Reforma Institutiilor Comunitare

Plan de expunere

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene

Secțiunea II Delimitări conceptuale

CAPITOLUL II CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I Delimitări conceptuale

Secțiunea a II-a Componența Consiliului Uniunii Europene

Secțiunea a III-a Atribuții

CAPITOLUL III PARLAMENTUL EUROPEAN

Secțiunea I Alegerea membrilor Parlamentului european și statutul acestora

Secțiunea a II-a Organizarea și funcționarea Parlamentului european

Secțiunea a III-a Rolul Parlamentului European

CAPITOLUL IV COMISIA EUROPEANĂ

Secțiunea I Componența și statutul membrilor

Secțiunea a II-a Organizarea și funcționarea Comisiei

Secțiunea a III-a Rolul Comisiei

CAPITOUL V CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Secțiunea I Structura și statutul membrilor

Secțiunea a II-a Organizare și funcționare

Secțiunea a III-a Rolul Curții de justiție

Secțiunea a IV-a Tribunalul de primă instanță

CAPITOLUL VI TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

CAPITOLUL VII CURTEA DE CONTURI A UNIUNI EUROPENE

Secțiunea I Componența și funcționarea Curții de Conturi

Secțiunea a II-a Atribuții

CAPITOLUL III REFORMA INSTITUȚIILOR EUROPENE

Secțiunea I Reforma propusă de Tratatul de la Amsterdam

Secțiunea II Reforma propusă de Tratatul de la Nisa

CAPITOLUL IV CONCLUZII

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Premisele apariției Comunităților europene

1. Reconstrucția Europei.

Reconstrucția unei noi ordini internaționale după cel de-al doilea război mondial (1939-1945) implica impunerea unor reguli de conduită în plan internațional de natură politică, monetară, economică, socială și comercială. Această nouă ordine s-a exprimat, din punct de vedere juridic, prin convenții internaționale.

Astfel, în domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate, în special, Planul Marshall, Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) – arhetipul organizării vieții politice mondiale și Organizația europeană de cooperare economică (O.E.C.E., înființată în anul 1948 și înlocuită, în anul 1961, cu Organizația de cooperare și dezvoltare economică, O.C.D.E.).

În domeniul monetar, Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s-au înființat Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), pun bazele unei noi ordini monetare internaționale, ordine care, începând cu anul 1994, se află în plină transformare.

În domeniul comercial, rețin atenția Acordurile Generale pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), care urmăresc, ia scară mondială, să elimine sau să reducă drepturile de vamă (taxele vamale) și restricțiile în schimburile de mărfuri, precum și garantarea caracterului de nediscriminare al restricțiilor care deja existau.

2. Consiliul Europei.

În domeniul politic, o consolidare a Pactului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) era privită cu prudență de către europenii din Occident, în comparație cu evenimentele care se derulau, la acea vreme, în Estul Europei (în special în Cehoslovacia). Cooperarea politică s-a concretizat prin înființarea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, al cărui sediu este la Strasbourg. Prima sa reuniune a avut loc în perioada 8 august – 8 septembrie 1949.

3. Obiectivele celor trei Tratate institutive ale Comunităților europene.

Pentru economia Franței de după război (1945), organizarea unei „piețe" denumite „comună", de inspirație liberală, era deosebit de importantă pentru normalizarea activităților economice internaționale ale Franței cu principalii parteneri din Europa Occidentală.

Această reglementare a tranzacțiilor internaționale se efectua, în mod tradițional, prin negocieri diplomatice cu privire la regulile convenționale, la tratatele bilaterale sau la tratatele multilaterale deschise spre semnare indiferent de obiectul acestora.

Regulile puteau deveni obligatorii prin recurgerea la una dintre cele două tehnici juridice principale, și anume:

A. Tehnica conflictelor de legi – care desemna o lege națională în cazul opoziției de interese având caracter internațional;

B. Adoptarea unei legi materiale uniforme – care să guverneze raporturile internaționale în materiile ce fac obiectul tratatului.

Statele europene care au recurs, înainte de anul 1939, la aceste tehnici și care le-au utilizat și după anul 1945 au dorit să realizeze o integrare mai profundă. Astfel, în jurul anilor '50, aceste state au renunțat, în parte, la tradiționala schemă a acordurilor de cooperare pentru a adopta structurile de integrare. Drept urmare, șase state europene – Germania, statele membre ale Benelux, Franța și Italia – au transferat, prin acest model de integrare, câteva dintre competențele lor unei noi entități. Originalitatea constă în faptul că acordul de tip comunitar este însoțit de instituții și mecanisme proprii, care-l completează, oferindu-i posibilitatea unei funcționări reale. Fiecare dintre cele trei Comunități (Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului – C.E.C.O., Comunitatea economică europeană – C.E.E., Comunitatea europeană a energiei atomice – C.E.E.A./Euratom) dispune de instrumente juridice și de structuri care îi permit să-și pună în lumină propriile competențe.

Amploarea integrării comunitare implică existența permanentă a unor conflicte între interesele naționale și cele comunitare. Singura posibilitate pentru evitarea conflictelor rămâne ca structurile și mecanismele de decizie, astfel puse în practică de „Cei Șase", începând cu anul 1952 în cadrul C.E.C.O., ulterior în anul 1957 pentru C.E.E. și Euratom, să nu fie comparate cu structurile statului, deși le regăsim și aici:

putere de decizie;

putere executivă;

putere de control;

putere de reprezentare.

Sistemul adoptat în anul 1992 la Maastricht merge mai departe, prin crearea unei monede unice – Ecu și a unei Bănci Centrale Europene (B.C.E.).

Specificitatea Tratatelor comunitare și importanța lor pentru statele europene rezultă din aceea că ele pot singure să antreneze modificări obligatorii ale legislațiilor naționale și, uneori, chiar să le impună direct întreprinderilor private din cadrul C.E.E.

Încă de la început, obiectivul a fost acela de a stabili, imediat după cel deal doilea război mondial, în marile sectoare industriale (oțel, cărbune și sectorul nuclear) sau comerciale (toate celelalte produse), „piețe comune" și o apropiere progresivă a legislațiilor pentru favorizarea dezvoltării armonioase a economiilor tuturor celor care vor adera. Aceste trei „piețe comune" au fost stabilite prin trei Tratate speciale.

4. Constituirea CECO.

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel deal doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o primă etapă. Ideea unei Europe unite nu era nouă. Ea mai fusese vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusiv în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor.

În aceeași perioadă, în plan economic, se remarcă lansarea de către S.U.A., în anul 1947, a planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăți economice și sociale la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar în plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

În acest context problema franco-germană se menținea în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai constituie o amenințare. S-a insistat, spre sfârșitul anului 1948, asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și oțel – materii prime deosebit de importante în industria de armament, de către o autoritate internațională și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie și S.U.A. au manifestat rețineri în această privință.

În legătură cu aplicarea planului Marshall menționat, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană – OECC, ca o organizație a cărei activitate să poată continua și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat și care să promoveze cooperarea europeană. În acest sens, o propunere a Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale după modelul Tratatului dintre țările Beneluxului din 1944, nu a fost urmată de o acțiune concretă. Deși această organizație a adus o contribuție importantă la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale, datorită diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre.

Odată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schuman” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub o înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschise altor țări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanții guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinței lor (aplicarea regulii unanimității), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranității și privind realizarea bunăstării naționale și din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii. Au urmat nouă luni de negocieri între aceste șase state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului -CECO – la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani, ceea ce înseamnă că a ieșit din vigoare în 2002).

Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispozițiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piața comună a cărbunelui și oțelului și că vor fi abolite și interzise: a) taxele la import și la export ori taxele având efect echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor; b) măsurile și practicile discriminatorii între producători, între cumpărători și între consumatori, în special în privința prețurilor și condițiilor de livrare ori a tarifelor și condițiilor de transport, precum și măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c) subsidiile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele; d) practicile restrictive care tind spre împărțirea și exploatarea pieții.

Tratatul CECO desemnează o înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în sensul dispozițiilor tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștri sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când consideră necesar. Consiliul de Miniștri creat ca urmare a unei inițiative olandeze își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acțiunii înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Este instituită regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând, de asemenea, posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, dar nuprecum și măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c) subsidiile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele; d) practicile restrictive care tind spre împărțirea și exploatarea pieții.

Tratatul CECO desemnează o înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în sensul dispozițiilor tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștri sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când consideră necesar. Consiliul de Miniștri creat ca urmare a unei inițiative olandeze își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acțiunii înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Este instituită regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând, de asemenea, posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, dar numai în anumite cazuri el are puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul (în situația de criză) și aceasta sub anumite condiții. Mai este înființată și o Adunare Comună, compusă, la început, din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, și în fața căreia înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putând să fie depusă o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de Justiție cu sarcina asigurării respectării legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.

5. Crearea CEE și a EURATOM.

Un prim domeniu de extindere a construcției comunitare avea în vedere atomul, care își reclama propriul cadru de reglementare. Rațiunea înființării acestei Comunități este dată de faptul că arma nucleară nu putea să rămână monopolul Rusiei, al Statelor Unite și al Marii Britanii. Obiectivul nu era departe de cel prevăzut în Tratatul instituind C.E.C.O.

Înstituțiile acestei Comunități erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu cele înființate prin Tratatul care pune bazele C.E.E.; Comisia, Adunarea, Consiliul, Curtea de Justiție. Comisia și Consiliul erau asistate de un Comitet Economic și Social.

Finalitatea Euratom este aceea de a pregăti, în domeniul producției, condițiile proprii formării și dezvoltării rapide a industriei nucleare a „celor șase", în domeniul comercial, Tratatul favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor și întreprinderilor vizate. De asemenea, prevedea un schimb de informații si un sistem original de brevete de invenție.

Un alt Tratat, care a pus bazele Comunității economice europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957, în același timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., se inspiră din aceleași obiective și se sprijină pe aceleași instituții și mecanisme. El urmărește, cu precădere, expansiunea comercială internațională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane.

Finalitatea Tratatului (art. 2) este extinderea întregului sistem la toate produsele și la toate activitățile economice, cu următoarele excepții:

domeniile rezervate în mod excepțional, precum atomul, cărbunele și oțelul, celorlalte două Tratate și reglementate de acestea;

prerogativele lăsate suveranității statelor membre în anumite sectoare, precum materialul de război, producția și comerțul cu arme ș.a.

Obiectivul imediat urmărit de Tratat a fost deschiderea unui spațiu economic larg, crearea unei piețe în care întreprinderile (operatori economici principali) din cele șase state să poată acționa într-o concurență loială și reală pentru profitul comun al tuturor partenerilor și consumatorilor. În 12 ani trebuia să fie eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulații a persoanelor, a mărfurilor și a capitalurilor. În cadrul acestei comunități comerciale se instituia un tarif vamal comun (T.V.C.) pentru a uniformiza condițiile de intrare a importurilor în acest nou ansamblu. Desăvârșirea Uniunii vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an și jumătate mai devreme față de data stabilită.

Secțiunea a II-a

Delimitări conceptuale

1. Instituțiiile comunitare.

Instituțiile constituie structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene și sunt în număr de 6: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniștri), Comisia europeană, Parlamentul european, Curtea de justiție și Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de justiție.

Instituțiile având rol esențial în cadrul construcției comunitare prezintă următoarele caracteristici:

Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Comunităților, răspunzând unor necesități fundamentale, și anume:

-Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;

-Comisia europeană apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;

-Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor

statelor membre;

-Curtea de justiție și T.P.I. asigură respectarea regulilor

de drept comunitar;

-Curtea de conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, și, prin urmare, controlul în domeniu.

Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

Funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul european putând contesta Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

Instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.

Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică. Personalitate juridică au numai Comunitățile, instituțiile acționând în numele Comunităților și pentru acestea.

Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile/competențele pe baza Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

2. Organele comunitare.

Datorită complexității materiilor care intră în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt înființate prin Tratate, iar altele sunt înființate fie de către instituțiile Comunităților europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunităților, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.

CAPITOLUL II

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I

Delimitări conceptuale

A. Consiliul de Miniștri – a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul constituind CECA) și Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind CEE și EURATOM).

După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) -cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – poartă denumirea de Consiliu de miniștri.

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale, terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.

B. Consiliul european a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern în anul 1974, când aceștia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe, cu președintele Comisiei și un vicepreședinte al acesteia.

Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniștri. Criteriile de separare a celor 2 instituții comunitare sunt:

a) Criteriul apariției:

– Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, adică prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și guvern;

– Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele constituind Comunitățile europene.

b) Criteriul componenței celor 2 instituții:

– Consiliul european are în compunere șefi de stat și/sau guvern ai statelor membre ale Comunităților europene;

– Consiliul de Miniștri are în compunere, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – Consiliul general – și, pe de altă parte, pe lângă miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort – Consilii specializate.

c) Criteriul atribuțiilor îndeplinite:

– Consiliul european este o instituție cu caracter politic;

– Consiliul de Miniștri este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene.

C. Consiliul european, ca instituție a Comunității europene, nu trebuie confundat cu Consiliul Europei – organizație internațională, regională de sine stătătoare.

Consiliul Europei a fost înființat în anul 1949, prin semnarea la Londra, Statutului organizației, de către 10 state.

Consiliul Europei este un organism internațional care grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizează progresul lor economic și social.

În prezent, Consiliul Europei cuprinde 46 de state membre, printre care și România. Țara noastră s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin Legea nr.64/1993 a aderat la statutul acestei organizații internaționale.

Orice stat european poate deveni membru al Consiliului, dacă respectă și întrunește cerințele statutului.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

Secțiunea a II-a

Componența Consiliului Uniunii Europene

De la 1 mai 2004, Consiliul este compus din 27 membri.

Alineatul 1 din articolul 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia „Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”, a fost înlocuit în articolul 146, alineatul 1 TCE stabilit de Tratatul asupra Uniunii Europene printr-un nou text:

„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.”

Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Cele mai frecvente sunt formațiile afacerilor generale, agricultură, economico-financiare.

Dacă afacerile generale sau cele privind la relațiile externe cer ca instituția Consiliului să fie compusă din miniștrii afacerilor externe, și atunci poartă denumirea de Consiliul Afacerilor Generale și al Relațiilor Externe sau al afacerilor generale, afacerile tehnice sunt tratate de Consiliile specializate compuse, în funcție de ordinea de zi, din diferiți miniștri ai guvernelor statelor membre. Atunci când Consiliul reunește, în mod conjunct, miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puțin frecventă.' De asemenea, se poate reține, recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului, devenite din ce în ce mai rare după anul 1988. 3. Funcționarea Consiliului.

Condițiile de funcționare a Consiliului sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constitutive și regulamentul interior elaborat de Consiliu.

Dispozițiile regulamentului interior stabilit de Consiliu, precizează modalitățile de organizare și de funcționare. Acest regulament este prevăzut de paragraful 3 din articolul 207 TCE inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a substituit articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat necesitatea modificărilor aduse printr-un nou regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, care a abrogat regulamentul interior, care data din anul 19794. Modificări ale regulamentului au intervenit, pentru a ține cont de schimbările care rezultă din tratatul de la Amsterdam, în anul 1999. Și acest regulament a fost modificat în urma Summit-ului de la Sevilla, din anul 2002. Noul regulament produce efecte de la 1 august 2002.

Funcționarea Consiliului ridică, în principal, problema președinției, a modului de deliberare și a organelor auxiliare.

A. Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, în conformitate cu modalitățile de rotație stabilite de articolul 203 TCE, aliniatul 2, introdus în Tratatul CE de Tratatul asupra Uniunii Europene.

