Redefinirea Unor Noi Concepte Doctrinare In Mediul Operational Actual

Fizionomia operațiilor militare din secolul al XXI poate fi anticipată pornind de la realitățile secolului al XX – lea și de la evoluțiile previzibile în mediul strategic de securitate, incluzând aici tendințele de dezvoltare a tehnologiilor și implicațiile lor asupra forțelor armate. În același timp, trebuie să recunoaștem importanța crucială a calității forțelor armate care vor fi destinate executării viitoarelor operații.

Pe baza capacităților actuale în domeniul conducerii forțelor, în următorii ani vor fi dezvoltate patru concepte operaționale: manevra dominantă; angajarea precisă; protecția multidimensională; logistica focalizată. Aplicarea acestor patru concepte operaționale de către o forță armată robustă și de înaltă calitate îi va da acesteia posibilitatea de a domina un adversar în toate tipurile de operații militare. Această dominație totală va fi caracteristica esențială necesară forțelor armate pentru obținerea victoriei în secolul XXI.

Conform specialiștilor militari există șase elemente necesare transformării conceptelor operaționale în capacități operaționale: oamenii, conducerea, doctrina, educația și instrucția, structura organizatorică, dotarea. Fizionomia viitoarelor operații accentuează sursa fundamentală de putere a forțelor armate – oamenii. Aceștia prin capacitățile de analiză și sinteză și puterea de decizie vor asigura succesul forțelor angajate în acțiunile militare.

Dezvoltarea științei și tehnologiei conflictelor armate este dirijată, indiscutabil, de factorul politic. În același timp, însă, tehnologia militară influențează politica și arta militară. Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, care introduc a patra dimensiune în spațiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din domeniul militar sunt perfecționări tehnologice ale științelor naturii (cibernetica, fizica modernă, chimia, matematica etc.), specialiștii străini constatând că circa 400 de tehnologii au dublă folosință, în domeniile civil și militar.

În prezent, mai ales în sfera aero-spațială, capacitatea tehnologică civilă revoluționează tehnologia militară. Specialiștii străini consideră că în implementarea și folosirea tehnologiei militare a viitorului război se vor produce numeroase schimbări.

Spațiul de luptă înalt tehnologizat

Nicio țară de pe lume, nici chiar marile puteri economice, tehnologice și militare nu pot modela, singure și în mod izolat, mediul de securitate și, pornind de aici, nu-și pot asigura decât prin cooperare, alianță și parteneriat propria securitate.

Politica și strategia, chiar dacă definesc și configurează războiul, și-au pierdut primordialitatea, sau, în orice caz, au devenit mult mai dependente de informație și de tehnologie decât altădată. Desigur, dintotdeauna informația și tehnologia au fost importante, dar, în epoca de început a globalizării, ele devin factori de integrare, liantul oricărei acțiuni și al oricărei concepții. Primatul informației și al tehnologiei a devenit, în viziunea americană, indiscutabil. Generalul Gordon Sullivan și locotenent-colonelul James M. Dubik consideră că există următoarele tendințe în dezvoltarea tehnologiei, care sunt valabile pentru toate domeniile: creșterea puterii de distrugere; sporirea volumului și a preciziei focului; creșterea gradului de integrare tehnologică, prin care se asigură un randament sporit; creșterea rolului unităților mici; consolidarea invizibilității și detectabilității.

Evident, aceste considerații sunt pur militare sau, cel mult, de rezonanță tactică și strategică. Cel puțin, așa ar trebui să fie în determinismul războaielor cunoscute până acum. RMA schimbă însă determinările. Aceste tendințe au influență hotărâtoare nu numai în spațiul tactic și strategic, ci și în cel politic. Cu alte cuvinte, ele creează instrumentul înainte de a crea interesul, adică previn interesul, adică decizia politică. Dar tocmai aceasta este rațiunea noii RMA, adică, s-o ia, înaintea politicii, să-i ofere acesteia mijloacele de care ea să se folosească nu doar în materializarea deciziei, ci și în elaborarea ei.

În acest sens, o echipă de la Science Applications International Corporation (SAIC) a propus o tipologie a domeniilor de beligeranță pe care raportul special al Adunării NATO la care ne-am referit mai sus o consideră interesantă. Ea este determinată de aceste noi coordonate ale impactului RMA asupra confruntării și conține:

lovituri de precizie la mare distanță;

războiul informațional;

manevra dominantă;

războiul spațial.

În felul acesta, confruntarea directă, la contact cedează locul uneia mai complexe, multidimensionale, în diversitate tehnologică. Apare astfel conceptul de „război non-contact“, bazat pe superioritate tehnologică și, deci, strategică. Războiul non-contact este, de regulă, un război disproporționat, dus în superioritate tehnologică și în dominanță informațională. Raportul evidențiază un exemplu convingător: în 1943, Escadrila a 8-a a US Air Force a angajat, în tot cursul anului, doar 50 de obiective de valoare strategică. În primele 24 de ore ale războiului din 1991 împotriva Irakului, Forțele Aeriene Combinate au angajat 150, ceea ce înseamnă de o mie de ori mai multe decât în 1943, la care se adaugă precizia loviturilor și reducerea la maximum a efectelor colaterale. Se apreciază că, în 2020, ar putea fi lovite în jur de 500 asemenea obiective, chiar în primele minute ale campaniei, adică de 5000 de ori mai multe decât în timpul războiului din Golf.

Precizia armamentului este uluitoare. Rachetele de croazieră, bombele ghidate prin laser și prin GPS, sistemele AWACS au introdus elemente cu totul noi în fizionomia beligeranței, a spațiului de confruntare.

Această realitate l-a determinat pe generalul John Shalikashvili să publice, în 1996, un document intitulat Joint Vizion 2010 (JV 2010), prin care subliniază că, în revoluționarea modalităților de ducere a războiului, contează tehnologia, dar și calitatea comandamentului, a personalului, a structurilor organizaționale și a conceptelor operaționale. Shalikashvili rămâne în spațiul pe care el, în calitate, la vremea aceea de șef al Statului Major Întrunit, îl cunoștea foarte bine – spațiul militar de ducere a războiului, adică spațiul strategic, cel operațional și cel tactic, tratate, de data aceasta, într-o viziune integrată și integratoare. În acest perimetru, marile tendințe ale evoluției tehnologiei, după opinia fostului șef al Statului Major Întrunit al Forțelor Armate Americane, sunt următoarele:

precizia lovirii la distanță cu toată gama de vectori;

un evantai larg de efecte, de la neutralizare la distrugerea țintelor protejate;

tehnologii care să asigure invizibilitatea și o bună mascare a forțelor proprii;

sisteme de informații și de integrare a sistemelor (sisteme de sisteme).

