Reinnoirea Vietii Consacrate

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

AAS Acta Apostolicae Sedis

Aa.Vv Autori diferiți

can./cann. canonul/canoanele

CBC Catehismul Bisericii Catolice

CEB Centro Editoriale Bologna

CDC’83 Codul de Drept Canonic

CD Christus Dominus

Cf conform

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

col./coll. colona/coloanele

coord. coordonator

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

Decr. Decret

DIP Dizionario degli Istituti di perfezione

Ed. Editură

ES Ecclesiae Sancte

ET Evangelica Testificatio

Evr Scrisoarea către Evrei

EV Enchiridion Vaticanum

Ez Cartea profetului Ezechiel

Fap Faptele Apostolilor

GS Gaudium et spes

In Evanghelia după sfântul Ioan

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

IVC Institut de Viață Consacrată

LG Lumen Gentium

Lc Evanghelia după sfântul Luca

MR Mutuae Relationes

Mt Evanghelia după sfântul Matei

nr./ nn. numărul/numere

op. cit. opera citată

PC Perfectae Caritatis

p. pagină

pp. paginile

pr. preot

PP Papă

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

RD Redemptionis donum

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

trad. traducător

SC Sacrosanctum concilium

SVA Societăți de viață apostolică

VC Vita consecrata

VTB Vocabular teologic biblic

INTRODUCERE

Urmând îndemnurile Conciliului Vatican al II-lea și în special al documentului Perfactae caritatis, reînnoirea vieții călugărești implică atât întoarcerea continuă la izvoarele oricărei vieți creștine, cât și adaptarea lor în funcție de schimbarea condițiilor de existență. Această reînnoire, sub inspirația Duhului Sfânt și sub conducerea Bisericii, trebuie înfăptuită după următoarele principii:

a) Deoarece norma supremă a vieții călugărești este urmarea lui Cristos după învățătura Evangheliei, aceasta trebuie considerată de toate Institutele ca regulă supremă.

b) Este spre binele Bisericii ca Institutele să aibă un caracter și o funcție proprie. De aceea trebuie să se discearnă și să se păstreze cu fidelitate spiritul și intențiile Fondatorilor precum și tradițiile sănătoase, toate acestea constituind patrimoniul fiecărui Institut.

c) Toate Institutele să participe la viața Bisericii și, după natura proprie, să-și însușească și să favorizeze, după posibilități, inițiativele și idealurile ei în diferite domenii ca, de pildă, în domeniul biblic, liturgic, dogmatic, pastoral, ecumenic, misionar, social.

d) Institutele să ofere membrilor lor o formare adecvată asupra realităților umane și ale epocii, precum și asupra nevoilor Bisericii, astfel încât, făcând un discernământ cu înțelepciune, în lumina credinței, trăsăturile specifice ale lumii de azi, și înflăcărați de zel apostolic, să poată da oamenilor un ajutor mai eficient.

e) Deoarece rostul vieții călugărești este în primul rând urmarea lui Cristos și unirea cu Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice, trebuie să fim foarte conștienți că cele mai bune adaptări la exigențele epocii nu vor avea nici un efect dacă nu vor fi însuflețite de o reînnoire spirituală, căreia trebuie să i se atribuie întotdeauna rolul principal chiar și în dezvoltarea activităților externe.

Prin urmare, toate Institutele de viață consacrată a căror membrii profesează sfaturile evanghelice trăite de Cristos primește o consacrare specială, care implică o nouă angajare de configurare și de participare la misterul lui Cristos consacrat.

După această scurtă introductio brevis, tema cu privire la reînnoirea vieții consacrate și starea persoanelor consacrate în legislația actuală a Bisericii, din această lucrare de licență, dorește să evidențieze rolul preponderent pe care viața călugărească l-a avut în Biserică imediat după Conciliu sub călăuzirea documentelor pontificale emanate de Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea precum și transformările renovatoare pe care le-a adus Codul de Drept Canonic promulgat în 1983. Documentele cele mai importante care formează nu numai sursă de inspirație pentru tratarea acestei teme, dar în sine constituie adevărate izvoare legislative pentru reînnoirea vieții consacrate sunt Perfectae caritatis, Lumen gentium, Evangelica Testificatio, Mutuae relationes, Redemptionis donum, Vita consecrata, Catehismul Bisericii Romano-Catolice și Codul de drept canonic din 1983.

Fără îndoială că există și alte documente emanate după Conciliul Vatican al II-lea care tratează în mod direct despre viața consacrată, însă noi ne vom limita doar la cele amintite mai sus considerate fiind izvoare principale ale studiului nostru. Prin urmare, la începutul acestei lucrări, ne propunem ca prin aprofundarea acestei teme să aducem o contribuție reală într-un domeniu în care s-a scris foarte puțin în limba română și să conștientizăm adevărata valoare a vieții consacrate.

În primul capitol vom face o analiză a documentelor conciliare și post-conciliare amintite mai sus. Dacă până la Conciliul Vatican al II-lea viața consacrată era legiferată de Codul de Drept Canonic din 1917, vom vedea că odată începute lucrările Conciliului, viața consacrată, sub impulsul comisiilor formate este chemată la o nouă reflecție care să fie conforme cu evanghelia și carismele fondatorilor fiecărui Institut în parte. În cadrul discuțiilor conciliare au fost luate în considerație multe probleme pe care le întâmpina viața consacrată în interiorul ei, dar și probleme care priveau desfășurarea apostolatului. Noutatea centrală a Conciliului, așa cum vom vedea, era aceea că Biserica a început să considere persoanele consacrate o parte integrantă a vieții sale.

Al doilea capitol face un studiu amănunțit asupra locului determinat pe care îl au persoanele consacrate în cadrul poporului lui Dumnezeu. Fiecare Institut de viață consacrată este o comunitate de persoane structurată în mod organic și angajată să trăiască în conformitate cu propria regulă de viață aprobată de Romanii Pontifi și cu dreptul propriu care după Conciliu va trebui să fie revizuit.

Toate formele de viață consacrată, constituite în Institutele de viață consacrată ale căror carismă implică un apostolat activ intern și extern, adică prin mijloace specifice institutului cât, respectiv, și prin mijloace care coincid cu operele diecezane, se includ în unica misiune a Bisericii și sunt expresia sublimă a statutului eclezial. Ministerul parohial este unul din modurile de apostolat întâlnite în misiunea specifică sau comună a diferitelor Institute de viață consacrată. Drept aceea, dorim în prezentul capitol să facem o analiză a actului și efectului juridic de încredințare a unei parohii unui Institut de viață consacrată.

În ultimul capitol al acestei lucrări ne propunem să prezentăm câteva noi forme de viață consacrată înființate după Conciliul Vatican al II-lea. Așa cum în decursul istoriei toate formele de viață consacrată au contribuit la răspândirea cât mai autentică a mesajului lui Cristos, la fel și astăzi aceste noi comunități se prezintă în fața lumii ca adevărate semne ale prezenței lui Isus Cristos în lume. O astfel de angajare care nu este deloc ușoară, mai ales în timpurile pe care le trăim, necesită oferirea întregii vieți slujirii lui Dumnezeu într-un mod deosebit.

După această scurtă introducere, acum la terminarea acestor ani de studiu, doresc să mulțumesc tuturor acelor persoane care prin strădania lor au contribuit la formarea mea umană, spirituală și intelectuală din Institut. O mulțumire aparte o aduc Rectorului Institutului, Decanului facultății noastre de teologie și moderatorului acestei teze de licență și profesorilor Institutului nostru care printr-un dialog continuu, pedagogic și constructiv m-au îndrumat pe tot parcursul cercetării mele. În această încheiere nu pot omite persoanele care mi-au stat alături și mi-au pus la dispoziție bibliografia necesară din care m-am inspirat, persoanele care mi-au corectat textul precum și toți aceia care mi-au fost alături prin rugăciune.

CAPITOLUL I

Reînnoirea Vieții Consacrate în Documentele

Conciliare și Post-Conciliare

1. Premisă

În prima parte a acestui capitol vom analiza care a fost impactul Conciliului Vatican al II-lea asupra vieții consacrate și cât de mult a contribuit acest conciliu la reînnoirea acestui mod de viață. Se simțea într-adevăr nevoia unei noi aprofundări din partea magisteriului Bisericii care avea să clarifice multe aspecte care prezentau lipsuri în cadrul vieții consacrate.

Ne vom opri atenția în mod deosebit asupra celor două documente ale Conciliului Vatican al II-lea Lumen gentium (capitolul al IV-lea) și Perfectae Caritatis care s-au axat în mod deosebit asupra importanței reînnoirii vieții consacrate, și asupra documentelor post-conciliare după cum urmează: Evangelica Testificatio, Mutuae Relationes, Redemptionis Donum, Vita consecrata și Catehismul Bisericii Catolice.

2. Viața consacrată în documentele conciliului Vatican al II-lea

2.1. Conciliul Vatican al II-lea și viața consacrată

Conciliul Vatican al II-lea este expresia unui mare efort de reînnoire din partea Bisericii și constituie punctul de plecare al unei noi reflecții eccleziale care în sfârșit recunoaște viața consacrată ca realitate constitutivă a Bisericii, ca dar pe care ea îl primește de la Domnul.

Conciliul introduce în tratatul despre Biserică doctrina sa asupra vieții consacrate, ceea ce actualizează o adevărată și proprie revoluție, dacă ne gândim că până la acest moment nu existau tratate de teologie care să o ia în considerație. Viața consacrată nu era prezentă în tratatele teologice și escatologice și era studiată în optica ascetică, mistică, morală sau canonică. Nu se putea imagina înainte de Conciliul Vatican al II-lea, că i se va acorda vieții consacrate un studiu atât de profund.

Conciliul Tridentin a vorbit despre viața consacrată numai pe un ton apologetic, antiprotestant. Această linie a fost urmată până la Conciliul Vatican al II-lea care în schema preparatorie despre Biserică nu cita viața consacrată.

La conciliul Vatican al II-lea, pentru prima dată se trece peste problemele pur administrative și se pune accentul asupra adevăratei reînnoiri a vieții consacrate în rădăcinile sale cele mai profunde. Noutatea Conciliului constă în faptul că este scoasă în evidență dimensiunea teologică a vieții consacrate.

Viața consacrată ocupă un loc important în documentele Conciliului, dovadă fiind faptul că din cele șaisprezece documente ale sale, numai două nu fac referință la persoanele consacrate: Declarația asupra relațiilor Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate și Declarați asupra libertății religioase Dignitatis Humanae.

Conciliul a menținut termenul de „viață călugărească”, dându-i totuși o semnificație mai amplă realității juridice la care termenul făcea referință în Codex-ul Juris Canonici din 1917, în canonul 488.

Capitolul al VI-lea al Constituției dogmatice Lumen Gentium, „Călugării”, se referă prin acest termen nu numai la cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice, dar și la aceia care se angajează prin intermediul altor legăminte în viață după cele trei sfaturi evanghelice, incluzându-se deci și membrii Societăților de viață comună și ai Institutelor seculare: „Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie – prin care creștinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruiește cu totul lui Dumnezeu. Prin Botez a murit păcatului și a fost consfințit lui Dumnezeu”.

Marea dezvoltare a Conciliului se realizează în contextul ecleziologic și, plecând de aici, viața consacrată este înțeleasă într-un mod nou. Prezența în Constituția despre Biserică a unui capitol care tratează despre călugări, nu este numai o recunoștință de fapt că ei există și lucrează pentru Biserică, dar și afirmarea unui drept la existență și mai mult decât atât, o explicitare doctrinală a legăturilor care există între Călugănea teologică a vieții consacrate.

Viața consacrată ocupă un loc important în documentele Conciliului, dovadă fiind faptul că din cele șaisprezece documente ale sale, numai două nu fac referință la persoanele consacrate: Declarația asupra relațiilor Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate și Declarați asupra libertății religioase Dignitatis Humanae.

Conciliul a menținut termenul de „viață călugărească”, dându-i totuși o semnificație mai amplă realității juridice la care termenul făcea referință în Codex-ul Juris Canonici din 1917, în canonul 488.

Capitolul al VI-lea al Constituției dogmatice Lumen Gentium, „Călugării”, se referă prin acest termen nu numai la cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice, dar și la aceia care se angajează prin intermediul altor legăminte în viață după cele trei sfaturi evanghelice, incluzându-se deci și membrii Societăților de viață comună și ai Institutelor seculare: „Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie – prin care creștinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruiește cu totul lui Dumnezeu. Prin Botez a murit păcatului și a fost consfințit lui Dumnezeu”.

Marea dezvoltare a Conciliului se realizează în contextul ecleziologic și, plecând de aici, viața consacrată este înțeleasă într-un mod nou. Prezența în Constituția despre Biserică a unui capitol care tratează despre călugări, nu este numai o recunoștință de fapt că ei există și lucrează pentru Biserică, dar și afirmarea unui drept la existență și mai mult decât atât, o explicitare doctrinală a legăturilor care există între Călugări și Biserică, pentru care ei au un loc bine stabilit în structura Trupului mistic al lui Cristos, un loc esențial.

După o analiză amănunțită a documentelor conciliare cât privește viața consacrată, apare în mod evident că tema consacrării constituie o noutate care puțin câte puțin se impune în interiorul conciliului.

Odată cu Conciliul Vatican al II-lea, s-a încercat o reînvigorare, o aducere la zi a Bisericii atât în exterior cât și în interior. Astfel problema vieții consacrate a fost reluată în cadrul discuțiilor conciliare. In disputa dintre părinții conciliari, unii dintre ei priveau viața consacrată ca o structură prezentă în Biserică, ca element marginal sau accidental, dar nu ca o structură a Bisericii, considerând că nu era necesară tratarea ei într-o constituție dogmatică. Însă Conciliul acordând o importanță deosebită vieții consacrate a considerat că nu se poate realiza un tratat de ecleziologie fără a acorda vieții consacrate locul care i se cuvine, prin munca pe care o depun în cadrul Bisericii Institutele de viață consacrată.

Considerând Biserica ca un corp ale cărui membre în diversitatea lor trebuie să coopereze în armonie, pentru binele tuturor, nu se poate privi pastorația, neglijând aportul specific pe care îl dau persoanele consacrate contribuind la construirea Trupului lui Cristos.

2.2. Lumen Gentium

Constituția dogmatică Lumen Gentium, printre documentele emanate de Conciliul Vatican al II-lea constituie un text de o importanță maximă cât privește viața consacrată. El reprezintă continuitatea conciliului precedent care nu a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările sale din cauza evenimentelor care au dus la ocuparea Romei și la sfârșitul statului pontifical. Întreruperea a împiedicat Conciliul Vatican I să ducă la bun sfârșit formularea doctrinei catolice despre Biserică, care era în mare parte pregătită.

Constituția are scopul de a expune credincioșilor natura și misiunea Bisericii. Capitolul al VI-lea, dedicat călugărilor, pune în evidență locul teologic și misiunea esențială a vieții consacrate în misterul Bisericii. Textul definitiv al capitolului al VI-lea s-a încheiat după un lung și dificil proces. Textul final al documentului a fost aprobat pe 19 noiembrie 1964 și promulgat la 21 noiembrie 1964 de Papa Paul al VI-lea.

Acum este pentru prima dată în istoria conciliilor ecumenice ale Bisericii, când aceasta consideră persoanele consacrate o parte integrantă a vieții sale, împotriva unei viziuni reduse pe care ar fi voit să o rezerve constituției ierarhice, o origine de drept divin și să confere vieții consacrate un rol mai structural constitutiv în interiorul Bisericii.

„Ținând seama de alcătuirea divină și ierarhică a Bisericii, o astfel de stare de viață nu este o stare intermediară între condiția de cleric și cea de laic, ci creștini din ambele stări sunt chemați de Dumnezeu să se bucure în viața Bisericii de un dar deosebit și să contribuie, fiecare în felul său, la misiunea ei mântuitoare”. „Această stare de viață constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ține de structura ierarhică a Bisericii, se află totuși în legătură nezdruncinată cu viața și sfințenia ei”.

Conciliul a subliniat în mod clar dimensiunea eclezială a vieții consacrate dedicându-i un capitol întreg în interiorul tratatului său dogmatic cel mai important. Acest fapt a constituit nu numai un salt de calitate prin reflecția teologică, dar și un principiu rodnic de reînnoire, atât cât privește viața internă a institutelor, dar și cât privește prezența ministerială în Biserica însăși. Acest fapt este semnificativ pentru dezvoltarea conciliară în teologia Bisericii. Până acum teologia nu prezenta o atenție prea mare vieții consacrate și lipseau total tratatele teologice. Când se făcea un studiu asupra vieții consacrate se reduceau la anumite determinări juridice sau la reflecții mai mult sau mai puțin spirituale și moralizatoare asupra voturilor. O asemenea absență de analiză asupra vieții consacrate nu era deloc îmbucurătoare, dacă ne gândim că ecleziologia era toată axată asupra dimensiunii ierarhice și sacramentale, și adesea nu era altceva decât apologetica ierarhiei.

Capitolul al VI-lea al decretului are cheia sa de interpretare într-un text de o însemnată bogăție doctrinară:

„Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie – prin care creștinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruiește cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, astfel încât e închinat cu un titlu nou și deosebit slujirii lui Dumnezeu și cinstirii lui. Prin Botez a murit păcatului și a fost consfințit lui Dumnezeu, însă pentru a primi un rod mai bogat al harului baptismal, tinde, prin profesiunea sfaturilor evanghelice în Biserică, să se elibereze de piedicile care l-ar putea reține de la râvna iubirii și de la profesiunea cultului divin și se consacră mai intim slujirii lui Dumnezeu”.

Actele conciliului evidențiază dificultatea de a exprima, cu un singur verb, această acțiune care implică diverse semnificații; pentru acest motiv în textele conciliare sunt folosite trei verbe: consecrare, devovere și mancipare.

Verbul consecrare este folosit pentru a indica actul prin care Dumnezeu ia în posesie persoana. Verbele mancipare și devovere indică, însă, actul prin care persoana se pune în mâinile altuia, se încredințează altuia până la renunțarea la sine însuși.

Consacrarea este o acțiune liberă și gratuită lui Dumnezeu care alege și cheamă în mod personal pe cine vrea; își rezervă pentru sine persoana, pentru ca ea să se dedice lui în mod particular și exclusiv. Această chemare divină, personală și totală este rădăcina vieții consacrate: „Fiecare om este chemat la profesiunea sfaturilor; să se străduiască, cu râvnă, să rămână și să exceleze în cel mai înalt grad în acea chemare la care a fost chemat de Dumnezeu”.

Dumnezeu, consacrându-l pe cel chemat îi conferă cu timpul harurile necesare pentru ca răspunsul său să se exprime printr-o profundă și liberă abandonare a întregii sale ființe. Cel chemat, răspunzând la intervenția lui Dumnezeu care-l consacră, se dăruiește în mod total Lui.

Vocația divină este o caracteristică fundamentală pentru cei care aleg viața consacrată; această chemare particulară la a trăi în manieră tipică urmării lui Cristos prin profesiunea sfaturilor evanghelice se specifică în diversitatea carismelor proprii vieții consacrate.

În decret este subliniată foarte bine și dimensiunea cristologică a vieții consacrate: „Această stare de viață imită mai îndeaproape și reprezintă pururi în Biserică forma de viață pe care a îmbrățișat-o Fiul lui Dumnezeu… și pe care a propus-o ucenicilor care îl urmau”. Deoarece creștinul, prin Botez, este ales să participe la consacrarea lui Cristos, el participă și la funcția sa sacerdotală; în aceasta își găsește fundamentul posibilitatea de a da un cult plăcut lui Dumnezeu și de a păstra lucrurile pentru El.

Documentul Lumen Gentium adresându-se credincioșilor de orice stare sau condiție se exprimă astfel:

„Este limpede așadar pentru oricine că toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii: prin această sfințenie se va ajunge la un mod de viață mai uman și în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârșire, credincioșii trebuie să-și folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, pășind pe urmele Lui și deveniți asemenea chipului Lui, supunându-se în toate voinței Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu și slujirii aproapelui”.

Prin Botez Isus îl face părtaș la viața sa pe orice creștin. Fiecare creștin în parte este sfințit în Fiul, este chemat la sfințenie și trimis să continue misiunea lui Cristos. Acest dar baptismal este consacrarea creștină fundamentală în care se adâncesc rădăcinile oricărei alte consacrări. Isus a trăit consacrarea sa ca Fiu al lui Dumnezeu, dependent de Tatăl, iubindu-l mai presus de toate, în ascultare totală la voința sa: „Prin Botez a murit păcatului și a fost consfințit lui Dumnezeu, însă, pentru a primi un rod mai bogat al harului baptismal … se consacră mai intim slujirii lui Dumnezeu”.

Termenul „mai intim” se referă la înălțarea naturii umane de către persoana divină a Cuvântului și cere un răspuns ca cel al lui Isus: o dăruire de sine însuși lui Dumnezeu. Viața consacrată este inserată în cea baptismală și o exprimă în mod mai deplin, deoarece atinge și influențează modul de a fi al persoanei.

Viața consacrată se realizează prin intermediul unei progresive conformări lui Cristos prin trăirea voturilor de castitate, sărăcie și ascultare. În definitiv, este răspunsul pe care persoana în mod liber și din iubire îl dă chemării lui Dumnezeu. Este chiar perspectiva cristologică pe care conciliul o subliniază cu privire la sfaturile evanghelice:

„Această stare de viață imită mai îndeaproape și reprezintă pururi în Biserică forma de viață pe care a îmbrățișat-o Fiul lui Dumnezeu venind în lume pentru a face voia Tatălui și pe care a propus-o ucenicilor care Îl urmau”.

„Călugării să se străduiască cu grijă pentru ca prin ei Biserica să-L arate într-adevăr, din zi în zi mai bine atât credincioșilor cât și necredincioșilor, pe Cristos”.

Această configurare se realizează prin eliberarea de tot ceea ce împiedică persoana să ajungă la iubirea perfectă. O astfel de eliberare are un singur scop, acela de a se oferi în mod total lui Dumnezeu și nu este vorba de dispreț față de cele la care se renunță, dar în mod contrar, Conciliul subliniază că se tratează despre o „ renunțare la bunuri care sunt fără îndoială vrednice de apreciere” pentru binele întregii Biserici.

Conciliul subliniază că practica sfaturilor evanghelice în viața consacrată nu este fructul inițiativei omului, dar mai presus de toate al iubirii infinite a lui Dumnezeu: „Practica sfaturilor evanghelice îmbrățișată de mulți creștini se datorează impulsului Duhului Sfânt. Sfaturile evanghelice… sunt un dar divin”. Printre ele strălucește cel al castității, prețiosul dar al harului divin pe care Tatăl îl dăruiește unora (Mt 19,11; 1Cor 7,7).

Consacrarea prin intermediul sfaturilor evanghelice este un răspuns definitiv dat lui Dumnezeu, într-o angajare publică asumată în fața Bisericii și aparține în mod indiscutabil vieții și sfințeniei Bisericii. De aceea, înainte de toate, prima și cea mai importantă afirmație a conciliului, cât privește carisma vieții religioase în Biserică, ne arată că Biserica este mediatoarea consacrării. O astfel de acțiune mediatoare este afirmată în mod solemn în Constituția Lumen Gentium:

„Biserica nu numai că, prin confirmarea sa, ridică la demnitatea de stare canonică profesiunea călugărească, dar și prin acțiunea sa liturgică o prezintă ca stare de viață consacrată lui Dumnezeu. Căci Biserica însăși, cu autoritatea încredințată ei de Dumnezeu, primește voturile celor care fac profesiunea, le mijlocește de la Dumnezeu, prin rugăciunea ei publică, ajutoare și har, îi încredințează lui Dumnezeu și le oferă binecuvântarea spirituală, asociind ofranda lor cu Jertfa Euharistică”.

