Regenerarea Spatiului Urban Industrial

REGENERAREA URBANĂ – TRĂSĂTURI/ CARACTERISTICI PRINCIPALE

Scopul regenerării

Terminologie

Conceptul de spațiu urban industrial

1.3.1 Categorii ale spațiului urban industrial

1.3.2 Diferențe între spațiul urban și peisajul urban industrial

1.3.3 Peisajul industrial și memoria locului

1.4 Peisajul industrial ințeles ca parte a noilor medii urbane – remodelare post-industrială

1.4.1 Descentralizarea urbană și dezindustrializarea

1.4.2. Procesul de gentrificare urbană și dezvoltarea sustenabilă

1.5 Arhitectura industrială – calități simbolico – estetice

2. POLITICI DE REGENERARE URBANĂ

2.1 Modalități și strategii de abordare

2.1.1. Metode, acțiuni și actori implicați în procesul de regenerare

2.2 Abordarea interdisciplinară a regenerării industriale

2.3 Arheologia Industrială

2.4. Cadrul legal: norme tehnico-juridice, reglementări, condiționări

3. INTERVENȚII ÎN REGENERAREA SPAȚIILOR INDUSTRIALE

VARIAȚII DE ABORDĂRI PRIVIND INTERVENȚIA DE REGENERARE A SPAȚIILOR INDUSTRIALE – STUDII DE CAZ

3.1 + 3.2 + 3.3 ….EXEMPLE – REGENERĂRI ZONE INDUSTRIALE URBANE: România și Europa :Analiză existent- Propuneri regenerare -Metode de intervenție

4. CONCLUZII

4.1. Recuperarea valorii și a identității

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………

REGENERAREA SPAȚIULUI URBAN INDUSTRIAL

EXPERIENȚE EUROPENE CONTEMPORANE –

1. ELEMENTE INTRODUCTIVE

Argument

Terminologie

Obiective generale

2. REGENERAREA URBANĂ – TRĂSĂTURI PRINCIPALE

Categorii și diferențe între spațiul și peisajul urban industrial

Calități simbolico-estetice și memoria locului

2.3 Arheologia industrială – abordare interdisciplinără

2.4. Peisajul industrial

2.4.1 Descentralizarea urbană și dezindustrializarea

2.4.2. Procesul de gentrificare urbană

2.4.3. Remodelarea post-industrială

3. POLITICI DE REGENERARE URBANĂ

3.1 Modalități și strategii de abordare

3.1.1. Metode, acțiuni și actori implicați în procesul de regenerare

3.2. Cadrul legal: norme tehnico-juridice, reglementări, condiționări

4. INTERVENȚII ÎN REGENERAREA SPAȚIILOR INDUSTRIALE

VARIAȚII DE ABORDĂRI PRIVIND INTERVENȚIA DE REGENERARE A SPAȚIILOR INDUSTRIALE – STUDII DE CAZ

4.1 + 4.2 + 4.3 ….EXEMPLE – REGENERĂRI ZONE INDUSTRIALE URBANE: România și Europa :Analiză existent- Propuneri regenerare -Metode de intervenție

5. CONCLUZII

5.1. Recuperarea valorii și a identității

5.2.

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………

ELEMENTE INTRODUCTIVE

1.1 ARGUMENT

Valorificarea și conservarea peisajelor post-industriale constituie un important obiectiv cultural, deoarece încurajează pozitiv reutilizarea clădirilor nefolosite care fac parte din patrimoniul industrial și comercial. Majoritatea clădirilor parăsite, deși de cele mai multe ori cu un potențial arhitectural remarcabil, au fost fie lăsate să se degradeze treptat, fie demolate în scopul folosirii terenurilor pentru alte investiții.

Dispariția unei părți a siturilor industriale din cadrul orașelor europene a permis în ultimii ani extinderea și amenajarea unor noi spații de utilitate publică, ce au deschis noi perspective asupra dezvoltării orașelor. Reabilitarea vechilor situri industriale în spiritul unei concepții ecologiste este preocuparea principală în numeroase orașe europene. Schimbările tehnologice ale secolelor XIX-XX, trecerea de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informației, au transformat peisajul și morfologia orașelor, lăsând în urmă suprafețe dezafectate și poluate, multe din ele fiind astăzi abandonate.

Patrimoniul industrial este extins si divers, însă nu beneficiază de atenția pe care o merită. Acesta este neglijat, în cel mai bun caz, dacă nu distrus, pentru a construi noi cladiri, pierzându-se astfel repere ale arhitecturii industriale definitorii pentru identitatea urbană pe care a generat-o intr-un moment istoric. Patrimoniul industrial ar trebui să fie considerat un avantaj, o moștenire de natură să genereze o dezvoltare calitativă, jucând un rol important în consolidarea unei identități locale, atât în beneficiul comunității locale, cât și în beneficiul turiștilor. Aceste valori sunt cele mai abstracte și mai greu de înțeles, dar trebuie privite ca reprezentări ale trecutului, reintepretate și orientate către viitor.

Potențialul reprezentat de aceste platforme industriale nu poate fi trecut cu vederea.Restructurate, aceste vaste suprafețe pot conduce la crearea unor medii de viața excepționale. Tema este de actualitate, întrucât arhitectura industrială, face parte din existența noastră. Zonele industriale dezafectate reprezintă o provocare, sunt acele zone în care prezența investițiilor financiare le-ar putea transforma în motoare pentru crearea unor noi locuri de muncă, pentru aspectul și poten-țialul economic pe care l-ar genera.

Este imperios necesară intervenția asupra situației actuale, în care întregi areale industriale din apropierea sau din interiorul orașelor sunt abandonate și daunează grav imaginii orașelor. În cazul relației între zonele industriale și oraș, putem vorbi despre o ruptură, atât din pricina limitărilor fizice, sociale, cât și din pricina infrastructurii. Accesul limitat în zonele respective, caracterul ”închis” pe care îl emană, converg spre un sentiment de disconfort și nesiguranță în experimentarea spațiului respectiv de către locuitorii orașelor. Proiecte de dezvoltare durabilă propun restructurarea treptată, reintegrarea în oraș, în beneficiul orașului și a locuitorilor săi.

Prin prezenta lucrare voi încerca să ilustrez cât mai bine aspectele acestor situri industriale deza-fectate și procesele de reactivare. Procese care stau la baza repunerii ansamblurilor în circuitul economic al orașului și încetarea relației de ruptură dintre zonele industriale și restul orașului.

1.2. TERMINOLOGIE

Pentru a clarifica exprimarea folosită în lucrare, consider necesară definirea câtorva termeni. Aceasta se va face atât la nivelul interpretărilor contemporane, cât și la prezentarea accepțiunii generată în urma studiului acestui domeniu. Intenția subcapitolului nu este de a defnini complet exhaustiv anumiți termeni în complexitatea lor, ci de a extrage înțelesuri care sunt semnificative pentru conținutul lucrării.

Definiția curentă în practica și literatura de specialitate a termenului de regenerare urbană reprezentată o acțiune care conduce la soluționarea problemelor urbane și găsirea unei îmbunătățiri de lungă durată pentru condițiile economice, fizice, sociale și de mediu într-o zonă care trebuie schimbată. Regenerare urbană este un proiect colectiv, care integrează proiecte politice, economice și sociale. Aceste proiecte se elaborează și se redefinesc în cursul unui proces care asociază: actorii urbani tradiționali -administrația publică și actorii noi -reprezentanți ai cetățenilor, organizații profesionale, investitori naționali și internaționali.

