiindcă din punct de vedere formal se reduc la același unic etimon (lat. ego). Din moment ce nu sunt omofone, ele nu pot fi considerate nici omonime, relatie semantică în care identitatea de formă presupune nu numai același mod de scriere a celor două unități lexicale, ci și obligația de a fi pronunțate identic. Aplicarea unui principiu prin care sunt reglementate discrepanțele existente în limba română între grafia și pronunțarea cuvintelor (principiul etimologic sau tradițional-istoric) a condus la impunerea unei forme prononimale care se apropie la latină din punctul de vedere al scrierii. În privința rostirii, norma impune însă apariția în poziție inițială a unui i semivocalic (iot), care datermină formarea unui triftong cu structura semivocală-vocală-semivocală. În schimb, paronimul lui (eu2) ilustrează un raport de identitate între scriere și pronunțare, fiind încadrat în categoria neologismelor la care vocala e se conservă în poziție inițială.

Un neologism cu origine multiplă explicabil, de asemenea, printr-un calc gramatical după corespondente cu structură similară existente în germană și în franceză, este și compusul deceu. Hasdeu (citat în FCLR 1970: 115, 118) îl discută în HEM (s. v. basm), pentru că prin acest termen este indicat ,,un anumit fel de.basm care urmărește să dea răspuns unei probleme”. În tratatul de formare a cuvintelor menționat mai sus, se afirmă la p. 118 că deceu este ,,o creație mai nouă (cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea)” și că reprezintă un calc după germ. das Warum și după fr. le pourquoi.

Un tip de calc mixt sau combinat, și anume lexico-gramatical, trebuie considerat și substantivul românesc drept, dat fiind faptul că nu a apărut ca urmare a conversiunii adjectivului moștenit din lat. directus, independent de un model străin. Cu accepția din domeniul juridic, rom. drept stă în strânsă legătură atât cu fr. droit, cât și cu germ. das Recht.

III. Calcuri frazeologice. Influența limbii germane asupra românei nu se reduce la domeniul vocabularului. Din germană au fost calchiate și câteva locuțiuni sau expresii, care, în ciuda aspectului lor, constituie fapte culte de limbă. Unitatea frazeologică a fi a cincea roată la car sau la căruță,, alcătuită în întregime din elemente de origine latină, nu este o expresie veche și populară, ci o formație cultă, care calchiază germ. das fünfte Rad am Wagen sein, cu aceeași organizare sintactică și cu același înțeles.

Origine savantă are indubitabil și expresia floare albastră, alcătuită din două elemente de origine latină, floare <lat. flos, -ris, respectiv albastru <lat. albaster, și considerată simbolulul romantismului în literatură (cf. DA, s. v. floare). Prezentă în poezia eminesciană, această unitate frazeologică are la bază germ. blaue Blume, o creație a lui Novalis, a cărei structură o calchiază total.

Nici locuțiunea adverbială între patru ochi nu a apărut în limba română independent de un model străin. Potrivit lui Rizescu (1958: 25), ea reprezintă un calc după germ. unter vier Augen.

IV. Calcuri lexico-frazeologice. În alte situații, structura unor locuțiuni și expresii românești este mult mai apropiată de germană decât de alte limbi, unde apar termeni cu sens diferit. De aceea considerăm că locuțiunea verbală a ține o conferință (sau o prelegere), unde toate componentele au origine latinească mai mult sau mai puțin îndepărtată, reprezintă, mai degrabă, un calc după germ. einen Vortrag halten (ori eine Vorlesung halten), și nu după franceză, unde se folosesc alte verbe (cf. donner sau faire une conférence).

Și termenul prelegere, folosit izolat în limba română sau în structura unității frazeologice amintite mai sus, reprezintă un calc după germ. Vorlesung. În TDRG (s. v.) se spune despre prelegere că este după germ. Vorlesung contaminat cu lat. praelegere, infinitivul lui praelego, -ere, ,,a citi și a comenta un autor”. De la praelectus provine substantivul praelectio, -onis, cu sensul de ,,lectură preliminară a unui text însoțită de explicații”. În germană, derivatul Vorlesung are ca model tocmai acest termen latinesc, praelectio, a cărui structură o calchiază total. Scriban afirmă, în acest sens, în SDLR (s. v.) că termenul german este tradus după lat. praelectio. În DLR, prelegere e considerat un împrumut savant din lat. prelegere, iar în DEX2 se scrie în dreptul termenului românesc: ,,cf. lat. praelegere”. Este indiscutabil că la baza rom. prelegere se află și lat. praelegere, însă acesta este un verb. Dacă am pune substantivul românesc numai pe seama termenului din limba latină, s-ar încălca unul dintre criteriile de bază în stabilirea unei etimologii corecte, și anume acela al respectării concordanței lexico-gramaticale dintre etimon și reflexul său etimologic. Iată de ce nu poate fi exclusă în cazul lui prelegere o contribuție directă din partea germ. Vorlesung, care a mai fost calchiat în secolul al XIX-lea și prin derivatul românesc prelecțiune, folosit (și) în sintagma prelecțiuni populare. Aceasta desemna, cum bine se știe, o serie de activități culturale inițiate de reprezentanții de la Junimea, care erau, în frunte cu Titu Maiorescu, buni cunoscători atât ai culturii și filozofiei germane, cât și ai prestigioasei limbi a lui Goethe. În măsura în care prelegere nu a apărut în limba română independent de locuțiunea verbală a ține o prelegere, din a cărei structură face parte, putem vorbi despre un tip mixt sau combinat de calc (și frazeologic, și lexical) după germ. eine Vorlesung halten. Dacă această unitate frazeologică germană a avut un dublu rezultat pe teren românesc − frazeologismul a ține o prelegere și derivatul prelegere, care a putut fi ulterior izolat din acea structură și folosit ca substantiv − suntem îndreptățiți să vorbim despre un calc lexico-frazeologic.

În urma analizei structurii elementelor de proveniență germană calchiate în limba română (cuvinte derivate sau compuse și unități frazeologice), se observă faptul că, în cele mai multe cazuri, ele sunt alcătuite în întregime sau măcar parțial din termeni, rădăcini și afixe derivative care au în limba noastră origine latinească mai mult ori mai puțin îndepărtată. În acest sens, al intensificării și al consolidării elementului latin din structura limbii române, trebuie înțeles și procesul de relatinizare, la care influența germană modernă a contribuit într-o măsură mai mare decât se admite de obicei.

7. Împrumuturi frazeologice de origine engleză

Un loc aparte printre anglicismele în a căror structură identificăm elemente latinești (cuvinte sau simple rădăcini) îl ocupă o categorie mai puțin cercetată sub aspect etimologic, și anume împrumuturile frazeologice. Apropierea de latină nu s-a realizat numai prin preluarea în limba română a unor unități lexicale, care au fost fie împrumutate din engleză, fie calchiate după un model englezesc. Consolidarea elementului latinesc din structura etimologică a vocabularului limbii române s-a realizat, indiscutabil, și în urma împrumutării sau calchierii acelor unități frazeologice, adică locuțiuni și expresii create în limba engleză, dintre care multe au un caracter internațional. Având în vedere faptul că, odată create în engleza americană, multe frazeologisme aparținând celor mai diverse ramuri științifice și domenii culturale au fost împrumutate sau calchiate în alte limbi, printre care și franceza, trebuie să acceptăm pentru anumite unități frazeologice românești o etimologie dublă. Ipoteza unei proveniențe din engleză și din franceză, iar în cazuri speciale, și din germană sau rusă, trebuie susținută prin argumente de ordin lingvistic, dar și de natură extralingvistică. În cazul în care nu există niciun impediment de ordin formal și semantic pentru stabilirea unei etimologii științifice, devin fundamentale pentru identificarea căilor de pătrundere, atestările de care dispunem pentru limba română. În stabilirea punctului de plecare al acestor unități frazeologice își dovedește utilitatea aplicarea metodei cunoscute în lingvistica generală sub denumirea de Wörter und Sachen („Cuvinte și lucruri“).

Origine multiplă în limba română au și următoarele frazeologisme în structura cărora observăm prezența unor elemente latinești și latino-romanice: calculator electronic, cod poștal, context situațional, modul lunar, societate industrială etc. Alături de numeroase locuțiuni și expresii, care sunt analizate de Hristea (1987), ele sunt reprezentative pentru fenomenul pe care autorul îl denumește la p. 127 și 128, etimologie frazeologică multiplă. În cazul nostru e vorba despre o dublă proveniență (franceză și engleză sau rusă și engleză).

În structura sintagmei calculator electronic se găsește un substantiv de origine latino-romanică, explicat în dicționarele noastre ca împrumut din fr. calculateur și din lat. calculator, -is. O proveniență latină savantă îi este atribuită în limba engleză și substantivului calculator, cu aceeași formă grafică (cf. Webster, p. 209, col. 2, unde se ilustrează sensul special de ,,calculating machine“). În ceea ce privește originea termenului electronic, cele mai multe lucrări lexicografice românești se limitează la precizarea etimonului său imediat, care este fr. électronique. Este adevărat că, dacă vom continua analiza etimologică, vom observa prezența în structura acestui termen franțuzesc a unui element vechi grecesc (cf. gr. élektron, cu sensul de „ambră, chihlimbar“), însă din aceeași rădăcină grecească provine și lat. electrum, de la care s-a derivat ulterior, neolat. electricus. Existența unei relații de filiație între greaca veche și latina modernă este acceptată și în Webster, p. 460, col. 2, care îl consideră pe electronic un derivat cu sufixul -ic de la electron, iar pe acesta din urmă îl explică astfel: ,,[<Gk élektron, ,,amber“. Cf. electric]“. Același dicționar englez notează în dreptul lui electric următoarea indicație etimologică: ,,[NL electric(us), equiv. to L. electrum ,,amber“ + icus]“. Pe baza acestor argumente se poate susține legătura dintre rom. electronic și elemente latinești precum electrum sau electricus, ale căror rădăcini se regăsesc în structura lui, chiar dacă sunt mai greu de identificat la prima vedere. Din aceste motive îl considerăm și pe electronic (din componența unității frazeologice calculator electronic) un element reprezentativ pentru relatinizarea și internaționalizarea lexicului românesc. Așa cum rezultă din DEXI, p. 638, col. 3 și p. 639, col. 1 (s. v. electronic), el se găsește în structura mai multor frazeologisme românești care au, în primul rând, o proveniență franceză: adresă electronică, agendă electronică, analizator electronic, brățară electronică, ceas electronic, circuit electronic, comutator electronic, fulger electronic, generator electronic, lentilă elec-tronică, microscop electronic, multiplicator electronic, nor electronic, octet electronic, optică electronică, tub electronic, tun electronic, voltmetru electronic etc. Printre ele se numără însă câteva sintagme (cf. muzică electronică), a căror poziție în vocabular s-a consolidat, în perioada actuală, în primul rând grație influenței engleze, care se exercită în mod nemijlocit asupra limbii române și prin intermediul căreia noi am făcut cunoștință cu frazeologismul electronic music, pe care l-am adaptat sub altă formă. Locuțiunile și expresiile românești de dată mai recentă în care apare neologismul electronic se explică însă exclusiv prin engleză. Ele reprezintă fie calcuri de structură, fie împrumuturi frazeologice. Din prima categorie este semnificativ și creier electronic, un frazeologism de strictă specialitate care a apărut la noi în urma calchierii sintagmei englezești electronic brain. În afara acestei unități frazeologice, limba engleză cunoaște ca termeni științifici alte două îmbinări cu caracter stabil, electronic data processing și, respectiv, electronic scanning, care au ca reflexe etimologice structuri nominale de tipul procesare electronică de date și scanare electronică, atestate în terminologia informaticii. La originea rom. calculator electronic se găsesc însă, atât engl. electronic calculator, cât și fr. calculateur électronique. Fiind atestată în limba română cu mult înainte de momentul 1989, unitatea frazeologică de strictă specialitate calculator electronic trebuie raportată, în egală măsură, și la fr. calculateur électronique. Originea franceză a împrumutului românesc este susținută atât printr-un argument extralingvistic, datarea, cât și prin fapte de natură lingvistică. Din această perspectivă, devine extrem de important un criteriu de ordin formal, reprezentat de concordanța de structură dintre frazeologismul franțuzesc și reflexul său etimologic în limba română. Hristea (1994: 139) observa faptul că topica de tip substantiv + adjectiv caracterizează sintaxa limbii noastre, aceeași structură fiind preferată și în franceză (cf. rom. calculator electronic, respectiv fr. calculateur électronique). În schimb, limba engleză se individualizează prin existența unor sintagme cu caracter stabil, în care adjectivul se folosește în antepoziție. Printre ele se numără nu numai electronic calculator, ci și alte unități frazeologice precum postale code, artificial intelligence, emotional stress, lunar modul, medical assistant, multiple sclerosis, situational context, pe care le-am împrumutat și noi, adaptându-le din punct de vedere sintactic în conformitate cu topica firească din limba română (cf. cod poștal, inteligență artificială, stres emoțional, modul lunar, asistent medical, scleroză multiplă, context situațional).

Frazeologismul românesc de strictă specialitate modul lunar se explică atât prin fr. module lunaire, cât și prin engl. lunar module. Împrumutul francez se susține prin concordanța de structură dintre etimon și reflexul lui etimologic din limba noastră. În sprijinul unei proveniențe din engleză pledează, în primul rând, elementele extra-lingvistice referitoare la contextul în care a apărut obiectul în discuție. Dat fiind faptul că realitatea desemnată inițial prin sintagma lunar module este una tipic americană, suntem îndreptățiți să recunoaștem valabilitatea aplicării metodei ,,Cuvinte și lucruri“ și ne vedem obligați să acceptăm limba engleză ca punct de plecare în stabilirea originii acestui frazeologism internațional. Din același domeniu al aeronauticii, româna cunoaște și alte unități frazeologice, în structura cărora se găsește substantivul modul. Cităm dintre acestea pe modul de comandă, modul de serviciu, modul de reintrare, care și-au putut consolida, măcar în parte, poziția în limba noastră ca urmare a exercitării puternicei influențe engleze. În componența engl. lunar module se găsesc doi termeni latinești: adjectivul lunar (< lat. lunaris) și substantivul module. Webster, p. 921, col. 2 (s. v.) îl explică pe module prin lat. modulus, indicând pentru acest termen și un sens special, acela de ,,a separable component, frequently one that is interchangeable with others, for assembly into units of differing size, complexity, or function“. Folosit izolat, substantivul module, pe care îl avem în limba română ca modul, indică mai multe feluri de obiecte care au o anumită structură și diverse funcții. În ultima vreme, el s-a folosit la noi din ce în ce mai des, pentru a desemna acele adăposturi speciale utilizate pentru a caza persoanele sinistrate în urma inundațiilor. Termen de origine romanică (cf. fr. module), el și-a consolidat astăzi poziția în lexic, iar un rol esențial în acest sens l-a avut, după părerea noastră, și influența engleză. Același lucru s-a întâmplat și în privința elementului latino-romanic lunar, explicat în cele mai multe dicționare prin fr. lunaire și prin lat. lunaris, -e. De remarcat că, mai recent, a apărut și o semnificație specializată, cu care substantivul modul se folosește în terminologia informaticii, justificată la noi, în primul rând sau chiar exclusiv, prin engleza americană. Multitudinea sensurilor generale și de strictă specialitate pe care le cunoaște rom. modul (vezi DEXI, p. 1182, col. 3 și p. 1183, col. 1) i-a determinat pe autorii acestui dicționar să noteze în dreptul lui, următoarea indicație etimologică: < fr., engl. module; cf. lat. modulus, -i. Selectarea unui etimon englezesc imediat pentru rom. modul are o bază reală și trebuie înțeleasă în lumina consolidării sau a recuperării unui element neologic intrat mai demult în limbă, ilustrând în modul cel mai clar cu putință acțiunea de relatinizare a lexicului românesc actual.

Un fenomen similar s-a petrecut și cu alte unități lexicale din structura frazeologismelor care au în limba română o proveniență dublă: franceză și engleză. La originea imediată a rom. societate industrială se găsesc, deopotrivă, engl. industrial society și fr. société industrielle. Este adevărat că la baza celor mai multe unități frazeologice românești în structura cărora există termenul polisemantic societate (cf. societate civilă, societate de binefacere, societate filarmonică, societate (anonimă) pe acțiuni, societate în comandită, societate comercială, societate leonină, societate secretă, contract de societate, joc de societate, regula de societate etc.) se află sintagme franțuzești care au o formă identică sau asemănătoare și pe care noi le-am împrumutat ori le-am calchiat total sau parțial în diverse momente din evoluția limbii. La fel de adevărat e însă și faptul că realitatea denumită de unele dintre frazeologismele despre care se afirmă că provin, în primul rând, din franceză, poate și trebuie să fie raportată, în egală măsură, și la un etimon englezesc imediat. Atestate într-o perioadă când franceza ne furniza un număr extrem de mare de neologisme lexicale, dar și numeroase unități frazeologice, ele își justifică parțial prezența și prin engleză, din moment ce definesc realități politice sau sociale, științifice ori culturale care sunt specifice zonei americane. Printre acestea se numără și frazeologismul societate industrială, în structura căruia se găsesc doi termeni latino-romanici: societate (< lat. societas, -atis, fr. société, it. società) și industrial (< fr. industriel, it. industriale). La ultimele două etimoane trimite și DEXI (p. 905, col. 1, s. v. industrial), care, în mod surprinzător nu continuă analiza etimologică până la etimonul cel mai îndepărtat, așa cum ne-a obișnuit în cazul altor elemente, inclusiv neologice. În treacăt fie spus, același dicționar nu îi recunoaște sintagmei societate industrială statutul de unitate frazeologică, din moment ce nu o înregistrează aici alături de alte locuțiuni și expresii neologice precum plante industriale, chimie industrială, psihologie industrială, cantitate industrială, alcool industrial, apă indus-trială, artă industrială, centrală industrială, inerție industrială, platformă industrială și revoluție industrială. Unele dintre acestea au corespondente cu o topică modificată, dar cu un sens perfect identic, și în limba engleză. În Webster sunt inserate la p. 727, col. 2 (s. v. industrial) mai multe sintagme cu caracter stabil (cf. industrial arts, industrial design, industrial life insurance, industrial park, industrial psychology, industrial revolution, industrial school, industrial store), dintre care unele pot fi puse în legătură cu împrumuturi și calcuri frazeologice de dată mai recentă din limba română. În ceea ce privește etimologia mai îndepărtată a termenului industrial, este relevantă și în cazul limbii române raportarea la un lat. industria, pe care o face și Webster atunci când stabilește raportul de filiație dintre adjectivul englezesc industrial și limba latină. El reprezintă un derivat cu sufixul -al de la substantivul industry, cu varianta învechită industrie în engleza medievală, împrumutată din lat. industria, forma de feminin singular substantivizată a adjectivului industrius, ,,industrial“. În acest fel devine foarte clară imaginea sa latinească și, implicit, contribuția lui în procesul relatinizării lexicului și frazeologiei românești.

Despre relatinizare, în sensul de întărire sau de consolidare a componentelor latinești din structura ei, vorbim și în cazul sintagmei cod poștal. La baza acestei unități frazeologice se află, de asemenea, două etimoane imediate: engl. postal code și fr. code postale. La originea imediată a rom. cod, ca și la baza corespondentului său code din limba engleză se găsește un etimon franțuzesc code, care se raportează mai departe la termenul latinesc codex. Tot prin franceză se explică și cele mai multe frazeologisme românești în structura cărora se găsește substantivul cod (cf. cod civil, cod penal, codul manierelor elegante sau codul bunelor maniere, cod confidențial, cod de pavilioane, cod de culori, cod literar, cod genetic, cod ereditar). Apărute prin împrumut și, mai ales, prin calc frazeologic după corespondentele lor din limba franceză, ele alcătuiesc o categorie distinctă în raport cu frazeologismul cod poștal, care ilustrează fenomenul etimologiei multiple. În schimb, sintagma românească oficiu poștal trebuie raportată în primul rând la franceză, cu toate că un frazeologism cu structura post office care denumește aceeași realitate, există și în limba engleză. Adjectivul poștal din structura acestor unități frazeologice are o componentă latinească, mai greu de identificat la prima vedere. În urma unei analize etimologice detaliate, Webster (p. 1122, col. 3, s. v. postal) consideră engl. postal un derivat cu sufixul -al de la substantivul post, de origine franceză (cf. poste) și, mai departe, italiană (vezi it. posta). Ajunși cu analiza etimologică în acest punct, autorii lucrării lexicografice amintite remarcă prezența unei rădăcini latinești posita, care nu este altceva decât forma de feminin a lui positus, un participiu perfect care se folosea cu sensul propriu-zis de ,,pus, așezat, amplasat“. Dicționarele românești, în schimb, se limitează la a indica pentru adjectivul poștal etimonul franțuzesc postale, invocând în cel mai fericit caz, pentru a-i motiva aspectul fonetic special o influență analogică exercitată din partea mai vechiului substantiv poștă (vezi, de exemplu DEXI, care la p. 1525, col. 1 (s. v.) formulează pentru rom. poștal următoarea explicație: < fr. postal, după poștă1). La originea mai îndepărtată a rom. poștă stă, în ultimă analiză, același etimon latino-romanic, it. posta. Pe baza atestărilor de care dispune limba română veche, autorii DILR au demonstrat proveniența multiplă a acestui cuvânt, care se folosește încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, cu sensul ,,serviciu de transport pentru călători și corespondență, diligență, poștalion“. Pe baza unor argumente convingătoare care vizează pe de o parte, datarea și localizarea surselor, iar pe de altă parte, înrâuririle lingvistice și influențele culturale exercitate asupra scriitorilor în operele cărora este atestat acest neologism, ei susțin ipoteza unui triplu împrumut: din germ. Post, magh. posta și pol. poszta. Așa cum se arată mai departe în DILR, p. 279 (s. v.), toate etimoanele rom. poștă reprezintă împrumuturi din lat. med. posta și din it. posta. Acceptând această indicație etimologică, devine tot mai clar faptul că substantivul românesc poștă are, asemenea adjectivului latino-romanic poștal, o proveniență latinească mai îndepărtată.

În urma unui împrumut frazeologic a apărut în limba română și context situațional, care e bine atestat în psihologie și în terminologia lingvistică. Alături de expresiile discutate mai sus, el ilustrează fenomenul etimologiei frazeologiei multiple, reprezentând un împrumut din limbile franceză și engleză. Dicționarele generale și speciale ale limbii franceze înregistrează o sintagmă de tipul contexte situationnel, care prezintă aceeași structură ca și frazeologismul românesc. În ROBERT, p. 2379, col. 2 (s. v. situationnel) se precizează că fr. contexte situationnel este atestat ca îmbinare lexicală stabilă încă din 1980. Cu accepția specială din domeniul lingvisticii, aceeași unitate frazeologică se găsește și în Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage (sous la direction de Jean Dubois), Larousse, 1994, p. 434, col. 2 (s. v. situationnel). Este în afară de orice discuție că vorbitorii români care cunoșteau bine franceză au împrumutat această expresie în limba română, adaptând-o sub forma cea mai adecvată. În aceeași perioadă ori la distanță mai mică sau mai mare în timp, alții au creat o sintagmă cu aceeași structură, context situațional, plecând de la un etimon imediat englezesc. În limba engleză se întâlnește unitatea frazeologică situational context, care prezintă o altă topică, însă actualizează același înțeles special. Spre deosebire de lucrările lexicografice ale limbii franceze, dicționarele englezești consultate nu recunosc existența unui frazeo-logism situational context. Webster și Oxford nu discută această sintagmă, chiar dacă este destul de bine atestată în literatura de specialitate. O dovadă în acest sens o reprezintă următoarele exemple pe care le-am întâlnit pe Internet: “neutral bases of situational context effect on social perception (the impact of the situational context on social perception)“; „Influence of Situational Context on Language Production“; “judgements of emotion from facial expression and situational context“; ”effects of the situational context and interactional process“; “the model posits how the situational context, interactional process, and caregiving burden perceived by the caregiver affect the quality of eldercaring“; “the role of situational context in the development of high-performance“; “the influence of temperamental reactivity and situational context on the emotion-regulatory abilities of 3. years-old children“; “each of these sets of factors, starting with the situational context, will be considered, in turn, as influencing the nature of the relationship between…“ etc. Folosind aceeași sursă de informare, am aflat și despre existența unei lucrări de specialitate publicate în anul 2004 și intitulate chiar Situational Context of Education. A Window into the World of Bilingual Learners Book, de Maria Estela Briks, Angela Burgos și Sara Hamerla. Indiferent care a fost punctul de plecare, rezultatul l-a reprezentat apariția în frazeologia românească a unei expresii în care ambii termeni sunt latino-romanici. Substantivul context este legat în mod direct de lat. contextus, iar adjectivul neologic situațional are în structura sa rădăcina latinească (medievală) situatio, -onis, aceeași pe care o invocă și Webster, la p. 1333, col. 2 (s. v. situation) când analizează etimologia mai îndepărtată a termenului englezesc situational. Potrivit aceluiași dicționar, lat. contextus, pe care îl cunoaștem mai bine ca adjectiv, s-a folosit și cu o valoare substantivală, glosată în felul următor: “a joining together”.

În alte situații, întâlnite mai rar, româna folosește pentru a desemna una și aceeași realitate extralingvistică două unități frazeologice diferite ca structură și ca proveniență. Este cazul următoarelor două frazeologisme din terminologia medicală: scleroză în plăci și scleroză multiplă. Prima dintre ele reprezintă un calc parțial de structură după fr. sclérose en plaques și se folosește actualmente mult mai puțin decât sinonimul său, scleroză multiplă, de origine engleză (cf. engl. multiple sclerosis). Fiind mult mai recent la noi, dicționarele se mulțumesc, în cea mai mare parte a lor, să îl înregistreze exclusiv pe sleroză în plăci, așa cum se întâmplă și în DEXI, la p. 1748, col. 3 (s. v. scleroză), unde este definit în termeni de specialitate și ilustrat printr-o singură atestare mai veche din opera lui G. Călinescu. În schimb, lumea medicală a zilelor noastre îl preferă pe scleroză multiplă, fapt care se susține printr-un număr mai mare de atestări pentru această unitate frazeologică în lucrările de specialitate (articole, studii și tratate), dar și prin selectarea acestei unități frazeologice în denumirile unor centre, instituții, asociații și fundații a căror activitate se desfășoară în domeniul medicinei. În urma cercetării unor site-uri consacrate problemelor medicale, am remarcat faptul că frazeologismul scleroză multiplă este astăzi mult mai bine atestat în comparație cu sinonimul său, fiind folosit într-un număr dublu de atestări: opt contexte extrase din diferite surse medicale, față de numai patru (relevante) pentru celălalt. Pe lângă faptul că sunt de două ori mai numeroase decât cele în care se utilizează conceptul de scleroză în plăci, atestările demonstrează și o superioritate de ordin calitativ, din moment ce, într-una dintre lucrări, autorii simt nevoia de a-l explica pe scleroză în plăci prin scleroză multiplă, apelând la o trimitere sau la o formulare parantetică. De remarcat faptul că acesta din urmă este singurul frazeologism care apare în diverse denumiri de lucrări și instituții de specialitate, ca de exemplu: Societatea de Scleroză Multiplă din România, Conferința Națională de Scleroză Multiplă, Asociația Regională de Scleroză Multiplă din Constanța. În plus, există numeroase spitale în cadrul cărora funcționează secții pentru scleroză multiplă, iar în bibliografia medicală de specialitate este citată și o lucrare cu titlul Scleroza multiplă, avîndu-l ca autor pe conf. univ. dr. Petru Mihancea. Corespondentul său, scleroză în plăci, nu apare singur decât în două contexte, o dată într-un referat sau într-un proiect cu o temă medicală, iar altă dată, într-o dezbatere care se desfășoară pe forumul Roportal. În alte situații întâlnite pe Internet am observat pe de o parte, glosarea lui scleroză în plăci prin frazeologismul scleroză multiplă, de origine engleză, iar pe de altă parte, prezența unei construcții hibride de tipul scleroză multiplă în plăci, care nu se explică altfel decât printr-o contaminație frazeologică, adică prin amalgamarea ori încrucișarea celor două construcții sinonime. Pe bună dreptate, Hristea (2006: 311-312) consideră că acest fenomen a condus la ,,o structură pleonastică inacceptabilă“. Despre o afecțiune pe care prezentatoarea emisiunii a numit-o scleroză multiplă în plăci s-a vorbit și la Antena 2, în data de 6.05.2009, orele 15.50, în cadrul unui talk-show de televiziune cu subiecte medicale, intitulat Trăiește sănătos!. Pentru discuția de față ne interesează însă mai mult originea latinească apropiată ori mai îndepărtată a termenilor care alcătuiesc frazeologismul scleroză multiplă. Primul element este explicat în DEXI, p. 1748 (s. v. scleroză) în felul următor: < fr. sclérose; cf. gr. σκλήρωσις, ,,întărire, durificare“. Mult mai importantă pentru aspectul urmărit de noi este etimologia indicată pentru engl. sclerosis în Webster, p. 1279, col. 3 (s. v.). Până să se ajungă la un etimon grecesc îndepărtat, acesta este pus într-o relație etimologică directă cu lat. med. sclerosis, împrumutat, la rândul său, din greacă și folosit ca termen de strictă specialitate în tratatele de patologie care în Evul Mediu erau redactate în limba latină. O proveniență latinească imediată are și adjectivul multiplu din structura unității frazeologice analizate aici. DEXI îi atribuie la p. 1206, col. 2 (s. v.) o dublă proveniență în limba română: franceză (cf. fr. multiple) și latină savantă (cf. lat. multiplus, -a, -um).