Creștinul astfel consacrat caută să trăiască acum ceea ce va fi în viața viitoare și „arată mai mult, tuturor celor care cred, prezența chiar în această lume a bunurilor cerești”. Într-o astfel de manieră persoanele consacrate „oferă o mărturie luminoasă și cu totul deosebită a faptului că lumea nu poate fi transfigurată și oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”.

2.3. Perfectae Caritatis

Până s-a ajuns la aprobarea definitivă a textului Decretului conciliar Perfectae caritatis, ca și în cazul Constituției dogmatice Lumen Gentium, a fost nevoie de mai multe revizuiri. La sfârșitul anului 1962, Comisia Conciliară pentru persoanele consacrate a prezentat prima versiune a textului care purta denumirea de: De Statibus Perfectionis adquirendae; schemă cu caracter juridic și în anumite situații moralizatoare, era prea lungă și detaliată, astfel încât papa Ioan al XXIII-lea prin intermediul Cardinalului de stat, a cerut să fie redus și adaptat unui stil mai pastoral.

La 27 martie 1963 a fost prezentat noul text Comisiei coordonatoare care l-a aprobat și l-a oferit Comisiei persoanelor consacrate, pentru a putea face eventuale adăugiri; textul a fost înaintat la Secretariatul Conciliului la 23 aprilie al aceluiași an. Textul și-a menținut același titlu și în schimb au fost făcute anumite corecturi. Pe lângă aceasta a fost mult mai lung: 52 de numere împărțite în 9 capitole. În luna noiembrie, Comisia Coordonatoare a oferit Comisiilor Conciliare normele în vederea unei reduceri a textului.

La 7 martie a fost aprobat un nou text care a fost încredințat Părinților Conciliari în aprilie 1964; titlul era nou: De Religiosis; textul era compus din 19 capitole, dar problemele fundamentale ale vieții consacrate au fost tratate în mod atât de succint încât noua schemă (a treia) a fost refuzată de Părinții Conciliari. Textul a fost reelaborat pentru a patra oară de Comisia pentru persoanele consacrate și la 23 octombrie 1964 a fost distribuit Părinților Conciliari. Tot mai puțin orientat să ofere definiții, centrul de interese se îndrepta spre o reînnoire a vieții consacrate. Titlul s-a schimbat din nou: De acomodata renovatione vitae religiosae. Textul a fost votat și cerințele schimbărilor erau enorme. Lucrarea se prezenta a fi dificilă în vederea unui text definitiv. La 16 septembrie 1965 a fost împărțit Părinților Conciliului și la 6 octombrie din același an a fost votat în aula conciliară, număr cu număr. Majoritatea a fost în favoarea aprobării. La 11 octombrie a fost votat documentul întreg și la 28 octombrie textul este aprobat definitiv.

Părinții conciliari au avut o anumită dificultate de a situa viața consacrată, documentul însuși fiind marcat de o anumită lipsă de claritate în adoptarea terminologiei de „viață consacrată călugărească” și „viața consacrată seculară” (a fiecărui botezat). Nu este pentru prima dată când apar astfel de situații de ambiguitate terminologică, ea întâlnindu-se frecvent în documentele Conciliului, semn al prezenței mai multor tendințe teologice și al unor ezitări de început.

Decretul oferă câteva principii generale destinate reînnoirii vieții consacrate. De ce este necesar un astfel de proces de reînnoire? Deoarece este necesară o adaptare a Institutelor de viață consacrată la condițiile schimbate ale timpului. Care este calea? Reîntoarcerea continuă la izvoare, adică la originile acelei familii de viață consacrată. Decretul precizează că prima „regulă” a oricărei vieți consacrate nu este dată de Fondator, nici de Constituțiile/Regulile acelei Congregații, ci de Evanghelie, regula și norma supremă a fiecărui botezat. Se oferă criterii practice pentru o roditoare „adaptare” a vieții consacrate:

„Organizarea vieții, a rugăciunii și a activității trebuie adaptată la condițiile fizice și psihice de astăzi ale călugărilor și, de asemenea, în măsura în care natura fiecărui Institut o cere, la necesitățile apostolatului, la exigențele culturale, la împrejurările sociale și economice, pretutindeni, dar mai ales în misiuni”.

Documentul are o importanță deosebită, deoarece este bine știut faptul că la Conciliu au existat două tendințe: una care considera că formele tradiționale de viață consacrată trebuie menținute ca atare, așa cum sunt neschimbate, cu temerea că o eventuală schimbare ar avea doar efecte negative; o alta care susținea necesitatea unei „reforme”, în sensul unei „adaptări” la noile condiții sociale ale lumii. Textul de mai sus pare să încline mai mult spre a doua tendință.

La Conciliu existau două tendințe și în privința semnificației date votului de „ascultare”: una care favoriza ascultarea aproape „mecanică”, într-o perspectivă foarte juridică în care superiorul decidea tot; o alta, care prețuia mult dialogul dintre superiori și membrii unei familii de viață consacrată și lăsa spațiul necesar dezvoltării personale și inițiativei proprii. Citind cele scrise la numărul 14 regăsim ambele direcții de gândire:

„După exemplul lui Cristos care a venit să facă voia Tatălui și «luând chip de rob a învățat ascultarea din cele ce a pătimit», persoanele consacrate la îndemnul Duhului Sfânt se supun în credință superiorilor care țin locul lui Dumnezeu, și, prin ei, sunt călăuziți spre slujirea tuturor fraților în Cristos, așa cum însuși Cristos, din supunere față de Tatăl, a slujit fraților și și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți”.

Conciliul a deschis o perspectivă nouă asupra vieții consacrate în Biserică și societate și ca atare, cele scrise în decret trebuie citite sub semnul „începutului de drum”. Categoric unul dintre marile merite ale acestui decret a fost acela de a insista la întoarcerea la darul originar al Duhului, așa cum s-a manifestat în viața fondatorilor, ca principiu al reînnoirii respectivei familii consacrate. Adevărata reînnoire trebuie să-și aibă izvorul în Duhul Sfânt.

Consacrarea depinde înainte de toate de chemarea divină și de un răspuns oblativ din partea omului lui Dumnezeu care cheamă. Inima consacrării este o totală dăruire de sine însăși ca răspuns unei chemări divine, un răspuns dat lui Dumnezeu. Într-o astfel de relație creștinul se unește cu Cristos (Christo coniuguntur). Vocația este mereu actuală, este o realitate permanentă, un dar continuu și nu trebuie să i se opună rezistență.

Întreaga persoană este implicată și orientată spre un singur scop: a trăi numai pentru Dumnezeu. A trăi pentru Dumnezeu înseamnă a-L pune pe El la centrul propriei existențe, a fi al lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

Consacrarea călugărească își adâncește rădăcinile în cea baptismală și este o expresie mai perfectă: „Într-adevăr ei și-au închinat întreaga viață slujirii Lui, ceea ce constituie o consacrare deosebită, ce se înrădăcinează profund în consacrarea baptismală și o exprimă mai deplin”. Exprimând raportul dintre cele două consacrări, documentul vorbește de consacrarea călugărească ca de o „consacrare specială” completare a celei baptismale, cu care Dumnezeu ne configurează în mod real cu Isus Cristos în dimensiunile sale de filiație divină și de fraternitate universală. Consacrarea „specială” este nucleul comun al tuturor formelor de viață consacrată. Fundamentul său sacramental rămâne botezul. Raportul dintre consacrare prin intermediul sfaturilor evanghelice și botez se exprimă în termeni de intensitate, de plinătate și perfecțiune. Dumnezeu, în această relație de iubire, este acela care are inițiativa prin chemarea căreia creștinul îi răspunde alegând viața sfaturilor evanghelice. Aceasta este în mod profund și intim legată de Isus Cristos. Dăruirea de sine însuși în consacrare trebuie să fie pentru toată viața: cât de intensă este unirea cu Cristos, la fel de rodnică va fi acțiunea care izvorăște din ea.

Decretul invită pe toți aceia care profesează sfaturile evanghelice să corespundă la darul carității, care insuflă în mod continuu în inimile lor pe Duhul Sfânt, pentru ca ei să poată fii mereu la înălțimea vocației lor, amintindu-le, că cu cât e mai ferventă unirea lor cu Cristos, această dăruire de sine care cuprinde viața întreagă, cu atât este mai bogată viața Bisericii. Putem distinge în decret o dublă invitație: înainte de toate, aceea de a acționa cu fervoare spre a face voința lui Dumnezeu, și aceea de a face din toată viața, din orice activitate: rugăciune, apostolat, sacrificiu în observarea fidelă a voturilor, și a propriei Reguli și Constituțiunilor propriului Institut, un continuu act de iubire al lui Dumnezeu. Aceasta comportă unirea propriei vieți cu aceea a lui Cristos.

Pentru o reînnoire spirituală cât mai autentică este nevoie de o angajare personală și o reîntoarcere la norma fundamentală pentru buna conduită a Institutelor și a eficienței spirituale apostolice a fiecăruia dintre membrii lor: urmarea lui Cristos prin care se ajunge să se unească propria viață cu viața lui Dumnezeu, după cum ne-a asigurat Isus însuși: „Eu am venit pentru ca să aibă viață și să o aibă din plin (In 10,10).

Răspunsul omului dat prin profesiunea sfaturilor evanghelice constituie momentul decisiv prin care se oferă în mod special lui Dumnezeu: „Membrii oricărui Institut să-și amintească în primul rând că prin profesiunea sfaturilor evanghelice au răspuns la chemarea divină”. Este subliniat aspectul libertății pe care sfaturile evanghelice îl oferă persoanei în urmarea lui Cristos și în practica iubirii față de Dumnezeu și față de oameni; în mod diferit față de Lumen Gentium, decretul are o viziune majoritar unanimă a celor trei sfaturi, expresie a unei unice realități de iubire, care sunt pretinse în profesiunea care realizează consacrarea.

Biserica primește această dăruire pentru că este un act eclezial, relație de iubire a lui Dumnezeu trăită din toată inima: „Întrucât această dăruire de sine a fost acceptată de Biserică, ei să știe că se află și în slujba acesteia”. Funcția Bisericii are o trăsătură esențială în decret, ea este protagonista consacrării; Biserica este cea care primește voturile acelora care fac profesiunea.

Consacrarea nu există pentru că este aprobată de Biserică, dar este aprobată de Biserică pentru că există, pentru că este un act eclezial, relația Dumnezeu – Om în Biserică. Se precizează foarte clar că la originea vieții consacrate nu se află decizia vreunui episcop sau a sfântului Părinte. O congregație, un ordin călugăresc au la bază un impuls al Duhului Sfânt, un dar special pe care El l-a făcut Bisericii, în folosul ei și al societății umane. Este interesant că în decret nu se folosește totuși cuvântul „carismă”, deși ar fi fost cât se poate de oportună integrarea sa, căci acest dar al Duhului oferit pentru binele comun și edificarea trupului Bisericii este chiar definiția carismei.

3. Viața consacrată în documentele post-conciliare

3.1. Evangelica Testificatio

Papa Paul al VI-lea, prin exortația Evangelica Testificatio, publicată pe 29 iunie 1971, vrea să încurajeze, prin intermediul unei profunde reînnoiri a vieții consacrate, pe toți aceia care au decis să-l urmeze pe Cristos în fidelitatea învățăturilor Conciliului Vatican al II-lea: „Prin practicarea sfaturilor evanghelice voiți să-l urmați în mod liber pe Cristos sau să-l imitați mai îndeaproape, dedicând-vă toată viața voastră lui Dumnezeu printr-o consacrare particulară, care-și găsește rădăcina în consacrarea baptismală”.

În conținutul său, exortația preia mesajul Conciliului Vatican al II-lea, îi aprofundează conținutul și îl aplică circumstanțelor concrete ale vieții consacrate.

La începutul documentului, consacrarea este prezentată ca element caracterizant al statului acelora care fac parte din viața consacrată: „Noi vrem să vă comunicăm câtă speranță suscită în noi, ca de altfel în toți păstorii și credincioșii Bisericii, generozitatea spirituală a acelor bărbați și femei care și-au consacrat propria viață Domnului în spirit și în practica sfaturilor evanghelice”.

Documentul recurge de mai multe ori la conceptul de consacrare subliniind dimensiunea teocentrică, dar mai presus de toate pe cea cristologică și ecleziologică. Fiind un text exortativ caută să pună în evidență măreția darului din partea persoanei, un dar care după exemplul lui Cristos este total și irevocabil și se realizează prin intermediul sfaturilor evanghelice.

Nucleul Exortației este urmarea lui Cristos, care apare în mod continuu în interiorul textului. Papa Paul al VI-lea, referindu-se la Conciliu Vatican al II-lea vorbește de persoanele consacrate ca fiind cei care au primit un „dar special” se conformează „mai profund acelui mod de viață feciorelnic și sărac pe care și la ales pentru sine Cristos Domnul”.

Cristos este punctul de referință al celui consacrat, este cel care trebuie imitat, perpetuat și urmat și căruia trebuie să-i aparțină în mod total: „Printr-un răspuns liber la invitația Duhului Sfânt, voi ați decis să-l urmați pe Cristos consacrându-vă în mod total Lui”.

Dimensiunea existențială a creștinului este atinsă de consacrare în manieră mai intimă și se prezintă ca un pământ liber și fertil la acțiunea harului divin. Urmând învățătura Conciliului Vatican al II-lea, exortația afirmă că o astfel de conformare se realizează prin intermediul profesiunii sfaturilor evanghelice: „Sfaturile evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare sunt legea existenței voastre”. Consacrarea călugărească se realizează prin sfaturile evanghelice care sunt un dar. Această dimensiune a totalității este foarte importantă în interiorul documentului și este bazată pe darul total și irevocabil al lui Cristos de la care izvorăște pentru că actul dăruirii pe care persoana o împlinește este dar complet, dedicare absolută și oferire totală.

Biserica apare în exortație ca un element important în raport cu consacrarea călugărească. Și pe această linie, exortația urmărește învățătura conciliară subliniind că consacrarea se realizează prin intermediul ministerului său:

„Consacrarea se împlinește în Biserică prin intermediul ministerului ei, fie cel al reprezentanților ei, care primesc profesiunea călugărească, fie cel al comunității creștine a cărei iubire recunoaște, acceptă și-i înconjoară pe cei care în sânul ei se dăruiesc ca un semn grăitor care poate și trebuie să atragă în mod eficace toți membrii Bisericii și împlinește nevoile vocației creștine… dând astfel mărturie tuturor credincioșilor despre bunurile cerești deja prezente în această lume”.

În acest număr exortația face un pas înainte față de Lumen Gentium care în profesiunea călugărească sublinia numai ministerul ierarhiei ecleziastice.

„Fiind îndatorirea ierarhiei bisericești de a paște Poporul lui Dumnezeu și de a-l duce la pășuni mănoase (Ez 34,14), ei îi revine să orânduiască cu înțelepciune, prin legile sale, practicarea sfaturilor evanghelice”. Verbele „aprobă, recunoaște și înconjoară”, folosite de exortație la numărul 7 subliniază forța și iubirea cu care comunitatea se raportează la viața călugărească. Mărturia persoanelor consacrate în interiorul Bisericii, trebuie să fie mărturia consacrării, mai exact apartenenței totale lui Dumnezeu.

3.2. Mutuae Relationes

Documentul Mutuae Relationes se referă la relațiile dintre episcopi și călugări și oferă anumite note directive în favoarea acestor relații. Redactarea sa a avut loc în luna mai a anului 1978, fiind fructul unei reuniuni plenare dintre Congregația episcopilor și Congregația pentru persoanele consacrate.

Nevoia unei asemenea lucrări s-a născut dintr-o aprofundare a misterului Bisericii ca nou Popor al lui Dumnezeu și din urgența de a coordona cu mai multă eficacitate diferitele carisme și ministere. Este dezvoltată foarte amplu dimensiunea naturii carismatice proprie Institutelor de viață consacrată. Deci contribuie la situarea într-un context particular întreaga tematică a consacrării. Notele directive au ca obiect relațiile dintre Ordinarii Bisericilor particulare pe de o parte și Institutele de viață consacrată și Societățile de viață comună pe de alta.

În prima parte documentul reia și își asumă doctrina Conciliului despre Biserică, asupra ministerului Episcopilor și asupra vieții consacrate, aceasta din urmă văzută atât în comuniunea eclezială cât și în proiecția ei apostolică.

Acțiunea consacratoare a lui Dumnezeu este prezentată în document într-un mod fără echivoc, subliniind doctrina Constituției Lumen Gentium: „Dumnezeu, datorită acțiunii ierarhiei Bisericii consacră călugării printr-un serviciu mai înalt în Poporul lui Dumnezeu”. O atare consacrare din partea lui Dumnezeu, are loc datorită Bisericii, sacrament vizibil de unitate mântuitoare.

Conciliul a afirmat că Poporul lui Dumnezeu este în lume sacrament vizibil de unitate mântuitoare pentru toți oamenii. Dacă Biserica este sacrament universal de mântuire se înțelege cum viața consacrată are o dimensiune sacramentală: „De aici apare în mod clar că viața consacrată este un mod particular de a participa la natura sacramentală a Poporului lui Dumnezeu. Însă consacrarea acelora care profesează voturile evanghelice, este o mărturie vizibilă a misterului insondabil al lui Cristos”.

Cel consacrat deține astfel rolul de mediere eficace pentru întâlnirea dintre Dumnezeu și oameni, deoarece el însuși întrupează această întâlnire verificată în inima sa; persoanele consacrate sunt chemate să mărturisească consacrare lor îmbogățind astfel Biserica. Prin consacrare Cristos ia în posesie persoana și de aceea atitudinea sa contemplativă și activitatea sa apostolică trebuie să se manifeste prin mărturia persoanei consacrate. Documentul leagă consacrarea cu misiunea și mărturia. Cel consacrat dă mărturie prin propria viață, ceea ce el trăiește și experimentează în propria persoană.

Ceea ce putem considera ca o reflecție specială, în documentul Mutuae Relationes este raportul dintre consacrare și mărturie. Persoana consacrată dă mărturie despre ceea ce ea a experimentat, a trăit și este în uniune cu Dumnezeu. Misiunea sa nu se limitează la o simplă activitate exterioară, dar trebuie să se înrădăcineze în misterul Bisericii. Misiunea Bisericii, prin natura sa, nu este alta decât misiunea lui Cristos continuată în istoria lumii, ea constând așadar în coparticiparea la ascultarea Aceluia (Evr 5,8) care s-a oferit pe sine însuși Tatălui pentru viața întregului neam omenesc.

Un alt punct care necesită o atenție deosebită este originea și natura carismatică a Institutelor de viață consacrată. Numerele 11 și 12 tratează în mod special această tematică:

„Fiecare Institut este un «dar suscitat de la Duhul Sfânt» și recunoscut în mod autentic de ierarhie, plecând de la o experiență a Duhului Sfânt, a fondatorului și transmisă discipolilor. Un astfel de dar comportă un stil particular de sfințenie și de apostolat și stabilește o tradiție determinată a sa”.

Cât privește carisma fondatorului, este evident că el trăiește un aspect particular al misterului lui Cristos și transmite experiența sa carismatică Institutului și fiecărui consacrat în parte. Este o legătură profundă între experiența carismatică a fondatorului, vocația Institutului și consacrarea fiecărui membru în parte. Această legătură este reprezentată de faptul că fondatorul se conformează unui aspect particular al misterului lui Cristos. Consacrarea discipolilor săi este legată de același har al configurării la participarea proiectului evanghelic suscitat de Duhul Sfânt în fondator: „În această perspectivă se înțelege valoarea sfaturilor evanghelice… nu numai instrument de eliberare a inimii, dar mijloace autentice pentru a retrăi acel aspect al misterului Domnului pe care Duhul Sfânt l-a întipărit în fondator”.

3.3. Redemptionis Donum

În anul 1984, la 25 martie, papa Ioan Paul al II-lea a promulgat Exortația apostolică Redemtionis Donum adresată călugărilor și călugărițelor ca o amplă și profundă reflecție asupra consacrării: „Vocația voastră specifică și viața voastră în Biserică și în lume ating caracterul lor și forța spirituală a profunzimii însăși a misterului Răscumpărării”.

Documentul prezintă vocația la viața consacrată ca dar din partea lui Dumnezeu care face primul pas. Chemarea la trăirea sfaturilor evanghelice își are mereu începutul în Dumnezeu: „Nu voi m-ați ales pe mine, dar eu v-am ales pe voi și v-am rânduit, să mergeți și să aduceți roade și roadele voastre să rămână” (In 15,16).

Vocația, în care omul descoperă în mod profund legea evanghelică a darului înscrisă în propria sa umanitate, este un dar. Este un dar plin de conținut, cel mai profund al evangheliei, un dar în care se reflectă profilul divino-uman al misterului răscumpărării în lume. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă el ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Această vocație particulară este în mod esențial o alegere de iubire personală.

Consacrarea își află izvorul în Dumnezeu-Treime. Ea este un proces dinamic promovat de Dumnezeu însuși care cheamă, provoacă răspunsuri și acceptă ascultarea omului care în Fiul se consacră. Această consacrare își are rădăcinile în consacrarea baptismală, dar nu se identifică cu ea. Exortația confirmă că este o nouă consacrare, care anticipă în mod escatologic pe cea viitoare; toate acestea creează o nouă legătură între om și Dumnezeu. Așa cum a pus în lumină Conciliul, este alianța dintre Cristos și Biserică care este stabilită prin consacrare.

Sfaturile evanghelice sunt văzute ca realizare a identificării și conformării cu Cristos și ca fruct al Răscumpărării. Sfaturile evanghelice sunt așezate în tabloul economiei salvifico-răscumpărătoare și ele evidențiază dimensiunea pascală în dubla acceptare a morții și învierii, deci nu numai renunțare și umilire, dar și eliberare și nașterea unui om nou.

Documentul subliniază cu tărie dimensiunea în mod esențial eclezială a consacrării religioase. Este Biserica cea care prin ministerul ei primește răspunsul celui ales la profesiunea sfaturilor evanghelice: „Vocația, dragi frați și surori, v-a condus la profesiunea sfaturilor evanghelice, datorită căreia ați fost consacrați lui Dumnezeu prin intermediul ministerului Bisericii și în același timp, ați fost încorporați în familia voastră călugărească. De aceea Biserica se gândește la voi, înainte de toate ca la persoane consacrate: consacrate lui Isus Cristos ca proprietate exclusivă”.

Exortația vorbind despre sfaturile evanghelice, prezintă figura Mariei ca fiind model pentru persoanele consacrate. Maria, este aceea care cu viața ei cântă și proclamă măreția și fidelitatea lui Dumnezeu, susține și însoțește ca Mamă drumul celor care se consacră: „Perseverând în fidelitate față de acela care este fidel, să căutați un punct de susținere în Maria! Ea, însă, a fost chemată de Dumnezeu la comuniunea cea mai perfectă cu Fiul său. Ea să vă ajute să experimentați și să demonstrați înaintea lumii cât de fidel este Dumnezeu însuși”.

Exortația confirmă orientările doctrinale ale Conciliului Vatican al II-lea, dorind să aprofundeze dimensiunile teologice ale consacrării.

3.4. Vita consecrata

Exortația apostolică Vita consecrata este un document pontifical și în același timp post-sinodal, de aceea are autoritatea unui text magisterial. Este adresat întregului Popor al lui Dumnezeu și este fructul unui proces sinodal care a durat patru ani: de la anunțarea temei în ianuarie 1992 până la publicarea Exortației pe 25 martie 1996.