Conceptul de regenere este un termen împrumutat din domeniul biologic și desemnează procesul de creștere, refacere a unui organism deteriorat, de revenire la viață. În alte domenii, semnificația este similară, aceea de a readuce în condiții de folosire un material/obiect/sistem uzat, prin procedee care pun în valoare proprietățile lui inițiale. Transpus la nivelul orașului, conceptul de regenerare presupune îmbunătățirea de lungă durată a condițiilor economice, fizice, sociale și de mediu într-o anumită zonă.

Spațiul urban ”reprezintă suma tuturor tipurilor de spații dintre clădirile unui oraș, sau din alte așezări umane, sau o entitate ce polarizeaza interese, produse, capacități și energii din spații extinse ce depășesc arealul spațiului rural; activități ce se caracterizează preponderent prin prezența activităților secundare, terțiare și cuaternare.”

Restructurarea urbană cuprinde un ansamblu de actiuni ce conduc la planificarea utilizarii terenului, modificand structura zonei si cadrul urban, in scopul eliminarii unor disfunctii sau al ameliorarii spatiilor sau functiunilor a unei parti din oras, in conditiile implicarii si promovarii interesului public. Scopul principal este înviorarea vieții urbane, ameliorarea funcționării unei porțiuni de oraș prin mijloace care țin de intervenția urbanistică.

Peisajul urban în concepția geografului R. Brunet reprezintă :“…o apariție și o reprezentare: un aranjament de obiecte vizibile, percepute de subiect prin intermediul propriilor sale filtre, uneori și scopuri. Specificul local al peisajului este dat de modul în care se combină elementele nemo-dificate ale cadrului natural cu elementele introduse de către om.”

Peisajul industrial a apărut ca urmare a dinamicii spațiale și temporale a industriei, a industriali-zării, a diversificării expansiunii urbane, a funcțiilor urbane și chiar în urma procesului de dezvo-ltare a unor activități de valorificare a materilor prime din spațiile naturale, agricole sau rurale. Peisajul industrial definit odată cu apariția activităților productive, care sunt influențate de factori naturali și antropici, fiind concretizat prin terenuri, clădiri, instalații, infrastructură, etc.

Patrimoniul industrial este constituit din mărturiile culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică. Patrimoniul industrial se caracterizează prin mai multe atribute: vechime, diversitate, valoare tehnologică, culturală, arhitecturală, estetică. Diversitatea formelor sub care regăsim astăzi industria, reflectă deopotrivă și o mare varietate de forme arhitecturale de reprezentare a stilului „industrial”.

Dezvoltarea durabilă este un concept care are ca principal obiectiv viziunea de termen lung a politicilor de amenajare a teritorilor și constucțiilor. Satisfacerea necesităților prezentului, fără a se compromite dreptul generațiilor viitoare la existență și dezvoltare. Ansamblul politicilor auto-rităților administrației publice centrale și locale, elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor și programelor de dezvoltare sectorială pe arii geografice, constituite în "regiuni de dezvoltare", și care beneficiază de spirijinul Guvernului, al Uniunii Europene și al altor instituții și autorități naționale și internaționale interesate.

Descentralizarea urbană presupune transferarea în afară centrelor urbane supraaglomerate a unor instituții industriale, comerciale sau servicii. prin apariția unui sistem de organizare și de conducere îmtemeiat pe autonomie, puterea de decizie aparținând autorităților locale.

Planificare integrate reprezintă opusul planificării sectoriale, planificarea integrată este un proces care consistă în a uni munca de planificare sectoriala și pe nivele pentru a lua decizii strategice și de a dispune de o viziune sinoptică a resurselor și a afectării lor. Ea este punctul de referință pentru inițiativele instituționale și pentru afectarea resurselor.

Parteneriat public/privat este un acord formal (de regulă un contract) prin care organul public (administrația centrală, autoritățile locale sau regionale) și una sau mai multe entități private decid cooperarea pentru a construi echipamente sau a asigura servicii.

OBIECTIVE GENERALE

Orașul se transformă odată cu trecerea timpului. Adoptă și elimină funcțiuni în același timp, mereu are ca pretext evoluția și necesitățile comunității, dar nu de fiecare dată evoluția planificată tinde spre scopul inițial și de multe ori se ajunge la starea de involuție.

Regenerarea trebuie să repare în primul rând comunitatea, oamenii și abia în plan secundar orașul, să elimine starea de disfuncționalitate prin realizarea unui cadru propice pentru dezvolarea omului , iar omul apoi și comunitatea să dezvolte orașul în armonie cu necesitățile reale. Aceste zone trebuie remediate prin metode de regenerare care să fie utile pentru comunitate. Regenerarea trebuie să realizeze o reacție în lanț la nivelul orașului, o reacție care nu doar să aibă un efect localizat ci un efect global.

Principiile generale ale regenerării urbane vizează ” …analiza detaliată a condițiilor locale; schimbarea simultană a stării fizice a clădirilor, a structurii sociale, a bazei economice și a condițiilor de mediu; concordanța permanentă cu obiectivele dezvoltării durabile; utilizarea eficientă a resurselelor naturale, economice și umane disponibile; participarea și consensul actorilor implicați.”

Regenerarea urbană este preocupată de regenerarea centrelor orașelor și ale centrelor sub-urbane aflate în imediata vecinătate a acestora, care se confruntă cu perioade de declin din cauza neomogenității și presiunii datorate intersecției diferitelor domenii de activitate.

Cercetarea în domeniul regenerării urbane are drept scop construirea de noi cunoștințe și modelarea politicilor de confruntare cu presiunile apărute datorită problemelelor economice majore pe termen lung și scurt, dezindustrializare, schimbările demografice, investițiile insuficiente, probleme structurale sau de ocuparea forței de muncă, neconcordanțe politice, tensiunile rasiale sau sociale, deteriorare și modificări fizice în zonele urbane.

Reconversia este, in cazul arhitecturii industriale, cea mai buna opțiune deoarece în demersul său de a revigora vechile clădiri se regasesc atât conservarea, cât și regenerarea urbană pe fondul unei dezvoltări durabile. Capacitatea de a “rescrie” arhitectura prin reconversie îi dă aceasteia dreptul de a transforma necunoscutul în cunoscut și trecutul în prezent.

În ceea ce privește regenerarea urbană industrială, Uniunea Europeană preocupată de evoluția așezărilor umane, a sesizat intr-un document această problematică, principalele obiective și direcții de evoluție, tema principală fiind regenerarea urbană integrată.

Având în vedere actuala situație a dezvoltării și evoluției umane care trebuie să facă fată la o serie de provocări, la orașele care trebuie să răspundă astfel încat la nivel general viața să nu sufere. Revalorizarea spațiilor publice deteriorate și crearea de noi spații deschise, împreună cu protejarea sau recalificarea formelor arhitecturale va contribui nu numai la îmbunătățirea peisajului urban, a calității multor țesuturi urbane, și astfel la creșterea atractivității pentru afaceri și forță de muncă specializată, ci și la creșterea atractivității acestora și la identificarea localnicilor cu mediul urban și comunitatea din care fac parte.