-1995: Franța, Spania:

-1996: Italia, Irlanda; -1997: Țările de Jos, Luxemburg; -1998: Regatul Unit, Austria; -1999: Germania, Finlanda;

– 2000: Portugalia, Franța; -2001: Suedia, Belgia;

– 2002: Spania, Danemarca;

– 2003: Grecia, Italia;

– 2004: Irlanda, Olanda;

– 2005: Luxembourg, Marea Britanie;

Conform Concluziilor întâlnirii miniștrilor de externe ai statelor membre UE, din 12 decembrie 2005, ordinea președinților va fi următoarea:

– 2006: Austria, Finlanda;

– 2007: Germania, Portugalia;

– 2008: Slovenia, Franța;

– 2009: Republica Cehă, Suedia; -2010: Spania, Belgia;

– 2011: Ungaria, Polonia;

– 2012: Danemarca, Cipru; -2013: Irlanda, Lituania; -2014: Grecia, Italia; -2015: Letonia, Luxemburg; -2016: Olanda, Slovacia; -2017: Malta, Marea Britanie; -2018: Estonia, Bulgaria;

– 2019: Austria, România;

– 2020: Finlanda.

Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului și, în special al președintelui Consiliului Afacerilor generale. Președintele este însărcinat sâ stabilească calendarul președinției, să convoace Consiliul și să stabilească ordinea de zi provizorie, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului și să joace un rol important în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul european, și, în ceea ce-l privește pe președintele Consiliului Afacerilor generale, acesta este prezent în conduita relațiilor externe ale Comunităților și în reprezentarea externă a Uniunii.

Tratatul asupra Uniunii Europene a prevăzut o reprezentare a președinției, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor, al Băncii Centrale Europene și dreptul de a supune o moțiune spre deliberare acestui Consiliu.

Articolul 18 TUE precizează, potrivit formulelor parțial modificate de Tratatul de la Amsterdam, rolul președinției în cadrul PESC: reprezintă Uniunea în materiile care aparțin politicii externe și de securitate comună (§1); are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul PESC și exprimă, în principiu, poziția Uniunii în organizațiile internaționale și în cadrul conferințelor internaționale (§2); este asistat de Secretarul general al Consiliului, înaltul reprezentant PESC (§3); Comisia este asociată acestor sarcini, iar președintele este asistat, după caz, de statul care va exercita următoarea președinție (§4); statul care a exercitat președinția precedentă, și care intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este prezent; noua troika este, deci, compusă din președintele Comisiei și înaltul reprezentant PESC, eventual cu participarea viitoarei președinții.

B. Condițiile în care Consiliul votează ridică multiple dificultăți care apasă asupra eficacității sale, afectând exercitarea puterii de decizie. Regulilor complexe cu privire la modalitățile de vot li se adaugă problema dreptului de veto.

Autorii tratatelor consacră trei modalități de a vota, și anume:

a) Majoritatea simplă.

Votul majorității simple este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul CE. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită.

b) Majoritatea calificată.

Majoritatea calificată este modalitatea cea mai frecvent prevăzută. Calculul majorității calificate se face în funcție de ponderea stabilită de paragraful 2, din articolul 205 TCE, modificat ultima dată de articolul 14 din Actul de aderare din 1994. Astfel, până la data 30 aprilie 2004, repartizarea voturilor în cadrul Consiliului era următoarea:

– Germania, Franța, Italia, Regatul Unit aveau 10 voturi;

– Spania-8 voturi;

– Belgia, Grecia, Olanda și Portugalia – câte 5 voturi;

– Austria și Suedia – 4 voturi, fiecare;

– Danemarca, Irlanda și Finlanda – câte 3 voturi;

– Luxemburg – 2 voturi.

Atunci când Consiliul statua asupra unei propuneri a Comisiei, din totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuiau să fie favorabile deciziei. În cazul în care propunerea nu venea din partea Comisiei, din cele 87 de voturi posibile, pentru adoptarea deciziei erau necesare 62 de voturi favorabile a cel puțin 10 state membre. În cele mai multe cazuri se vota potrivit primei formule, rezultând că „minoritatea de blocaj” era de 26 de voturi (29%). Astfel, dacă o decizie nu obținea decât 62 de voturi, însemna că cel puțin 3 state s-au opus (două cu câte 10 voturi și unul cu 5 voturi).

Această procedură permitea statelor care beneficiază de cele mai puține voturi să obțină minoritatea necesară blocajului asociindu-și state care au voturi mai puține. Cele 62 de voturi necesare obținerii deciziei implicând votul favorabil a cel puțin 8 state, printre care și al celor care aveau cel mai mare număr de voturi, ceea ce corespundea cu majoritatea populației Comunității.

O altă formulă a votului majoritar calificat prevedea adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 era de 58 de voturi din 87 posibile.

În ciuda acestor originale și bine orientate abordări conceptuale, importanța majorității a rămas în practică foarte mică. Motivul îl constituie practicarea de către Franța, în anul 1965, timp de 6 luni, a „politicii scaunului gol”. Problema a fost rezolvată prin „Compromisul de la Luxemburg”, care prevede că, în situația deciziilor care se referă la interesele importante ale unui număr mare de state membre, Consiliul se va strădui, într-un interval de timp rezonabil, să găsească soluții care să poată fi adoptate de către toți membrii, respectând atât interesele lor, cât și pe cele ale Comunităților.

Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa, precum și Tratatul de aderare al celor 10 state, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea și funcționarea Consiliului. Astfel, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2004, numărul total de voturi existent în cadrul Consiliului a fost de 124, majoritatea calificată fiind de 88 de voturi. Dacă cele 15 state membre ale UE la data de 1 mai 2004 își păstrau numărul de voturi, celor 10 noi state membre le-au revenit următoarele voturi:

– Polonia-8 voturi;

– Republica Cehă și Ungaria – câte 5 voturi;

– Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia și Estonia – 3 voturi fiecare;

– Cipru și Malta – 2 voturi.

Însă, în prezent, de la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este 321, iar majoritatea calificată reprezintă 232 voturi. În această situație, repartizarea voturilor este următoarea:

– Germania, Franța, Italia și Regatul Unit – câte 29 de voturi;

– Spania și Polonia – câte 27 de voturi;

– Olanda-13 voturi;

– Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria și Portugalia – 12 voturi fiecare;

– Suedia și Austria – câte 10 voturi;

– Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda și Lituania – 7 voturi fiecare;

– Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru și Luxemburg – 4 voturi fiecare;

– Malta 3-voturi.

Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte cel puțin 62% din populația Uniunii Europene.

Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa și Tratatul de aderare prevăd un număr total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de 225 voturi. Ca urmare a aderării la Uniune, România și Bulgaria au 14 și respectiv 10 voturi în cadrul Consiliului. Această repartizare va trebui hotărâtă în cadrul Consiliul european.

Actul unic european a prevăzut recurgerea la majoritate în ipotezele în care unanimitatea era, până la AUE, cerută și introduce majoritatea pentru competențele noi atribuite Comunității:

– modificări sau suspendări autonome de drepturi privind tariful vamal comun; măsuri pentru protecția economiilor (depunerilor);

– regimul profesiunilor;

– libera prestare de servicii;

– liberalizarea mișcărilor de capitaluri;

– transporturi maritime și aeriene;

– piața internă, cu excepția fiscalității, a liberei circulații a persoanelor și a măsurilor relative la drepturile și interesele muncitorilor salariați pentru care regula unanimității a fost menținută;

– coeziunea;

– cercetare;

– mediu, cu excepția anumitor măsuri;

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce majoritatea în Tratatul CE:

– politica comună a vizelor, începând cu 1 ianuarie 1996;

– educație;

– sănătate publică;

– consumatori;

– rețele transeuropene;

– cooperarea în domeniul dezvoltării;

– sancțiuni economice;

De asemenea, recurgerea la unanimitate a fost reținută pentru anumite competențe noi și, în special, pentru deciziile cele mai importante din cadrul Uniunii economice și monetare.

Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziții:

– autorizarea cooperărilor consolidate;

– măsuri provizorii în cazul afluxului de refugiați;

– orientări în materia ocupării locurilor de muncă; acțiuni de încurajare a cooperării pentru ocuparea locurilor de muncă;

– cooperarea vamală;

– lupta împotriva excluderii sociale;

– egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei;

– sănătate publică;

– transparență;

– lupta anti-fraudă;

– statistică;

– autoritate independentă privind protecția vămilor;

– regiuni ultraperiferice;

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, votul cu majoritate calificată s-a extins la încă o serie de domenii, după cum urmează:

– cooperarea consolidată;

– lupta împotriva discriminării;

– acțiunile Comunității întreprinse în vederea asigurării și facilitării exercitării dreptului de liberă circulație și de liber sejur pe teritoriile statelor membre ale UE;

– azil, refugiați, politica de integrare;

– cooperarea judiciară în materie civilă, în situația procedurii unui incident transfrontier, cu excepția aspectelor ce aduc atingere dreptului familiei;

– cooperarea între statele membre;

– distorsiuni economice;

– probleme externe ale Uniunii economice și monetare;

– măsurile necesare introducerii rapide a monedei Euro;

– politica comercială comună, în domeniul acordurilor comerciale care au ca obiect servicii sau aspecte comerciale ale proprietății intelectuale;

– politica socială; în acest domeniu; Tratatul nu a extins votul cu majoritate calificată, însă a introdus o clauză pasarelă pentru anumite materii care rămân, în principiu, supuse unanimității. Astfel, Consiliul, statuând cu unanimitate, poate decide aplicarea procedurii co-deciziei potrivit art. 251 TCE la punctele d), f) și g) ale paragrafului 1 al art. 137;

– măsurile specifice destinate să apropie acțiunile angajate de statele membre în cadrul politicii industriale;

– coeziunea economică și socială;

– misiunile, obiectivele prioritare și organizarea Fondurilor structurale, inclusiv regulile generale aplicabile fondurilor. Cu toate acestea, trecerea la votul cu majoritate calificată nu va fi posibil decât începând cu 1 ianuarie 2007, cu condiția ca perspectivele financiare piurianuale aplicabile începând cu această dată să fie adoptate;

– cooperarea economică, financiară și tehnică cu state terțe;

– dispoziții financiare;

– adoptarea statutului și condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor Parlamentului european;

– statutul partidelor politice la nivel european;

– numirea Secretarului general al Consiliului și a înaltului Reprezentant PESC;

– remunerare;

– numirea membrilor Comisiei;

– înlocuirea unui membru al Comisiei;

– aprobarea regulamentului de procedură al Curții de justiție;

– aprobarea regulamentului de procedură al Tribunalului de primă instanță;

– numirea membrilor Curții de conturi;

– aprobarea regulamentului interior al Curții de conturi;

– numirea membrilor Comitetului economic și social european;

– numirea membrilor Comitetului regiunilor;

– numirea unui reprezentant special pentru politica externă și de securitate comună;

– acorduri internaționale;

– cooperarea consolidată în domeniul PESC;

– cooperarea consolidată în domeniul cooperării poliției și judiciare.

c) Unanimitatea.

Votul în unanimitate conferă fiecărui stat un drept de veto. Paragraful 3 din articolul 205 TCE dispune că „abținerea membrilor prezenți sau reprezentați nu constituie un obstacol la adoptarea deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziție, trecerea la majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu creșterea acestei perioade și trecerea la așa-numita perioadă definitivă.

Evoluția a antrenat reducerea progresivă a cerinței unanimității, fără a face să dispară în întregime.

Tratatul de la Amsterdam, reducând cazurile de unanimitate existente, a introdus câteva noi cazuri de vot cu unanimitate în Tratatul asupra Uniunii Europene și în Tratatul CE. Astfel, unanimitatea este extinsă la:

– constatarea încălcării de un stat a principiilor din aii. 6 TUE;

– deciziile luate în cadru! noului Titlu IV CE, excepție făcând deciziile vizate de art. 67, §3, care sunt adoptate cu majoritate;

– aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;

– suspendarea dreptului de vot, în Tratatul CE, pentru un stat care a încălcat principiile din art. 6, TUE;

– adoptarea de către Consiliu a acțiunilor și pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comună.

C. Organele auxiliare

Consiliul este asistat de un Secretariat general. Consiliul decide organizarea acestui Secretariat, plasat sub conducerea unui Secretar general. Secretarul general asigură buna funcționare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale Consiliului, gestionează fondurile puse la dispoziția Consiliului. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului. Secretarul general este asistat de către un cabinet.

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomați sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii acestor delegații se întâlnesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER). Propunerile, materialele supuse spre dezbatere, deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din echipe de specialiști ai ministerelor naționale de resort.

Alte organe auxiliare: grupurile de experți; Comitetul special pentru agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul monetar; Comitetul economic și social.

Secțiunea a III-a

Atribuții

Atribuțiile Consiliului sunt definite, într-o manieră generală, de către Tratatele constitutive.

Articolul 202 TCE prevede că instituția Consiliului asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre și că el dispune de o putere de decizie în vederea asigurării realizării obiectivelor fixate prin tratat și în condițiile prevăzute de acesta. Acest articol conferă Comisiei, în virtutea unui alineat adăugat la articolul 145 de Actul unic european, competențele de executare a regulilor pe care Consiliul le stabilește, exercitarea acestor competențe putând fi supuse unor anumite modalități. În virtutea acestui articol, Consiliul poate să-și rezerve, în cazuri specifice, exercitarea directă a unor competențe de executare.

Într-o manieră succintă, articolul 115 EURATOM dispune: „Consiliul își exercită atribuțiile și puterile de decizie în condițiile prevăzute de prezentul tratat.

El ia toate măsurile care sunt competența sa în vederea coordonării acțiunilor dintre statele membre și Comunitate”.

Într-o manieră generală, Consiliul apare în sistemul comunitar ca legiuitor de drept comun. Articolul 207, §3 TCE în redactarea sa stabilită de Tratatul de la Amsterdam, evocă situațiile în care Consiliul acționează „în calitatea sa de legiuitor”.

Consiliul deține în sistemul comunitar puterea de decizie.

Uniunea monetară impune Consiliului o intervenție importantă în coordonarea politicilor economice și sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.

Rolul Consiliului este esențial în cadrul PESC.

CAPITOLUL III

PARLAMENTUL EUROPEAN

În textul original al Tratatelor constitutive, instituția democratică era denumită .Adunare”. Această Adunare a primit titlul de Parlament european încă din anul 1962. Denumirea a fost oficializată prin articolul 3 din Actul unic european.

Secțiunea I

Alegerea membrilor Parlamentului european

și statutul acestora

Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE și EURATOM. Articolul 21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenția din 1957 cu privire la instituțiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanților parlamentari prin sufragiu universal direct.

Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, și anume:

– principiul votului unic;

– alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care începe joi dimineață și se termină în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea Parlamentului european;

– vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.

Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale).

Articolul 190, paragraful 4 TCE, așa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.”

Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 și 13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind repartizate, după cum urmează:

– Germania-99;

– Franța, Italia și Regatul Unit – câte 78 locuri;

– Spania, Polonia – fiecare 54 locuri;

– Olanda-27;

– Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și Republica Cehă – câte 24;

– Suedia-19;

– Austria -18;

– Danemarca, Finlanda și Slovacia – câte 14;

– Irlanda și Lituania – 13 locuri fiecare;

– Letonia-9;

– Slovenia-7;

– Cipru, Luxemburg și Estonia – câte 6 locuri;

– Malta-5 locuri.