Documentul poate fi considerat pe de o parte concluzia unei lungi reflecții începute de conciliul Vatican al II-lea, iar pe de alta, începutul unei noi etape pentru dezvoltarea și aprofundarea a ceea ce s-a propus. Orice consacrat poate găsi în această Exortație un punct de referință pentru a-și redescoperi propria identitate.

În introducere se prezintă realitatea vieții consacrate în diferitele ei forme și în contextul trăirilor sale; se deschide printr-o mulțumire pentru darul vieții consacrate făcut Bisericii și enunță scopul documentului:

„Strângând recolta lucrărilor Sinodului, doresc prin acest Îndemn apostolic să mă adresez întregii Biserici pentru a înfățișa nu numai celor consacrați, dar și Păstorilor și credincioșilor roadele unei confruntări stimulatoare, asupra evoluției căreia Duhul Sfânt a vegheat prin darurile sale de adevăr și iubire”.

Întreg documentul este luminat de o constantă referință la Sfânta Treime care este prezentată nu numai ca principiu și scop, dar și ca model al vieții consacrate: „Acesta este sensul vocației la viața consacrată: o inițiativă ce vine în întregime de la Tatăl (In 15,16) care le cere celor pe care i-a ales răspunsul unei dăruiri totale și exclusive”.

Cristos cheamă anumite persoane să-L urmeze într-o formă de viață particulară și radicală, care implică în mod total persoana.

Exortația nu numai că prezintă viața consacrată la lumina vieții sfintei Treimi, dar ajunge să afirme că viața consacrată este o grăitoare confessio Trinitatis. Sfaturile evanghelice sunt prezentate ca dar al sfintei Treimi și în ea își găsesc sensul lor profund: „A raporta sfaturile evanghelice la Treimea sfântă și sfințitoare înseamnă a le releva sensul cel mai profund. Într-adevăr aceste sfaturi exprimă iubirea față de Tatăl prin Fiul în unitatea Duhului”.

Se pune accent deosebit pe persoana lui Cristos ca fundament al vieții consacrate. Orice chemare pe care o face Tatăl se realizează prin intermediul lui Cristos, Cuvântul Întrupat. Din întâlnirea personală cu Cristos se naște capacitatea de a lăsa totul și de a-L urma. Dimensiunea cristocentrică cuprinde toată existența creștină și în mod particular viața consacrată care o trăiește în forma sa mai radicală și totală. Existența persoanei consacrate devine astfel o existență cristoformă, adică o perfectă configurare cu Cristos cel consacrat Tatălui, lăsând posibilă acțiunea Duhului Sfânt. Este Duhul Sfânt cel care formează, modelează persoana configurând-o lui Cristos.

Sfaturile evanghelice sunt prezentate plecând de la dimensiunea trinitară. Tatăl cheamă la participarea la forma de viață castă, săracă și în ascultare a Fiului prin transformarea voită și actualizată de Duhul Sfânt: „Sfaturile evanghelice sunt deci, înainte de toate, un dar al Preasfintei Treimi. Viața consacrată este o vestire a ceea ce săvârșește Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt, prin iubirea, bunătatea, frumusețea Sa”.

La numărul 30 al exortației, Sfântul Părinte oferă un răspuns la problema relației dintre consacrarea baptismală și consacrarea călugărească:

„În Tradiția Bisericii, profesiunea sfaturilor evanghelice este considerată ca o aprofundare unică și rodnică a consacrării baptismale întrucât, prin ea unirea intimă cu Cristos inaugurată deja la Botez se dezvoltă pentru a fi darul unei conformări pe care profesiunea sfaturilor evanghelice o exprimă și o realizează mai complet”.

În perfectă continuitate cu magisteriul Conciuliului Vatican al II-lea, exortația post-sinodală afirmă în mod explicit că cei care îmbrățișează sfaturile evanghelice ca profesiune de viață, vor primi o nouă și specială consacrare. Dar în ce constă această „noutate” în raport cu cea baptismală, Ioan Paul al II-lea afirmă:

„Această consacrare ulterioară are însă o particularitate față de prima, nefiind o consecință necesară a acesteia. În realitate, oricine este renăscut în Cristos este chemat să trăiască, prin puterea ce vine de la darul Duhului Sfânt, curăția ce corespunde stării sale de viață, ascultarea față de Dumnezeu și de Biserică, o dezlipire rezonabilă de bunurile materiale, pentru că toți sunt chemați la sfințenia ce rezidă în desăvârșirea iubirii. Dar Botezul nu comportă prin sine însuși chemarea la celibat sau la feciorie, renunțarea la posedarea unor bunuri, ascultarea față de un superior, sub forma precisă a sfaturilor evanghelice. Profesiunea acestor sfaturi presupune deci un dar deosebit al lui Dumnezeu care nu este acordat tuturor”.

O particulară chemare la conformarea cu Cristos pentru o particulară misiune necesită o consacrare specială și conferă acestei forme de viață o excelență obiectivă de mai multe ori confirmată de documentul Pontifical.

Relația indisolubilă dintre consacrarea călugărească și misiune apare în mod evident; consacrarea este pentru misiune, consacrarea este misiune. Raportul profund existent între consacrare și misiune este prezent în întreg documentul. La început găsim următoarea afirmație: „Au părăsit toate ca și Apostolii pentru a rămâne cu El și a se pune, asemenea Lui, în slujba lui Dumnezeu și a fraților”, iar la final se precizează: „Să știe să se grăbească în întâmpinarea celor nevoiași pentru a le acorda ajutor, dar mai ales pentru a li-l aduce pe Isus”. Consacrarea și misiunea își găsesc punctul de întâlnire în Isus. Isus este primul consacrat și primul misionar al Tatălui pentru Împărăția Lui, „pe care Tatăl l-a consacrat și l-a trimis în lume (In 10,36)”, de aceea toți cei care sunt consacrați ca și Cristos vor primi o misiune; ei sunt trimiși ca și El, sunt „consacrați în vederea unei misiuni speciale”. Misiunea celui consacrat este chiar consacrarea sa, încât prin ea se deschide existența sa pentru Dumnezeu și se pune la dispoziția lui Cristos pentru a fi prelungirea sa în istorie.

Insistența asupra spiritualității de comuniune este una dintre noutățile documentului. Elementele esențiale a unei astfel de spiritualități sunt: imitarea comunității apostolice, dialogul, disponibilitatea muncii în comun, colaborarea cu laicii, bucuria care vine din iubirea fraternă. Este evidențiată aici importanța ce trebuie acordată colaborării cu laici, o adevărată „noutate” a documentului, nu numai pentru perspectivele încurajatoare pe care le deschide, dar pentru convertirea mentalității și a atitudinilor pe care le presupune.

A treia parte este toată pătrunsă de spiritualitatea slujirii care își găsește imaginea sa în spălarea picioarelor și într-o bogată masă de citate și aluzii patristice. Spiritualitatea slujirii este prezentată ca participare la agapă, la iubirea lui Dumnezeu care se dăruiește, care vrea să câștige inimile. Deoarece sfinții s-au format sub cruce și vocațiile se nasc și perseverează sub cruce. Cât privește dimensiunea escatologică nu se poate imagina o viață consacrată care să nu dorească să aspire la banchetul veșnic.

Spre sfârșitul documentului, după ce se amintește că orice institut și orice comunitate trebuie să se prezinte ca școală de adevărată spiritualitatea evanghelică pentru că este calitatea vieții spirituale care poate scoate persoanele timpului nostru, și ele însetate de valori absolute. Sunt amintite „izvoarele spiritualității creștine” cu un adevărat realism: Cuvântului lui Dumnezeu și Euharistia, Liturgia Orelor și Sacramentul Reconcilierii, direcțiunea spirituală și spiritualitatea mariană. La începutul noului mileniu al erei creștine, se poate spune că viața consacrată dispune de un document de o rară valoare teologică și spirituală care susține angajarea unei reînnoiri și adaptări pentru a rămâne fideli lui Cristos Domnul, chiar și în fața sfidărilor din lumea de azi.

Concluzionând putem afirma că exortația apostolică Vita consecrata prezintă o teologie a vieții consacrate ancorată în tradiția magisterială a Conciliului Vatican al II-lea și a post-conciliului.

3.5. Catehismul Bisericii Catolice

Catehismul Bisericii Catolice aprobat de papa Ioan Paul al II-lea în iunie 1982, este rostul unei ample elaborări, rezultatul a șase ani de lucrări intense. Documentul dedică vieții consacrate 22 de numere.

Numerele dedicate vieții consacrate încep citând din Constituția apostolică Lumen Gentium de la numărul 44. În acest fragment se recunoaște că statutul de viață consacrată constituit din profesiunea sfaturilor evanghelice este strâns legat de viața și sfințenia Bisericii.

Viața consacrată lui Dumnezeu este prezentată ca fiind caracterizată de profesiunea sfaturilor evanghelice într-un statut de viață stabilă recunoscut de Biserică; acesta este un mod de a profesa și mărturisi în diversitatea modurilor de viață consacrarea baptismală.

„Sfaturile evanghelice, în multiplicitatea lor sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. Perfecțiunea iubirii la care sunt chemați toți creștinii comportă pentru cei care-și asumă în mod liber chemarea la viața consacrată, obligația de a practica curăția în celibat pentru împărăția Cerurilor, sărăcia și ascultarea. Profesiunea acestor sfaturi, într-o stare de viață stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează viața consacrată lui Dumnezeu”.

Catehismul Bisericii mai subliniază că, pentru cei care răspund darului lui Dumnezeu care-i cheamă și-i constituie ca posesie a Sa, consacrarea are o formă specifică, diferită de aceea pe care o primește orice om prin Botez. Este vorba de o nouă consacrare mai intimă care se înrădăcinează în Botez.

Prin intermediul consacrării, persoana se unește în mod mai profund cu Cristos, se unește în mod mai intim consacrării sale Tatălui și participă la misiunea sa. A-l urma pe Cristos este chemarea pe care El însuși o face tuturor oamenilor pentru ca ei să devină discipolii săi, doar unor credincioși cerându-le o urmare particulară explicată ca „o urmare a lui Cristos mai îndeaproape”, pentru o viață în celibat, ceea ce nu pretinde de la toți cei care îl urmează. Exprimându-și hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, (fecioarele) sunt consacrate lui Dumnezeu de Episcopul diecezan, după ritul liturgic aprobat, sunt cununate mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu și sunt închinate slujirii Bisericii. Prin acest rit solemn (consecratio virginum), fecioara este constituită persoană consacrată, semn transcendent al iubirii Bisericii față de Cristos, imagine eshatologică a Miresei cerești și a vieții viitoare.

Fiecare Botezat este chemat să trăiască virtutea castității, fiecare după propria vocație, și avându-l pe Cristos ca model; specificul vieții consacrate este de a trăi în celibat pentru Împărăția cerului. În catehism se observă că raportul dintre feciorie și căsătorie nu trebuie să fie considerat antitetic, ci ca dar al Dumnezeului unic; sunt realități inseparabile, se favorizează în mod reciproc și ca urmare nu putem stima pe una fără să o admirăm pe cealaltă. Și sărăcia evanghelică este considerată parte constitutivă a urmării lui Cristos; orice discipol trebuie să-l prefere pe Cristos tuturor și pentru toate. În sărăcie omul condivide cu fratele nu numai bunurile materiale, dar și pe cele spirituale. Și ascultarea are o importanță deosebită, ca mod de a trăi răspunsul de iubire al oricărui discipol al lui Cristos.

Catehismul prezintă Biserica ca mediatoare a consacrării. Biserica este apostolică în virtutea Botezului și a Mirului după diferitele vocații. Misiunea Biserici nu este alta decât aceea de a continua de-a lungul istoriei acțiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt. Deoarece Biserica este sacramentul lui Dumnezeu, orice creștin este mărturisitor și sacrament al lui Cristos. Persoana consacrată datorită alegerii sale de viață, devine semn particular al misterului răscumpărării. Bogăția Catehismului Bisericii Catolice în comparație cu catehismele precedente Conciliului Vatican al II-lea este indiscutabilă: viața consacrată este bine încadrată în orizontul pneumatologic și ecleziologic, explicate în partea lor esențială și deschisă pentru îmbogățiri succesive pe care le pot aduce persoanele consacrate prin experiența de viață și credință.

4. Concluzie

După ce am făcut o scurtă analiză a documentelor conciliare și post-conciliare care se referă în mod special la trăirea vieții consacrate, putem afirma că această reînnoire despre care se tratează, se poate înfăptui numai cu ajutorul Duhului Sfânt care este protagonistul chemării la viața consacrată.

Toate documentele îl au în centru pe Isus Cristos, modelul prin excelență ce trebuie urmat pe drumul vieții consacrate. Sunt evidențiate în documentele pe care le-am analizat principiile după care trebuie să se ghideze toate acele persoane consacrate care vor să ducă o viață spirituală cât mai rodnică. Persoana vie a lui Isus Cristos este adevăratul centru ordinar al întregii existențe a persoanei consacrate; El este nucleul viu care condensează și rezumă totul, din care este posibil să se trăiască toate conținuturile și exigențele vieții spirituale în mod coerent și unitar.

CAPITOLUL II

Starea personelor consacrate

1. Premisă

În acest capitol atenția noastră se va îndrepta în mod strict asupra stării persoanei consacrate, reglemetante de normele canonice stabilite de actualul Cod de Drept Canonic promulgat în 1983. Dorim să analizăm care este în mod concret rolul persoanei consacrate atât în cadrul propriilor comunități cât și în raport cu Biserica din care să reiasă statul lor personal de persoane consacrate.

Din punct de vedere metodologic, în acest capitol vom face un studiu comparativ între doctrina conciliară și cea canonică; de aceea ni s-a părut oportun ca pentru început să redăm textele canoanelor care se referă la tema ce urmează să fie tratată. Și o ultimă considerație: canoanele care vor urma, vor fi analizate ținându-se cont de aspectul teologic; numai în comentariul canoanelor 573-574 va fi propusă o tratare teologică ad hoc a textului legislativ canonic.

Can. 573 – § 1. Viața consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice este o formă stabilă de viață în care credincioșii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acțiunea Duhului Sfânt, se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca închinați cu un titlu nou și deosebit cinstirii sale, edificării Bisericii și mântuirii sufletelor, să dobândească desăvârșirea dragostei în slujba Împărăției lui Dumnezeu și, deveniți în Biserică un semn luminos, să prevestească gloria cerească.

§ 2. Această formă de a trăi în institutele de viață consacrată, înființate în mod canonic de către autoritatea competentă a Bisericii, este îmbrățișată în mod liber de către credincioșii care, prin voturi sau alte legăminte sacre prescrise de legile proprii ale institutelor, profesează sfaturile evanghelice ale castității, sărăciei și ascultării și, prin dragostea la care acestea conduc, se unesc în mod special cu Biserica și cu misterul ei.

Can. 574 – §1. Starea celor care profesează sfaturile evanghelice în astfel de institute face parte din viața și sfințenia Bisericii și de aceea trebuie încurajată și promovată de toți în Biserică.

§ 2. Unii credincioși sunt chemați în mod special de Dumnezeu la această stare, ca să beneficieze în viața Bisericii de un dar deosebit și, conform scopului și spiritului institutului, să contribuie la misiunea salvifică a Bisericii.

2. Starea de perfecțiune

2.1. Înainte de Conciliul Vatican al II-lea

Tradiția teologică și juridică, mai ales după sistematizarea făcută de Sfântul Toma, Bonaventura și Duns Scot, identifică „starea călugărească“ cu starea de perfecțiune. Cuvântul latinesc, status, indică un „mod de viață stabil“ și care, în drept indică faptul că unele persoane fac parte dintr-o anumită „categorie tipologică“, categorie pe care o numim status iuridicus, prin care aceste persoane își asumă unele „drepturi și obligații“ conform stării de viață pe care au ales-o. În Biserică există trei asemenea stări care se exclud reciproc. Acestea sunt: starea clericală, laicală și starea de viață consacrată. Însă starea pe care dorim să o analizăm este însoțită de adjectivul perfectionis. Cuvântul perfectionis indică scopul la care acești creștini se angajează atunci când vor să îmbrățișeze această stare de viață. Se spune că un lucru este perfect când nu-i lipsește nimic, când are toate elementele care îl formează. În ordine supranaturală “perfectio” se referă la perfecțiunea carități și a sfințeniei. Prin urmare, acest status perfectionis este în relație directă cu sfințenia care nu admite fluctuații, dar care trebuie trăit în mod stabil. De notat însă că tradiția teologică și juridică trata despre perfecțiunea neatinsă de om (perfectio acquirenda): nu este vorba despre perfecțiunea ca posesie (perfectio acquistata) care, conform teologiei din perioada respectivă, era proprie stării episcopale. Din acest motiv Sfântul Toma, cu precizia care îl caracterizează, spune: „cel care intră în călugărie nu face profesiunea pentru a fi perfect, ci vrea să se străduiască să devină“.

În acest sens, formula profesiunii călugărești a Ordinului Fraților Minori Conventuali este expresivă: neoprofesul se angajează pe calea de perfecțiune „…spre lauda lui Dumnezeu, cu voința fermă de a observa cât mai perfect Evanghelia lui Cristos, deoarece Domnul mi-a dat acest har…”. Din acest motiv tradiția teologică consideră viața călugărească drept o școală de perfecțiune creștină și de sfințenie. Conform acestei tradiții, viața consacrată constă în a tinde spre sfințenie. Prin aceasta se subliniază una din caracteristicile acestei vieți: dinamismul și tendința spre perfecțiunea dragostei. Starea de perfecțiune însă nu se oprește la sfințenia personală, ci e însoțită și de slujirea bisericească. La întrebarea „dacă este nevoie ca în Biserică să existe diferite oficii sau stări”, Sfântul Toma răspunde „Da“. Și prima rațiune a afirmației sale este: „pentru perfecțiunea Bisericii însăși”.

Constituția Lumen gentium la nr. 44 ilustrează această slujire eclezială atunci când afirmă:

„Așa cum sfaturile evanghelice, prin darul iubirii, îi adună pe cei care le îmbrățișează în Biserică și îi face să participe la misterul ei, viața spirituală a acestora trebuie să fie consacrată spre binele întregii Biserici. De aici rezultă datoria de a lucra personal, conform vocației proprii, fie cu rugăciunea, fie prin opere caritative, pentru a întări și consolida în suflete Împărăția lui Cristos, pentru a o răspândi până la marginile pământului”. Pentru aceasta viața religioasă-călugărească, conform documentului Lumen Gentium este „semn, manifestă, mărturisește, demonstrează, vestește întregii Biserici transcendența lui Dumnezeu “și puterea nemărginită a Duhului Sfânt care lucrează atât de minunat în Biserică”.

Codul de Drept Canonic a adunat în canoanele pe care le comentăm (573-574) ideea de slujire bisericească, ca o caracteristică a vieții consacrate, explicând-o mai bine în canoanele 673-676. Ne găsim deci în fața a trei dimensiuni:

1. stare;

2. sfințire personală;

3. slujire a Bisericii.

În primul rând viața consacrată este o stare – status – „un mod stabil de a trăi viața creștină“, care constă în profesarea sfaturilor evanghelice prin intermediul voturilor publice. Deși este o stare de viață, totuși ea este o stare de viață specială, așa cum am afirmat mai sus. Această stare nu este statică, ci dinamică, dinamism care însoțește tensiunea constantă spre perfecțiunea creștină. Prin urmare, starea de perfecțiune este o stare dinamică.

Există o a doua dimensiune a vieții consacrate: sfințirea personală. Aici atingem sfera morală, intimă a vieții consacrate, fără ca să intrăm în aspectele mistice și ascetice care o însoțesc.

În fine, viața consacrată prin natura sa este o slujire în Biserică, are un caracter bisericesc.

Ne vom opri atenția asupra anumitor tematici care se referă în mod explicit la statutul persoanei consacrate, după cum urmează: viața consacrată ca realitate carismatică, dimensiunile vieții consacrate și viața consacrată în dimensiunea apostolică de mărturie, viața de rugăciune într-o comunitate de rugăciune.

Can. 574 – § 1. Starea celor care profesează sfaturile evanghelice în astfel de institute face parte din viața și sfințenia Bisericii și de aceea trebuie încurajată și promovată de toți în Biserică.

§ 2. Unii credincioși sunt chemați în mod special de Dumnezeu la această stare, ca să beneficieze în viața Bisericii de un dar deosebit și, conform scopului și spiritului institutului, să contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii.

Aliniatul 1 al canonului 574, stabilește că starea celor care profesează sfaturile evanghelice face parte din viața și sfițenia Bisericii, preluând expresia folosită în canonul 207, §2 „starea lor, chiar dacă nu aparține la structura ierarhică a Bisericii, ține totuși de viața și sfințenia ei“. Temeiul acestei fraze îl găsim în Constituția Lumen gentium, nr. 44.

Starea vieții consacrate care este formată din profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu face parte din structura Bisericii, e strâns legată de viața și de sfințenia ei.

La rândul său Papa Paul al VI-lea afirmă:

[Viața consacrată] este semnul identificării perfecte cu Biserica (…); este expresia apartenenței (voastre) indivizibile la Cristos și la Biserică.

Din lectura atentă a textului conciliar citat mai sus reiese că părinții sinodali introduc în Lumen gentium cuvântul structuram imediat după cuvântul Ecclesiale și înainte de cuvântul hierarchicam; mai mult, textul constituției adaugă la cuvintele sanctitatem și pertinet, adverbul inconcusse, cu o încărcătură foarte mare, dar care, din păcate, lipsește din textul canonului. Conciliul însă nu a folosit termenul „holocaust“ pentru a arăta dăruirea acestor creștini, termen drag tradiției teologice și care se găsește în izvoarele din care s-a inspirat Lumen Gentium, – Summa Theologiæ a Sfântului Toma de Aquino. De fapt, citim în Summa: Antonomasticamente religiosi dicuntur illi qui se totaliter mancipat divino servitio quasi holocaustum Deo offerentes. Conciliului i s-a părut prea angajant cuvântul „holocaust“, însă îi compară pe cei consacrați cu „Cristos care, cast și sărac, s-a dăruit și i-a sfințit pe oameni cu ascultarea sa până la moartea pe cruce“ (Fil 2, 8). Știm cu toții că holocaustul este sacrificiul cel mai perfect, întrucât totul este oferit lui Dumnezeu; în Vechiul Testament victima era arsă pe altarul de jertfă iar cenușa aruncată în afara taberei. Din acest motiv atât evangheliștii cât și Sfântul Pavel consideră jertfa lui Cristos ca pe un holocaust adevărat.

Acesta este înțelesul complet al vieții consacrate sub aspectul ei de status perfectionis așa cum ea a fost percepută de întreaga tradiție teologică și juridică înainte de Conciliul Vatican al II-lea și de Constituția Apostolică Provida Mater Ecclesia a Papei Pius al XII-lea. În această Constituție Pius al XII-lea extinde conceptul de status perfectionis și la institutele seculare. Din acel moment, status perfectionis (acquirendæ) se transformă într-o realitate analogă, care include la rândul ei alte două analogate: starea călugărească și institutele seculare.

2.2. Starea și condiția vieții consacrate

Am văzut că Lumen gentium la nr. 13 enumeră status religiosus printre ordinele ecleziale care includ în afară de oficii și condiciones et vitae ordinatio și cum aceste ordine sunt absolut necesare pentru comuniune, dimensiune esențială a poporului lui Dumnezeu. Codul la rândul său, fără să țină seama de doctrina conciliară cu privire la „ordine“, îi împarte pe credincioși în trei categorii tipologice. Aceste categorii se numesc (status) – stare. Ei bine, status este un institut juridic bine definit și reprezintă „totalitatea drepturilor și obligațiilor proprii și exclusive ale unei categorii de persoane“ și din această cauză se numesc categorii tipologice. Când aceste stări se exclud reciproc, fiecare fiind completă, autonomă și exclusivă, ele se numesc stări pure. În Biserică creștinii sunt împărțiți în trei stări și anume: starea laicală, clericală și starea persoanelor consacrate.