Din domeniul medical cităm și frazeologismul asistent medical, căruia îi corespunde în limba engleză medical assistant. Având în vedere vechimea acestei expresii și contextul socio-politic în care este atestată în limba română, considerăm că punctul ei de plecare îl reprezintă, mai degrabă, limba rusă. Pornindu-se de la o expresie de tipul assistent vrača (,,asistent de vraci”, adică ,,de doctor” sau ,,de medic”), s-a putut ajunge fără niciun fel de dificultate, printr-un calc frazeologic parțial și imperfect, la rom. asistent medical. La fel de adevărat însă e și faptul că poziția lui în terminologia medicală românească și în limba comună, în general, a fost consolidată ulterior ca urmare a exercitării influenței engleze. În structura engl. medical assistant se află două componente de origine latină: medical (< lat. med. medicalis) și assistant, cu varianta învechită assistent, reprezentând în engleza medievală un împrumut direct din lat. assistent, în care se găsește assistens, participiul prezent al verbului assistere, ,,a asista“. Aceeași origine latinească o au și cuvintele franțuzești assistant și médical, prin care se explică în limba română termenii asistent și medical. În frazeologia românească modernă există sintagme care conțin adjectivul medical și sunt împrumutate din limba franceză (cf. buletin medical, concediu medical, deontologie medicală, gimnastică medicală, vizită medicală). După cum se vede, printre ele nu se găsește ca unitate frazeologică și asistent medical, înregistrat și explicat în DEXI, la p. 1120, col. 2 (s. v. medical) numai din punct de vedere semantic, nu și etimologic. Acest adjectiv e considerat în lucrarea lexicografică menționată un împrumut exclusiv din limba franceză. În schimb, același dicționar îi atribuie lui asistent (substantiv și adjectiv) o etimologie multiplă, menționând la p. 143, col. 1, nu mai puțin de patru etimoane imediate: fr. assistant, engl. assistant, germ. Assistent și lat. assistens, -ntis. Originea engleză a acestui substantiv e argumentată în DEXI (s. v.) prin existența în terminologia economică românească a frazeologismului asistent managerial, socotit pe bună dreptate în această lucrare lexicografică, un ,,calc după engl. assistant manager“. În schimb, același dicționar nu precizează nimic în legătură cu modul în care au apărut în română alte două unități frazeologice pe care le înregistrează s. v. asistent. Este vorba despre asistent social și asistent medical, în dreptul cărora nu găsim altceva decât definiții. Dacă în privința celui dintâi, originea franceză nu poate fi pusă la îndoială, dată fiind existența în această limbă a unei sintagme stabile cu aceeași structură și semnificație, assistant social, cea de-a doua, care se folosește mai ales cu forma de feminin, asistentă medicală, prezintă mai multe dificultăți în stabilirea unei relații nemijlocite cu vreun etimon franțuzesc. În urma consultării dicționarelor franceze pe care le-am avut la îndemână și a verificării celor mai multe atestări pe care le oferă internetul, nu au găsit în această limbă un frazeologism de forma assistant médical. În altă ordine de idei, el nici nu era absolut necesar, din moment ce franceza folosește pentru a desemna aceeași

realitate din lumea medicală, un substantiv simplu de forma infirmière, pe care îl avem și noi. Chiar dacă nu reprezintă un împrumut direct din engl. medical assistant, ci un calc parțial după modelul assistent vrača, trebuie să admitem că rom. asistent medical, care este alcătuit integral din elemente cu rădăcini latinești, și-a putut consolida poziția în sistemul limbii ca urmare a exercitării influenței engleze, reprezentând un caz sui-generis de relatinizare.

Din același domeniu menționăm două unități frazeologice, stres emoțional și terapie ocupațională, care, spre deosebire de rom. asistent medical, sunt atestate mai recent în limba română și au origine imediată engleză. Prima dintre ele a fost împrumutată din engl. emotional stress, care, având o topică de tip adjectiv + substantiv, prezintă alt mod de organizare sintactică în comparație cu limba română. Fiind un frazeologism de strictă specialitate, majoritatea dicționarelor, atât ale limbii engleze, cât și cele de la noi, nu îl înregistrează printre locuțiunile și expresiile discutate. Aceeași este situația și în DEXI, care la p. 649, col. 2 (s. v. emoțional) analizează semnificațiile acestui termen, amintind alte frazeologisme de strictă specialitate precum șoc emoțional sau ictus emoțional, nu însă și pe stres emoțional. În structura lui se găsește un substantiv de origine engleză stress, care a putut pătrunde în română atât direct, cât și prin filieră franceză (cf. fr. stress). În capitolul anterior am făcut o analiză mai detaliată a originii acestui termen în limba engleză și am observat că la baza engl. med. stresse se găsește, de asemenea, o rădăcină latinească (cf. districtus). Spre deosebire de rom. stres, care s-a îndepărtat foarte mult din punct de vedere formal și semantic în raport cu lat. districtus, adjectivul emoțional, explicat prin fr. émotionnel și prin germ. emotional, păstrează mult mai fidel legătura cu latina. Un adjectiv cu structură cvasiidentică, emotional, există și în limba engleză. El apare explicat în Webster, la p. 467, col. 3, ca derivat cu sufixul -al de la substantivul emotion, care a fost împrumutat din latina medievală (cf. ēmōtiōn, considerat în acest dicționar o rădăcină a lat. med. ēmōtiō, “a moving away“). Prin sensul său propriu, lat. emotio trimite nemijlocit la emotus, participiul perfect al verbului emovere, ,,a merge, a se mișca“.

În terminologia medicală românească se găsește și frazeologismul terapie ocupațională, explicat tot ca împrumut exclusiv de origine engleză (cf. engl. occupational therapy). Sintagma este înregistrată și în Webster, la p. 996, col. 3 (s. v. occupational), unde e considerată o unitate frazeologică de strictă specialitate și definită ca atare. Limbajul de strictă specialitate include un număr relativ bine reprezentat de locuțiuni în structura cărora se găsește neologismul de origine franceză terapie, cu rădăcini vechi grecești (cf. terapie tisulară, terapie intensivă, terapie de șoc, terapie ocupațională). Împrumutat în limba română din fr. thérapie, termenul medical discutat aici se găsește în engleză sub forma therapy și este considerat în Webster, la p. 1472, col. 1 (s. v.) un împrumut imediat din neolat. therapīa, care provine, la rândul său, din gr. therapeía, ,,vindecare“. Origine latinească are, în ultimă analiză, și adjectivul românesc ocupațional. În DEXI, p. 1302, col. 2 (s. v.) se precizează faptul că acest termen a fost împrumutat de noi, atât din fr. occupationnel, cât și din engl. occupational. În privința etimologiei imediate și mai îndepărtate a engl. occupational, Webster precizează la p. 996, col. 3, s. v. că reprezintă un derivat cu sufixul -al de la occupation, care avea în engleza medievală varianta lexicală occupacion. La baza lui se află lat. occupatio, -onis, un substantiv derivat de la occupatus, participiul perfect al verbului occupare, ,,a ocupa“. În dicționarul amintit mai sus se precizează faptul că lat. occupatio nu a fost împrumutat în limba engleză în mod direct, ci printr-un intermediar romanic, fr. med. occupation.

Limba engleză nu ne-a furnizat numai frazeologisme care sunt atestate în terminologia medicală, ci și numeroase sintagme terminologice folosite în domeniul informaticii. Trif (2006) înregistrează numeroase fapte de acest tip, împrumutate ori calchiate în română din limba engleză. Din păcate, când vine vorba de frazeologisme calchiate, autorul include printre calcurile frazeologice pe care le discută și o serie de combinații lexicale care nu au un caracter stabil. În această categorie se înscriu, printre altele, și simplele denumiri ale unor componente de

calculator, precum: tasta Alt, tasta Break, tasta CTRL, tasta Delete, tasta End, tasta Enter, tasta Escape, tasta Home etc. Ele sunt discutate, împreună cu numeroase fapte de același fel la p. 294-296, ignorându-se complet faptul că nu se utilizează ca unități semantice și funcționale în domeniul informaticii. În schimb, sunt veritabile frazeologisme următoarele sintagme care au ieșit din cadrul mai restrâns al terminologiei informaticii și au pătruns ori tind să ajungă în limba comună: calculator laptop, calculator personal, configurare activă, memorie virtuală, realitate virtuală, rețea informatică, rețea locală, spațiu virtual, viață artificială etc. Datorită procesului de globalizare fără precedent care se derulează sub ochii noștri, ele au devenit astăzi termeni internaționali. Este semnificativă din acest punct de vedere și unitatea frazeologică inteligență artificială. În structura ei se găsesc două elemente cu rădăcini latinești. Primul dintre ele este explicat în DEXI, p. 918, col. 2, s. v. inteligență ca împrumut neologic cu etimologie multiplă (cf. fr. intelligence, it. intelligenza și germ. Intelligenz). După cum se vede, dintre etimoanele imediate ale rom. inteligență lipsește engl. intelligence, care ar fi trebuit menționat, fie și numai pentru a indica proveniența în limba română a frazeologismului inteligență artificială, înregistrat și definit în dicționarul menționat mai sus. În limba engleză, substantivul intelligence se folosește izolat ori în structura unor sintagme cu caracter stabil, printre care se numără și artificial intelligence. Webster înregistrează și definește la p. 85, col. 2 (s. v. artificial) această unitate frazeologică, iar la p. 739, col. 1 (s. v.) precizează faptul că substantivul intelligence are ca etimon imediat lat. intelligentia, derivat de la intelligent, radicalul lui intelligens. Acesta din urmă reprezintă participiul prezent al lui intelligere, varianta lexicală a verbului intellegere, care avea sensul propriu de ,,a alege între“. Origine latinească are și celălalt constituent al sintagmei, adjectivul artificial. DEXI precizează la p. 134, col. 2-3 (s. v.) că rom. artificial este împrumutat, deopotrivă, din fr. artificiel și din lat. artificialis, -e, cu care se aseamănă mai mult din punctul de vedere al formei. Atestat destul de recent în lucrări de informatică, frazeologismul inteligență artificială este alcătuit, în ultimă analiză, numai din elemente latinești și reprezintă neîndoielnic un reflex în limba română al engl. amer. artificial intelligence. Domeniul în sine e o creație a specialiștilor americani, care sunt și creatorii acestei sintagme devenite, cu timpul, internațională. Este adevărat că, în afară de engl. artificial intelligence, există și fr. intelligence artificielle, aceasta din urmă foarte bine definită în ROBERT, 2007, p. 1349, col. 2, s. v. intelligence. Având în vedere faptul că aproape toată terminologia noastră informatică este de proveniență anglo-americană, e normal ca și ,,expresia” inteligență artificială să fie, în română, un produs, în primul rând, al acestei influențe. Alta este situația în cazul frazeologismului inseminare artificială. În limba franceză, această expresie datează din 1936 (vezi ROBERT, s. v. insémination, unde e înregistrată și definită sintagma insémination artificielle). Aceeași expresie există, desigur, și în limba engleză (cf. artificial insemination), dar noi am împrumutat-o, în primul rând, din franceză, pe vremea când această influență se exercita puternic (și în toate domeniile) asupra limbii române. De precizat că fr. insémination artificielle a fost și calchiat sub forma însămânțare artificială, care este atestată mai ales în limba comună, lumea medicală preferând împrumutul frazeologic.

Din domeniul informaticii face parte și frazeologismul computer personal, care a fost adaptat sintactic pe baza aceluiași model cu structura substantiv + adjectiv. La originea sa imediată se găsește frazeologismul personal computer din limba engleză, pentru că în franceză se folosesc alte sintagme care au ca punct de plecare etimonul englezesc de mai sus (cf. ordinateur personnel, ordinateur domestique și ordinateur individuel, discutate în Larousse, la p. 722, col. 1, s. v. ordinateur). Ele sunt considerate aici sinonime ale compusului PC, rezultat prin abrevierea engl. personal computer. Acesta din urmă este alcătuit dintr-un adjectiv și un substantiv. El a fost asimilat de noi și adaptat în conformitate cu topica limbii române, dar și împrumutat cu aceeași formă, fără nicio diferență de ordin sintactic în raport cu etimonul său englezesc imediat. Rezultatul l-a reprezentat apariția în frazeologia românească a unui anglicism frazeologic, personal computer, care se abreviază și la noi sub forma PC, fiind pronunțat exact ca în limba engleză: [pi-si:]. Cu această topică el nu se găsește în DEXI, așa cum nu sunt înregistrate aici nici varianta lui, computer personal și nici sinonimul său, calculator personal. El există însă în limba română actuală și apare rostit fie ca în engleză, fie, mult mai des, cu primul component asimilat din punct de vedere fonetic de mai vechiul termen personal, adjectiv românesc de origine latino-romanică. Dicționarul menționat îl consideră un produs al etimologiei multiple și îl explică la p. 1434, col. 2-3 (s. v.) prin lat. personalis, -e, germ. personal, personell, it. personale și fr. personnel. Este evident că adjectivul românesc personal, care se folosește în anumite contexte și cu valoare substantivală, a fost consolidat în ultima vreme grație influenței engleze care ne-a furnizat mai multe sintagme cu acest termen, contribuind astfel la relatinizarea limbii române. Și în structura celuilalt component, anglicismul computer, se găsește, în ultimă analiză, un element latinesc: verbul computo, -are, cu sensul de ,,a socoti, a număra”. De precizat că engl. personal computer cunoaște nu mai puțin de trei reflexe diferite în româna actuală. În afara celor două împrumuturi frazeologice, unul perfect asimilat fonologic și modificat ca structură (computer personal), iar altul neadaptat (personal computer), vorbitorii care trebuie să denumească un obiect au la dispoziție și o formație calchiată de tipul calculator personal, cu ambele componente latinești și romanice.

Despre mai multe rezultate vorbim și atunci când analizăm reflexele din limba română ale sintagmei englezești public relations. Cu exact această formă, ea este înregistrată în DEXI, p. 1596, col. 2 (s. v. public relations), unde i se indică, în mod firesc, o proveniență exclusiv engleză. Același etimon englezesc stă și la baza unității frazeologice relații publice, apărute în urma traducerii greșite a lui public relations, unde public este substantiv și înseamnă ,,public”. Că aceasta este realitatea o dovedește și următoarea explicație dată engl. public relations în The American Heritage Dictionary of the English Language, la p. 1057, col. 1 (s. v.), unde, ca frazeologism, i se consacră un întreg articol de dicționar: “The methodes and activities employed by an individual, organization, corporation, or government to promote a favorable relationship with the public” (subl. ns.). Pornind, indiscutabil, de la accepția care i se dă în engleza americană, Ciobanu (1996: 92) îl explică (s. v. public relations) într-un mod similar: ,,Practică menită să creeze și să promoveze relații favorabile între o organizație și publicul care apelează la serviciile organizației respective” (subl. ns.). Ar fi fost deci mult mai potrivit să le denumim relații cu publicul, în loc de relații publice. Din păcate, remarcăm și în acest caz prezența unei greșeli care s-a perpetuat și a ajuns să se impună în frazeologia noastră, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, și cu atelier de lucru. Avram (1997: 27) îl numește greșit calc, însă îl socotește, pe bună dreptate, un mod ,,nefericit, pleonastic” de a traduce în limba română, engl. workshop (definit mult mai potrivit de Ciobanu 1996: 127, ,,grup de lucru”). La fel era să se întâmple și cu expresia furtună în creier, prin care unii specialiști în didactică, ignorând faptul că engl. storming reprezintă alt cuvânt decât baza lui derivativă, storm, al cărei sens e, într-adevăr, acela de ,,furtună”, au propus cu toată sinceritatea să fie echivalat compusul englezesc brainstorming, explicat mai pe larg de Ciobanu (1996: 30). În mod cu totul surprinzător, DEXI se mulțumește la p. 1595, col. 3 (s. v. public) să semnaleze prezența unor frazeologisme ceva mai vechi (cf. datorie publică, forță publică, persoană publică sau om public, viață publică etc.) care se explică îndeosebi prin franceză, și nu îl înregistrează pe relații publice, deși acesta este foarte cunoscut în zilele noastre și se folosește mult mai des în comparație cu public relations, pe de o parte, și cu traducerea firească relații cu publicul, pe de altă parte. O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că sintagma relații publice apare nu numai în denumirea unor departamente din cadrul mai multor firme de publicitate, ci și în titulatura pe care o poartă anumite specializări din instituțiile de învățământ superior din România (vezi, de exemplu, departamentul Comunicare Socială și Relații Publice care funcționează la Facultatea de Litere, Universitatea din București). Indiferent de natura lor, împrumutul frazeologic neadaptat și cele două traduceri, dintre care una se explică printr-o greșeală, au la bază engl. public relations și sunt reprezentative pentru acțiunea de relatinizare a limbii române, fiind alcătuite în întregime din elemente latinești: relație (<lat. relatio, -onis, fr. relation, germ. Relation) și public (<lat. publicus, -a, -um, fr. public, publique). În ultima vreme s-a folosit destul de mult, în locul sintagmei public relations, abrevierea PR, citită [pi-ár]. Ea a apărut prin selectarea inițialelor de la fiecare component și prezintă avantajul de a fi mai scurtă. Webster înregistrează la p. 1162, col. 3 frazeologismul public relations, pe care îl definește exact ca în română, fără a menționa nimic în legătură cu existența în limba engleză a unei structuri de tipul PR, abreviată de la această unitate frazeologică. E de presupus însă că noi nu am creat această siglă independent de un model englezesc. Un lucru este însă cert, și anume că ea reprezintă o realitate pentru limba română, din moment ce a putut servi ca punct de plecare în crearea unui compus parasintetic de forma PR-ist, omofonul lui piarist, termen religos cu sensul de ,,membru al unui ordin catolic fundat la sfârșitul secolului al XVI-lea în Italia”. Deși denumește ceva care a apărut în zona Italiei și care e specific lumii catolice, DEXI consideră la p. 1442, col. 2 (s. v.) că noi l-am primit prin germană și prin franceză (cf. germ. Piarist și, respectiv, fr. piariste). După cum se vede, între acest termen religios și cuvântul PR-ist nu există nicio legătură etimologică și de sens, ci numai o coincidență de ordin fonologic. Compusul PR-ist s-a folosit într-o perioadă pentru a denumi specialistul în relații cu publicul, însă actualmente e concurat din ce în ce mai puternic de două sinonime: relaționist și publicist. Primul este creat în limba română prin derivare cu sufixul -ist de la relații, care a fost izolat din unitatea frazeologică relații (publice) și reprezintă cu totul altceva față de omonimul său, pe care îl vom nota relaționist2. DEXI nu îl înregistrează decât pe acesta din urmă la p. 1658, col. 3 (s. v. relaționist). După ce îl definesc ca ,,(Adept) al relaționismului”, autorii acestei lucrări lexicografice arată că el constituie un împrumut din engl. relationist. Spre deosebire de situația întâlnită la noi, în engleză există un singur termen cu această formă, lucru absolut firesc, pentru că englezii utilizează alte mijloace lingvistice pentru a denumi agentul sau specialistul în publicitate. Una dintre modalități o reprezintă recurgerea la un substantiv cu structură analizabilă de forma publicist, împrumutat din limba germană. În Webster i se precizează la p. 1162, col. 2 (s. v.) sensurile de strictă specialitate, printre care îl găsim și pe acela de ,,a press agent or public relations man”. După cum rezultă din această definiție, englezii dispun pentru desemnarea aceleiași realități și de o perifrază de tipul public relations man, creată, ca în multe alte situații, cu scopul de a indica într-un mod foarte concret, agentul acțiunii. În cazul de față ea reprezintă un sinonim locuțional al termenului publicist care a pătruns și în vocabularul românesc de specialitate. El este chiar preferat de unii vorbitori, cu toate că intră într-o coliziune omonimică supărătoare cu neologismul de origine franceză publicist2. Având în vedere faptul că în limba română fiecare dintre termenii care denumesc agentul și pe care i-am discutat mai sus provoacă ambiguități, spre deosebire de engleză, unde se folosește pentru noțiunea de ,,ziarist” un termen care nu are niciun neajuns (cf. journalist, de origine franceză), considerăm că e mai potrivit să se folosească o perifrază de tipul specialist în relații publice. Cu toate că are o structură complexă și este total neeconomică, ea înlătură orice confuzie care s-ar putea crea în momentul când, în lipsa unui context foarte clar, vom opera cu denumiri ambigue ca publicist ori relaționist sau atunci când vom folosi un concept confuz și lipsit de consistență, într-o oarecare măsură, așa cum este compusul parasintetic PR-ist.

Ca și în cazul împrumuturilor lexicale, remarcăm prezența în frazeologia românească a unor anglicisme care nu au fost (încă) adaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii noastre. Printre acestea se numără și personal computer sau public relations, despre care a fost vorba mai sus. Originea lor exclusiv engleză este susținută atât prin grafie, cât și prin modul în care le pronunțăm. Având în vedere acest ultim aspect, considerăm că sintagma curriculum vitae, pe care o folosim astăzi în locul substantivului învechit autobiografie, nu a fost împrumutată din latină, ci din limba engleză, unde se abreviază CV și se rostește [si-vi:]. Aceeași manieră de rostire este preferată și de noi, așa cum se întâmplă mai nou și cu ID (Învățământ la distanță), pe care l-am auzit pronunțat și [ai-di:], în loc de [i-de:]. Dacă în cazul unora e destul de ușor să recunoaștem cuvintele și rădăcinile latinești din care au rezultat, în ultimă analiză, toate componentele acestor frazeologisme (cf. personal computer, public relations, gentlemen’ s agreement) sau o parte dintre constituenții lor (vezi after hours, school after school, high fidelity, sparring partner), pentru altele ca mixed grill, challenge round și Foreign Office, este neapărat necesară o analiză etimologică minuțioasă.

Numeroase împrumuturi frazeologice neadaptate, care aparțin celor mai diverse ramuri științifice și domenii ale culturii, sunt definite și explicate etimologic de Ciobanu (1996). Unele sunt alcătuite integral din termeni cu origine latinească imediată ori mai îndepărtată. Deoarece spațiul nu ne permite să le discutăm mai pe larg, ne limităm la simpla enumerare a celor mai cunoscute dintre acestea: advertising agency < engl. advertising agency, Basic English < engl. Basic English, challenge round < engl. challenge round, compact disc < engl. compact disk, cover version < engl. cover version, family planning < engl. family planning, foreign office < engl. Foreign Office, flower power < engl. flower power, joint venture < engl. joint venture, gentlemen' s agreement < engl., fr. gentlemen' s agreement, modern style < engl. modern style, public relations < engl. amer. public relations, turning point < engl. turning point, test meci < engl. test match. Altele sunt latinești numai pe jumătate (cf. acid rock < engl. acid rock, best movie < engl. best movie, block chords < engl. block chords, blue note < engl. blue note, business class < engl. business class, Challenge day < engl. challenge day, disc jockey
< engl. amer. disc jockey, extra strong < engl. extra strong, floppy disc < engl. floppy disk, heavy metal < engl. heavy metal, horror film < engl. horror film, mai puțin folosit decât împrumutul film horror sau decât traducerea „film de groază”, lie detector < engl. amer. lie detector, love story < engl. love story, open market < engl. open market, progressive rock < engl. progressive rock, room service < engl. room service, sparring partner < engl. sparring spartner, work kamp < engl. amer. work kamp, în care am evidențiat cuvintele care au rădăcini latinești). Deși mai greu de sesizat, origine latinească mai îndepărtată au și termenii evidențiați mai jos, pe care îi întâlnim, de asemenea, în structura unor anglicisme frazeologice: country rock < engl. country rock, glamour girl < engl. glamour girl, hit parade < engl. hit parade, king size < engl. king size, pick-up truck < engl. pick-up truck, rock and roll < engl. amer. rock and roll. În aceste cazuri, cuvintele englezești s-au îndepărtat într-o măsură atât de mare de etimoanele lor din limba latină, încât latinitatea este, după părerea noastră, nu numai mascată, ci și iremediabil pierdută. Există și situații în care a fost nevoie să se apeleze la metoda reconstrucției, pentru a explica proveniența latinească a unor termeni englezești, așa cum s-a întâmplat în cazul lui tank sau very, care se întâlnesc și în structura expresiilor românești de origine engleză think tank (< engl. amer. think tank) și, respectiv, very smart (< engl. very smart).

În limbajul tinerilor pasionați de muzică, dar și al cunoscătorilor acestui domeniu, există numeroși termeni împrumutați din limba engleză. Destul de bine reprezentate sunt însă și acele sintagme prin care se desemnează diferite genuri și subgenuri muzicale ascultate la noi în ultima vreme. În afara celor întâlnite la Ciobanu (1996), pe care le-am enumerat mai sus, materialele expuse pe diferite site-uri și revistele muzicale puse în vânzare ne oferă prilejul să inventariem un mare număr de unități frazeologice și de semifrazeologisme prin care se individualizează genuri precum house (cf. classic disco, european synthpop music ori euro synthpop, în care toate componentele sunt latinești la bază, drum machine, cu ultimul cuvânt de origine latină, house progressive și progressive house, house minimal și minimal house, minimal techno, house trance, sintagme în care, cu excepția termenului house, cuvânt pangermanic, toate celelalte au, într-un fel sau altul, legătură cu latina). Și mai numeroase sunt frazeologismele românești de origine engleză prin care sunt desemnate realități specifice muzicii rock (cf. alternative metal, cello metal, christian metal, classic metal, extreme metal, gothic metal, industrial metal, neo-classical metal, power metal, progressive metal, symphonic metal, alcătuite integral din cuvinte latinești, dar și avantgarde metal, black metal, death metal, doom metal, folk metal, funk metal, glam metal, groove metal, heavy metal, jazz fusion, melodic death metal, nu metal, speed metal, stoner metal, trash metal sau thrash metal și viking metal, în care numai elementele subliniate au origine imediată ori mai îndepărtată latină). Destul de bine reprezentate în terminologia muzicală sunt și frazeologismele care includ termenul românesc muzică, prin care a fost echivalat engl. music, eventual și fr. musique, din structura unor corespondente cu sens identic din limbile engleză și franceză. În urma acestui procedeu au rezultat sintagme de felul: muzică electronică și muzică dance electronică, muzică industrială, muzică trance, alcătuite în totalitate din cuvinte latinești. Însăși denumirea de pop music are o origine englezească. Așa cum procedează în cazul tuturor anglicismelor care au în structura lor termenul pop (cf. pop-art și pop-corn), Ciobanu (1996: 91) îl consideră un compus și îl scrie cu cratimă, pop-music, însă îl explică printr-un frazeologism englezesc pop music. Din această sintagmă provine, printr-un alt mecanism, și rom. muzică pop. DOOM2 înregistrează la p. 619, col. 2 și la p. 620, col. 1 compusele pop-art și pop-corn, astfel încât am ales să îi atribuim rom. pop music statut de unitate frazeologică, asemenea etimonului său englezesc. Primul termen al engl. pop music reprezintă a formă trunchiată a adjectivului popular, explicat în Webster, la p. 1119, col. 1 (s. v. popular) ca împrumut din lat. popularis. Tot din limba latină a fost împrumutat în engleza medievală și substantivul music (cf. lat. musica, redus, la rândul său, la un termen vechi grecesc cu sensul de ,,muză”). Forma pop, care, așa cum se arată în Webster, la p. 1118, col. 3 (s. v.), a apărut “by shortening”, se alătură altor termeni, determinând apariția în limba engleză a unor sintagme precum pop singers sau pop culture. Aceasta din urmă, care conține un cuvânt de origine latină (cultura), a fost împrumutată, de asemenea, în frazeologia românească. În terminologia muzicală se întâlnesc și expresii în care termenii englezești s-au îndepărtat destul de mult ca formă, de etimonul latinesc aflat la baza lor (cf. maxi single, în care primul termen, provenit prin trunchiere din maximum, permite recunoașterea cu ușurință a etimonului său latinesc, dar single și-a modificat radical grafia și, mai ales, pronunțarea, față de lat. singulus, din care provine printr-un intermediar franțuzesc). În aceeași situație se mai găsesc new entry și new age, unde primul cuvânt este un element germanic, înrudit cu lat. novus, și nu legat direct de acesta sub raport etimologic. În schimb, substantivul entry, din structura frazeologismului new entry, prin care este desemnată o melodie nou intrată în top, reprezintă un termen latino-romanic. El a fost împrumutat în engleza medievală sub forma entre(e) din fr. med. entree, moștenit, la rândul său, din lat. intrata, formă de feminin a lui intratus, participiul verbului intrare (vezi Webster, p. 477, col. 2, s. v. entry). Și mai dificil de observat pentru nespecialiști este etimonul latinesc din structura substantivului age, pe care îl întâlnim în sintagma New Age. Izolată din perifraza New Age music, ea este explicată în Oxford, la p. 1918, col. 3 (s. v.) în felul următor: “a style of chiefly instrumental modern music characterized by light melodic harmonies and the reproduction of sounds from the natural world, intended to promote serenity”. Potrivit celor arătate în Webster, la p. 27, col. 2 (s. v.), în structura engl. age se găsește lat. tz *aetaticum, derivat de la ae(vi)tas < aevum, ,,life time”.