În consecință, acest lucru va contribui nu numai la îmbogățirea lor culturală, ci și la crearea sau recrearea identității cetățenești, întrucât valorile democrației, coexistența, schimburile, progresul civic, diversitatea, coabitarea și libertatea sunt factori cheie în cultura orașului european, care sunt exprimați cel mai bine pe tărâmul public. Ansamblurile industriale au reprezentat cândva centre active în jurul cărora s-au dezvoltat comunități intregi, în prezent, construcțiile rămase sunt de multe ori abandonate sau neutilizate. De îndată ce funcțiunea lor nu a mai existat, aceste coji purtătoare de semnificații au ”provocat” la atingerea și implementarea unor soluționări care să curme această situație existentă.

În acest context, al schimbărilor, s-a conștientizat iminenta necesitate a unei regenerări a spațiilor urbane industriale, pentru a nu se pierde aceste mărturii valoroase a unei epoci trecute și necesitatea reutilizării clădirilor, nu dărâmarea lor, realizând astfel un semnal de alarmă pentru salvarea acestor ”identități” indispensabile peisajului urban contemporan.

REGENERAREA URBANĂ – TRĂSĂTURI PRINCIPALE

2.1. CATEGORII ȘI DIFERENȚE ÎNTRE SPAȚIUL ȘI PEISAJUL URBAN INDUSTRIAL

Peisajul industrial este văzut ca resursă teritorială și economică în sistemul urban și nu numai, este rezultat al actului de creativitate umană și deci poate fi integrat patrimoniului cultural, con-tribuind astfel la formarea culturilor locale și la consolidarea idențității locale și nu în ultimul rând, prin acțiuni de restaurare, reconversie, regenerare urbană poate contribui la îmbunătățirea calității vieții. Proiectele de regenerare ar trebui să permită redefinirea acestor zone, prin acțiuni bazate pe implicarea comunității, care integrează soluții multifuncționale pe termen lung, bazate pe obiective culturale, sociale, economice și ecologice. Aceste peisaje, odată reintegrate în contextul urban, reprezintă o sursă valoroasă pentu societate.

Peisajul este un termen de multe ori asociat cu peisajele naturale la care privitorul reacționează din punct de vedere estetic. Pentru istoric și arheolog, peisajul este manifestare fizică a modificărilor aduse de om în timp și spațiu, ce poate fi interpretată de către un ochi antrenat.

Analiza peisajului – Există trei etape în procesul de analiză a peisajului industrial: determinarea motivelor pentru locul amplasării unor întreprinderi industriale, interpretarea modificărilor în timp, examinarea relației spațiale, având în vedere tiparul dezvoltării așezărilor și infrastructurii.

Tipuri de peisaj industrial – Aproape fiecare peisaj are un element industrial inclus, dar un peisaj industrial arată ca industria a fost factorul dominant în crearea sa. Într-un astfel de peisaj, com-ponentele pot reprezintă o singură fază de dezvoltare industrială sau mai multi ani de activitate.

Există mai multe tipuri și subtipuri de peisaje, deosebite în funcție de vechime, perioada industrială în care au apărut, specificul unitățiilor industriale constituente, poziția peisajului in-dustrial în cadrul orașului sau față de acesta, gradul de concentrare teritorială, gradul de ocupare al terenului, continuitatea în spațiu, modul de percepție a peisajului industrial, baza de producție, funcția inițială a sitului, gradul de contaminare, impactul asupra stării mediului, etc.

Peisajul este definit ca facând parte dintr-un teritoriu, guvernat de către oameni și a cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii cu factorii naturali și umani. Peisajul industrial a apărut ca urmare a dinamicii spațiale și temporale a industriei, a industrializării, a diversificării expansiunii urbane, a funcțiilor urbane și chiar în urma procesului de dezvoltare a unor activități de valorifi-care a materilor prime din spațiile naturale, agricole sau rurale. O dată cu evoluția sistemului economic și cu abandonarea unor însemnate suprafețe de teren, ce erau ocupate până nu de mult de industrie, peisajul industrial a început să fie perceput de către specialiști și rezidenți ca un spațiu poluat, prezentând valențe negative (1960 – 1990).

În prezent peisajul industrial reunește acele teritorii naturale sau urbane în care se conservă componente esențiale ale procesului de producție al uneia sau mai multor activități industriale și este definit ca peisaj cultural. Peisajul industrial contribuie la formarea culturii locale, la bunăstarea umană și consolidarea identității, recunoscând astfel că peisajul este o parte importantă a calității vieții pentru oameni. Este văzut ca resursă teritorială și economică în sistemul urban și nu numai, este rezultat al actului de creativitate umană și deci poate fi integrat patrimoniului cultural, contribuind astfel la formarea culturilor locale și la consolidarea idențității locale, și nu în ultimul rând, prin acțiuni de restaurare, reconversie, regenerare urbană etc. poate contribui la îmbunătățirea calității vieții.

Peisaj industrial – Desemnează acele teritorii afectate de industrie. Activitățile industriale repre-zintă agentul modificator al mediului și peisajului inițial. Reprezintă un act de creativitate umană, constituind parte a culturii locale. Peisajul industrial reprezintă el însuși un tip de peisaj, asimilat celui natural, rural sau urban. Peisaj industrial prezent în spațiul urban este localizat în perimetrul central, concentrat în cadrul unor platforme industriale.

Peisajul industrial este cel care grupează una sau mai multe unități industriale, una sau mai multe zone industriale, prezentând un grad ridicat de complexitate și diversitate. În componența acestuia, pe lângă partea materială, vizibilă, sunt asociate și aspecte legate de memoria locului, memoria socială, publicații, tehnici, mașini, utilaje și echipamente etc. Unitatea industrială, ca unitate funcțională componentă a peisajului industrial, reprezintă structura cea mai vulnerabilă la schimbările politice și economice, aceasta este cea care înregistrează prima procese precum cele de: comasare, reorganizare, restructurare, relocalizare sau reconversie.

Peisajul industrial se deosebește de restul categoriilor peisajere, și îndeosebi de peisajele naturale, prin prisma faptului că prezintă un caracter discontinuu, o imagine neorganizată, cu o evoluție relativ recentă. Peisajul urban industrial reprezintă acel spațiu construit ce constituie întregul organic dar și spiritual citadelei, în cadrul peisajului urban intră toate elementele fizice din cadrul unei urbe din punct de vedere estetic indiferent de caracterul estetic al acestuia.

Opoziția peisaj natural – spațiu urban industrial

Peisaj natural (inițial, tradițional etc.) Rezultat al dinamicii și interacțiunii componentelor naturale, intervenția umană este minimală. Caracter continuu, cu o evoluție milenară. Prezintă o imagine organizată, de coerență în ansamblu, fiind relativ ușor de conservat.

Spațiul urban industrial este rezultatul activitățiilor și acțiunilor umane, conferind, astfel, particularitate și originalitate unui spațiu. Caracter discontinuu, marchează o ruptură în evoluția istorică a unui peisajului. Prezintă o evoluție relativ recentă, având o imagine neorganizată, de cele mai multe ori elementele constitutive sunt combinate din principii utilitariste. Este dificil de conservat, necesitând măsuri speciale. Spațiul urban industrial este parțial sinonim cu noțiunea de peisaj industrial. El este o componentă a spațiului geografic, reprezintă o concentrare de unități de producție industrială, de mijloace de transport, spații pentru depozitare, spații pentru administrarea și deservirea acestora.