Generalul american arată că JV 2010 se sprijină pe patru noi concepte operaționale: manevra dominantă; angajarea de precizie; protecția integrală; logistica în rețea.

Aceste concepte au fost și sunt încă dezbătute îndelung, nuanțat și foarte atent în Statele Unite, dar și acceptate ca atare. Fiecare dintre ele traduce în teorie o realitate guvernată de impactul tehnologic, de revoluționarea armamentelor și sistemelor de informații și de comunicații și deschide noi direcții de transpunere a lor și a efectelor lor în practica beligeranței, în strategia operațională.

Această impact tehnologic va fi atât de puternic încât aceste funcții vor deveni noi concepte operaționale: manevră dominantă; angajare precisă; protecție multidimensională; logistică focalizată.

Manevra dominantă va reprezenta aplicarea multidimensională a capacităților de informare, angajare și deplasare pentru a poziționa și folosi forțe întrunite (aeriene, terestre, navale și spațiale) dispersate pe o suprafață mare, în scopul îndeplinirii misiunilor operative stabilite. Manevra dominantă va permite forțelor armate să obțină un avantaj decisiv prin controlarea adâncimii, lățimii și înălțimii spațiului de luptă. Printr-o combinație de pârghii asimetrice, obținute prin poziționarea avantajoasă, viteza și ritmul decisiv, manevra dominantă ne va permite să aplicăm forța decisivă pentru a ataca centrele de greutate ale inamicului la toate eșaloanele și pentru a-l obliga pe inamic să reacționeze dintr-o poziție dezavantajoasă sau să capituleze.

Manevra dominantă va necesita structuri militare apte pentru a executa, din poziții larg dispersate, operații sincronizate și susținute. Acestea trebuie să fie capabile să aplice o forță copleșitoare în același mediu și să creeze avantaje asimetrice în alte medii, prin atacuri inter-dimensionale (din aer sau de pe apă spre uscat, de pe uscat sau mare spre apărarea antiaeriană). Capacitatea de a organiza forța în funcție de misiunea ei va asigura un avantaj suplimentar în domeniul protecției trupelor, ceea ce reprezintă un alt element cheie al succesului manevrei dominante. Combinația dintre acțiuni cursive , timp redus de constituire a forței și indici de descoperire dispersați și greu observabili va îngreuna acțiunea inamicului în descoperirea și atacarea forțelor noastre. Alte măsuri de protecție, tehnologiile „stealth” și capacitatea sporită de înșelare vor asigura avantaje similare pentru protecția trupelor. Concluzionând, conceptul manevrei dominante este o prescripție pentru operații întrunite mai rapide și mai agile, ce va combina mai eficient categoriile de forțe armate .

Angajarea precisă va consta dintr-un complex de subsisteme care vor permite localizarea obiectivelor și țintelor, transmiterea comenzilor și rapoartelor, generarea efectelor dorite, stabilirea nivelului de succes și menținerea flexibilității de reangajare cu precizie atunci când va fi necesar. Angajarea precisă a inamicului de la o distanță mai mare va permite controlul mai bun al spațiului de luptă și protecția sporită a forțelor proprii. Angajarea precisă va combina mai bine operația informațională cu procesul de achiziție a țintelor și cu sistemul de comandă și control, pentru a obține o probabilitate mai mare de realizare a efectului dorit, cu un risc mai mic și pagube colaterale minime. Ea va fi obținută prin folosirea unei game din ce în ce mai mari de mijloace, de la mijloace aeriene cu lansare sau largare precisă până la arme cu o mare capacitate de discriminare, asigurând o mare varietate de opțiuni flexibile și precise .

Protecția multidimensională presupune protejarea forțelor proprii împotriva efectelor tehnologiilor avansate pe care inamicul le-ar putea folosi. Fără asigurarea măsurilor adecvate de protecție, aceste noi concepte operaționale vor fi foarte vulnerabile. Nivelul necesar de protecție va fi obținut prin conceptul numit protecția multidimensională. Prima condiție necesară a acestei protecții este reprezentată de controlul spațiului de luptă, pentru fi siguri că forțele proprii își pot menține libertatea de acțiune pe timpul deplasării, manevrei și angajării în luptă, concomitent cu asigurarea apărării multistrat a forțelor și instalațiilor proprii. Protecția multidimensională va permite folosirea eficientă a forțelor proprii, degradând oportunitățile inamicului de a reacționa. Ea va fi esențială, în majoritatea operațiilor, pentru obținerea și menținerea inițiativei. Conceptul va fi proactiv, încorporând măsuri și acțiuni ofensive și defensive, ce se pot extinde mult în zona controlată de inamic.

Protecția multidimensională se va baza pe superioritatea informațională, ce va asigura cunoașterea multidimensională și identificarea tuturor forțelor din spațiul de luptă. Pe această bază, vom putea folosi întreaga gamă de măsuri active și pasive la toate eșaloanele.

Măsurile active vor include operațiile de control ale spațiului de luptă executate în scopul garantării superiorității aeriene, terestre, navale și informaționale, pentru a obține gradul de control necesar îndeplinirii misiunilor. Măsurile active vor include, de asemenea, un sistem de apărare antiaeriană și antirachetă, integrat pe toată adâncimea zonei de operații, ce va exploata toate capacitățile categoriilor de forțe armate de a detecta, identifica, localiza, urmări și interzice atacul inamic asupra forțelor întrunite.

Măsurile pasive vor include protecția inerentă asigurată de superioritatea informațională și de dispersarea forțelor proprii. Dispersarea operațională va reduce riscurile viitoare ce vor fi asumate de forțele proprii. Noii senzori și sistemele de distribuire automatizată a informațiilor vor fi folosite pentru detectarea atacurilor cu armele de distrugere în masă, nucleare, biologice și chimice de la o distanță mai mare și pentru avertizarea în timp util a unităților ce ar putea fi afectate. Măsurile îmbunătățite de mascare și înșelare a inamicului, protecția individuală și colectivă sporită și o mai mare capacitate întrunită de lichidare a efectelor armelor de distrugere în masă, nucleare, biologice și chimice vor fi, de asemenea, elemente cheie pentru realizarea protecției multidimensionale.