După cum se vede, termeni englezești de felul lui music sau culture amintesc de latină numai prin modul lor de scriere, nu și prin pronunțare, în timp ce alții ca entry și age s-au îndepărtat formal într-o măsură atât de mare față de etimonul lor, încât abia li se mai recunoaște proveniența. Aceeași este situația și în cazul frazeologismului românesc de origine engleză, splendid isolation, alcătuit din două cuvinte latinești. Webster, p. 1373, col. 1 (s. v.) îl explică pe splendid prin lat. splendidus, glosat “brilliant in appearance, color”, iar pe isolation îl consideră un derivat cu sufixul -ion de la isolate, “back formation from isolated” (vezi p. 756, col. 2). Engl. isolated reprezintă un adjectiv de origine italiană, isolato, care se explică, mai departe, prin lat. insulatus, derivat de la insula.

Și unitatea frazeologică gentlemen' s agreement amintește de latină prin grafia constituenților. Singura componentă nelatinească din structura acestui frazeologism este elementul de compunere -man, cu sensul de ,,bărbat”, pe care îl găsim în substantivul gentleman, cu pluralul gentlemen. El se adaugă la engl. gentle, care în engleza medievală avea și o formă gentil(e), de origine franceză veche și care se reduce, în ultimă analiză, la un lat. gentilis, derivat de la gens, -ntis, ,,familie, neam”. Origine latinească mai îndepărtată are și engl. agreement, care, potrivit Webster, p. 29, col. 2 (s. v.) cunoștea în engleza medievală târzie o variantă fonetică agrement, de proveniență franceză. În structura ei se găsesc două elemente de origine latină: termenul agre și sufixul -ment. Oricât de greu ar fi de crezut, primul dintre ele are ca etimon mai îndepărtat substantivul latinesc gratum, prin care era denumit un lucru agreat. Folosită cu înțelesul de ,,acord verbal bazat pe încredere reciprocă”, expresia gentleman's agreement reprezintă un împrumut din limba engleză, unde apare scris și gentleman's agreement (cf. Webster, p. 591, col. 3, s. v. gentleman). Pe lângă frazeologisme precum gentleman driver, cu referire la cursele de mașini, și gentleman rider, ,,călăreț neprofesionist”, DEXI înregistrează la p. 795, col. 1 (s. v. gentleman) exclusiv forma gentleman' s agreement, fără să amintească măcar de cealaltă variantă, cu toate că ea este la fel de cunoscută și poate chiar mult mai folosită la noi. Dacă această omisiune poate fi trecută mai ușor cu vederea, nu la fel trebuie să procedăm atunci când vedem ce sens i se atribuie în acest dicționar adjectivului verbal, invocat în cele două definiții formulate aici: ,,a) înțelegere verbală între părți, fără consecințe juridice, care creează numai obligații morale și b) acord internațional simplificat (încheiat verbal, pe baza încrederii reciproce)”; subl. ns. Mult mai apropriate sunt accepțiile date engl. gentleman' s agreement în Webster, unde este foarte bine ales termenul unwritten, deci ,,nescris”, pentru că verbal înseamnă, de fapt, ,,prin cuvinte”, adică și oral, și în scris; cf. 1. “an agreement that, although unerforceable at low, is bierding as a matter of personal honor” și 2. “an unwritten agreement by a socially prominent clique, private club etc. to discriminate agains or refuse to accept members of religious, racial, or national minority groups”.

În alte situații, frazeologismele pe care limba română le-a împrumutat cu aceeași formă din engleză și, în mod special, din engleza (americană), sunt parțial alcătuite din cuvinte în a căror componență regăsim elemente latinești. În această situație se găsește și unitatea frazeologică sparring partner, atestată în terminologia sportivă cu semnificația ,,partener de antrenament la box, (p. ext.) la tenis”. Prima parte din definiția de mai sus se regăsește, în linii generale, dar cu alți termeni, și în Webster, la p. 1364, col. 2 (s. v.), unde engl. sparring partner este prezentat în felul următor: “a boxer who spars with and otherwise assists a boxer who is in training for a bout; Also called sparring mate”. În DEXI, p. 1851, col. 3 (s. v.), rom. sparring partner e definit în aceeași notă și apare scris ca în limba engleză. O altă variantă grafică înregistrată la noi e aceea în care primul element nu conține un r geminat, ci un r simplu. În mod surprinzător, DOOM2 ne recomandă la p. 740, col. 1 (s. v.) să îl scriem sparringpartner, o grafie care nu se sprijină pe niciun criteriu etimologic și pe care o considerăm, în plus, greoaie și total inestetică. Recunoscând în cea de-a doua parte a frazeologismului sparring partner un substantiv care le amintește de mai vechiul franțuzism partener, unii vorbitori îi modifică forma, pronunțându-l chiar sparring partener, ceea ce este, desigur, greșit. Din franceză provine în limba engleză, pe căi mai complicate, și termenul partner. Webster îl explică la p. 1052, col. 3 (s. v.) în felul următor: ,,[ME partener; alter. of PARCENER by assoc. with PART]”. Acesta din urmă nu reprezintă altceva decât un termen care a fost împrumutat din lat. pars, -tis, încă din engleza veche. Același etimon latinesc se găsește, în ultimă analiză, și în structura lui parcener, termen juridic glosat în dicționarul mai sus amintit “a joint heir; coheir”. În engleza medievală, substantivul parcener se explică printr-un termen franțuzesc parcen, care avea același sens și care se folosea în v. fr. cu forma parçon. În sprijinul explicării provenienței acestei variante etimologice din limba franceză, a fost reconstruit v. lat. *partion, formă sincopată a lui partition(is). Spre deosebire de substantivul partner, în a cărui structură identificăm, în urma unei cercetări etimologice complicate, o rădăcină latinească pars, -tis, celălalt component are o cu totul altă proveniență. Imaginea lui a condus în Webster, la p. 1363, col. 3 (s. v. sparring) la identificarea în limba germană a unui termen de forma Spur, care se înrudește, se pare, cu acest element englez.

Alte anglicisme frazeologice alcătuite din termeni cu rădăcini latinești, sunt împrumutate mai recent în limba română, spre deosebire de gentlemen' s agreement sau de sparring partner. Este și cazul frazeologismului (school) after school, care face referire la un program instructiv-educativ de tip special. Această sintagmă a fost și calchiată perfect sub forma (școala de) după școală, din același motiv de a se indica realități didactice specifice sistemului de învățământ american, pe care unii conducători de instituții școlare și reprezentanții Ministerului Educației, Cercetării și Inovării vor să le transfere și la noi. Substantivul școală din structura unității frazeologice calchiate este, la rândul lui, reprezentativ pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc, lucru pe care l-am demonstrat când am vorbim despre rolul influenței slave în cadrul acestui proces; cf. Bogdan-Oprea (2007b: 424). Aici am arătat faptul că la baza rom. școală se găsește, într-adevăr, un etimon latinesc schola, însă el nu a pătruns direct în limba română, ci printr-un intermediar slavon škola. Acesta din urmă a fost împrumutat la nivelul limbii literare și adaptat chiar sub forma școală, singura care a rămas în vocabularul fundamental, în detrimentul unor variante vechi și regionale justificate în DILR (s. v.) prin magh. iskola, oskola și prin pol. szkola. Ca împrumut direct din latină, pe cale savantă, se explică însă engl. school, pe care îl găsim în frazeologismul after school, rezultat prin elipsă dintr-o structură mai amplă de tipul school after school. Webster amintește la p. 1278, col. 1 (s. v. school) despre variantele mai vechi ale acestui termen (cf. scole, în engleza medievală și scōl, din engleza veche) și trimite la forma schol a etimonului latinesc schola, împrumutat, la rândul lui, din gr. scholé, cu sensul propriu de ,,timp (liber) consacrat studiului sau învățăturii”. Frazeologismul (school) after school, pe care noi l-am împrumutat ca atare din limba engleză conține și o prepoziție de altă origine (cf. Webster, p. 26, col. 2, s. v. after). Acest element de relație se regăsește și în structura sintagmei after hours, împrumutată de mai mult timp în frazeologia românească, dovadă că apare și în DN3. Ea este discutată în DEXI la p. 35, col. 2 (s. v.), care o explică prin engl. after hours și îi atribuie sensul propriu-zis: ,,după (orele de) program”. Frazeologismul de origine engleză after hours e important numai pe jumătate pentru acțiunea de relatinizare a frazeologiei românești actuale, singurul element de proveniență latinească din structura lui fiind substantivul hours. El este socotit în Webster, la p. 688, col. 1-2 (s. v.) un împrumut de origine franceză care avea în limba engleză medievală varianta lexicală (h)oure, mult mai apropiată de etimonul imediat, v. fr. (h)ore. Acesta din urmă se explică prin lat. hōra, explicat, la rândul său, prin gr. hórā, glosat în dicționarul englez amintit prin “time, season”.

Substantivul și adjectivul invariabil high fidelity, de proveniență engleză, se folosește ca termen de specialitate, fie cu structura high fidelity, fie în forma abreviată hi-fi, în care au fost selectate părți de la inițialele fiecărui cuvânt. Ambele variante sunt discutate în DEXI, la p. 855, col. 1 (s. v. high fidelity) și explicate prin engleză. Ca substantiv invariabil este definit în acest dicționar ,,sistem special de înregistrare” și glosat prin sintagma ,,înaltă fidelitate”, iar ca adjectiv invariabil e asociat cu o semnificație asemănătoare, și anume ,,de înaltă fidelitate”. Deși apare în definițiile acestor termeni, frazeologismul înaltă fidelitate, care a rezultat în procesul traducerii engl. high fidelity, poate și a fr. haute fidélité, nu este înregistrat în DEXI printre calcurile menționate când se analizează familia frazeologică a adjectivului înalt, moștenit în română din limba latină (vezi compusul latinesc rezultat în urma alăturării dintre in și altus, -a, -um). Formația calchiată sub forma înaltă fidelitate este însă la fel de cunoscută și mult mai des folosită în comparație cu împrumutul neadaptat high fidelity. Aceeași este și situația din limba franceză, unde engl. high fidelity a fost calchiat, la început, sub forma sintagmei haute fidélité, care este atestată încă din 1920 cu sensul de ,,technique visant à obtenir un son ou une image d’une grande qualité, dans un électrophone, un appareil de radio, de télévision etc.” (cf. Lexis, p. 713, col. 1, s. v. fidèle2). Potrivit indicației din același dicționar, ea are ca sinonim compusul prin abreviere hi-fi. Se pare că între timp, unitatea frazeologică de mai sus s-a transformat pe teren franțuzesc într-un substantiv compus, din moment ce în Larousse, la p. 515, col. 2 (s. v.) apare sub forma haute-fidélité. În limba franceză s-a menținut însă intactă abrevierea HI-FI, pe care lucrarea lexicografică de mai sus o raportează la un compus englezesc notat high-fidelity. Pentru aspectul care ne interesează în discuția de față e foarte important faptul că engl. high fidelity conține în structura sa și un termen care se explică prin latina savantă. Ne referim la substantivul fidelity, considerat în Webster, la p. 528, col. 1 (s. v.) un împrumut care avea în engleza medievală o variantă lexicală fidelite, situată într-o relație etimologică directă cu lat. fidelitas, derivat de la fides, ,,credință”. Reprezentând un element pangermanic, adjectivul high este total nerelevant pentru ceea ce urmărim aici. Îl mai găsim în compuse și locuțiuni împrumutate în limba română din engleză sau calchiate după modele englezești folosite în limbajul tehnic (cf. high-life, compus evoluat pe teren românesc din unitatea frazeologică high life < engl. high life sau high-tech <engl. high-tech și frazeologismul corespunzător acestuia high technology < engl. high technology). De precizat că acesta din urmă a fost și tradus prin perifraza înaltă tehnologie, în structura căreia există un substantiv cu rădăcini vechi grecești, tehnologie, pe care DEXI îl explică la p. 1992, col. 2-3 în felul următor: < fr. technologie; cf. gr. τέχνη, ,,artă”, și λογος, ,,studiu”.

În zilele noastre se remarcă următoarea tendință cu privire la preluarea și întrebuințarea în limba comună a anglicismelor frazeologice: ca și în cazul unităților lexicale de origine engleză rămase neadaptate sub aspect fonologic și gramatical, frazeologismele împrumutate și neasimilate apar în procesul comunicării, deși româna dispune de locuțiuni sau de simple îmbinări sintactice perfect identice ca sens. Acest lucru care demonstrează prețiozitate lingvistică și mult snobism se produce din dorința unor vorbitori de a epata, de a-și surprinde interlocutorul prin cunoștințele lor de limbă engleză. În categoria anglicismelor frazeologice care au devenit adevărate clișee se află și unități alcătuite total sau parțial din elemente cu rădăcini latinești. Menționăm dintre acestea și expresia off the record, cu sensul de ,,confidențial, neoficial”, unde engl. record provine prin conversiune dintr-un verb omonim, căruia i se indică în Webster, la p. 1200, col. 3 (s. v.) origine latino-romanică (cf. engl. med. recorden < v. fr. recorder < lat. recordari, ,,a-și reaminti, a rememora”, de la cors, -dis, ,,inimă”). De precizat că, influențați de substantivul preexistent în limbă, record, care se accentuează pe ultima silabă, foarte mulți vorbitori români pronunță termenul englezesc record din structura acestei locuțiuni adverbiale cu o (cf. récord), deci într-un fel care se apropie mai mult de rostirea latinească, decât de pronunția [rek'ərd] din limba engleză. După părerea noastră, acest lucru reprezintă o dovadă de relatinizare care se exercită la nivelul fonetic al limbii.

Clișeizate sunt și expresiile adjectivale cu valoare superlativă (on the) top of the line, top of the class sau first class. Ele funcționează în limbajul tinerei generații ca sinonime frazeologice pentru alte clișee, cool și super, cu sensul de ,,extraordinar, excepțional” și conțin două substantive englezești de origine latină savantă, line și class (cf. lat. linea și lat. classis). Fiind mai noi în limbă și total neasimilate, expresiile amintite mai sus lipsesc din lucrările noastre lexicografice, inclusiv din cele foarte recente, cum este și DEXI. În acest dicționar nu apar nici multe frazeologisme de origine engleză, atestate în terminologia sportivă. Este și cazul acelora în care apare determinantul challenge, alături de diferite substantive ca: round, day, cup. În DEXI se întâlnește numai substantivul challenge (cu varianta fonetică șalánj), definit ca tip de competiție sportivă și explicat prin engleză. Aceeași origine imediată o au însă și îmbinările cu caracter stabil atestate în presa noastră sportivă de felul lui challenge cup, challenge round și challenge day, pentru a nu le cita decât pe cele care sunt mai cunoscute. Originea lor mai îndepărtată e foarte greu de identificat în lipsa unor cunoștințe de etimologie și de istorie a limbii engleze. Apelând la dicționare care discută nu numai sensul, ci și proveniența cuvintelor englezești mai vechi ori de dată recentă, am putut stabili existența unei legături etimologice foarte strânse între latină și multe dintre substantivele de mai sus. În Webster se arată la p. 244, col. 3 (s. v.) că termenul challenge, cu sensul de ,,provocare, întrecere”, care cunoștea în engleza medievală varianta grafică chalenge, trebuie raportat, în primul rând, la v. fr. chalenge. Termenul din limba franceză a avut anterior și o formă chalonge, justificată prin substantivul latinesc calumnia, din care a fost moștenit și al cărui sens primar de ,,calomnie” a cunoscut o certă înnobilare sau apreciere în mediul romanic. Cu noua semnificație care nu are nimic peiorativ, engl. challenge se utilizează alături de regenți precum cup, round sau day, pentru a desemna competiții sportive dominate de fairplay. Unii dintre aceștia au o etimologie latinească apropiată sau mai îndepărtată, chiar dacă în unele cazuri e mai greu de observat acest lucru. În schimb, substantivul day este un cuvânt de origine germanică, înrudit cu germ. Tag. Engl. cup, cu sensul de ,,cupă”, amintește totuși de latină, chiar dacă o face numai prin grafie. Un argument în sprijinul împrumutului direct din lat. tz, cuppa, variantă grafică a lat. cūpa, glosat ,,tub, cask” în Webster, la p. 354, col. 1 (s. v. cup), îl reprezintă atestarea în engleza veche a unei variante etimologice de tipul cuppe. Sintagma challenge round se folosește, de asemenea, în legătură cu o realitate din domeniul sportului, și anume la Cupa Davis, atunci când trebuie să precizăm faptul că deținătoarea trofeului dispută finala următoarei ediții pe teren propriu. Substantivul round din structura unității frazeologice mai sus menționate are și el origine latinească în ultimă analiză, însă, spre deosebire de termenul cup, discutat anterior, s-a îndepărtat într-o măsură atât de mare de latină, încât suntem nevoiți să îl considerăm total nerelevant pentru acțiunea de relatinizare a frazeologiei românești contemporane. Webster precizează la p. 1248, col. 2 (s. v. round) că ne aflăm în prezența unui adjectiv substantivizat care a fost împrumutat în engleza medievală din v. fr. rond, moștenit la rândul său, din lat. rotundus. Ca și în cazul altor termeni mai vechi de origine slavă, maghiară, turcă, polonă, (neo)greacă, germană, rusă ori împrumutați în vocabularul românesc modern din limba franceză, italiană, germană, rusă și din spaniola peninsulară ori sud-americană, facem precizarea că, în ciuda originii lor latinești mai îndepărtate, ei nu mai prezintă niciun fel de importanță în procesul relatinizării limbii române dacă imaginea sau grafia lor nu amintește astăzi de latină.

Exact aceeași este situația și în cazul lui mixed grill. Spre deosebire de alte frazeologisme ai căror constituenți permit stabilirea unui raport de filiație între latină și limba engleză (cf. personal computer, public relations, gentlemen's agreement, iar parțial și after hours, school after school, high fidelity sau sparring partner), sintagma mixed grill are, sub acest aspect, un grad foarte înalt de opacitate. Cu toate că este alcătuită integral din termeni cu origine latinească mai îndepărtată, unitatea frazeologică mixed grill s-a îndepărtat atât de mult de latină nu numai prin pronunția, ci și prin grafia celor doi constituenți ai săi, încât vorbitorul nelingvist recunoaște cu dificultate proveniența lor dacă nu i se prezintă argumente de natură istorică sau diacronică. Apelând la dicționare care explică etimologia mai îndepărtată a termenilor englezi (cf. Webster și Oxford), remarcăm faptul că engl. grill constituie un împrumut din fr. gril, ,,gridiron”, iar acesta nu este altceva decât lat. craticul(um), diminutivul lui cratis, ,,gard”. Ceva mai clară este relația cu latina în cazul adjectivului mixed, cu varianta învechită mixt din engleza medievală târzie, prin care se raportează nemijlocit la un lat. mixtus, participiu perfect al verbului miscere, ,,a (se) amesteca”. Împrumutat în limba română din engl. mixed grill, el a fost utilizat în exact aceeași formă, mai întâi ca frazeologism, cum rezultă și din modul în care apare scris la Avram (1997: 26). Se pare că, în urma unor frecvente întrebuințări, a rezultat pe teren românesc și un substantiv compus prin alăturare cu cratimă, mixed-grill. Aceasta este, de altfel, singura formă sub care apare în DEXI, la p. 1171, col. 1 (s. v. mixed-grill), unde este definit ,,grătar mixt” și explicat prin engl. mixed grill, așadar, printr-o perifrază. Din păcate, DOOM2 nu înregistrează acest anglicism, astfel încât este destul de greu să stabilim dacă varianta acceptată de normele (orto)grafice în vigoare e aceea cu blanc sau cea scrisă cu cratimă.

În încheiere, menționăm și existența unui frazeologism de altă factură, Foreign Office, prin care se denumește în engleza britanică și americană un departament guvernamental special consacrat rezolvării unor probleme care țin de politica externă (cf. “The French foreign office”, un exemplu pe care îl întâlnim în Webster, la p. 555, col. 1, s. v. foreign). După cum se vede, el apare scris cu litere mici în limba engleză, desemnând, așadar, o realitate comună în domeniul administrației centrale de stat. În română, noi l-am asociat denumirilor de instituții internaționale și îl scriem, în consecință, cu majuscule. În ceea ce privește componența lui și originea apropiată și mai îndepărtată a componentelor sale, remarcăm, de asemenea, prezența unor termeni care au la bază cuvinte sau simple rădăcini latinești. La pagina menționată mai sus, se face în Webster o amplă și interesantă discuție cu privire la etimologia adjectivului englezesc foreign. În această lucrare lexicografică se arată faptul că engl. foreign, care avea în engleza medievală forma forein, a fost împrumutat din v. fr. forain, forein, al cărui etimon imediat nu poate fi altul decât un termen vechi latin neatestat *foran(us), derivat de la forās, cu sensul de ,,afară, în exterior”. Mult mai evidentă este însă legătura etimologică dintre limbile engleză și latină, în ceea ce privește originea celui de-al doilea component al locuțiunii substantivale foreign office. Reprezentând în limba engleză un împrumut din v. fr. office, cuvântul în discuție se reduce, în ultimă analiză tot la un etimon latinesc. Potrivit celor afirmate în Webster, la p. 1000, col. 2 (s. v. office), este vorba despre lat. offic(ium), glosat aici “service, duty, ceremony” și considerat un derivat de la opus, care avea sensul de ,,lucrare”, dar și de ,,treabă, muncă”. De precizat că termenul office se găsește și în alte frazeologisme împrumutate în română din limba engleză (cf. Exchange Office, unde mai apare un element îndepărtat mult de etimonul latinesc târziu excambium, din care a provenit în engleza medievală termenul exchaunge, printr-un intermediar vechi francez eschaunge, și home office, în care primul cuvânt este pangermanic).

Indiferent de natura lor, de frecvența pe care o au în procesul comunicării și de domeniul în care se folosesc, împrumuturile frazeologice de origine engleză reprezintă o categorie foarte bine reprezentată de unități lingvistice. Prin analiza etimologică pe care am realizat-o în cazul frazeologismelor alcătuite din termeni cu origine latinească apropiată sau mai îndepărtată, am încercat să scoatem în evidență un aspect mai puțin studiat al acestei probleme, dar care constituie o realitate de necontestat, și anume importanța influenței engleze în procesul relatinizării limbii române contemporane.

8. Calcuri frazeologice realizate după modele engleze și anglo-americane

Influența engleză s-a exercitat asupra limbii române la început, mai ales, prin filiere, iar, în perioada actuală, aproape exclusiv în mod direct. Indiferent de forma în care s-a manifestat și de aspectele sale particulare, engleza a contribuit la relatinizarea lexicului românesc nu numai prin împrumuturile cu rădăcini latinești pe care ni le-a furnizat, ci și prin calcurile de structură morfematică ori semantice, realizate de noi după modele englezești și, în special, anglo-americane. Apropierea de latină s-a realizat astfel în urma traducerii totale sau parțiale a unor termeni cu structură morfematică analizabilă în limba engleză, care au fost echivalați prin derivate și compuse în structura cărora se găsesc baze derivative și afixe ori afixoide latinești. Indiferent de natura lor (cuvinte moștenite în română din limba latină, neologisme de origine latină savantă și de proveniență romanică, prefixe, sufixe sau elemente de compunere), unitățile lingvistice latinești care se regăsesc în componența formațiilor românești calchiate după engleză sau după engleză și alte limbi, au contribuit la consolidarea caracterului latinesc (și romanic) al limbii noastre, fiind relevante pentru ceea ce numim acțiunea de relatinizare a lexicului românesc contemporan.

Din seria celor șase tipuri de calcuri lingvistice (trei simple: lexical, frazeologic și gramatical și alte trei mixte ori combinate: calc lexico-frazeologic, lexico-gramatical și frazeologico-gramatical), așa cum au fost ele stabilite de Hristea (1997) și acceptate de Stanciu-Istrate (2006), de Stoichițoiu-Ichim (2006), dar și în DSL (ambele ediții), vom avea în vedere în cele ce urmează, numai situațiile în care locuțiunile sau expresiile calchiate în română după modele englezești ori după engleză și după alte limbi, sunt alcătuite în întregime ori parțial din elemente latinești.

Calcuri frazeologice cu origine multiplă. Ca și în cazul frazeologismelor împrumutate în limba română înainte de Revoluția Română din 1989, o parte dintre calcurile frazeologice românești realizate în această perioadă trebuie raportare, în egală măsură, la un etimon englezesc

imediat, dar și la un intermediar de altă origine, în special francez, iar, în unele situații, și german sau rusesc. Unități frazeologice precum creier electronic, lumea a treia, luptă pentru existență sau traducere automată se justifică deopotrivă, prin engleză și prin franceză, iar război rece poate fi considerat un frazeologism cu triplă origine în limba română: engleză, franceză și rusă. Proveniența multiplă a locuțiunilor și expresiilor menționate mai sus se susține prin argumente de natură lingvistică precum concordanța de structură și identitatea de sens dintre model și copie, dar și pe baza unor criterii extralingvistice. Din acest punct de vedere prezintă o importanță deosebită atestările lor în presa noastră scrisă sau în limbajele de strictă specialitate. În măsura în care frazeologisme de tipul celor amintite sunt semnalate într-o perioadă când era aproape imposibil să calchiem în mod direct din engleză, în general, și din engleza americană, în special, suntem obligați să luăm în considerare și o filieră franceză sau rusă care a facilitat realizarea calcului.

Remarcând faptul că sintagma război rece a apărut la noi în plină epocă de manifestare a influenței rusești, Hristea (1987: 126-127 și 1994: 139) o explică și prin rus. holodnaia voina, fără a neglija însă rolul pe care l-au avut atât franceza, cât și engleza americană, în furnizarea acestei expresii care a devenit cu timpul un frazeologism internațional. Având o topică mult mai apropiată de limba franceză decât de engleză sau de rusă, româna a calchiat perfect unitatea frazeologică franțuzească guerre froide, alcătuită, ca și rom. război rece, dintr-un substantiv și un adjectiv care au exact aceleași semnificații. Punctul de plecare al fr. guerre froide îl reprezintă însă limba engleză, unde a fost creată pentru prima dată sintagma cold war prin care erau desemnate relațiile politice speciale dintre SUA și URSS. Pornind de la oricare dintre cele trei etimoane (engl. cold war, fr. guerre froide și rus. holodnaia voina) s-a putut ajunge în limba română la frazeologismul război rece. În structura lui recunoaștem un substantiv de origine slavă (cf. v. sl. razboj, ,,ucidere, jaf”). Cu toate că la p. 1639, col. 2 (s. v.), unde este discutat rom. război, sunt înregistrate numeroase locuțiuni și expresii neologice dintre care cele mai multe au indiscutabil o origine franceză (cf. război civil, război psihologic, război comercial, război colonial, război sfânt, război de uzură, război de magnificență, război de secesiune, consiliu de război, crimă de război, criminal de război, declarație de război, despăgubiri de război, focar de război, mașină de război, potențial de război, teatru de război, stare de război, veteran de război sau mai vechiul școală de război, cu sensul de ,,academie militară”), DEXI nu face nicio referire la fr. guerre, atunci când stabilește etimologia acestui substantiv. Având în vedere faptul că slava veche nu poate să explice sub nicio formă semnificațiile moderne, în special frazeologice, pe care le cunoaște în limba română termenul război, suntem de părere că etimologia dată acestuia în DEXI (s. v.) ar trebui completată în felul următor: v. sl. razboj, ,,ucidere, jaf”, cu sensuri moderne și frazeologice după fr. guerre. În structura frazeologismului război rece, care se explică nu numai prin franceză, ci și prin engleză sau rusă, este prezent, alături de substantivul război, și un adjectiv moștenit din lat. recens, -entis, care, așa cum se arată și în DEXI, la p. 1644, col. 1-2 (s. v. rece) avea sensul propriu de ,,proaspăt, recent”. Fiind parțial alcătuită din elemente cu origine latină, unitatea frazeologică război rece este importantă numai pe jumătate în ceea ce privește acțiunea de relatinizare a limbii române.

