Receptarea Lui Caragiale Dupa 1989

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul I : Caragiale un model asumat de optzeciști și de către generațiile următoare ……………

Capitolul I.1 : Capitolul I.1 : Caragiale un model asumat de optzeciști ………………………….

Capitolul I.2 : Caragiale in viziunea nouăzeciștilor și a douamiiștilor …………………………..

Capitolul II : Caragiale în studii și istorii ale literaturii române de după 1990 ………………………….

Capitolul II.1 : Caragiale în studii esențiale ……………………………………………………………..

Capitolul II.2 : Caragiale în istorii ale dramaturgiei românești de dupa 1990 ……………..

Capitolul III : Caragiale în studii de presă …………………………………………………………………………

Capitolul IV : Caragiale în studii monografice ………………………………………………………………….

Capitolul V : Caragiale în cadrul dicționarelor literare ……………………………………………………..

Capitolul VI : Prezența lui Caragiale în presa postrevoluționară ……………………………………….

Capitolul VI. 1 : Presa literară ……………………………………………………………………………..

Capitolul VI. 2 : Presa postrevoluționară în ziarele de opinie culturală Dilema

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………..

Introducere prin argument

Demersul critic prezent își propune abordarea marelui clasic al literaturii române I.L.Caragiale, cu privire la receptarea lui după 1989 în monografii; în istorii literare; în dicționare de opere literare; în periodice cu profil literar și în ziare de cultură.

Paginile care urmeaza s-au scris, aproape de la sine, in realizarea unui demers critic bine intocmit si de o reala valoare in apararea unei valori natioanale care a fost periferic analizata de studiile critice ale timpurilor de dupa 1989.

Lucrarea este întocmită sub forma unei sinteze a stilului și a operelor lui Caragiale, ce a fost și ce a devenit cu trecerea timpului în mentalitatea noastră și a dilectanților acest om cultural, obsedat de conștiința artistică în voința de a reuni în text literatura și gândirea literaturii. Prin opera sa, Caragiale a atins același nivel de perfecțiune în proză ca și Eminescu în poezie, deoarece ambii au nutrit același respect pentru limba română. Deși erau temperamente total diferite atât Eminescu, cât și Caragiale au fost mișcați de dramele și realitățile sociale înverșunate din urmă cu peste un secol pe care le-au prezentat fiecare în stilul său propriu.

Astfel, lucrarea de față își propune să schițeze o concepție pertinentă asupra personalitații lui I.L.Caragiale, nume celebru între cei patru mari clasici ai literaturii române, bazată pe interesul manifestat de critica literara, scoțând în evidență importanța pe care a avut-o autorul dramatic asupra literaturii române.

Omul acesta, a impresionat și încă fermechează cu o viteză amețitoare pe toți precursorii mediilor sociale. Interpretând cei doi termeni, din punct de vedere al validării lui Caragiale- ca un scriitor contemporan, înțelegem prin acestea că el aparține nu numai acestei zile, ci tuturor celor care vor veni.

Cantitatea uriașă de informații din diferite surse a făcut posibilă realizarea unui studiu care tratează un subiect epuizându-l în întregime, m-am limitat la analiza unor fragmente pe care le-am considerat relevante aspectelor abordate în

Capitolul I. : Caragiale un model asumat de optzeciști și de către generațiile următoare

Capitolul I.1 : Caragiale un model asumat de optzeciști

Opera polivalentă solicită o lectură deschisă, diversă, fără restricția metodelor și modelelor, cu concursul celor știute și adecvate, astfel că receptarea este multiplă.

În procesul receptării operei lui Caragiale s-au mobilizat, naturalmente, reacții pro și contra: hagiografi și detractori. Analizele obiective, fără mânie și părtinire, sunt cele mai temeinice. Mircea Iorgulescu afirma astfel: “Am de altfel impresia că despre Caragiale nu se poate scrie decât ori bine sau foarte bine, ori prost sau foarte prost, rareori și mai cu greu mediocru, plat, plicticos. Să scrii plicticos despre Caragiale este chiar o performanță, nu la îndemâna oricui…”

Culorile în care s-a înfățișat criticii optzeciste lumea lui Caragiale sunt unele senine și deschise. Spre deosebire de Mihai Eminescu ce este evocat ironic în poeme, Caragiale devine unul dintre „patronii spirituali ai generației ’80” prin radicalismul estetic, prin atitudinea justă față de realitate, prin marea disponibilitate poetică în fața problemelor care frământă omul în existența sa cotidiană. Aceștia ca și Caragiale pledează pentru întoarcerea spre realitate, descoperind un ideal moral comun, formula lor artistică fiind dominată de realismul tipic, cotidian, brut. Mircea Cărtărescu afirma faptul că „poetul tânăr de azi trebuie să găsească drumul spre lucrul cel mai miraculos posibil: realul, și spre lucrul cel mai complex cu putință: cotidianul.”

Opera lui Caragiale deține eticheta realismului ce se răsfrânge în numeroase fațete, purtând amprentă ludică, parodică, ironică și caricaturală. Cotidianul capătă statut ,,mitologic”.

Văd și selectează ca niște observatori lucizi și exacți aspecte din realitate, semnificative pentru scopul urmărit, acela de a crea arta, opera literară și de a o răsfrânge în forma pe care o văd ori o simt ei, spre a o prezenta cititorilor.

Dumitru Chioaru răspunde într-o anchetă a Revistei Echinox la întrebarea: „Cum trebuie să fie tânărul scriitor pentru a fi al generației sale, și în aceeași măsură, al tuturor timpurilor, adică a aparține literaturii în toată puterea cuvântului?” Prin faptul că „Poetul trebuie să se identifice cu cauza pentru care scrie,” Caragiale se oglindește în oamenii din „Momente”, nu-i resimte străini de el însuși. Acestea reprezintă reflexele uimitor de prompte ale unor evenimente reale, având o capacitate absolută de absorbție a oricărui fel de mostră din straturile multiple ale realității.