Componența Parlamentului european va fi din nou revăzută odată cu aderarea la UE a României și Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri vor fi atribuite României și 18 Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732, deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiași tratat, componența va Fi revizuită, maximul de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de locuri, în timp ce Bulgaria de 17).

Atunci când Tratatul constituțional va fi ratificat și va intra în vigoare, numărul de locuri în cadrul Parlamentului de la Strasbourg nu va trebui să depășească cifra de 750, oricare ar fi numărul statelor membre ale Uniunii Europene. Repartizarea se va face tot proporțional, în funcție de numărul de locuitori din fiecare stat membru. Cu toate acestea, în cadrul Conferinței interguvernamentale din iunie 2004, șefii de stat și/sau de guvern au stabilit un număr minim de locuri – 6 și un număr maxim de locuri – 96. Numărul exact de locuri în cadrul Parlamentului pentru fiecare stat membru va fi hotărât de Consiliul european, cu suficient timp înainte de alegerile din anul 2009.

Statutul deputaților Parlamentului european este reglementat atât de dispozițiile comunitare, cât și de cele naționale.

Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Deputații sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor incumbă Parlamentului.

Cumulul mandatului european cu un mandat național este autorizat pe plan european, dar el este interzis pe plan național.

Actul privind alegerea reprezentanților Adunării stabilește în articolul 6, paragraful 1 incompatibilitatile. Astfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în același timp:

– membru al guvernului unui stat;

– membru al Comisiei;

– membru al Curții de justiție sau grefier;

– membru al Curții de Conturi;

– membru al Comitetului economic și social al CE sau al EURATOM;

– membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente și directe de gestiune administrativă;

– membru al Consiliului de administrație, al Comitetului de direcție BEI;

– funcționar sau agent în activitate în cadrul Comunităților europene.

Reguli naționale pot completa aceste incompatibilități.

Privilegiile și imunitățile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile, din anul 1965, au fost menținute de Actul din 1976.

Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricție deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Alineatul 2 prevede facilități în materie de taxe sau control.

Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul național, imunitățile deputaților sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din țara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptați de orice măsură de detenție ori de orice urmărire judiciară.

Indemnizația parlamentară și regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziții naționale.

Secțiunea a II-a

Organizarea și funcționarea Parlamentului european

Organizarea și funcționarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele constitutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuși. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

Parlamentul european cuprinde:

– un Birou;

– Conferința președinților;

– comisii;

– grupuri politice parlamentare.

A. Președintele Parlamentului, cei 14 vicepreședinți și cei 5 chestori sunt aleși de Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în care cei 5 chestori au un vot consultativ.

B. Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului și președinții grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit de Conferința președinților. Conferința este compusă din președintele Parlamentului și din președinții grupurilor politice.

Președintele este cel ce se ocupă de totalitatea activităților Parlamentului și de organele sale, prezidează sesiunile plenare, reprezintă instituția și exercită puteri în cadrul procedurii bugetare.

C. Parlamentul înființează comisii permanente. În prezent, există 20 astfel de comisii. Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului, realizează raporturi și mențin relații cu Comisia și Consiliul în intervalul dintre sesiuni.

De asemenea, Parlamentul poate crea comisii temporare, pentru o durată de 12 luni, putând fi prelungită printr-o decizie a Parlamentului.

Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu anul 1981, posibilitatea înființării unor delegații interparlamentare; aceste delegații sunt chemate să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului și în cooperarea interparlamentară.

Parlamentul european poate înființa comisii parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele asociate Ia Comunitate sau din statele cu care sunt angajate negocieri de aderare.

D. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există și deputați neînscriși.

Grupul Partidului Popular European (democrați-creștini) și Democraților Europeni – PPE-DE;

– Grupul Partidului Socialiștilor Europeni – PSE;

– Grupul Alianței Democraților și Liberalilor pentru Europa -ALDE;

– Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană – V/ALE;

– Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;

– Grupul Uniunii pentru Europa Națiunilor- UEN;

– Grupul Independenței și Democrației- IND/DEM;

– Grupul Celor Neînscriși.

Durata legislaturii este de 5 ani. Articolul 196 TCE prevede că Parlamentul ține o sesiune anuală; se reunește de plin drept în a doua zi de marți din luna martie și ține, câteodată, sesiuni suplimentare mai scurte.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu excepțional, la cererea unei majorități a membrilor săi sau a Consiliului ori Comisiei sau la cererea unei treimi din membri săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește în fruntea Secretariatului general.

Lucrările Parlamentului se desfășoară în trei orașe diferite.

Secretariatul se găsește la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Secțiunea a III-a

Rolul Parlamentului European

Parlamentul european exercită, în mod tradițional, un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare și nu are, deci, putere legislativă deplină în sistemul comunitar.

De-a lungul timpului, Parlamentul european primește puterea bugetară, el primind și putere de codecizie.

Obligația de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

Parlamentul este chemat să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri fondate pe articolul 310 TCE și acordurile de aderare după Actul unic european.

De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin votarea unei moțiuni de cenzură împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Uniunii europene a instituționalizat intervenția Parlamentului european în procedura de numire a membrilor Comisiei.

Dreptul de inițiativă al Parlamentului a fost recunoscut parțial. Tratatul asupra Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.

Dreptul de a examina petiții a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului european de noile texte care rezultă din Tratatul asupra UE.

Parlamentul numește mediatorul.

CAPITOLUL IV

COMISIA EUROPEANĂ

Secțiunea I

Componența și statutul membrilor

Membrii Comisiei trebuie să aibă cetățenia statelor membre. Odată cu extinderea Uniunii Europene la 25 de state, numărul membrilor Comisiei europene s-a ridicat la 30. Cele 15 state, deja, membre ale UE, și-au păstrat numărul reprezentanților în cadrul Comisiei, acestora adăugându-li-se câte un reprezentant din cele 10 noi state membre. Noii membri nu au deținut, însă, un portofoliu propriu până la începutul mandatului viitoarei Comisii, la 1 noiembrie 2004. Astfel, fiecare dintre cei zece noi membri au fost repartizați, timp de șase luni2 pe lângă vechii comisari europeni. În același timp, cei zece noi membri aveau drept de vot și participau „activ” la luarea deciziilor executivului comunitar.

Începând cu 1 noiembrie 2004, Comisia europeană cuprinde 25 de membri, câte unul pentru fiecare stat membru al UE.

Consiliul poate modifica numărul comisarilor, statuând în unanimitate.

Actuala Comisie europeană are următoarea componență:

– Jose Manuel BARROSO (Portugalia) – Președintele Comisiei Europene. Responsabil pentru: conducerea politică a Comisiei; alocarea responsabilităților. Totodată, Jose Manuel Barroso este și președintele grupului de comisari pentru Strategia Lisabona, precum și președintele grupului de comisari pentru relații externe;

– Margot WALLSTROM (Suedia) – Vicepreședinte și Comisar pentru Relații Instituționale și Strategia de Comunicare. Responsabil pentru: relațiile cu Parlamentul european; relațiile cu Consiliul și reprezentarea Comisiei, sub autoritatea președintelui, în cadrul Consiliului Afacerilor Generale; contactul cu parlamentele naționale, relațiile cu Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social și Ombudsman-ul european; înlocuirea președintelui atunci când lipsește; coordonarea strategiei de presă și comunicații. Este și Președintele grupului de comisari pentru comunicare și programare;

– Gunter VERHEUGEN (Germania) – Vicepreședinte și Comisar pentru întreprinderi și Industrie. Responsabil pentru: coordonarea rolului Comisiei în cadrul Consiliului Concurenței. Este președintele grupului de comisari pentru Consiliul Concurenței și vicepreședinte al grupului de comisari pentru Strategia Lisabona;

– Jacques BARROT (Franța) – Vicepreședinte și Comisar pentru Transport. Responsabil pentru transport;

– Sum KALLAS (Estonia) – Vicepreședinte și Comisar pentru Afaceri Administrative, Audit și Lupta împotriva Fraudei. Responsabil pentru: consolidarea reformei administrative; administrație și personal; descărcarea bugetară; auditul intern; lupta împotriva fraudei; securitatea. Este președintele Comitetului pentru Progresul Auditului;

– Franco FRATTINI (Italia) – Vicepreședinte și Comisar pentru Justiție, Libertate și Securitate. Responsabil pentru justiție și afaceri interne;

– Viviane REDING (Luxemburg) – Comisar pentru Societatea Informațională și Media. Responsabil pentru: societatea informațională, politica audiovizuală; coordonarea afacerilor din domeniul media;

– Stavros DIMAS (Grecia) – Comisar pentru Mediu. Responsabil pentru mediu;

– Joaquin ALMUNIA (Spania) – Comisar pentru Afaceri Economice și Monetare. Responsabil pentru: afacerile economice și financiare; problemele monetare; Biroul de Statistică;

– Danuta HUBNER (Polonia) – Comisar pentru Politica Regională. Responsabil pentru: politica regională; fondul de coeziune; fondul de solidaritate; Joe BORG (Malta) – Comisar pentru Pescuit și Afaceri Maritime. Responsabil pentru: pescuit și coordonarea afacerilor maritime;

– Dalia GRYBAUSKAITE (Lituania) – Comisar pentru Programarea Financiară și. Buget. Responsabil pentru programarea financiară și buget;

– Janez POTOCNIK (Slovenia) ~ Comisar pentru Știință și Cercetare. Responsabil pentru: știință, cercetare și dezvoltare; Centrul Unit de Cercetare;

– Jan FIGEL (Slovacia) – Comisar pentru Educație, Instruire, cultură și Multilingvism. Responsabil pentru: educație și instruire; tineret, sport, societatea civilă; cultură; traduceri și interpretare;

– Markos KYPRIANOU (Cipru) – Comisar pentru sănătate și Protecția Consumatorilor. Responsabil pentru: sănătate publică; afaceri privind consumatorul;

– Olli REHN (Finlanda) – Comisar pentru Extindere. Responsabil pentru: țările candidate (România, Bulgaria, Croația și Turcia); Balcanii Occidentali;

– Louis MICHEL (Belgia) – Comisar pentru Ajutorul Umanitar și Dezvoltare. Responsabil pentru: ajutorul pentru dezvoltare și cooperare; ajutorul umanitar;

– Laszlo KOVÂCS (Ungaria) – Comisar pentru Energie. Responsabil pentru: politica energetică; securitatea și siguranța nucleară;

– Neelie KROES (Olanda) – Comisar pentru Competiție. Responsabil pentru competiție;

– Mariann FISCHER BOEL (Danemarca) – Comisar pentru Agricultură și Dezvoltarea Rurală. Responsabil pentru: agricultură și Dezvoltarea rurală;

– Benita FERRERO-WALDNER (Austria) – Comisar pentru Relații Externe și Politica Europeană de Vecinătate. Responsabil pentru: relații externe; politica externă și securitate comună; politica europeană de vecinătate; delegările în țările terțe. Este Vicepreședinte al grupului de comisari pentru relații externe;

– Charlie McCREEVY (Irlanda) – Comisar pentru Piața Internă și de Servicii. Responsabil pentru: Piața Internă și Servicii Financiare;

– Vladimir SPIDLA (Republica Cehă) – Comisar pentru Piața Muncii, Afaceri Sociale și Egalitate. Responsabil pentru: piața muncii; Afaceri sociale; oportunități egale. Este președintele Grupului de Comisari pentru Oportunități Egale;

– Peter MANDELSON (Marea Britanie) – Comisar pentru comerț. Responsabil pentru: politica de comerț; dimensiunea internațională a competitivității. Este membru al grupului de comisari din Consiliul Concurenței;

– Andris PlEBALGS (Letonia) – Comisar pentru Taxe și Uniunea Vamală. Responsabil pentru Vamă și Taxe.

Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de competențele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independență. Textul art. 2131, menționează independența ca o condiție la numirea membrilor: „oferind toate garanțiile de independență”. Acest text dispune că „Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității.

În îndeplinirea sarcinilor lor, aceștia nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau organism. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.

Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.

Membrii Comisiei se bucură de privilegii și imunități consacrate de articolele 12-15 și 18 din Protocolul privind privilegiile și imunită-țile Comunităților europene.

Mandatul comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una din următoarele situații:

– împlinirea termenului;

– moțiune de cenzură a Parlamentului;

– demisie voluntară;

– demitere din oficiu;

– deces.

Similar miniștrilor unui. guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic și de Directoratul general din domeniul respectiv.

Secțiunea a II-a

Organizarea și funcționarea Comisiei

Organizarea și funcționarea Comisiei sunt reglementate de reguliie stabilite prin Tratatele constitutive și regulamentul interior prevăzut de alineatul 2 al articolului 218.

Funcționarea Comisiei este dominată de principiul colegialității. Art. 219 TCE prevede că „ Hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut la articolul 213.

Comisia se poate întruni în mod valabil numai în prezența numărului de membri stabilit de regulamentul său de procedură”.

Membrilor Comisiei le este încredințată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact articulării serviciilor administrative și a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire, în funcție de evoluția problemelor și de căutarea echilibrului.

Membrii Comisiei sunt responsabili, în cadrul acestor sectoare, de pregătirea lucrărilor Comisiei și de executarea deciziilor sale.

Comisia este convocată de președintele său; își ține ședința cel puțin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise în funcție de problemele apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv și fixează programele de lucru trimestriale. Președintele este cel care stabilește ordinea de zi. Fiecare comisar poate să înscrie o problemă care nu figurează în programul trimestrial pe ordinea de zi sau să ceară amânarea unei probleme înscrise pe ordinea de zi.

Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidențiale. Comisia poate să constituie grupuri de lucru dintre membrii săi.

Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un șef de cabinet și compus din consilieri (5 membri).

Președintele Comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comisiei, de un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale și veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea și publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către alte instituții, asigură relațiile oficiale cu celelalte instituții, urmărește lucrările altor instituții și informează Comisia.

Serviciile Comisiei sunt repartizate în Directorate Generale și servicii asimilate (subdivizate în direcții, diviziuni și unități). În prezent, Directoratele Generale sunt în număr de 25.

Pe lângă cele 25 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim anumite comitete create sau prevăzute de Tratatele constitutive:

– biroul statistic;

– biroul juridic;

– biroul de traduceri;

– servicii etc.

Secțiunea a III-a

Rolul Comisiei

Articolul 211 TCE1 prevede că, în vederea funcționării și dezvoltării Pieței Comune, Comisia „veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia:

– formulează recomandări sau avize în domeniile care fac obiectul prezentului tratat, în cazul în care se prevede acest lucru în mod expres în tratat sau Comisia consideră că este necesar;

– dispune de atribuții proprii de decizie și participă la adoptarea actelor Consiliului și Parlamentului European în condițiile prevăzute în prezentul tratat;

– exercită competențele conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta.”

Comisia are un important rol politic,- ea fiind răspunzătoare, din acest punct de vedere, în fața Parlamentului european.

Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate „să urmărească” un stat membru care nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin din tratate.

Ca organism executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetului comunitar și de administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară.

În sinteză, rolul Comisiei se rezumă la:

– asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare;

– inițiativă legislativă, sub forma propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

– chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.

CAPITOUL V

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Secțiunea I

Structura și statutul membrilor

Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

În prezent, Curtea este compusă din 25 judecători și 8 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curții.

Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curții, deși la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parțială a judecătorilor și a avocaților generali.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență.