Exact aceeași este și situația frazeologismului farfurie zburătoare, care a ieșit din cadrul limitat al astrologiei și a devenit cunoscut în limba comună. Ca și în cazul lui război rece, discutat mai sus, expresia pe care o analizăm în acest paragraf are o triplă origine. Ea este pusă în relație etimologică directă în DEXI, p. 712, col. 2 (s. v. farfurie) cu nu mai puțin de trei etimoane imediate: engl. flying saucer, fr. soucoupe volante și it. disco volante. Unitatea frazeologică farfurie zburătoare are în componența sa adjectivul zburător, derivat cu sufixul -ător de la un verb pentru care se recurge în acest dicționar, la p. 2223, col. 1 (s. v. zbura) la un element neatestat de forma *exvolare. Substantivul farfurie din structura expresiei neologice farfurie zburătoare nu are însă nimic comun cu latina. El se explică în acest dicționar, deopotrivă prin ngr. φαρφουρί și prin tc. farfuri, o variantă lexicală a lui fağfuri. Înregistrată aici la punctul 2, unde sunt analizate sensurile figurate ale lui farfurie, locuțiunea substantivală farfurie zburătoare a fost creată prin analogie cu obiectul din bucătărie și reprezintă sinonimul frazeologic metaforic al compusului OZN, scris și O. Z. N., prin care este abreviată o altă unitate frazeologică internațională. Ne referim la obiect zburător neidentificat, care a apărut în limba română prin calc total perfect după fr. objet volant non-identifié (OVNI), însă la fel de bine putea să rezulte și în urma unui calc total și imperfect după engl. unidentified flying object, abreviat UFO. Singurul element nelatinesc din componența rom. obiect zburător neidentificat este un afix derivativ, și anume prefixul ne-, de origine slavă. Având în vedere variantele etimologice pe care le-a cunoscut în limba română termenul obiect și sensurile sale derivate (inclusiv cele frazeologice) menționate la p. 1289, col. 3 și la p. 1290, col. 1, DEXI îl explică (s. v.) prin nu mai puțin de patru etimoane directe. Acestea sunt, în ordine: lat. obiectum, germ. Objekt, fr. objet, it. oggetto. În acest dicționar, frazeologismul obiect zburător neidentificat este înregistrat la p. 1241, col. 3 (s. v.) în articolul unde se discută adjectivul neidentificat, însă nu ca îmbinare lexicală cu caracter stabil, ci exclusiv ca structură sintactică menită să exemplifice sensul derivatului negativ amintit. Baza lui derivativă este neologismul latino-romanic identifica, raportat în aceeași lucrare lexicografică la fr. identifier, dar și la it. sau lat. identificare, care au o formă mult mai apropiată de cea a termenului românesc. Dacă în cazul elementelor de relație din structura unităților frazeologice calchiate după engleză și după un intermediar romanic, în special franceza, dar și italiana, se poate trece mai ușor cu vederea originea lor nelatină, nu la fel putem face atunci când este vorba despre cuvinte noționale precum război (din sintagma război rece) sau farfurie, din componența expresiei farfurie zburătoare. În alte cazuri, cum este și acela al expresiei republică bananieră, etimonul franțuzesc se aseamănă mult mai mult ca structură cu reflexul său etimologic din limba română, decât corespondentul lui englezesc (cf. fr. république bananière, față de engl. banana republic). Și aici este mai potrivit să acceptăm o etimologie dublă, însă, în primul rând, franceză, din moment ce această expresie nu e foarte nouă în frazeologia românească. Unele republici latino-americane (situate în zona Amercii Centrale sau de Sud) și statele africane cu acest statut politic și social erau denumite așa cu mult timp înainte de 1989, iar engleza nu face în perioada actuală decât să-i consolideze frazeologismului metaforic republică bananieră poziția în sistemul limbii române. Implicit se realizează și o accentuare a trăsăturilor latinești și romanice din structura etimologică a vocabularului românesc, dată fiind prezența în componența acestei unități frazeologice a neologismului republică, nu și a lui bananier, care este la originea lui mai îndepărtată, un cuvânt african.

Există situații mult mai relevante pentru fenomenul relatinizării limbii, ilustrate prin frazeologisme în care toate componentele prezintă origine latinească imediată ori mai îndepărtată. O parte dintre aceste unități frazeologice au în limba română o dublă proveniență, fiind calchiate, în egală măsură, după engleză și după franceză. Stoichițoiu Ichim (2006: 87) discută un număr foarte mare de frazeologisme folosite în cele mai diverse domenii de activitate, cărora le găsește modele cu structură similară în limba engleză. Pentru unele dintre ele (cf. piață neagră, economie subterană) există corespondente cu structură identică sau asemănătoare și în franceză (cf. marché noir și, respectiv, économie souterraine); de aceea Hristea (2009 ms.) le consideră calcuri multiple (după engleză și după franceză). Aceeași este și situația frazeologismului lumea a treia care calchiază la noi engl. third world și fr. tiers monde (scris și Tiers-Monde). După cum se vede, rom. lumea a treia poate fi explicat și prin traducerea unui substantiv propriu compus din limba franceză, însă mult mai aproape de adevăr este să îl considerăm un calc total și imperfect după frazeologisme cu același sens în limbile engleză și franceză, dar care prezintă o altă topică în comparație cu româna. De precizat că o variantă grafică de tipul Third World există și în limba engleză. Mai mult, în Webster, la p. 1476, col. 1 (s. v. Third World) are câștig de cauză aplicarea principiului simbolic în ortografia englezească. Autorii dicționarului menționat mai sus nu omit să facă în dreptul lui, în paranteze, următoarea precizare: ,,sometimesc l. c.”, prin care se recunoaște și celălalt mod de scriere. Ceea ce ne interesează însă pe noi este faptul că în procesul calchierii care s-a realizat direct după engl. Third World ori third world, sau pornindu-se de la un intermediar franțuzesc scris, de asemenea, în două variante, a apărut în limba română o unitate frazeologică alcătuită integral din elemente latinești. Ne referim la substantivul lume, care a fost moștenit cu sensul etimologic de ,,lumină” din lat. lumen, -inis, și la numeralul ordinal a treia, în care identificăm, în ultimă analiză, lat. tres, ,,trei”.

Un calc multiplu, după engl. struggle for life și după fr. lutte pour la vie, este în limba română și unitatea frazeologică luptă pentru existență. Reprezentând, precum se știe, o creație a lui Ch. Darwin, engl. struggle for life s-a răspândit în mai multe limbi de cultură și a devenit într-un timp destul de scurt frazeologism internațional. În Webster, p. 1410, col. 1 l-am găsit înregistrat exclusiv cu forma struggle for existence, definit într-un mod absolut identic. Dacă așa stau lucrurile cu adevărat și engleza dispune de două unități frazeologice pentru a desemna aceeași realitate extralingvistică, ipoteza potrivit căreia ne aflăm în prezența unui calc multiplu capătă și mai multă consistență. Indiferent care ar fi punctul de plecare în propagarea acestui frazeologism internațional, un lucru este sigur, și anume că noi l-am calchiat sub forma luptă pentru existență, nu luptă pentru viață. Că așa au stat lucrurile, o dovedește și faptul că în DEXI este înregistrat la p. 1410, col. 1 (s. v. luptă) numai prima dintre unitățile frazeologice de mai sus, fără a se face nicio referire la cealaltă formă. În structura locuțiunii luptă pentru existență se găsesc două substantive de origine latină. Primul este moștenit din lat. lucta, -ae, dar prezintă și sensuri neologice care sunt calchiate după fr. lutte. Atunci când trebuie să stabilească originea imediată a rom. luptă, DEXI propune la p. 1073, col. 1 (s. v.) o etimologie incompletă, limitându-se la indicarea unui etimon latinesc lucta. Este însă evident că semnificațiile pe care el le actualizează în frazeologisme neologice precum luptă biologică, luptă integrată, luptă de clasă, lupte interne, lupte de stradă, lupte libere, lupte clasice sau lupte greco-romane, aviație de luptă, câmp de luptă, centură de luptă, cer de luptă, linie de luptă, mijloace de luptă, ordine de luptă, tehnică de luptă și tren de luptă, nu au nimic în comun cu latina. Alta este, în schimb, situația substantivului românesc existență, care se explică din punct de vedere formal, atât prin franceză (cf. existence), cât și prin latina savantă; vezi lat. exsistentia, -ae, despre care DEXI, la p. 691, col. 3 (s. v. existență ), afirmă că avea și o varianta fonetică existentia, -ae, identică cu descendenții ei din limbile romanice.

Origine dublă (franceză și engleză) au în limba română și o serie de frazeologisme care sunt atestate în domeniul medicinei. Printre ele se găsește și unitatea frazeologică lentile de contact prin care se desemnează obiecte produse pentru prima dată în SUA. Din acest motiv trebuie să ținem seama de metoda cunoscută în lingvistica generală sub denumirea de ,,Wörter und Sachen” (,,Cuvinte și lucruri”) la care se referă și Hristea (1994: 139). Autorul este de părere că punctul de plecare în răspândirea acestui frazeologism cu caracter internațional îl reprezintă, ca și în cazul lui război rece, engleza americană. Aici a fost creată o unitate frazeologică de tipul contact lenses, care a fost calchiată și în limba franceză sub două forme: lentilles de contact și verres de contact. Frazeologismul românesc lentile de contact se explică direct din engleză printr-un calc de structură parțial și imperfect sau prin intermediul fr. verres de contact, calchiat la rândul lui perfect, în sensul că s-a păstrat ordinea celor trei componente, dar și ca împrumut din fr. lentilles de contact. Proveniența franțuzească a rom. lentile de contact se poate susține prin argumente de natură lingvistică, printre care un loc important îl ocupă identitatea de structură dintre etimon și reflexul său etimologic. În plus, până la Revoluția din 1989, iar, izolat, și în zilele noastre, franceza reprezintă pentru anumiți vorbitori români singura sursă de împrumuturi și de calcuri frazeologice. Din această limbă, româna a împrumutat nu numai expresia lentile de contact, ci și alte sintagme în care se găsește cuvântul lentilă (cf. lentilă convergentă, lentilă divergentă, lentilă electronică). Însuși substantivul românesc lentilă are o proveniență franceză. La baza lui se găsește fr. lentille, care a fost moștenit din lat. lenticula, derivat diminutival de la lens, -tis, ,,linte”. Origine latinească are indiscutabil și celălalt termen din structura frazeologismului lentile de contact. Acesta din urmă este un neologism latino-romanic care, potrivit celor indicate în DEXI, la p. 431, col. 3 (s. v. contact), se explică atât prin fr. contact, cât și prin lat. contactus, -us, derivat de la verbul contingere, ,,a atinge”. Prin franceză se explică în limba română și cele mai multe frazeologisme care conțin în structura lor termenul contact (cf. aureolă de contact, fir de contact, piesă de contact, contact electric sau locuțiunile verbale a fi în contact, a veni în contact, a lua contact cu ceva sau cu cineva, a avea multe contacte). În afara expresiei lentile de contact, există ca termen de strictă specialitate, în domeniul medical, și dermatită de contact, care este, după părerea noastră, un împrumut în primul rând din engleză. În această limbă există o sintagmă cu structura contact dermatitis, prin care se denumește în patologie o afecțiune dermatologică și care include un element cu rădăcini grecești (cf. gr. derma, dermatos, ,,piele”). Corespondentul engl. dermatitis în limba franceză este un substantiv de forma dermite, care este mult mai frecvent întâlnit decât varianta dermatite. Din această cauză franceza poate fi acceptată numai în subsidiar ca sursă pentru frazeologismul din medicină, despre care a fost vorba mai sus.

Dintr-un alt domeniu, cel al informaticii, fac parte sintagmele traducere automată sau creier electronic, la baza cărora se găsesc unități frazeologice din limbile franceză și engleză care prezintă aceeași structură ori au o topică diferită în raport cu limba română. Ca și în cazul unităților lexicale utilizate în informatică, frazeologismele prin care sunt desemnate realități din acest domeniu au fost create, indiscutabil, în engleza americană. Ele s-au răspândit în scurtă vreme în alte limbi, printre care și franceza, de unde le-am putut calchia și noi. Având în vedere asemănările de natură formală și semantică, dar și contextul în care am făcut cunoștință cu obiectul desemnat prin această expresie, trebuie să admitem faptul că rom. creier electronic calchiază parțial atât fr. cerveau électronique, cât și engl. electronic brain, cu alt mod de organizare sintactică. Acesta din urmă, care este glosat în Webster, la p. 460, col. 2 (s. v.) ,,an electronic computer”, a reprezentat, de altfel, și punctul de plecare pentru limba franceză, unde a fost calchiat imperfect, în sensul că ordinea celor două componente s-a modificat în conformitate cu topica de tip substantiv + adjectiv. Aceeași structură e preferată și în română, unde frazeologismul creier electronic se utilizează ca termen științific. În componența lui se găsește adjectivul electronic, pe care l-am analizat din punct de vedere etimologic când am prezentat locuțiunea substantivală calculator electronic, sinonimă cu expresia creier electronic și împrumutată, de asemenea, în limba română, din două surse (engleza și franceza). Cu acel prilej, am argumentat existența unei legături între termenul grecesc élektron, ,,ambră, chihlimbar”, din structura rom. electronic, și lat. electricus, de origine greacă. O proveniență latinească evidentă are, în schimb, substantivul creier, care a fost moștenit în limba română din lat. cerebrum, -i. El și-a lărgit sfera semantică sub influența fr. cerveau, lucru de care nu se ține seama în DEXI (s. v. creier), cu toate că la p. 638, col. 3 și la p. 639, col. 1 sunt înregistrate frazeologisme precum creier electronic, fuga sau exodul creierelor, ca și locuțiunea verbală cu sens figurat a avea un creier electronic, care, în mod evident, nu se explică prin latină.

Un alt frazeologism din domeniul informaticii care se explică în limba română, în egală măsură, prin calc după engleză și după franceză, este traducere automată. La originea lui imediată se află engl. automatic translation și fr. traduction automatique. Familia frazeologică a substantivului românesc traducere este una destul de numeroasă și include sintagme care nu se pot explica altfel decât prin calc după un model străin, în special franțuzesc, iar în anumite cazuri, și englezesc. DEXI nu înregistrează la p. 2038, col. 2 (s. v. traducere) locuțiunea substantivală traducere automată. În dicționarul menționat apar însă și sunt definite următoarele unități frazeologice: traducere autorizată, traducere infidelă, traducere juxtalineală și traducere liberă. Din moment ce la originea lor se găsesc formații cu structură similară din limba franceză, considerăm insuficient modul în care DEXI (s. v.) înțelege să abordeze etimologia termenului traducere. După părerea noastră, nu este suficient să vedem în el o simplă creație românească de la verbul a traduce, independent de fr. traduction, iar în anumite situații, și de engl. translation, de la care s-au calchiat semnificații frazeologice de felul celor amintite mai sus. Mult mai aproape de adevăr este etimologia care i se indică în DEXI (s. v.) verbului românesc a traduce. Acesta este considerat un reflex atât al lat. traducere, cât și al fr. traduire. Singura obiecție pe care o avem în legătură cu modul în care autorii acestei lucrări lexicografice abordează proveniența imediată a rom. traduce se referă la faptul că nu se face aici nicio diferență între mecanismele prin care el a fost creat. Dacă în cazul latinei se poate accepta un împrumut direct, nu același lucru putem afirma despre franceză. În această limbă se folosește într-adevăr un derivat cu aceeași structură sau formă internă, însă acesta a fost creat de la un verb franțuzesc traduire, moștenit din limba latină. De aceea, mecanismul care a stat la baza verbului românesc a traduce nu este împrumutul, ci calcul de structură (parțial) după corespondentul francez. În procesul calchierii s-a recunoscut în componența fr. traduire un verb moștenit din lat. ducere, astfel că ne-am apropiat foarte mult de latină. Așa a fost posibil să apără în limba română un verb a traduce, identic ca structură cu acela pe care l-am împrumutat pe cale savantă din lat. traducere. Spre deosebire de substantivul românesc traducere, care este un termen latinesc, adjectivul automat reprezintă un neologism de proveniență franceză în care se recunosc rădăcini grecești (cf. v. gr. autómatos, cu sensul concret ,,care se mișcă singur”). El se recunoaște și în structura unor frazeologisme de dată recentă ca pilot automat, pistol automat, procesare de date automată și transmisie automată, care pot fi puse în legătură cu expresii englezești de felul lui automatic drive, automatic pistol, automatic data processing, automatic transmission. După cum se vede, ele au o structură identică sau asemănătoare cu ceea ce a rezultat în limba română fie în urma unui simplu împrumut frazeologic, fie printr-un calc de structură. Este evident pentru oricine faptul că unități frazeologice de felul celor amintite mai sus nu au apărut în limba română independent de un model englezesc.

După cum se vede, în afara calcurilor multiple care sunt realizate direct după engleză, dar și pe baza unui intermediar franțuzesc, există unități frazeologice românești calchiate exclusiv după un model englezesc și, în special, american.

Calcuri frazeologice realizate după engleză. În perioada ulterioară Revoluției Române din 1989 s-a folosit în limbajul politic expresia luminița (ori lumina) de la capătul tunelului, care apare mai mult în componența unor structuri complexe de tipul: a vedea/ a întrevedea (sau a zări/a întrezări) luminița (ori lumina) de la capătul tunelului și care, în ciuda aparenței, nu este veche și populară. Că aceasta este realitatea o dovedește și faptul că nu am găsit-o în DLR, Tom. 11, partea a 3-a, Litera T (Tocăna-Twist), p. 713, col. 1-2 (s. v. tunel) și nici în dicționarele noastre apărute până în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Apare însă sub forma a zări luminița de la capătul tunelului, în DEXI, dicționar care s-a publicat mai recent, în anul 2007; vezi p. 2220, col. 2 (s. v. zări), p. 1069, col. 3 (s. v. luminiță) și p. 2082, col. 2 (s. v. tunel). Se pare că nu este atestată în limba română înainte de 1997, fiindcă nu o găsim nici în DEX2, care a apărut un an mai devreme. În Oxford, la p. 3374, col. 1 (s. v. tunnel) am găsit înregistrată ca ,,phrase” o locuțiune substantivală cu structura light at the end of the tunnel, care se folosește în registrul colocvial cu sensul următor: ,,a long-awaited sign that a period of hardship or adversity is nearing an end”. După părerea noastră, rom. lumina de la capătul tunelului constituie un calc după engl. light at the end of the tunnel. Fiind alcătuită din elemente cu rădăcini latinești (cuvinte moștenite, create pe teren românesc de la baze derivative de origine latină sau împrumutate din limbile romanice, în special din franceză), este, de asemenea, reprezentativă pentru relatinizarea limbii române. Prin latină se explică și substantivul lumină (cf. lat. lumina, un derivat al lui lumen, -inis), de la care a fost creat în interiorul limbii române diminutivul luminiță, prin atașarea sufixului slav -iță, la substantivul lume, pentru care au fost propuse mai multe explicații de natură etimologică. La fel de interesantă este și etimologia rom. capăt. Dicționarele noastre au acceptat teoria conform căreia ne aflăm în fața unei forme de singular care a fost refăcută din capete, pluralul lui cap. Îmbrățișând la p. 290, col. 1-2 (s. v. capăt) această soluție etimologică, DEXI îl explică mai departe pe cap, în felul următor: ,,lat. caput, -tis, cf. și fr. chef, engl. head”. În ceea ce privește proveniența imediată a ultimului substantiv din structura acestei unități frazeologice complexe, dicționarul menționat mai sus se oprește la fr. tunnel și la germ. Tunnel. În limba franceză, tunnel provine din engl. tunnel și se încadrează în seria așa-numitelor ,,împrumuturi restituite”, despre care vorbea Deroy (1956). Lexis îi recunoaște la p. 1858, col. 1 (s. v. tunnel ), originea engleză și invocă un etimon cu aceeași formă și cu sensul de ,,galerie, tuyau”. Aceeași proveniență englezească are și germ. Tunnel. În DUDEN găsim la p. 1399 (s.v.), o precizare extrem de importantă pentru aspectul care ne interesează aici, și anume: ,,aus gleichbed. engl. tunnel, dies aus altfr. ton(n)el (fr. tonnelle) <<Tonnengewölbe>> zu tonne, vgl. Tonnage” (adică ,,din engl. tunnel, cu același sens, iar acesta din v. fr. ton(n)el (variantă pentru fr. tonnelle) <<capac de butoi>>, de la tonne, compară Tonnage”). La p. 1371, col. 1 (s. v. Tonnage), se afirmă în lucrarea lexicografică menționată mai sus că fr. tonnage, prin care se explică termenul german în discuție, reprezintă un derivat de la tonne, cu înțelesul de ,,tonă”, iar acesta din urmă provine din lat. med. tunna, ,,recipient, butoi” (subl. ns).

Chiar dacă este mai greu de sesizat, și expresia a fi pe cai mari, care se folosește astăzi din ce în ce mai mult în presa scrisă cu sensul de ,,a deține controlul, a fi deasupra tuturor”, reprezintă un calc după engleză și nu trebuie considerată nicidecum un frazeologism vechi sau popular. Ea este calchiată indiscutabil după engl. to be on a high horse, cu varianta to be on the high horse, care înseamnă ,,a fi arogant, a fi extrem de orgolios”. În Webster, la p. 670, col. 2 (s. v.) este discutată o locuțiune substantivală de forma high horse, căreia i se atribuie următoarea semnificație: ,,a haughty attitude or temper; a contemptuous manner”. Chiar dacă apare cu substantivul la plural și actualizează un sens ușor diferit în comparație cu etimonul său englezesc, rom. a fi pe cai mari se explică fără niciun fel de dificultate prin calc total și imperfect după limba engleză. Apropierea de latină s-a realizat și în acest fel, prin consolidarea elementelor care compun această unitate frazeologică și care sunt toate moștenite în limba română (cf. a fi <lat. *fire, variantă a lui fieri, cal <lat. caballus, -i și adjectivul mare, dacă acceptăm ipoteza potrivit căreia la originea lui imediată se află lat. mas, maris, cu sensul de ,,bărbat”). Părerea noastră este că nici expresia a pune căruța înaintea cailor nu este veche și populară în limba română. Sinonim al cunoscutei unități frazeologice a pune carul înaintea boilor, ea a apărut prin calc după engl. put the cart before horse, care este înregistrat în Oxford, la p. 1280, col. 1 (s. v. horse) și definită la p. 352, col. 3 (s. v. cart) identic ca la noi (cf. ,,reverse the proper order of things; take an effect for a cause”). Rom. a pune căruța înaintea cailor conține, de asemenea, termeni de origine latină, care și-au consolidat și pe această cale poziția în sistem (cf. a pune <lat. ponere, căruță, derivat cu sufix diminutival de la car <lat. carrus, -i, înainte <lat. in ab ante și cal <lat. caballus, -i).

Chiar dacă în trecerea de la latină la română au acționat legile fonetice cunoscute, substantivul cal nu s-a îndepărtat într-un grad atât de mare de etimonul său latinesc, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu fr. cheval. Dacă vom raporta elementele latinești moștenite în limba noastră la corespondentele lor din celelalte limbi romanice, vom remarca faptul că româna se apropie mult mai mult de latină în ceea ce privește imaginea sau grafia acestor cuvinte. Același lucru se poate afirma și în legătură cu termenii latinești împrumutați în limba engleză. Ei au fost adaptați aici din punct de vedere fonologic și gramatical, fiind în unele situații imposibil de sesizat proveniența lor latină. Este și cazul cuvintelor count sau curtain, întâlnite, alături de cuvinte nelatinești precum down ori iron, în locuțiunea count down și, respectiv în expresia iron curtain. După cum se știe, limba engleză se individualizează prin existența unei omonimii morfologice de tip special între anumite substantive și verbele corespunzătoare lor. Termenul count, care s-a folosit inițial ca verb, nu reprezintă o excepție în acest sens, din moment ce pe baza lui a fost creat prin conversiune un substantiv cu semnificația de ,,numărătoare”. Un asemenea mecanism explică și apariția unei locuțiuni substantivale de la un corespondent locuțional care se folosește cu valoare de verb. Webster înregistrează la p. 332, col. 1-2 (s. v. count) o locuțiune verbală de forma count down, pe care o definește în felul următor: ,,to count backward, usually by ones, from a given integer to zero”. Aceleași elemente sunt prezente, în linii generale, și în definiția care îi este indicată în DEXI, la p. 1282, col. 3 (s. v. numărătoare) locuțiunii substantivale numărătoare inversă. Această expresie se folosește, în primul rând, pentru a indica timpul care a mai rămas până la lansarea unei navete spațiale. În explicarea provenienței acestei sintagme trebuie să plecăm însă tot de la o expresie nominală din limba engleză, fiindcă numai așa vom respecta un criteriu care este discutat mai puțin în cercetarea etimologică în comparație cu cel formal și semantic, însă prezintă o importanță foarte mare. Ne referim la concordanța categoriei sau a clasei lexico-gramaticale care trebuie să existe între etimon și reflexul său etimologic. Este astfel evident că în limba engleză nu s-a putut trece în mod direct de la locuțiunea verbală to count down la substantivul compus countdown, discutat în Webster la p. 332, col. 2 (s. v.) și explicat în felul următor: ,,[n. use of v. phrase count down]”. Considerăm de aceea că mai degrabă noi am calchiat locuțiunea substantivală englezească în care apare termenul count, și nu am tradus substantivul compus countdown, chiar dacă acesta este folosit mai mult în limba engleză. Ca dovadă, în timpul unei emisiuni muzicale difuzate la postul de televiziune VH1 de la orele 17.30-20.30, în data de 2.05.2009, a stat scris în partea dreaptă a ecranului, timp de trei ore, cât s-a derulat Top 50 Sountrack Songs, sintagma Final Countdown care conține compusul menționat, și nu expresia echivalentă. Spre deosebire de corespondentul său din limba română care păstrează mai fidel imaginea etimonului latinesc originar (cf. numărătoare, derivat cu sufixul -ătoare de la verbul a număra <lat. numerare), engl. count nu mai amintește astăzi nici măcar prin grafie de lat. computare, din care provine în ultimă analiză. Webster (s. v.) prezintă în detaliu evoluția formală și semantică a acestui termen care avea în engleza medievală forma counten, apropiată de varianta etimologică franțuzită counter. Aceasta din urmă este de origine latino-romanică și se explică prin împrumut din fr. med. conter, o variantă lexicală a verbului counter, care a fost moștenit în franceza veche din lat. computare. Ceea ce ne interesează în primul rând pe noi este faptul că sintagma count down din limba engleză nu a fost împrumutată, ci calchiată în română, iar rezultatul l-a constituit apariția unui frazeologism a cărui formă este numărătoare inversă, alcătuit integral din elemente latinești. În engleză, down nu are origine latină, însă în limba română s-a recurs la un termen latinesc (în procesul calchierii) și acest lucru contează aici. Este vorba despre rom. invers, explicat în DEXI la p. 930, col. 1-2 (s. v.), atât prin fr. inverse, cât și prin lat. inversus, -a, -um, adjectiv participial de la verbul invertere, ,,a (se) întoarce”. El se regăsește și în structura altei unități frazeologice calchiate după un model englez. Ne referim la conexiune inversă, sinonimul frazeologic al compusului feedback, care a fost creat în limba engleză prin aglutinarea celor două componente din structura perifrazei feed back (cf. Webster, p. 521, col. 2, s. v. feedback). Noi l-am împrumutat din engleză pe feedback și îl folosim în continuare ca substantiv compus (cf. feedback, singura formă admisă în DOOM2, p. 298, col. 2). În paralel, pentru a denumi procesul indicat de anglicismul feedback, română dispune și de frazeologismul conexiune inversă, care constituie indiscutabil un calc parțial după engl. inverse feedback, și este alcătuit integral din neologisme latino-romanice (cf. rom. conexiune, explicat în DEXI, la p. 421, col. 1, s. v., prin fr. connexion și prin lat. co(n)nexio, -onis). În această lucrare lexicografică, frazeologismul conexiune inversă e socotit un termen de strictă specialitate care se folosește în electricitate cu sensul de ,,legătură între două sau mai multe elemente de circuit ori conducte electrice”. Dacă vom compara această definiție cu aceea care se indică în Webster (s. v.) pentru compusul feedback, vom remarca asemănări izbitoare (cf. ,,the returning of some of the energy of the plate circuit of a vacuum tube to the grid circuits, either to oppose the input (inverse feedback) or to aid the input (regenerative feedback)” (subl. ns.). În limba română, frazeologismul conexiune inversă și-a lărgit însă sfera semantică, ajungând să se folosească și în alte discipline cum este, de exemplu, didactica. Prin această sintagmă se indică modul în care elevii au reușit să asimileze informațiile care le-au fost transmise, fiind cuantificat, în același timp, și nivelul de performanță atins de profesor. În afara engl. count down sau inverse feedback, română a calchiat din limba engleză și sintagma iron curtain, în care se găsește, de asemenea, un element de origine latinească mai îndepărtată. Ne referim la substantivul curtain, explicat în Webster, la p. 356, col. 2 (s. v.) ca împrumut latino-romanic. Atestat în engleza medievală sub formele cortine și courtine, prin care se raportează la un intermediar din franceza veche, engl. curtine are ca etimon mai îndepărtat lat.

tz. cortina, prin care se explică, în ultimă analiză, și neologismul românesc cortină din componența unității frazeologice metaforice cortină de fier. Reprezentând o creație a fostului premier englez Winston Churchill, care a propus-o imediat după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a descrie o realitate politică din zona Europei, expresia în discuție nu poate avea ca punct de plecare decât limba engleză. Webster înregistrează la p. 752, col. 2, sintagma iron curtaine, căreia îi atribuie și un sens mai general, acela de ,,obstacol sau barieră impenetrabilă de comunicare ori de informare, reprezentând o consecintă directă a cenzurii și a secretizării informațiilor”. Autorii acestui dicționar nu uită să precizeze că expresia de mai sus a fost folosită pentru prima dată în anul 1946 cu un sens politic bine definit. Prin intermediul ei era indicată linia de demarcație dintre Europa Occidentală și țările din centrul, estul și sud-estul Europei care se aflau sub directa influență politică a Uniunii Sovietice. Reprezentând indiscutabil un calc total și imperfect după engl. iron curtaine, frazeologismul românesc cortină de fier, înregistrat în DEXI, la p. 453, col. 2 (s. v. cortină), este definit într-un mod asemănător cu ceea ce se propune în dicționarele limbii engleze: ,,linie teoretică ce despărțea, în timpul războiului rece, țările comuniste de cele necomuniste”. De remarcat faptul că expresia cortină de fier e alcătuită integral din elemente care amintesc de limba latină, iar acesta este lucrul cel mai important pentru aspectul care interesează aici. Substantivul cortină e considerat în lucrarea lexicografică menționată mai sus un neologism cu origine dublă, italiană și latină savantă (cf. it., lat. cortina). Cât privește celălalt substantiv din componența unității frazeologice cortină de fier, se știe că el reprezintă un cuvânt moștenit din latină (<ferrum).