Spațiul urban desemnează toate tipurile de spații cuprinse între clădirile unui oraș, sau alte așezări umane, o noțiune ce polarizează intenții, lucruri, puteri și energii ce depășesc teritoriului spațiului rural. Reprezintă spațiul de interacțiune al indivizilor și/sau al grupărilor sociale, interacțiuni condiționate de interese: materiale, spirituale atât fizice cât și psihice.

Termeni sunt strânși legați de înțelegerea modului în care s-au desfășurat activitățile industriale, în contextul lor istoric. Procesul de industrializare a avut implicații profunde asupra modului de viață a oașelor. Pe lângă modificarea peisajului fizic urban, această perioadă a produs mutații în structura socială. Printr-o urbanizare forțată a localităților care dețineau resurse, și prin migrația din mediul rural către mediul urban, astfel atât peisajul industrial cât și spațiul urban industrial au devenit generatoare ale patrimoniului industrial.

CALITĂȚI SIMBOLICO-ESTETICE ȘI MEMORIA LOCULUI

a. Calități simbolico-estetice

Dimensiunea simbolică, estetică a structurilor industriale și tehnice este văzută ca o posibilă categorie ajutătoare în clasificarea și evaluarea unor situri industriale și elementelor componente ale acestuia. Carl Gustav Jung făcea următoarea observație despre aprecierea simbolică a acestei dimensiuni de către oameni: „Viața reală începe numai atunci când suntem capabili de a vedea lumea prin prisma simbolurilor.”

În cazul în care noi percepem și evaluăm structurile industriale și tehnice din punct de vedere estetic, simbolic, este evident că valoarea acestor lucrări nu se bazează numai pe funcționalul lor și componentele tehnice, derivă din specificul acestora poezie, monumentalitate și frumusețe.

Obiectele industriale pot fi privite ca structuri pur tehnice sau ca lucrări de arhitectură, pentru acest tip de evaluare, această dihotomie nu are nici o importanță. Categoriile tratate în această clasificare sunt extrem de apropiate și se pot uneori suprapune sau întrepătrunde. Ele se referă atât la obiecte individuale cât și la complexe industriale întregi.

Simboluri involuntare Caracterul de producție și tehnologie a acestor structuri le dă o formă si o expresie inconfundabilă. Sunt, de obicei, obiective cu un singur scop și structuri de sine stătătoare, care au dobândit o semnificație aproape arhetipală in raport cu tipicitatea lor și din aceasta perspectivă afectează, deseori, percepția simbolică a observatorului. (fig.a)

Simboluri cu unitate stilistica – Această categorie include obiecte care au fost integrate în stilis-tica locală și istorică predominantă. În acest fel, relația dintre structura industriala și cele din împrejurimi, s-a armonizat, deși la momentul construcției, efortul de a integra structurile tehnice în peisaj a fost considerabil. (fig. b)

a. Furnalele turnătoriei de oțel Konev, Republica Cehă b. Moara uzinei textile Feigl & Widrich, Republica Cehă

Valori cumulative – În această categorie este vorba despre despre ansambluri de clădiri și obiecte, unificate ideologic și stilistic. Acestea nu includ numai clădiri de producțieci și case pentru lucrători, parcuri, școli, facilități culturale și sportive. Acest organism poate fi asociat cu o entitate, nu ca aglomerările urbane inspirate de către grădini sau concepții industriale ale orașelor, în secolul al XIX-lea. Ele s-au bazat pe capital, succes economic și mai ales pe idealurile înaltei societăți, cu o mare de optimism. S-a apelat la crearea unei platforme care v-a reînnoi în armonie cu viața umană în toate nivelurile. Arhitectural, la o scară mică și o perioadă scurtă de timp,astfel de proiecte au căpătat caracter unitar, similar celui deținut de stiruli istorice.

Importanța criteriului simbolic-estetic în evaluarea arhitecturii industriale

În contextul european , patrimoniul industrial și structurile tehnice, acolo unde există, sunt foarte valoroase. Trebuie insistat pe promovarea acestui criteriu , altfel absent, un criteriu care să evalueze în mod sistematic structuri tehnice din punct de vedere simbolic-estetic. O astfel de o evaluare este o inovație pentru orice structură industrială, excepție făcând unele lucrări ale unor arhitecți bine-cunoscuti. Publicul nu au învățat încă să aprecieze calitatea acestor structuri. Lucrări valoroase sunt pe cale de dispariție, fără să fi fost evaluate și fără nici o intenție să fie implementate metode de convertire și reutilizare.

b. Peisajul industrial și memoria locului

Patrimoniul industrial reprezintă mărturia activităților care au avut și continuă să aibă consecințe istorice profunde. Motivele pentru care trebuie protejat patrimoniul industrial are la bază valorile universale ale acestei mărturii, mai degrabă decât unicitatea unor situri excepționale.

Valoarea de mărturie istorică constă în informația istorică transmisă, marcându-se evoluția istorică semnificativă, o etapă precisă sau prezența unei figuri istorice, deasemenea și cultura epocii respective. Valoarea memorial afectivă se referă la semnificațiile edificiului rezultate prin asocierea cu momente și activități importante sau prin conexiunea cu viața unor personalități.

Valoarea de identitate și reper social este regăsită dacă edificiul are capacitatea de a marca, de a reprezenta un loc, de a deveni un spațiu arhetipal. De asemenea, edificiul are capacitatea de a fi simbol al colectivității umane ce polarizează viața socială în interiorul sau în preajma acestuia.

Valoare urbanistică este reprezentată prin participarea la calitatea cadrului urban, la coerența imaginii urbane. În cazul zonelor industriale, imaginea era agreabilă atâta timp cât există o infrastructură funcționabilă. După scoaterea lor din uz, peisajul a devenit unul destructurat, însă cu un oarecare impact urbanistic.

Valoarea ahitecturală este denotată dacă edificiul întrunește câteva din principiile de compoziție: unitate și integritate compozițională, coerența și lizibilitate a mesajului artistic. Aceasta se con-cretizează prin: partiul arhitectural ilustrând compoziția arhitecturală generală și compoziția plasticii arhitecturale care generează ansamblul.

Valoarea științifică, tehnică și etnologică constă în transmiterea, prin însuși edificiul, a unor informații științifico-tehnice. Totodată se redă expresia construită a valorii și ierarhiilor unei colectivități particulare. Valoarea științifică se materializează prin: caracteristicile modului de construire, trăsăturile sistemului constructiv, caracteristicile tehnice ale proceselor de producție desfășurate în clădire, și a tehnologiilor de execuție a clădirii în sine.

Datorită abordării alese, clădirea veche rămâne ca o amintire a trecutului, în mod similar cu un tablou păstrat pentru a ilustra trecutul aceleiași încăperi. Aspectul exterior reamintește în continuare trecătorului despre trecutul său industrial, integrându-se perfect în peisajul fostului cadru industial. Forma generală este păstrată, iar variația nivelului de transparența oferă efecte vizuale și un aspect exterior interesant pentru trecători. Silueta generală a zonei industriale rămâne astfel recognoscibilă iar noutatea amenajării are ocazia de a ieși în evidență.