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curții și de Regulamentul de procedură și se caracterizează prin:

– la intrarea în funcție, atât judecătorii, cât și avocații generali depun un jurământ prin care se angajează să-și exercite funcțiile imparțial și să nu divulge secretul deliberărilor;

– funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice funcție politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;

– la încetarea mandatului, judecătorii și avocații generali au obligația de „onestitate și delicatețe” în privința acceptării unor funcții sau avantaje;

– judecătorii și avocații generali beneficiază de imunitate de jurisdicție, chiar și după încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia;

– atât judecătorii, cât și avocații generali au obligația de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea de justiție își are sediul.

Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, președintele Curții de justiție, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Grefierul Curții este ales prin vot secret, pe o perioadă de 6 ani, mandat care poate fi reînnoit.

Grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor.

Grefierul are următoarele atribuții:

– primește, transmite și conservă toate documentele;

– realizează notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură;

– asistă la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor;

– are în grijă arhivele și se ocupă de publicațiile Curții;

– îndeplinește atribuții de gestiune și contabilizare;

– asigură traducerea documentelor.

Secțiunea a II-a

Organizare și funcționare

Instanța de la Luxemburg lucrează în Camere, formate din 3 la 5 judecători și în Marea Cameră, formată din 11 judecători.

Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a Comunităților, care este parte în proces.

Curtea se reunește în ședință plenară în cauze anume precizate în Tratate sau dacă se consideră că o cauză de care este sesizată are o importanță excepțională.

Curtea poate delibera valabil numai în prezența unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la deliberări.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei „Camere de Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza proceduri orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși. În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 11 judecători, în Marea Cameră de 9 judecători, iar în Camere de 3. Președintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu reproduce instituția „judecătorului național” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în fața Curților internaționale.

Deliberările sunt strict secrete și procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curții sunt colective și o angajează în ansamblul ei.

Curtea de justiție de la Luxemburg este o instituție care funcționează permanent, vacanțele judiciare fixate de ea întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale.

Secțiunea a III-a

Rolul Curții de justiție

Rolul Curții de justiție este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive, în acest sens, ea are următoarele competențe:

– efectuează un control al legalității actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență;

– interpretează unitar tratatele și actele comunitare pe – calea recursului în interpretare;

– controlează legalitatea acțiunilor sau' omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea;

– soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora;

– se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;

– devine instanță arbitrată, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunități;

– acționează ca instanță de recurs de ultim grad;

– este o instanță internațională, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis;

– dispune de o competență consultativă.

Secțiunea a IV-a

Tribunalul de primă instanță

Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul unic european în cele 3 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicții de primă instanță, pe lângă Curtea de justiție. Tribunalul de primă instanță a intrat în funcție la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.

1. Componență, organizare și funcționare.

Tribunalul de primă instanță este format din 25 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor.

Judecătorii sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componență avocați generali, dar membrii Tribunalului, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite afaceri. Criteriile de selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate și modalitățile de desemnare a avocaților generali sunt fixate de Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Președintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții.

Independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte.

Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea în plen.

2. Competența TPI.

Tribunalul de primă instanță are competența1 să audieze și să decidă în primă instanță toate acțiunile directe, cu excepția celor atribuite unei camere jurisdicționale sau a celor rezervate prin statut Curții de Justiție.

Împotriva acestor decizii se poate formula recurs în fața Curții de Justiție, limitat însă la chestiuni de drept.

TPI funcționează și ca instanță de recurs împotriva deciziilor luate de camerele jurisdicționale.

Tratatul de la Nisa a acordat TPI și competența de a audia și decide în cauzele privind recursurile prejudiciale, în anumite domenii stabilite prin Statut.

CAPITOLUL VI

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

Tratatul de Ia Nisa a prevăzut înființarea de Camere jurisdicționale în anumite domenii. La 4 noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această baza, o decizie care instituie Tribunalul funcției publice a Uniunii Europene.

Această nouă jurisdicție specializată are competența de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcției publice. Tribunalul funcției publice exercită, în primă instanță, competențele pentru a decide cu privire la litigiile între Comunități și agenții săi, în virtutea art. 236 din Tratatul instituind CE și a art. 152 din Tratatul instituind CEEA, înțelegând aici litigiile între orice organ sau organism și personalul său.

Deciziile sale pot face obiectul unor acțiuni introduse în fața Tribunalului de primă instanță și, în mod excepțional, în fața Curții de justiție a Comunităților europene.

Tribunalul are în componență 7 judecători, aleși pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dacă Curtea de justiție solicită, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate mări numărul judecătorilor. Judecătorii sunt numiți de către Consiliul UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina de a asigura o componență echilibrată a Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are cetățenia unională și îndeplinește condițiile prevăzute de art. 225A, alin. 4 TCE și art. 140B, alin. 4 TCEEA poate să-și prezinte candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor Curții, fixează condițiile și modalitățile cu privire la prezentarea și tratarea candidaturilor.

În cadrul Tribunalului funcționează un Comitet compus din 7 personalități dintre foștii membri ai Curții de justiție și ai Tribunalului de primă instanță și din juriști care au competențe notorii. Desemnarea membrilor Comitetului, precum și regulile sale de funcționare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandării Curții de justiție.

Comitetul își dă avizul cu privire la candidații la exercitarea funcției de judecător al Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidații care au o competență foarte ridicată.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un președinte. Mandatul acestuia poate fi, de asemenea, reînnoit.

Tribunalul funcției publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu excepțional, Tribunalul poate lucra și în ședințe plenare sau în Camere de 5 judecători sau 1 judecător.

Președintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.

Tribunalul funcției publice își numește un grefier, căruia îi fizează statutul.

Procedura în fața Tribunalului este cârmuită de Titlu III din Statutul Curții de justiție, cu excepția art. 22 și 23.

Dispozițiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului de primă instanță sunt aplicabile și Tribunalului funcției publice.

Faza scrisă a procedurii cuprinde prezentarea cererii și a memoriului în apărare, Tribunalul poate decide, dacă este necesar, și un al doilea schimb de memorii. Atunci când un al doilea schimb de memorii are loc, Tribunalul poate decide, cu acordul părților, să statueze fără a se mai recurge la procedura orală.

CAPITOLUL VII

CURTEA DE CONTURI A UNIUNI EUROPENE

Înființarea Curții de Conturi se înscrie în contextul aplicării și consolidării finanțării Comunităților prin resurse proprii și în cel al atribuirii Parlamentului european a responsabilității de a descărca Comisia pentru execuția bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.

În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicție.

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993.

Secțiunea I

Componența și funcționarea Curții de Conturi

Curtea de Conturi numără, în prezent, 25 membri. Ei trebuie să fie aleși dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut, în țările lor, instituțiilor de control extern sau care posedă o calificare specială pentru această funcție și trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Ei sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.

Membrii Curții de Conturi trebuie să-și exercite funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu natura funcției lor.

Funcția de membru al Curții este incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Curtea de Conturi funcționează ca un organ colegial. Fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate.

Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

Secțiunea a II-a

Atribuții

Atribuțiile Curții de Conturi sunt foarte largi și dintre acestea amintim:

– se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și cheltuielilor Comunităților, indiferent că sunt bugetare sau nu;

– Curtea își exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri comunitare;

– exercită o funcție de asistență a autorităților bugetare;

– are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.

CAPITOLUL III

REFORMA INSTITUȚIILOR EUROPENE

Secțiunea I

Reforma propusă de Tratatul de la Amsterdam

Ziua de 1 mai 1999 a fost marcată de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit. Deși construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii.

Geneza acestui tratat începe în iunie 1994 odată cu convocarea unui grup de reflecție. După o Conferință interguvernamentală, ce a durat mai mult de un an, Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997.

Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează altor două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anul 1986 (Actul unic european) și din anul 1992 (Tratatul de la Maastrichl), trebuia, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii:

– Deși Tratatul de la Maastricht crea o cetățenie europeană, adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conținut real;

– Tratatul de la Maastricht, continuând opera Actului unic european, ameliora funcționarea instituțiilor comunitare și consolida puterile de codecizie legislativă și de control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituțiilor nu au fost ușurate; aceasta pentru că, de acum înainte, instituțiile trebuiau să răspundă unei duble cerințe: una decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro, și cooperarea în materia politicii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii;

– Având în vedere că divizarea lumii în două blocuri este de domeniul trecutului, trebuie ca prezența Europei în contextul internațional, care evoluează rapid, să se reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a început să definească structurile și procedurile din acest punct de. vedere. El lasă, totuși, o poartă deschisă noilor reforme, atât în domeniul politicii externe, cât și în cel al apărării.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor constitutive, deși ele au fost modificate de Tratatul de la Maastricht.

Tratatul cuprinde 3 părți, și anume: modificări ale Tratatului UE, simplificarea tratatelor, dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 protocoale și 58 de declarații comune și uni sau multilaterale.

Tratatul vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, prin comunitarizarea unei părți din cel de-al 3-lea pilon (noul Titlu IV din Tratatul CE, „Vize, azil, emigrare și alte politici cu privire la libera circulație a persoanelor), integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV CE și cel de-al 3-lea nou pilon, redus la cooperarea poliției și organelor judiciare în materie penală.

Tratatul stabilește în Tratatul UE și Tratatul constituind Comunitatea europeană bazele cooperării consolidate, ce poate fi instaurată între anumite state membre, care doresc să avanseze mai rapid decât celelalte pe calea unei integrări sporite.

Tratatul nu aduce modificări considerabile competențelor Comunităților, sub rezerva câtorva dispoziții.

Dispozițiile sociale au fost considerabil extinse. Protocolul social, anexat Tratatului UE, este integrat în Tratatul CE.

Aporturile instituționale sunt multiple, dar componența Comisiei și ponderea voturilor în Consiliu nu au fost revăzute. Tratatul procedează la o extindere și la o simplificare a codeciziei. Majoritatea calificată este introdusă în noi domenii. Competențele Curții sunt extinse la noi materii, datorită comunitarizării unei părți a celui de-al 3-lea pilon și jurisidicționalizării acestui nou pilon.

1. Prezentare generală a Tratatului de la Amsterdam

După cum am mai spus, Tratatul de la Amsterdam cuprinde 3 părți: Modificări de fond; Simplificarea Tratatelor; Dispoziții generale și finale.

A. Modificări de fond

Prima parte cuprinde modificările Tratatului asupra Uniunii Europene și ale Tratatelor constituind Comunitățile europene și modificările actului privind alegerea reprezentanților Parlamentului european.

B. Simplificare

Articolele 6, 7 și 8, din Tratatul de la Amsterdam, procedează la o revizuire a Tratatelor CE, CECA și EURATOM. Dispozițiile caduce sunt suprimate, iar altele sunt adaptate pentru a ține cont de această operație.

Articolul 9 abrogă Convenția din 1957 cu privire la instituțiile comune și Tratatul din 8 aprilie 1965, numit „Tratatul de Fuziune a Executivelor”, menținându-le efectele esențiale, care constau în administrarea Comunităților de către instituții unice, sub rezerva Comitetului economic și social comun CE și EURATOM. Tratatul menține, dar modifică, prin introducerea unei referiri la Banca Centrală Europeană (BCE), protocolul privind privilegiile și imunitățile.

Articolul 10 prevede că operația de simplificare se face fără a aduce atingere acquis-ului comunitar.

Paragraful 1 declară că abrogarea sau suprimarea dispozițiilor din Tratatele constitutive și adaptările intervenite „nu aduce atingere efectelor juridice, nici dispozițiilor din aceste Tratate, în special cele care rezultă din termenele pe care ele le atribuie, nici celor din tratatele de aderare”.

Paragraful 2 adaugă că „efectele juridice ale actelor în vigoare (…) nu sunt afectate”.

Paragraful 3 extinde soluția la abrogarea Convenției din anul 1957 cu privire la instituțiile comune și a Tratatului din anul 1965, numit de „Fuziune a Executivelor”.

Articolul 11 atribuie competență Curții de justiție a Comunităților europene în cadrul dispozițiilor Tratatului CE pentru a doua parte a Tratatului de la Amsterdam și pentru Protocolul privind privilegiile și imunitățile.

C. Dispoziții generale și finale

Articolul 12, paragraful 1 prevede renumerotarea Tratatului asupra Uniunii Europene și a Tratatului constituind Comunitatea europeană, făcând referire la tabelele de echivalențe anexate Tratatului. Paragraful 2 precizează consecințele pentru referirile interne specifice fiecărui tratat vizat. Paragraful 3 prezintă consecințele pentru trimiterile făcute de alte instrumente sau acte. Paragraful 4 stabilește consecințele pentru referirile din alte instrumente sau acte cu anumite renumerotari a paragrafelor operate de articolele 7 și 8 în Tratatele CECA și EURATOM. De asemenea, se fac referiri la tratatele consolidate, anexate la Actul final, care nu au valoare oficială.

Tratatul este încheiat pentru o durată nedeterminată, fiind tradus în 11 limbi oficiale.

Tratatului de la Amsterdam i se adaugă Actul final, protocoalele și declarațiile.

2. Tratatul de Ia Maastricht – în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam

Tratatul enunța în Titlul I, după preambul, „Dispoziții comune”. Acest titlu era urmat de alte 3 titluri (II, III și IV) care stabileau „modificări aduse celor 3 Tratate constitutive ale Comunităților europene”, de Titlul V, cu privire la „politica externă și de securitate comună”, de Titlul VI, privind „cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne” și de Titlul VII, compus din „Dispoziții finale”.

Tratatul UE (TUE) a fost modificat prin articolul 1 al Tratatului de la Amsterdam și renumerotat.

Preambulul a fost modificat prin adăugarea unui considerent și modificarea altor trei considerente.

A. Dispozițiile comune

Titlul 1 enunță un anumit număr de dispoziții comune.

în primul său articol, tratatul instituie o Uniune Europeană. Potrivit unei formule de compromis, UE „marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni”.

Tratatul de la Amsterdam a adăugat formula „cu respectarea deplină a principiului transparenței”, care se înscrie în căutarea unei vizibilități crescute a construcției europene.

Articolul 2 TUE definește obiectivele Uniunii, care sunt:

1. „Uniunea își propune ca obiective:

– să promoveze progresul economic și social, precum și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și să ajute la o dezvoltare echilibrată și durabilă, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare care să permită, în final, o monedă unică, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat;

– să își afirme identitatea pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea treptată a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună, în conformitate cu dispozițiile art. J.7;

– să consolideze protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

– să mențină și să dezvolte Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen;

– să mențină integritatea acquis-ului comunitar și să îl dezvolte, cu scopul de a examina în .ce-măsură politicile și formele de cooperare instituite prin prezentul tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor și instituțiilor comunitare. Obiectivele Uniunii se realizează în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, în condițiile și potrivit calendarului prevăzute de acesta, cu respectarea principiului subsidiarității definit la art. 3b din Tratatul de instituire a Comunității Europene”.

Modificările esențiale care rezultă din Tratatul de la Amsterdam apar la prima liniuță și fac referire la un nivel de trai ridicat și la o dezvoltare echilibrată și durabilă; la a treia liniuță care, în noua sa redactare, consolidează apărarea comună; la a patra liniuță, care introduce obiectivul de a menține și dezvolta Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție.

Articolele 3, 4, 5 rămân neschimbate după Amsterdam.

Articolul 6 a suferit modificări importante după Amsterdam.

Potrivit noului paragraf 1, introdus în articolul 6 TUE, „1. Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.

Acest text cuprinde principii deja consacrate de Consiliul european, de preambulurile Actului unic european și Tratatului de la Maastricht și de referirile din paragraful 2 al art. F, TUE. Noul paragraf 1 a! art. 6, TUE prezintă avantajul de a întruni, într-o singură formulă, ansamblul principiilor pe care este fondată Uniunea, ceea ce va permite asigurarea controlului vizând respectarea de către statele membre a acestor principii și examinarea candidaturilor statelor terțe la aderarea la Uniune.