Rădăcinile latinești sunt foarte clare și în locuțiunea adjectivală ultimul, dar nu cel din urmă, care cunoaște și variantele cu structură mai lungă ultimul, dar nu cel mai puțin însemnat (sau important). Indiferent de forma lor, acestea se explică prin calc total de structură după frazeologismul englezesc last, but not least, care, având avantajul scurtimii, a fost și împrumutat în limba română, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cele trei formații calchiate prezintă pentru noi o importanță mult mai mare în comparație cu împrumutul, deoarece sunt alcătuite aproape integral din cuvinte cu rădăcini latinești. Dacă vom analiza etimologia care li se indică în DEXI, vom observa că singurul element care face excepție în acest sens este conjuncția adversativă dar, considerată aici termen cu etimologie necunoscută. Toate celelalte unități lexicale sunt fie moștenite în română din limba latină, fie împrumuturi latino-romanice. Adjectivul neologic ultim, care devine, prin conversiune, un substantiv de gen masculin, are, potrivit celor indicate în DEXI, la. p. 2112, col. 3 (s. v.), o triplă origine imediată: franceză, italiană și latină savantă (cf. fr. ultime, it. ultimo, lat. ultimus, -a, -um, derivat de la ulter). Același dicționar îl consideră la p. 2128, col. 3 (s. v.) pe substantivul urmă un termen moștenit dintr-un etimon latinesc reconstruit *orma, pe care îl raportează, prin aceeași mențiune cf., la gr. ὀσμή, ,,miros”. În aceeași categorie de fapte se încadrează și adverbul puțin. El provine prin conversiune dintr-un adjectiv omonim, pentru care autorii lucrării lexicografice amintite se văd nevoiți să recurgă la reconstituirea unui etimon latinesc de forma *putinus, -a, -um, reprezentând în realitate o variantă lexicală a lat. lit. pittinus. Un termen moștenit indiscutabil din limba latină este substantivul semn (<lat. signum), de la care a fost creat pe teren românesc derivatul parasintetic însemna, raportat în DEXI, la p. 980, col. 2-3 (s. v.), la verbul latinesc insignare, prin mențiunea cf. (=confer). Reprezentând un sinonim contextual pentru adjectivul participial însemnat, notat în lucrarea lexicografică de mai sus însemnat2, neologismul latino-romanic important a fost împrumutat în limba română din trei surse imediate: fr. important, lat. importans, -ntis și it. importante.

La fel ca în cazul analizat mai sus, vorbim despre un dublu reflex în limba română și în ceea ce privește engl. amer. First Lady. Locuțiunea substantivală Prima Doamnă reprezintă un calc indiscutabil după această sintagmă englezească. De remarcat că unii vorbitori români l-au și împrumutat pe First Lady, însă formația calchiată are o poziție mult mai solidă în sistemul limbii. La acest lucru a contribuit, desigur, și structura sa integral latinească și latino-romanică. Substantivul doamnă este moștenit în limba română din lat. domina, cu varianta sincopată domna, însă are, așa cum se arată în DEXI, p. 595, col. 2 (s. v.), unele semnificații neologice explicate prin germ. Dame și, mai ales, prin fr. dame (cf. doamnă de companie, corespondentul lui damă de companie, sau doamnă de onoare, pe care îl găsim și în forma diminutivală domnișoară de onoare). Același dicționar explică neologismul românesc prim atât prin latină (cf. primum), cât și prin franceză (cf. prime). Prin acest ultim etimon se explică și sensurile speciale pe care el le actualizează în structura unor compuse ca prim-amorez, prim-ajutor, prim-ministru, prim-plan, prim-procuror, prim-pretor, prim-solist, prim-balerin, dar și în numeroase frazeologisme de felul lui în primul rând, de prim rang, de prim ordin, factor prim, materie primă, primă audiție, primă instanță, primă tinerețe. În mod surprinzător, DEXI nu include anglicismul Prima Doamnă printre membrii familiei frazeologice a rom. prim sau a rom. doamnă. Nici expresia împrumutată First Lady nu se găsește în acest dicționar, cauza fiiind probabil folosirea lui mai restrânsă în limba română. Este înregistrat în schimb, la p. 1016, col. 1 (s. v.) anglicismul lady, ca titlu de noblețe în Anglia, dar și cu înțelesuri figurate. În limba engleză, sintagma first lady apare scrisă în Webster cu litere mici, lucru explicabil până la un punct, dacă avem în vedere faptul că la p. 535, col. 3 (s. v.) i se atribuie în această lucrare lexicografică nu mai puțin de trei sensuri. Probabil că ultimul dintre ele, cel de ,,personalitate feminină de prim rang din diverse domenii culturale”, nu prezintă pentru autorii acestui dicționar englez o valoare simbolică atât de mare, încât să impună scrierea lui cu majuscule. Pornindu-se de la unitatea frazeologică First Lady, prin care era desemnată în lumea americană, în primul rând, soția președintelui SUA, dar și a unui conducător dintr-o altă țară, s-a ajuns ca rom. Prima Doamnă să fie folosit și la noi în sens mai larg, cu referire la conducerea politică a oricărui stat republican de pe glob, inclusiv a țării noastre. În varianta audio-vizuală a presei noastre actuale am auzit vorbindu-se și despre prima familie (a țării), cu referire, evident, la întreaga familie a președintelui. Creată indiscutabil prin analogie cu frazeologismul prima doamnă, care este scris cu inițiale majuscule în conformitate cu principiul simbolic din ortografia românească, sintagma prima familie reprezintă o inovație a limbii române sau, în măsura în care atestările pot dovedi, o traducere din engleza americană. Alături de adjectivul latino-romanic prim, găsim în structura sa și un substantiv cu origine latină, care este considerat în DEXI, p. 710, col. 1 (s. v. familie) un neologism cu etimologie multiplă, împrumutat din lat. familia, -ae, it. famiglia, fr. famille, ngr. φαμίλια și din germ. Familie.

Există și situații când etimonul cunoaște o poziție mult mai slabă în limba engleză decât are în frazeologia română contemporană reflexul lui etimologic. Este, printre altele, și cazul sintagmei mass media, care a devenit în română cuvânt compus și trebuie scrisă cu cratimă, așa cum ne recomandă DOOM2, la p. 468, col. 2 (s. v. mass-media). În limba engleză se folosește în două variante de construcții sintactice, mass-media of communication și media of mass communication, pe care le-am tradus și noi, prima sub o formă greșită care s-a impus definitiv în uz (cf. mijloace de comunicare în masă, în loc de mijloace ale comunicării de masă sau mijloace de masă ale comunicării, adică ,,de mare efect, cu răsunet, cu impact la public”13). Indiferent de structura lor sintactică, formațiile calchiate includ numai elemente latinești moștenite sau împrumutate din latină, pe cale savantă, dar și din alte limbi, în special din franceză, care este pentru noi cea mai importantă sursă de neologisme. Un cuvânt moștenit din limba latină este, pe lângă elementele de relație prezente în aceste construcții, și substantivul mijloc. El apare în DEXI, la p. 1154, col. 1-2, fiind explicat în felul următor: lat. medius locus; cf. și fr. milieu, ngr. μέσον, pentru că numai așa se explică valoarea sa substantivală și semnificațiile frazeologice din locuțiuni ca mijloace circulante, mijloace fixe, mijloace dolosive, mijloace de plată, mijloace de luptă, mijloace de muncă, mijloace de producție, mijloace de circulație sau de locomoție ori de transport. Din păcate, autorii acestui dicționar nu fac nicio referire la limba engleză, chiar dacă îl includ în familia frazeologică a rom. mijloc și frazeologismul mijloace de comunicare în masă. La fel stau lucrurile și în articolul consacrat substantivului comunicare, pentru care se trimite în DEXI, p. 413, col. 2 (s. v.) la verbul comunica, în dreptul căruia găsim următoarea indicație etimologică: ,,< fr. communiquer; cf. lat. communicare, ,,a fi în legătură cu”. Având în vedere că una dintre semnificațiile neologismului latino-romanic comunicare o reprezintă aceea de ,,informare (a populației)”, în paralel cu unitatea frazeologică mijloace de comunicare în masă se folosește și varianta mijloace de informare (în masă). Substantivul informare constituie, de asemenea, un element latinesc și romanic. În dicționarul menționat, el este explicat la p. 909, col. 2 (s. v.) prin fr. informer, it. și lat. informare. Chiar dacă nu o realizează în mod direct, neologismul masă, împrumutat cu sensul de ,,mulțime” din fr. masse și din germ. Masse, stabilește și el o relație de tip etimologic cu limba latină. Fr. masse, care se găsește și la originea imediată a termenului german de mai sus, e considerat în cele mai multe dicționare franțuzești un împrumut savant din lat. massa (cf. Larousse, p. 637, col. 3, s. v. masse1) sau atât din lat. massa, cât și din gr. maza (vezi Lexis, p. 1064, col. 2 și p. 1065, col. 1, s. v. masse1). Aici se arată că primul lui înțeles a fost acela concret de ,,réunion de parties, de choses distinctes, assemblées en un tout”, prin care se argumentează etimologia propusă și de la care s-a putut ajunge pe teren franțuzesc la sensul de ,,grup mare, colectivitate, mulțime de indivizi”.

Față de situațiile prezentate mai sus, în care toate componentele au origine latină imediată ori mai îndepărtată, frazeologismele discutate în continuare sunt parțial alcătuite din termeni latinești. Este și cazul locuțiunii substantivale cutie neagră, prin care a fost calchiată imperfect în limba română sintagma englezească black box. Webster îl înregistrează la p. 153, col. 3 (s. v.) cu următoarea definiție pe care o cunoaște și reflexul său etimologic din limba română: ,,any unit that forms part of an electronic circuit and that has its function, but not its components, specified”. De la acest înțeles pur tehnic s-a ajuns în limbajul comun și la sensuri derivate ori figurate, așa cum sunt cele înregistrate în DEXI, la p. 497, col. 3 (s. v. cutie), unde se vorbește chiar și despre o unitate frazeologică mai complexă de forma principiul cutiei negre. În ceea ce privește sensul și etimologia substantivului cutie, suntem de părere că el este definit aici într-un mod complet nesatisfăcător, din moment ce autorii acestei lucrări lexicografice se limitează la etimoane vechi și regionale cum sunt: tc. kutu, ngr. kουτι; cf. bg. kутия, srb. kutija. Este evident faptul că prin ele nu se pot explica semnificații de strictă specialitate de felul lui cutie neagră, cutie de rezonanță sau cutie craniană, care sunt calchiate, primul după engleză, iar celelalte, după expresii cu structuri asemănătoare existente în limba francază. Spre deosebire de acestea, care conțin termenul nelatinesc cutie, frazeologismul gaură neagră include numai cuvinte care se explică prin latină, chiar dacă în cazul primului element e mai greu de sesizat etimonul din care a fost moștenit. Potrivit celor arătate în DEXI, la p. 788, col. 1 (s. v. gaură), acesta nu poate fi explicat altfel decât prin reconstruirea unui derivat latinesc *cavula, de la cavus, -a, -um. Moștenit din latină este și adjectivul negru (cf. lat. niger, -gra, -grum). Pentru a oferi o indicație etimologică nu numai completă, dar și corectă, trebuie să menționăm și rolul pe care l-au avut influențele moderne exercitate asupra limbii noastre, îndeosebi franceza, iar în unele cazuri, și engleza. Numai așa se pot explica următoarele sintagme, cele mai multe, neologice întâlnite în DEXI, la p. 1240, col. 2-3 și la p. 1241, col. 1 (s. v. negru): aurul negru, bilă neagră, brigăzile negre, bursa neagră, cafea neagră, carte neagră, ceai negru, centură neagră, continentul negru, corp negru, cutie neagră, drapel negru, economie neagră, gol negru, icre negre, listă neagră, maree neagră, pâine neagră, pământ negru, piață neagră, preț negru, rasa neagră, umor negru, vin negru etc. Este evident că după lat. niger, -gra, -grum, invocat în acest dicționar ca etimon imediat al rom. negru, trebuie să adăugăm: ,,cu sensuri după fr. noir și după engl. black”. Printre locuțiunile și expresiile înregistrate în lucrarea lexicografică menționată mai sus, se găsește și rom. gaură neagră, care apare cu o definiție foarte detaliată: ,,relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbușire gravitațională, caracterizată prin densitate foarte mare, care atrage puternic materia din spațiul înconjurător, ca urmare a câmpului gravitațional foarte intens”. Pentru a explica unitatea frazeologică gaură neagră, folosită în domeniul astronomiei, trebuie să pornim de la engl. black hole, a cărui structură a fost calchiată total în limba română, rezultând o expresie cu topică modificată de tip substantiv + adjectiv. Webster o înregistrează ca locuțiune substantivală (s. v. black hole) și o definește ca termen de strictă specialitate la p. 154, col. 2, unde sunt discutate numeroase exemple din familia frazeologică a engl. black, dintre care unele au un corespondent perfect în limba română (cf. black book, black butter, black cherry, black coffee, black eye, black gold, black humor, black list, black magic, black market, black tea, black water fever etc). De precizat că multe dintre ele se explică în limba engleză prin franceză, lucru recunoscut, de pildă, în cazul lui black butter, în dreptul căruia am găsit în Webster următoarea precizare: ,,(ad beurre noir)”. În același dicționar apare și un substantiv propriu Black Hole (of Calcutta), însă pe noi ne interesează mai mult structura scrisă cu litere mici, pe care am calchiat-o sub forma gaură neagră.

Prin engl. collateral damage (sing.) se explică atât rom. pagube colaterale, cât și rom. pierderi colaterale (cum se scrie, adeseori, în presă). Niciuna dintre aceste expresii românești nu apare în DEXI, ca dovadă că ambele sunt de dată foarte recentă. În Webster sunt înregistrate puține expresii care conțin adjectivul collateral (cf. collateral circulation și collateral trust bord). În mod surprinzător, printre acestea nu se află și engl. collateral damage, ale cărui componente au origine latină imediată (cf. collateral <lat. med. collateralis) ori mai îndepărtată. Oricât de greu ar fi de crezut, și engl. damage are în structura sa o rădăcină latinească. Este vorba despre lat. damnum, cu sensul de ,,pagubă, daună”, din care a fost moștenit în limba franceză termenul dam. Acesta a reprezentat în franceza veche primitivul lui damage, un derivat cu sufixul -age care a fost împrumutat cu aceeași formă și în engleza medievală. După cum se vede, rădăcinile latinești sunt mai greu de recunoscut în structura engl. damage. Ceea ce ne interesează în primul rând pe noi e componența pe care o au cele două reflexe din limba română ale engl. collateral damage. Unitatea frazeologică pierderi colaterale este alcătuită în întregime din cuvinte cu rădăcini latinești. Potrivit celor arătate în DEXI, la p. 1450, col. 2 și 3, rom. pierdere constituie un derivat de la verbul a pierde, care a fost moștenit din lat. perdere, iar adjectivul colateral reprezintă un neologism de origine latino-romanică (cf. fr. collatéral și lat. collateralis, -e, etimoane indicate la p. 396, col. 1, în dicționarul mai sus amintit). Spre deosebire de pierderi colaterale, rom. pagube colaterale conține și un substantiv de altă origine (cf. pagubă <v. sl. pagouba).

Pe jumătate latinesc este și frazeologismul vorbitor nativ, un calc parțial imperfect după engl. native speaker. Primul dintre elemente a fost preluat ca atare și pus în legătură cu neologismul nativ, care exista deja în limba română ca împrumut cu origine multiplă. În DEXI se arată la p. 1220, col. 1 (s. v.) că la baza lui stau, deopotrivă, lat. nativus, -a, -um, fr. natif și germ. nativ. Substantivul vorbitor, prin care a fost tradus engl. speaker, este, ca și corespondentul lui din limba engleză, un derivat cu sufix (nume de agent) de la un verb nelatinesc. La p. 2198, col. 1 (s. v. vorbitor), acesta primește în dicționarul amintit următoarea indicație etimologică: ,,vorbi + -tor; cf. și fr. parloir, it. parlatorio”. După cum se vede, elementele romanice sunt invocate în cazul lui numai pentru se a justifica proveniența sensurilor neologice (lexicale și frazeologice). Rom. vorbitor, care cunoaște și o valoare adjectivală (cf. ceas vorbitor, papagal vorbitor, subiect vorbitor), a fost creat pe teren românesc în două etape, pornindu-se de la cuvântul vorbă, de proveniență slavă. În DEXI (s. v.) se folosește mențiunea cf. (= confer) și este pus, astfel, într-o relație etimologică directă cu v. sl. dvorǐba.

În afara cazurilor în care o sintagmă englezească a fost calchiată în două moduri mai mult ori mai puțin diferite (cf. engl. collateral damage, cu dublu reflex în limba română: pierderi colaterale și pagube colaterale), există și situații în care una și aceeași unitate frazeologică a fost, pe de o parte, tradusă, iar, pe de altă parte, împrumutată de noi. Spre exemplu, prin engl. no man's land se explică în limba română atât expresia țara (sau pământul) nimănui (calc total și imperfect), cât și împrumutul frazeologic neadaptat no man's land. Webster înregistrează această expresie la p. 970, col. 3 (s. v.) și îi atribuie trei sensuri. Ultimul dintre ele apare în sport (tenis, handbal) și ne interesează mai puțin, fiind unul extrem de specializat și de limitat în ceea ce privește uzul. În schimb, primele două semnificații (cf. ,,a tract of land between opposing armiens, over which no control has been established” și ,,an unowned or unclaimed tract of usually barren land”) sunt relevante prin aria lor de acoperire, fiind transferate în limba română contemporană și folosite în diverse contexte. Aceste idei se regăsesc, în linii generale, și în definiția care se dă unității frazeologice românești no man's land în DEXI, la p. 1271, col. 2 (s. v.): ,,fâșie de pământ aflată între liniile cele mai înaintate ale beligeranților; zonă-tampon între frontiere”, iar în sens figurat, ,,teren neutru, țara nimănui”. Tot trei sensuri are în DEXI, la p. 2093, col. 2 (s. v. țară) și structura care a fost calchiată după engl. no man's land, sub forma țara nimănui. Dintre acestea, ultimele două accepții sunt, în mod cert, neologice. De remarcat că apropierea noastră de latină s-a realizat grație calcului frazeologic și nicidecum împrumutului, în care toate componentele au origine germanică. În unitatea frazeologică țara (sau pământul) nimănui apar trei elemente moștenite din limba latină, a căror poziție a fost și în acest mod consolidată în sistem: substantivele țară (<lat. terra) și pământ (<lat. pavimentum), dar și pronumele negativ nimeni (<lat. nemo, neminem).

Plecându-se de la una și aceeași expresie englezească (care este visiting professor), s-a ajuns în limba română la un dublu rezultat: frazeologismul profesor invitat, reprezentînd un calc parțial imperfect și împrumutul neadaptat visiting professor. Niciunul nu apare în DEXI, ca dovadă clară că sunt foarte recente în frazeologia românească. Relația dintre sintagma care există în engleză cu forma visiting professor și reflexul etimologic cu structura profesor invitat din limba română actuală se argumentează prin însăși definiția dată acestei expresii englezești în Webster, la p. 1597, col. 1 (s. v.): ,,a professor invited to teach at a university or college other than his own for a limited period, usually for a semester or one academic year”. Așa cum se poate observa, prima parte din explicație este identică nu numai sub aspectul organizării sintactice cu rom. profesor invitat, ci și din punctul de vedere al unităților lexicale care o alcătuiesc. Ele sunt alcătuite dintr-un substantiv latino-romanic și un participiu adjectivizat al unui verb cu aceeași origine imediată. De precizat că Webster înregistrează la aceeași pagină și alte expresii englezești care conțin forma verbală visiting (cf. visiting card sau calling card, visiting fireman, visiting nurse, visiting teacher). După cum se vede, printre ele se află și frazeologismul visiting teacher, pe care îl putem socoti un fel de sinonim al lui visiting professor. Aceasta din urmă a fost creată în limba engleză prin asocierea dintre termenul visiting, formă gramaticală a verbului to visit (<lat. visitare, de la visire, ,,a merge cu scopul de a vedea”, înrudit etimologic cu video, -re, ,,a vedea”) și substantivul professor. Pe acesta din urmă, Webster îl pune în legătură directă cu lat. professor, cu înțelesul concret de ,,a public lecturer”, dar și cu lat. med. professor, care, potrivit celor arătate aici (s. v.), avea următorul sens specializat: ,,one who has taken the vowos of a religious order”. Nu numai termenii din structura anglicismului frazeologic visiting professor provin din limba latină cultă. Origine latinească imediată au și neologismele românești din componența lui profesor invitat. Ultimul este participiul adjectivizat al verbului a invita, cu origine franceză, italiană și latină savantă (cf. fr. inviter, it., lat. visitare, menționate în DEXI, la p. 931, col. 1, s. v. invita). Termenul profesor e considerat în DEXI, la p. 1571, col. 1 (s. v.) un element cu etimologie multiplă, fiind explicat prin lat. professor, -ris, fr. professeur și germ. Professor. Etimonul german și, mai ales, cel franțuzesc stau în legătură directă cu alte locuțiuni și expresii discutate aici (cf. profesor consultant, profesor definitiv, profesor emerit, profesor particular, profesor plin (calc parțial și imperfect după engl. full professor), profesor secundar, profesor suplinitor, profesor universitar etc.), nu însă și cu profesor invitat, pentru care trebuie să ne raportăm exclusiv la limba engleză.

Asemenea engl. visiting professor, discutat mai sus, expresia englezească number one a avut un dublu reflex în frazeologia românească actuală. Primul este reprezentat de împrumutul frazeologic complet neadaptat fonetic, number one, iar cel de-al doilea, de calcul total și perfect numărul unu. Avram (1997: 27) amintește faptul că româna a cunoscut și o expresie sinonimă de forma numărul ainț, atestată într-o perioadă în care se exercita asupra ei influența germană. Pare puțin probabil ca engleza să fi înlăturat această expresie germană destul de greoaie, însă în mod cert, printr-un calc după engl. number one s-a reușit consolidarea unității frazeologice cu valoare stilistică, numărul unu, preexistentă în limba română, și impunerea ei definitivă în limba comună. Numeralul unu, din componența acestei sintagme, este moștenit în limba română din lat. unus. Origine latinească are, în ultimă analiză, și substantivul englezesc number (din structura lui number one). Webster îl consideră la p. 989, col. 1 (s. v.) un termen latino-romanic. În engleza

medievală, number nu era altceva decât varianta lexicală a lui nombre, împrumutată din limba franceză. La rândul său, v. fr. nombre este un cuvânt moștenit din lat. numerus, care, așa cum se întâmplă cu cele mai multe elemente latinești moștenite în franceză, s-a distanțat din punct de vedere formal de etimonul lui. Nu aceeași este situația și cu rom. număr, a cărui imagine este mult mai apropiată de latină decât aceea a corespondentului său franțuzesc. Pe bună dreptate, cele mai multe dicționare românești îl explică pe număr prin lat. numerus, -i, însă uită să amintească și despre rolul pe care l-au avut influențele ulterioare exercitate asupra lexicului românesc modern, în consolidarea acestui termen. Este evident că accepțiile speciale inserate în DEXI, la p. 1282, col. 1 și 2 (s. v. număr), cu care el apare în domeniul matematicii, nu pot fi explicate altfel decât prin calc semantic după fr. nombre și germ. Numer, iar, în unele cazuri mai rare, și după engl. number (cf. număr abstract, număr complex, numere conjugate, număr cuantic, număr eterogen, număr finit, număr fracționar, numere inverse, număr irațional, număr liber de pătrate, număr magic, număr mixt, număr natural, număr perfect, numere pitagoreice, număr prim, număr rațional, număr real, numere reciproce, număr simplu, număr zecimal, a ridica un număr la pătrat, la cub sau la o putere, axa numerelor, baza puterii unui număr, complementul unui număr, modul al unui număr complex, teoria numerelor etc.). Spre deosebire de number one, un anglicism împrumutat în limba română actuală și alcătuit din termeni care amintesc cu greu de latină, calcul frazeologic realizat după același model englez conține două cuvinte moștenite, a căror structură e foarte apropiată de etimonul latinesc și care, din acest motiv, sunt reprezentative în procesul relatinizării limbii noastre.