Considerăm că aceste măsuri active și pasive vor fi combinate pentru a obține o arhitectură suplă și întrunită a protecției forțelor, ce va amplifica contribuția fiecărei categorii de forțe și a fiecărui sistem sau eșalon. Rezultatul va fi o libertate de acțiune mai mare și o protecție mai bună a tuturor eșaloanelor împotriva sistemelor de armament moderne, armelor de distrugere în masă sau altor sisteme convenționale și neconvenționale.

Logistica focalizată este legată în mod direct de celelalte concepte operaționale care se bazează pe capacitatea forțelor armate de a-și proiecta puterea de luptă la momentul și locul decisiv. Pentru a optimiza aceste concepte, logistica trebuie să fie oportună, flexibilă și precisă. De aceea, logistica focalizată va reprezenta o fuziune de noi tehnologii informaționale, logistice și de transport, dezvoltate în scopul asigurării unui răspuns rapid în situații de criză, schimbării destinației bunurilor chiar pe timpul transportului și asigurării unui pachet logistic optim direct la eșalonul strategic, operativ sau tactic. Ea va fi complet adaptivă la nevoile forțelor din ce în ce mai dispersate și mobile, asigurând suportul logistic în termen de ore sau zile.

Funcțiile logisticii vor încorpora noi tehnologii informaționale pentru a schimba organizarea rigidă de tip „vertical” din trecut. Conținutul pachetelor logistice modulare și specifice va evolua în viitor pentru a răspunde mai bine cerințelor situațiilor neprevăzute. Logistica forțelor armate va lucra în strânsă legătură cu sectorul civil pentru a profita de noile practici comerciale și de potențialul economiei naționale sau al rețelelor internaționale de comerț. Capacitățile logistice active și din rezervă, pregătite pentru a lucra în sistemul întrunit al operațiilor, vor putea asigura sprijinul logistic atât timp cât va fi necesar. Tehnologiile informaționale vor permite dezvoltarea și optimizarea sistemului de transport aerian, naval sau pe calea ferată cu cel al depozitelor pre-poziționate în zona de operații, vor asista sistemele logistice de distribuție punctuală și vor mări durata de viață a tehnicii de luptă aflate deja în înzestrare. Rezultatul acestei combinații de îmbunătățiri va fi o forță mai mică și mai mobilă, care va necesita mai puțin sprijin logistic continuu și structuri logistice mai mici, micșorând astfel vulnerabilitatea căilor noastre de comunicații logistice .

Lucrarea lui Shalikashvili, prin ideile cheie pe care le promova în anul 1996, deschidea un nou orizont nu numai teoriei militare, ci și practicii. La urma urmei, generalul american nu era un teoretician, în sensul consacrat al cuvântului, ci un practician, așa cum îi stă bine unui șef de stat major. Probabil că el, prin aceste sublinieri, nu s-a gândit neapărat la modificarea sau revoluționarea paradigmei războiului, ci doar la creșterea eficienței acțiunii militare, pe suport tehnologic, științific și informațional.

De aceea, aproape imediat, ideile lui au fost preluate, continuate și transformate în capacități de acțiune și de reacție pentru forțele interarme. The Concept for future Joint Operations (CFJO) dezvoltă conceptele din JV 2010 și le dă o finalitate practică. Conceptul pentru viitoarele Operații Întrunite (Integrate, Articulate) impune schimbări majore în șase domenii critice: personal; leadership; doctrină; educație și formare (pregătire); organizare; material.

Pornind de aici au fost elaborate conceptele Army Vision 2010 și Army After Next, care se desfășoară pe 30 de ani, adică până în anul 2025. Cercetarea care se derulează în aceste coordonate vizează îndeosebi patru domenii: geopolitica; arta militară; teoria umană și organizațională; tehnologia.

Aceste desfășurări, chiar dacă, aparent, nu aduc nimic nou (totdeauna cercetarea în domeniu s-a desfășurat și pe aceste coordonate sau în primul rând pe aceste coordonate), concentrează în același plan efortul de corelare a politicilor cu strategiile mijloacelor și forțelor, în raport cu performanțele științifice și tehnice la care s-a ajuns și în funcție de calitatea sistemelor de comunicații, realizată prin noile tehnologii, mai ales prin cele de cercetare și amplificare a undelor.

Rezultatele au început deja să fie vizibile prin punerea în aplicare (de către americani, evident) a unor imperative operaționale privind proiectarea forțelor, operațiile decisive, modelarea câmpului de luptă, protejarea și susținerea forțelor etc.

Avem de-a face cu o revoluție în toate componentele domeniului militar și nu numai aici, ci și în cele adiacente, care vizează economia, politica și cultura strategică. Este și motivul pentru care, așa cum am arătat, nu se folosește noțiunea de domeniu militar, ci cea de afaceri militare.

În ceea ce privește fizionomia mijloacelor de luptă, RMA presupune conceperea, experimentarea și producerea a noi generații de sisteme de arme, bazate pe tehnologia informației, nanotehnologie, biotehnologie și chiar tehnologie și inginerie genetică. Se mențin, deocamdată, platformele tradiționale – portavioane, avioane de luptă cu pilot sau fără pilot, tancuri și sisteme pe șasiu –, nivelul forțelor – 12 portavioane, 20 de escadrile aeriene, 10 divizii –, dar se dezvoltă, în același timp, sistemele viitorului, în limitele unui buget situat în 2007 la peste 430 de miliarde de dolari, de două ori mai mare decât al restului lumii militare.

În cadrul acestor noi sisteme, războiul informațional, mijloacele de transport (nave cu o viteză de 100 de noduri, avioane de transport aerian supersonic și hipersonic, logistică adecvată, unități mai mici și mult mai mobile etc.) și războiul spațial vor avea un rol foarte important.

Conceptul american, în pofida cramponării acestei uriașe forțe în războiul de atriție din Irak și din Afganistan, pe care americanii doar îl supraveghează și, într-un fel, îl gestionează, are o expresie foarte exactă în realizări efective, adică în sisteme de arme, în cercetarea științifică, în doctrine, politici și strategii.