Generația optzecistă definește modelul ca o reluare, o combinare originală de conținuturi, configurații anterioare în noi tipare, actualizarea acelui ,,fond”. Această accepție justifică adoptarea lui Caragiale ca model pentru tânăra generație: „Modelul Caragiale s-a impus mai ales aripii bucureștene, astfel încât se pot scoate lungi citate carageliene din volumele apărute, fără ca ele să pară nepoetice și mai ales inactuale.”

Alexandru Mușina aduce în discuție „poezia cotidianului” ce are aceleași ingrediente care stau la baza operei lui Caragiale: „O poezie despre viața noastră obișnuită, dar totodată care să exprime și ,,poezia” din această viață…..Poetul trebuie să scrie despre realitatea imediată, deoarece nu putem cunoaște senzorial nimic din afara câmpului nostru obiectual.” Acesta motivează apropierea de Caragiale, fără a-l plasa pe o poziție de inferioritate pe Eminescu. Desigur contează talentul, iar Eminescu rămâne Eminescu, dar nu trebuie să uităm că el a scris o poezie a universului său existențial, a timpului său, noi ar trebui să ne gândim la timpul nostru.” Depinde ce cauți în ea și depinde, desigur, cu ce instrumente ale sensibilității te apropii de ea. Dacă, întrebând-o, nu-ți răspunde, nu este totdeauna de vină opera literară.”

Cea mai mare captivare asupra valului optzecist a exercitat-o Caragiale, prin întreaga lui operă. Până la a-și consolida o conștiință epică originală, un program specific, optzeciștii și-au luat modele și exemple din literatura anterioară, între care cel mai vizat a fost și este Caragiale. Aceștia realizează o resemantizare, plecând de la premisa că momentele și schițele carageliene se înscriu cel mai bine în canon și răspund în condiții exemplare proiectului lor stilistic și orizontului de așteptare al cititorului de azi.

Cu promtitudine și încărcat de virtuozități livrești și de referințe culturale, Ioan Groșan ii arată prozatorului o mare admirație în contextul unui realism postmodern în care prozatorul respectă la limită convențiile, subminându-le prin umor, parodie sau ironie: „Evident că la originea tuturor umoriștilor noștri îl punem, din reflex, pe I.L. Caragiale”

Un prozator, Sorin Preda, e convins că tinerii colegi din ,,Căldura” cea mare a lui Caragiale se trag oralismul, concizia, atenția spre categorii nou apărute, spre lumea intermediară, tranzitorie, umorul, ironia, refuzul literaturizării, transparența textuală prin care convenția să apară la suprafață.

Aproape toată proza, chiar și poezia acestei strălucite promoții stă sub semnul tutelar al lui Caragiale. De la el poeții moștenesc automatismul psihic, de coloratură balcanică, intruziunea derizoriului în textul literar, adăugându-se stereotipiile, clișeele, deformările de limbaj, ironia, parodicul, ludicul, paradoxul… Simona Popescu adoptă „poezia sincerității (elaborate), a senzațiilor, a naturalității, a realului poate fi un mod al rezistenței în fața oricăror solicitări nepotrivite. Ea ar trebui să ființeze ca un model al realității în care trăim cuprinzând intenții și strategii de inducere a unui comportament uman, a unei etiologii specifice timpului nostru.”

Prozatorii optzeciști, mai ales cei în context postmodernist, îl reconsideră pe Caragiale, optând pentru proza scurtă, a ancorării în realul imediat, în cotidianul imediat, al relațiilor din interiorul textului. Scriitorul este inimitabil, iar spiritul său patronează.

Există un spirit pervaziv, care se infuzează ca aerul într-o cultură, într-o literatură, într-un gen, așa cum duhul eminescian s-a infiltrat în poezia mai tuturor poeților români, așa și din proza scurtă a lui Caragiale descinde mai toată proza scurtă. Astfel Caragiale devine un model.

Postmoderniștii reușesc să asimileze filonul tradițional riguros, aspiră la clasicitate, la înțelegerea cu lumea, cu vocea românească. Iar elementul fundamental germinativ al operei lui Caragiale îl constituie limbajul, vorbirea omenească, limba românească vie. Așa se explică efortul reactualizării în forme noi a unor vechi motive, structuri, procedee.

Generația optzecistă s-a lăsat cucerită de modelul Caragiale, în tentativa de a se exprima cu voce proprie în text propriu, fără pretenția ilogică a originalității cu orice preț, inovația fiind însuși rezultatul acestei colaborări. Influența lui Caragiale e acceptată ca benefică și limitată, dezvăluind o dimensiune a lumii românești.

Tot Sorin Preda este cel care observă faptul că punctul comun al generației optzeciste și al lui Caragiale este acela că „acordă credit realismului.”

Printre strategiile prozei carageliene, care ispitesc proza cea mai nouă, se impune o ,,mitologie” a realului, implicând o imagine caricată a lumii, mediul omenesc unde totul este simplu, unde ființele sunt surprinse așa cum sunt ele de fapt. Radu Țeposu afirma că: „Obsesia scriitorului contemporan este realitatea. Prozatorii sunt prea puțin curioși de utopiile ingenue și de onirismul magic. Imaginația nu și-a pierdut creditul și ea nu este în derivă, însă obiectul interesului s-a restrâns mult, de la viziunile extramundane și cețoase, alchimice și imponderabile, la viața imediată, concretă și îmbibată de tensiune.”

Momentele și schițele absorb ecoul faptelor trăite direct, de multe ori preluate din presa vremii, orice își are fundamentul în realitate. Textul și realul se contopesc într-o realitate semnificativă, nu în una construită. Rezultă o proză ancorată în mediile sociale atât de viu colorate, ce reduce la maximum rolul imaginarului, lăsând cotidianul și banalitatea în stare pură.