În ultima vreme, româna a preluat din engleză, prin împrumut sau prin calc, mai multe unități frazeologice folosite în diverse domenii științifice ori în diferite ramuri ale culturii. Un loc important îl ocupă locuțiunile și expresiile din terminologia economică, în general, și din limbajul financiar-bancar, în special. Un exemplu relevant în acest ultim sens îl reprezintă engl. credit card, înregistrat în Oxford, la p. 555, col. 3 (s. v. credit), alături de multe alte unități frazeologice de strictă specialitate (,,phrases”) care conțin substantivul de mai sus. În limba engleză, frazeologismul credit card a apărut în urma alăturării a două elemente care au rădăcini latinești, chiar dacă în cazul ultimului substantiv originea latină este ușor mascată de grafie și aproape de nerecunoscut când îl pronunțăm. Webster înregistrează această unitate frazeologică la p. 341, col. 1-2 (s. v. credit). În dreptul substantivului credit sunt indicate aici două filiere romanice (una franceză și alta italiană), prin care lat. creditum, cu sensul de ,,loan”, a fost împrumutat în limba engleză. În franceza medievală a existat un substantiv cu exact aceeași formă, care are la bază it. credit(o), de origine latină. Proveniență latinească savantă are și engl. card, atestat în engleza medievală, dar și în engleza veche, cu sensul de ,,scrisoare, act sau document scris”. La baza lui se află lat. charta, cu același înțeles, care a fost împrumutat, la rândul lui, din gr. κάρτης, ,,bucată de hîrtie”. În limba română, există două reflexe ale engl. credit card. Unele persoane care își desfășoară activitatea în domeniul bancar au optat pentru împrumutarea ad-litteram a acestui frazeologism, demonstrând astfel o anumită prețiozitate lingvistică. Având în vedere aria mică de folosire, anglicismul în discuție nu apare sub formă de împrumut în dicționarele publicate mai recent, printre care se numără și DEXI. Aici sunt discutate la p. 466, col. 3 și la p. 467, col. 1 (s. v. credit) alte locuțiuni care conțin acest termen (cf. credit bancar, credit ipotecar, credit stand-by, carte de credit, scrisoare de credit, titlu de credit, deschidere de credite sau a unui credit, pentru a nu le cita decât pe cele mai importante). Cel puțin o parte dintre ele nu pot fi izolate de anumite

sintagme englezești cu structură similară, care au putut să le servească drept model în procesul împrumutului sau al calchierii. De aceea considerăm incompletă etimologia care i se atribuie substantivului românesc credit în dicționarul mai sus menționat. El este explicat prin fr. credit, germ. Kredit și prin lat. creditum, -i, derivat de la verbul credere, ,,a crede”. După părerea noastră, ultimul dintre aceste trei etimoane pare puțin probabil să reprezinte o sursă primară sau imediată pentru termenul românesc. Nu același lucru se poate spune și în legătură cu engl. credit, care în ultima perioadă a contribuit mult la consolidarea acestui element, nu numai în limbajul de strictă specialitate, ci și în exprimarea curentă. Pe lângă aceste concordanțe (lexico)-frazeologice, un argument în sprijinul influenței engleze îl reprezintă și faptul că la noi, politica de creditare a cunoscut o amploare deosebită în special după Revoluția din 1989. Prin engleză se explică în mod indubitabil și sintagma credit stand-by, care conține un anglicism lexical (cf. compusul stand-by), dar și expresia carte de credit. Ea reprezintă sinonimul frazeologic și, în același timp, dubletul etimologic al lui credit card, de vreme ce punctul de plecare l-a reprezentat în cazul său, aceeași sintagmă din limba engleză. Prin împrumut direct din engleză sau, lucru mai puțin probabil, ca urmare a unei elipse produse pe teren românesc, la nivelul sintagmei credit card, a apărut la noi termenul card, care a pătruns și în limba comună. O dovadă în sprijinul unei creații interne o reprezintă numai faptul că substantivul card este definit în DEXI, la p. 298, col. 2 (s. v.) prin perifraza ,,carte de credit”. Reprezentând un calc parțial și imperfect după același model englez, expresia carte de credit e mult mai cunoscută decât anglicismul frazeologic credit card. Recunoscându-i-se originea latinească, engl. card a fost echivalat în limba română prin substantivul carte. Având în vedere multitudinea unităților frazeologice înregistrate în DEXI, la p. 30, s.v. (cf. carte albă, carte neagră, carte albastră, carte funciară, carte funduară, carte poștală, carte de credit, carte de imobil, carte de intrare, carte de joc, carte de vizită, carte de muncă etc.), rom. carte este explicat în această lucrarea lexicografică prin lat. charta, -ae, dar și prin fr. carte. Lipsește însă etimonul englezesc card, de la care au fost calchiate sensurile unor expresii apărute mai recent în domeniul financiar-bancar, printre care se numără indiscutabil și frazeologismul carte de credit.

Expresia second hand are în limba engleză alte semnificații decât cele pe care le găsim în română, dar se regăsește și în locuțiunea adverbială complexă at second hand. Aceasta din urmă este și singura folosită în limbajul economic, pentru a desemna mărfuri sau produse oferite spre vânzare, dar care au mai fost comercializate o dată. E semnificativă în acest ultim caz explicația dată celui de-al treilea sens al locuțiunii second hand în Webster, la p. 1288, col. 3 (s. v.). Aici există perifraza at second hand, glosată în felul următor: ,,from or through an intermediate source or means”. Deoarece se scrie dezlegat, engl. second hand e considerat un frazeologism, nu un cuvânt compus. Oxford îl discută la p. 2727, col. 3 (s. v. second, noun1) și îl include în seria ,,combinațiilor lexicale” (care se abreviază ,,comb.” și sunt așezate în acest dicționar alături de ,,collocations, phrases”, adică de ,,colocații și expresii”). Alta este situația în română, unde locuțiunea second hand, care constituie, indiscutabil, un împrumut frazeologic din engleză, a evoluat pe teren românesc la un substantiv compus. Potrivit indicațiilor din DOOM2, p. 715, col. 1 și din DEXI, p. 1764, col. 3 (s. v. second-hand), el trebuie scris astăzi cu cratimă. Când i se indică etimologia, se trimite la un compus englezesc notat second-hand, ceea ce nu e, desigur, conform cu realitatea. Aici se mai arată că rom. second-hand cunoaște o valoare adjectivală (cf. ,,care nu este nou; la mîna a doua”, inclusiv figurativ și ironic, despre persoane) și alta substantivală: ,,magazin în care se vând produse second-hand”. După cum se vede, rom. second-hand se folosește cu unul dintre sensurile ,,la mâna a doua” sau ,,de mâna a doua”, adică exact cu semnificația pe care o are în limba engleză locuțiunea adverbială at second hand, și nu sintagma nominală second hand. E de presupus că și în acest caz avem de-a face cu o greșeală care s-a impus ca atare, din moment ce, în procesul împrumutului a fost reținut numai second hand și a fost neglijată prepoziția at. Unitatea frazeologică de mai sus include un element pangermanic, hand, dar și altul de origine latină. Adjectivul second este considerat în Webster, la p. 1288, col. 2 (s. v.) un împrumut realizat în engleza medievală din v. fr. second, care e moștenit, la rîndul lui, din lat. secundus, cu sensul de ,,al doilea, următorul, secundar”. De aceea, reflexul său etimologic este reprezentativ numai pe jumătate în acțiunea de relatinizare a limbii române. Engl. (at) second hand nu a fost numai împrumutat, ci și calchiat în frazeologia românească modernă sub forma la mîna a doua. În structura acestei perifraze se găsesc numai elemente latinești, iar acest lucru ne interesează cel mai mult în momentul de față (cf. rom. mână, moștenit din lat. manus și numeralul ordinal a doua, creat pe baza lui doi, pentru care s-a reconstituit un etimon latinesc neatestat *dui, duae).

Tot o unitate frazeologică englezească a reprezentat punctul de plecare și pentru un alt compus din limba română, chewing-gum. El apare scris în două cuvinte, chewing gum, atât în Webster, la p. 254, col. 3 (s. v.), cât și în Oxford, care îl înregistrează la p. 395, col. 1 (s. v. chew) și îl trece printre unitățile frazeologice (,,phrases”) alcătuite pe baza acestui verb. Împrumutată la noi, inițial ca sintagmă, locuțiunea substantivală chewing gum a evoluat destul de repede către un cuvânt compus, care, așa cum ne recomandă și DOOM2, la p. 141, col. 2 (s. v.), trebuie să fie scris cu cratimă. DEXI nu recunoaște existența unei faze intermediare în adaptarea engl. chewing gum sub formă de compus și îl explică pe chewing-gum prin această locuțiune substantivală din limba engleză (vezi p. 344, col. 1, s. v.). Este însă puțin probabil să se ajungă la un substantiv compus dacă nu plecăm de la o expresie apărută în interiorul limbii române ca urmare a unui împrumut (frazeologic) din engl. chewing gum, care a fost perceput de către cunoscătorii limbii engleze ca îmbinare de cuvinte cu caracter stabil. Că așa au stat lucrurile în realitate, o dovedește și faptul că același etimon englezesc a fost și calchiat în limba română, rezultând expresia cu structură fixă gumă de mestecat. Avram (1997: 27) așază această expresie pe același plan cu frazeologismul atelier de lucru, la care ne vom referi și noi mai jos. Cele două exemple sunt alese de autoare cu scopul de a ilustra un aspect particular al calcului frazeologic, și anume: ,,crearea unei unități frazeologice românești ca echivalent – nu totdeauna consacrat ‒ al unui cuvânt englezesc unic, fie simplu […], fie compus”, așa cum este și cazul lui gumă de mestecat, calc de structură după engl. chewing gum, scris aici corect în două cuvinte. Spre deosebire de împrumut, care ne îndepărtează de latină total sub aspect fonetic și, cel puțin parțial, din punctul de vedere al grafiei, excepție făcând scrierea gum pentru ceea ce se pronunță în mod obișnuit [gʌm], calcul frazeologic are ca rezultat consolidarea celor trei elemente din componența acestui frazeologism, care sunt toate de origine latină. Verbul a mesteca este moștenit din lat. masticare, iar substantivul gumă reprezintă un neologism latino-romanic. Pe acesta din urmă DEXI, care preia o indicație etimologică din DEX2, îl explică la p. 830, col. 1 (s. v.) prin fr. gomme și prin it. gomma, însă nu uită să adauge și: ,,cf. lat. gummi, germ. Gummi”. Deși înregistreză sensuri speciale, inclusiv frazeologice, precum gumă arabică sau gumă elastică, DA se limitează la indicarea unui etimon latinesc savant gummi pentru neologismul românesc. Este adevărat că, din punctul de vedere al formei, rom. gumă se apropie mai mult de latină și de germană, dar semnificațiile speciale (inclusiv cele frazeologice, cum este, spre exemplu, gumă arabică), trimit la un etimon franțuzesc, eventual și la limba italiană. Tot așa, sensul pe care îl are în sintagma gumă de mestecat e legat direct de engleză, fapt ce nu reiese din felul cum este abordat atât în DEX2, cât și în DEXI (s. v. gumă). Spre deosebire de formația gumă de mestecat, apărută printr-un calc total și imperfect după limba engleză, compusul chewing-gum are o importanță mult mai mică în acțiunea de relatinizare a limbii române, din moment ce singurului element relevant din acest punct de vedere este cuvântul gum, cu sensul de ,,gumă”. Normele ortoepice în vigoare ne recomandă să-l rostim exact ca în limba engleză, astfel că originea latinească mai îndepărtată a substantivul gum din structura lui este mascată de pronunțare. În Webster, la p. 630, col. 1 (s. v. gum) i se recunoaște statutul de termen latino-romanic. Potrivit celor arătate aici, el se folosea în engleza medievală sub varianta lexicală etimologică gomme, de origine franceză veche și avea la bază v. fr. gomme, moștenit din lat. gummi, o variantă fonetică a lui cummi, de proveniență grecească.

Există însă cazuri când unități frazeologice pe care le cunoaștem și le folosim cu toții nu au ca punct de plecare locuțiuni cu structură similară folosite în engleză, ci doar cuvinte compuse. Structura lor analizabilă a permis traducerea în limba română a elementelor constituente printr-o perifrază. În componența frazeologismelor apărute prin acest procedeu există și termeni cu rădăcini latinești, care sunt reprezentativi pentru acțiunea de relatinizare a lexicului românesc. Un prim exemplu din această categorie îl reprezintă locuțiunea substantivală atelier de lucru, pe care Avram (1997: 27) o consideră un ,,calc nefericit, pleonastic” după engl. workshop. În realitate, el nu reprezintă un veritabil calc, ci o simplă traducere a unui compus englezesc, care are în structura lui două elemente germanice. Așa cum se precizează în Webster, la p.1645, col. 2 (s. v.) worshop se folosește în limba engleză cu două sensuri, printre care și acela de ,,seminar” (cf. ,,a room, group of rooms, or building in which work, esp. mechanical work, is carried on” și ,,a seminar, discussion group, or the like, which emphasizes exchange of ideas and the demonstration and application of techniques, skills etc.: a theater workshop”). După cum se vede, cuvântul englez în discuție înseamnă ,,seminar” și, exclusiv, ,,atelier”. Deși se sprijină pe o greșeală, această variantă de traducere s-a impus în limba română, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri. Că aceasta este realitatea o dovedește și faptul că, după ce îi atribuie rom. workshop o primă semnificație, aceea de ,,grup de persoane”, DEXI îl glosează la p. 2208 (s. v.) chiar prin ,,atelier de lucru”, acoperind astfel al doilea înțeles al său, acela concret de ,,cameră, încăpere cu o anumită destinație”. Mult mai bine este echivalat în română un alt compus care conține termenul work. Ne referim la workgroup, înregistrat la aceeași pagină în DEXI. El a fost împrumutat ca atare, dar și tradus printr-o perifrază de felul grup de utilizatori, unde numai cel de-al doilea termen are rădăcini latinești, substantivul grup fiind un neologism romanic cu origine îndepărtată germană. Rom. grup de utilizatori nu reprezintă, în mod evident, un frazeologism. Statutul de unitate frazeologică nu îi este recunoscut în DEXI nici perifrazei atelier de lucru, din moment ce nu o întâlnim printre expresiile înregistrate în acest dicționar (s. v. atelier sau s. v. lucru). Chiar dacă este mai greu de observat în cazul primului terrmen, în structura lui atelier de lucru, toate componentele au rădăcini latinești. Cu privire la originea substantivului lucru, au fost emise mai multe păreri. În CADE și în DEX2 este considerat postverbal din lucra. La fel îl explică și Graur (1954: 28, 129, 152). Prin această explicație, toți autorii pierd însă din vedere faptul că sensul primordial al rom. lucru a fost acela de ,,câștig”, identic cu semnificația lat. lucrum. Suntem deci perfect îndreptățiți să acceptăm ipoteza potrivit căreia cuvântul românesc a fost moștenit din latină. Ulterior, el a evoluat semantic în interiorul limbii sub influența verbului a lucra. Mai important pentru noi este faptul că, în ultimă analiză, este element latinesc (indiferent dacă îl considerăm moștenit sau postverbal de la lucra). Etimonul latinesc lucrum, -i nu acoperă nici pe departe toate sensurile rom. lucru analizate în DEXI, la p. 1067, col. 2-3 (s. v.), din moment ce aici sunt discutate semnificații speciale din cele mai diverse domenii și ramuri științifice. Ele nu se pot explica altfel decât prin calc semantic după germană (de exemplu, unitatea frazeologică lucrul în sine, din filozofia kantiană) și, mai ales, după franceză (cf. lucru mecanic, lucru mecanic virtual, lucru fugibil, lucru judecat, autoritatea lucrului judecat, lucru mobil ori mișcător, lucru imobil sau nemișcător, front de lucru, lucru manual, mână de lucru, forță de lucru, stare de lucruri, ipoteză de lucru, zi de lucru etc.). Frazeologismele apărute recent în limba română care au în structura lor acest termen trebuie raportate, în primul rând, la un model englezesc. Influența engleză a condus, pe de o parte, la impunerea unor locuțiuni și expresii neologice, multe de strictă specialitate, iar, pe de altă parte, la consolidarea poziției în limba română a unor frazeologisme și unități frastice mai vechi sau populare. În această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, unitatea frastică Mare lucru!, atestată astăzi din ce în ce mai mult în limbajul tinerilor care știu de existența engl. big deal, cu structură similară. Printr-un calc total și imperfect în limba română actuală, s-a reușit, după părerea noastră, cel puțin o consolidare a poziției pe care o avea deja în sistem unitatea frastică Mare lucru!, cunoscută și generațiilor mai vârtnice. În schimb, frazeologismul atelier de lucru este o creație cultă de dată foarte recentă. În ceea ce privește originea latinească mai îndepărtată a neologismului românesc atelier din structura sa, lucrurile sunt ceva mai complicate. DEXI trimite la p. 152, col. 1 (s. v.) la un etimon francez cu aceeași formă, dar nu menționează nimic despre existența unui etimonul primar latinesc. Dacă vom folosi un dicționar etimologic al limbii franceze, vom vedea că și acest termen are origine latină, însă ea a fost mascată mult de grafie și de pronunțare, astfel că aproape nimeni nu mai stabilește astăzi un raport de filiație între fr. atelier și lat. astula. Și totuși, Lexis trimite la p. 119, col. 2 (s. v. atelier) la v. fr. astelle, glosat ,,morceau de bois”. Patru pagini mai jos se află un alt termen franțuzesc, attelle, ,,atelă”, care este explicat printr-un etimon reconstituit, lat. pop. *astella, variantă lexicală pentru lat. clas. astula, derivat diminutival de la assis, ,,așchie”. Indiscutabil, legătura de sens dintre cele două unități lexicale franțuzești (atelier și attelle) se stabilește prin intermediul elementului comun bois, cu înțelesul de ,,pădure”, dar și de ,,lemn”.

Franceza a furnizat limbii române atât neologisme lexicale, cât și numeroase unități frazeologice, în structura cărora pot fi identificate, ușor sau cu mare dificultate, cuvinte ori simple rădăcini latinești. O parte dintre aceste frazeologisme neologice își consolidează astăzi poziția în sistemușl limbii, grație influenței engleze. Este și cazul lui sfârșit de săptămână, calchiat la început după fr. fin de semaine și concurat actualmente de anglicismul weekend. La originea lui imediată se găsește un substantiv cu aceeași formă, engl. weekend, care a fost împrumutat ca atare, dar și tradus prin sfârșit de săptămână, o structură destul de greoaie și din această cauză, mai puțin folosită astăzi decât sinonimul său lexical. DEXI nu o înregistrează ca frazeologism, dar se raportează la ea atunci când îl definește pe weekend, scris și cu cratimă după modelul engl. week-end (vezi p. 2207, col. 3, s. v.). În comparație cu traducerile de mai sus, care au fost realizate pornindu-se de la compuse englezești și au condus la apariția unor structuri alcătuite integral din elemente cu rădăcini latinești, perifraza sfârșit de săptămână conține un singur cuvânt moștenit din limba latină. Acesta este rom. săptămână (<lat. septimana), pentru că sfârșit provine prin conversiune de la participiul adjectivizat al verbului a sfârși, de origine slavă. Alcătuit din două cuvinte de origine germanică, anglicismul weekend are o poziție destul de solidă, pe care și-a consolidat-o și ca urmare a faptului că el se folosește astăzi alături de adjectivele plăcut (provenit din participiul verbului a plăcea <lat. placeo, -ere) și frumos (moștenit din lat. formosus), în urări de felul vă doresc (să aveți) un weekend plăcut sau un weekend frumos. Acestea nu pot fi separate de modelul englezesc have a nice weekend. Alături de alte formule pe care le vom discuta în continuare, ele alcătuiesc în sistemul limbii așa-numitele unități frastice. În comparație cu veritabilele unități frazeologice, care denumesc noțiuni, acestea ,,conțin diverse reflecții de ordin general, exprimă adevăruri care sunt (ori par), de multe ori, elementare, ne furnizează constatări sigure (întemeiate, adeseori, pe observații seculare) și, nu în ultimul rând, ne dau sfaturi înțelepte izvorâte din experiența individuală sau colectivă” (cf. Hristea 2009, ms.). În categoria unităților frastice se includ maximele, adagiile, dar și diversele sentințe, proverbe sau zicători, care nu au ca echivalent real sau potențial simple unități lexicale, ci ,,se traduc” prin contexte ample, corespunzând unor situații de viață concrete. Este cunoscut în acest sens rolul pe care îl au în orice limbă proverbele, structuri vechi și populare studiate în cadrul unei discipline cunoscute sub numele de paremiologie. Mai puțin numeroase decât ele sunt formațiile neologice din limba română, explicabile prin calc frastic după corespondente cu structură similară din limbile cu care noi am venit în contact de-a lungul timpului.

Un loc important în categoria unităților frastice de tip neologic îl ocupă urările pe care le folosește astăzi în special generația tânără. Cele mai multe dintre ele au fost adaptate pornindu-se de la un model englez și au devenit adevărate clișee. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, și cu formulele (Vă doresc / Să aveți) o zi bună! și Numai bine!, Toate bune! ori Toate cele bune!, calchiate indiscutabil după engl. I wish you (și Have) a nice day (sau a good) day! și, respectiv, (I wish you) All best! sau All the best! Nu este exclus ca, urmare a manifestării influenței engleze, să se fi reușit de fapt consolidarea mai vechiului Toate bune! sau Toate cele bune!, care se revendică într-o altă perioadă din evoluția limbii noastre, prin germ. Alles Gute!, cu aceeași semnificație lexicală și pragmatică. În același timp, prin asemenea metode s-a ajuns la întărirea poziției în sistem a numeroase cuvinte românești vechi, care sunt moștenite din limba latină: a dori, derivat de la dor (<lat. pop. dolus <dolere, ,,a durea”), a avea (<lat. habeo, -ere), zi (<lat. dies), bun (<lat. bonus, -a, -um) și bine (<lat. bene).

Avram (1997: 28) îl pune pe seama limbii engleze și pe Crăciun fericit. Având în vedere faptul că în regimul politic din perioada anterioară anului 1989 era interzisă o asemenea urare, nu este total exclusă o influență engleză directă, explicabilă prin frazeologismul Merry Christmas, care s-ar traduce însă ad litteram prin Crăciun vesel, și nu prin Crăciun fericit. Mediatizarea intensă a sărbătorii Nașterii Domnului, după Revoluția din 1989, odată cu recuperarea tradițiilor religioase, a condus la folosirea acestei urări din ce în ce mai des și fără nicio reținere, atât pe micul ecran, cât și în exprimarea comună. Cunoscătorii și vorbitorii de limbă engleză, care sunt astăzi din ce în ce mai mulți, au găsit încă de la început un punct de sprijin în engl. Merry Christmas, pe care l-au calchiat total, dar imperfect. Consultând Internetul, am aflat și despre existența unor construcții franțuzești de tipul Bon Noël și Joyeux Noël, identică sub aspectul structurii cu engl. Merry Christmas. Neavând mai multe atestări la îndemână, trebuie să acceptăm pentru rom. Crăciun fericit și o proveniență franceză directă, chiar dacă adjectivele franțuzești bon și joyeux nu sunt identice din punct de vedere semantic cu termenul fericit, în care se află rădăcina latinească felix, -icis. Pe de altă parte, nu trebuie uitat nici faptul că limba franceza a reprezentat o sursă importantă pentru obiceiurile moderne care se asociază, în zilele noastre, acestei vechi sărbători religioase. Astfel, după modelul fr. Père Noël, am început să vorbim din ce în ce mai des despre Moș Crăciun și am scos definitiv din uz sintagma Moș Gerilă, calchiată în perioada regimului comunist după un corespondent rusesc. Mult mai aproape ca structură de frazeologismul românesc Crăciun fericit este corespondentul din limba germană Frohe (sau Fröhliche) Weihnachten, unde primul component are chiar sensul ,,fericit”. Indiferent de sursa pe care o alegem în vederea explicării acestei urări, rezultatul este același: o o unitate frastică prin care se consolidează elementul latin din sistemul limbii române. Dacă acceptăm ipoteza propusă în cele mai multe lucrări lexicografice românești, potrivit căreia substantivul Crăciun a fost moștenit din lat. creatio, -onis, cu sensul propriu de ,,zămislire, naștere”, putem trage concluzia că vorbim despre un caz de relatinizare totală. Având în vedere sensurile frazeologice și frastice pe care rom. Crăciun le-a consolidat, le-a recuperat ori le-a dezvoltat în perioada actuală, considerăm că etimologia dată acestuia în dicționare trebuie completată în felul următor: cu sensuri după fr. Noël și după engl. Christmas, eventual și după germ. Weihnachten .

În ultima vreme se constată nu numai o îmbogățire a numărului de urări folosite de către vorbitorii români, ci și reconsiderarea unor formule de mulțumire. De-a lungul timpului, acestea și-au modificat structura în funcție de diferite modele, fie franțuzești (cf. (Vă) mulțumesc mult și mersi mult, care se explică prin fr. merci beaucoup), fie germane; cf. Mulțumesc frumos!, Îți foarte mulțumesc ori mii de (sau, pleonastic, multe) mulțumiri, după germ. Danke schön!, Danke sehr! și, respectiv, Vielen Dank!. Fiind sinonime frastice, ele s-au putut amesteca în conștiința lingvistică a vorbitorilor, rezultând construcții mixte de tipul mersi frumos. Una dintre aceste structuri românești (mulțumesc mult) este augmentată în limba actuală sub forma mulțumesc foarte mult, care nu trebuie separată de engl. thank you very much ori de thank you so much. Prin contaminarea acestor două formule de mulțumire s-a ajuns chiar și la o structură hibridă de felul thank you so very much, pe care vorbitorii noștri care au făcut o adevărată pasiune din folosirea anglicismelor, nu numai că o cunosc foarte bine, dar o și apreciază, din moment ce au tradus-o fără să țină deloc seama de criteriul normativ. În acest caz, ne aflăm în fața unui indiscutabil pleonasm, pentru că adverbul mult (<lat. multus, -a, -um) apărea cu valoare adjectivală, sub forma de plural masculin mulți în structura perifrazei (la) mulți ani, din care a evoluat pe teren românesc, în urma exercitării mai multor accidente fonetice, verbul a mulțumi (vezi și DEXI, p. 1207, col. 1, s. v.).

Și vorbitorii români care spun în opinia mea se iau după un model englez (in my opinion), ceea ce nu e greșit, dar nu prea sună românește. Până să facem cunoștință cu aceasta, foloseam locuțiuni adverbiale și prepoziționale mai conforme cu structura limbii române, de tipul după părerea mea și, respectiv, în ceea ce mă privește. Prima se explică prin calc total și imperfect după fr. à mon avis, eventual și după germ. meiner Meinung nach. Cea de-a doua nu reprezintă altceva decât fr. en ce qui me concerne. Influența engleză care se exercită astăzi cu o forță ieșită din comun a făcut să se audă din ce în ce mai des expresia în opinia mea, nefiind exclus ca, în timpul cel mai scurt, să le înlăture pe celelalte două. De reținut că și pe această cale ne apropiem de latină, pentru că toate cele trei cuvinte din componența frazeologismului în opinia mea sunt latinești. Substantivul neologic opinie, împrumutat din lat. opinio, -onis și din fr. opinion, a reușit să-și consolideze poziția în sistemul limbii și prin adăugarea acestei construcții clișeizate în familia sa frazeologică, alcătuită până atunci din împrumuturi și, mai ales, din calcuri de origine franceză; cf. a face (o) opinie separată, opinie (și, învechit, opiniune) publică, sondaj de opinie, libertate de opinie. Dintre ele, ultimul nu pare străin de engl. freedom of speech, care l-a consolidat sau, mai degrabă, l-a impus definitiv în limbajul presei după 1989, pentru că instituția cenzurii interzicea în perioada comunistă exprimarea oricărui punct de vedere contrar ideologiei de partid.

Calcuri lexico-frazeologice. Dacă modelul străin imitat e ,,o unitate frazeologică în a cărei structură intră, în mod obligatoriu, un derivat sau un compus, deci un cuvânt cu formă internă susceptibilă de a fi calchiată” (cf. Hristea 1997: 25), rezultatul este unul dublu: apariția, obligatoriu în mod simultan, a unui nou frazeologism și a unui cuvânt cu structură analizabilă, care nu s-a mai folosit până la acea vreme în procesul comunicării. Ulterior, unitatea lexicală derivată ori compusă a putut fi izolată din sintagma în care se folosea, devenind un termen de sine stătător, așa cum s-a întâmplat cu planning, din frazeologismul planning familial, și, respectiv, cu stand-by din acord stand-by. Cu sensul de ,,planificare a nașterilor aleasă de un cuplu”, unitatea frazeologică planning familial se poate explica printr-un calc parțial (și, am adăuga noi, imperfect) după engl. family planning, cum indică Stoichițoiu (2007: 87), dar și ca împrumut frazeologic din franceză, unde este atestat frazeologismul planning familial. Sub o formă identică, expresia apare și în DEXI, p. 1475, col. 3 (s. v. planning), unde actualizează același sens de strictă specialitate: ,,2. Planning familial = control al nașterilor, practicat voluntar de un cuplu familial”. ROBERT (s. v. planning) îl consideră ,,mot anglais” și afirmă despre el că există în limba franceză încă din 1959. Având în vedere acest lucru, nu este exclus ca româna să fi împrumutat această expresie direct și, în primul rând, direct din franceză. Cât privește pronunțarea, noi o rostim, ca și în alte cazuri, așa cum se scrie, singura diferență fiind ,,anglicizarea” primului constituent. În limba engleză se folosește pentru desemnarea aceleiași realități o expresie cu altă structură family planning, Pornind de la unul și același model englez s-a ajuns în limba română la mai multe rezultate: planning familial (un calc parțial și imperfect care a consolidat poziția mai vechiului împrumut frazeologic din limba franceză), planificare familială (calc imperfect, dar total) și chiar împrumutul complet neadaptat fonologic family planning. Avram (1997: 26) nu le menționează decât pe ultimele două. În ultima perioadă a câștigat tot mai mult teren și sintagma terminologică planning familial, care, după părerea noastră, a reușit să se instaleze definitiv în frazeologia românească, alături de sinonimul planificare familială, greșit rostit de unii vorbitori planificare familiară. Dintre toate reflexele etimologice ale engl. family planning, frazeologismul împrumutat are, indiscutabil, cea mai slabă poziție în limbă. Mult mai ușor au fost asimilate calcurile, atât cel parțial, cât și cel total, în care se găsesc numai elemente cu rădăcini latinești. Deși este foarte cunoscut, frazeologismul planificare familială nu apare înregistrat în DEXI. În plus el e și destul de răspândit, nu numai în terminologia de specialite, cum o dovedește și denumirea unui Centru de referință în planificare familială și contracepție care funcționează în cadrul Spitalului Clinic de Obstetrică și Ginecologie ,,Prof. dr. Panait Sîrbu”, ci și în limba comună. În DEXI sunt discutate, în schimb, atât unitatea frazeologică planning familial, cât și substantivul planning, care este corect explicat prin engleză și prin franceză, la p. 1475, col. 3 (s. v.). Indiferent de reflexele pe care engl. family planning le-a avut în lexicul și în frazeologia noastră, importantă pentru aspectul care ne interesează aici este originea latinească a termenilor din structurile care au rezultat în urma traducerii și a împrumutului. Derivat de la verbul planifica, substantivul planificare se reduce în ultimă analiză la un lat. planus, pe care îl găsim și în componența engl. planning, derivat cu structură analizabilă.