O altă abordare este intervenția în vechea zonă industrială care se distanțează de regulile existentului și evită orice tip de dialog cu acesta. Ruptura aceasta este evidențiată atât prin alegerea materialelor, a culorilor, a relațiilor spațiale dar și al distribuției interioare. Clădirea existentă este aici folosită drept pânză albă pentru nouă inserție, utilitatea ei rezumându-se strict la protecția pe care o oferă. În loc să fie inserată, nouă funcțiune pare aplicată acestuia.

Fiecare oraș are anumite locuri și obiceiuri ce aparțin tradiției orașului, ce reprezintă specificul său, având anumite puncte de reper care aparțin memoriei colectivității. Într-un discurs a lui Jaime Lerner, acesta vorbește despre dragostea pe care o persoană trebuie să o aibă pentru orașul în care locuiește. Schimbarea începe de la nivelul individului, ține de dorința acestuia de a trăi mai bine, el și familia sa, vecinii săi. O persoană trebuie să-și cunoască orașul în care locuiește, doar așa îl va înțelege și putea respecta. “ Este greu ca cineva să respecte ceea ce nu cunoaște”.

Peisajul industrial suferă o metamorfoză a valorii o dată cu finalizarea și incetarea activitățor productive, devenind loc al memoriei. Peisajul industrial nu trebuie privit singular ci prin corelație spațială la diverse scări. Percepția este definită ca fiind procesul psihic „de cunoaștere senzorială, prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă, sunt reflectate în totalitatea însușirilor, ca un întreg unitar”, sau ca „imagine rezultată în urma acestei reflectări”.

Patrimoniul industrial reprezintă acele mărturii industriale care au diverse și multiple semnificații din domeniul: istoric, tehnologic, social, arhitectural și științific. Inițial aceste clădiri au fost proiectate ca o ”arhitectură efemeră”, aflate în stânsă legătură cu circuitele de producție, iar încercarea de regenerare și păstrare a acestor edificii în zilele noastre, dintre care unele sunt nefuncționale, reprezintă un paradox și rezolvările problemelor necesită o atenție deosebită.

Procesul perceptiv poate fi evaluat prin metoda anchetei sociologice, pe bază de chestionoar, teoretizată de către sociologi. S-a optat pentru această metodă, întrucât a permis: generarea unor date proprii și abordarea unor subiecte specifice, surprinderea universului subiectiv al vieții sociale, evaluarea gradului de interes al oamenilor în legătură cu subiectul peisajului industrial.

Pornind de la ideea că ”toponimia urbană este o reflectare a realității locale și a evoluției orașului sub toate aspectele sale”, chiar și cea a industrializări, considerăm că analiza toponimelor urbane cu conotații industriale va sublinia prezența activitățiilor industriale în viața cotidiană prin denumiri de artere de circulație, stații de transport în comun sau cartiere, și va sublinia, de asemenea importanța menținerii unei legături între trecut, prezent și viitor.

” Istoria nescrisă a unui popor, o istoria nescrisă a unui popor, sau mai puțin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor și au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular”. Toponimele urbane reprezintă un indicator de mediu, desemnând anumite trăsături, particularități sau stări ale sistemului urban, indicator socio-economic evocând anumite activități, indicator istoric, deoarece, ne oferă informații în plus despre fapte sau activități ce au avut un scop sau un merit deosebit asupra dezvoltării și întreținerii comunității, și nu în ultimul rând constituie un indicator cultural, evocând identitatea unei comunități.

2.3. ARHEOLOGIA INDUSTRIALĂ – ABORDARE INTERDISCIPLINARĂ

Arheologia industrială conturează o sumă de cercetare a mărturiilor, materiale sau imateriale, a peisajelor atinse de procesele industriale. Folosește ca tipuri de investigație diverse, atât datele de teren cât și cele ce țin de documentația scrisă, pentru a spori gradul de înțelegere a trecutului și prezentului industrial, studiul tehnicilor de muncă și producție utilizate.Arheologia industrială face apel la metodele de investigație cele mai potrivite pentru a spori gradul de înțelegere a tre-cutului și prezentului industrial. Ea presupune studiul tehnicilor de muncă și producție utilizate

Asocierea celor două cuvinte – “arheologie” și “industrial”, conduce la prima vedere un fel de “rumoare semantică”, cum spune Franco Borsi și necesită, desigur, unele explicații. Disconfortul terminologic survine, din aparenta contradicție între conceptul de arheologie ca știință a anti-cului, a trecutului care nu se mai intoarce și cea de industrial ca fenomenologie tehnică, economică, productivă complexă, ce se află în strânsă legătură cu trecutul recent, de actualitatea zilelor noastre,generând astfel contradicții care se regăsesc în parametrul temporal al ințelegerii noțiunii.

Arheologia industrială s-a impus ca disciplină contemporană complexă. „Asupra domeniului converg interese disciplinare diverse, de la istoricul de artă, arhitect, urbanist, inginer, la sociolog și istoricul industriei, iar aria sa de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială în evoluția lor istorică. Colaborând interpretarea acestor mărturii din punct de vedere economic, tehnologic sau arhitectural etc., arheologia industrială face, în contemporan, un pas înainte luând în considerare puternică semnificație culturală a patrimoniului industrial ca element al evoluției societății umane.”

Au existat mai multe încercări de a demonstra că termenul de "arheologie industrială" își are originea în secolului al XIX-lea, dar nu a trecut în vocabularul comun, până la mijlocul anilor 1950, în Marea Britanie. Aici a apărut pentru prima orară preocuparea înregistrării și păstrării unora dintre monumentele revoluției industriale britanice. Promotor al acestei mișcării a fost Michael Rix, care a pus accentul direct asupra a ceea ce s-ar putea învăța și cum s-ar putea evolua de la rămășițele fizice ale industrializării.

Arheologia industrială a devenit un domeniu de studiu acceptat în 1960. Este de necontestat că o mare parte din activitatea desfășurată de arheologia industrială are mai ales un caracter descrip-tiv, decât unul analitic, concentrându-se mai mult pe rămășițele fizice ale industrii decât pe expresii ale activității umane în legătură cu această sau cu influiențele ei asupra mediului.

Ca orice domeniu nou stiitific, arheologia industrială se confruntă cu întrebări cu privire la autonomie și la domeniile de acoperire. La începutul anilor 1970, obiectivele geografice și cronologice și metodologiile care trebuie utilizate în noua disciplină erau abia aduse în discuție. Aceste discuții includeau însă și alte domenii, cum ar fi istoria, științe sociale, arhitectură și inginerie, demonstrând că acest nou domeniu nu se limitează la arheologie, ci se extinde pentru toți cei interesați de studierea, înregistrarea și conservarea vestigiilor industriale.

Interdisciplinaritatea arheologiei industriale, implică în problema clădirilor industriale abandonate nu numai pe umaniști și arhitecți, dar și cei care lucrează în domeniul managementului teritorial și care au ca scop dezvoltarea, precum și intenția de a crea valoari economice și sociale noi. Aceasta necesită o abordare integrată de planificare, în care proiec-tantul, economistul, expertul de mediu trebuie să coopereze și să atingă cele mai bune rezultate.