Prima concluzie la care ajungem este că nimeni nu poate aparține simultan la mai multe stări. Prin urmare, un membru care aparține unei stări laicale sau unei stări clericale, dacă face profesiunea instituționalizată a sfaturilor evanghelice, trece automat la starea persoanelor consacrate sau status consecratorum și ipso facto pierde starea pe care o avea înainte. Același lucru li se întâmplă laicilor care își pierd această stare în momentul hirotonirii preoțești, trecând de la starea laicală la cea clericală status clericorum. Același lucru e valabil și pentru un cleric care este demis din starea clericală și redus la starea laicală. (cann. 1364, §2; 1367; 1370, §1; 1387; 1394, §1; 1395, §1-2;). Desigur există în Biserică și alte stări non-pure care pot intra într-una din aceste stări pure. De pildă: starea conjugală care aparține stării laicale, starea episcopală care face parte din starea clericală. Deci, Codul de Drept Canonic din anul 1983, distribuie pe toți credincioșii în aceste trei categorii tipologice sau stări pure. De fapt, can 216 vorbește, deja despre stare în general, inclusiv de cele trei stări pure. Și can 535, §2 descrie status canonicus a credincioșilor atunci când se referă, deși indirect, la starea laicală, clericală și la starea consacraților. Să reținem că actualul Cod numește în mod expres atât starea clericală cât și starea consacraților. În schimb, ar putea să ne pară puțin straniu faptul că actualul Cod nu folosește termenul de stare laicală cu toate că adesea Codul vorbește despre categoria tipologică a laicilor. Ne miră faptul când vedem că în Codul abrogat din 1917 există această expresie, pe care o întâlnim apoi în Conciliul Vatican al II-lea, în discursurile papilor Pius al XII-lea și Paul al VI-lea. Aparțin la starea laicală (status laicalis) credincioșii care fiind botezați nu primesc ordinele sacre, nici nu fac profesiunea instituționalizată a sfaturilor evanghelice. Starea laicală se bucură de drepturi și obligații specifice, adică drepturi și obligații ce nu sunt legate nici de starea clericală și nici de starea consacraților. Se pot vedea în acest sens cann. 224-231; 298-326. În schimb Codul folosește foarte mult status clericalis. Să se vadă de pildă cann. 194, §1; 278, §1 și 3; 285, §2; 289, §1-2; 290-293; 1317; 1336, §1,5; 1350, §1-2; 1364, §2; 1367; 1368; 1370, §1; 1394, §1; 1395, §1-2; 1425, §1, 2; 1721 și rubrica din Capitolul al IV-lea, Titlul al III-lea, Partea I din Cartea a II-a. În ceea ce privește categoria tipologică a consacraților, există în Cod canoane care folosesc expresia status consecratorum, conform cann. 207, §2; 574, §1-2; 588, §1; 598, §2; 604, §2. Pentru status religiosus, în concret vezi LG 13, 31, 39, 43, 44, 45; Decr. PC. 24. Așa cum este evident, de această stare se ocupă canoanele 573-730 pe care le comentăm.

3.1. Condiția personală

Subliniem imediat că condiția (condicio) este o calitate a persoanei și nu a unei categorii de persoane. Condicio este o realitate teologică care califică persoana. Amintim ceea ce am spus mai sus cu privire la numărul 13 din LG, că în fapt condicio este o calitate ce ține de un anumit ordo sau un element constitutiv al comuniunii ecleziale. Canonul 711 din actualul cod vorbește despre condicio canonica. Condicio însă, înainte de a avea o recunoaștere canonică, ea este o realitate teologică întrucât reiese din sacramentul botezului sau din hirotonirea preoțească. Din acest motiv în status consecratorum putem găsi creștini laici și creștini clerici. În conformitate cu această doctrină, în status consecratorum unii membri au condicio personalis de cleric sau de laic. Mai mult, unele institute, vezi can. 588, § 2-3 sunt clericale; altele sunt laicale. În stările clericale și laicale condicio coincide cu status, în așa fel încât condicio personalis a unui membru din status laicalis este mereu în aceeași condicio de laic; același lucru se spune despre un membru din starea clericală că acesta are mereu condicio de cleric. În schimb în status consecratorum nu există această identificare, dar membrul acestei stări poate avea o condicio personalis de laic sau de cleric. De fapt în institutul laical, în care majoritatea membrilor este formată din frați laici (au condicio personalis de laici), este posibil ca unul dintre ei să fie cleric (de pildă în ordinul sf. Ioan a lui Dumnezeu). Dimpotrivă, în institutul clerical, unde majoritatea sunt frați clerici (au condicio personalis de clerici) unii membri pot fi laici (exemplul ordinul franciscan). Un lucru este însă clar: toți membrii institutelor de viață consacrată trebuie să aibă condiția personală de laici sau clerici pentru a face parte din starea consacraților. Putem vorbi de laicul consacrat sau clericul consacrat. Așa cum am spus mai inainte, starea se dobândește prin profesiunea institutionalizată a sfaturilor evanghelice: condicio prin botez, prin sfințirea preoțească (ordinatio in sacris). Mai mult, status – și în special status religiosus – este unul din ordinile bisericești; în schimb condicio este o circumstanță care servește ca fundament, al ordinului (LG 13).

3. Starea carismatică

3.1. Carisma: dar al Duhului Sfânt

Termenul carismă vine de la grecescul χαρισμα, care înseamnă „dar gratuit” și are aceași rădăcină ca și cuvântul χαρις, „har”.

După tradiția catolică carisma este un dar supranatural al Duhului Sfânt, dăruit unor membrii ai Bisericii pentru binele general al comunității creștine și nu trebuie identificat cu calitățile naturale. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de Filone.

Carismele sunt haruri speciale prin care Duhul Sfânt îi face pe credincioși capabili și dispuși să primească diferite activități și slujiri folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii. Ele trebuie acceptate cu recunoștință din partea celui care le primește, dar și de toți membrii Bisericii. Carisma poate desemna pe de altă parte și toate darurile lui Dumnezeu, care sunt irevocabile (Rom 11,29), mai ales „darul harului” care ne vine prin Cristos (Rom 5,15) și care duce la viața veșnică (Rom 6,23). Primul dintre darurile Sale este Duhul Sfânt însuși, care este revărsat în inimile noastre și pune în ele iubirea (Rom 5,5; 8,15). Folosirea tehnică a cuvântului chárisma este înțeleasă în perspectiva acestei prezențe a Duhului Sfânt, care se manifestă printr-o mulțime de „daruri gratuite” (1Cor 12,1-4). Extraordinare sau simple și umile, carismele au direct sau indirect, o utilitate eclezială, fiind rânduite spre creșterea Bisericii, spre binele oamenilor și după trebuințele lumii. Ele sunt o minunată bogăție a harului pentru vitalitatea apostolică și pentru sfințirea întregului Trup al lui Cristos, cu condiția să fie vorba de daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt și care să fie exercitate de iubire, adevărata măsură a carismelor. Nici o carismă nu dispensează de referirea și supunerea față de păstorii Bisericii.

În epistolele Sfântului Paul, termenul carismă este menționat de șaisprezece ori și o dată în cele ale lui Petru (1Pt 4,10). Sfântul Paul consideră ca făcând parte din rândul carismelor „slujirea de apostol, de profet, de învățător și păstor (1Cor 12,28); de asemenea chemările speciale, cum ar fi chemarea la celibat (1Cor 7,7) și diferite alte acțiuni utile comunității: îndemnurile, învățătura, faptele de milostenie, darul de a vindeca, de a face minuni, de a profeți, darul limbilor (1Cor 12, 8-10)”.

Astăzi, termenul de carismă are o semnificație foarte amplă: pentru unii orice dar al lui Dumnezeu este carismă, ceea ce uneori creează confuzii. Din punct de vedere profan, se poate spune că un anumit om politic are o carismă particulară pentru a atrage lumea, dar aceasta nu are nimic de-a face cu carisma despre care vorbește teologia. În al doilea rând, carisma nu trebuie să se identifice cu orice dar supranatural. Harul sfințitor și sacramentele sunt cu siguranță haruri de la Dumnezeu, dar nu sunt în mod normal indicate cu numele de carismă. Karl Rahner apropie foarte mult conceptul de carismă, de conceptelor de har și miracol.

Carisma indică în mod particular darurile pe care Duhul Sfânt le face fiecăruia, pentru a-și putea îndeplini slujirea, pe care trebuie să o desfășoare în interiorul poporului lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, unii includ și vocația în categoria carismelor, dar carisma este înțeleasă în mod direct destinată să îndeplinească o slujire. Carisma poate să fie tranzitorie, vocația nu; carisma devine slujire, vocația devine persoană. Vocația se identifică cu persoana, dar persoana nu se identifică cu slujirea pe care o împlinește. Vocația comportă o misiune și se dezvoltă în măsura în care se împlinește, dar misiunea nu exprimă în mod adecvat toate conținuturile și bogățiile vocației. Trebuie deci, să se afirme că carisma nu constituie vocația, chiar dacă este parte integrantă a vocației personale, în sensul că este un dar în ajutorul trăirii vocației și a misiunii de îndeplinit. La baza oricărui mod de viață ar fi de fapt o carismă, ceea ce ar demonstra primatul absolut al dimensiunii carismatice în constituirea Bisericii. Este foarte adevărat că și vocația este un dar al Duhului Sfânt și că orice membru poate să fie îmbogățit cu noi carisme și daruri personale, toate provenind de la continua lucrare a Duhului Sfânt.

Structura Bisericii nu este dată numai de instituția ierarhică, dar și de dimensiunea ei carismatică. Constituirea Bisericii este carismatico-instituțională. Papa Pius al IX-lea, amintea acest lucru în 1943 în enciclica Mystici Corporis (nr.17).

Conciliul Vatican al II-lea învață în mod mai explicit, când afirmă că Biserica, prin voința lui Cristos este formată, împreună și în mod necesar, din „daruri ierarhice și carismatice”, și faptul că Duhul Sfânt nu numai prin intermediul sacramentelor și a ministerelor sfințește poporul lui Dumnezeu și îl călăuzește cu virtuți, dar distribuie chiar și între credincioșii de rând, haruri speciale cu care sunt capabili și pregătiți să-și asume opere diverse și datoria de reînnoire și răspândire a Bisericii. Există o pluralitate de carisme în care toată Biserica se mișcă care constituie suportul oricărei opere, funcție și minister eclezial. În timp ce în dimensiunea ei instituțională Biserica este ierarhizată, în dimensiunea ei interioară spirituală este carismatică.

Biserica recunoaște în dimensiunea carismatică, constituirea bazilară a ei, ce se pune la fundamentul formării ministeriale, așa încât acțiunea interioară a Duhului Sfânt este izvorul tuturor ministerelor, și a diferitelor forme de viață. Aspectul instituțional, scrie Kasper, nu este numai fondat, dar și limitat de pneumatologie. Carismele sunt distribuite fiecăruia în parte de Dumnezeu însuși, în așa fel încât toți membrii Bisericii, în măsura harului pe care îl primesc să participe la ministerele întemeiate de Cristos.

3.2. Carisma vieții consacrate în Biserică

3.2.1. Vocația la viața consacrată

Vocația este în primul rând chemarea făcută de Dumnezeu fiecărui om de a se mântui (Mt 16,24; Fap 2,40; 1Cor 1,26), iar în sens strict, este chemarea făcută de Dumnezeu la „Sfânta preoție” sau la „Viața consacrată”. Nu suntem noi primii protagoniști ai vocației noastre, ci primul protagonist este Acela care ne cheamă: Dumnezeu.

Viața consacrată este un dar al lui Dumnezeu Tatăl făcut Bisericii, prin Duhul Sfânt fiind așezată în însăși inima Bisericii ca element decisiv pentru misiunea ei.

Orice tip de viață consacrată, întrucât este consacrare este misiune și participare la misiunea lui Isus Cristos, și ca și El este angajată în realizarea acestei misiuni. Consacrare și misiune în Isus Cristos și în Biserică înseamnă a face o alegere a crucii și a umilinței; este o chemare la urmarea lui Cristos, la prietenia lui Cristos, la misiunea lui Cristos: aceasta este vocația. Suntem consacrați de Biserică în Biserică.

Discursul asupra carismelor în viața consacrată este strâns legat de discursul asupra misiunii. Fiind în slujba Bisericii, persoanele consacrate oferă carismele lor pentru Biserică. Biserica făcând un discernământ și ratificând intuițiile fondatorilor, clarifică carismele unei familii consacrate și i le încredințează cu precizarea că darul este făcut de Duhul Sfânt, mai întâi Bisericii și abia apoi familiei consacrate. Familiile de viață consacrată, care prin vocație și prin natura lor trebuie să fie anticipare profetică a plinătății evanghelice, sunt provocate să fie profeție și nu altceva. Aceste forme de viață au înfățișarea unei plante cu multe ramuri, care își are rădăcinile în evanghelie și aduce roade însemnate în toate epocile Bisericii. Fundamentul evanghelic al vieții consacrate trebuie căutat în relația specială pe care Isus a stabilit-o cu ucenicii săi.

În unitatea vieții creștine, diferitele vocații sunt ca niște raze ale unicei lumini a lui Cristos „ce strălucește pe fața Bisericii”. Trebuie recunoscut faptul că în Biserică viața consacrată se situează în mod obiectiv la un nivel de excelență, căci ea reflectă însuși modul în care a trăit Cristos. De aceea există în ea o manifestare deosebit de bogată a bunurilor evanghelice și o realizare mai completă a scopului Bisericii, care este sfințirea omenirii.

3.2.2. Consacrați pentru misiune

După chipul lui Isus, Fiul iubit „pe care Tatăl l-a consacrat și l-a trimis în lume”(In 10,36), și aceia pe care Dumnezeu îi cheamă spre a-L urma, sunt consacrați și trimiși în lume pentru a-i imita exemplul și a-i continua misiunea. În chemarea lor este așadar inclusă datoria de a se dărui cu totul misiunii; viața consacrată, sub acțiunea Duhului Sfânt, care este la originea oricărei vocații și a oricărei carisme, devine misiune, așa cum a fost întreaga viață a lui Isus. Misiunea, înainte de a se caracteriza prin opere exterioare, constă în a-l face prezent lumii pe Cristos, prin intermediul mărturiei personale. Din misterul Pascal decurge și simțul misionar, dimensiune inerentă întregii vieții ecleziale, care își află în viața consacrată o realizare specifică. Simțul misionar trebuie să se situeze în inima tuturor formelor de viață consacrată.

Persoanele consacrate, trebuie să fie misionare înainte de toate prin aprofundarea statornică a conștiinței de a fi fost chemate și alese de Dumnezeu, spre care trebuie deci să-și orienteze întreaga viață și căruia îi oferă tot ceea ce sunt și ceea ce au. Ele vor putea deveni astfel semn autentic al lui Cristos în lume. Toți aceia care se consacră lui Cristos sunt chemați să fie fermenți de comuniune misionară în Biserica universală prin însuși faptul că multiplele carisme ale diferitelor Ordine sunt date de Duhul Sfânt, spre binele întregului Trup mistic, la a cărui edificare trebuie să slujească (1Cor 12,4-11).

3.2.3. Fidelitate față de carisma fondatorilor

Orice formă de viață consacrată are o istorie, are un fondator sau o fondatoare care a fost un exemplu de perfecțiune creștină. Carismele fondatorilor sunt și ale urmașilor sau ale fiilor lor spirituali. Ar fi o eroare să afirmăm că acești fii spirituali nu ar avea și alte carisme decât acelea pe care le-a avut fondatorul. Pe de altă parte, există riscul de a se privilegia carismele personale fără a ține cont de carisma fondatorului.

În general experiența tuturor fondatorilor este următoarea: în primul moment aceștia au o frământare interioară; inspirații în rugăciune; pasiunea apostolică înainte de toate pentru gloria lui Dumnezeu, prin mântuirea oamenilor. Aceste frământări interioare duc la următoarele întrebări: Ce trebuie să fac? Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce anume este posibil în acest timp? Ce este mai urgent și mai semnificativ? Ce este mai evanghelic, mai profetic? După aceste frământări interioare fondatorii se prezintă Bisericii și cer aprobarea regulei pe care s-au hotărât să o urmeze. Cu binecuvântarea Bisericii, instituțiile fondatorilor au fost recunoscute ca și carisme ale Bisericii, carisme pe care fondatorii și urmașii lor le-au primit de la Biserică ca moștenire sfântă care cere fidelitatea vocației, a consacrării și a misiunii. Este importantă înainte de toate fidelitatea față de carisma fondatoare și față de patrimoniul spiritual constituit în fiecare familie de viață consacrată. Această fidelitate față de inspirația fondatorilor (dar al Duhului Sfânt), îngăduie tocmai regăsirea și retrăirea ferventă a elementelor esențiale ale vieții consacrate.

Într-adevăr, orice carismă comportă o triplă orientare: spre Tatăl, întâi cu dorința de a-i căuta în mod filial voința într-o convertire continuă, în care ascultarea este izvor de adevărată libertate, în care curăția exprimă năzuința unei inimi pe care nici o iubire finită nu o satisface, în care sărăcia hrănește foamea și setea de dreptate pe care Dumnezeu a făgăduit să o îndestuleze (Mt 5,6). În această perspectivă, carisma oricărei familii consacrate, va stimula persoana consacrată să fie dăruită cu totul lui Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. Carismele vieții consacrate cuprind și o orientare spre Fiul, care cheamă la comuniune de viață intimă și plină de bucurie, la școala generozității în slujirea lui Dumnezeu și a fraților. Duhul Sfânt invită pe orice om să se lase călăuzit și susținut de El, pe propria cale spirituală, precum și în viața de comuniune și în acțiunea apostolică, pentru a trăi în atitudinea de slujire ce trebuie să inspire toate alegerile creștinului autentic.

Fondatorii și fondatoarele dau întotdeauna dovadă de un viu simț al Bisericii, care se manifestă prin deplina participare la viața Bisericii în toate dimensiunile ei și prin ascultarea lor promptă față de păstori, mai ales față de Pontiful Roman. În lumina acestei iubiri pentru Sfânta Biserică, „stâlp și fundament al adevărului” (1Tim 3,15), se înțeleg devoțiunea Sfântului Francisc din Assisi față de „Domnul Papă”, îndrăzneala filială a Sfintei Ecaterina de Siena față de acela pe care îl numește „dulcele Cristos pe pământ”, ascultarea apostolică și acea sentire cum Ecclesia a Sfântului Ignațiu de Loyola, mărturisirea de credință plină de bucurie a Sfintei Tereza a pruncului Isus: „Sunt fiică a Bisericii”. La asemenea exemple, persoanele consacrate trebuie să facă referință pentru a rezista influențelor centrifuge și distrugătoare deosebit de puternice astăzi.

4. Dimensiunile vieții consacrate

4.1. Viața consacrată în dimensiunea comunitară

4.1.1. Viața comunitară în documentele Magisteriului și Codul de Drept Canonic din 1983

Conciliul Vatican al II-lea, deși a avut un caracter pastoral nu putea să ignore viața consacrată, exprimându-se cu certitudine în favoarea acesteia, arătând totodată și importanța vieții comunitare. Documentul ce tratează în mod special viața consacrată, Perfectae caritatis, afirmă despre comunitatea călugărească că este un „dar al iubirii lui Dumnezeu” transmis în inimi prin intermediul Duhului Sfânt, care „se organizează după exemplul Bisericii primare”, unitatea dintre frați manifestând venirea lui Cristos. Astfel, „călugării, ca mădulare ale lui Cristos își vor da întâietate unii altora în viața frățească, purtându-și poverile unii altora”.

Presbyterium ordinis la numărul 6 pune liturgia la centrul vieții comunitare, în jurul căreia se construiește comunitatea, însă pentru aceasta este importantă educarea la un spirit de comunitate. Încă din formarea inițială trebuie aduse la cunoștință sacrificiile ce se cer pentru a trăi în comunitate. În același timp înțelegerea misterului salvific al ascultării ajută trăirea unei vieți comunitare în spiritul evangheliei. Constituția dogmatică Lumen Gentium se exprimă tot în favoarea comunității, care este „armata lui Cristos” unde persoana care „știe să moară pentru sine” face să renască viața fraternă, timp în care comunitatea călugărească ajută persoana la o dezvoltare armonioasă. Cu cât mai intensă este iubirea fraternă, cu atât mai mare este credibilitatea mesajului anunțat către restul omenirii. Doar în acest chip comunitatea va manifesta prezența lui Cristos în lume.

Tot în vederea trăirii unei vieți comunitare mai armonioase, Perfectae Caritatis afirmă la nr. 22:

„Institutele și mănăstirile de sine stătătoare (sui iuris), în funcție de oportunitate și cu aprobarea Sfântului Scaun, sa se constituie în federații, dacă aparțin în vreun fel aceleiași familii călugărești, sau în uniuni, dacă au același spirit, mai ales atunci când sunt prea mici, sau în asociații, dacă se ocupă de opere exterioare sau similare.”

Noul Cod de Drept Canonic, promulgat în 1983, prezintă un aspect diferit al vieții consacrate față de cel din 1917, pentru că se acordă o semnificație mai mare dimensiunii spirituale, care în fraternitate îi unește în iubire pe toți membrii.

„Membrii sunt uniți în Cristos într-o familie specială și sunt între ei un ajutor reciproc în a-și îndeplini fiecare vocația personală. Comuniunea ajută la cultivarea dragostei reciproce”.

De asemenea Codul insistă asupra rolului autorității superiorului, care veghează asupra comunității pentru a fi cu adevărat o fraternitate în Cristos, având în centru Cuvântul Divin și Sf. Euharistie. Desigur că în cadrul comunității, călugărul are atât obligații cât și drepturi. Principala datorie este rugăciunea către Dumnezeu, participarea la Masa Euharistică, la citirea Sfintei Scripturi și devoțiunea în cinstea Sfintei Fecioare Maria. Totul trebuie să fie armonizat într-o muncă cu sine însuși, iar prin mărturia propriei vocații să practice un apostolat eficient.

Se remarcă astfel accentul pus nu doar pe latura pur disciplinară, ci mai ales asupra vieții spirituale, care, dacă există în maniera prezentată de Codul de Drept Canonic, cu siguranță că problemele de indisciplină nu vor fi evidente.

4.1.2. Viața comunitară, aspecte și propuneri în zilele noastre

Caracteristicile comunității călugărești prezente de-a lungul istoriei, ca libertatea, ascultarea, fraternitatea, toate în perspectivă escatologică, fiind elemente esențiale ale vieții comunitare au rămas până în azi, variind anumite aspecte exterioare, în funcție de ambientul socio-cultural și istoric în care activează un institut de viață consacrată.

Congregația pentru Institutele de viață consacrată și Societăți de viață apostolică în documentul Viața fraternă în comunitate, scoate în evidență modificări vizibile ale vieții comunitare în zilele noastre. Astfel, datorită inițiativelor de a activa în diferite câmpuri pastorale, se diminuează trăirea unei vieți comunitare autentice. Cerințele tot mai mari în a interveni în operele caritative, schimbă fizionomia tradițională a comunităților, iar astfel viața comunitară devine un obstacol în fața apostolatului. O altă modificare pleacă de la noua concepție asupra persoanei, care e marcată de propria personalitate, iar, încercând să se dea importanță acesteia, se denaturează tradiționala comunitate. Totuși, datorită noilor structuri de conducere, raportul dintre superior și membrii comunității sunt marcate de dialog, modificându-se modul de a percepe autoritatea.