Paragraful 2 rămâne neschimbat: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate de Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar”. Totuși, de acum înainte, competența Curții de justiție arată dorința autorilor Tratatului de la Amsterdam de a dezvolta, cel puțin simbolic, protecția drepturilor omului.

Paragraful 1, devenit paragraful 3, a fost „amputat” de Tratatul de la Amsterdam în ceea ce privește referirile la „sistemul de guvernare al statelor membre, fondat pe principiile democrației”, care devine inutil, și se limitează la a afirma că „Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre”.

Articolul 7 TUE permite Consiliului, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern și statuând în unanimitate, să constate, pe baza propunerii unui stat membru sau a Comisiei, după avizul conform al Parlamentului european, încălcarea gravă și persistentă a principiilor vizate de articolul 6 TUE, paragraful 1: libertatea, democrația, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și statul de drept. Consiliul va putea suspenda, cu majoritate calificată, aplicarea anumitor drepturi extrase din tratate (printre care dreptul la vot) statului membru în cauză. Votul statului vizat nu este luat în considerare și abținerile statelor nu constituie un obstacol la unanimitate. Articolul 309, CE prezintă consecințele suspendării.

B. Modificările din Tratatele de instituire ale Comunităților europene

Titlurile II, III și IV cu privire la modificările aduse de TUE, respectiv Tratatelor constituind CEE (devenită Comunitatea europeană), CECA și EURATOM nu au fost modificate de Tratatul de la Amsterdam. Acesta aduce, totuși, propriile sale modificări Tratatelor constitutive ale Comunităților europene, care, în anumite cazuri, pot să se sprijine pe articolele care au fost modificate de Tratatul asupra Uniunii Europene.

Modificările aduse celor 2 Tratate, CECA și EURATOM, de Tratatul UE au fost de ordin instituțional, reluând, identic, modificările instituționale din Tratatul CEE, devenit TCE. Tratatul de la Amsterdam recurge la schimbări analoge, dar adaugă modificări legate de simplificarea tratatelor.

C. Politica externă și de securitate comună

Titlul V reunește dispozițiile cu privire la politica externă și de securitate comună (PESC). Acest titlu înlocuiește, după Tratatul asupra Uniunii Europene, Titlul III din Actul unic european privind cooperarea politică, care a fost abrogat de art. P, paragraful 2, din Tratatul UE. Sunt determinate obiectivele trasate acestei politici, care sunt definite și puse în aplicare de Uniunea Europeană și statele membre și care redau, din nou, toate domeniile inerente unei politici externe și de securitate:

„(1) Uniunea definește și pune în aplicare o politică externă și de securitate comună care include toate domeniile politicii externe și de securitate, ale cărei obiective sunt:

– apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;

– consolidarea securității Uniunii sub toate formele;

– menținerea păcii și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe;

– promovarea cooperării internaționale;

– dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

(2) Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce. Statele membre conlucrează pentru consolidarea și dezvoltarea solidarității politice reciproce. Acestea se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacității sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale. Consiliul veghează la respectarea acestor principii.

Progrese spre integrarea apărării în UE au fost făcute cu ocazia Tratatului de la Amsterdam, după cum o arată comparația din articolul 17 TUE cu vechiul art. J4. Este problema unei definiții progresive a politicii de apărare comună în locul unei definiții a termenului. Consiliul european poate decide trecerea la o apărare comună, dar statele membre trebuie să adopte o decizie în acest sens, conform cerințelor lor constituționale. Competența Uniunii se întinde la „misiunile umanitare și de evacuare, de menținere a păcii, de forțe combative pentru gestionarea crizelor, înțelegând aici misiuni de restabilire a păcii”. Raporturile cu UEO sunt, de asemenea, precizate, dar nu merg până la integrarea acestei organizații în UE. Tratatul nu exclude recurgerea la cooperări întărite în domeniul apărării.

Dispozițiile adoptate precizează, cu modificările ce rezultă din Tratatul de la Amsterdam, condițiile de intervenție a instituțiilor Uniunii Europene și obligațiile statelor membre.

Paragrafele 2, 3 și 4 din art. 28 precizează modalitățile de finanțare a cheltuielilor angajate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cu privire la PESC și modificările pentru finanțarea cheltuielilor operaționale introduse de Tratatul de la Amsterdam.

D. Cooperarea poliției și cea judiciară în materie penală (fosta „cooperare în domeniile justiției și afacerilor interne”)

Titlul VI, care consacra cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne, vizează, după Tratatul de la Amsterdam, cooperarea poliției și cea judiciară în materie penală. Această transformare este însoțită de importante schimbări în raport cu versiunea anterioară stabilită de Tratatul asupra UE.

Vechiul art. K1, TUE a fost înlocuit, în articolul 29, printr-un text diferit, și anume:

„Fără a aduce atingere competențelor Comunității Europene, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, prin prevenirea rasismului și xenofobiei și prin combaterea acestor fenomene. Acest obiectiv se realizează prin prevenirea criminalității, organizate sau de alt tip, și prin combaterea acestui fenomen, în special a terorismului, a traficului de ființe umane și a infracțiunilor împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de arme, a corupției și fraudei, prin:

– o mai strânsă cooperare între forțele de poliție, autoritățile vamale și alte autorități competente din statele membre, atât direct, cât și prin intermediul Oficiului European de Poliție (Europol), în conformitate cu articolele 30 și 32;

– o mai strânsă cooperare între autoritățile judiciare și alte autorități competente din statele membre, în conformitate cu articolul 31 literele (a) – (d), și cu articolul 31;

– uniformizarea, atât cât este necesar, a reglementărilor de drept penal ale statelor membre, în conformitate cu articolul 31 litera (e).”

Articolul 30 precizează diferitele aspecte ale acțiunii în comun în domeniul cooperării polițienești.

Articolul 31 aduce precizări în ceea ce privește cooperarea judiciară în materie penală.

Titlul precizează modalitățile de intervenție a instituțiilor europene și obligațiile statelor membre, cărora Tratatul de la Amsterdam le-a adus importante modificări. Printre aceste modificări se remarcă, în special, intervenția, considerabil mărită, a competenței Curții de justiție a Comunităților europene, în raport cu prevederile fostului articol K2, §2, lit. C, TUE și noile dispoziții cu privire la cooperările consolidate.

Articolul 40 se referă la posibilitatea ca anumite state membre să instaureze o cooperare consolidată care, spre deosebire de ceea ce era prevăzut de vechiul articol K7, se va derula în cadrul instituțional al Uniunii.

Dispozițiile instituționale din Tratatul CE, vizate de articolul 41, paragraful 1 sunt aplicabile dispozițiilor cu privire la cooperare: articolele 189, 190, 196 – 199, 203, 204, 206 – 209, 213 – 219, 255 și 290.

Paragrafele 2, 3 și 4 ale articolului 41 precizează modalitățile de finanțare a cheltuielilor angajate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cu privire la cooperare, cu modificări pentru finanțarea cheltuielilor operaționale și pentru jocul procedurii bugetare introduse de Tratatul de la Amsterdam.

Articolul K9 deschidea Consiliului de Miniștri, care statua cu unanimitate, posibilitatea de a extinde dispozițiile privind armonizarea din art. 100C din Tratatul Comunității europene, la acțiuni relevante din anumite domenii vizate de art. K1. Decizia pentru determinarea condițiilor de vot trebuia să fie adoptată, pe baza recomandării Consiliului, de statele membre, conform propriilor reguli constituționale. Modalitățile de punere în aplicare a acestei dispoziții au fost precizate de Consiliul european de la Edinburgh, din decembrie 1992, care a reamintit faptul că în Danemarca această adoptare se făcea în cazul unui transfer de suveranitate, fie cu o majoritate de 5/6 din deputații Folketing-ului, fie, simultan, cu majoritatea deputaților și majoritatea electoratului, pronunțat prin referendum.

Articolul 42, TUE permite, de acum înainte, comunitarizarea acțiunilor în domeniile vizate la articolul 29, care vor putea, potrivit aceleiași proceduri ca cea descrisă anterior, să fie rezolvate de Titlul IV.

E. Dispoziții privind cooperarea consolidată

Noul Titlu VII, introdus de Tratatul de la Amsterdam, permite statelor membre, care doresc să instituie între ele, cu privire la primul și al treilea pilon, o cooperare mai strânsă, să apeleze la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute de tratate. Cooperarea consolidată urmărește depășirea obstacolelor în dezvoltarea Uniunii, care rezultă din numărul crescut al statelor membre.

F. Dispoziții finale

Titlul VIII stabilește „Dispozițiile finale” ale Tratatului privind Uniunea Europeană.

Articolul 46 a fost modificat, în sensul unei măriri a competenței Curții de justiție a Comunităților europene.

Competența Curții se referă, în mod normal, la modificările Tratatelor constitutive care se integrează în acestea. Totuși, noul Titlu IV, „Vize, azil, emigrare și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”, integrat în Tratatul CE de Tratatul de la Amsterdam, este supus competenței Curții potrivit căilor derogatorii, prin raportare la căile dreptului comunitar.

Noul articol 46 TUE menține competența Curții pentru dispozițiile finale ale Tratatului asupra Uniunii Europene.

Articolul 47 rămâne neschimbat.

Paragraful 2, art. 48, care prevedea convocarea unei conferințe în anul 1996, evident, a fost suprimat de Tratatul de la Amsterdam.

Protocolul privind instituțiile în perspectiva extinderii UE, anexat Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatelor constitutive ale Comunităților europene, prevede, pe de o parte, după prima extindere, o modificare a componenței Comisiei, subordonată unei modificări a regulilor ponderii în Consiliu (fie o nouă pondere a voturilor, fie o dublă majoritate, de o manieră acceptabilă pentru toate statele membre) și, pe de altă parte, convocarea unei noi conferințe interguvernamentale cu cel puțin un an înainte ca numărul statelor membre să ajungă la 20, „pentru a proceda la o reexaminare completă a dispozițiilor din tratate cu privire la componența și funcționarea instituțiilor”.

Regulile cu privire la admiterea în UE, prevăzute, inițial, de cele 3 tratate constitutive ale Comunităților europene, au fost înlocuite de fostul articol O, din Tratatul asupra Uniunii Europene, fără ca această substituire să antreneze modificări de procedură.

Noul articol 49 TUE a modificat condițiile necesare aderării, aliniind, în parte, textele cu practica. De acum înainte, statele candidate trebuie nu doar să fie europene, să accepte acquis-ul comunitar, ci, de asemenea, trebuie să respecte principiile din articolul 6, paragraful 1 TUE.

Procedura nu a fost modificată de Tratatul de la Amsterdam.

Articolul 50, neschimbat, abrogă articolele 2-7 și art. 10-19 din Tratatul de fuziune din anul 1965 care instituie un Consiliu și o Comisie unice, paragraful 2 abrogă articolul 2 (Consiliul european), articolul 3, paragraful 2 (puterile și competențele instituțiilor și organelor competente în materia cooperării politice europene) și Titlul III (cooperarea politică europeană) din. Actul unic european, tratatul, potrivit articolului 51 TUE, neschimbat, este încheiat pentru o durată nelimitată.

Articolul 53 TUE, neschimbat, se referă la existența Tratatului într-un exemplar unic, în limbile statelor semnatare și a statelor aderante. Tratatul este depus în arhivele Guvernului Republicii Italiene.

G. Protocoale și declarații

16 protocoale sunt anexate Tratatului CE de către Tratatul privind Uniunea Europeană. Un protocol a fost anexat Tratatului UE și Tratatelor constituind Comunitățile europene. 33 de declarații adoptate de conferințele interguvernamentale figurau în Actul final al Conferinței.

Tratatul de la Amsterdam adaugă noi protocoale și declarații la aceste protocoale menținute și la declarațiile anterioare. Protocolul privind statutul Curții de justiție CECA este modificat prin substituirea textelor din Titlurile I și II din protocolul privind statutul Curții CE. Protocolul privind relațiile cu Consiliul Europei este, de asemenea, modificat.

3. Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam Tratatelor constitutive ale Comunităților europene

Articolul 2, privind misiunea Comunității europene, a fost modificat de Tratatul privind Uniunea Europeană. Noul text face referire la Uniunea economică și monetară, la o dezvoltare durabilă și echilibrată a activităților economice în ansamblul Comunității, la o creștere durabilă și neinflaționistă respectând mediul, la un înalt grad de convergență a performanțelor economice, la un nivel de trai și de protecție socială ridicat, la o creștere a nivelului și calității vieții, la coeziunea economică și la solidaritatea între popoare.

Tratatul de la Amsterdam a introdus o referire la egalitatea bărbați-femei, la un înalt grad de competitivitate a performanțelor economice, la un nivel ridicat de protecție a mediului și la ameliorarea cafității vieții. Articolul 3 a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam:

„(1) Pentru realizarea scopurilor prevăzute la articolul 2, acțiunea Comunității presupune, în condițiile și în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat:

– interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror alte măsuri cu efect echivalent;

– o politică comercială comună;

– o piață internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

– măsuri privind intrarea și circulația persoanelor în conformitate cu titlul IV;

– o politică comună în domeniile agriculturii și pescuitului;

– o politică comună în domeniul transporturilor;

– un sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă;

– apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune;

– promovarea unei coordonări între politicile de ocupare a forței de muncă ale statelor membre în vederea întăririi eficienței acestora prin elaborarea unei strategii coordonate privind ocuparea forței de muncă;

– o politică în domeniul social care include un Fond Social European;

– întărirea coeziunii economice și sociale;

– o politică în domeniul mediului;

– întărirea competitivității industriei Comunității;

– promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice;

– încurajarea creării și dezvoltării de rețele transeuropene;.

– o contribuție la realizarea unui nivel înalt de protecție a sănătății;

– o contribuție la o educație și o formare de calitate, precum și la înflorirea culturilor statelor membre;

– o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare;

– asocierea țărilor și a teritoriilor de peste mări în vedere creșterii schimburilor și a continuării efortului comun de dezvoltare economică și socială;

– o contribuție la întărirea protecției consumatorilor;

– măsuri în domeniul energiei, protecției civile și turismului;

(2) în toate acțiunile prevăzute de prezentul articol, Comunitatea urmărește să elimine inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei.”

Noutățile esențiale din paragraful 1, care rezultă din Tratatul de la Amsterdam, sunt: referirea, la litera d), la noul Titlu IV din Tratatul CE – „Vize, azil, emigrare și alte politici legate de libera circulație a persoanelor” – care corespunde dorinței de a crea și consolida un spațiu de libertate, de securitate și justiție și care se traduce în acest titlu printr-o comunitarizare a unei părți a celui de-al treilea pilon și a acquis-ului Schengen, vizat printr-un protocol; inserarea unei noi litere cu privire la angajare. Paragraful 2, privind egalitatea între bărbați și femei, a fost adăugat în cadrul diverselor modificări din tratat, care țin să întărească dispozițiile în favoarea egalității bărbați-femei.

Articolul 3A din Tratatul CE, care a fost introdus prin Tratatul asupra Uniunii Europene, a rămas neschimbat după Amsterdam.