Aceste opere înregistrează mișcări și evenimente din stricta realitate, secvențe vii din cotidian, efervescența zilei, ecouri ale întâmplărilor de culise (comentarii, polemici, bârfe, știri de ultimă oră). Toate acestea se petrec în public, în vizită, în tren de plăcere, în adunări publice, în berării, redacții, simigerii, bâlciuri, restaurante, cafenele. Oricât de arzătoare ar fi fost chestiunile, ele sunt în fond de o banalitate fabuloasă, ce le asigură o proiecție în timp, prin magia artisticului.

Este ceea ce i-a cucerit pe urmașii lui Caragiale și care i-au adoptat formula epică, mai simplă, mai ingenioasă: „Azi nu-i mai ascultăm decât cu o ureche pe prozatorii care se bat cu pumnul în piept, afișând puteri vanitoase, plimbându-se de mână de-a lungul drumurilor și povestindu-ne ce se petrece în sufletul fiecăruia. Imaginea lor de atoateștiutori ne lasă reci, fiindcă, tocmai prin acest exces de informație arogantă, realitatea își pierde din credit, devenind suspectă. Efectul de realitate, care vine acum pe alte căi, trebuie să joace însă rolul actului de identitate pentru realism, fără el prozatorii se amăgesc cu producții din care chiar imaginea realului lipsește…Spune-mi cu ce ochi privești, ca să-ți spun cât de realist ești!”

Ca să se înțeleagă mai bine cât de mult se îndatorează scriitorii optzeciști, lui Caragiale iată cum definea Alexandru Mușina postmodernismul: „Poeții generației mele au deplasat centrul de greutate al discursului de pe imaginar și limbaj, pe existența omului obișnuit, pe problemele lui, ale noastre de zi cu zi.” Este redescoperit Caragiale cel din momente și schițe. În afară de interesul pentru proza scurtă și pentru realitatea cotidiană, sunt de găsit în scrierile carageliene o bună capacitate de autoreflecție, un joc al spiritului și al scenariilor textuale, procedeul înregistrării stenografice, triumful stilului conversativ, ironie, ambiguitate, parodie. Toate acestea le sunt de mare ,,ajutor” în construirea propriei identități. Proza și poezia se implică total în realitatea diurnă, se preocupă de mecanismele funcționării și generării textului, care fac din el o structură deschisă. Și Radu G. Țeposu identifică o ,,obsesie” a postmodernismului: „vrea să refacă totalitatea prin acumulare, pe de o parte, nutrește idealuri unificatoare-prin retorică, pe de alta, desolemnizează totul- prin parodie și ironie.”

Comparând operele lui Caragiale și ale optzeciștilor putem descoperi o serie de similitudini evidente: conștiința limpede a ceea ce ei au dorit să facă și intenția de a schimba paradigma literară.

Se identifică la Caragiale obsedanta conștiință artistică, în voința de a reuni în text literatura și gândirea literaturii. ,,Nu de dragul cuvintelor am căutat eu anume să născocesc o povestire. Eu de hatârul povestirii caut într-adins cuvinte” , spunea în „Poveste”. De asemenea și pentru generația optzecistă primează această viață interioară a textului, ajungând chiar la convingerea că „nu se poate scrie literatură decât în momentul când știi aproape totul despre ea; nu se poate scrie literatură decât prin literatură, pornind de la literatură și întorcându-se la ea.”

Caragiale se construiește pe sine ca narator, lasându-și la vedere experiențele sale de ,,laborator”. Excepțional desenator și pictor exersează în atelierul său, capătă deprinderi de expert pe care le împărtășește textual. Este ales și alege literatura ca mijloc de raportare la această lume. Această magie a scrisului are ca prim referent realitatea, fragmente de viață, „feliile de viață ce relevă capacitatea de concentrare a prozatorului.”

Mircea Mihăieș remarcă în proza scurtă a generației optzeciste conexiunea artistică dintre aceștia și Caragiale, identificând și o criză a textualismului, pe care o pune pe seama unei ,,boli de creștere” a unei categorii literare: „O privire aruncată hărții literare a zilei dovedește că marea majoritate a prozatorilor din generația ’80 scriu proză scurtă. Sau, încă mai precis, scriau proză scurtă. În ultimii ani au început să dea la iveală și romane…sigur e că prozele lor scurte sunt mai bune decât romanele lor. Ar fi fost de mirare să stea altfel, atâta vreme cât idolul mărturisit al generației este Caragiale?”

La Caragiale primează palpitul, zbaterea vorbei, oralitatea „chiar și atunci când înfățișează o teză generală, ca în unele din articolele sale politice sau teoretice, expunerea ia forma vorbită, încât omul care scrie este necontenit acoperit de cel care vorbește, de marele actor întrunit într-o structură atât de coerentă cu melomanul, cu fonetistul, cu sintacticianul. Vorbirea omenească este marea experiență a lui Caragiale, funcțiunea pe care o cunoștea mai bine și o stăpânea cu preciziunea unui virtuos, celula germinativă a întregii lui arte”. Una dintre ambițiile stilistice ale postmoderniștilor este să se plaseze la granița dintre oralitate și scriptic, pun în concurență vie vorbitul și scrisul, pentru animarea textului până la gradul spectaculosului. Primul exemplu pentru ei este, negreșit, Caragiale. Ca orice, stenograf al cotidianului el adoptă notația detaliilor pe viu, cu stereotipiile de limbaj și cu dispunerile aleatorii, ca vederea agilă a gesticii și automatismelor. Mai mult decât văzul el aude cum sună vorbirea pe care o înregistrează.

Numeroasele texte pun stăpânire pe viața oamenilor, personajelor.

Autorii de azi, fie ei și poeți, îl citează mult pe Caragiale, își însușesc exprimări ale lui ca dintr-un fond principal de bunuri comune. Textele capătă astfel o viață palpitantă, la cele mai înalte tensiuni.