Războiul neconvențional

Astăzi, din nou, tehnologia separă taberele posibil a se confrunta. De o parte se află înalta tehnologie, de cealaltă se află inferioritatea tehnologică sau, mai precis, tehnologia conjuncturală, extrem de diversificată și de amestecată. Tehnologia impune și tipul de strategie adecvat. Este evident că înalta tehnologie va permite și va impune strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunilor speciale și strategia totală sau integrală. În aceeași măsură, mijloacele perfecționate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parțiale, strategiile de influențare, de impunere sau de amenințare. Dar și aceste tipuri de strategii solicită și vor solicita în continuare mijloace adecvate scopurilor și obiectivelor războiului (confruntării).

Ceea ce va continua să dividă și să complice lumea spațiului confruntării se referă nu doar la interese, ci și la posibilități, la mijloace. Acțiunile, ca și reacțiile, vor fi totdeauna într-o strictă dependență de mijloace, iar acestea vor continua să evolueze nu doar într-o singură direcție, ci radial și fractal. Va fi din ce în ce mai greu ca planeta să fie controlată. Mai exact, tocmai datorită tehnologiilor și reacțiilor la acestea, cu cât se vor perfecționa mai mult mijloacele de supraveghere, gestionare și rezolvare a situațiilor conflictuale, cu atât vor crește vulnerabilitățile interne și riscurile asociate acestora. De aceea, problema strategiei mijloacelor, care pun în operă o politică a mijloacelor, dar și o realitate a evoluției științifice și tehnologice a domeniului, este una de cea mai mare importanță.

Avem de-a face cu trei tipuri mari de vulnerabilități, sensibile la trei tipuri mari de amenințări:

vulnerabilitățile informaționale care sunt strict legate de evoluția IT;

vulnerabilitățile tehnologice, care sunt strict legate de accesul la high-tech și de reacțiile corespunzătoare;

vulnerabilitățile asimetrice, care sunt strict legate de acțiunile și reacțiile haotice (în sensul teoriei haosului, al sensibilității la variația condițiilor inițiale), care îmbracă întreaga gamă de posibilități, de la violența primitivă, la violența informațională.

Întregul arsenal de mijloace, dar mai ales sistemele de arme sau sistemele de sisteme au evoluat și continuă să evolueze pe trei mari coordonate:

sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele care țin de ADM;

sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informației (IT) și pe high-tech, care conduc la strategia războiului bazat pe rețea;

sistemele de arme neconvenționale care participă efectiv atât la generarea, cât și la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.

Influența sistemelor de arme asupra politicii și, direct sau indirect strategiei, este indubitabilă. Desigur, această influență nu se exercită unilateral, ci într-un sistem de condiționări complexe. Oricum, factorul tehnic și tehnologic este, deopotrivă, o rezultantă a cerinței politice și strategice (strategia mijloacelor, strategia generativă) și un factor de influențare a strategiei, astfel:

Sistemele de arme bazate pe mijloacele de distrugere în masă au generat strategia ripostei masive, strategia descurajării nucleare, strategia ripostei flexibile.

Sistemele de arme de înaltă precizie au generat strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunii (reacției) concentrate și eficiente, strategia bătăliei aeroterestre și strategia acțiunilor speciale.

Sistemele de arme neconvenționale (care sunt adiacente sistemelor de arme convenționale) au generat strategia acțiunii permanente, integrale și eficiente, adică strategia războiului continuu, strategia reacției asimetrice, strategia acțiunii radiale și strategia acțiunilor neconvenționale indirecte.

Războiul de gherilă

Dacă războiul de tip popular total pare să nu mai fie posibil (cel puțin, așa se lasă impresia, întrucât și acest tip de război, ca și războiul de mare intensitate, presupune un angajament total, ceea ce este greu de acceptat), gherila nu-și pierde nimic din forța sa tradițională. Gherila este un produs al strategiei asimetrice și constă într-o modalitate de răspuns neconvențional, prin violență, la o politică neconvenabilă dusă în general de state, dar și împotriva statelor. Luptătorii gherilelor acționează după regulile atacului prin surprindere, ale hărțuirii, distrugerii și chiar prin mijloace ale terorismului. Gherila lovește deopotrivă punctele slabe și punctele tari, caută vulnerabilitățile, sensibilitățile, dar și punctele-cheie și centrele de putere. Acțiunile gherilelor nu au nici logică, nici morală, nici ritm, nici reguli. Ele se desfășoară zi și noapte, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, pretutindeni și prin toate mijloacele. Luptătorii gherilelor acționează în grupuri mici, cu armament ușor, deopotrivă, după regulile acțiunii armate, după cele ale conspirației și chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea, gherila este foarte greu de controlat și de contracarat. După al doilea război mondial, gherila a luat o dezvoltare fără precedent, îndeosebi în America Latină, dar și în Africa, în Asia, în Caucaz și chiar în Balcani.

De remarcat că, în aproape toate situațiile, acțiunile gherilelor au realizat scopurile pe care și le-au propus sau măcar o parte dintre acestea. Nimeni nu a reușit, până în momentul de față, să controleze total fenomenul gherilelor.

Gherila a fost îndreptată îndeosebi împotriva guvernelor din anumite țări, îmbrăcând forma unor acțiuni armate violente, desfășurate prin surprindere, prin care se urmăreau scopuri separatiste, obiective revendicative, unele vizând cucerirea puterii politice, altele – destrămarea statelor naționale sau obținerea unor avantaje financiare, materiale sau teritoriale.

Războiul de gherilă – ca formă asimetrică de acțiune sau de reacție – este considerat incomod și foarte periculos, indiferent care ar fi forțele și mijloacele care se opun acestuia. Gherilele columbiene, cele albaneze din Kosovo și din FRI Macedonia, ETA și IRA, ca și cele afgane și cecene au dat și dau mare bătaie de cap autorităților statale și organismelor internaționale care încearcă să stăpânească sau măcar să pună sub control fenomenul.

Deși folosește și mijloace și procedee ale terorismului, gherila nu este terorism. Gherila este un tip de război foarte dinamic și de o mare diversitate (în ceea ce privește procedeele de acțiune), legat de un anumit spațiu, și care urmărește scopuri limitate (răsturnarea unui guvern, obținerea unor drepturi, independență statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). Gherila se opune unei armate regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia și tactica proprii unei armate, ci prin cele specifice acestui tip de război.

Niciodată luptătorii de gherilă nu vor accepta să acționeze pe fronturi constituite și prin mijloace acceptate sau controlabile. Gherila este un război care se supune unei singure teorii – cea a haosului – și nici acesteia pe de-a întregul.