Exortația apostolică Evangelica Testificatio, a Papei Ioan Paul al II-lea, afirmă că pentru a înlătura efectele negative ale apostolatului asupra vieții comunitare este necesar ca să se revadă și să se adapteze activismul extern pentru a nu periclita comunitatea; sunt necesare spiritul de grup, o legătură de prietenie între membrii, o fraternă colaborare în apostolat și un ajutor reciproc în viața comună. Toate comunitățile de viață consacrată au datoria „de a face să crească spiritualitatea comuniunii, întâi de toate în interiorul comunității proprii”. Izvorul acestei trăiri este vocația comună a persoanelor care s-au adunat în Cristos, care-i unește pe frați și îi susține. La rândul său, fiecare Institut are datoria să-și definească propria viață fraternă, în baza propriei mărturii, iar, dacă între membrii comunității relațiile au un limbaj de iertare, unire și fraternitate, atunci Cristos este prezent în sânul comunității. Aceste conflicte sunt „providențiale” pentru că țin comunitatea într-o situație de „tensiune sănătoasă”, care o ferește de orgoliu.

Un rol important în comunitate îl are superiorul. El nu trebuie doar să „păstreze” viața comunitară, dar trebuie să o anime, având la bază modelul evanghelic. Astfel prin dialog cu fiecare, prin disponibilitate, generozitate în a accepta și înțelege persoana, chiar cu limitele ei, superiorul poate fi punct de legătură a fraților din comunitate. Reuniunile comunitare sunt tot mai importante. Însă clima unei comunități va depinde până la urmă de persoanele care o alcătuiesc, de capacitatea fiecăreia de integrare, de succese, de frustrări.

Important pentru viața comunitară este și proiectul comunitar. Acest proiect trebuie armonizat cu Evanghelia, Constituțiunile, cu proiectul general, apoi cu proiectul provincial și cu proiectul personal al fiecăruia și orientează membrii comunității către o destinație comună și precisă.

Proiectul comunitar își propune să pună împreună, prin dialog fratern, diferite proiecte personale ale fiecărui membru al comunității și trebuie să fie după spiritul propriu al Institutului de viață consacrată sau al Societății de viață apostolică. Apoi este necesar să fie făcut pentru un ambient concret, determinat, să fie în interesul comunitar și să devină „însăși legea” în comunitate stimulând astfel viața personală și cea a grupului. De obicei aceste proiecte se stabilesc acolo unde comunitatea este formată dintr-un pluralism de concepte și mentalități.

În alcătuirea Proiectului comunitar se stabilesc anumite etape. Se pleacă de la definirea propriului Institut de viață consacrată, apoi a propriului grup cu realitățile sale. Se expun apoi motivațiile personale care inspiră elaborarea proiectului, urmată de declararea obiectivelor concrete, izvorâte din dorințele reale ale comunității pentru anul în curs. În final se stabilesc mijloace de structurare a convenției comunitare. Pentru ratificarea acestui Proiect comunitar, comunitatea îl va propune 2-3 săptămâni pentru experiență, pentru a vedea ce anume merge și ce nu, pentru a efectua anumite modificări. Apoi îi va cere aprobarea Provincialului, urmând ca în cadrul unei celebrări liturgice, proiectul să fie semnat de toți. Cu această ocazie se pot reînnoi și voturile pentru o manifestare mai solemnă.

S-ar părea că acest proiect ar constitui o metodă plauzibilă pentru trezirea interesului în formarea unei comunități autentice. Astfel alături de rugăciunea Liturgiei Orelor comunitară și Celebrarea Euharistică, ca elemente centrale ale vieții fraterne, se ajunge ca aceasta să fie „o casă și o școală de comuniune”, deziderat continuu al comunității consacrate.

4.2. Dimensiunea eclezială a vieții consacrate

4.2.1. Institutele de viață consacrată în slujba Bisericii

Dumnezeu a rânduit ca în cadrul poporului său să fie unele persoane care să i se consacre într-un mod deosebit pentru a fi instrumente vii în slujba Împărăției Sale. Din rândul celor care i se consacră, Dumnezeu cheamă pe unii să facă parte dintr-un Institut de viață consacrată, institute voite de Dumnezeu pentru edificarea Bisericii și apentru mântuirea sufletelor.

Credincioșii din rândul poporului lui Dumnezeu care se simt chemați să se consacre într-un Institut de viață consacrată prin voturi sau alte legăminte sacre prescrise de legile proprii ale Institutului profesează cele trei sfaturi evanghelice, ale sărăciei, castității și ascultării și ajutați fiind de acestea se unesc în mod special cu Biserica și cu misterul ei. Unindu-se în mod special cu Biserica au în cadrul Bisericii o misiune specială. Această misiune, după cum sintetizează bine canonul 574 § 1, constă nu atât în sfințirea personală, ci contribuie la „sfințenia Bisericii” și să fie în lume semne luminoase ale Împărăției lui Dumnezeu. Această viață trebuie încurajată și promovată nu doar de către Scaunul Apostolic, de Congregația Institutelor de viață consacrată și Societățile de viață apostolică, ci și de Episcopul diecezan în dieceza sa, de fiecare credincios care se simte ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu. Și cel care se simte chemat spre acest stil de viață trebuie să răspundă pozitiv, deoarece această chemare este un dar a lui Dumnezeu dăruit celui chemat, dar și întregii Biserici.

„Vocația la viața consacrată, ca și dar a lui Dumnezeu, este ceva gratuit asupra căruia nimeni nu poate revendica pentru început un anume drept. Dar, când această vocație specifică este consolidată prin intermediul liberului răspuns al omului și acceptarea publică a Bisericii – adică prin intermediul profesiunii sfaturilor evanghelice – se creează o situație irevocabilă cu urmări nu numai teologice, dar și juridice care privesc condiția juridică personală a călugărului”.

Ierarhia bisericească dându-și seama de importanța Institutelor de viață consacrată și-au adus aportul prin încurajarea și aprobarea diferitor forme de viață consacrată, care fiecare după spiritul și specificul său contribuie la realizarea Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul poporului răscumpărat de Cristos. Conștientizarea importanței acestui mod de viață a dus la aprobarea din partea Scaunului Apostolic, cât și a episcopilor în diecezele lor a diferitelor Institute de viață consacrată. Din cadrul acestor Institute fac parte și Institutele clericale exempte și Institutele clericale ne exempte. Diferența celor două Institute constă în raportarea lor directă la Sfântul Scaun sau la episcopul diecezan. Institutele clericale ne exempte sunt sub jurisdicția episcopului diecezan, în schimb Institutele clericale exempte sunt sub jurisdicția Scaunului Apostolic. Chiar dacă există diferențe la nivel administrativ, totuși cele două institute au un scop comun: binele Bisericii. Institutele clericale exempte, cu toate că sunt sub jurisdicția directă a Scaunului Apostolic, fiind încardinați într-o dieceză trebuie să fie și sub jurisdicția episcopului locului, acesta însă neavând dreptul să se implice în forul intern al Institutului. Institutele clericale exempte sunt sub jurisdicția episcopului dieceza în ceea ce privește misiunea pastorală în cadrul Bisericii în care sunt încardinați.

Ținând cont de misiunea extraordinară pe care o au Institutele de viață consacrată în cadrul Bisericii lui Cristos, Scaunul Apostolic a hotărât legi clare și precise pentru cei care se „înrolează” în acest stil de viață. Aceste legi, statute au fost date de către Scaunul Apostolic, sau de către Superiorii institutelor, care au acest drept în cadrul Institutului propriu, nu pentru a anula libertatea celor care doresc să facă parte din cadrul unui Institut, ci spre buna organizare și armonizare a vieții Institutului, pentru coordonarea vieții în acord cu spiritul fiecărui Institut.

Dar cum un Institut este format din oameni și omul este supus greșelii, cei care au ales să facă parte dintr-un Institut de viață consacrată pot prin faptele lor, care vin în contradicție cu modul de viață ales de ei, pot să se excludă ipso facto din Institut sau să fie demiși de autoritatea competentă, care în cazul Institutelor clericale exempte este Superiorul general și cu consiliul său, care pentru validitatea demiterii trebuie să prezinte cazul Scaunului Apostolic, care acceptă sau nu demiterea. Atât Codul de Drept Canonic din 1917, cât și cel din 1983 tratează problema demiterii destul de laborios datorită acestei probleme destul de delicate, deoarece în joc este persoana, care urmează a fi demisă, precum și binele Institutului, chiar al Bisericii însăși.

4.2.2. Viața consacrată: reorientare a vieții Bisericii spre Evanghelie

Încă de la început, „călugării” erau considerați moștenitori ai persoanei carismatice din Biserica primară. Toate formele de viață consacrată înregistrate în istorie nu sunt decât expresii ale prezenței active ale Duhului Sfânt. Ajunge să ne gândim la „Congregațiile secolului trecut, care au descoperit înaintea lui Marx, chestiunea socială și au contribuit la soluționarea sa, prin angajarea concretă a solidarității creștine”. Același lucru îl putem spune și despre Benedictini, Canonicii Regulari și despre Ordinele cerșetoare, care au știut să regăsească mereu răspunsuri noi la noile situații.

Istoria ne demonstrează, că orice nouă formă de viață consacrată, izvorăște ca remediu a unei situații a Bisericii aflată într-o perioadă de decadență, ca un stimul, la o reîntoarcere la evanghelie și la o nouă întrupare în istorie.

Viața consacrată, apare în mod real ca întrupare a dimensiunii profetice a Bisericii. Când în Biserică se afirmă structura ierarhică și instituțională, se naște monahismul care subliniază dimensiunea escatologică și libertatea spirituală. Atunci când Biserica se structurează după modelul societății civile și se constituie dreptul, comunitățile cenobitice reaminteau Bisericii că trebuie să fie o fraternitate care să se bazeze pe Evanghelie, pe exemplul comunității primare. Atunci când Biserica s-a transformat într-o putere politică, Sfântul Dominic și Sfântul Francisc au reorientat-o pe urmele Evangheliei, scoțând în evidență faptul că și Isus s-a făcut sărac pentru a anunța vestea cea bună săracilor.

Viața consacrată, este un dar al Duhului Sfânt care, în afară de faptul că răspunde nevoilor concrete a unor determinate situații istorice, are ca scop central acela de a pune mereu în evidență, de a exprima, de a revela natura vocației creștine, de a întări dinamismul interior al Bisericii pentru a o face să de vină mai vie și mai Sfântă și pentru a rămâne vie și convingătoare în lume. Așa cum arată în mod explicit Conciliul Vatican al II-lea, persoanele consacrate dau o puternică mărturie pentru viața nouă și veșnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos și prevestește învierea viitoare. De asemenea, această stare de viață manifestă în mod deosebit superioritatea Împărăției lui Dumnezeu față de tot ceea ce este pământesc, precum și exigențele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreție a lui Cristos Stăpânitorul și infinita putere a Duhului Sfânt, care acționează în chip minunat în Biserică.

Astăzi pentru viața Bisericii este important un discurs concret. Nu ajunge să se vorbească de carisme posibile sau probabile, de criterii de discernământ etc., Biserica este interesată să descopere carismele de astăzi. Se vorbește adesea de semnele timpului, de urgența de a descoperi ceea ce Duhul Sfânt spune Bisericii. Discernerea semnelor timpurilor, după cum afirmă Conciliul Vatican al II-lea, trebuie efectuată în lumina Evangheliei, pentru a se putea răspunde într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor, asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele. Pentru a răspunde în mod eficient marilor provocări lansate de istoria contemporană, noii evanghelizări, este necesar înainte de toate ca viața consacrată să se lase necontenit interpelată de Cuvântul revelat și de semnele timpurilor. Printre elementele importante ce permit o inserare rodnică a vieții consacrate în procesul noii evanghelizări, se află fidelitatea față de carisma fondatoare.

Astăzi asistăm la eforturi de a realiza noi forme de viață consacrată și în acest sens, Conciliul Vatican al II-lea a îndemnat toate persoanele consacrate la reînnoire, întorcându-se la spiritul originar pentru a descoperi forma nouă în care să se transpună carisma inițială .

Pentru a-și păstra eficacitatea în Biserică, persoanele consacrate trebuie ca pretutindeni și în orice situație să-l vestească pe Domnul Isus cu ardoare, gata să răspundă cu înțelepciunea evangheliei la întrebările pe care și le pune astăzi neliniștea inimii omenești și urgența nevoilor ei.

4.2.3. Viața consacrată: dar divin al Bisericii

În substanțialitatea sa, viața consacrată este o vocație și o formă de viață care este constituită de Biserica însăși, chiar dacă poate să existe în moduri diferite, în diversitatea expresiilor sale tipologice.

Viața consacrată, aparține naturii Bisericii, însă Conciliul Vatican al II-lea afirmă în mod expres că ea nu aparține structurii ierarhice, dar se află în legătură nezdruncinată cu viața și sfințenia ei. Viața consacrată, trebuie așezată în dimensiunea interioară, spirituală și carismatică a Bisericii. Vorbind Superiorilor Generali, Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că fără generozitatea vieții consacrate „Biserica nu ar fi pe deplin ea însăși”. Deoarece viața consacrată este parte a Bisericii, ea trebuie să constituie parte integrantă a solecitudinii pastorale a Sfântului Părinte și a Episcopilor. Se cere Episcopilor să primească și să prețuiască carismele vieții consacrate, acordându-le loc în proiectele de pastorală diecezană. O dieceză fără viață consacrată ar fi lipsită de multe daruri spirituale, de locuri rezervate căutării lui Dumnezeu, de activități apostolice și de metode pastorale specifice. Deoarece Episcopul este păstor al întregii Biserici particulare, lui îi revine misiunea de a recunoaște și a respecta diferitele carisme, de a le promova și coordona. Astfel, el va primi carisma vieții consacrate ca pe un har ce nu privește doar un Institut anume, ci este de folos întregii Biserici. El va căuta astfel să ajute persoanele consacrate, pentru ca în comuniune cu Biserica, ele să se deschidă la perspectivele spirituale și pastorale care să răspundă nevoilor timpului nostru.

Biserica este originea, conținutul și scopul vieții consacrate, dar în același timp ea este personificată în viața consacrată.

Viața consacrată este eclezială prin constituire și definiție; ea se naște din Biserică, produs și expresie vitală a vieții sale și al sfințeniei sale. Ca și Biserica, viața consacrată este o „convocare” din partea Duhului Sfânt pentru a asculta Cuvântul, a-l urma pe Cristos. Eclezialitatea ei nu derivă din faptul că este recunoscută de ierarhie, dimpotrivă este recunoscută pentru că este ecclezială. Biserica nu este numai societate, instituție, organizație, dar mai presus de toate este organism vital, Trup al lui Cristos, comuniune în Duhul Sfânt, comunitate de slujire.

Persoanele consacrate sunt în Biserică pentru că sunt viața Bisericii: experiența Duhului Sfânt, convocarea în Duh, eveniment de comuniune, energie și dinamism de expansiune și evanghelizare, toate acestea definind Biserica. Acest adevăr este scos în evidență și are repercursiuni enorme în viața concretă: a persoanelor consacrate, pentru că nu trăiesc ca străini ai Bisericii, retrași în interese personale; a laicilor, pentru ca să privească la persoanele consacrate nu ca la „cazuri izolate”, dar ca la rechemare la valori pe care ei înșiși sunt chemați să le încarneze; a tuturor pentru ca în respect, acceptare și dezvoltare a diverselor carisme, să învețe să slujească Biserica, după învățătura lui Dumnezeu. Viața consacrată, izvorăște în Biserică pentru Biserică, ca expresie a vitalității intime, ca semn și manifestare sacramentală a ei. Aceasta demonstrează nu numai natura, dar și destinația ecclezială a vieții consacrate.

4.3. Viața consacrată în dimensiunea apostolică de mărturie

Viața consacrată trăită cu coerență are valoare de mărturie care cu siguranță aduce roade în viața Bisericii ca activitate în mod propriu apostolică. În cazul vieții contemplative nu se poate vorbi în mod clar de apostolat, dar de mărturie. Ele evidențiază care este inima apostolatului: intima unire cu Dumnezeu. Este apostolică activitatea care în sine și prin natura sa are ca finalitate mesajul evanghelic, este activitate de evanghelizare, de predicare a Cuvântului și a sacramentelor; este activitatea pentru care Domnul i-a constituit și i-a trimis pe Apostoli: ministerul cu care se edifică în mod propriu și direct Biserica. Toate acțiunile au și trebuie să aibă un semnificat apostolic și să fie înfăptuite din dragoste.

Există opere de apostolat, care prin natura lor sunt orânduite activităților apostolice: slujesc acțiunii apostolice – acestea sunt parohiile. Acțiunea apostolică trebuie să se nască din intima unire cu Dumnezeu, să o confirme și să o consolideze. Ea nu are sens dacă nu se naște din izvorul care este Dumnezeu: este El care trimite, este mesajul său pe care apostolul îl anunță, este Dumnezeu însuși care dă eficacitate acțiunii apostolice. Există mereu pericolul ca activitate să-și piardă suflul interior. În măsura în care acțiunea apostolică se naște din unirea cu Dumnezeu, aprofundează o asemenea unire și o consolidează. În acest sens acțiunea apostolică se naște din rugăciune încât în Dumnezeu apostolul găsește în mod continuu sensul acțiunii apostolice.

Apostolatul vine de la Dumnezeu, dar prin intermediul Bisericii. Institutul de viață consacrată, deoarece este persoană juridică publică acționează în numele Bisericii. Prin intermediul Institutului, Biserica exercită în mod public apostolatul său. Totuși apostolatul Bisericii poate avea un dublu conținut: se vorbește de o activitate care aparține oricărui credincios, ca membru al Bisericii sau de o activitate care prin natura sa aparține ierarhiei. Pentru a exercita un minister propriu credincioșilor, dar a-l exercita în numele Bisericii sau un minister care aparține ierarhiei, necesită un mandat din partea Bisericii. Mandatul despre care se vorbește în § 3 semnifică atât unul cât și celălalt lucru. Există Institute de viață consacrată care exercită un apostolat care în sine însuși aparține tuturor credincioșilor și altele care exercită un apostolat care aparține în mod strict ierarhiei. Persoanele consacrate în îndeplinirea apostolatului lor trebuie să facă referință la păstorii Bisericii, fie pentru conținutul doctrinar, cât și pentru exercitarea concretă a ministerului. Un apostolat în afara ascultării păstorilor legitimi este o contradicție în sine.

Persoanele consacrate cu toate că sunt pentru Biserica universală, actualizează misiunea lor și exercită apostolatul în Biserica particulară sub responsabilitatea și călăuza episcopului diecezan, în ascultare față de superiorii proprii după natura Institutului în colaborare cu preoții și comunitățile diecezane după normele canonice.

4.3.1. Parohia încredințată unui Institut de viață consacrată

Parohia încredințată unui Institut de viață consacrată este acea comunitate determinată de credincioși, circumscrisă teritoriului unei dieceze, acesta (Institutul de viață consacrată) exercitând în cadrul ei activitatea pastorală diecezană și propria carismă, iar parohul, membru al Institutului ascultă de Episcop și trăiește conform Regulei și Constituțiunilor.

Nu este, așadar, parohie încredințată unui Institut de viață consacrată, acea parohie care este încredințată unui preot membru al Institutului de viață consacrată, care continuă să trăiască într-o casă călugărească necoexistentă parohiei, și nici unui membru care este membru exclaustrat al unui Institut.

4.3.1.1. Parohul călugăr

Se numește paroh călugăr acel prezbiter aparținând unui Institut de viață consacrată căruia, sub jurisdicția unui episcop și bucurându-se de toate drepturile prevăzute, i se conferă păstorirea unei parohii în urma desemnării lui de către Superiorul legitim; el rămâne membru al Institutului cu toate drepturile și obligațiile, însă va locui în acea parohie și în comunitatea legitim înființată, cu acordul episcopului și coexistând ca persoană juridică distinctă parohiei.

Prin hirotonirea sacerdotală toți preoții, diecezani și călugări, sunt asociați corpului episcopal, participă la edificarea Trupului Mistic, participând împreună cu episcopul la o unică și aceeași misiune a Bisericii.

4.3.1.2. Încredințarea

Încredințarea unei parohii unui Institut de viață consacrată este actul juridic, ce comportă toate efectele juridice corespunzătoare, prin care un Ordinariu locului trece o parohie în grija pastorală și administrativă al unui astfel de Institut care va desemna pe un membru al său în responsabilitatea de paroh.

Termenul de încredințare -commisio- este nou adoptat de către actualul Cod de Drept Canonic.

4.3.1.3. Rațiunile încredințării

Două sunt rațiunile care justifică includerea călugărilor în viața pastorală a unei parohii: rațiunea teologică și rațiunea juridică.

a) Rațiunea teologică

Rațiunea teologică justifică orice activitate pastorală a Institutului de viață consacrată. Rolul important pe care îl are persoana consacrată în Biserică a fost afirmat de Conciliul Vatican al II-lea în mod deosebit, afirmând că există o legătură profundă între viața consacrată și viața și sfințirea întregii Biserici.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea recunoaște călugărilor statutul egal cu al celorlalți miniștri ai apostolatului, spunând că și ei sunt urmași ai apostolilor trimiși de Cristos în lumea întreagă, iar misiunea lor apostolică este unită ordinii ierarhice.

Documentul Mutuae relationes face, de asemenea, o atentă reflecție, afirmând că starea de viață consacrată nu este una intermediară între starea clericală și cea laicală, dar are o natură eclezială, provenind atât dintr-una cât și din cealaltă, ca un dar cu totul special pentru întreaga Biserică. Mai mult, misiunea călugărilor face parte din unica misiune în Biserică, iar împreună cu episcopul ei sunt părtași de toate cele trei funcții pastorale, învățând ca maeștri ai spiritului, sfințind Biserica prin carismele de perfecțiune evanghelică și conducând atât prin exercitarea dreptului de autonomie a Institutului cât și prin implicarea în activitatea eclezială sub călăuzirea Episcopului.

b) Rațiunea juridică

Avem aici în vedere consensul juridic al Bisericii începând de la Conciliul Vatican al II-lea care a declarat dreptul tuturor călugărilor de a edifica Trupul Mistic al lui Cristos prin opere de apostolat extern care să fie în acord cu propria carismă și rămânând supuși Regulei, Constituțiunilor și Superiorilor lor. Ei trebuie să participe la viața diecezană, să răspundă la chemările Episcopului, iar în viața pastorală să fie supuși lui. Chemați să-și asume o cât mai mare parte din slujiri, călugării trebuie să favorizeze pe cât posibil, prin Superiorii lor, preluarea, chiar și temporară, a unei parohii, iar Bisericile construite de ei în țările de misiune să li se recunoască și să li se lase ca fiind ale lor.

Papa Paul al VI-lea va recunoaște și episcopilor facultatea atât de a încredința cât și de a retrage încredințarea unei parohii unui Institut de viață consacrată, ceea ce vechiul Cod de Drept Canonic prevedea ca fiind rezervat doar Sfântului Scaun.

Noul Cod de Drept Canonic prevede doar următoarele: comunul acord dintre superiori și episcopi, convenția scrisă, jurisdicția episcopului, promovarea carismei și stabilirea timpului încredințării care poate să fie determinat ori nedeterminat.