Literatura valului ,,optzecist” aduce în actualitate ironicul și parodicul ca mecanisme textuale cu efect special. Ca în postmodernism, ironia și parodia glisează în farsă, cu implicarea scenariului ludic. Ironia și parodia contribuie la o situare mai exactă a scriitorului în raport cu textul și cu realitatea abordată. Ironia și parodia mai înseamnă și învestirea textului cu sensuri intens reale; parodia pune în cauză însăși condiția textului prin desolemnizare. Postmodernist, spune Umberto Eco, este acel prozator care, având oroare de clișeele literaturii, le folosește totuși, citându-le cu ironie, imitându-le parodic.

La o privire rapidă, aproape totul în scrisul lui Caragiale se organizează sub puterea ironiei. În multiplele funcții ale ironiei intră și aceea textuală. Ironia recurge la jocul cu termeni opuși la nivelul textelor, în timp ce demonstrația parodică accede la instituirea unui nou limbaj. Ironia construiește prin opoziție, parodia își asumă rolul de poetică polemică în regim ludic. Împreună se antrenează într-un joc de-a depărtarea-apropierea și din această duplicitate ia naștere textul. Ironia ,,răsucește” sensurile, în orice poziție s-ar afla.

Și prozatorul Nicolae Iliescu recunoaște influența lui Caragiale asupra operei sale: „Proza pe care o scriu doresc să o deschid spre lume. Marii mei maeștri-cei doi Caragiale- m-au învățat că existența tragicului presupune cuplarea cu ironia, ironia ca rechizitoriu al realului, ca proces deschis”.

Ion Simuț prezintă ideea cum critica tânără a pactizat cu Caragiale, împrumutând stilul ironic al acestuia , având drept urmare trezirea lucidității și a realismului: „Interesant este că astăzi mulți critici din generația ’80 și-au asociat ironia caragialescă în interpretarea literaturii”. Acesta amintește de Al. Cistelecan pe care îl consideră „cel mai consecvent și cel mai plin de talent.”

O definiție a ,,caragialismului” fenomen ce a încercat educarea a generații întregi, a societății noastre este oferită tot de către Ion Simuț și este văzut ca „o alarmă de mediocrilitate, o ripostă la banalitate, un protest la adresa prostiei endemice, o demascare a bravadei progresului iluzoriu.”

Actualitatea lui Caragiale se judecă în funcție de mai multe criterii, două fiind esențiale: puterea operei de a semnifica în orizontul vieții actuale, pe de o parte, pe de altă parte, rezistența în timp a valabilității ei.

Puterea operei lui Caragiale de a semnifica în actualitate este neîndoielnică, în ciuda opiniei potrivit căreia modelul de om preconizat de această operă nu mai are suflu. Există unele semne ale prezenței artistice ale lui Caragiale în viața noastră actuală: invocarea unui personaj caragialian pentru identificarea unei persoane/personalități; evocarea în diverse împrejurări a lumii operei lui Caragiale, reproducerea unui enunț din opera sa pentru a caracteriza un fapt, o întâmplare, o atitudine; considerarea acestei opere ca o coordonată a culturii/spiritualității noastre.

Ion Simuț identifică și el această putere a operei lui Caragiale în care generația ’80 regăsește o stare de spirit proprie: „În proză a favorizat realitatea textului în competiție deschisă cu textul realității. Adoptarea lui Caragiale ca precursor era previzibilă pentru o structură literară și o scriitură funciarmente ironice. Spiritul lui Caragiale a fost preluat întâi ca text, a fost citat dintr-un reflex livresc și apoi descoperit ca adecvat la o realitate văzută uneori prin prisma maestrului. O anume realitate individuală sau socială cerea și merita tratamentul caragialesc.”

Caragiale devine un scriitor reprezentativ pentru spiritualitatea românească. O lectură multiplă, cu mai multe căi de acces, reprezintă o dovadă a rezistenței acestei opere în procesul actualizării și al valorizării.

Capitolul I.2.: Caragiale in viziunea nouăzeciștilor și a douamiiștilor

Complexitatea universului epic al scriitorului și deschiderea către multiplele perspective de interpretare explică interesul crescând pe care îl stârnește în continuare Caragiale. Atracția către proza lui, a unor voci care au avut obiecții severe sau ușoare cu privire la închegarea paginilor întregii lumi carageliene, arată în special, că artistul este un adept al clarității, preciziei și conciziei, respingând digresiunile văzute ca factori perturbanți ai dinamicii textului. Caragiale, asemenea scriitorilor moderni, își îndreaptă atenția către ceea ce rămâne, către ceea ce este „actual” într-o operă literară. Așa cum remarcă Maria Vodă Căpușan, „detaliile asupra cărora insistă autorul nu susțin întregul, ci figurează în text doar pentru a fi retrase, postulându-se imposibilitatea selectării între trăsături posibile, dar cărora li se refuză existența.” Această modalitate a artei caragialiene surprinde procesul depersonalizării umane fiind una dintre trăsăturile literaturii moderne. Proza scurtă a lui Caragiale, familiară până la banalizare, este în același timp o provocare, fiind mereu deschisă pentru noi interpretări. „E un nonsenns sa concepi un nou Caragiale altfel decât construit din material vechi.” Astfel, receptarea actuală a unui scriitor clasic, nu rămâne o simplă chestiune de lectură, ci constă într-un proces al unei viziuni originale. Șansa de a-l citi astăzi într-un fel nou, depinde de felul în care l-au citit atecesorii nostri, un sistem cufundat în hățișul problematic al unei construcții de factor istoric.