Războiul de gherilă este un produs tipic al strategiilor asimetrice și, deși are aproape aceeași filosofie pretutindeni, filosofia lui este extrem de felurită. Pentru că gherila este un război al situațiilor, nu o situație a războiului.

Războiul terorist, războiul împotriva terorismului

La un moment dat, terorismul a fost considerat, după conflictele etnice, ca una dintre cele mai mari amenințări la adresa securității și stabilității. Într-adevăr, crima organizată și terorismul au proliferat foarte mult în ultimele decenii, astfel încât, la intrarea în mileniul trei, aproape că nu există stat sau organism internațional care să nu-și pună problema apărării și protecției împotriva acestui flagel. După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra unor obiective din Statele Unite ale Americii, terorismul a fost considerat, în primul rând de către administrația americană din acea vreme, ca Război Terorist, deci ca o amenințare principală la adresa Statelor Unite și a lumii democratice.

Terorismul este, deopotrivă o agresiune și o reacție la agresiune. Ca agresiune, el vizează crearea unei situații instabile, de teamă și teroare, de care să profite anumite cercuri. Această noțiune – anumite cercuri – este greu identificabilă și la fel de greu cuantificabilă. Experiența ultimelor decenii a arătat că traficul de droguri, crima organizată și, legat de acestea, terorismul reprezintă un adevărat cancer al societății moderne, vulnerabilă la acele subversiuni și diversiuni care proliferează sub aura democrației, libertății de mișcare și de organizare și drepturilor omului. Acest flagel a cuprins practic întreaga societate omenească, de la faubourg-urile sărace la marile centre de civilizație, de la lumea interlopă la marea finanță, de la stradă la rețelele Internet. Printre caracteristicile cele mai importante ale acestui nou tip de război – pentru că niciodată, în istoria sa de mii și mii de ani, terorismul nu a atins acest nivel extrem (de aceea îi spunem „nou”) –, ar putea fi analizate și următoarele:

teatrul său nu este o locație anume, adică un teatru de operații, ci se constituie din întreaga societate omenească, din întregul glob pământesc și chiar unele părți accesibile deja ale cosmosului;

dezvoltarea acțiunilor de tip terorist, ciberterorist, pirateric, sau de altă natură și în spațiul virtual, creând astfel un „câmp de luptă” inedit și foarte complicat;

acțiunile de tip terorist, deși par simple și limitate la câteva proceduri, sunt, practic, infinite, deoarece ele depind de omul-armă, iar aceste are o infinită putere imaginativă și creativă;

folosirea inteligenței perverse ca armă și ca suport al construirii și dezvoltării faliilor strategice, care fac imposibil dialogul, concilierea, colaborarea și soluționarea pașnică;

nevoia unei strategii globale, dar imposibilitatea coordonării strategice unitare;

determinările în evantai și în cascadă și, din această cauză, imposibilitatea previziunilor de durată privind evoluția acestui fenomen, datorită numărului foarte mare de variabile aleatoare;

menținerea organică a inițiativei în plan tactic și chiar în plan operațional și strategic, ceea ce permite realizarea surprinderii și o viteză foarte mare de acțiune și de regrupare;

extremismul omniprezent.

Despre terorism, cel puțin până în acest moment, știm doar că niște oameni foarte furioși (chiar dacă nu par, dar, în sinea lor, așa sunt), individual sau grupați în organizații mai mult sau mai puțin conspirative, mai mult sau mai puțin secrete, atacă violent oameni de pe stradă, din locurile publice, distrug infrastructuri, asasinează demnitari, ucid șefi de state, aruncă în aer magistrale și fac tot felul de lucruri de-astea oribile, fără să bănuim până unde ar putea să ajungă sau când și unde se vor opri. Mai știm că un astfel de război are un teatru de operații în mozaic, care cuprinde întreaga planetă, dar nu știm precis de ce ne atacă acești oameni, ce vor exact și ce sunt cu adevărat în stare să facă. De cealaltă parte, se situează restul lumii, lumea normală, o parte din ea constituindu-se într-o puternică coaliție care-și propune să distrugă tabăra teroristă sau să o anihileze substanțial. Forme perfecte, legale și legitime – țări, organizații internaționale, armate, servicii secrete, mijloace și resurse clare, identificabile se luptă cu niște forme fluide, neidentificabile, fabuloase și fără un precedent.

Avem de-a face cu un război fără teritorii, fără state, fără reguli, fără orizonturi, fără obiective clare, ci doar pentru a pedepsi, pentru a demonstra, pentru a umili, pentru a impune, pentru a distruge, pentru a cere, pentru a dovedi. Războiul terorist nu este doar un război împotriva lumii civilizate, întrucât, el se desfășoară și împotriva unor concetățeni de-ai teroriștilor, pe motiv că sprijină Occidentul sau că nu-i sprijină îndeajuns pe cei care se intitulează salvatorii lumii, dar pe care lumea îi numește, în mod nerecunoscător, desigur, teroriști.

Acest război nu este nici măcar pe deplin este asimetric, în sensul folosirii unor politici, strategii și acțiuni diferite, disproporționate și neconvenționale, fiecare dintre părți având totuși posibilitatea (sau străduindu-se s-o aibă) s-o identifice și s-o lovească pe cealaltă. Doar una dintre părți este vizibilă: cea care luptă împotriva terorismului, chiar dacă majoritatea „soldaților” care se află pe acest câmp de luptă nu sunt militari de carieră, ci lucrători din serviciile de informații, analiști, luptători din forțele speciale, dar și militari care deservesc platformele de luptă, atunci când bazele teroriste identificate se cer distruse.

Există însă și un alt fel de terorism, cel care se prezintă ca o reacție a celui slab în fața celui puternic. În acest sens, terorismul se prezintă ca un efect al războiului disproporționat, ca o reacție la acest tip de război. Dreptul internațional nu-l acceptă, marile puteri îl reprimă, organismele internaționale îl condamnă. Dar el există și se dezvoltă, fără să-i pese de ceea ce gândește lumea despre el. Ultima lui ispravă de proporții este atacul din 11 septembrie 2001 asupra celor două turnuri din New York și clădirii Pentagonului. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite ale Americii și întreaga coaliție grupată în jurul americanilor au declarat un război de lungă durată împotriva terorismului de orice fel, încercând să preia în felul acesta inițiativa strategică și să treacă la o ofensivă complexă, omniprezent, complicată și necruțătoare.