Dacă în privința lui nu încape nicio îndoială că a apărut concomitent cu frazeologismul planning familial, nu același lucru putem afirma cu certitudine și despre adjectivul computațional din sintagma lingvistică computațională. Originea lui este indiscutabil englezească (cf. engl. computational, derivat de la computation <lat. computatio, -onis). Cu aceeași semnificație, apare și în expresia computational linguistics, însă nu este sigur că derivatul computațional a fost împrumutat în limba română o dată cu frazeologismul lingvistică computațională. Dicționarele generale ale limbii engleze nu discută această unitate frazeologică, însă literatura de specialitate include numeroase atestări ale lui computational linguistics, cum sunt și exemplele de mai jos: ,,My view is that because it relies so heavily on computational lingvistics, sorry, it is computational linguistics”; ,,Also, I am sitting on a lot of graduate education focused on computational linguistics”; ,,A very nice concept to devle into depths of computational linguistics and text analysis”. Computational linguistics apare ca titlu al unei prelegeri ținute la Universitatea din Colorado, în iunie 1990, dovadă că frazeologismul era cunoscut de mult în limba engleză. Mai mult, se vorbește și despre o carte intitulată chiar Speech and Language Processing. An Introduction to Natural Language Processing, Computational Linguistics. Și rom. lingvistică computațională este bine atestat, nu numai în lucrările științifice, care sunt, cele mai multe, traduse din engleză, ci și în dicționarele cu caracter general. DEXI, spre exemplu, îl înregistrează la p. 412, col. 3 (s. v. computational) și îl definește în felul următor: ,,utilizare a computerului pentru cercetări lingvistice și aplicații”. În afara adjectivului computațional, discutat mai sus, expresia conține și un substantiv lingvistică, în care identificăm rădăcina latinească lingua, -ae, ,,limbă”.

Un calc parțial, în componența căruia a fost păstrat ca atare un cuvânt cu structură analizabilă, limitat ca distribuție la îmbinările frazeologice, este acord stand-by, pe care Avram (1997: 26) și Stoichițoiu Ichim (2006: 87) îl explică prin engl. stand-by agreement, ,,acord activat în caz de necesitate”. Compusul stand-by se folosește și izolat în limba română, ca dovadă că DEXI îi consacră la p. 1874, col. 2 (s. v.) un articol special, în care înregistrează frazeologismul acord stand-by. În procesul calchierii parțiale a engl. stand-by agreement a apărut un cuvânt compus stand-by, care nu prezintă prea mult interes pentru relatinizarea limbii române, din moment ce verbul englezesc stand nu provine din latină, ci se înrudește doar ca termen indo-european, cu lat. sto, -are. În schimb, unitatea frazeologică acord stand-by conține substantivul acord, împrumutat la noi din fr. accord, dar și din limbile italiană și germană (cf. it. accordo, germ. Akkord), dat fiind faptul că reprezintă un cunoscut termen muzical. În structura lui se recunoaște rădăcina latinească cor, cordis, ,,inimă”, de la care nu este exclus să fi fost creat în latina vulgară un verb *accordare (vezi Lexis, p. 15, col. 1, unde fr. accord e considerat un deverbal al lui accorder, explicat exact prin acest termen latinesc neatestat).

Calcuri frazeologico-gramaticale. În anumite situații, care sunt cu totul speciale, rezultatul calchierii îl reprezintă nu numai apariția de noi unități frazeologice și lexicale, ci și schimbarea categoriei lexico-gramaticale a unuia dintre constituenți. În această categorie se înscrie și sintagma prelegeri invitate, despre care Avram (1997: 27) afirmă că este calchiată după engl. invited lectures. Autoarea o include printre calcurile frazeologice, care sunt, în același timp, și gramaticale. În ceea ce privește structura acestui frazeologism, trebuie făcută precizarea că, în realitate, nu prelegerile sunt invitate, ci persoanele care le țin. Modelul englezesc s-a răspândit însă rapid sub această formă, perpetuându-se o greșeală, în primul rând, de logică, pe care o întâlnim și în limba română la cei care vorbesc despre prelegeri invitate. DEXI nu înregistrează acest frazeologism în articolul de dicționar consacrat substantivului prelegere, pe care îl explică în mod greșit, prin lat. praelegere, ,,a citi cu voce tare”, care, cum bine se observă, este un verb. Cînd am prezentat rolul influenței germane în procesul relatinizării lexicului românesc, am arătat că rom. prelegere e considerat, pe bună dreptate, în TDRG (s. v.) un calc de structură după germ. Vorlesung contaminat cu lat. praelegere, infinitivul lui praelego, -ere, ,,a citi și a comenta un autor”. Rădăcinile lui latinești sunt însă evidente, astfel că nu putem nega legătura etimologică directă cu latina cultă ori savantă. La fel de clară este și originea termenului latino-romanic invita, prin a cărui formă de participiu noi am echivalat perfect engl. invited, reușind în acest fel să îi consolidăm poziția în lexicul românesc modern.

În încheiere, menționăm că o consolidare a elementelor latinești preexistente în limba română s-a realizat și în urma traducerii numeroaselor denumiri de producții culturale (cărți, reviste) și, mai ales, cinematografice realizate în SUA, la Hollywood.

Indiferent de natura lor (simple traduceri sau calcuri frazeologice, lexico-frazeologice și frazeologico-gramaticale, realizate pornind de la un model englezesc ori după engleză și după alte limbi), locuțiunile, expresiile și alte îmbinări lexicale cu caracter stabil în structura cărora există termeni moșteniți în română din limba latină și elemente cu rădăcini latinești împrumutate de noi pe diverse căi, sunt reprezentative pentru ceea ce am denumit aici acțiunea de relatinizare a frazeologiei românești contemporane. În același timp, ele constituie și obiectul unei cercetări etimologice sui-generis care ne permite să scoatem în evidență aspecte dintre cele mai inedite ale influenței engleze și angloamericane, foarte importante pentru dinamica limbii.

VII. Concluzii

În urma analizei accepțiilor sub care conceptul de relatinizare a circulat în lingvistica generală și în cea românească, dar și a studierii aspectelor pe care le cunoaște în limba română procesul relatinizării, se desprind mai multe concluzii.

1. În lingvistica românească nu există o lucrare special consacrată relatinizării limbii. Relatinizarea, care desemnează un fenomen cu acțiune mai largă, implicând lingvistica romanică, nu se bucură, după știința noastră, de o analiză exhaustivă, nici în ligvistica generală. Conceptul este folosit totuși în mai multe studii și articole de romanistică și de lexicologie, de istorie a limbii și de limbă literară, însă fără a fi definit într-un mod convingător și cuprinzător, astfel încât să se acopere cât mai multe dintre aspectele pe care le prezintă acest fenomen.

2. Nici în dicționarele cu caracter general sau în cele de terminologie lingvistică nu se întâlnește o definiție corectă, cuprinzătoare și lipsită de ambiguități. În plus, lucrările noastre lexicografice, ca și cele din lexicografia franceză, conțin explicații total nesatisfăcătoare, indicații etimologice greșite, inconsecvențe și numeroase confuzii, atât în ceea ce privește conceptul de relatinizare, cât și fenomenele lingvistice înrudite, care sunt reromanizarea și occidentalizarea (romanică).

3. Raportându-ne, în primul rând, la valoarea semantică a prefixului re- din componența derivatului neologic relatinizare, renunțăm la concepția profund greșită, potrivit căreia prin acest proces s-ar înțelege ,,latinizarea din nou”, adică o redobândire a latinității pierdute a limbii române. În realitate, lucrurile stau exact invers decât se susține în cele mai multe dintre lucrările lexicografice, inclusiv în dicționarele foarte recente. Prin acest fenomen este desemnată, de fapt, consolidarea oricărei structuri sau caracteristici latinești a limbii române, pentru că în structura termenului se găsește un prefix, a cărui valoare este intensivă, și nu iterativă.

Nu încape nicio îndoială că, dacă este conceput în acest mod, procesul relatinizării are o sferă mult mai largă decât se admite de obicei și acoperă, fără niciun fel de exagerare, toate etapele din evoluția limbii române după ce aceasta s-a constituit ca idiom de sine stătător în raport cu latina din care provine și de îndată ce a început să evolueze în condiții istorice bine cunoscute.

4. Înțelegem prin relatinizare, procesul de intensificare sau de consolidare a trăsăturilor latinești ale limbii române, indiferent de domeniul căruia îi aparțin (ortografie, fonetică, structură gramaticală lexic, frazeologie), trăsături pe care limba noastră nu le-a pierdut niciodată, nici măcar în momentele când, din cauza unor condiții istorice nefavorabile, a evoluat izolată de latinitate și de romanitatea occidentală. În același timp, procesul relatinizării presupune îmbogățirea lexicului și a frazeologiei românești cu unități lingvistice noi, care, fie au origine latină imediată ori mai îndepărtată, fie prezintă în structura lor diverse rădăcini latinești: baze derivative, afixe, afixoide și chiar cuvinte întregi. Trebuie precizat faptul că nu orice element care are o etimologie latinească mai mult sau mai puțin îndepărtată este reprezentativ pentru acțiunea de relatinizare a limbii, ci numai acei termeni care au reușit să se mențină până astăzi în lexicul românesc cu o formă grafică ce păstrează aproape intactă imaginea, iar, în numeroase cazuri, și semnificația ori semnificațiile etimonului latin din care provin în ultimă analiză.

5. Abordat din această dublă perspectivă, a consolidării termenilor latinești preexistenți și a îmbogățirii lexicului cu noi elemente de origine latino-romanică, procesul relatinizării își suprapune parțial sfera de referință cu acela al reromanizării limbii române, fără să se identifice însă cu acesta din urmă. Reromanizarea implică o intensificare a trăsăturilor, mai ales de ordin lexical și frazeologic, ale limbii noastre, ca urmare a influenței exercitate de idiomurile neolatine occidentale. Această acțiune care s-a concretizat în numeroasele împrumuturile făcute din franceză sau din italiană, eventual și direct din spaniolă ori, mai rar, din portugheză a apropiat tot mai mult limba română de idiomurile romanice apusene.

6. Împrumutul lexical reprezintă, indiscutabil, cea mai importantă modalitate prin care s-a manifestat procesul relatinizării lexicului românesc. Odată cu primele influențe exercitate asupra limbii române după ce aceasta s-a constituit ca idiom romanic de sine stătător, au intrat în vocabularul nostru diferite unități lexicale care aveau în structura lor o componentă latinească.

Înțeleasă în accepția pe care am dat-o acestui concept, relatinizarea vocabularului românesc s-a realizat, în diverse grade, în absolut toate etapele esențiale din evoluția limbii române, chiar și în perioada mai veche, când s-au manifeste influențe precum slava veche (în special în forma ei cultă, slavona), maghiara, turca, polona sau greaca (indiferent de variantele sale, bizantină sau neogreacă), însă a atins apogeul în epoca modernă, ca urmare a exercitării influențelor latino-romanice (latina savantă, franceza, italiana, spaniola). Un loc important îl ocupă intermediarii neromanici (rusa, germana și engleza), care au funcționat ca importante filiere de pătrundere în vocabularul românesc a unor termeni de cultură și civilizație a căror structură păstrează aproape nealterată imaginea etimonului latinesc din care provin în ultimă analiză. Acest lucru a făcut ca ele să fie adaptate cu și mai mare ușurință la sistemul fonologic și gramatical românesc, contribuind la consolidarea unor tipare flexionare și modele derivative pe care limba română le-a moștenit din latină. Este cunoscut faptul că, odată cu derivatele pe care le-a împrumutat din aceste limbi, româna a preluat și afixe − prefixe și, mai ales, sufixe − care ulterior s-au dovedit a fi mai mult sau mai puțin productive. Gradul de productivitate al unora dintre ele se evidențiază și prin ușurința cu care au fost create în română derivate nominale sau verbale prin atașarea lor nu numai la teme împrumutate, ci și la baze derivative care aveau rădăcini latinești. În ultimul caz, rezultatul a fost unul dublu: asimilarea definitivă în sistemul afixal românesc a acelor elemente derivative și consolidarea poziției în lexicul nostru a primitivelor de proveniență latină.

7. În categoria mijloacelor lingvistice care au contribuit la realizarea principalelor aspecte ale acestui fenomen se includ nu numai împrumuturile lexicale, care sunt, indiscutabil, cele mai numeroase, ci și procedee precum derivarea, compunerea, analogia sau contaminația, menite să acopere domenii dintre cele mai diverse ale lingvisticii (lexic, gramatică, ortografie, fonetică). Un aspect la fel de important important în procesul relatinizării vocabularului nostru este reprezentat de numeroasele calcuri lexicale de structură morfematică și semantice, dar și de împrumuturi sau calcuri frazeologice realizate după corespondente similare existente în limbile cu care româna a venit în contact de-a lungul timpului.

8. La sfârșitul analizei pe care am întreprins-o în teza noastră de doctorat, se poate afirma fără teama de a greși că, în pofida varietății aspectelor de ordin fonetic, ortografic, lexical, gramatical și frazeologic, pe care le cunoaște acest proces, relatinizarea apare ca un fenomen unitar și omogen, menit să ilustreze specificul limbii române în context romanic prin apropierea din ce în ce mai puternică de limba latină, pe care o continuă prin tot ce are ea mai reprezentativ, morfologia, sistemul fonologic și fondul principal lexical.

ABREVIERI LEXICALE

aor.=aorist nr.=numărul

arab.=arăbesc oland.=olandez

avest.=avestic oland.med.=olandeza medievală

cat.=catalan p.= pagina

ceh.=cehesc pers.=persan

cf. =confer port.=portugheză

coord.=coordonator pol.=polonez

ebr.=ebraic pp. =paginile

egipt.=egiptean prov.=provensal

engl. amer.=engleza americană rom.=românesc

engl.=englezesc rus.=rusesc

fr. =franceză s-cr.=sârbo-croat

fr. med.=franțuzesc medieval s.v.= sub voce

germ. med.=germana medievală sanscr.=sanscrită

germ.=german slov. =slovac

got.=gotic span.=spaniolă

gr.=grecesc subl.ns.=sublinierea noastră

gr.tz.=greaca târzie tc.=turcesc

it.=italiană ucr.=ucrainean

lat. clas.=latina clasică urm.=următoarele

lat. eclez.=latina ecleziastică v.fr.=vechi francez

lat. med.=latina medievală v.germ.=vechi german

lat.=latină v.gr.=vechi grecesc

lat.tz.=latina târzie v.it.=vechi italienesc

maced=macedonean v.sl.=vechi slav

magh.=maghiar v.span.=vechi spaniol

ngr.=neogrecesc vol.= volumul

SIGLE și ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ACIL X = Actes du Xe Congres international des linguistes (28 Août ─ 2 Septembre 1967), Bucarest, tom. 1 (1969), tom. 2 ─ 4 (1970);

ACILFR XII = Actele celui de al XII-lea Congres internațional de lingvistică și filologie romanică, București, Editura Academiei, vol. 1 (1970) și vol. 2 (1971);

AUB = Analele Universității București. Seria Științe sociale. Filologie, București, 1955 și urm.;

AUB2 = Analele Universității București. Limba și literatura română. Sub redacția profesorului D. H. Mazilu, București, XL (1991) și urm.;

AUT = Analele Universității din Timișoara. Seria Științe filologice, Timișoara, 1963 și urm.;

BATTISTI, ALESSIO = Carlo Battisti și Giovanni Alessio, Dizionario ettimologico italiano, vol. I (A-CA), vol. al II-lea (CA-FA), vol. al III-lea (FA-ME), vol. al IV-lea (ME-RA) și vol. al V-lea (RA-ZU), Firenze, G. Barbèra Editore, 1950;

BL = Bulletin linguistique. Faculté des Lettres de Bucarest. Publié par A. Rosetti, Paris-Bucarest- Copenhague, I-XVI (1933-1948);

BLOCH-WARTBURG = Dictionnaire étymologique de la langue française par Oscar Bloch et W. Von Wartburg, Troisième édition refondue par W. Von Wartburg, Paris, 1960;

BPh = Buletinul Institutului de Filologie Română ,,Alexandru Philippide”, Universitatea din Iași. Director: Iorgu Iordan, Iași, I (1934) și urm.

BREBAN = Vasile Breban, Dicționar general al limbii române (ediție revăzută și adăugită), București, Editura Enciclopedică, 1992;

BSL = Bulletin de la Société de Linguistique de Paris, Paris, 1871 și urm.;

CADE = I.-A. Candrea – Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat, București, Editura ,,Cartea românească”, 1926-1931;

CASTIGLIONI, MARIOTTI = Luigi Castiglioni și Scevola Mariotti, Vocabolario della lingua latina. Latino italiano ─ Italiano latino, nuova edizione con appendice antiquaria, Loescher Editore, 1990;

CDDE = I.-A. Candrea – Ov. Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A– Putea), București, Socec, 1907-1914;

CDER = Alejandro Cioranesco, Diccionario etimológico rumano, La Laguna, 1958-1966;

CIHAC, I – II = A. de Cihac, Dictionnaire d’ étymologie Daco-romane, vol. I (Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes) 1870 și vol. al II-lea (Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais) 1879;

CILR = Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, București, Editura Academiei, vol. I (1956), vol. al II-lea (1958) și vol. al III-lea (1962);

CL = Cercetări de lingvistică. Revistă a Institutului de Lingvistică al Academiei RPR, Filiala Cluj. Responsabil: Șt. Pașca, Cluj, I (1956) și urm.;

CLTA = Cahiers de linguistique théorique et apliquée, București, 1962 și urm.;

COROMINAS = Joan Corominas, Breve diccionario etimologico de la lengua castellana, Editorial Gredos, Madrid, 1961;

CTRL = Current Trends in Romanian Linguistics (= RRL, tom. XXIII, nr. 1-4 și CLTA, tom. XV, nr. 1-2), edited by A. Rosetti and Sanda Golopenția Eretescu, București, Editura Academiei,1978;

DA = Dicționarul limbii române, Tom. I, partea I (A−B) și partea a II-a (C), București, 1930, 1940; Tom. II, partea a II-a (F−I), București, 1934 și fasciculele: I (J−Lacustru), București, 1937; II (Ladă−Lepăda), București, 1940 și III (Lepăda− Lojniță), București, 1948;

DCR1 = Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, București, Editura ,,Albatros”, 1982;

DCR2 = Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, București, Editura ,,Logos”, 1997;

DE = Diccionario enciclopedico, publicado bajo la direcion de Claude y Paul Augé, Paris, Larousse, 1962;

DELR = Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii românești (Redactat de Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu și Aurelia Stan), București, 1969;

DELR 1985 = Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie Jeanne Wojcicki, Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii române, București, Editura Albatros;

DELLR = Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes (sous la direction de Sanda Reinheimer Rîpeanu), București, Editura Academiei Române, 2004;

DER = Dicționar enciclopedic român (vol. I-IV), București, Editura Politică, 1962-1966;

DEX2 = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura ,,Univers Enciclopedic”, 1996;

DEX-S= Dicționarul explicativ al limbii române (Supliment), București, Editura Academiei, 1988;

DEXI = Dicționar explicativ ilustrat al limbii române (Coordonator științific: Eugenia Dima), Chișinău, Arc și Gunivas, 2007;

DGILE = Diccionario general illustrado de la lengua espanola, ediția a II-a, Barcelona, 1970;

DGR = Dicționar german român de Emilia Savin, Ioan Lăzărescu, Katharina Țânțu, București, Editura Științifică, 1995;

DI = Dicționar invers, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957;

DILR = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză și Alexandra Roman-Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), București, Editura Științifică, 1992;

DLR= Dicționarul limbii române (serie nouă), Tomul al VI-lea, fascicula I (M- Mandră1), București, Editura Academiei, 1965, fascicula a II-a (Mandră2-Mascat1), București, Editura Academiei, 1965, fascicula a III-a (Mascat2-Mămăiță), București, Editura Academiei, 1966, fascicula a IV-a (Mămălatiță-Mătărângă), București, Editura Academiei, 1966, fascicula a V-a (Mătăsar-Mergător), București, Editura Academiei, 1966, fascicula a VI-a (Mergătoriu-Microbiologie), București, Editura Academiei, 1966, fascicula a VII-a (Microbiologist-Miniaturistică), București, Editura Academiei, 1967, fascicula a VIII-a (Miniaturiza-Mititel), București, Editura Academiei, 1967, fascicula a IX-a (Mititeluș-Mîrlănime), București, Editura Academiei, 1967, fascicula a X-a și fascicula a XI-a (Mîrleală-Morsă1), București, Editura Academiei, 1968, fascicula a XII-a și fascicula a XIII-a (Morsă2-Muzur-aga), București, Editura Academiei, 1968; Tomul al VII-lea, partea I (N), București, Editura Academiei, 1971 și partea a II-a (O), București, Editura Academiei, 1969, Tomul al VIII-lea, partea I (P-Păzui), București, Editura Academiei, 1972, partea a II-a (Pe-Pînar), București, Editura Academiei, 1974, partea a III-a (Pînă-Pogribanie), București, Editura Academiei, 1977, partea a IV-a (Pogrijenie-Presimțire), București, Editura Academiei, 1980 și partea a V-a (Presin-Puzzolana), București, Editura Academiei, 1984; Tomul al IX-lea (R), București, Editura Academiei, 1975, Tomul al X-lea, partea I (S-Sclabuc), București, Editura Academiei, 1986, partea a II-a (Scladă-Semînțărie), București, Editura Academiei, 1987, partea a III-a (Semn-Sîveică), București, Editura Academiei, 1990, partea a IV-a (Slab-Spongios), București, Editura Academiei, 1992 și partea a V-a (Spongios-Swing), București, Editura Academiei, 1990; Tomul al XI-lea, partea I (Ș), București, Editura Academiei, 1978, partea a II-a (T-Tocălidă), București, Editura Academiei, 1982, partea a III-a (Tocăna-Twist), București, Editura Academiei, 1983; Tomul al XII-lea, partea I (Ț), București, Editura Academiei, 1994, partea a II-a (U), București, Editura Academiei, 2002, Tomul al XIII-lea, partea I (V-Veni), București, Editura Academiei, 1997, partea a II-a (Venial-Vizuină), București, Editura Academiei, 2002, partea a III-a (Vîclă-Vuzum, W, X, Y), București, Editura Academiei, 2005; Tomul al XIV-lea (Z), București, Editura Academiei, 2000 și SERIE NOUĂ: Tomul I, partea a III-a (D-Deînmulțit), București, Editura Academiei, 2006, partea a IV-a (Deja-Deținere), București, Editura Academiei, 2006; partea a V-a (Deținut-Discopotiriu), București, Editura Academiei, 2007; Tomul IV, Litera L (L-Lherzolită), București, Editura Academiei, 2008 și Tomul V, Litera L (Li-Luzulă), București, Editura Academiei, 2008.

DLRLC = Dicționarul limbii române literare contemporane, vol. I–IV, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955-1957;

DLRM = Dicționarul limbii române moderne, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958;

DN3 = Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, ediția a treia, București, Editura Academiei, 1978;

DOOM = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (Redactor responsabil: Mioara Avram), București, Editura Academiei, 1982;

DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, (Coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu). Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005;

DR = Dacoromania. Buletinul Muzeului limbei române condus de Sextil Pușcariu, Cluj, 1920-1948;

DRG = Dicționar român-german de Emilia Savin, Ioan Lăzărescu, Katharina Țânțu, București, Editura Științifică, 1995;

DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană-Dindelegan, Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București, Editura Științifică, 1997;

DSL2 = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană-Dindelegan, Dicționar general de științe ale limbajului, ediția a II-a, București, Editura Nemira, 2001;

DU6 = Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbii române, a șasea edițiune, Craiova, Editura ,,Scrisul românesc”, 1929;

DUDEN = Das Große Fremdwörterbuch. Herkunft und Bedeutung der Fremdwörter, Mannheim-Leipzig-Wien-Zürich, Dudenverlag, 1994;

EMR = B. Petriceicu Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor. Tom I și II, București, 1887.