Opera lui Caragiale a hrănit și hrănește însă imaginarul identitar românesc precum o „ biblie păgână“, în care „ficțiunea se dovedește mai durabilă și mai semnificativă decât realitatea.“. Alexandru Călinescu, vede poetica prozei la Caragiale „ o poetica riguroasa, o relatare narativă amenințată atât de sclerozare cât și de sterilitate ” și chiar daca componentele operei sunt controlate, repertoriul unei literaturi epice și a unei creații lirice transmit mesaje, comunicând pe fondul unui sistem de informații complex. Așdar, pentru criticul literar opera caragialiana s-a dovedit una de o mare permisivitate interpretativă, pregătind terenul pentru alte sinteze, cum a fost cea a lui Florin Manolescu, care a teoretizat imaginea unui Caragiale conspirativ „În mișcarea complicată de pregătire a unei cariere literare, Caragiale înaintează spre critici și spre public cu fața modelului consacrat, în spatele căreia pregătește însă a doua soluție, mai conformă cu propria sa vocație de autor de satire și comedii.”

Cert este însă că, după ’90, Caragiale nu a intrat în sfera preocupărilor revizioniste sau demitizante. Deși mărturisește că îl consideră pe Caragiale „un model mai mult etic decât literar“, că, inevitabil, perceperea realității poate fi „viciată de literatură“, că „viziunea caragialeană asupra mediului social românesc are dimensiunile etice cele mai proprii și adecvate“, Cătălin Țîrlea spune limpede și apăsat: „Firește, Caragiale nu există și n-a existat vreodată în afara literaturii.“

Unii diletanți consideră că operele celebre sunt tratate în același fel precum „maimuțele” din mahala își răsfață „puișorii”, ascunzâd poznele și defectele acestora. „ Pentru cine nu are logica maimuțelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăți bune din aceeași opera; o bucată bună nu ajută nimic celei rele; și tot astfel nu se compensează amănuntele inegal reușite din aceeași scriere. ”

C. Stănescu, autorul unui editorial numit „ La coș, modelele! “ în care susținea că, “ de fapt, modelele nu trebuie niciodată aruncate la coș ”, se declară împotriva idolatrizării, a mitizării, a transformării personalităților culturale în statui oricât de merituoase ar fi acestea, considerând inoportune aceste gesturi și implicații. Dar, in ordinea noastră de idei, ar fi mai prețios privit și înțeles decât orice altceva bunul simț de răspundere al unui scop national prin implicări civice de ordin artistic. Încă nu cunoaștem adevărata adâncime a acestei replici, întrucat mintea și sufletul lui, neînțelegerea adânca a cauzelor văzute de el in efecte repezi și lipsa logicei lui artistice. O pretenție critică, în care nu există o evidentă intenție a autorului dar, cu siguranță constituie o chemare intr-un plan imediat, în care suntem chemați să ascultăm cu maximă atenție prin căile de acces ale criticii parțiale.

În principiu, generațiile acestea următoare optzecistilor, au avut păreri opuse asupra valorii scrierilor lui Caragiale și a rezistenței lor în timp, “ în realitate nu este un Mitică de succes, ci un om trist, prăpăstios, convins de nenorocul său și al nației.” Ovidiu Șimonca, de cealaltă parte îi apreciază felul în care și-a trăit creația. Mircea Vasilescu într-un dialog Daniel Cristea Enache, fascinat de obiectul de cunoaștere al lui Caragiale îi dezvăluie concis „ Dacă am uneori trimiteri sau aluzii la Caragiale e pentru că mi se pare inevitabil. De foarte multe ori îmi dau seama că anumite situații, fapte, personaje, contexte pot fi caracterizate mai bine, mai clar și mai scurt prin simpla citare sau parafrazare a unor cuvinte sau formule caragialiene. Ce rost ar avea să mă chinui să găsesc eu alte vorbe cînd El a spus atît de limpede lucrurilor pe nume? Și, pentru că am vorbit despre comunicare, adaug că – nicidecum "postmodern" și făcînd cu ochiul cuiva – textele lui Caragiale fixează niște paradigme ale felului nostru de a comunica.”

Capitolul II : Caragiale în studii și istorii ale literaturii române de după 1990

Capitolul I.1: Caragiale în studii esențiale

Există mulți critici care au scris după anul 1990 despre viața și opera marelui nostru scriitor Ion Luca Caragiale. Printre aceștia se numără Alexandru George, Florin Manolescu, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Dumitru Micu, Alex Ștefănescu, Gheorghe Crăciun.

Primul critic pe care îl avem în vedere este Alexandru George, care, în lucrarea sa “Caragiale: Glose, Dispute, Analize”, publicată la București, în anul 1996, vorbește despre celebrul nostru scriitor, în multiplele aspecte ale vieții sale.

În prefață, autorul ne lămurește „Această carte vorbește despre Caragiale – despre arta, personalitatea și lumea lui – și, deși e atât de succintă, depășește simpla încercuire monografică, poate numai din neputința de a se limita la un subiect pe care nimeni nu l-ar putea ușor încercui.”

Un aspect interesant poate să fie găsit în capitolul “Partidul Coanei Joițichii”, în care este adusă în discuție controversa pe care a iscat-o Caragiale în ceea ce privește partidul din care făcea parte Coana Joițica, personajul din “O scrisoare pierdută”. Protagoniștii acestei controverse au fost Garabet Ibrăileanu și Paul Zarifopol, doi dintre marii critici și istorici literari ai vremii lor, și nu numai.

După spusele lui Alexandru George, Zarifopol era de părere că: “dramaturgul nu trebuie luat ca pretext pentru considerații politico-sociale cu privire la realitatea din epocă, ci judecat pe plan strict estetic.”

Pe de altă parte, Alexandru George spune că Ibrăileanu avea o viziune mai exactă a realității, datorită cunoștințelor mai vaste de istorie pe care le deținea, și deci putea să emită o părere mai avizată în ceea ce privește acest subiect: “Ibrăileanu face un istoric al momentului evocat în presă și încearcă să stabilească ideologia și deci apartenența politică a protagoniștilor.”