4.3.1.4. Institutul de viață consacrată: subiectul însuși al încredințării parohiei

Ca și principiu operant în actul juridic al încredințării unei parohii unui Institut de viață consacrată este acesta: parohia, ca și obiect al responsabilității în fața Ordinariului și ca persoană juridică, este încredințată Institutului. Nu poate fi încredințată persoanei fizice a călugărului căci Ordinariul încheie convenția cu Institutul, iar acestuia îi rămâne dreptul atât de a-și desemna candidatul cât și de a dispune încetarea oficiului acestuia. Așadar, responsabil de parohie rămâne Institutul chiar dacă este numit un preot drept paroh. Drept urmare, putem afirma că Institutul de viață consacrată clericală este o persoană juridică care poate îmbunătăți patrimoniul eclezial și spiritual al parohiei, promovând activități specifice naturii, scopului și mijloacelor sale. În acest sens documentul Mutuae relationes afirmă că autentica carismă a fondatorului unui Institut are o mare încărcătură de genuină și nouă spiritualitate în ambientul Bisericii locale, dar călugării vor trebui să se adapteze diferitelor situații culturale, istorice, sociale și etnice.

În concluzie am putea enunța succint rațiunile în baza cărora parohia este încredințată Institutului ca și subiectum commisionis: parohul călugăr rămâne membru deplin al Institutului și parohia este încredințată Institutului și nu persoanei fizice; convenția scrisă necesară va fi încheiată între Ordinariu și Superiorul Major care reprezintă Institutul; chiar și în oficiul de paroh, preotul călugăr rămâne supus Institutului care este responsabil prim, Superiorul veghind la conservarea și promovarea carismei și scopului în pastorația și disciplina regulară a parohului.

4.3.2. Natura și efectele juridice ale încredințării parohiei unui Institut de viață consacrată

Sunt trei forme sau naturi ale încredințării unei parohii unui Institut de viață consacrată: încredințarea quoad temporalia tantum sau semipleno iure, încredințarea pleno iure și încredințarea plenissimo iure.

Încredințarea quoad temporalia tantum are efecte doar de caracter juridic și economic și nu privește oficiul sacru; parohia rămâne seculară cu un păstor din clerul diecezan, prezentat de Superior și numit de Episcop; uneori chiar și în mod direct de Ordinariu poate fi desemnat și numit un preot diecezan.

Încredințarea plenissimo iure nu a fost posibilă nici în virtutea vechiului CDC și nici în legislația canonică actuală, care impune jurisdicția episcopilor, posibilitatea unui timp determinat, uneori, de încredințare și dreptul episcopilor de a anula actul încredințării, chiar și pentru acele parohii existente prin Beneplacitum Apostolicum.

Actualul Cod de Drept Canonic are în vedere reglementarea formei de încredințare pleno iure care nu are natură și efecte substanțial diferite față de cele stipulate în vechiul Cod.

4.3.2.1. Actul și efectele încredințării pleno iure

Încredințarea pleno iure a unei parohii unui Institut de viață consacrată este actul juridic prin care, în urma acordului dintre Superiorul competent și Ordinariul locului, o parohie este încredințată unui Institut, avându-se efectele juridice corespunzătoare.

Efectele canonice sunt totale și unitare cuprinzând astfel: efectul actului quoad spiritualia, adică oficiul sacru, un singur prezbiter călugăr devenind paroh titular; acest efect este concretizarea acordului dintre Ordinariu și Institut, care acord, este în primul rând încredințarea grijii pastorale, în principiu, întregului Institut; efectul actului quoad temporalia, potențialul material, uzufructul și Biserica parohială fiind încredințate parohului călugăr ca și gestionar beneficiar și rector al Bisericii.

Ordinariul este autoritatea primă care încredințează pleno iure parohia Institutului și garantează respectarea efectelor prezentate. Asociat primului efect trebuie menționat că unirea casei călugărești parohiei este minus quam principalis ea determinând efectiv și nu constitutiv parohia, deoarece rămâne ratione curae animarum supusă și ea Ordinariului.

În activitatea pastorală rămân în vigoare acele iura quesita și acele privilegii apostolice, conform Dreptului.

Actul pleno iure prevede un timp; încredințarea poate fi făcută fie pentru totdeauna, fie pentru un timp nedeterminat, fie pentru un timp determinat; în cazul unui timp nedeterminat posibilitatea renunțării din partea Institutului există, însă trebuie ca acesta să avizeze cu un an înainte pe Ordinariu; în mod invers, dacă Ordinariul care are dreptul să anuleze încredințarea, dorește acesta, trebuie să dea un preaviz de trei ani.

4.3.3. Procedura canonică

Actul decisiv al încredințării parohiei aparține Ordinariului locului care reglementează dreptul călugărilor, ce se stabilesc pe teritoriul unei Biserici particulare, de a deveni ipso facto membrii respectivei Biserici și de a avea tot ipso facto o datorie, în virtutea ființării lor legitime prin aprobarea Sfântului Scaun.

Încredințarea se face încheind o convenție scrisă și obligatorie între Superiorul Institutului de viață consacrată și Ordinariu, convenție care dă stabilitate actului încredințării și în care sunt stipulate, după ce se precizează părțile contractante, următoarele: opera de încredințat, persoanele destinate acestei opere și chestiunile de natură economică.

Opera se referă la grija pastorală, cu tot ce implică ea, Ordinariul putând să sublinieze anumite activități particulare ori prioritare în dieceză sau oportune pentru călugări. Cu privire la persoanele destinate trebuie să se determine cât vor lucra și în ce domeniu al activității parohiale.

În materie economică se merge în conformitate cu Dreptul comun, clarificându-se anumite particularități ca de exemplu: ce revine grijii institutului și ce revine grijii parohiei, departajarea donațiilor făcute expres comunității religioase sau expres ori implicit parohiei, stabilirea echitabilă a situației economice din partea diecezei, pe de o parte nedezavantajând pe călugării pentru faptul că Biserica sau anumite edificii parohiale ar fi ale lor, precum și respectând drepturile și privilegiile, de orice natură, obținute.

4.3.3.1. Relația parohiei Institututlui de viață consacrată cu Episcopul diecezan

Înțelegând prin Episcop și Ordinariu, în sine, autoritatea ecleziastică primă și competentă, și făcând o sinteză între prevederile actualului Cod de Drept Canonic și cele ale altor documente ale Bisericii, redăm succint următoarele principii și norme, din care reiese că Ordinariul are triplul și globalul rol formativ, operativ și organizativ:

Ordinariul este garantul propriei vocații a Institutului, promovează și veghează autonomia acestuia și supunerea călugărilor Regulei și Constituțiunilor; el discerne carismele în dieceză și sprijină chiar apostolatul intern al Institutelor.

Orice operă de apostolat în mijlocul unei Biserici locale nu se poate desfășura decât cu acordul Ordinariului; el dă orice permisiune și orice misiune canonică; poate înființa sau desființa o parohie.

Dacă promovează autonomia Institutului, revine din partea Ordinariului grija de a se pune de acord și de a colabora cu Superiorul Major, care este asociat și cu competențe cumulative în vegherea ministerului parohial și al parohilor călugări, membri ai Institutului său, dreptul la desemnarea și transferarea lor; aceasta în afara firescului său statut de primă autoritate în casele călugărești unite parohiilor.

Deși trebuie să fie dispus la orice fel de colaborare, Ordinariul rămâne prima putere și autoritate în tot ceea ce privește grija față de suflete, deci are suprema și exclusiva jurisdicție pastorală.

Jurisdicția Ordinariului se manifestă prin: asistență, corecție, control și sancționare, dispoziții și decrete organizative ecleziale, transferări, vizite canonice.

Activitatea pastorală a ministerului parohial supusă jurisdicției Episcopului, constă în: asistența spirituală, exercitarea publică a cultului divin, predicarea, educarea morală, toate celelalte forme de apostolat propriu sau comun cu operele diecezei, prin mijloace interne sau externe. Relația de coordonare și colaborare atinge și sfera administrativă.

Dobândirea oficiului ecleziastic de paroh, de către un preot călugăr într-o parohie, presupune: desemnarea din partea Superiorului, conferirea titlului și luarea în posesie, care revine deciziei Ordinariului; în cazul călugărilor conferirea titlului se numește instituire, exprimând licita și valida conferire în urma prezentării candidatului de Superiorul competent care în încredințarea oricărei funcții sau misiune respectă Dreptul propriu al Institutului; pentru validitatea alegerii este nevoie de consensul Superiorului; chiar dacă acest consens este înainte precedat de desemnarea din partea Ordinariului, nu poate să fie precedat și de numirea în oficiu.

Oficiul de paroh pentru preotul călugăr nu are stabilitate sau timp determinat stabil, el fiind la libera decizie atât a Ordinariului cât, mai mult , a Superiorului Major; încetarea oficiului poate surveni prin decizia unuia sau a celuilalt; nici unul din ei în cazul acesta nu are nevoie de consimțământul celuilalt.

Și parohia încredințată unui Institut de viață consacrată poate rămânea vacantă chiar dacă este încredințată Institutului și supusă oricând controlului Ordinariului.

5. Concluzii

1a. Așa cum am afirmat mai înainte în acest capitol, viziunea actualului Cod de Drept Canonic cu privire la „status religiosus“ ar fi fost mult mai bogată dacă doctrina conciliară ar fi acceptat-o ca element constitutiv al comuniunii. Din acest motiv viața comunitară este lipsită de una din notele ei caracteristice: apartenența esențială la comuniunea Bisericii. Același lucru trebuie să se afirme cu privire la lipsa de viziune a stării consacraților pe care ne-o oferă canonul 207, §2. Amintim că acest canon nu a înglobat tot conținutul numărului 43 din LG, omițând afirmații foarte importante ca:

– starea de viață consacrată nu este o stare intermediară între cleric și laic.

– această caracteristică provine tocmai din „constituția divină a Bisericii“.

Procedând în felul acesta Codul de Drept Canonic îi știrbește pe cei consacrați de unele note esențiale.

2a. Deși pe parcursul întregului capitol s-a vorbit mult despre teologia vieții consacrate, folosirea expresiei vita consecrata nu este lipsită de contradicții. De fapt în Biserică sunt și alte forme de viață consacrată nu mai puțin importante decât viața acelora care profesează sfaturile evanghelice. Mai mult, cea mai importantă, cea dintâi, cea mai radicală și fundamentală este consacrarea prin botez: este singura consacrare care pe drept cuvânt poate fi definită consacrare creștină – care ne face să trecem de la moarte la viață, de la păcat la starea de har sfințitor, de la neființă la ființă, ne face să devenim fiii lui Dumnezeu, ne încorporează în Cristos și în Biserică și prin urmare ne face să devenim creștini, alți Cristoși. Viața creștină, deci, este adevărata viața consacrată și prin botez creștinii sunt adevărate persoane consacrate. Toate celelalte consacrări în Biserică sunt ca niște „adăugiri“ la consacrarea baptismală. Să ne amintim de cuvintele papei Paul al VI-lea: „consacrarea baptismală prin har ne face conștienți și se arată în consacrarea morală, voită, lărgită a sfaturilor evanghelice“. Și toate acestea au loc pentru că consacrarea baptismală este consacrarea cea mai importantă și pentru care toate celelalte consacrări în Biserică sunt intimamente radicate (bine înrădăcinate) și pentru aceasta putem afirma că ele se găsesc în linea baptismatis. Iată ce afirmă decretul Perfectae Caritatis la nr. 15: “Toată viața lor, de fapt, a fost pusă în slujba lui Dumnezeu și aceasta constituie o consacrare specială care își are rădăcinile sale profunde în consacrarea baptismală care este expresia cea mai profundă”.

Prin urmare putem repeta ceea ce am afirmat mai sus: consacrarea prin profesiunea sfaturilor evanghelice din punct de vedere ontologic nu diferă de cea baptismală, ci mai degrabă ea este o dezvoltare, o aplicare, o radicalizare a vieții personale.

3a. Astfel stând lucrurile, nu este clar de ce Comisia de revizuire a Codului de Drept Canonic a folosit expresia viața consacrată în locul expresiei status perfectionis. Folosirea expresiei viața consacrată nu indică faptul că ea este un quid exclusivum al persoanelor consacrate? Oare viața celor botezați nu este și ea o viață consacrată ? Cei care au primit ordinele sacre nu sunt și ei persoane consacrate? De ce s-a fost folosit atunci acest termen? Pentru a ieși din impas și a scoate în evidență această luare de poziție, Legiuitorul completează expresia vita consecrata cu termenul peculiare pentru Împărăție. Deci, consacrarea este o peculiare vita consecrata, o viață consacrată pentru Împărăție. Papii, ca și autorii, știu bine că dacă s-ar fi spus pur și simplu vita consecrata această expresie s-ar fi putut aplica și la alte forme de viață consacrată, în special la consacrarea baptismală. Există însă un fapt care ar putea să fie determinant în istoria acestei materii. Unor Părinți conciliari nu le-a plăcut expresia status perfectionis (acquirendæ) pentru că li se părea că expresia în sine este un quid proprium et exclusivum, un fel de monopolium al călugărilor, de aceea această expresie a fost abandonată și înlocuită cu expresia vita consecrata. Ei bine, cine nu vede în această expresie nouă un fel de quid proprium et exclusivum, un monopol al acestor creștini, care într-un fel sau altul, exclud alte forme de viață consacrată în Biserică? Un răspuns complet la această întrebare nu s-a dat încă, problema rămâne deschisă pentru noi dezbateri și cercetări.

4a Reluând ultima afirmație de mai sus cu privire la folosirea termenului de viață consacrată pentru a desemna viața specială a acelora care fac profesiunea sfaturilor evanghelice, credem că este necesar să aprofundăm modul prin care diferite „grupuri“ de persoane participă la viața consacrată. Înainte de toate, viața consacrată este o realitate analogă la care participă călugării, anahoreții din can. 603, §2 și membrii institutelor seculare. Printre călugări există o gamă destul de largă de persoane care au numai voturi simple; în schimb, alții au voturi solemne, iar membrii institutelor seculare se deosebesc între ei prin profesiunea sfaturilor evanghelice sau a altor „legăminte sfinte“ asemănătoare voturilor. De fapt, în aceste institute există voturi (semi-publice), jurăminte, promisiuni și consacrare. Nu este cazul să intrăm în specificul acestei analogii. Pentru moment este suficient să afirmăm că, conform „doctrinei comune“ ar fi vorba despre o analogie de atribuții intrinsece, în care viața consacrată se găsește essentialiter deja, dar cu o intensitate diferită în trăirea sfaturilor evanghelice.

Spuneam conform doctrinei comune, doctrină întărită de altfel și de discursurile Pontifilor Romani; în acest caz, analogia care există între călugări și membrii institutelor seculare este numai de proporționalitate deși, din punct de vedere al teologiei vieții consacrate, ne vine greu să vedem institute călugărești care împărtășesc aceeași consacrare essentialiter cu institutele seculare. În această materie autorii de drept canonic își pot continua cercetarea și chiar pot să-și expună rezultatul cercetărilor făcute, dar fiecare să-și asume și răspunderea opiniei proprii.

CAPITOLUL III

NOI FORME DE VIAȚĂ CONSACRATĂ CONTEMPORANE

1. Premisă

În această ultimă parte a acestei lucrări ne vom opri atenția în mod deosebit asupra câtorva noi forme de viață consacrată care au luat ființă după Conciliul Vatican al II-lea și anume: Fraternități monastice de Ierusalim, Comunitatea din Bose, Fraternități monastice diecezane și Fraternități monastice de Monte Croce.

Vom face o scurtă prezentare a acestor noi forme de viață consacrată cu scopul de a evidenția care este noutatea pe care o aduc în lumea de azi, când se pare că se angajează tot mai puține persoane în urmarea lui Cristos prin intermediul acestui mod de viață.

2. Fraternități monastice de Ierusalim

În Sărbătoarea Tuturor Sfinților din anul 1975, a luat ființă în centrul Parisului, în Biserica Saint-Gervais, la cererea cardinalului Marty, prima comunitate monastică de Ierusalim.

Trăind în ritmul orașului, lucrând în exterior cu jumătate de normă, fără clauzură, unind viața de reculegere și rugăciune cu cerințele vieții cotidiene, aceste fraternități incluse în cadrul Bisericii locale, asigură dimineața, la amiază și seara, liturgia zilnică în centrul orașului.

În felul acesta, ei amintesc locuitorilor marilor orașe că este posibil să fii contemplativ în realitatea cea mai stringentă de astăzi și anume, fenomenul urban. A trăi în lume fără a-și însuși duhul lumii. A se urca la izvorul radicalismului evanghelic, bazându-se pe o tradiție trainică, însă deschizând-o în mod liber cerințelor timpului nostru.

2.1. Note caracteristice

Fraternitățile monastice de Ierusalim doresc să trăiască în mod fundamental astăzi ceea ce întotdeauna și pretutindeni, monahismul a voit să trăiască: să echilibreze cât mai bine o viață de rugăciune personală sau liturgică și de iubire frățească, de tăcere, de muncă și disponibilitate; și toate acestea în spirit evanghelic de castitate, de sărăcie, de ascultare, de umilință și bucurie.

Totuși ele înțeleg consacrarea lor într-o manieră originală, prin anumite caracteristici deosebite:

1. Frații și surorile de Ierusalim sunt mai întâi cetățeni ce fac parte din ambientul marilor orașe, trăind deci în ritmul urban. Aceasta implică mai multe lucruri, ca de pildă, de a lucra în oraș sau de a se ruga într-o Biserică din oraș.

2. Ei sunt salariați, lucrând cu jumătate de normă, și asta, într-un mod solidar și totodată unic, adică pentru procurarea strictului necesar vieții, nu pentru agonisirea de bani, în felul majorității oamenilor de astăzi, ca salariați și nu ca muncitori independenți.

3. Ei sunt asemenea unor chiriași atât cu privire la casele comunitare cât și a chiliilor solitare sau a Bisericii pe care o folosesc. Regula lor este de a nu fi pe cât posibil, proprietari în nici un fel, în conformitate cu cele spuse atât de clar de Isus (Lc 9,57-62; 12,21; 14,33).

4. Nu au clauzură între ziduri. Mănăstirea lor este orașul, însă observă o "clauzură morală", ceea ce îi îndeamnă la rezervarea unui timp și spațiu de tăcere, de reculegere și singurătate. Mai trebuie reținute ca strâns legate de această viață comunitară unele amănunte mai însemnate, precum: purtarea hainei monastice, folosirea strict personală a chiliei, spații largi acordate rugăciunii, masa și lectura spirituală in tăcere, precum și tăcerea sfântă de seară.

5. Ei aparțin Bisericii locale, așa cum o cere Conciliul Vatican al II-lea, deci sunt în legătură cu episcopul orașului în care sunt stabiliți. Ceea ce îi unește pe cei dintr-un oraș cu aceia din alte orașe este, de fapt, mai mult de ordin spiritual decât juridic. Această inițiativă de Ierusalim nu este un Ordin, ci o Familie de Fraternități.

2.2. O comuniune de fraternități

Marele model al oamenilor este Sfânta Treime, „minune de armonie” în care diversitățile se contopesc în unitate. Mai mult ca oricând, lumea de astăzi, mai cu seamă de la orașe, este sensibilă cu privire la aceste diversități și foarte doritoare de o veritabilă comuniune. Familia de Ierusalim încearcă să respecte aceste apeluri diferite și să le organizeze într-o armonie frățească. În felul acesta, frați și surori, stabili și cu domiciliu temporar, laici și consacrați, formează împreună o Comuniune. O Comuniune de fraternități în care autonomiile rămân bine deosebite între fiecare entitate, iar punctele comune bine precizate, într-o mare varietate de feluri de prezențe și de naționalități (în prezent douăzeci).

Astăzi, la Paris, cea mai mare parte a fraților sunt regrupați într-o Fraternitate monastică cenobitică având autonomia sa privind spațiul locativ, finanțarea, conducerea (cu superiorul și consilierii săi), ritmul de viață și propriul său statut canonic.

Alți câțiva frați preferă să trăiască în singurătate, grupați într-o mică mănăstire, în spiritul carismei, într-un semi-eremitism urban. Surorile au optat pentru o formă de viață semi-comunitară în mănăstiri. Așadar, este vorba de o cale de mijloc care s-ar putea numi „singurătate însoțită”, dar cu niște cerințe spirituale precise.

Se insistă în mod deosebit asupra rugăciunii, a adorației, a meditației personale a Sf. Scripturi, o muncă în jumătate de normă cât mai simplă posibil și participarea la Liturghia zilnică. Esențialul vieții mănăstirești se împarte între Biserică, unde se întrunesc frații și surorile și unde se cântă lauda Domnului, în capitlu sau la masă în jurul conducerii, unde se studiază în tăcere, au loc schimburi de păreri și experiență, în comuniunea frățească.

“Familiarii” constituie grupul acelora care tind într-un ritm specific spre o angajare în viața monahală tot mai asiduă. Sunt aceia sau acelea cărora le este recunoscută o carismă fundamentală de tip profesional, caritativ sau pastoral care cere o autonomie mai mare și un ritm deosebit de viață. Aceștia își trăiesc angajarea ca și terțiari.

Fraternitățile laice sunt alcătuite din laici, în cea mai mare parte căsătoriți, grupați în fraternități de 10-15 membri, fiecare grup având în frunte un "responsabil". Aceste fraternități și-au fixat șapte puncte esențiale: recitarea zilnică a psalmilor, a Liturghiei în comuniune cu fraternitățile monastice, la loc de cinste fiind Euharistia; o oră de adorație pe săptămână; întrunirea săptămânală a fraternității, cu rugăciune și împărtășirea anumitor reflexii cu privire la Scriptură și Cartea de Viață; reculegerea generală trimestrială; în fine, dacă e posibil, un pelerinaj la Ierusalim, o dată în viață.

Printre aceste fraternități laice, Fraternitatea tinerilor de Ierusalim și Fraternitatea tinerelor cămine ocupă un loc deosebit. Cei mai mulți având între 20 și 35 de ani, se întâlnesc în fiecare joi la sfânta Liturghie, la o agapă frățească și la o convorbire biblică, spirituală. Pentru tinerele cămine, această convorbire este axată mai ales pe viața de căsătorie. Și ei au o reculegere trimestrială și exerciții spirituale anuale.

Fraternitățile de copii care iau parte cu regularitate la Liturghiile duminicale și la reculegerea trimestrială împreună cu părinții lor, se întrunesc o dată pe lună pentru o agapă și o cateheză biblică sub îndrumarea unor frați sau surori.

2.2.1 Cei cinci piloni

Între diferitele entități care alcătuiesc Familia de Ierusalim, există totuși o puternică legătură de unitate. Fraternitățile au cinci puncte esențiale comune care sunt ca niște piloni ai unității sale:

1. Ele poartă aceeași denumire de Ierusalim cu nuanța mistică respectivă.

2. Au drept călăuză Cartea de viață care le arată aceeași îndrumare spirituală.

3. Celebrează aceeași Liturghie care este „monastică” și „citadină”, de trei ori pe zi cu participarea tuturor acelora care doresc să împartă cu ei acest moment spiritual.

4. Adoptă purtarea aceleiași haine monastice și liturgice pentru cei consfințiți, aceasta semnificând apartenența și unitatea lor.

5. Consiliul starețelor sau responsabililor care veghează la menținerea comuni-unii și a fidelității față de carisma fraternității.

În felul acesta este trăită unitatea Familiei, în respectarea diversităților sale și în numele dublului principiu îndrăgit de Conciliul Vatican al II-lea, acela al subsidiarității și al colegialității. Fără a deveni un ordin exempt centralizat, nici o fărâmițare de comunități impresionante, Familia de Ierusalim este o „Comuniune”.

Potrivit orașelor sau ținuturilor, Fraternitățile de Ierusalim se dezvoltă prin „fondare” sau „germinare”, însă totdeauna prin respectarea carismelor și a autonomiei fiecărei Biserici locale, în felul acesta, anumite fraternități s-au stabilit deja, ori s-au structurat în mod diferit, după cum se dezvoltă în Africa sau Asia, în Europa sau America: „Ierusalimul, în care toate se adună acolo urcă semințiile, semințiile Domnului” (Ps 121).