"Asupra domeniului converg interese disciplinare diverse, de la istoricul de artă, arhitect, urbanist, inginer, la sociolog și istoricul industriei, iar aria sa de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială în evoluția lor istorică. Colaborând interpretarea acestor mărturii din punct de vedere economic, tehnologic sau arhitec-tural etc., arheologia industrială face, în contemporan, un pas înainte luând în considerare puter-nică semnificație culturală a patrimoniului industrial ca element al evoluției societății umane."

Intevențiile de regenerare țin astfel de sfera arheologiei, de sfera restaurării. Este necesar studiul straturile vechi ale orașului și reinterpretate în accepțiunea că orașul se schimbă, evoluează și se schimbă în timp. Este nevoie de o adăugare și de o regăsire funcțională, dar în același timp trebuie ținut cont de loc, de specificul lui. Chiar dacă orașele sunt distruse de traume, ele rămân în memoria locuitorilor. Amprenta orașului rămâne în psihicul oamenilor și se dorește a fi rematerializată, decenind astfel parte integrantă și fară să realizeze notă discordantă cu contextul în care se află. În urma traumei asupra orașului rămân cicatrici care în urma unui diagnostic și al unei analize se practică o intervenție de regenerare care să ajute acest țesut.

2.4. PEISAJUL INDUSTRIAL

”Peisajul este cee ce nu are nevoie de a fi explicat…deoarece îl trăim în întregul său, iar atunci când vorbim despre el, o facem într-un mod subînțeles, respectiv cu o anumită complicitate între peisaj și identitatea umană, ultima fiind influențată de peisaj.” (Pierre Sansot) Constituie o continuitate nesfârșită de experiențe, un sistem complex de relații reciproce între spații, natură și structurile existente. Asfel se închide tabloul, fiind inclus tot ceea ce vedem.

Peisajul urban industrial reprezintă acel spațiu ce însumează tot sistemul organic, tehnic și spiritual al orașului. Poate genera caracterul orașului la nivel percepțional. Acest tip de peisaj, cel industrial, a condus practic la apariția și dezvoltarea anumitor spații urbane care să raspundă necesităților comunității în acest proces complex pe care-l îngemănează.

Orașul ca organism a apărut ca noțiune la începutul secolului XX, apoi s-a concretizat ca teorie la jumătatea secolului XX în anii ‘60. Este lansată ideea de teoreticieni ca Maurice-Francois Rouge și Abraham Moles că după casă, orașul este un alt înveliș al omului și pune problema ca acesta să fie tratat în coroborare cu caracterul biologic al locuitorilor. Se materializează ideea că orașul este văzut ca un organism și nu ca o mașină. În opinia lui Le Corbusier orașul era un organism viu, iar funcția urbanismul era să rezolve problemele de organizare și funcționare biologică a acestuia. Orașul, respectiv organismul urban, este un sistem deschis, ce permite schimbul cu învelișul exterior, schimb ce se poate observa atât la nivel de materie cât și la nivel de energie. Mai ales prin faptul că orașul este un sistem deschis, definit ca un organism urban viu, capabil de funcționare.

Apare noțiunea de oraș post traumatic, de oraș în care sunt prezente zone cicatrizate sau în curs de cicatrizare, dar nu în curs de regenerare. Acest oraș post traumatic va continua să funcționeze, dar nu în mod firesc și natural. Dacă am vorbit de oraș ca organism viu, este necesară o prezentare a ceea ce înseamnă orașul post-traumatic din aceasta nouă perspectivă.

2.4.1 DESCENTRALIZAREA URBANĂ ȘI DEZINDUSTRIALIZAREA

Descentralizarea este o temă care suscită interesul și ocazional entuziasmul printre teoreticieni, însă preocupă într-o mai mică măsură publicul și politicienii, fapt ce îi face să neglijeze subictul într-o oarecare măsură. Într-o astfel de situație, teoreticienii trebuie să fie sensibili la posibilitatea ca publicul și politicienii să se aștepte la ceva care să le stârnească interesul.

Descentralizarea este un domeniu care ne reocupă sau ar trebui să ne preocupe, deoarece prin intermediul ei aflăm care sunt valorile din spatele centralizării, oferindu-ne astfel o imagine asupra structurii organizatorice și asupra implicațiilor pe care aceasta le generează. Cum ne dăm seama că ea există, cum poate centralizarea/descentralizarea să fie măsurată și să ne influențeze, acestea sunt o parte dintre întrebările la care subiectul descentralizării trebuie sa fie capabil să răspundă.

Cel mai bun punct de pornire este definiția generală a acestei noțiuni și anume: a centraliza reprezintă fenomenul de concentra prin plasarea puterii și a autorității în centru, în timp ce descentralizarea înseamna a dispersa sau a distribui puterea dinspre centru spre periferie. Centralizarea reprezintă un sistem cu o autoritate politică decizională concentrată în guvernul central national, descentralizarea se referă la dispersia autorității către unitățile subnaționale.

Centralizarea/descentralizarea administrativă are legătură cu concentrarea sau dispersarea puterii decizionale la nivel administrativ față de puterea de a hotărî asupra naturii politicie. Centralizarea/ descentralizarea economică se referă la locația deciziilor economice – descentralizat e mai răsfirat în mecanismul pieței spre consumatori, iar centralizat dacă este concentrat în mâinile guvernului. În anumite cazuri, deciziile luate mai întâi pe plan politic pot fi transformate ulterior în decizii economice prin descentralizare în relațiile cu clienții, evitând cu totul guvernele locale.

Centralizarea/descentralizarea politică este caracterizată printr-o dimensiune interguvernamentală.

Descentralizarea urbană are importante avantaje. Dintre acestea menționăm: soluționarea mai rapidă a unor probleme locale, în funcție de specificul fiecărei unități administrativ-teritoriale, resursele de care dispune aceasta sunt mai eficient utilizate și ghidate spre zonele cu prioritate, deoarece fiecare zonă își știe cel mai bine propriile probleme, luarea deciziilor cu privire la soluționarea problemelor se face fără intermediari și aprobări suplimentare, etc.

Dezindustrializarea reprezintă un proces, care și-a lăsat o amprentă puternică asupra siturilor industriale nefuncționale, multe dintre acestea pierzându-și sau nu le-a mai fost recunoscută valoarea arhitecturală, istorică, memorială sau tehnică. Din momentul dezvoltării infrastructurii de transport și a tehnologiei, extinderea orașelor a devenit parțial necontrolabilă și a facut posibilă înglobarea acestor zone industriale, iniƫial periferice, în inima orasului. Pozitia privilegiată pe care o au aceste situri în legătură cu orașul și zonele de locuit, a determinat formarea unei păreri generale negative, despre zonele industriale, însa și-au căpătat imaginea negativă, fiind considerate simbol al îngrădirii libertăƫii personale, așa că nu este de mirare că astfel de zone au ramas neutilizate foarte mult timp sub aspectul fricii de a lua sub protectie zone“bolnave”, făcând din toate zonele și perimetrul adiacent lor zone dezindustrializate.

Dezindustrializarea este un proces de schimbare socială și economică cauzată de eliminarea sau reducerea capacității industriale sau activități într-o țară sau regiune, scăderea ponderii industriei în economia industrial a țarii respective, în special industria grea sau industria prelucrătoare . Noțiunea reprezintă opusul industrializarii, fiind caracterizată de scăderea producția de bunuri fabricate sau de reducerea locurilor de muncă în sectorul producției.