După analize amănunțite, se pare că, până la urmă: “precizările lui Ibrăileanu cu privire la apartenența politică a eroilor corespund adevărului istoric: partidul Coanei Joițica e partidul liberal aflat la putere în momentul în care se desfășoară acțiunea.”

Un alt aspect interesant este abordat de Alexandru George în capitolul “Hiperbolele imaginației nestăpânite”, în care este luată în considerare comparația constantă a criticilor literari în ceea ce-i privește pe I.L. Caragiale, și fiul său, Mateiu Caragiale: “Comparațiile pe care critica noastă literară le-a făcut de multe ori între I.L. Caragiale și fiul său Mateiu au ajuns să constituie un adevărat subiect al tradiției critice și semnificația lui nu va scăpa nimănui, deoarece nu numai că se pune în valoare în felul acesta una din posibilitățile firești ale exegezei literare, dar se contribuie indiscutabil la lămurirea artei celor doi sciitori în cauză.”

Se pare că, totuși, Mateiu Caragiale era un scriitor cu un stil liric, fapt care i-a adus critici nedrepte din partea lui Șerban Cioculescu, acesta din urmă referindu-se mai ales la “Craii de Curtea Veche” : “În zugrăvirea acestui sector strict periferic al vieții bucureștene din 1910 Mateiu Caragiale se trădează un nelecuit liric care, când vrea să ancoreze în realitate, sare de la o extremă la alta, lepădând fervoarea snobismului eraldic, pusă în serviciul unei prezumtive aristocrații române, ca să recurgă la procedeele caricaturale de șarjă și pamflet, împotriva unei excrescențe nesemnificative a societății noastre.”

În ultimul capitol al cărții, Alexandru George concluzionează, referindu-se la ieșirea în libertate a culturii române, după Revoluția din 1989, libertate în care putem să regăsim spiritul lui Caragiale în toate aspectele vieții, așa cum a fost el de fapt prezent în toate vremurile trăite de țara noastră: “Cultura română iese acum în libertate, își regăsește vechile tipare, vechi maeștri pot vorbi deschis, nu doar prin intermediul interpretărilor și înscenărilor deformante. Regăsim spiritul lui Caragiale, care nu a trebuit să iasă din catacomb, a plutit tot timpul eventual ca un daimon pentru mulți, ci să-și regăsească numai vechea atmosferă, în care să se miște liber, cu toate riscurile, posibilitățile de accidente și contradicții de care niciodată nu s-a temut”.

Un alt autor care a scris după Revoluție despre I.L. Caragiale a fost Florin Manolescu, în lucrarea sa: “Caragiale și Caragiale: Jocuri cu mai multe strategii”, publicată la București, la Editura Humanitas, în anul 2002. Anul apariției a fost unul deosebit, deoarece se aniversau 150 de ani de la nașterea marelui scriitor.

În capitolul numit “O problemă de ierarhie a genurilor: funcția de plăți”, Florin Manolescu se referă la felul în care Caragiale prefera să vorbească mai degrabă despre lucruri obișnuite, legate de viața de zi cu zi, decât despre lucruri așa-zis spirituale, pe care le considera a fi niște “prostii”. În această direcție, F. Manolescu își începe capitolul cu un citat din vorbele marelui dramaturg și nuvelist, luat din lucrarea lui Caragiale numită “Fragmente”, 1899, care punctează atât de bine această idee: “Sunt oameni cari gândesc că a vorbi cu bun simț, cu pricepere despre lucruri umile, bunăoară despre cestiuni de viață practică, este o înjosire a spiritului omenesc, și că, din contră, pentru spiritul omenesc este o onoare de a debita prostii despre cestiuni înalte. Eu gândesc altfel, adică tocmai dimpotrivă”.

Un capitol de asemenea foarte interesant al cărții este cel intitulat “Comediile”, în care Florin Manolescu scoate în evidență cât de actuale sunt chiar și în societatea de astăzi realitățile pe care le-a descris Caragiale în operele sale, idei care au fost, de asemenea, susținute și de alți critici literari din trecut sau prezent: “…fascinant este tocmai faptul că deși este plin de aluzii politice și de întâmplări scose din realitatea imediată, teatrul lui Caragiale continuă să ne vorbească și astăzi, cu aceleași elemente cu care a făcut-o și în trecut.”

Florin Manolescu își încheie lucrarea cu un capitol numit “Răutatea lui Caragiale”, în care aduce în discuție mai multe dovezi legate de “răutatea” literară și sufletească a lui Caragiale.

Autorul susține că, având în vedere că îl cunoșteau bine, “Eminescu l-a poreclit pe Caragiale “cinicul”, Titu Maiorescu a vorbit de mai multe ori despre caracterul său urât, iar junimiștii, mai mult din simpatie, și Macedonski, din motive personale, au ajuns la concluzia că omul nu ar fi avut nimica sfânt.”

Manolescu se ajută în pledoaria sa de dovezi clare, cum ar fi părerea lui Ibrăileanu despre Caragiale, expusă în lucrarea “Spiritul critic în cultura românească” (p. 161), care, de asemenea nu i-a fost favorabilă marelui pamfletar: “Desigur că marele nostru satiric nu era un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sunt convins că pentru el aceasta nu este un blam. Să mă explic în ce constă răutatea lui Caragiale. Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contemporanilor săi. Și nu vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul. […] Oare Miticii, Georgeștii și Protopopeștii n-au nimic omenesc în ei? […] Există asemenea oameni, numai răi, așa cum ni-I zugrăvește Caragiale? […] El urăște atât de mult clasa cea nouă, încât o prigonește, cum s-ar zice popular, până-n pânzele albe, până în copiii ei mici, care sunt antipatici (Domnul Goe, Vizită). Dacă n-am ști că, prin Domnul Goe și prin Vizită, Caragiale satirizează o clasă socială, dacă n-am ști că aceste două bucăți sunt tot literatură socială (și nu psihologică), atunci faptul că, de câte ori Caragiale a zugrăvit în schițele sale copii, i-a zugrăvit cu antipatie, ne-ar indritui să credem că marele nostru scriitor nu numai că nu e un om bun, dar că e chiar un om foarte rău […]”

Florin Manolescu totuși îi ia apărarea lui Caragiale, subliniind că inteligența acestuia, oglindită evident în felul genial în care și-a scris opera, i-a dat dreptul acestuia să fie “rău până la cruzime”, și că “absența mijloacelor materiale, refuzul consacrării și nu de multe ori sărăcia, în disproporție flagrantă cu marea bogăție a minții sale de om genial, i-au otrăvit viața, făcându-l adesea rău și nedrept”.