2.2.2 Mod și ritm de viață

Ritmul zilnic se realizează în jurul a trei liturghii de dimineață, amiază și seara: laudele și rugăciunea de dimineață cu aceia care merg la lucru; oficiul de la amiază, cu aceia care sunt la lucru; vesperele și Liturghia euharistică de seară cu aceia care se întorc de la lucru.

Liturgia este urmată de servirea mesei în tăcere, cu lectură sau muzică, în jurul mesei frățești. În fiecare dimineață de la ora 8 până la ora 12, patru ore fără întrerupere sunt destinate pentru munca externă sau în interiorul fraternității. În fiecare după-amiază, de la 14,30 până la 17,30, cele trei ore sunt rezervate pentru meditație, lectură și timp în chilie.

În anumite zile, o parte din timpul serii poate fii consacrat repetițiilor de cânt și colocviilor. Ritmul săptămânal este strict destinat timpului de retragere, duminica după-amiază și luni, de preferat în afara Parisului. Este ziua fără liturghia comunității, rezervată rugăciunii solitare și în tăcere.

În fiecare joi seara până vineri dimineața se organizează adorație continuă, când fiecare, la rândul său, ia parte la un timp de rugăciune în tăcere, în fața Preasfântului Sacrament expus. În mod ocazional, sâmbăta după amiază, pot fi susținute sesiuni de formare doctrinală, spirituală sau liturgică.

Ritmul trimestrial este strict destinat reculegerii spirituale sau sesiunii de formare pe care frații și surorile o urmează împreună.

Ritmul anual: în fiecare an, luna august este rezervată în întregime timpului de rugăciune în singurătate, de reculegere comună și de capitlu general. Uneori are loc o Adunare generală la care iau parte entitățile monastice și laice de Ierusalim și unii delegați ai începătorilor.

Independent de aceasta, uneori se oferă și posibilitatea unora de a întreprinde un pelerinaj pe jos sau de a face o experiență de retragere într-unul din ermitajele de la Asskrem. Mulți au avut ocazia de a face cele treizeci de zile de Exerciții Spirituale ale sfântului Ignațiu de Loyola sau o reculegere echivalentă în solitudine sau într-o mănăstire.

2.2.3. Cartea de Viață

Idealul Fraternităților de Ierusalim este cuprins în Cartea de Viață. Această carte nu este un manual de viață spirituală, dar o călăuză care conține liniile fundamentale pentru a întreprinde un drum de sfințenie prin intermediul împlinirii prpriilor îndatoriri zilnice sub impulsul Duhului Sfânt.

Ea călăuzește înaintarea atât a fraternităților laice cât și monastice, căci fondul vocației lor comune își are izvorul în aceeași Evanghelie și în modelul suprem Cristos.

Cinci sunt axele principale care încearcă să precizeze cum trebuie să se trăiască: mai înainte de toate, exigența de a iubi pe Dumnezeu și pe frați, cu inimă deschisă, disponibilitate în a-i ajuta pe alții; datoria de a se ruga, atât la nivel personal cât și comunitar; necesitatea de a lucra, ca salariat cu jumătate de normă; aprecierea la justa valoare a tăcerii fără de care nici rugăciunea, nici pacea, nici interiorizarea, nici statornicia în bine nu ar fi posibile; imperativul disponibilității care ajută la păstrarea solidarității cu oamenii și la adevărata dragoste.

Fraternitățile au calificativul de a fi monastice pentru că frații și surorile cultivă ca obiectiv primar, principiul de a trăi ca și călugări și călugărițe în maniera acelora care i-au precedat în acest mod de a trăi. Pentru aceasta, ca răspuns la iubirea gratuită a lui Dumnezeu, ei dezvoltă datoriile existenței lor cotidiene practicând sărăcia, castitatea prin intermediul celibatului consacrat, ascultarea față de prior și față de frați. Totuși ei se simt puternic implicați în dialectica ce din totdeauna ține în tensiune viața creștină în diferitele sale forme. Toate acestea ilustrează idealul monastic, sub aspect evanghelic teocentric și escatologic, bazându-se înainte de toate pe imitarea lui Isus Cristos.

Această dialectică se exprimă sub dubla exigență de „a nu fi ai lumii”, pentru a contrasta forțele răului – egoismul, gelozia, zgârcenia, hedonismul, mândria, violența, puterea, banul, etc. – pe care le lasă și de aceea „ de a fi în lume”, în inima orașelor, ca semne ale unei mântuiri divine care se realizează deja.

Comuniunea de Ierusalim care voind să rămână înainte de toate intim dedicată lui Dumnezeu, tinde să trăiască: „în mijlocul lumii”, detașată de ea, dar în comuniune cu ea; „în mijlocul orașelor” care sunt în același timp un pustiu de încercări și cetate de contemplație; „în Biserică” și în special în legătură directă cu fiecare dieceză și păstorul ei; ceea ce rezumă și caracterizează totul este numele de „Ierusalim”, primit și oferit cu drag; într-o dimensiune evanghelică pentru ca, în final, să fie o autentică mărturie de „bucurie”.

2.2.4 Evanghelizare, mărturie și liturgie

Din cele expuse mai sus, reies trei convingeri care caracterizează în mod armonios Fraternitățile de Ierusalim.

Prima este aceea că în Familia de Ierusalim, prima îndeletnicire este Liturgia. În Fraternitățile de Ierusalim, liturgia ocupă locul esențial, în aceasta constă opera lor comună care se pregătește și se prelungește prin rugăciune personală în chilie sau în oratoriul fraternității, însă liturgia îi adună laolaltă pe frați și surori de trei ori pe zi, în locul celebrării comunitare. Aceasta este misiunea lor în mijlocul orașelor.

Totul în polifonie, după schema romană, dar la răspântia Orientului creștin, Liturgia rămâne deschisă aportului de reînnoire și apelurilor ecumenismului. Ea se străduiește să rămână atentă față de valorile iudeo-creștine pentru că Ierusalimul este un oraș tot așa de sfânt pentru toți fii lui Avram.

O a doua convingere îi determină să trăiască evanghelizarea. Este ceva propriu oricărei existențe baptismale „să vestească din toate puterile Evanghelia”. Fraternitățile monastice vor să încerce să evanghelizeze prin dubla mărturie a unei comunități care iubește și se roagă: scris este: „Dumnezeu este iubire” (1ln 4, 8-11). Deci numai iubirea poate spune Dumnezeu: „Întru aceasta vă vor recunoaște de ucenici ai mei, dacă vă veți iubi unii pe alții” (In 13,35). Așadar, numai iubirea trăită este într-adevăr evanghelică, restul nu este decât pregătire la ea sau urmare plecând de la ea.

Aceasta este și mărturia care a convertit pe oameni în primele zile ale creștinismului (Fap 2,47; 4,33; 5,12) și ceea ce, astăzi, lumea așteaptă mereu. Mai mult ca oricând, este nevoie să transformăm Evanghelia în viață de comuniune și să constituim un ansamblu al Trupului lui Cristos.

A treia convingere: totul în viața creștină duce la mântuire. O comunitate care se roagă, ancorată pe dragoste devine martoră a lui Dumnezeu. Nimic și nimeni nu ar putea evangheliza mai bine decât o viață trăită în rugăciune. Și mai mult încă, ele sunt alcătuite din persoane care se dedică în mod total slujirii și a căror viață este trăită ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu.

Dăruirea radicală și voioasă a existenței lor singurului absolut care este Dumnezeu spune dincolo de cuvinte și în modul cel mai profetic, cine este Acela care îi adună și îi atrage.

Știind tot ceea ce Noul Testament spune despre bucurie, este important ca această viață de rugăciune și de dragoste să fie trăită cu bucurie. Prin Bucurie trebuie să evanghelizăm, mai cu seamă prin bucuria care se naște dintr-o adevărată curăție trăită în prietenie și dintr-o credință luminată de speranță, în viața trăită în Duhul Sfânt, în felul acesta poate fi înțeles Cuvântul Domnului, trăit pentru că e văzut în fapte. Numai așa poate lumina, instrui, converti și da viața acelora care sunt în stare să-1 asculte.

Iată ceea ce Fraternitățile de Ierusalim vor să trăiască în mijlocul orașelor: să iubească și să se roage pentru a da mărturie, triplu imperativ evanghelic în care se cuprinde tot: a se ruga pentru a iubi. A iubi până a se ruga împreună, până la „a se ruga fără încetare” și din toată inima (2Tim 5,17; Mt 6,6; Lc 18,1). Trebuie să iubim din toată ființa și pentru totdeauna. Atunci Duhul poate să dea mărturie și să ne conducă pe toți, cu Fiul, la Tatăl.

Numele de Ierusalim a fost acceptat de fraternități în Solemnitatea Rusaliilor din anul 1978 pentru importanța pe care acest oraș a avut-o în istoria mântuirii și pentru influența pozitivă pe care amintirea sa constantă o poate exercita asupra vieții și activității celor consacrați. În acest oraș Isus Cristos a coborât pentru a-l adora pe Tatăl, a învăța, a institui sfânta Euharistie, a muri, a învia, a se înălța la cer, a-l trimite pe Duhul Sfânt, și a întemeia Biserica. Sunt aspecte pe care cei consacrați în această fraternitate trebuie să le recheme în mod continuu în memorie dacă vor să parcurgă cu promptitudine și fără regret drumul pe care l-a întreprins împreună cu El. Cartea vieții amintește că Ierusalimul reprezintă unul din locurile privilegiate ele întâlnirii omului cu Dumnezeu.

La începutul anului 2002 Fraternitățile monastice de Ierusalim regrupau un număr de 160 de membrii consacrați, dintre care două treimi de parte feminină, din 30 de naționalități.

3. Comunitatea din Bose

În anul 1963, Enzo Bianchi student la Facultatea de economie și comerț a Universității din Torino, a început să adune în apartamentul său un grup de prieteni. Acest grup, care menținea legături cu domul din Pro Civitate Christiana, fondat la Assisi în anul 1939 de Giovanni Rossi, era format din tineri catolici, valdezi și baptiști. În fiecare seară ei se adunau pentru Rugăciunea Orelor. Își rezervau o întâlnire pe săptămână pentru a citi și a medita împreună Sfânta Scriptură. În acest context de rugăciune și aprofundare a Bibliei s-a maturizat în unii dintre ei care încheiau studiile universitare, disponibilitatea să experimenteze o formă de viață fraternă în celibat. Se punea problema că orașul Torino nu oferea un ambient adaptat pentru acest tip de experiență. Bianchi s-a interesat și a reușit să găsească și să închirieze la Bose, o parte a primăriei din Magnano în provincia din Biella. În colaborare cu prietenii grupului ecumenic au început să refacă această casă pentru a o face locuibilă și pentru a restructura apropiata Biserică în stil romanic pentru cultul divin.

La 8 decembrie 1965, Bianchi a început la Bose experiența sa de viață monastică. La început în mod sporadic, apoi pe la finele anului 1966, după ce a fost sfințită Biserica romanică restaurată, în mod definitiv. În luna iunie a anului 1967 grupul ecumenic s-a despărțit, chiar și cei care și-au manifestat dorința de a îmbrățișa viața monastică au plecat. Bianchi rămăsese singur. S-a cufundat în rugăciune, meditarea Sfintei Scripturi, în căutarea voinței lui Dumnezeu, primindu-i pe prieteni și pe oaspeți. Printre oaspeții care s-au oprit la Bose erau și necatolici care participau la celebrările liturgice animate de Bianchi. Aceasta a creat tensiuni și neînțelegeri cu autoritatea ecleziastică diecezană. La 7 noiembrie 1967, episcopul de Biella, monseniorul Carlo Rossi, a interzis ca în căsuța din Bose să se mai facă celebrări liturgice publice. După această nouă încercare, Bianchi a hotărât să petreacă un anumit timp în mănăstirea trapistă din Tamie, într-o mănăstire ortodoxă de pe muntele Athos și în comunitatea din Taize.

Întorcându-se la Bose, și-a reluat viața de rugăciune în speranța că Dumnezeu care dorea să se nască o fraternitate ecumenică îl va ajuta să treacă peste obstacolele care interveneau. La 29 iunie 1968, cardinalul Michele Pelegrino, arhiepiscop de Torino a revocat interdicția, asumându-și responsabilitatea asupra părții catolice a fraternității pe care mai târziu a încredințat-o părintelui iezuit Eugenio Costa ca reprezentant al său. Între lunile octombrie și noiembrie ale anului 1968, doi tineri catolici, Domenico Ciardi și o doamnă Marite Calloni, un pastor reformat elvețian Daniel Attingen, o soră a comunității reformate din Grandchamp, sora Christine și sora Minke de Vries s-au alăturat lui Bianchi pentru a începe o viață comunitară și ecumenică. Ca primă regulă de viață, membrii fraternității s-au inspirat din Faptele Apostolilor (Fap 2,42-47; 4,32-35). În anul 1972 a fost deschisă ad tempus în Elveția, în orașul Neuchâtel, o fraternitate de frați pentru a presta un serviciu în favoarea emigranților italieni și în același timp pentru a da mărturie despre posibilitatea întâlnirilor și a colaborării dintre catolici și reformați: ea a rămas deschisă până în anul 1978.

Sub conducerea priorului Bianchi și după tradiția monastică a fost redactată Regula din Bose, aprobată în capitolul din 4 octombrie 1971 și de cardinalul Pellegrini. După o perioadă de pregătire în rugăciune, reflecție și condividerea vieții comunitare, la 22 aprilie 1973 primii șapte frați (5 laici, un preot și o doamnă) au emis profesiunea monastică definitivă după Regula din Bose. Angajamentele pe care ei și le-au asumat erau de a trăi viața în comunitate și celibat. Însă pentru ei era clar că ascultarea și sărăcia erau deja incluse în cadrul consacrării baptismale pe care orice creștin este chemat să le trăiască după propriile alegeri de viață. În anul 1980, Consiliul comunității a decis deschiderea unei fraternități ecumenice în Palestina. În anul 1994 o fraternitate feminină s-a stabilit în vechea mănăstire a Sfântului Benedict din Subasio, închisă mai apoi din cauza cutremurului care s-a abătut asupra Umbriei în 1997.

3.1. Natura și îndatoririle vieții comunitare

Ca pentru orice comunitate monastică, și pentru comunitatea din Bose, celibatul pentru Împărăția Cerurilor și viața comună sunt elementele de bază. Viața în comun este locul concret al manifestări reciprocității unei iubiri care duce la condividerea a ceea ce este fiecare.

Care sunt semnele distinctive ale comunității din Bose?

Primul semn distinctiv este acela că este o comunitate mixtă, deoarece este formată din bărbați și femei care au ales în mod liber ca și creștini să trăiască în mod radical Evanghelia prin alegerea celibatului și a vieții în comun. Cu toate acestea păstrează o relație de distincție și de discreție pentru a evita confuziile, totuși condivid o fraternitate deplină cât privește viața spirituală și bunurile materiale.

Un alt semn distinctiv este acela de a fi o comunitate interconfesională pentru că din ea fac parte catolici și protestanți. Ei trăiesc împreună, se roagă împreună, se confruntă, subliniind ceea ce-i unește, care este mult mai mult decât ceea ce-i desparte. Fără dubiu dificultățile nu au lipsit mai ales cât privește primirea Sfintei Împărtășanii în mod comunitar, care după un an de experiență a fost întreruptă la cererea autorității catolice pentru a nu cauza echivocuri cât privește interpretarea sacramentului Euharistiei care este central pentru viața creștină.

Comunitatea nu este nici catolică, nici protestantă: este o comunitate de catolici și protestanți în care fiecare dintre membrii ei caută să rămână în comuniune cu Biserica pe care a întemeiat-o Isus Cristos.

La Bose, ritmul vieții comunitare este caracterizat de rugăciune și muncă. Liturgia comunitară a Orelor și Lectio divina sunt pentru comunitate cele două forme fundamentale de rugăciune. Călugărul nu se poate mulțumi cu rugăciunea comunitară, dar trebuie să-și rezerve un timp considerabil rugăciunii personale, centrate pe Lectio divina zilnic făcută pe textele biblice ale zilei care trebuie să hrănească raportul său de dialog și de intimitate cu Dumnezeu.

Așa cum toți oamenii se supun oboselii unei munci, astfel fiecare membru al comunității trebuie să lucreze în interiorul comunității după capacitățile și competențele sale, sau în exterior. Ceea ce câștigă fiecare trebuie să fie pus la dispoziția comunității care prevede pentru fiecare membru suma de bani corespunzătoare nevoilor sale. Sărăcia care se exprimă prin muncă și condividerea radicală a bunurilor materiale și spirituale ajută la dezlipirea de ceea ce este inutil. Drumul care duce la discernerea graduală a autenticității propriei vocații monastice, se realizează prin mai multe etape.

După câteva luni de contact cu comunitatea pentru a o cunoaște, urmează 5 luni de postulandat. După aceste luni, se intră în noviciat care durează 5 ani sub călăuzirea unui maestru și a unei maestre care-i însoțesc pe novici în creșterea lor umană și spirituală și în discernerea vocației lor. Odată terminat noviciatul se celebrează ceremonia liturgică de primire a novicilor și a novicelor în comunitate, angajându-i la trăirea celibatului și a vieții comunitare.

Profesiunea monastică definitivă a fraților și a surorilor în fața Bisericii se face după circa 3 ani, în timpul unei ceremonii solemne liturgice. Numărul membrilor fraternității se estimează în jurul la 65, și sunt frați și surori din 7 naționalități europene diferite. La Bose sunt numai 2 preoți și un pastor reformat care exercită ministerul lor specific pentru comunitate și pentru oaspeți. Din 1995 trăiește la Bose ca frate monseniorul Emiliano Timiadis, mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Constantinopol, convins susținător al dialogului ecumenic.

Pentru a face parte din comunitatea din Bose este necesar să-i accepți Regula. Această Regulă, mai mult decât expresia unei legi vrea să fie un instrument cu care să se măsoare pentru a constata până la ce punct în ascultare s-a reușit să creeze fraternitatea și respectul reciproc în comunitate. După regulă, comunitatea are un prior care este chemat să desfășoare o dublă sarcină: aceea de conducător spiritual care în momentele stabilite propune și interpretează Cuvântul pentru comunitate, și acela de părinte spiritual care se apropie de fiecare frate pentru a-l asculta și a-l povățui. Alături de autoritatea priorului, Regula prevede instrumente care să contribuie la favorizarea mai deplină a responsabilității membrilor în gestionarea comunității. Comunitatea din Bose se simte în mod profund înrădăcinată în țesutul Bisericii particulare din care face parte și în comuniune cu ea caută să desfășoare activități care să-i corespundă ei ca și comunitate monastică.

În afară de condividerea Liturgiei Orelor, Lectio divina, meditația asupra fragmentului evanghelic al zilei, comunitatea oferă oaspeților zile de reculegere, întâlniri asupra problemelor de actualitate și în timpul verii „săptămâni biblice” și spirituale și cursuri de exerciții spirituale deschise tuturor persoanelor.

Comunitatea dorește să fie un răspuns la nevoia actuală de reînnoire a vieții consacrate, și caută să fie profeție în lumea de astăzi, un semn născut din chemarea interioară a Duhului Sfânt.

4. Fraternități monastice diecezane

Privind în trecut, dar ținând cont și de urgența reevanghelizării unei lumi unde se accentua uitarea lui Dumnezeu, decretul Perfectae Caritatis al Conciliului Vatican al II-lea la nr. 9 a elaborat trei importante dispoziții cu privire la viața monastică. A confirmat înainte de toate actualitatea vieții între zidurile mănăstirii și ale îndatoririi sale principale de a-l căuta pe Domnul în contemplație și de a-i acorda cultul divin care-i este datorat. A declarat compatibilitatea dintre viața monastică și asumarea operelor de apostolat sau de caritate creștină.

În anul 1977, cinci frați dominicani au cerut consensul de a lăsa conventul lor pentru a crea o nouă formă de viață monastică desprinsă de ordin și pusă sub totala dependență de episcopul diecezan. Prima comunitate a fost constituită la Aix-en-Provence, luând numele de Fraternite des moines apostoliques de Saint Jean de Malte. La acestea s-au adăugat alte fraternități în Franța, Germania și Elveția care și-au lut numele de Fraternite Monastiques diocesaines plecând de la fondarea realizată în 1983 la Lyon în parohia Saint-Liziere de Jean-Miguel Garrigues și de Jean Legrez.

Ce sunt aceste fraternități monastice diecezane și cum activează?

Este vorba de mici comunități cu un grup restrâns de monahi. Ei se pun în serviciul uneia sau mai multe parohii în cadrul unei dieceze și stabilesc o strânsă legătură de comuniune cu Ordinariul locului, deoarece se numesc diecezane. Semn vizibil al acestei legături este emiterea profesiunii monastice în prezența episcopului care le aprobă Regula de viață, confirmă alegerea priorului și admiterea novicilor și a profeșilor, verifică gestionarea bunurilor posedate de fraternitate. Fraternitățile sunt formate din monahi laici și monahi preoți. Monahii preoți sunt încardinați în dieceză fără să fie diminuată legătura de apartenență față de membrii fraternității. Monahilor laici le pot fi încredințate ministere laicale instituite. În fraternități intră bărbați și femei, celibi și căsătoriți care doresc să condividă spiritul și apostolatul după vocațiile lor specifice, deoarece fraternitățile sunt recunoscute de Ordinariul locului „ca asociații publice de credincioși”.

Aceste asociații își propun să facă vizibilă ecleziologia de comuniune fondată pe sacramentul Botezului și evidențiată în documentele conciliului Vatican al II-lea. Această comuniune care nu poate să facă abstracție de reevaluarea figurii episcopului care conduce Biserica particulară și îndeplinește în ea funcția lui Cristos, Maestru, Preot și Păstor, trebuie să anime raporturile, fie ale membrilor fraternității între ei, fie între aceștia și credincioșii încredințați grijii lor pastorale.

Calificativul de „monastice”, atribuite acestor fraternități, vrea să pună în lumină faptul că membrii lor nu renunță la normele radicale ale monahismului care sunt: convertirea, viața fraternă, căutarea lui Dumnezeu și contemplarea lui în rugăciunea personală și comunitară, urmarea lui Cristos prin intermediul sfaturilor evanghelice, meditarea Sfinte Scripturi și ospitalitatea. Totuși, noutatea stă în faptul că ele, în afară de faptul că trăiesc aceste norme între zidurile unei mănăstiri, au ales să formeze mici comunități monastice stabilite în interiorul unei comunități parohiale pentru a se pune în serviciul ei și a dependenței directe Ordinariului locului.

5. Fraternități monastice de Monte Croce

Această fraternitate este legată de numele lui don Arturo Giaccone, preot al dicezei din Casale. Acesta, după ce s-a dedicat ca preot tânăr la predicarea misiunilor populare în diferite orașe italiene, s-a transferat în 1963 în Patagonia ca misionar „Fidei donum”, pentru ca mai târziu în anul 1965 să revină în Italia supunându-se episcopilor italieni ca membru al Organizației pentru America Latină. Nevoia de reculegere și rugăciune l-au îndemnat în anul 1974 să se retragă pentru o viață solitară pe o colină din Monferrato, numită Sfânta Cruce. La urmat în anul 1976 două doamne care doreau să facă aceeași experiență de rugăciune și de contemplație. S-a născut astfel Comunitatea monastică de Sfânta Cruce, care s-a stabilit la Villarmoglio. Viața exemplară realizată de membrii fraternității și influența pozitivă exercitată asupra acelora care făceau cunoștință vizitând-o, l-au determinat pe episcopul de Casale să o recunoască ca Pia Unione în anul 1982. Patru ani mai târziu în anul 1986, fraternitatea s-a transferat aproape de sanctuarul Sf. Vitagliano de Cumiana (dieceza de Torino).