Există, deci, mai multe feluri de terorism: cel al lumii interlope împotriva lumii normale; cel declanșat de criminalitatea organizată; cel al traficanților de droguri; cel informațional (cyberterorismul); cel mediatic; cel politic; terorismul de stat; cel susținut de anumite centre de putere malefică; cel al unora dintre statele sărace împotriva unora dintre statele bogate; cel declanșat împotriva mondializării; cel care reprezintă o reacție de răspuns la ceea ce se consideră opresiuni, presiuni și acțiuni ale marilor puteri, grupărilor de state, alianțelor etc.; cel de tip militar.

Formele de manifestare a terorismului sunt foarte diversificate și, de aceea, terorismul nu are limite. Există un terorism vulgar, brutal și unul care folosește mijloace elevate, un fel de… terorism „elegant“, există un terorism psihologic și unul intelectual, unul „civil“ și unul „militar“.

În urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, lucrurile s-au schimbat însă fundamental. Terorismul este acum considerat ca război, iar Statele Unite ale Americii – cea mai mare forță economică și militară a mileniului și a lumii, având sprijinul NATO și al unei mari părți a populației planetei –, au declarat un război îndelungat, până la capăt, până la obținerea victoriei, terorismului. Va fi un război greu, cu escaladări, victime și, ca orice război, cu victorii, înfrângeri și nedreptăți.

Pentru a echilibra situația strategică și a crea forțele necesare combaterii acestor indivizi este necesar să fie găsite și alte mijloace în afară de uriașele arsenale, de armatele imense, de avioanele ultraperformante, iar aceste mijloace sunt cele financiare, embargourile, comando-urile special pregătite – unele chiar din interiorul forțelor speciale – institutele de cercetări, sistemele de cunoaștere a acestor enormități, a acestor devianțe criminale, a acestor cercuri criminale și indivizi din umbră care nu doresc, în nici un caz, binele planetei. Embargourile financiare și alte măsuri de acest gen s-au dovedit mai eficiente decât bombardamentele și, probabil, că înțelepciunea și cunoașterea vor duce la echilibrarea situațiilor strategice și la scoaterea teroriștilor din adăpostul lor invulnerabil numit asimetrie.

Securitatea internațională se va confrunta în continuare cu o serie de pericole regionale transnaționale, asimetrice. Terorismul va fi în continuare o amenințare importantă, în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere în masă. În ansamblul lor, toate aceste pericole mai mici sau mai mari se constituie într-un obstacol major în calea mondializării și va continua să absoarbă o mare parte din timpul, energia și resursele armatelor.

Nu există o viziune unitară asupra viitorului. Unele state și grupări de state resping rolul jucat pe plan mondial de Statele Unite și se simt amenințate de extinderea rapidă a idealurilor, culturii și instituțiilor „occidentale". Acestea recunosc în general, superioritatea militară a Statelor Unite și urmăresc să-și atingă scopurile, evitând o angajare cu armata americană. Vor face însă tot felul de eforturi asimetrice și asincrone pentru a evita, a încetini, a opri, a preveni sau a distruge inițiativele americane și vor continua să susțină și să sprijine tot felul de activități antiamericane. Vor adopta frecvent atitudini care nu se încadrează în normele internaționale acceptate (despotism, extremism violent, teroare, folosirea inacceptabilă a forței militare), încercând să ocupe o poziție mai bună, concomitent cu subminarea ordinii stabilite sau în curs de stabilizare. Deși aceste entități nu sunt legate în prezent de o ideologie larg răspândită, este posibil ca, în viitor, să apară și să prolifereze și o astfel de ideologie, sub retorica oferirii unei contraponderi la puterea Statelor Unite.

Războiul terorist și, respectiv, războiul împotriva terorismului sunt tipurile perfecte de războaie asimetrice. Și unul, și celălalt – dacă acceptăm că sunt cu adevărat războaie, și nu altceva, de pildă, confruntări în spațiul criminalității, al răzbunării, bătălii acerbe pentru putere și influență etc. – sunt războaie continue, cu desfășurări imprevizibile, de la acțiuni de mare amploare, cum a fost, spre exemplu, bombardarea Afganistanului, considerat a fi o bază teroristă, până la gherila irakiană sau la acțiunile sinucigașe ale palestinienilor și fundamentaliștilor islamici.

Războiul terorist și războiul împotriva terorismului vor cere, cu siguranță, din ce în ce mai mult și mai presant, noi forțe, noi mijloace și noi tipuri de acțiuni. Unele vor duce, inevitabil, la fragmentarea marilor entități și a marilor acțiuni strategice, altele, dimpotrivă, le vor amplifica și, poate, le vor unifica. Atâta vreme cât decalajele imense dintre lumea bogată și lumea săracă cresc în proporții înspăimântătoare, cât resursele și piețele constituie un motiv suficient de puternic pentru a crea adversități și bătălii ce nu pot fi soluționate doar prin parteneriate, ci și prin regrupări de forțe, prin alianțe și coaliții, lumea va continua să fie conflictuală.

Unul dintre obiectivele atacurilor teroriste, spre exemplu, este discreditarea și erodarea puterii statului democratic și instituțiilor sale, în sensul că un astfel de tip de stat rămâne neputincios în fața unor asemenea atacuri, și nu-și poate proteja pe deplin populația, infrastructurile și valorile.

Acțiunile asimetrice sunt riposte complexe, cu efecte pe termen lung – unele, calculate, planificate, altele, aparent, doar improvizate, dar cu siguranță induse –, ce pot eroda grav instituțiile și valorile societății moderne. Teroriștii atacă omul, adică ființa umană și instituțiile sale. Sunt vizate îndeosebi infrastructurile critice, de transport și comunicații și cele ale serviciilor publice legate de sistemele de securitate și de forțele respective, pentru realizarea unor scopuri directe, în spațiul de confruntare, de descurajare și de inducere a fricii, sau indirecte, în sensul creării condițiilor necesare proliferării economiei subterane și realizării unor interese financiare ilegale. Or, astfel de obiective nu pot fi realizate decât prin erodarea autorității statului și instituțiilor de protecție și securitate a cetățeanului, proprietății și legii și realizarea unui control direct sau indirect, prin toate mijloacele posibile – de la terorism la corupție –, a unor zone-cheie, ce sunt sabotate, prăduite și folosite în scopuri ilegale și periculoase.

Cyberterorismul este definit de Mark Pollitt, din cadrul FBI, ca „un atac premeditat, motivat politic, împotriva informației, sistemelor informatice, programelor informatice și datelor, împotriva țintelor luptătoare și necombatante, de către grupuri subnaționale sau de agenți clandestini“.