Mircea Tomuș a scris și el despre Caragiale, o monografie de-a acestuia, chiar, pe care a intitulat-o “Caragiale după Caragiale”, în care a analizat aspecte diferite ale operei acestuia.

Autorul consideră că, în ceea ce privește comedia lui Caragiale,“O noapte furtunoasă”, aceasta este cea mai în măsură de a fi amintită prima dată, deoarece “ea reprezintă, pe schema istoricității întregului operei sale, momentul de primă afirmare a scriitorului cu o operă pe deplin constituită în componentele originalității sale într-o carieră de autor de texte, scriptor, care însumase, până atunci, ani de roboteală jurnalistică și probe de transpunere din alte limbi.”

Totuși, în ceea ce privește disputa legată de care anume din comediile lui Ion Luca Caragiale este considerată a fi “capodopera teatrului său comic”, Mircea Tomuș ne lămurește că aceasta nu poate să fie alta decât “O scrisoare pierdută.”

Autorul spune că, din prima scenă a comediei, “suntem avertizați cu intenție și claritate că vom fi introduși în ficțiune.”

Tomuș spune că: “acum credem că avem în mână unele din figurile importante ale acestui joc combinatoriu de planuri dramatice pe care l-a imaginat autorul”, referindu-se la Ion Luca Caragiale, bineînțeles, și că “putem descifra principalele lui linii de perspectivă și evoluție; două par a fi nivelurile de realitate care susțin structura dramatică: una ar fi cea dominantă, prin care se mișcă și evoluează protagoniștii, ca într-un plan de realitate, cealaltă care se întrevede când se ridică, abil și cu zgârcenie, câte un colț de cortină, și care pare total, dacă nu iremediabil pierdută în necunoscut, o dată cu “orbirea” accidentală a lui Pristanda; se întrevede, cel puțin deocamdată, a fi un document scris, o scrisoare, deci ceva de maximă importanță pentru axiologia internă a teatrului caragialean.”

Autorul monografiei ne spune de asemenea că, în comedia “O scrisoare pierdută”, “realitatea, adevărul a luat forma unui petec de hârtie, a unui bilețel, o scrisorică de amor; sub această formă, el, adevărul, a părăsit, ca într-o volute de zbor, purtat pe aripile întâmplării, proximitatea intimă și, desigur, parfumată a unei femei tinere și frumoase pentru a se clătina ușor în zborul lui și a ateriza…”

În ceea ce privește finalul comediei, după o serie întreagă de încurcături, multe foarte amuzante, de altfel, la care participă personaje alese cu grijă de autor, cu nume suggestive în desfășurarea acțiunii (Dandanache, Trahanache, Cațavencu, Pristanda, coana Joițica, etc.), Mircea Tomuș spune că: “figura centrală a acestei piese pare a concentra căldură, a focaliza spre sine însăși; înțelesurile scenei finale și relația specială, stabilită în planul realității reale, între doamna prezidentului și individual anonim, dar și trăinicia protectoare a construcției iluzorii, pe care bărbații piesei, ajutați de întâmplarea fericită, au construit-o, par a induce sugestia unui raport de la interior la exterior, de la protejat la protector, între cele două planuri principale ale ei. Ca arhitectură a unui întreg, definit prin raporturi, pe cât de logice și necesare, pe atât de firești, cu componentele dar și nivelurile ierarhice superioare, nivelul de realitate fictivă al comediei lui Caragiale reprezintă cel mai eficient element de siguranță pentru nivelul realității reale, pe care-l conține și adăpostește, precum coaja oului gălbenușul.”

Un alt autor care a scris despre nemuritorul Ion Luca Caragiale este Grid Modorcea, care, în lucrarea sa “Măștile lui Caragiale sau Spovedania lui Mitică de la origini și până mai apoi”, ne aduce spre analiză o serie de articole din presă, eseuri, fragmente din textele operelor, interviuri.

De exemplu, în capitolul “Misticul Caragiale”, autorul ne aduce la cunoștință o serie de însușiri pe care i le atribuie lui Caragiale: “Haimanaua, Mimul, Boemul, Berarul, Cinicul, Sentimentalul, Superstițiosul, Panicosul, Balcanicul, Aventurierul, Damnatul, Teroristul, Lașul, Melomanul, Autoexilatul, Religiosul, Misticul”, completând: “Caragiale este un personaj care poartă toate aceste măști. Și nu numai. Dar toate măștile au o cauză comună: frica de Dumnezeu. Și un efect adeseori apocaliptic: panica, fie de natură patologică (proza), fie de natură cosmică (teatrul). Elementul mistic, superstițial, e prezent în toate manifestările acestor măști. E suficient să tragă niște cheflii cu pistoalele, să se rătăcească un bilet de loterie, să se piardă o scrisorică, să se anunțe o inspecțiune, să fie (chiar autorul) invitat să țină o conferință sau să fie bătut pe un număr la o poartă și toate personajele intră într-o panică de nedescris, care uneori se termină cu gestul supremei lașități: sinuciderea.”