Tratatul de la Amsterdam aduce câteva noutăți și remanierii politicilor comunitare: politică comercială comună, posibilitatea de a extinde sfera de aplicare a art. 133 CE (fostul art. 113) la problemele comerciale cu privire la servicii și la proprietatea intelectuală; politica socială și de angajare (noul Titlu VIII, privind angajarea, art. 125 -130 cu includerea în Tratatul CE a Protocolului social), lupta împotriva excluderii sociale (art. 136, alin. I, CE și art. 137, §2, alin. 3 CE, care apare în calitate de nou obiectiv al politicii sociale) și dispozițiile privind egalitatea între bărbați și femei (articolele 2 și 3, §1, CE). Modificări cu caracter proclamatoriu ating, de asemenea, mediul, sănătatea publică, protecția consumatorilor.

Schimbările instituționale introduse de Tratatul asupra Uniunii Europene au fost completate prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam.

Secțiunea a II-a

Reforma propusă de Tratatul de la Nisa

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Perspectiva aderării unor noi state a generat, în mod implicit, necesitatea apariției unor schimbări, în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.

În relație cu tendința extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se manifesta cerința ca UE să aibă o structură instituțională eficientă care să contribuie la afirmarea organizației pe plan mondial. S-a urmărit, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componența sa numai 6 state membre, la realitățile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de state.

Reforma introdusă prin Tratatul de la Nisa, din acest punct de vedere, prezintă un caracter evolutiv.

1. Reforma realizată la nivelul sistemului instituțional comunitar

Potrivit noului art. 189, alin. 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise acest număr la 700.

O nouă repartiție a locurilor în Parlament a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, pentru un total de 535 deputați, cărora li s-au adăugat, pentru legislatura 2004 – 2009, numărul reprezentanților noilor state membre, astfel încât numărul total este de 732. În acest scop, Consiliul este cel care a luat decizia. Problema se va relua, fiind de actualitate, atunci când vor avea loc și alte Conferințele de aderare.

După o scurtă analiză a numărului de locuri rezervate statelor, post-extindere, se poate observa că, excepție făcând Luxemburgul, Germania este singurul stat care își menține numărul de deputați într-o Uniune cu 27 de membri. Franța, Regatul Unit și Italia, în special, pierd, fiecare, câte 15 deputați. Pe de altă parte, Belgia și Portugalia se văd gratificate cu 22 de locuri, în timp ce Ungaria sau Republica Cehă, având o populație mai numeroasă, nu obțin decât 20 de locuri. Luând în considerare aceste aspecte, se pare că proporționalitatea între populația fiecărui stat membru și numărul de locuri repartizate s-a făcut după ce a fost acordat un anumit procent din totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul propusese ca un minim de 4 reprezentanți să fie atribuit fiecărui stat). Acest lucru pare să confirme ipoteza lansată de doctrinari și cercetători, ipoteză potrivit căreia repartizarea locurilor a servit ca mijloc de schimb pentru a compensa noile echilibre din cadrul Consiliului, fără ca ponderea democratica să fie un factor predominant.

Conform noului art. 190, paragraful 5, Consiliul UE are competență să aprobe statutul deputaților europeni cu majoritate calificată (cu excepția problemelor privind regimul fiscal al membrilor sau al foștilor membri).

Organizarea partidelor politice la nivel european, care anterior Tratatului de la Nisa, nu-și găsesc decât consacrată existența lor în Tratatul CE, este încurajată datorită existenței unei baze juridice noi care va permite Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statutul acestor partide.

Obiectivul urmărit de CIG a fost acela de a pune în aplicare un sistem care să atenueze consecințele aderării statelor care au o populație mai puțin numeroasă, atunci când vin în „concurs” cu statele care au o populație mult mai numeroasă, în ceea ce privește sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului.

Pentru a realiza acest lucru, au fost luate în discuție două formule posibile: dublarea majorității sau reponderarea în cadrul actualului sistem. În final, a fost reținută o formulă care îmbină cele două soluții.

Pe de o parte, noua pondere își produce efectele începând cu 1 ianuarie 2005.

Pe de altă parte, având în vedere numărul de voturi repartizat fiecărui stat (inclusiv România și Bulgaria), în cadrul Consiliului va exista un număr total de 345 voturi. În această situație, deliberările sunt valabile dacă se obțin cel puțin 258 voturi care să exprime votul favorabil al majorității membrilor, atunci când ele sunt luate pe baza propunerii Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt valabile numai dacă reunesc cel puțin 258 voturi care să exprime votul favorabil a cel puțin 2/3 dintre membri (15 state membre).

De asemenea, tratatul prevede că, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita verificarea faptului că statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această condiție nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi luată.

Declarația cu privire la extinderea Uniunii Europene exprimă poziția pe care o vor avea statele membre ca urmare a negocierilor de aderare: pragul majorității calificate într-o Uniune cu 27 de membri va fi de 258 de voturi din cele 345, ceea ce înseamnă că pragul majorității calificate din prezent se ridică. O altă Declarație cu privire la pragul majorității calificate și numărul voturilor minorității de blocaj într-o Uniune extinsă precizează că procentul voturilor care corespunde majorității calificate va crește în viitor, pe măsura extinderii UE, până va ajunge la 73,4%, atunci când toate statele candidate vor adera și că minoritatea de blocaj va trece la 91 de voturi.

Având în vedere cele mai sus prezentate, se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27 de membri:

– egalitatea voturilor între cele 4 state „mari” este menținută (29 de voturi fiecare), Spania conservându-și statutul său de intermediar între statele „mari” și cele „mici”, statut pe care îl împarte cu Polonia (27 de voturi);

– 3 state „mari” nu vor fi măsură să mai blocheze procesul decizional, așa cum se întâmplă în prezent;

– dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru, cu o majoritate consolidată (62%) din populația totală a Uniunii.

La nivelul Comisiei au fost aduse importante modificări atât în ceea ce privește desemnarea și componența Comisiei, cât și în ceea ce privește funcționarea sa.

Pornind de la ideea potrivit căreia instituția Comisiei trebuie să funcționeze pe baza principiului colegialității și să-și păstreze eficacitatea și într-o Uniunea extinsă, reprezentanții statelor membre1 au stabilit un plafon, plafon care diferă, după cum urmează:

– începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia are în componență câte un reprezentant al fiecărui stat membru, fără plafon (numărul va putea fi modificat de către Consiliu statuând cu unanimitate);

– în cazul în care Uniunea va număra 27 de state membre, numărul comisarilor, care va trebui să fie inferior numărului de state membre (deci, maxim 26), va fi stabilit de către Consiliu cu unanimitate de voturi și membrii vor fi aleși pe baza unei rotații egale; modalitatea rotației va fi, de asemenea, stabilită de Consiliu, statuând cu unanimitate și cu respectarea principiilor următoare: ordinea rotației și durata prezenței în Comisie.

Un pas important în accentuarea caracterului supranațional al Comisiei este acela al schimbării intervenite cu privire la numirea președintelui și a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la majoritate calificată.

Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor președintelui Comisiei, măsură care se dovedește a fi indispensabilă pentru a asigura coerența unui nou colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Astfel, președintele va hotărî repartizarea portofoliilor și va putea să remanieze aceste responsabilități în timpul mandatului. Totodată, președintele are dreptul, după aprobarea acestei măsuri de către colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. De asemenea, el va numi (după aprobarea colegiului) vice-președinții Comisiei.

Reforma adusă cu privire la Curtea de justiție a UE este una esențială. Aceasta vizează, astfel:

– înființarea camerelor jurisdicționale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanță (TPI);

– repartizarea competențelor între Curte și TPI;

– componența și funcționarea celor două instanțe.

Camerele jurisdicționale vor trebui înființate pe lângă TPI pentru a exercita, în anumite domenii specifice (cum este cazul celui al funcției publice europene sau al proprietății intelectuale), competențele jurisdicționale prevăzute de tratat.

Înființarea camerelor jurisdicționale specializate va trebui să degreveze Tribunalul de anumite cauze și să înlăture, pe cât posibil, întârzierile judiciare devenite, deja, considerabile.

Elaborarea și adoptarea, respectiv aplicarea regulilor cu privire la componență și competențe revin instituției Consiliului, care statuează cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului european și a Curții de justiție sau la cererea acesteia din urmă, după consultarea celorlalte două instituții. Membrii Camerelor sunt numiți de către Consiliu cu unanimitate de voturi.

Deciziile Camerelor pot face obiectul:

– fie al unui recurs (limitat la probleme de drept);

– fie al unui apel (care poate viza și probleme de fapt) în fața Tribunalului.

Deciziile TPI pot, apoi, „în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de justiție, în condițiile și limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios de a aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar”.

În această privință, articolul 62 din noul Statut al Curții, adoptat la Nisa, prevede că avocatului general îi revine sarcina de a „propune Curții de justiție reexaminarea deciziei Tribunalului” și aceasta, într-un termen de o lună, începând de la pronunțarea deciziei. Curtea de justiție decide, într-un nou termen, de o lună, dacă va avea loc o reexaminare sau nu a deciziei.

Procedura „reexaminării” trebuie, însă, să fie definită prin Statut. O declarație înscrisă în Actul final al Conferinței prevede că procedura reexaminării va avea caracter „de urgență”.

Tribunalului i se acordă, în mod direct, prin tratat, competențe având caracter principial, de a soluționa recursurile în anulare, în carență, în reparație și privind funcția publică, ca și recursurile întemeiate pe o clauză compromisorie, cu excepția:

– celor care sunt repartizate unei Camere jurisdicționale și

– celor pe care Statutul le rezervă Curții.

De asemenea, Tribunalul este competent să se pronunțe asupra recursurilor formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale.

Marea noutate a Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea competențelor între Tribunal și Curte, privește chestiunile prejudiciale (preliminarii) „în materii specifice, determinate de Statut”: în mod contrar a ceea ce era prevăzut pentru recursurile directe, competența nu este de principiu, ea există pe cale de excepție.

În ceea ce privește componența și funcționarea jurisdicțiilor comunitare, principalele modificări sunt, după cum urmează:

– Curtea este formată dintr-un judecător din fiecare stat membru, oricare ar fi numărul total al statelor membre, ceea ce va permite garantarea reprezentării tuturor sistemelor juridice naționale. Numărul avocaților generali ai Curții este de 8, dar acesta va putea crește printr-o decizie a Consiliului, care statuează cu unanimitate, la cererea Curții;

– în ceea ce privește Tribunalul, acesta va număra cel puțin un judecător din fiecare stat membru, numărul urmând a fi stabilit prin Statutul Curții;

– avocatul general al Curții nu va putea prezenta, de acum înainte, decât concluziile sale cu privire la cauzele care cer intervenția sa;

– Statutul Curții, în continuare, va putea fi modificat de către Consiliu, care statuează cu unanimitate, pe baza unui drept de inițiativă împărțit între Curte și Comisie, după consultarea Parlamentului european;

– regulamentele de procedură, al Curții și cel al Tribunalului (stabilit de comun acord cu instituția Curții), vor fi supuse aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.

Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de conturi este constituită din reprezentanți ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii Curții de conturi sunt numiți de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată.

Curtea de Conturi, din motive de celeritate, se poate constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de rapoarte sau avize.

Dispozițiile Tratatului prevăd îmbunătățirea colaborării Curții de conturi a UE cu instituțiile naționale similare. Unul dintre mijloacele folosite în acest sens poate fi constituirea, de către președintele Curții de Conturi, a unui Comitet de legătură cu persoanele care sunt conducători ai instituțiilor naționale corespunzătoare.

Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul și influența Comitetului economic și social (CES), ca for de investigare a intereselor partenerilor economici și sociali, la nivelul ansamblului UE.

CES va avea în componența sa un număr de cel mult 350 de reprezentanți.

Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa reglementează cerința ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care le reprezintă sau aceștia să îndeplinească acea condiție a responsabilității din punct de vedere politic.

Este de remarcat faptul că în materia procedurilor de decizie, progresele realizate nu au fost pe măsura aspirațiilor. 30 de acte, a căror adoptare cerea unanimitatea, sunt, în prezent, adoptate cu majoritate calificată, ceea ce este, din punct de vedere cantitativ, destul de important. Dar, pe plan calitativ, reforma lasă, încă, de dorit: procedurile sunt mult mai complicate în anumite materii sensibile; adesea, veto-ul este cerut în materii, precum: fiscalitatea (ceea ce este dificil pentru funcționarea Pieței interne), securitatea socială și mediu. Se poate observa că nu au fost înregistrate progrese în cadrul celui de al treilea pilon: justiție și afaceri interne, cu excepția materiei azilului și imigrării.

Astfel, Regatul Unit își păstrează dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul imigrării și dreptului de azil, iar Spania, Portugalia și Grecia în privința ajutorului regional.

S-a considerat, și nu fără temei, faptul că Tratatul de la Nisa trebuie să încorporeze Carta drepturilor fundamentale, deoarece documentul, printre altele, explică și problema importanței cetățeniei europene.

Încercând o analiză succintă, observăm cu claritate faptul că această Cartă a drepturilor fundamentale reprezintă rezultatul unei proceduri originale și fără precedent în istoria UE, procedură care poate fi rezumată astfel:

Consiliul european de la Cologne a fost cel care a formulat mandatul redactării unui proiect al Cartei drepturilor fundamentale;

– proiectul a fost adoptat în data de 2 octombrie 2000;

– Consiliul european de la Biarritz și-a dat acordul unanim asupra proiectului și l-a transmis Parlamentului european și Comisiei;

– Parlamentul european, în continuare, și-a manifestat voința, în sensul acordului, în data de 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;

– în numele instituțiilor lor, președinții Parlamentului european, al Consiliului și al Comisiei au semnat și recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, la Nisa.

Carta cuprinde, într-un text unic, pentru prima dată în istoria UE, ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, precum și ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii.

Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează:

– Demnitatea;

– Libertatea; .

– Egalitatea;

– Solidaritatea;

– Cetățenia;

– Justiția.

Documentul (Carta) reafirmă respectul pentru competențele Comunităților Europene, precum și pentru principiul subsidiarității. Ea are în vedere: drepturile și libertățile rezultate din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre; tratatele Comunității Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Carta socială europeană a Consiliului Europei și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, precum și alte convenții internaționale la care aderă Uniunea Europeană sau statele membre.

Problema statutului juridic, adică a forței obligatorii a Cartei, prin încorporarea ei în Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost ridicată la reuniunea Consiliului european de la Cologne care a și lansat demersul. Proiectul a fost redactat din perspectiva acestei eventuale încorporări și Parlamentul a fost de acord cu propunerea. Consiliul european de la Nisa a fost cel care a decis să examineze problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, dezbatere care a fost lansată pe 1 ianuarie 2001.

În Preambulul Cartei se arată, de altfel, și faptul că: „Popoarele Europei au stabilit între ele o uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune”.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, UE s-a întemeiat pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, ale libertății, egalității și solidarității. Ea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Plasând persoana în centrul acțiunilor sale, Carta instituie cetățenia UE și creează un spațiu de libertate, securitate și justiție adecvat.

Uniunea contribuie la ocrotirea și dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, a identității naționale a statelor membre și organizarea puterilor publice la nivel național, regional și local. Organizația încearcă să promoveze dezvoltarea echilibrului și asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii.

În cazul în care sunt încălcate dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, vinovăția și sancțiunile vor fi aplicate în conformitate cu dreptul național. Așadar, necesitatea unei Constituții a Uniunii Europene în cadrul căreia să fie introdusă și această Cartă este determinată de însăși esența raporturilor care se nasc și cărora trebuie să le fie determinate obiectul, subiectele și cauza, nemaifiind posibilă folosirea regulilor de drept internațional privat atunci când se va vorbi despre o Europă federală, indiferent că este vorba de varianta franceză a unei federații de tipul statelor-națiuni, sau că este vorba de federalismul clasic promovat de Germania.