Obiectivul său este să altereze sau să distrugă informația, îndeosebi pe cea de valoare strategică. Se acționează anonim, imprevizibil. Recentele atacuri asupra serverului Yahoo (saturarea acestuia) sunt evidente, demonstrând veleitățile enorme ale acestui gen de terorism, care pare a deveni un terorism al viitorului. El constă în efectuarea clandestină a unor operații informatice prin intermediul unor site-uri și al unor servere anonime ce protejează identitatea celor care se conectează la ele.

Aceste operații sunt de două feluri: de destabilizare, adică de paralizare parțială a unor sisteme de informații, pentru a le slăbi și a pătrunde în interiorul lor (prin procedeul „cal troian“, prin trasee electronice etc.); de distrugere totală a sistemului de protecție.

Acest lucru este deosebit de periculos dacă se are în vedere că astfel de sisteme se află în telecomunicații, rețele de distribuție a apei, gazelor, electricității, petrolului, în rețelele de transport, în serviciile de urgență, în sistemele de securitate și în cele de apărare națională, în serviciile guvernamentale etc.

Pentru cyberteroriști, acestea sunt ținte foarte importante asupra cărora pot acționa de la distanță, rapid și într-o relativă siguranță.

2.3. Război informațional

Apariția INTERNETULUI, a cărui dezvoltare se face cu o rație logaritmică, a făcut să se nască un nou univers – CYBERSPAȚIUL – care poate fi accesat, cu unele limitari, oricând și de către oricine care posedă un calculator conectat la o rețea. Astfel, cyberspatiul se întinde de la simplul PC, eventual dotat și cu o cameră digitală de luat imagini, până la uriașele calculatoare ale sistemelor naționale: de apărare, bancar, energetic, transport auto, naval sau aerian etc. Aceste enorme surse de informatie, care ar putea fi accesate de la orice calculator personal interconectat la sistem, pun la dispoziția celor interesați un volum de informații atât de variat și de mare, încat modul practic de utilizare a informației accesate nu poate fi nici macar aproximat și, cu atat mai putin, evaluat.

În aceste condiții, când o atare bogăție enormă poate fi utilizată, în mod potențial, de orice participant la sistem, este de ințeles că în afara utilizatorilor obisnuiți, atât amatorii de incursiuni efracționale sau criminale, dar mai ales serviciile secrete de spionaj duc o luptă continuă, 24 de ore din 24, pentru a prelua informațiile de utilitate publică și mai ales pentru a penetra codurile și parolele de acces secretizat la băncile secrete de date ale giganților economici sau militari.

Spațiul cibernetic reprezintă entitatea integrată globală de comunicații și rețele computerizate, programele lor și datele înglobate în ele sau care trec printre diferite părți ale lor. Cea mai mare mașinărie din lume, sistemul internațional de telecomunicații, este realizat de calculatoare. Ieri computerele conectau oamenii prin telefon și fax. Acum calculatoarele se conectează între ele utilizând inteligența automată, comandând, controlând și armând sisteme. Oamenii iau doar deciziile finale, de obicei ajutați de calculatoare și programele din ele.

După Gibson – cel care a folosit pentru prima oară acest termen – cyberspațiul este o " halucinație consensuală trăită zilnic de miliarde de operatori legitimi… o reprezentare grafică a informațiilor din toate bazele de date ale computerelor din sistemul uman. O complexitate inimaginabilă. Linii de lumină aranjate în non-spațiul mental."

Unii dintre teoreticienii și ideologii "societății informaționale" (H. Rheingold, B. Loader etc.) consideră că, utilizând suportul tehnic al ICT, are loc o schimbare pragmatică în configurarea relațiilor de putere dintre indivizi, instituții sociale și state, are loc un război virtual.

În anul 2002, președintele Geoge Bush a cerut Executivului de la Washinton pregătirea unui plan în care să specifice liniile directoare ale unui război czberspațiu, stabilind astfel circumstanțele în care SUA ar putea lansa o ofensivă informatică.

Apreciem ca fiind edificator modul de acțiune militar în cyberspațiu din ultimul conflict major desfășurat în Georgia, conflict care a început prin ciocniri de mică anvergură între forțele guvernamentale georgiene și milițiile sud-oseține cu câteva zile înainte de noaptea de 6-7 august 2008 când președintele Saakasvili a ordonat armatei sa reinstaureze ordinea în provincia separatistă Osetia de Sud. La ora la care Saakasvili dădea acest ordin, coloanele blindate rusești se îndreptau de multă vreme spre Georgia. Responsabilitatea pentru izbucnirea acestui război este încă dezbătută – cert este că toată lumea era pregătită de război. Însă primele ciocniri au avut loc pe un front imaginar – în lumea virtuală a calculatoarelor – având ca scop blocarea comunicării autorităților georgiene cu exteriorul, un pas pregătitor al campaniei de dezinformare mediatică ce avea să urmeze.

Câmpul de luptă modern, împânzit cu mijloace de cercetare și supraveghere, trupe, tehnică de luptă clasică, sisteme inteligente de lovire, sisteme de comunicații și sisteme informaționale complexe se constituie într-un sistem ierarhic, integrator, în care rolul determinant îl are informația în directă concordanță cu timpul.

2.4. Război hybrid

În limbajul militar, termenul hibrid este utilizat pentru a putea îngloba complexitatea sporită a operațiilor actuale și multitudinea actorilor implicați. Capacitatea inamicului de a improviza, fără a reprezenta un element de noutate, în condițiile amenințării de tip hibrid, solicită forțelor militare să fie pregătite pentru a face față simultan unei game largi de posibile amenințări. Apariția unei amenințări de tip hibrid este favorizată de existența unor anumite condiții, conjugate cu perpetuarea stării conflictuale. Nivelul de violență este similar, fie că se discută de operații de luptă majore fie că este vorba de confruntarea cu o forță neregulată.

Amenințarea de tip hibrid reprezintă o combinație diversă și dinamică de forțe regulate, neregulate și elemente criminale, reunite în scopul de a obține avantaje reciproce.