Fenomenul poate fi înșelător, deoarece pe termen scurt pot exista recesiuni ciclice care ar putea fi interpretate rapind ca fiind fenomene de dezindustrializare pe termen lung, însă se poate face o interpretare greșită, asta înseamnă ca subiectul trebuie analizat un atenție și sesizate diferențele.

Trecerea de o stare preponderentă de fabricare, la o societate dezvoltată pe sectoarele de servicii, astfel încât industria de fabricație are o pondere mai mică din producția totală sau ocuparea forței de muncă, produce un dezechilibru în structura orașelor existente.

2.4.2. PROCESUL DE GENTRIFICARE URBANĂ

Regenerarea spațiilor urbane industriale produce efecte, cum ar fi gentrificarea, lipsa facilităților publice, lipsa participării comunităților locale și dispariția identității locale. O abordare integrată, orientată spre nevoile locale ale orașului și locuitorilor săi, aceste metode sunt recunoscute ca posibile direcție pentru dezvoltare.

Gentrificarea este un proces de transformare fizică, economică, socială și culturală a unei zone, devenind o extensie a sistemului de proprietate privat, chiar marginalizand rezidenți care locuiau în zona, stămutând alte persoane ce împărtășesc același stil de viață culturală și preferințe.

Una dintre definițiile gentrificării, introdusă de sociologul britanic Ruth Glass, realizează o clasificare din punct de vedere social a spațiului urban, desemnând un proces care se răsfrânge atât asupra planului fizic, economic, dar și cultural, proces caracterizat prin mutarea locativă a unor persoane cu o clasă socială și cu o situație financiară ridicată decât rezidenții zonei, care aparțin unei categoriei de populație defavorizată din punct de vedere socio-economic.

Un alt fenomen care se regăsește în strânsă legătură cu gentrificarea este suburbanizarea, care practic poate fi denumită ca fiind o consecință a ei. Suburbanizarea reprezintă schimbarea locației unei populații care se regăsește în perimetrul central al orașului către periferie. Astfel se extind zonele suburbane și își amplifică caracteristicile specifice. Reprezintă acel proces de transformare a unei zone urbane îmbătrânite sau destructurate, într-o zonă pentru o populație potentă financiar.

Unele transformările la care a fost supus orașul în ultimele decenii, determinate de fenomenele de industrializare și urbanizare, au afectat și schimbat modul de locuire și structura comunităților umane, ajungându-se astfel să asistăm la procese de dislocare și segregare a populație în urma politicilor de regenerare și reconstrucție urbană sau fenomenelor gentrificării.

Ruth Glass (1964), este cea care introduce noțiunea, ea abordează gentrificarea ca un proces cu puternice semnificații de clasă socială. Glass scrie despre cartierele de muncitori din Londra care sunt „invadate” de populație aparținând clasei mijloci, vorbește despre modul de propagare, de întindere a fenomenului în interiorul anumitor zone ale orașului, cu anumite repercursiuni și anume în sensul schimbării caracterului social al zonelor respective care suferă transformarea.

Elijah Anderson (1990), prezintă agenții gentrificatori reprezentați de antreprenori locali, speculatori și reprezentanți ai claselor privilegiate, oportuniștii acestei situații defectuoase, care achiziționează proprietăți de la populația rezidentă defavorizată financiar și social. Asistam și la un aspect pozitiv al acestui „transfer social și anume miza pe care o acordă noii veniți cât și vechii rezidenți creșterii prețului proprietății, în speranța că zona în sine va spori ca valoare, va deveni „la modă”, căutată, deci aducătoare de profit.”

Gentrificare este un proces foarte transparent și vizibil pentru public. Indiferent dacă este vorba despre aspecte ce țin de reabilitarea clădirilor cu valoare arhitecturală și astfel ca și consețintă creșterea valorii bunurilor imboliare din zonele respectiv gentrificate, precum și modificarea spațiilor respective în zone urbane capabile să susțină anumite servicii, destinate unui anumit segment de populație, care are un anumit statut social. Aceste schimbări aduc cu sine și o atractivitate foarte mare pentru diverși agenți economici.

Deasemenea apar în același timp și câteva dezavantaje ale gentrificării, și anume segregarea urbană și geografică, ruperea legăturilor comunităților care s-au strămutat din zonele gentrificate, costurile economice necesare ruperii, dislocării și mutării populației rezidente.

Gentrificarea este precedată de două procese, și anume: dezindustrializarea centrelor orașelor și creșterea locurilor de muncă in zona serviciilor. Procesul de gentrificare se generează datorită ”reîntoarcerii” interesului și a capitalului financiar în centrul orașelor, în dorința de a realiza profit economic și de stabilire a locuinței în vecinătatea locului de muncă. Tot în cadrul procesului de gentrificare putem vorbi despre rolul schimbărilor culturale, care fac trimitere la clasă, la stilul de viață a clasei mijlocii care devin noii ocupanți ai zonelor. Se produc și schimbări de ordin economic, care conduc la o nouă viziune asupra comportamentului de consum.

Patrimoniul industrial din zonele gentrificate trebuie văzute ca parte integrantă a patrimoniului cultural general, ”protecția sa legală trebuie să aibă în vedere natura specifică patrimoniului industrial. Unele situri ar trebui protejate integral și nu ar trebui permisă nicio intervenție de natură să compromită integritatea lor istorică sau autenticitatea materialelor. Dezmenbrarea și relocarea poate fi acceptată numai în cazul care necesitatea economică și socială este imperativă”.

Zonele industriale pot avea un rol important în regenerarea spațiilor urbane industriale, a acestor zone defavorizate și în declin, din punct de vedere economic cât și social. Intervențiile trebuie să aibă impact pozitiv asupra mediului, schimbările produse în zonă să adauge un plus de valoare.

2.4.3. REMODELAREA POST-INDUSTRIALĂ

Planificarea urbană este un instrument al administrării orașelor, iar complexitatea acestei administrări nu poate fi acoperită satisfăcător prin sinteza oferită de simpla definiție care este doar un punct de plecare, conceptual fiind mult mai complex: „planificarea și coordonarea activităților care se desfășoară pe un anumit teritoriu”. În trecut, planificarea urbană a suferit o transformare care a făcut-o să-și piardă utilitatea: dintr-un instrument operațional ea a devenit doar o îndatorire legală. Tendința ultimelor decenii a fost de a o orientarea către piață, către public, mai exact către cerere, în scopul de a-i putea răspunde rapid și clar.

Conceptul de „calitate a vieții” capătă valențe noi, în mediul intelectual, în deschiderea oamenilor, în spiritul lor antreprenorial, valorile locale reprezintă acum factori de atracție importanți. Datorită acestei nevoi și dorințe de îmbunătățire a vieții apare conceptul de „planificare strategică și remodelare” care se definește ca fiind demersul managerial care are ca scop dezvoltarea și păstrarea unei legătiri reale între obiectivele, resursele orașului și oportunitățile din mediul înconjurător acestuia. Planificarea strategică și remodelarea sunt orientate spre public și pornesc de la ipoteza că viitorul este nesigur, dar poate fi influențat de acțiuni strategice.