ERNOUT–MEILLET = Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots par A. Ernout et A. Meillet. Quatrième édition, Paris, 1959;

FCLR I = Fulvia Ciobanu și Finuța Hasan, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I. Compunerea, București, Editura Academiei, 1970;

FCLR II = Formarea cuvintelor în limba română, vol. al II-lea, Prefixele (redactori responsabili: Al. Graur și Mioara Avram), București, Editura Academiei, 1978;

FCLR III = Formarea cuvintelor în limba română, vol. al III-lea: Sufixele, I. Derivarea verbală de Laura Vasiliu, București, Editura Academiei, 1989;

GLR1 = Gramatica limbii române, vol. I (Morfologia), ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei, 1966;

GLR2 = Gramatica limbii române, vol. I (Cuvântul), București, Editura Academiei, 2005;

HEM = B. Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor. Tom. I și II 1887; tom. III 1893, București, Stabilimentul grafic Socec și Teclu;

HERITAGE = The American Heritage Dictionary of the English Language, Boston, Houghton, 1981;

LAROUSSE = Le Petit Larousse (en couleurs), Nouvelle édition, Paris, 1995;

LEXIS = Lexis. Dictionnaire de la langue française (Direction de Jean Dubois), Paris, Librairie Larousse, 1975;

LL = Limbă și literatură. Societatea de Științe Istorice și Filologice. Redactori responsabili: Al. Graur și D. Panaitescu-Perpessicius, București, I (1955) și urm.;

LLR = Limba și literatura română. Revistă trimestrială pentru elevi. Societatea de Științe Filologice din Republica Socialistă România, București, 1975 și urm.;

LR = Limba română, Institutul de Lingvistică din București, Anul I (1952) și urm.;

MACHADO = Diccionário etimológico da lingua portuguesa, de José Pedro Machado, 2a Ediçao, Editorial Confluência, 1967;

MDA = Micul dicționar academic (vol. I-IV), București, Editura Univers Enciclopedic, 2001;

MDE2 = Micul dicționar enciclopedic. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978;

MDN = Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, București, Editura Saeculum I. O., 2000;

NDN = Florin Marcu, Noul dicționar de neologisme, București, Editura Academiei, 1997;

NOUV. DICT. ÉTYM. = Nouveau dictionnaire étymologique et historique par Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Paris, Librairie Larousse, 1964;

OXFORD = Shorter Oxford English Dictionary (on Historical Principles), Sixth edition, Volume 1 (A-M), Volume 2 (N-Z), Oxford, University Press, 2007;

PEW = Sextil Pușcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache, I: Lateinisches Element, mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905;

PL = Le Petit Larousse (en couleur), Nouvelle èdition, Paris, Librairie Larousse, 1995;

PLG = Probleme de lingvistică generală, Editura Academiei, vol. I (1959), vol. al II-lea (1960), vol. al III-lea (1961), vol. al IV-lea (1962);

REW = W. Meyer-Lübcke, Romanisches etymologisches Wörterbuch (ediția a treia), Heidelberg, 1935;

ROBERT = Le Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 2007;

ROM. LIT. = România literară. Săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din RSR, București, 1968 și urm.;

RRL = Revue roumaine de linguistique (până în 1964: Revue de linguistique), Bucarest, I (1956) și urm.;

SCL = Studii și cecetări lingvistice, Institutul de Lingvistică, București, I (1950) și urm.;

SCȘt (Cluj) = Studii și cercetări științifice, Academia R. P. R., Filiala Cluj, Institutul de Lingvistică, an I (1950) și urm.;

SCȘt (Iași) = Studii și cercetări științifice, Filologie, Academia R. P. R., Filiala Iași, 1950-1963;

SDLR = August Scriban, Dicționaru limbii românești, Iași, 1939;

SL = Sistemele limbii (Coordonatori: I. Coteanu și Lucia Wald), București, Editura Academiei, 1970;

SMFC = Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I (1959), vol. al II-lea (1960), vol. al III-lea (1962), vol. al IV-lea (1967), vol. al V-lea (1969) și vol. al VI-lea (1972), București, Editura Academiei;

STUBB = Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Philologia, Cluj-Napoca, 1956 și urm.;

TDRG = H. Tiktin, Dicționar român-german (Rumänisch-deutsches Wörterbuch), vol. I– III, București, 1895-1925;

WEBSTER = Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of English Language, New revised edition, New York/Avenel, Gramercy Books, 1996.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

LUCRĂRI de SPECIALITATE (lingvistică generală și românească, lingvistică romanică)

Adamescu 1938 = Gh. Adamescu, Adaptarea la mediu a neologismelor, București;

Alexandru și Ciobanu 1987 = D. Alexandru și Georgeta Ciobanu, Tendințe de relatinizare în limba română contemporană, în revista Filologie XXX. 2. Lingvistică din 1987, Timișoara, Universitatea din Timișoara, pp. 66-71;

Anghel și Șerban 1974 = I. Anghel și F. Șerban, Probleme ale reconstituirii sistemului de derivare al limbii române dintre secolele al IX-lea și al XV-lea, în CL, XIX, nr. 1 din 1974, p. 67 și urm.;

Andrei 1987 = Nicolae Andrei, Dicționar etimologic de termeni științifici (Elemente de compunere greco-latine), București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Andriescu 1979 = Al. Andriescu, Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Iași;

Avram 1997 = Andrei Avram, Contribuții etimologice, București;

Avram 1978 = Mioara Avram, Originea prefixelor românești, în FCLR, vol. al II-lea, pp. 300-304;

Avram 1987 = Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, București;

Avram 1997 = Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Academiei Române;

Avram 2006 = Mioara Avram, Reromanizare în vol. Enciclopedia limbii române (Coordonator: Marius Sala). Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, pp. 494-496;

Avram și Sala 2001 = Mioara Avram și Marius Sala, Faceți cunoștință cu limba română, Cluj, Echinox;

Bahner 1963 = Werner Bahner, În legătură cu studiile despre elementele germane din vocabularul limbii române, în CL VIII, nr. 1 din 1963, pp. 83-91;

Berg 1996 = I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii și citate celebre (ediție revizuită), București, Editura ,,Saeculum I. O” și Editura ,,Vestale”;

Bidu-Vrănceanu 1986 = Angela Bidu-Vrănceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane, București;

Bidu-Vrănceanu 1995 = Angela Bidu-Vrănceanu, Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri derivate ale termenilor tehnico-științifici, în LL, nr. 1 din 1995, pp. 38-44;

Bîrlădeanu, Iliescu, Macarie și Sala 1988 = Mihaela Bârlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie și Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Bogdan-Oprea 2002 = Helga Bogdan-Oprea, Relatinizarea limbii române prin împrumuturi lexicale, în vol. Actele Colocviului Catedrei de limba română (Coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), București, Editura Universității din București, pp. 81-109;

Bogdan-Oprea 2007 a = Helga Bogdan-Oprea, Relatinizarea limbii române prin calcuri de origine germană, în vol. Limba română – Stadiul actual al cercetării – Actele celui de-al 6-lea Colocviu al Catedrei de limba română (29 – 30 noiembrie 2006), București, Editura Universității din București, pp. 655-664;

Bogdan-Oprea 2007 b = Helga Bogdan-Oprea, Un aspect al relatinizării limbii române prin intermediari neromanici, în vol. Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, București, Editura Universității din București, pp. 421-432;

Bogdan-Oprea 2007 c = Helga Bogdan-Oprea, Un caz de etimologie multiplă: procuror, în LR, nr. 1 din 2007, pp. 18-21;

Bogrea 1971 = Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj-Napoca, Editura ,,Dacia”;

Boroianu 1974 = Ioana Boroianu, Conceptul de unitate frazeologică: tipuri de unități frazeologice (I), în LL, nr. 1 din 1974, pp. 25-34; (II) ibid., în nr. 2 din 1974, pp. 242-247;

Brâncuș 1975 = Grigore Brâncuș, Observații asupra sufixului gramatical -ez al verbelor neologice, în SCL, nr. 3 din 1975, pp. 247-254;

Brâncuș 1978 = Grigore Brâncuș, Pluralul neutrelor în româna actuală, în SCL, nr. 3 din 1978, pp. 253-263;

Brâncuș 1983 = Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Brâncuș 1995 = Grigore Brâncuș, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, București, Editura Caro Trading;

Brâncuș 2002 = Grigore Brâncuș, Introducere în istoria limbii române, București, Editura Fundației România de Mâine;

Brâncuș 2007 = Grigore Brâncuș, Studii de istorie a limbii române, București, Editura Academiei Române;

Brâncuș 2008 = Grigore Brâncuș, Studii de istorie a limbii române, vol. al II-lea, București, Editura Academiei Române;

Byck 1954 = J. Byck, Vocabularul științific și tehnic în limba română din secolul al XVIII-lea, în SCL, V, nr. 1-2 din 1954, pp. 31-43;

Cazacu 1943 = B. Cazacu, Influența latină asupra limbii și stilului lui Miron Costin, în ,,Cercetări literare”, V, 1943, p. 41-64;

Chaurand 1977 = Jacques Chaurand, Introduction a l’ histoire du vocabulaire français contemporain, Bordas;

Chivu 1980 și 1981 = Gh. Chivu, Stilul celor mai vechi texte științifice românești, în LR, XXIX, nr. 2 din 1980, pp. 111-122 și în LR, XXX, nr. 1 din 1981, pp. 45-60, nr. 2 din 1981, pp. 139-147, nr. 3 din 1981, pp. 221-231 și nr. 5 din 1981, pp. 505-514;

Ciobanu 1996 = Georgeta Ciobanu, Anglicisme în limba română, Timișoara, Editura Amphora (Imprimeria Mirton);

Ciobanu 2004 = Georgeta Ciobanu, Romanian Words of English Origin, second revised edition, Timișoara, Editura Mirton;

Contraș și Popescu-Marin 1967 = Eugenia Contraș et Magdalena Popescu-Marin, La suffixation dans le roumain des XVIe-XVIIIe siècles, în ,,Revue roumaine de lingustique”, XII, nr. 5 din 1967, p. 398 și urm.;

Coteanu 1955 = I. Coteanu, Despre pluralul substantivelor neutre în românește, în LL, nr. 1 din 1955, p. 103 și urm.;

Coteanu și Bidu-Vrănceanu 1975 = I. Coteanu și Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, vol. al II-lea (Vocabularul), București;

Coteanu, Forăscu și Bidu-Vrănceanu 1985 = I. Coteanu, Narcisa Forăscu și Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, ediție revăzută și adăugită, București;

Coteanu și Sala 1987 = I. Coteanu și Marius Sala, Etimologia și limba română: principii – probleme, București, Editura Academiei;

David 1980 = Doina David, Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920. Cu privire specială la Transilvania și Banat), Timișoara, Editura Facla;

David 1988 = Doina David, Câteva precizări cu privire la reromanizarea românei literare, în ,,Contribuții lingvistice” (I), Timișoara, pp. 23-29;

Densusianu 1961 = Ovid. Densusianu, Istoria limbii române (vol. I: Originile), București, Editura Științifică;

Densusianu 1962 = Ovid. Densusianu, Istoria limbii române (vol. al II-lea: Secolul al XVI-lea), București, Editura Științifică;

Densusianu 1977 = Ovid. Densusianu, Opere (vol. al III-lea: Limba română în secolul al XVII-lea. Evoluția estetică a limbei române), București, Editura Minerva;

Deroy 1956 = Louis Deroy, L’ emprunt linguistique, Paris;

Dimitrescu 1958 = Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română, București, Editura Academiei;

Dimitrescu 1965 = Florica Dimitrescu, Tendințe ale formării cuvintelor în limba română actuală, în LL, X (1965), pp. 231-245;

Dimitrescu 1978 = Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române. Fonetică, morfosintaxă, lexic, București, EDP;

Dimitrescu 1995 = Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc (ieri și azi), Cluj-Napoca și București, Editura Clusium și Logos;

Dimitrescu 1997 = Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, ediția a II-a, București, Editura Logos;

Dimitrescu 2007 = Florica Dimitrescu, Despre elementele lexicale latino-romanice recente ale limbii române. Considerații cantitative, în vol. Limba română. Stadiul actual al cercetării (Coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), București, Editura Universității din București, pp. 517-527;

Dimitriu 1973 = Corneliu Dimitriu, Romanitatea vocabularului unor texte vechi românești: studiu statistic, Iași, Junimea;

Djamo-Diaconiță 1970 = Lucia Djamo-Diaconiță, Elemente lexicale de origine italiană în limba documentelor slavo-române (sec. XIV-XVI), în SCL, XXI, nr. 5 din 1970, pp. 577-582;

Dominte 1990 = Constantin Dominte, Influența germană asupra limbii române – Schiță de sinteză – (I), în AUB, nr. 39 din 1990, pp. 65-75;

Dominte 1991 = Constantin Dominte, Influența germană asupra limbii române – Schiță de sinteză – (II), în AUB, nr. 40 din 1991, pp. 29-39;

Dubois 1962 = Jean Dubois, Étude sur la dérivation suffixale en Français moderne et contemporain, Paris;

Dubois 1994 = Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage (sous la direction de Jean Dubois), Paris, Larousse, p. 409, col. 1;

Dumistrăcel 1980 = Stelian Dumitrăscel, Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Dumistrăcel 1997 = Stelian Dumitrăscel, Expresii românești. Biografii. Motivații, Iași, Institutul European;

Fischer 1985 = Iancu Fischer, Latina dunăreană: introducere în istoria limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Galdi 1939 = Ladislau Galdi, Les mots d’ origine néogrecque en roumain à l’ époque des Phanariotes, Budapest;

Gheție 1978 = Ion Gheție, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, București;

Gheție 1982 = Ion Gheție, Introducere în studiul limbii române literare, București;

Gheție și Chivu 2000 = Ion Gheție și Gheorghe Chivu (coord.), Contribuții la istoria limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj-Napoca, Editura Clusium;

Giurescu 1973 = Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, Editura Scrisul Românesc;

Goldiș-Poalelungi 1973 = Ana Goldiș-Poalelungi, L’ influence du français sur le roumain. Vocabulaire et syntaxe, Dijon;

Gougenheim 1959 = G. Gougenheim, La relatinisation du vocabulaire français, în ,,Annales de l’ Université de Paris”, p. 5-18, republicat în Études de grammaire et de vocabulaire français, Paris, pp. 413-442;

Gougenheim 1970 = G. Gougenheim, Études de grammaire et de vocabulaire français, Paris;

Graur 1930 = Al. Graur, Relatinizarea limbii, în ,,Adevărul” din 20 august 1930, republicat în vol. Puțină gramatică (I), București, Editura Academiei, 1987, pp. 34-35;

Graur 1950 = Al. Graur, Etimologia multiplă, în SCL, nr. 1 din 1950, pp. 22-34;

Graur 1954 = Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București;

Graur 1956 = Al. Graur, ,,Note etimologice”, în SCL, nr. 3-4 din 1956, pp. 271-279;

Graur 1957 = Al. Graur, Fondul principal al limbii române, București;

Graur 1960 = Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă), București, Editura Academiei Republicii Populare Române;

Graur 1963 a = Al. Graur, Etimologii românești, București, Editura Academiei Republicii Populare Române;

Graur 1963 b = Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă), București, Editura Academiei.

Graur 1965 = Alexandru Graur, La romanité du roumain, Bucarest, Éditions de l’Académie de la République Socialiste de Roumanie;

Graur 1968 = Acad. Al. Graur, Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică;

Graur 1978 = Al. Graur, Dicționar de cuvinte călătoare, București, Editura ,,Albatros”;

Graur 1980 = Al. Graur, Cuvinte înrudite, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Graur 1987 = Al. Graur, Puțină gramatică (I), București, Editura Academiei;

Graur și Wald 1977 = Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii (ediția a III-a revăzută și adăugită), București, EDP;

Groza 2004 = Liviu Groza, Probleme de lexicologie, București, Humanitas;

Guiraud 1966 = Pierre Guiraud, Les locutions françaises, Paris;

Guțu Romalo 1972 = Valeria Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), București, Editura Științifică;

Hasan 1977 = F. Hasan, Dublete neologice cu sau fără h- la inițială, în LR, XXVI, nr. 2 din 1977, pp. 131-134;

Hristea 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, București, Editura Științifică;

Hristea 1970 = Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile ei cu cea lexicală, în vol. Sistemele limbii (coord. I. Coteanu și Lucia Wald), București, pp. 97-118;

Hristea 1971 = Theodor Hristea, Etimologia multiplă internă, în LR, nr. 5 din 1971, pp. 479- 489;

Hristea 1972 = Theodor Hristea, Împrumuturi și creații lexicale neologice în limba română contemporană, în LR, nr. 3 din 1972, pp. 185-200;

Hristea 1973a = Theodor Hristea, Contribuții la studiul etimologic al neologismelor românești, în LR, nr. 1 din 1973, pp. 3-17;

Hristea 1973b = Theodor Hristea, Criterii de diferențiere a formațiilor interne de împrumuturi, în AUB, nr. 1 din 1973, pp. 143-155;

Hristea 1975 = Theodor Hristea, Calcul internațional, în SCL, nr. 5 din 1975, pp. 499-505;

Hristea 1977 = Theodor Hristea, Contribuții la studiul etimologic al frazeologiei românești moderne, în LR, nr. 6 din 1977, pp. 587-598;

Hristea 1978 = Theodor Hristea, Romanian Vocabulary and Etymology, în vol. Current Trends in Romanian Linguistics (edited by A. Rosetti and Sanda Golopenția Eretescu), București, Editura Academiei, pp. 203-255;

Hristea 1984 a = Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română (ediția a treia, revăzută și din nou îmbogățită), București, Editura Albatros;

Hristea 1984 b = Theodor Hristea, Frazeologia și importanța ei pentru studiul limbii române, în LL., vol. 1 din 1984, pp. 5-14;

Hristea 1987 = Theodor Hristea, Din problemele etimologiei frazeologice românești, în LR, nr. 2 din 1987, pp. 123-135;

Hristea 1994a = Theodor Hristea, Probleme de cultivare și de studiere a limbii române contemporane, București, Academia Universitară Athenaeum;

Hristea 1994b = Theodor Hristea, Varietăți lingvistice (2 vol.), București;

Hristea 1995a = Theodor Hristea, Contribution à l’étude de l’ influence française sur le roumain (calques linguistiques), în AUB2, 1995, pp. 9-16;

Hristea 1995b = Theodor Hristea, Ortografia și ortoepia neologismelor românești (cu specială referire la împrumuturile recente), în LL, vol. al II-lea din 1995, pp. 36-53;

Hristea 1996 a = Theodor Hristea, Relatinizarea limbii române (Comunicare ținută în data de 27 iunie 1996 la Academia Română);

Hristea 1996 b = Theodor Hristea, Types de calques en roumain, în Balkan-Archiv, Band 14, Rumänisch: Typologie, Klassifikation, Sprachcharakteristik (hrsg. Maria Iliescu und Sanda Sora), Akten des Internationalen Kolloquiums der Südosteuropa-Gesellschaft und des Instituts für Romanische Philologie der Universität München Tutzing, 30.3-2.4.1993, Herausgegeben im Aufrag der Südosteuropa-Gesellschaft, München, 1996, pp. 219-231;

Hristea 1997 = Theodor Hristea, Tipuri de calc în limba română, în LL, nr. III-IV din 1997, pp. 10-29;

Hristea 2006 = Theodor Hristea, Contaminația în raporturile ei cu etimologia populară, în vol. Antic și modern: in honorem Luciae Wald (coord.: Ana-Cristina Halichias; în colaborare cu Tudor Dinu), București, Editura Humanitas, pp. 295-327.

Hristea 2008 = Theodor Hristea, Conceptul de ,,relatinizare” (cu specială referire la limba română), în SCL, LIX, nr. 1 din ianuarie-iunie 2008, pp. 161-172;

Iarovici 1973 = Edith Iarovici, A History of the English Language, 2nd Edition, București, Editura Didactică și Pedagogică;

Iliescu 1959 = La productivité de la IVe conjugaison latine dans les langues romanes, în ,,Recueil d’ études romanes”, Bucarest, p. 97 și urm.;

Iordan 1938 = Iorgu Iordan, Pluralul substantivelor în limba română actuală, în BPh, V (1938), pp. 1-50;

Iordan 1939 = Iorgu Iordan, Sufixe românești de origine recentă, în BPh, VI (1939), p. 1-59;

Iordan 1948 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a greșelilor (ediția a II-a), București, Editura Socec et Co;

Iordan 1956 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană (ediția a II-a), București, EDP;

Iordan 1958 = Iorgu Iordan, Limba și stilul lui Ion Neculce, în De la Varlaam la Sadoveanu, București;

Iordan 1962 = Iorgu Iordan, Lingvistică romanică: evoluție, curente, metode, București;

Iordan 1970 = Iorgu Iordan, Raportul ținut la cel de-al XII-lea Congres Internațional de Lingvistică și Filologie Romanică, București, 1968, în ,,Actele Congresului Internațional de Lingvistică și Filologie Romanică”, vol. I, 1970;

Iordan și Manoliu 1965 = Iorgu Iordan și Maria Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, București;

Iordan și Robu 1978 = Iorgu Iordan și Vladimir Robu, Limba română contemporană, București;

Ivănescu 1980 = G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași;

Ivănescu și Leonte 1965 = G. Ivănescu și L. Leonte, Fonetica și morfologia neologismelor de origine latină și romanică, în SCȘt (Iași), VII, 1965, fasc. 2, pp. 10-11;

Lombard 1969 = Alf Lombard, Le vocabulaire d’ emprunt. Question de principe, în Actes du Xe Congres international des linguistes (28 Août ─ 2 Septembre 1967), tom 1, Bucarest;

Lupu 1999 = Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române moderne (1780 ─ 1860), București, Logos;

Macrea 1960 = D. Macrea, Compoziția istorică și tendințele actuale de dezvoltare ale vocabularului românesc, în CL, nr. 1-2 din 1960, pp. 39-57;

Macrea 1970 = D. Macrea, Studii de lingvistică română, București;

Macrea 1971 = D. Macrea, Locul limbii române între limbile romanice, București;

Macrea 1982 = D. Macrea, Probleme ale structurii și evoluției limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Mancaș 1983 = Mihaela Mancaș, Limbajul artistic românesc. Secolul al XIX-lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Maneca 1959 = Constant Maneca, Cuvintele compuse în terminologia științifică și tehnică actuală, în SMFC I, pp. 191-202;

Maneca 1978 = Constant Maneca, Lexicologie statistică romanică, București, CMUB;

Meillet 1916 = A. Meillet, Sur le sens linguistique de l’unité latine, în ,,Revue des Nations Latines”, I, p. 179-191, reprodus și în vol. Linguistique historique et linguistique générale, I, Paris, Champion, 1965, pp. 310-322 ;

Meillet 1965 = A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, I, Paris, Champion;

Mihăescu 1966 = H. Mihăescu, Influența grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, București, Editura Academiei;

Mihăilă 1960 = G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, București, Editura Academiei;

Miron 1978 = Paul Miron, Der Wortschatz Dimitrie Cantemirs. Eine lexikalische Untersuchung von ,,Divanul” und ,,Istoria ieroglifică” im Vergleich zu Texten aus dem XVI, XIX und XX Jahrhundert, Frankfurt am Main, Bern, Las Vegas;

Mocanu 1977 = Marin Z. Mocanu, Influența italiană asupra limbii române. Rezumatul tezei de doctorat, București;

Moraru = Alexandra Roman Moraru, Influențele occidentale latino-romanice, în vol. Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XVIII-lea, București;

Moroianu 2005 = Cristian Moroianu, Dublete și triplete etimologice în limba română, București, Editura Universității din București;

Munteanu 1973 = Ștefan Munteanu, Ideea de latinitate în concepția lui Ovid Densusianu, în volumul omagial Ovid Densusianu (omul și opera), Deva;

Munteanu și Țâra 1983 = Ștefan Munteanu și Vasile D. Țâra, Istoria limbii române literare. Privire generală (ediție revizuită și adăugită), București, EDP;

Negreanu 1976 = Aristița Negreanu, Expression idiomatiques franco-romaines, Universitatea din București (Facultatea de Limbi Romanice);

Negreanu 1992 = Aristița Negreanu, Dicționar de expresii francez-român, București, Editura ,,Humanitas”;

Negreanu 1994 = Aristița Negreanu, Dicționar de expresii român-francez, București, Editura ,,Babel”;

Niculescu 1965 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. I: Contribuții gramaticale, București, Editura Științifică;

Niculescu 1975 = Al. Niculescu, Le roumaine litteraire entre l’ Orient et l’ Occident (XVIIIe-XIXe siècles), în ,,Cahiers roumains d’ études litteraires”, nr. 2 din 1975, pp. 4-19;

Niculescu 1976 = Alexandru Niculescu, Romanitate de limbă, romanitate de cultură, Brașov;

Niculescu 1977a = Al. Niculescu, L’ Occidentalisation romane du roumain moderne. Une analyse socio-culturelle, în ,,Mélanges offerts à G. Th. Gossen”, Berne-Liège, pp. 665-692;

Niculescu 1977b = Alexandru Niculescu, Romanitatea românească, în Rom. Lit., nr. 7 din 1997, p. 8;

Niculescu 1978 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. al II-lea: Contribuții socio-culturale, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Niculescu 1999 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. al III-lea: Noi contribuții, Cluj-Napoca, Editura Clusium;

Niculescu 2003 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. al IV-lea, Cluj-Napoca, Editura Clusium;

Pană–Dindelegan 1968 = Gabriela Pană-Dindelegan, Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, în SCL, nr. 3 din 1968, pp. 265-296;

Pană–Dindelegan 2002 = Gabriela Pană-Dindelegan (coord.), Actele Colocviului Catedrei de limba română, București, Editura Universității din București;

Pană–Dindelegan 2007 = Gabriela Pană-Dindelegan (coord.), Limba română. Stadiul actual al cercetării, București, Editura Universității din București;

Pascu 1916 = G. Pascu, Sufixele românești, București, Edițiunea Academiei Române;

Petrovici 1948 = E. Petrovici, Sufixul -ui al verbelor de origine maghiară, în DR, XI (1948), pp. 184-193;

Purdelea 1970 = Maria-Luiza Purdelea, Derivarea verbală imediată (nemijlocită), în SCL, nr. 1 din 1970, pp. 9-25;

Pușcariu 1920 = Sextil Pușcariu, Locul limbii române între limbile romanice, București;

Pușcariu 1929 = Sextil Pușcariu, Renașterea noastră romană, în ,,Omagiu lui Ramiro Ortiz (cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de învățământ în România), București;

Pușcariu 1931 = Sextil Pușcariu, Despre neologisme, în vol. colectiv: Închinare lui N. Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, București, pp. 345-359;

Pușcariu 1937 = Sextil Pușcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-București;

Pușcariu 1940 = Sextil Pușcariu, Limba română ( vol. I: Privire generală), București, Fundația pentru Literatură și Artă ,,Regele Carol II”;

Reinheimer 2004a = Sanda Reinheimer Rîpeanu, Les emprunts latins dans les langues romanes, București, Editura Universității din București;

Reinheimer 2004b = Sanda Reinheimer Rîpeanu (coord.), Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, București, Editura Academiei Române;

Rizescu 1958 = I. Rizescu, Contribuții la studiul calcului lingvistic, București, Editura Academiei;

Rosetti 1950 = Al. Rosetti, Observații asupra limbii lui Miron Costin, București;

Rosetti 1951 = Al. Rosetti, Observații asupra limbii lui Dimitrie Cantemir în ,,Istoria ieroglifică”, în ,,Buletinul științific al Secției de știința limbii, literatură și arte”, I, nr. 1-2 din 1951, pp. 17-38;

Rosetti 1955 = Al. Rosetti, Studii lingvistice, București;

Rosetti 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediție definitivă, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Rosetti, Cazacu și Onu 1971 = Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea (ediția a doua), București, Editura Minerva;

Sala 1989 = Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Sala 1997 = Marius Sala, Limbi în contact, București, Editura Enciclopedică;

Sala 1998 = Marius Sala, De la latină la română, București, Univers Enciclopedic;

Sala 1999 = Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, București, Univers Enciclopedic;

Sala 2005 = Marius Sala, Aventurile unor cuvinte românești, București, Univers Enciclopedic;

Sala 2006 = Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic;

Sala și Vintilă Rădulescu 1981 = Mariu Sala și Ioana Vintilă Rădulescu, Limbile lumii, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

Saramandu 2004 = Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală, București, Editura Academiei Române;

Sădeanu 1970 = Florența Sădeanu, Aspects de la relatinisation du vocabulaire en espagnol) în Actes du Xe Congres international des linguistes (28 Août ─ 2 Septembre 1967), tom 4, Bucarest, pp. 555-559;

Sădeanu 1973 = Florența Sădeanu, Premise pentru un studiu despre relatinizarea vocabularului în limba română, în SCL, nr. 5 din 1973, pp. 627-633;

Sădeanu 1974 = Florența Sădeanu, Relatinizarea lexicului în română și spaniolă (Rezumatul tezei pentru obținerea titlului de doctor în filologie), București;

Seche 1965 = Luiza Seche și Mircea Seche, Despre adaptarea neologismelor în limba română literară (unele considerații generale), în LR, nr. 6 din 1965, pp. 677-688;

Seche 1966 și 1969 = Mircea Seche, Schiță de istorie a lexicografiei române. Vol. I: De la origini până la 1880, București, 1966; Vol. al II-lea: De la 1880 până astăzi, București, 1969;

Slave și Wald 1968 = Elena Slave și Lucia Wald, Ce limbi se vorbesc pe glob?, București, Editura Științifică;

Stanciu-Istrate 2006 = Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română, București, Editura Academiei Române;

Stănciulescu-Cuza 1992 = Mariana Stănciulescu-Cuza, Italienism și italienisme în perioada de formare a limbii române literare (curs special), București;

Stoichițoiu-Ichim 2001 = Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, București;

Stoichițoiu-Ichim 2006 = Adriana Stoichițoiu-Ichim, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, București, Editura Universității din București;

Șăineanu 1887 = Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studie istorice despre transițiunea sensurilor, București;

Șăineanu 1900 = Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbei și culturei române, vol. I (,,Introducere”) și vol. al II-lea (,,Vocabularul”), București, Socec;

Șerban 1958 = Elena Șerban, Observații asupra lexicului unor documente de la 1848, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. al II-lea (coord. Tudor Vianu), București, Editura Academiei, 1958, pp. 115-133;

Șerban și Evseev 1978 = Vasile Șerban și Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiță de sistem, Timișoara;

Todoran 1959 = Romulus Todoran, Despre neologismele terminate în -ie, în CL, nr. 1-2 din 1959, pp. 211-213;

Toma 1988 = Elena Toma, Probleme ale formării terminologiei științifice românești în sec. XVIII– XIX. Terminologia medical-biologică, I, București, TUB;

Tomescu 2002 = Domnița Tomescu, Limba română, București, Editura ALL Educational;

Țâra 1982 − 1983 = Vasile D. Țâra, Despre ,,reromanizarea” limbii române literare, în ,,Analele Științifice ale Universității <<Alexandru Ioan Cuza>> din Iași” (Serie nouă), tom XXVIII − XXIX (1982 − 1983), Lingvistică, pp. 173-177;

Ursu 1962 = N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, București, Editura Științifică;

Ursu 1964 = N. A. Ursu, Observații asupra adaptării adjectivelor neologice la sistemul morfologic al limbii române în jurul anului 1800, în LR, XIII, nr. 5 din 1964, pp. 413-422;

Ursu 1965 a = Despina Ursu, Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760-1860, în LR, nr. 3 din 1965, pp. 371-379;

Ursu 1965 b = Despina Ursu, Încadrarea morfologică a substantivelor neologice, în ,,Anuar de lingvistică și istorie literară”, Iași, XIV, 1955.

Ursu 1966 = Despina Ursu și N. A. Ursu, Observații privitoare la adaptarea neologismelor în limba română, în LR, nr. 3 din 1966, pp. 245-254;

Ursu 2004 și 2006 = N. A. Ursu și Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, vol. I, Iași, Editura Cronica, 2004 și vol. al II-lea, Iași, Editura Cronica, 2006;

Vîrban 2000 = Floarea Vîrban, Influența rusă asupra limbii române literare între 1688 și 1780, în Contribuții la istoria limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780) (Coordonatori: Ion Gheție și Gheorghe Chivu), Cluj-Napoca, Editura Clusium, pp. 227-287;

Weinreich 1966 = Uriel Weinreich, Languages in contact. Findings and Problems, fourth printing, Paris;

Zafiu 2007 = Rodica Zafiu, Criterii estetice în normarea limbii române, în vol. Studii lingvistice: omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, București, Editura Universității din București, pp. 467-473;

Zarvă 2004 = Teodor Zarvă, Influențe rusești asupra vocabularului militar românesc, în vol. Tradiție și inovație în studiul limbii română (coord. Gabriela Pană-Dindelegan), București, Editura Universității din București, pp. 333-337.