Amenințarea de tip hibrid combină forțe regulate, a căror acțiune este guvernată de legea internațională, tradiția militară și obiceiurile războiului, cu forțe neregulate, a căror acțiune nu este limitată de restricții privind nivelul de violență și țintele angajate. Forțele neregulate pot include forțe de miliție, forțe teroriste, forțe de gherilă și organizații criminale. Aceste forțe utilizează fără restricții tactici și armament deopotrivă convenționale și neconvenționale. Abilitatea de a tranzita fără restricții în utilizarea metodelor și mijloacelor de război de factură convențională și neconvențională dau posibilitatea exploatării vulnerabilităților percepute, în scopul de a obține avantaje efective.

Amenințările hibride au următoarele caracteristici:

complexitate;

vulnerabilitate scăzută, datorită inamicului atipic (neconturat);

complementaritate;

adaptabilitate ridicată;

letalitate crescută.

Provocările esențiale în procesul de contracarare a amenințărilor hibride sunt:

înțelegerea mediului de securitate;

câștigarea bătăliei percepției;

adaptabilitatea și agilitatea actorilor;

accesul la tehnologii avansate;

securitatea sistemelor cibernetice.

Aceste tipuri de forțe pot coopera în contextul realizării obiectivelor organizației pe care o reprezintă. De exemplu, elemente ale unei organizații criminale pot sustrage anumite bunuri în scopul de a le valorifica și a obține profit, compromițând în același timp starea de operativitate a sistemelor de luptă ale adversarului. Forțele de miliție pot executa apărarea unui oraș cu o deosebită eficacitate ca parte a unei rețele complexe de apărare.

Amenințările de tip hibrid pot folosi mijloace mass-media, tehnologie modernă și influența pe care o dețin în infrastructura politică, militară sau socială pentru propriul avantaj. Pentru a angaja forțele militare în condiții favorabile lor, forțele care utilizează amenințarea de tip hibrid se adaptează în mod creativ, combinând armamentul sofisticat, agresiunea pe linia comenzii și controlului, activitățile cibernetice și acțiunea interarme.

Tacticile utilizate sunt deseori schimbătoare; prin folosirea activităților de tip insurgent, criminal, cibernetic, creează instabilitate și limitează libertatea de acțiune forțelor convenționale și a aliaților lor. Mai mult chiar, amenințarea de tip hibrid face uz de rețelele globale de transmitere de date și informații pentru a influența percepțiile asupra conflictului în derulare și a modela opinia mondială.

După anul 1989, odată cu schimbările majore produse pe scena politică mondială, omenirea se află într-o nouă situație strategică, caracterizată de un înalt grad de complexitate. În acest context, problematica acțiunilor militare ste analizată din diferite puncte de vedere, sub multiple aspecte, încercându-se a se fructifica lecțiile învățate din conflictele militare anterioare, fie ele mai vechi sau mai recente, în scopul obținerii succesului asupra adversarului.

Viitorul oferă cu certutudine perfecționarea unor categorii de sisteme de armanent, cu mare putere de distrugere, capabile să acționaze în cele patru medii de confruntare, să lovească obiective punctuale, la distanțe foarte mari, cu maximă precizie în timp scurt și, în orice condiții de timp și stare a vremii.

Drept urmare, având în vedere experiențele actuale, posibilitățile disproporționalitate de înarmare, armamentul având performanțe diferite de la un actor la altul, ne așteptăm, ca pe viitor, adversarii cu capacități mai puțin performante să devină inventivi, apărând astfel riscul războiului hibrid (combinație de acțiuni convenționale, ambuscade, atacuri de la distanță și acțiuni de tip asimetric)

Se preconizează, ca desfășurarea conflictelor militare viitoare să aibă ca oponenți indivizi, grupuri sau grupări naționaliste, susținute sau nu de organizații transnaționale, care vor acționa local, național dar și global. Tacticile și tehnicile folosite, se vor fi adaptate și îndreptate în direcții care aduc adversarilor avantaje, putând folosi mijloace economice, financiare, etc.

Obținerea succesului în domeniile informațiilor opotune și a măsurilor efective va fi crucială. Amenințările de tip hibrid impune o adaptare abordare cuprinzătoare prin angajarea unui spectru larg e instrumente și structuri ale teatrului.

În consecință, fenomenul militar contemporan a scos în evidență caracterul integrat al acțiunilor militare, demonstrând că folosirea tuturor armelor, specialităților și mijloacelor militare într-o confruntare modernă duce la obținerea victoriei pe câmpul de luptă al viitorului.

Studiul revoluție tehnologice contemporane oferă posibilitatea cunoașterii științifice, a dezvoltării tuturor proceselor și fenomenelor din istoria omenirii, din toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, politice și militare, precum și ritmului de evoluție a diferitelor state. Un nou domeniu de cercetare științifică privind inteferențele dintre fenomenele demografice, economice și cele militare care se conturează pe câmpul relațiilor dintre potențialul economic și război.

Conflictele viitoare, în general, și cele hibride, în special, se vor desfășura în medii urbane șii aglomerate, în cere se reduce eficiența capacităților tehnice ale forțelor moderne și care oferă avantaj adversarilor prin acțiuni de tip asimetric sau hibrid. Adversarii vor folosi refugiu în locuri de neconceput până acum, precum spitale, școli, lăcașuri de cult și locațiile populate de femei și copii, exploatând cultura operațională a forțelor din Occident și importanța pe care acestea o acordă respectării regulilor de angajare și legislației internaționale.

În viitor, amenințările hibride vor fi mijlocul cel mai frecvent și eficient folosit împotriva organizațiilor ierarhice mari, greoaie și rigide din punct de vedere mental sau doctrinar. Amenințările cele mai periculoase vor fi date de relaționarea și emergența mijloacelor nucleare, biologice și chimice, dezvoltarea capacităților majore de război cibernetic și a unor programe antisatelit ce pot paraliza, chiar temporar, sitemele de comandă și control. Aecstea vor viza contrabalansarea centrelor tradiționale de putere în plan global.

Asigurarea succesului în războaiele hibride impune crearea unor structuri de comandă și a unor mecanisme flexibile și adaptabile care să permită un proces decizional rapid.

Apariția războiului hibrid nu reprezintă sfărșitul războiului tradițional sau convențional, dar reprezintă un factor care complică, în mod semnificativ, planificarea apărării în secolul XXI. În condițiile acualului mediu de securitate, caracterizat de criza globală a resurselor, de schimbările climatice extreme, migrația economică, vulnerabilitatea resurselor energetice, creșterea demografică și extremismul ideologic, amenințările hibride sunt mult mai periculoase decât toate amenițările anterioare la un loc.