Se poate, deci, afirma că această Cartă a drepturilor fundamentale este și va fi foarte importantă în noua arhitectură dacă avem în vedere locul și rolul său în structura legislativă comunitară. Este un veritabil motiv de reflecție cu privire la locul și rolul acesteia, dacă ne raportăm la documentele Consiliului Europei în materia drepturilor omului, dar și dacă avem în vedere extinderea competențelor instanțelor jurisdicționale de la Luxemburg (ale UE) și pe cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (a Consiliului Europei) și nu numai.

Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între altele, și faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum și tradițiile constituționale comune statelor membre.

În prezent, articolul 7 din TUE nu tratează decât existența unei încălcări grave și continue de către un stat membru a drepturilor fundamentale și posibilitatea sancționării acestuia (prin suspendarea anumitor drepturi care rezultă din tratat, de exemplu dreptul de vot).

Textul nu conține dispoziții de prevenire a unor astfel de încălcări grave a drepturilor omului.

Noul tratat permite Consiliului, care statuează cu 4/5 dintre membrii săi, pe baza unei propuneri motivate venite din partea unei treimi dintre statele membre, Parlamentului european sau Comisiei, și după avizul conform al Parlamentului european, să constate existența unui „risc clar de încălcare gravă de către un stat membru” a drepturilor fundamentale și să-i adreseze „recomandări în această privință”.

Înainte de a trece la această constatare, Consiliul, evident, va atenționa statul vizat. El poate, de asemenea, să ceară personalităților independente să prezinte un raport.

În perspectiva unei Uniuni extinse, recurgerea la cooperare consolidată se dovedește a fi deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, în primul rând, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puțin 27 de state membre și, nu în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-ului comunitar.

Astfel, cooperarea trebuie:

– să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să prezerve și să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;

– să respecte tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;

– să respecte acquis-ul comunitar;

– să se situeze în limitele competențelor Uniunii sau Comunității europene și să nu intervină în domeniile care intră în competența exclusivă a Comunității;

– să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform titlului XVII din același tratat;

– să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de concurență între acestea;

– să reunească minim 8 state membre (și nu majoritatea);

– să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;

– să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene;

– să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC), dar mai puțin în domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permită statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii Europene.

Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forțe de management al situațiilor de criză care să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme în războaie de proporții, având consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului refugiaților în Europa.

Considerându-se că Uniunea este capabilă în prezent să conducă operațiunile de gestionare a crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze și să antreneze o forță de reacție rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de „averea” NATO.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, și „Declarația privind viitorul Uniunii”. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu anul 2001, președințiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății .civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora urma să se poarte discuții au fost:

– simplificarea tratatelor (regruparea dispozițiilor fundamentale din cele 4 tratate de bază într-un singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar și pe înțelesul cetățenilor);

– delimitarea competențelor (cine și ce va face în Uniunea Europeană; care sunt competențele ce trebuie exercitate și la ce nivel – Uniune sau state membre?; în ce mod să se asigure o mai bună complementaritate a diferitelor niveluri de acțiuni legislative și administrative);

– statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;

– rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Odată ce aceste activități, având caracter pregătitor, se finalizau, trebuia să fie convocată o nouă CIG pentru a dezbate aceste probleme și pentru a aduce tratatelor eventuale modificări care se impuneau.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Succesul C.I.G. pentru adoptarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, concretizat la 17 și 18 iunie 2004, a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituții Europene va reprezenta cu siguranță un pas important pentru ca U.E. – în formatul său extins – să devină un actor global. În condițiile în care adoptarea unei constituții este de natură să aprofundeze în mod decisiv integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariția „tradiționalilor” piloni (pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în materie penală a justiției și poliției -fosta J. A.I.), un astfel de instrument ar servi ca un adevărat „catalizator” pentru consacrarea Uniunii ca un actor internațional de prim rang la nivelul societății internaționale.

Depășirea diferențelor de poziție care au determinat neadoptarea proiectului de Tratat constituțional în decembrie 2003 (principalii actori implicați în această „divergență” fiind Franța și Germania, pe de o parte și Spania și Polonia, pe de altă parte) au reflectat acceptarea unei soluții echitabile, care să satisfacă principalele grupuri de state. Astfel, a fost menținută ideea dublei majorități în cazul votului cu majoritate calificată-fiind marcată desprinderea de sistemul „Nisa”, cu consacrarea majorităților de 55% pentru state și 65% pentru populații. Astfel, s-a evitat posibilitatea constituirii unei „minorități de blocaj”, alcătuite dintr-un număr redus de state mari. Pe de altă parte, compromisul final a fost realizat și pe baza unor mecanisme „de flexibilitate” – cum ar fi „clauzele pasarelă” pe domenii specifice – care permit trecerea de la unanimitate la majoritate calificată prin decizia Consiliului European, adoptată cu unanimitate, ceea ce nu presupune modificarea Constituției, și așa-numitele „frâne de urgență” -adoptate, de exemplu, în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, în conformitate cu care un stat poate, în cazul când consideră că un act încalcă principiile fundamentale ale dreptului său intern, să apeleze la o procedură specială.

Rezultatul Conferinței interguvernamentale reflectă concretizarea unei voințe comune a statelor participante la Convenția privind viitorul Europei, manifestată la Consiliul European de primăvară. Un al doilea „eșec” al negocierilor ar fi reprezentat compromiterea proiectului constituțional pentru o perioadă îndelungată, mai ales în condițiile în care Președinția olandeză a anunțat că nu va prelua între prioritățile sale definitivarea Tratatului Constituțional, pe perioada mandatului său, în eventualitatea în care nu s-ar fi ajuns la un compromis.

Deși se poate constata că textul agreat în urma C.I.G. reprezintă un regres față de unele formule stabilite de Convenția pentru viitorul Europei în anul 2003, în raport cu situația status-quo-uluf, cu certitudine este un progres. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ 9 luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene.

Iată care sunt principalele modificări aduse de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa:

1. Tratatul atribuie personalitate juridică Uniunii Europene, care preia și obiectivele și atribuțiile comunitare, adică cele ale Comunității Europene și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Așadar, o dată cu adoptarea proiectului de Constituție, Comunitatea Europeană și Euratomul au dispărut, ele transferându-și competențele către Uniune.

Potrivit art. 1 paragraful 1 al proiectului, Uniunii Europeană îi sunt conferite de către statele membre competențe necesare pentru îndeplinirea obiectivelor comune. Acestea sunt: a) promovarea păcii, a valorilor sale și bunăstarea popoarelor; b) să ofere cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și de justiție, fără frontiere interioare, și o piață unică în care concurența este liberă și nefalsificată; c) o dezvoltare durabilă în Europa, bazată pe o creștere economică echilibrată, o economie socială de piață competitivă într-un înalt grad, care tinde spre ocuparea forței de muncă și progres social, și un nivel ridicat al protejării și ameliorării calității mediului; d) promovarea progresului științific și tehnic; e) combaterea excluderii sociale și a discriminărilor, promovarea justiției și a protecției sociale, a egalității între femei și bărbați, solidarității între generații și protecția drepturilor copiilor; f) promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale și a solidarității între statele membre; g) respectarea diversității culturale și lingvistice, precum și apărarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european; h) promovarea valorilor și intereselor proprii în relațiile cu statele terțe, contribuția la realizarea păcii, securității și la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea și respectul reciproc între popoare, la realizarea unui comerț liber și echitabil.

Valorile pe care este fondată Uniunea Europeană, conform art. 2 din proiectul de Constituție sunt: respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, precum și respectul drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare.

Uniunea Europeană acționează pe baza principiului atribuirii de competențe, care este completat cu principiile subsidiarității și proporționalității. În virtutea principiului atribuirii de competențe, Uniunea Europeană acționează în limitele competențelor pe care statele membre i le-au atribuit prin Constituție, în vederea realizării obiectivelor pe care aceasta le prevede. În consecință, competențele care nu îi sunt atribuite Uniunii prin Constituție aparțin statelor membre. Trebuie menționat că s-a anexat la proiectul de Constituție un protocol referitor la aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, la respectarea cărora veghează și parlamentele naționale.

Conform art. 10 paragraful 1 din proiect, Constituția și normele de drept adoptate de instituțiile Uniunii Europene se bucură de primordialitate față de dreptul intern al statelor membre, care sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura punerea în aplicare a obligațiilor ce le revin din Constituție sau din actele instituțiilor Uniunii. Rezultă, așadar, consacrarea expresă a principiului primordialității dreptului Uniunii, care nu era prevăzut în tratatele anterioare, dar a fost formulat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene ca fiind un „principiu fundamental al ordinii juridice comunitare”.

Competențele exclusive ale Uniunii, în cadrul cărora aceasta poate legifera și adopta acte juridice obligatorii pentru statele membre, se manifestă în următoarele domenii, prevăzute expres în art. 12 al proiectului de Constituție: a) stabilirea regulilor concurenței necesară funcționării pieței interne; b) politica monetară a statelor membre care au adoptat moneda euro; c) politica comercială comună; d) uniunea vamală; e) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului; f) încheierea de acorduri internaționale, când încheierea acestora este stabilită într-un act legislativ al Uniunii sau când sunt necesare pentru a permite exercitarea unei competențe interne, ori când afectează un act intern al Uniunii Europene.

Competențele partajate (concurente) cu statele membre sunt stabilite de art. 13 paragraful 2 al proiectului de Constituție în următoarele domenii: a) piața internă; b) spațiul de libertate, securitate și de justiție; c) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; d) transportul și rețeaua transeuropeană; e) energia; f) politica socială, doar cu privire la domeniile stabilite în Constituție; g) coeziunea economică, socială și teritorială; h) mediul înconjurător; i) protecția consumatorului; j) aspectele comune de securitate în materie de sănătate publică.

În domeniul politicilor sociale, Uniunea Europeană poate adopta inițiative în vederea coordonării acestora, precum și a politicilor locurilor de muncă în statele membre, adoptând liniile directoare ale acestor politici.

Competența Uniunii Europene în materia politicii externe și de securitate comună acoperă toate domeniile politicii externe, precum și ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună.

În art. 16 al proiectului de Constituție se prevede că Uniunea Europeană poate desfășura acțiuni de sprijin, de coordonare sau complementare care au finalitate europeană în următoarele domenii: a) industria; b) protecția și ameliorarea sănătății umane; c) educația, formarea profesională, tineretul și sportul; d) cultura; e) protecția civilă. Datorită deosebirilor legislative din statele membre în aceste domenii, se precizează că actele juridice obligatorii adoptate de Uniunea europeana în materiile respective nu pot stabili măsuri de armonizare a dispozițiilor legislative și regulamentare din statele care fac parte din Uniune.

În art. 17 al proiectului de Constituție este definită expres clauza de flexibilitate (în lucrările de specialitate aceasta a fost denumită competență implicită), care are în esența aceeași formulare ca și art. 308din Tratatul de instituirea Comunității Europene. Conform clauzei de flexibilitate, dacă o acțiune a Uniunii Europene este necesară în cadrul politicilor pentru a realiza unul din obiectivele stabilite de Constituție, fără ca aceasta să fi prevăzut mijloacele de acțiune în acest scop, Consiliul miniștrilor, statuând cu unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, stabilește dispozițiile necesare. Trebuie precizat că, potrivit art. 17 paragraful 1 din proiect, rolul Parlamentului European crește, deoarece el aprobă propunerea Comisiei, pe când actualul art. 308 TCE prevede că Parlamentul European este doar consultat în legătură cu dispoziția ce urmează a fi luată de Consiliu.

5. În ceea ce privește instituțiile Uniunii Europene, proiectul de Constituție instituționalizează Consiliul European, constituit pe baza hotărârii conferinței la nivel înalt de la Paris din 1974 și, apoi, introdus în art. 4 al Tratatului de la Maastricht din 1992, dar fără ca acesta să-i fi conferit statutul de instituție comunitară.

Art. 18 paragraful 2 al proiectului stabilește următorul cadru instituțional: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul miniștrilor, Comisia Europeană și Curtea de Justiție.

Rolul Parlamentului European crește, deoarece, potrivit art. 19 paragraful 1 al proiectului, el are atribuții importante: a) exercită, împreună cu Consiliul miniștrilor, funcțiile legislativă și bugetară; b) exercită funcția de control politic; c) exercită funcția consultativă și d) alege președintele Comisiei Europene.

Art. 20 paragraful 1 al proiectului de Constituție prevede rolul Consiliului European de a da Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale și de a-i defini orientările și prioritățile politice generale, precizând însă că acesta nu exercită funcția legislativă. Din Consiliul European fac parte șefii de stat și de guvern, președintele acestei instituții și președintele Comisiei. Președintele Consiliului European este ales cu majoritatea calificată de membrii Consiliului European, pentru o durată de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită o singură dată. Principalele atribuții ale președintelui Consiliului European sunt: a) prezidează lucrările acestei instituții; b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor, în cooperare cu președintele Comisiei; c) acționează pentru a facilita coeziunea și consensul în sânul Consiliului European; d) prezintă Parlamentului European rapoarte după fiecare reuniune ordinară trimestrială sau extraordinară; e) reprezintă Uniunea Europeană în domeniul politicii externe și al securității comune. Așadar, spre deosebire de reglementările comunitare în prezent în vigoare, conform cărora președintele Consiliului European își exercită mandatul pe o perioadă de șase luni, reprezentând fiecare stat membru prin rotație, proiectul de Constituție Europeană stabilește alegerea lui.

Principalele atribuții ale Consiliului miniștrilor (în prezent denumit Consiliul Uniunii Europene se referă la: a) exercitarea, împreună cu Parlamentul European, a funcțiilor legislativă și bugetară; b) exercitarea funcției de definire a politicilor Uniunii și a funcției de coordonare, în condițiile stabilite de Constituție. Consiliul miniștrilor se poate reuni în Consiliu legislativ, Consiliu de afaceri generale, Consiliu al afacerilor externe sau în alte formațiuni stabilite prin decizie a Consiliului European. Consiliul miniștrilor statuează cu majoritatea calificată, dacă nu se dispune altfel prin prevederile Constituției.

Art. 23 paragraful 1 conține o dispoziție foarte importantă referitoare la procesul legislativ, stabilind că întotdeauna când acționează în calitate de legislator, Consiliul se pronunță, împreună cu Parlamentul European, asupra legilor europene și asupra legilor-cadru europene, conform dispozițiilor din Constituție. Față de această prevedere se impun două precizări: a) proiectul de Constituție prevede că în procesul legislativ se adoptă legi europene și legi cadru europene, pe când Tratatul CE, în prezent în vigoare, prevede că reglementările de drept comunitar derivat sunt regulamentele, directivele și deciziile; b) adoptarea legilor europene se face împreună (conjunct) de către Consiliu și Parlamentul European, pe când în prezent, potrivit Tratatului CE, principalul legislator este Consiliul, iar Parlamentul European este asociat la procesul legislativ prin procedurile avizului consultativ, avizului conform, cooperării și codeciziei.

Proiectul de Constituție, în art. 23 paragraful 2, conține o dispoziție prin care este creată funcția de ministru al afacerilor externe al Uniunii Europene, care prezidează Consiliul afacerilor externe. Așadar, funcția de înalt reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe și de securitate comună a fost înlocuită cu cea de ministru al afacerilor externe al Uniunii Europene.

Președenția Consiliului miniștrilor, cu excepția celui care se reunește pentru afacerile externe, este asigurată prin rotație de către reprezentanții statelor membre pe o perioadă de cel puțin un an, pe baza regulilor stabilite printr-o decizie ce urmează a fi luată de Consiliul European.