Viața internă a fraternității cere membrilor săi: angajamentul în silențium în căutarea lui Dumnezeu în rugăciunea personală și comunitară, în Lectio divina, în reflecție, în studiu și în muncă; profesiunea sfaturilor evanghelice, sprijinindu-se pe piatra indestructibilă care este Cristos și încrezându-se în ajutorul providenței; grija formării permanente, ca instrument de creștere umană și spirituală. Înainte de a fi primiți ca membri ai fraternității, candidații trebuie să treacă printr-o lungă și anevoioasă perioadă formativă. Cât privește aspectul extern, fraternitatea se simte legată de Biserica particulară unde se dezvoltă activitatea sa în conformitate cu directivele episcopului. Ea este mereu pregătită să primească toate persoanele, în special pe preoții care doresc să condividă căutarea lui Dumnezeu în rugăciune și austeritatea vieții.

O notă caracteristică a fraternității legată de experiența făcută de fondator, este deschiderea față de „lumea a treia”, însoțită de dorința de a putea oferi tinerelor Biserici o prezență forte de viață contemplativă și de implicare în viața săracilor.

6. Concluzie

Aceste noi forme de viață consacrată pe care le-am descris mai sus sunt un exemplu de trăire la prezența lui Cristos pentru societatea de astăzi care pare că pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu.

Duhul Sfânt este cel care face ca în Biserică să se dezvolte grupuri de persoane al căror stil de viață să fie cât mai autentic posibil acela de a-l căuta pe Dumnezeu și a trăi viața evanghelică. Tocmai datorită naturii lor profetice, ele dobândesc uneori un rol critic în interiorul Bisericii instituționale. O critică constructivă, o vestire făcută cu discernământ și cu rugăciune, dar cel mai adesea, făcută prin alegeri concrete de viață evanghelică.

CONCLUZIE GENERALĂ

După ce am analizat obiectivele pe care ni le-am propus la începutul acestei lucrări putem afirma că viața consacrată, de la Conciliul Vatican al II-lea până în zilele noastre, a avut oportunitatea – la solicitările magisteriului – de a-și regândi propria identitate și misiune, în Biserică și în lume. Reînnoirea vieții consacrate, după cum este menționat de Conciliu se actualizează prin întoarcerea continuă la izvoare, care sunt bazate pe Sfânta Scriptură și deci pe însăși persoana lui Cristos, și pe carisma autentică a fondatorilor.

Ceea ce a revoluționat și a redat vieții consacrate o autentică și o mai mare atenție la semnele timpului, fără să uite tradiția sau tradițiile trecutului, a fost Conciliul Vatican al II-lea. Ordinele și institutele de viață consacrată în perioada post-conciliară s-au angajat într-un mod serios să revină la tradițiile lor, să revadă prezentul lor istoric, să se gândească la noi forme de viață autentică adaptate la ziua de astăzi. Conciliul a impus preocupările lui pentru o adevărată reînnoire a vieții consacrate într-un cadru teologic global care o leagă de ecleziologia reînnoită.

Relația specială pe care persoana consacrată trebuie să o aibă cu Cristos, presupune și o angajare pentru misiunea care, înainte de a se caracteriza prin opere exterioare constă în a-l face prezent lumii pe Cristos însuși prin intermediul mărturiei personale. Viața consacrată este o realitate importantă în opera de evanghelizare în orice context. Ea este invitată să trăiască cu o mai mare intensitate adeziunea personală și comunitară cu Cristos Mântuitorul: să se angajeze la o sfințenie capabilă să vorbească omului de astăzi, să realizeze prin comunitate o mărturie semnificativă de viață fraternă; să se angajeze într-o evanghelizare capabilă de a dialoga cu societatea și cultura devenind întrânsa aluat și profeție.

Viața consacrată are ca fundament iubirea și căutarea personală a Domnului, este trăită, de fapt într-un context de viață comunitară care devine verificarea cea mai concretă a iubirii personale pentru Cristos, și în același timp, permite experimentarea în sens palpabil a dimensiunii ecleziale.

Institutele de viață consacrată, după exemplul apostolilor, nu sunt separați de Biserică, ci sunt parte integrantă a acesteia; fac parte din comunitatea credincioșilor și îi împărtășește virtuțile, defectele, succesele și insuccesele, bucuriile și suferințele ei. În virtutea carismei ai cărei purtători sunt, persoanele consacrate sunt prin însăși natura lor, aducători de schimbare.

Fidelitatea față de persoana lui Cristos și angajarea pentru Evanghelie, mișcă persoana consacrată din interior, favorizând o percepere și o cunoaștere mai adâncă a realității, iar provocările venite din contextul social o fac să devină creativă și în ciuda sărăciei sale, o fac capabilă să răspundă, prin exemplu și cuvânt întrebărilor fundamentale pe care și le pune omul de azi. Astfel, viața consacrată colaborează la creșterea persoanei în toate dimensiunile sale. Persoanele consacrate percep în credință prezența lui Dumnezeu și intuiesc scopul vieții lor, ele dau frâu liber propriilor aspirații spirituale, găsind motivații și forță pentru a-și dezvolta toate facultățile lor naturale și spirituale, pentru a le pune în serviciul scopului; în același timp, atrași de căutarea lui Dumnezeu se lasă plăsmuiți și modelați cu docilitate, după sentimentele lui Isus Cristos, Omul perfect, aflat el însuși în continuă căutare a voinței Tatălui și orientat spre scop: mântuirea umanității.

Dimensiunea apostolică și de slujire a persoanelor consacrate așa cum am amintit, își găsește originea în manifestarea Sfintei Treimi. Comunitatea se deschide la rândul său continuând misiunea încredințată de Tatăl Fiului și împlinită în Duh, se dăruiește prin propria slujire pentru a conduce pe toți oamenii la realizarea propriei vocații, care este aceea de a trăi în comuniune cu Sfânta Treime.

Forma de viață consacrată, după învățătura Părinților Conciliului ia naștere din iubirea lui Dumnezeu, ca „dar prețios al harului oferit unora de către Tatăl”. Noile forme de viață consacrată contemporane pe care le-am prezentat în această lucrare, sunt tocmai un răspuns la iubirea lui Dumnezeu din partea fondatorilor lor. Persoanele consacrate care se decid să-și trăiască viața în această formă de consacrare, trebuie să fie un semn autentic al prezenței lui Dumnezeu în lume și nu un semn fals. Pe parcursul acestui drum de căutare-purificare, celui consacrat îi sunt împărtășite gândurile lui Dumnezeu, sentimentele lui, modul său de a judeca, iubirea pe care el o are pentru lumea de azi, venind astfel în ajutorul lumii care mereu mai secularizată și superficială să se impregneze de viață spirituală și să găsească noi căi pentru a depăși piedicile pe care le pune egoismul uman.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

1.1. Codex

Codul de Drept Canonic, trad. rom. Ioan Tamaș, Ed. Sapientia, Iași 20042.

Codice di Diritto Canonico, Edizione bilingue commentata, sub îngrijirea lui Pedro Lombardía e Juan Ignacia Arrieta, Ed. Logos, Roma 1986.

1.2. Documentele Conciliului Vatican al II-lea

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii, Ad gentes, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 1087-1242.

Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică, Christus Dominus, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 573-701.

Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 1319-1644.

Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 84-456.

Decretul despre reînnoirea vieții călugărești, Perfectae Caritatis, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 702-770.

Constituția despre liturgie, Sacrosanctum concilium, în EV, I, CEB, Bologna, 1976, nn. 1-244.

1.3. Documente ale Magisteriului Bisericii

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1993.

Enchiridion Vaticanum. Documenti ufficiali della Santa Sede. Norme applicative del

Concilio Vaticano II e altri documenti ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1962.

1.4. Papi

Ioannes Paulus PP. II, Vita Consecrata, în EV, XV, CEB, Bologna 1999, nn. 434-775.

Ioannes Paulus PP. II, Redemptionis Donum, în EV, IX, CEB, Bologna 2002, nn. 721-758.

Ioannes Paulus PP. II, Novo millennio ineunte, Ed. Presa Bună, Iași 2001.

Paulus PP. VI, Ecclesiae Sancte, în EV, II, CEB, Bologna 1976, nn. 752-913.

Ioannes Paulus PP. II, Evangelica Testificatio, în EV, IV, CEB, Bologna 1978, nn. 996-1058.

1.5. Documente ale Curiei Romane

Congregazione per gli Istituti di Vita Consacrata e le Societa di Vita Apostolica, La vita

fraterna in comunita, Ed. Dehoniane, Bologna, 1994.

Sacra Congregatio Pro Religiosis et Institutis Saeculariibus et Sacra Congregatio Pro Episcopis, Mutuae relationes, în EV, VI, CEB, Bologna 1980, nn. 586-717.

2. Autori

Aa.Vv., „Carisma”, în VTB, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 2001.

Aa.Vv., Fraternități monastice de Ierusalim, Carte de viață, Ed. Presa Bună, Iași 1993.

Aa.Vv., La vita consacrata. Una carisma da riscoprire nella chiesa comunione-misione, Messaggero, Padova 1994.

Aa.Vv., Religieux et moines de notre temps, Ed. Cerf, Paris 1980.

Ballestrero A., I consacrati nella chiesa e nel mondo, Ed. Paoline, Milano1994.

Bandera A., La vita religiosa en el mistero de la Iglesia. Concilio Vaticano II y Santo Tomás de Aquino, Madrid 1984.

Barbaglio G.– Diniach S., Nuovo dizionario di teologia, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo, 1988.

Benito G., Formazione integrale alla vita consacrata, Ed. Dehoniane, Bologna 1997.

Bourgeios A., Introduzione storica al decretto, în Il rinnovamento della vita religiosa, Ed. Vallecchi, Firenze 1967.

Ciardi F., Semn de Comuniune, privire asupra vieții călugărești, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000.

Codina V. – Zevallos N., Vita religiosa, storia e teologia, Ed. Citadella, Assisi 1990.

Crippa L., La vita consacrata. Teologia e spiritualita, Ed. Ancora, Milano 1994.

D’ostilio F., Prontuario del Codice di Diritto Canonico, Libreria EditriceVaticana, Città del Vaticano 1995.

D’ostilio F., Il parroco religioso, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2000.

De Martini N., Qualquno mi ha chiamato. Teologia della vita religiosa, Ed. Elle Di Ci, Leumann-Torino 1990.

De Paolis V., La vita consacrata nella chiesa, Ed. Dehoniane, Bologna, 1992.

Delfieux P.M., Fratenità monastiche di Gerusalemme, Monaci di città. Una regola di vita, Piemme, Casale Monferrato 1987.

Delfieux P.M., Fraternità monastiche di Gerusalemme „nel cuore delle città, nel cuore di Dio”, Ed. Cooperativa, Firenze 2000.

Favale A., Comunita nuove nella Chiesa, Messaggero, Padova 2003.

Gallot J., La consacrazione religiosa nei documenti post-conciliari, în Vita consacrata, 21 (1985).

Gambari E., Per me vivere é la chiesa. Ecclesiologia della vita religiosa, Ed. Cor Unum, Roma 1968.

Gambari E., Vita religiosa oggi, secondo il Concilio e il Nuovo Diritto Canonico, Ed. Monfortane, Roma 1983.

Gambari E., Il Rinnovamento nella Vita Religosa, Principi generali Costituzioni-Formazione, Ed. Ancora, Milano 19683.

Gutierrez D.J.A., La vida comun religios în Apollinaris, [Institutum Utriusque Iuris Pontificiae Universitatis Lateranensis], Roma 1977, nr. 1-2.

Llamera M., Capitulo VI de los Religiosos, în Aa.Vv., Constitucion sobre la Iglesia. Comentarios, Madrid, 1996.

Manenti A., Per non essere profezie di retroguardia, în Quale futuro per la vita consacrata? Sub îngrijirea lui Alberto Comuzzi, Ed. Paoline, Milano, 1994.

Mazzoli E., Gli Instituti secolari nella Chiesa, Milano 1969.

Palmes C., Battesimo e vita religiosa, Bologna 1976.

Pigna A., La consacrazione religiosa nei documenti conciliari e post-conciliari, Rogate, Roma 1985.

Pigna A., La vita religiosa. Teologia e spiritualità, Ed. OCD – Roma 1991.

Pujol J. – Bardolet I., La vita religiosa oggi, Editrice Elle Di Ci, Leumann Torino 1989.

Recchi S., Consacrazione mediante i consigli evangelici, Ed. Ancora, Milano 1988.

Rovira J., La vita consacrata e il Catechismo della Chiesa Cattolica, Claretianum, Roma 1992.

Sartorio Ugo, Dire la vita consacrata oggi, Ed. Ancora, Milano 2001.

Secondin B., Sequela e profezia. Eredità e avvenire della vita consacrata, Roma 1983.

Stenico T., Il Concilio Vaticano II. Carisma e profezia, Ed. Vaticana, Città del Vaticano 1977.

Tassotti S., La consacrazione religiosa. Dal Concilio Vaticano II all’Esortazione Apostolica Vita consecrata, Ed. OCD, Citta di Castello 2003.

Wenger A., Vatican II. Chronique de la Quatrieme session, Paris 1966.

3. Dicționare și enciclopedii

Aa.Vv., Dizionario degli Istituti di Perfezione, Ed. Paoline, Roma 1974.

Barbaglio G. –Diniach S., Nuovo dizionario di teologia, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

Enciclopedia Italiana, coord. G. de Sanctis, IX, Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma 1951.

Tamaș I., Mic dicționar creștin catolic, Ed. Sapientia, Iași 2001.

4. Reviste și publicații

Alonso S.M., La vida consagrada, Publicaciones Claretianas, Madrid 1988.

Bandera A., Ecclesiologia della vita religiosa. Hacia un retroceso? în Angelicum 66 (1989) 577-602.

Castaño J. F., „Condicio laicalis“ e „status consecratorum“ nuovo Codice, în Angelicum 65 (1988) 325-339.

Castaño J. F., Lo „status consecratorum” nell’attuale legislazione della Chiesa, în Angelicum 60 (1983) 190-223.

Castaño J. F., Riflessioni sulla terminologia della vita consacrata. Un „concetto” da chiarire, în Vita Consacrata 30 (1994) 535-543.

Castaño J. F., Significato di vita religiosa. Studio comparativo tra Vaticano II și CIC’83, în Angelicum 72 (1995) 243-279.

Fagiolo V., Identità teilogica e canonica della vita consacrata nella Chiesa, în Rivista di Scienze Religiose, 7 (1993) 424.

Fuertes J. B., Professio religiosa complementum baptismi în Commentarium pro Religiosis 45 (1964) 291-319.

Gallot J., La consacrazione religiosa nei documenti post-conciliari, în Vita consecrata, 21 (1985).

Gutierrez D.J.A., La vida comun religios în Apollinaris, [Institutum Utriusque Iuris Pontificiae Universitatis Lateranensis], Roma 1977, nr. 1-2.

Ramirez E., La profesion de los consejos evangelicos expresion perfecta de la congregacion bautismal, în Mysterium 25 (1966) 276 și urm.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

1.1. Codex

Codul de Drept Canonic, trad. rom. Ioan Tamaș, Ed. Sapientia, Iași 20042.

Codice di Diritto Canonico, Edizione bilingue commentata, sub îngrijirea lui Pedro Lombardía e Juan Ignacia Arrieta, Ed. Logos, Roma 1986.

1.2. Documentele Conciliului Vatican al II-lea

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii, Ad gentes, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 1087-1242.

Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică, Christus Dominus, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 573-701.

Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 1319-1644.

Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 84-456.

Decretul despre reînnoirea vieții călugărești, Perfectae Caritatis, în EV, I, CEB, Bologna 1976, nn. 702-770.

Constituția despre liturgie, Sacrosanctum concilium, în EV, I, CEB, Bologna, 1976, nn. 1-244.

1.3. Documente ale Magisteriului Bisericii

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1993.

Enchiridion Vaticanum. Documenti ufficiali della Santa Sede. Norme applicative del

Concilio Vaticano II e altri documenti ufficiali della Santa Sede, Dehoniane, Bologna 1962.

1.4. Papi

Ioannes Paulus PP. II, Vita Consecrata, în EV, XV, CEB, Bologna 1999, nn. 434-775.

Ioannes Paulus PP. II, Redemptionis Donum, în EV, IX, CEB, Bologna 2002, nn. 721-758.

Ioannes Paulus PP. II, Novo millennio ineunte, Ed. Presa Bună, Iași 2001.

Paulus PP. VI, Ecclesiae Sancte, în EV, II, CEB, Bologna 1976, nn. 752-913.

Ioannes Paulus PP. II, Evangelica Testificatio, în EV, IV, CEB, Bologna 1978, nn. 996-1058.

1.5. Documente ale Curiei Romane

Congregazione per gli Istituti di Vita Consacrata e le Societa di Vita Apostolica, La vita

fraterna in comunita, Ed. Dehoniane, Bologna, 1994.

Sacra Congregatio Pro Religiosis et Institutis Saeculariibus et Sacra Congregatio Pro Episcopis, Mutuae relationes, în EV, VI, CEB, Bologna 1980, nn. 586-717.

2. Autori

Aa.Vv., „Carisma”, în VTB, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București 2001.

Aa.Vv., Fraternități monastice de Ierusalim, Carte de viață, Ed. Presa Bună, Iași 1993.

Aa.Vv., La vita consacrata. Una carisma da riscoprire nella chiesa comunione-misione, Messaggero, Padova 1994.

Aa.Vv., Religieux et moines de notre temps, Ed. Cerf, Paris 1980.

Ballestrero A., I consacrati nella chiesa e nel mondo, Ed. Paoline, Milano1994.

Bandera A., La vita religiosa en el mistero de la Iglesia. Concilio Vaticano II y Santo Tomás de Aquino, Madrid 1984.

Barbaglio G.– Diniach S., Nuovo dizionario di teologia, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo, 1988.

Benito G., Formazione integrale alla vita consacrata, Ed. Dehoniane, Bologna 1997.

Bourgeios A., Introduzione storica al decretto, în Il rinnovamento della vita religiosa, Ed. Vallecchi, Firenze 1967.

Ciardi F., Semn de Comuniune, privire asupra vieții călugărești, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000.

Codina V. – Zevallos N., Vita religiosa, storia e teologia, Ed. Citadella, Assisi 1990.

Crippa L., La vita consacrata. Teologia e spiritualita, Ed. Ancora, Milano 1994.

D’ostilio F., Prontuario del Codice di Diritto Canonico, Libreria EditriceVaticana, Città del Vaticano 1995.

D’ostilio F., Il parroco religioso, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2000.

De Martini N., Qualquno mi ha chiamato. Teologia della vita religiosa, Ed. Elle Di Ci, Leumann-Torino 1990.

De Paolis V., La vita consacrata nella chiesa, Ed. Dehoniane, Bologna, 1992.

Delfieux P.M., Fratenità monastiche di Gerusalemme, Monaci di città. Una regola di vita, Piemme, Casale Monferrato 1987.

Delfieux P.M., Fraternità monastiche di Gerusalemme „nel cuore delle città, nel cuore di Dio”, Ed. Cooperativa, Firenze 2000.

Favale A., Comunita nuove nella Chiesa, Messaggero, Padova 2003.

Gallot J., La consacrazione religiosa nei documenti post-conciliari, în Vita consacrata, 21 (1985).

Gambari E., Per me vivere é la chiesa. Ecclesiologia della vita religiosa, Ed. Cor Unum, Roma 1968.

Gambari E., Vita religiosa oggi, secondo il Concilio e il Nuovo Diritto Canonico, Ed. Monfortane, Roma 1983.

Gambari E., Il Rinnovamento nella Vita Religosa, Principi generali Costituzioni-Formazione, Ed. Ancora, Milano 19683.

Gutierrez D.J.A., La vida comun religios în Apollinaris, [Institutum Utriusque Iuris Pontificiae Universitatis Lateranensis], Roma 1977, nr. 1-2.

Llamera M., Capitulo VI de los Religiosos, în Aa.Vv., Constitucion sobre la Iglesia. Comentarios, Madrid, 1996.

Manenti A., Per non essere profezie di retroguardia, în Quale futuro per la vita consacrata? Sub îngrijirea lui Alberto Comuzzi, Ed. Paoline, Milano, 1994.

Mazzoli E., Gli Instituti secolari nella Chiesa, Milano 1969.

Palmes C., Battesimo e vita religiosa, Bologna 1976.

Pigna A., La consacrazione religiosa nei documenti conciliari e post-conciliari, Rogate, Roma 1985.

Pigna A., La vita religiosa. Teologia e spiritualità, Ed. OCD – Roma 1991.

Pujol J. – Bardolet I., La vita religiosa oggi, Editrice Elle Di Ci, Leumann Torino 1989.

Recchi S., Consacrazione mediante i consigli evangelici, Ed. Ancora, Milano 1988.

Rovira J., La vita consacrata e il Catechismo della Chiesa Cattolica, Claretianum, Roma 1992.

Sartorio Ugo, Dire la vita consacrata oggi, Ed. Ancora, Milano 2001.

Secondin B., Sequela e profezia. Eredità e avvenire della vita consacrata, Roma 1983.

Stenico T., Il Concilio Vaticano II. Carisma e profezia, Ed. Vaticana, Città del Vaticano 1977.

Tassotti S., La consacrazione religiosa. Dal Concilio Vaticano II all’Esortazione Apostolica Vita consecrata, Ed. OCD, Citta di Castello 2003.

Wenger A., Vatican II. Chronique de la Quatrieme session, Paris 1966.

3. Dicționare și enciclopedii

Aa.Vv., Dizionario degli Istituti di Perfezione, Ed. Paoline, Roma 1974.

Barbaglio G. –Diniach S., Nuovo dizionario di teologia, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

Enciclopedia Italiana, coord. G. de Sanctis, IX, Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma 1951.

Tamaș I., Mic dicționar creștin catolic, Ed. Sapientia, Iași 2001.

4. Reviste și publicații

Alonso S.M., La vida consagrada, Publicaciones Claretianas, Madrid 1988.

Bandera A., Ecclesiologia della vita religiosa. Hacia un retroceso? în Angelicum 66 (1989) 577-602.

Castaño J. F., „Condicio laicalis“ e „status consecratorum“ nuovo Codice, în Angelicum 65 (1988) 325-339.

Castaño J. F., Lo „status consecratorum” nell’attuale legislazione della Chiesa, în Angelicum 60 (1983) 190-223.

Castaño J. F., Riflessioni sulla terminologia della vita consacrata. Un „concetto” da chiarire, în Vita Consacrata 30 (1994) 535-543.

Castaño J. F., Significato di vita religiosa. Studio comparativo tra Vaticano II și CIC’83, în Angelicum 72 (1995) 243-279.

Fagiolo V., Identità teilogica e canonica della vita consacrata nella Chiesa, în Rivista di Scienze Religiose, 7 (1993) 424.

Fuertes J. B., Professio religiosa complementum baptismi în Commentarium pro Religiosis 45 (1964) 291-319.

Gallot J., La consacrazione religiosa nei documenti post-conciliari, în Vita consecrata, 21 (1985).

Gutierrez D.J.A., La vida comun religios în Apollinaris, [Institutum Utriusque Iuris Pontificiae Universitatis Lateranensis], Roma 1977, nr. 1-2.

Ramirez E., La profesion de los consejos evangelicos expresion perfecta de la congregacion bautismal, în Mysterium 25 (1966) 276 și urm.