Societatea post-industrială este reprezentată de acea societate, care a fost martora unor tranziții, care au avut ca punct de plecare schimbarea sferei de economie bazată pe producție, la o economie bazată pe servicii, generând astfel o dispersie a capitalului național. Ca aceste schimbări să aibă loc este necesară o schimbare majoră în domeniul industrializării și liberalizarea societății. Este necesară o atenție deosebită și o intervenție promptă, deoarece această tranziție economică afectează întreaga societate și necesită restructurarea ei.

Preocuparea pentru o planificare urbană post-industrială, în cadrul guvernării urbane actuale, este puternic relaționată cu motivația generală a administrației centrale, dar și a organizațiilor neguvernamentale și al altor instituții, deoarece ele conturează un concept de dezvoltare, cu implicații politice, constituționale și nu în ultimul rând legale.

Procesul de degradare a orașului industrial și al zonelor industriale, unde nimic nu este luat sau adaugat, totul necesită a fi transformat, reinterpretat la scara organismului urban.Rolul arhitectului atăt în modelarea urbană post traumatică, cât și în remodelarea post-industrială, două noțiuni care se impletesc, rolul lui în această regenerare urbană trebuie sa fie un rol proactiv.

Arhitectul este nevoit să se identifice cu zona și rezidenții, să descopere caracterul zonei și ulterior să trateze problemele. Identificarea și rezolvarea problemelor pot să țină și de domeniul cercetării, însă arhitectul trebuie să adopte o viziune multidisciplinară și să cerceteze foarte bine și aceste aspecte, deoarece traumele orașului pot să fie generate de factori multipli, diverși, factori externi și interni, artificiali sau naturali, iar consecințele pot să fie atât pe termen scurt și plan local, însă pot apărea și pe termen lung, atât în timp, cât și în spațiu, efectele lor putând fi resimțite chiar și de generațiile viitoare.

Trauma industrializării și necesitatea unei remodelări post-industriale sunt cele mai des întâlnite probleme ale orașului modern. Orașul industrial este bazat pe creșterea demografică, pe producție și pe societatea de consum. Termenii post-traumatic, post-industrial sunt detaliate pe larg în revista AD Architectural Design Nr. 207 / 2010 care le definește ca rămășițe după producerea unui eventiment. În urma acestui eveniment neplăcut, neprevăzut, rezultă un întreg post traumatic, un organism urban pe care apar cicatricii. Aceste spații cicatrizate generează disfuncționalitate la scara zonei și a orașului.

5. CONCLUZII

5.1. RECUPERAREA VALORII ȘI A IDENTITĂȚII

Criteriile de evaluare a clădirilor industriale ar trebui definite și publicate astfel încât publicul să poată cunoște și accepta standarde raționale și coerente. Este greu de obținut susținerea opiniei publice nu întotdeauna receptivă la un astfel de subiect Oamenii nu sunt atașați de “industrie”, ci mai degrabă o consideră un simbol al îngrădirii libertății personale, al subordonării.Există însă și reversul pozitiv.

Ca și în Anglia anilor 50-60, poate acum e momentul potrivit la noi pentru ca oamenii să recepționăm pozitiv acest mesaj, fără să mai asociem aceste mărturii industriale cu organizarea de tip socialist, ci să înceapem să le înțeleagem că pe mărturii prețioase ale trecutului industrial, ce a contribuit esențial la avântul economic al perioadei apuse. De asemenea, în ciuda tendinței negării istoriei recente, putem fi convinși de valorile tehnice industriale ale trecutului. În rapida globalizare și schimbare, își face apariția o continuă conștientizare a identității culturale.

Zone istorice urbane și așezări tradiționale, împreună cu caracterele distincte specifice fiecărei zone, reprezintă demonstrații fizice ale identității culturale. Valorile emoționale ale unei moștenii urbane ar putea fi unul dintre cei mai importanți factori de motivare publică în cadrul conservării patrimoniului construit, chiar dacă aceste valori sunt cele mai abstracte și mai greu de înțeles.

Orașele sunt entități culturale care conțin reprezentări din trecut, până în prezent și sunt orientate către viitor, parcurgând întreaga evoluție culturală a orașului ca obiect. O zonă urbană regenerată va fi mult mai atractivă atât pentru habitanți cât și pentru piață, unde valorile culturale și artistice ce le întruchipează pot fi transfomate cu ușurință în valori economice.

Potențialul reprezentat de platformele industriale, de multe ori situate în poziții centrale în cadrul orașului, nu trebuie trecut cu vederea. Ele pot reprezenta o uriașă rezervă urbanistică, pot fi recuperate numeroase zone industriale, cu valoare culturală și ambientală, ce oferă multiple oportunități de inserție a unor noi funcțiuni complexe, necesare comunității. Nu trebuie neglijată nici calitatea tehnică și arhitecturală, deși cea din urmă este privită ca fiind secundară în programul industrial, nu este mai puțin impresionantă.

Orașul înseamnă timp și spațiu. Caracterul integrat înseamnă a găsi calea corectă pentru a organiza toate „coordonatele temporale” (pe termen scurt/mediu/lung) și toate „coordonatele spațiale” (regiune/zonă metropolitană/orașe mici, medii și mari/cartiere, etc.) și a se ajunge în final la o conjuncție între cele două tipuri de coordonate.

Ințelegerea declinul si oportunitatea de a dezvolta un model de teritoriu durabil și o coeziune socială, face posibilă construirea viitorului regional, fără a pierde trecutul său industrial: memoria și evoluția orașului. Punctul de plecare a fost "să reînnoiască orașul pe sine ca o alternativă la procesul de extindere pe teritoriul”.

În contextul actual orașele au trecut peste perioada de industrializare și creștere demografică, au trecut de migrația din mediul rural în mediul urban. Orașul și tesutul urban în speță crește, se extinde ca suprafață odată cu creșterea numărului de locuitori, dar și cu aducerea de noi funcțiuni (economice și industriale) care să susțină această creștere demografică. În urma trecerii timpului unele funcțiuni devin incompatibile cu noul țesut urban, cu noile cerințe ale cetațeanului și contribuie la disfuncție și la starea de disfuncționalitate.

Evoluția orașului poate de cele mai multe ori nu s-a făcut în interesul real al comunității ci doar în interes economic și funcțional. Deoarece era o perioadă cînd orașul era pentru locuitorii săi participanți doar o mare mașină urbană care trebuia sa funcționeze la un randament maxim cu orice preț și prin orice mijloc.

Pentru om orașul reprezintă o colecție de înțelesuri și amintiri. Omul nu este doar un simplu locuitor al orașului, ci este și o parte din el, participant la viața urbană. Este importantă percepția locuitorilor despre oraș, sau altfel spus orașul capătă sens prin percepție, deoarece prin reducere la absurd un oraș nelocuit – adică neperceput este doar o colecție de clădiri și spații goale, pe când un oraș locuit, cu oameni care relaționează este un organism viu. Spațiul capătă sens prin interpretarea care i se atribuie de către comunitate.

O zonă este regenerată și redată orașului atunci când oamenii o populează, dacă atrage comunitatea, iar omul nu este doar spectator, dar și actor în viața urbană (diferența între a tranzita și a utiliza) atunci putem considera că suntem martorii unei regenerări pozitive.