Comisia Europeană, potrivit art. 25 al proiectului Constituției Europene, are următoarele atribuții: a) promovează interesul general european și ia inițiative în acest scop; b) veghează la aplicarea dispozițiilor Constituției Europene, precum și la dispozițiile emise de instituțiile europene pe baza acesteia; c) supraveghează aplicarea dreptului Uniunii Europene, sub controlul Curții de Justiție; d) reprezintă în exterior Uniunea Europeană, cu excepția politicii externe și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute în Constituție; e) are inițiativa programării anuale și plurianuale în vederea încheierii acordurilor interinstituționale; f) are inițiativa legislativă, un act legislativ neputând fi adoptat fără inițiativa ei, afară de cazurile în care Constituția dispune altfel.

În cadrul Comisiei se constituie un Colegiu compus din președintele Comisiei, ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene, un vicepreședinte și 13 comisari selecționați pe baza unui sistem de rotație egal între statele membre, stabilit printr-o decizie adoptată de Consiliul European. Președintele Comisiei numește comisarii fără drept de vot și el mai are ca atribuții principale: definirea orientărilor în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea, decide organizarea internă și numește vicepreședintele dintre membrii Colegiului.

Procedura de desemnare a președintelui Comisiei este deschisă de Consiliul European care, ținând cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European, propune acestuia, statuând cu majoritatea calificată, un candidat. Acesta este ales de Parlamentul European cu votul majorității, după care președintele Comisiei desemnează membrii acestei instituții de pe o listă pe care fiecare stat membru propune trei candidaturi. În final, președintele și comisarii care fac parte din Colegiu, inclusiv viitorul ministru al afacerilor externe, precum și persoanele care vor face parte din Comisie fără a avea drept de vot sunt supuși aprobării Parlamentului European pentru un mandat de 5 ani.

Curtea de Justiție, potrivit art. 28 din proiectul Constituției, cuprinde Curtea de justiție Europeană, Tribunalul de mare instanță și tribunalele specializate. Curtea de Justiție statuează: a) asupra recursurilor introduse de statele membre, de instituțiile europene sau de persoane fizice sau morale, conform dispozițiilor din Constituția Europeană; b) cu titlu prejudicial, la cererea jurisdicțiilor naționale, asupra interpretării dreptului Uniunii sau asupra validității actelor adoptate de instituțiile acesteia; c) în alte cazuri prevăzute în Constituție.

6. Actele juridice ale Uniunii Europene, conform art. 32 al proiectului de Constituție, sunt următoarele: legea europeană, care are caracter general, este obligatorie în toate elementele sale și este direct aplicabilă în toate statele membre; legea-cadru europeană, care leagă fiecare stat destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie să fie atins, autoritățile naționale având posibilitatea să aleagă forma și mijloacele de punere în aplicare.

Legile și legile-cadru europene sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de către Parlamentul European și Consiliul miniștrilor împreună (în mod conjunct), conform procedurii ordinare. Aceasta începe cu faza primei lecturi, în care Parlamentul European își transmite poziția Consiliului miniștrilor. Dacă acesta aprobă poziția Parlamentului European, legea este adoptată. Dacă Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului European, el își stabilește poziția după prima lectură și o transmite Parlamentului European, informându-l pe acesta cu motivele pentru care și-a stabilit poziția în prima lectură. în același timp, Comisia își precizează și ea poziția, cu care informează Parlamentul European. Faza celei de a doua lecturi se desfășoară astfel: a) dacă în termen de trei luni, Parlamentul European aprobă poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură sau nu se pronunță, actul propus este considerat adoptat; b) dacă în același termen, Parlamentul European, cu majoritatea membrilor care îl alcătuiesc, respinge poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură, actul propus se consideră că nu a fost adoptat; c) dacă în același termen, Parlamentul European propune, cu majoritatea membrilor săi, amendamente la poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură, textul amendat este transmis Comisiei, care emite un aviz, și Consiliul miniștrilor. În continuare, dacă, în termen de trei luni de la primirea textului amendat, Consiliul miniștrilor aprobă cu majoritatea calificată toate amendamentele, actul în cauză este considerat adoptat. Dacă nu aprobă, tot cu majoritatea calificată, toate amendamentele, președintele Consiliului miniștrilor, cu acordul președintelui Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere în termen de șase săptămâni. Comitetul de conciliere, compus din membri ai Consiliului de miniștri sau din reprezentanții acestora și din membri care reprezintă Parlamentul European, se pronunță în termen de șase săptămâni de la convocarea lui, cu precizarea că și Comisia participă la lucrări. Dacă nu se cade de acord asupra unui proiect comun, se consideră că actul nu a fost adoptat. Dacă însă în termenul de șase săptămâni, comitetul de conciliere reușește să prezinte un proiect comun, Parlamentul European și Consiliul miniștrilor dispun tot de un termen de șase săptămâni pentru a adopta actul conform proiectului comun. În acest sens, Parlamentul European trebuie să-l adopte cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul miniștrilor cu majoritatea calificată, în caz contrar considerându-se că actul nu a fost adoptat.

În situația în care Constituția prevede că inițiativa adoptării legii sau legii-cadru europene prin procedura ordinară poate aparține unui grup de state membre, Băncii Centrale Europene, Băncii Europene de Investiții sau Curții de Justiție, procedura este mai restrânsă.

Regulamentul european este un act fără caracter legislativ, dar cu aplicabilitate generală, care pune în aplicare acte legislative și unele dispoziții specifice ale Constituției. Regulamentul poate fi obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în fiecare stat membru, sau doar să lege fiecare stat destinatar în privința rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor naționale să aleagă formele și mijloacele adecvate.

Decizia europeană este un act fără caracter legislativ, obligatoriu în toate elementele sale. Dacă are un anumit destinatar, decizia este obligatorie doar pentru acesta.

Proiectul Constituției Europene prevede posibilitatea reglementării delegate, când legile și legile-cadru europene pot delega Comisiei competența de a edicta regulamentele delegate, care completează sau modifică unele dispoziții neesențiale ale legilor sau legilor-cadru. Legile de delegare conțin în mod explicit obiectivele, conținutul, întinderea și durata delegării, cu precizarea că elementele esențiale dintr-un domeniu nu pot face obiectul delegării.

Actele de executare aparțin statelor membre, care trebuie să ia toate măsurile de drept intern pentru punerea în aplicare a actelor juridice obligatorii ale Uniunii Europene. Când sunt necesare condițiile uniforme de executare a actelor obligatorii ale Uniunii, acestea pot conferi Comisiei sau Consiliului competențe de executare. Actele de executare ale Uniunii Europene pot fi regulamente europene de executare sau decizii europene de executare.

Atât legile și legile-cadru europene, cât și regulamentele europene și deciziile europene, trebuie să fie motivate. Legile și legile-cadru europene, semnate de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului miniștrilor, sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data pe care ele o stabilesc sau, dacă această dată nu este prevăzută, în a 20-a zi începând cu ziua următoare publicării. Regulamentele europene și deciziile europene, când destinatarul nu este indicat sau când sunt adresate tuturor statelor membre, sunt semnate de președintele instituției emitente și intră în vigoare la fel ca legile europene. Deciziile care sunt notificate destinatarilor produc efecte prin notificare.

7. Proiectul Constituției Europene include în domeniul de acțiune al Uniunii Europene o politică externă și de securitate comună, „bazată pe dezvoltarea solidarității politice mutuale a statelor membre, pe identificarea problemelor care prezintă un interes general și pe realizarea unui grad de convergență permanent în creștere a acțiunilor statelor membre”. În acest scop a fost introdus, în titlul I al proiectului de Constituție, capitolul II, intitulat „Dispoziții speciale”. Astfel, Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii și stabilește obiectivele politicii externe și de securitate comună, adoptând împreună cu Consiliul miniștrilor deciziile europene necesare. Politica externă și de securitate comună este pusă în executare de ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene și de către statele membre, utilizând atât mijloacele naționale, cât și pe cele ale Uniunii.

În cadrul Consiliului European și al Consiliului miniștrilor, statele membre se consultă asupra tuturor chestiunilor de politică externă și de securitate comună care prezintă un interes general, în vederea stabilirii unei abordări comune. Parlamentul European este consultat cu regularitate asupra principalelor aspecte și este informat cu privire evoluția politicii externe și de securitate comună.

Art. 39 paragraful 7 din proiectul de Constituție europeană precizează că în materia politicii externe și de securitate comună, atât Consiliul European, cât și Consiliul miniștrilor adoptă deciziile cu unanimitatea voturilor. în această materie nu se pot adopta legi sau legi-cadru europene.

În cadrul politicii externe și de securitate comună (PESC), proiectul de Constituție europeană a inclus și politica europeană de securitate și apărare, care a fost inițiată la Consiliul European de la Koln din 1999. Politica de apărare comună urmează să fie decisă de Consiliul European, care va statua în unanimitate. În acest scop, statele membre se obligă să pună la dispoziția Uniunii Europene capacitățile lor civile și militare, angajându-se în același timp să își amelioreze în mod progresiv capacitățile militare.

Textul proiectului de Constituție europeană prevede instituirea unei Agenții europene de armament, cercetare și capacități militare, în vederea stabilirii necesităților operaționale, pentru punerea în aplicare a măsurilor necesare întăririi bazei industriale și tehnologice în materia apărării, precum și pentru a participa la definirea unei politici europene a capacității de apărare și a armamentului.

Deciziile referitoare la punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comună se adoptă de Consiliul miniștrilor statuând în unanimitate, pe baza propunerii ministrului afacerilor externe al Uniunii sau a unui stat membru.

Până când Consiliul European nu va adopta decizia referitoare la apărarea comună, statele membre ale Uniunii Europene au obligația să asigure o cooperare strânsă în materia apărării. Astfel, în cazul în care unul din statele participante la această cooperare va fi victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state îi vor acorda ajutor și asistență prin toate mijloacele și posibilitățile de care dispun, inclusiv militare.

Art. 40 paragraful 8 al proiectului de Constituție Europeană prevede că Parlamentul European este consultat cu regularitate asupra principalelor aspecte și opțiuni fundamentale ale politicii de securitate și apărare comună și este ținut la curent cu evoluția acesteia.

8. În ceea ce privește crearea unui spațiu de libertate, securitate și de justiție în Uniunea Europeană (fost pilonul trei – JAI – al UE, conform Tratatului de la Maastricht) proiectul de Constituție Europeană prevede că în acest sens sunt adoptate legi și legi-cadru europene care vizează apropierea legislațiilor naționale favorizând, în același timp încrederea reciprocă între autoritățile competente ale statelor membre, îndeosebi în ceea ce privește recunoașterea deciziilor judiciare și extrajudiciare. Se prevede cooperarea operațională a serviciilor de poliție, vamă și altele specializate în prevenirea și descoperirea infracțiunilor. Parlamentele naționale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare de către statele membre a politicilor Uniunii în materia spațiului de libertate, securitate și justiție. De asemenea, parlamentele naționale sunt asociate la controlul politic al Europol și la evaluarea activităților desfășurate de Eurojust.

Art. 41 paragraful 3 al proiectului de Constituție Europeană precizează că în domeniul cooperării polițienești și în materie penală, statele membre dispun de dreptul de inițiativă (dacă reprezintă cel puțin 1 /4 din ansamblul statelor din Uniune).

Clauza de solidaritate, prevăzută de art. 42, stabilește că Uniunea Europeană și statele membre acționează împreună, într-un spirit de solidaritate, dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau catastrofe naturale ori de origine umană. Într-o asemenea situație, Uniunea Europeană acționează cu toate mijloacele, inclusiv militare, pentru: a) prevenirea amenințării teroriste; b) protejarea instituțiilor democratice și a populației civile de un eventual atac terorist; c) acordarea de asistență statului membru pe teritoriul său, în cazul unui atac terorist, la cererea autorităților; d) acordarea de asistență statului membru pe teritoriul său, în caz de catastrofă, la cererea autorităților.

În concluzie, se poate constata că, deși proiectul de Constituție Europeană introduce piloanele doi (PESC) și trei (JAI) în domeniul comunitar (care, prin

Tratatul de la Maastricht, forma pilonul unu al Uniunii Europene), acestea își păstrează un anumit specific, beneficiind de unele reglementări aparte, cum este regula unanimității la luarea deciziilor sau dreptul de inițiativă al statelor membre.

9. În legătură cu cooperarea întărită, art. 43 paragraful 1 al proiectului de Constituție Europeană, arată că aceasta se poate realiza de statele membre, în cadrul competențelor care nu aparțin în exclusivitate Uniunii Europene, recurgând la instituțiile acesteia si exercitând competențele lor. Cooperarea întărită vizează favorizarea realizării obiectivelor Uniunii și adâncirea procesului de integrare, dar nu poate aduce atingere pieței interne, coeziunii economice, sociale și teritoriale, nu poate constitui un obstacol sau o discriminare în

schimburile între state și nici să provoace distorsiuni ale concurenței. Cooperarea întărită este deschisă tuturor statelor membre și ea este autorizată de Consiliul miniștrilor dacă sunt îndeplinite două condiții: a) obiectivele urmărite să nu poată fi atinse într-un termen rezonabil de ansamblul Uniunii și b) să participe la ea cel puțin 1/3 din statele membre. Actele adoptate în cadrul cooperării întărite nu leagă decât statele participante.

10. Potrivit art. 57 din proiectul de Constituție Europeană, Uniunea Europeană este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile enunțate în art. 2 (demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului; aceste valori se manifestă într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare). Statul european care dorește să devină membru al Uniunii Europene se adresează cu o cerere Consiliului miniștrilor, iar Parlamentul European și parlamentele statelor membre sunt informate cu cererea respectivă. Consiliul miniștrilor, după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, statuează în unanimitate

admiterea statului în cauză. Acordul de admitere se încheie între statele membre și statul candidat, urmând ca acest acord să fie ratificat de fiecare stat contractant conform dispozițiilor constituționale proprii.

Consiliul miniștrilor, statuând cu majoritatea calificată, în situația în care anterior a constatat o violare gravă și peristentă de către un stat membru a valorilor enunțate în art. 2, poate adopta o decizie europeană de suspendare a anumitor drepturi ale statului membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliul miniștrilor.

Proiectul de Constituție reglementează retragerea voluntară a unui stat membru din Uniunea Europeană. într-o asemenea situație, statul respectiv se adresează Consiliului European, după care Consiliului miniștrilor negociază și încheie un acord în care se stabilesc condițiile de retragere, fiind necesară și aprobarea Parlamentului European.

Bibliografie

Literatură română

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2006;

Andrei Marga, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Andrei Popescu, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Bianca Predescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.

Constanța Călinoiu, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Corneliu Bârsan, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Cornelia Lefter, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Gr. Geamănu, Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.

G. Porfiriu, Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.

Iordan Gh. Bărbulescu, Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Irina Zlătescu Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Marin Voicu, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Octavian Bibere, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Roxana Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Literatură străină

A.Pepy, Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.

Tizzano A., La Corte di Giustizia delle Comunita europee, I Naples, 1967.

Bibliografie

Literatură română

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2006;

Andrei Marga, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Andrei Popescu, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Bianca Predescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.

Constanța Călinoiu, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Corneliu Bârsan, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Cornelia Lefter, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Gr. Geamănu, Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.

G. Porfiriu, Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.

Iordan Gh. Bărbulescu, Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Irina Zlătescu Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Marin Voicu, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Octavian Bibere, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Roxana Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Literatură străină

A.Pepy, Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.

Tizzano A., La Corte di Giustizia delle Comunita europee, I Naples, 1967.