Un alt aspect interesant abordat de Modorcea este cel al obiectelor care apar în mod frecvent în operele lui Caragiale: pălăria, bastonul, scrisoarea, halba, birtul, masa și scaunele, anonima, lozul, ziarul, butoiul, telegrama, numărul de poartă, făclia.

Primul obiect descris este pălăria: “La Caragiale, pălăria joacă un rol tot atât de important ca la Chaplin. Ea carecterizează boema din belle époque. Fără ea, e inimaginabil salutul, semnul care guvernează relația dintre Miticii caragialieni. Mitocanii nu poartă pălărie. Vezi deosebirea dintre un Chiriac și Rică Venturiano! Pălăria e omniprezentă. Ce nu poți face cu ea? Poate fi și pe rol de instrument musical. În schița “Un artist”, nenea Iancu acompaniază scena cu cocoșii beți “bătând toba cu deștele pe fundul pălăriei”.

Al doilea obiect adus în prim plan este bastonul: “Umblă în “trei picioare” doar cei așezați bine social. Ca și pălăria, bastonul e semnul siguranței de sine, al eleganței, dar și al “puterii”: te ajută să te aperi de câini prin mahalalele “țărișoarei”!”

Scrisoarea, se pare că, în opinia lui Grid Modorcea: “Are rol de Phytia, rol fatal. Ea leagă și dezleagă destine. Are un rol politic, încurcă și descurcă ițele “catindaților”, ale “progresului”, privește deci viitorul “țărișoarei”.

Halba este:“…dezlegătoare de taine. Nu la popă, ci la o halbă personajele caragialiene se spovedesc. Dialogul nu e posibil decât în fața unei halbe. Ea e stimulentul vorbirii.”

În viziunea autorului, birtul care apare în opera lui Caragiale este: “Locul de confesiune al personajelor. A doua lor casă”, iar masa și scaunele: “Țin loc de birt și de halbă.”

Scrisoarea anonimă sau anonima: “…definește perfect starea de lașitate a lumii, este chiar autodefiniția ei,” iar lozul reprezintă “Loteria, norocul, speranța care le-a mai rămas

românilor.”

Ziarul este: “Un “personaj” nelipsit din recuzita dialogului caragialesc. El are rol de oracol! Ce se scrie la gazetă, e sfânt. Ziarul e glasul adevărului însuși, inalienabil și…ipohondru.”

Butoiul este: “Salvarea însăși. Ca și Ceasul de la stabiliment, ca și “Sfântul Andrei”, iar telegrama reprezintă, în viziunea autorului: “Internetul acelei lumi. Caragiale, care călătorea mai tot timpul, se folosea de telegramă ca de limbă. Are și rol enigmatic. Adesea face comunicarea incomunicabilă.”

Numărul de poartă este: “Rolul destinului, al fatalității”, iar făclia are “Rol spectral, criminal.”

Un alt aspect foarte adevărat pe care autorul l-a ilustrat este faptul că operele nemuritorului Caragiale au fost și sunt o sursă necontenită de inspirație și pentru artiștii care lucrează în domeniul teatrului și al filmului: “Toți regizorii se raportează într-un fel sau altul la opera lui Caragiale. Ea este marea tentație, marele examen.”

De asemenea: “Toți vor să pescuiască în ape caragialești atât de înșelătoare, să găsească secretul succesului, momeala care să-i aducă la caragialiograf pe cât mai mulți spectatori. Chiar și pe copii.”

Grid Modorcea spune că nici televiziunea nu a scăpat de vraja țesută în jurul lui Caragiale, și a operelor lui, multe dintre lucrările acestuia fiind transpuse pe scena micului ecran: “Odată cu apariția televiziunii, opera lui nenea Iancu a devenit “rețeta casei,” turnându-se tot ce se poate turna, exploatându-se actorii comici până la saturație pe aceleași texte caragialești “cu priză la public”, mereu reluate…”

Autorul concluzionează că: “Opera lui Caragiale aparține mai degrabă viitorului” și că “tentația de a-l ecraniza pe Caragiale, de a obține succesul lui, de a face un cinema “stil inconfundabil,” adică de a face, după cum ar spune Mitică, caragialiografie, va fi și mai mare.”

Capitolul II.2 : Caragiale în istorii ale dramaturgiei românești de dupa 1990

În “Istoria literaturii române” Gheorghe Crăciun are în vedere mai ales comediile lui Ion Luca Caragiale. El le privește mai ales prin prisma lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii, care, după părerea lui Nicolae Manolescu, este “un mit al criticii noastre.”

Crăciun spune că, dintre studiile lui Maiorescu pe care acesta le-a dedicat marilor clasici, cel despre Caragiale se numește “Comediile d-lui Caragiale”. Se pare că Maiorescu “aduce, încă din primele rânduri, un elogiu dramaturgului, ale cărui comedii “merită să fie recunoscute și, după părerea noastră, lăudate toate fără excepție.”

Autorul completează că Maiorescu “socotește necesară punerea la punct, lămurirea unor chestiuni referitoare la statutul operei literare în general și al comediile lui Caragiale în special. Criteriul fundamental pentru stabilirea originalității comediilor este autenticitatea. Autenticitatea le situează alături de alte opere (“Amintirile” lui Creangă, “Poeziile” lui Eminescu, “Nuvelele” lui Slavici) în cadrul “direcției noi” și, chiar dacă nu sunt toate de aceeași valoare, “sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăi.”

O istorie literară complexă despre Caragiale este cea a lui Mircea A. Diaconu, numită “I.L. Caragiale, Fatalitatea ironică”. După cum criticul Mircea Martin notează, în observațiile plasate pe coperta a 4-a a cărții, Diaconu “îl reinterpretează pe Caragiale în cheia unui existențialism combinat ingenios cu viziunea și cu strategiile textualiste. Exegetul devoalează structura labirintică a universului caragialian, pe care îl percepe ca fiind construit aproape exclusiv “din cuvinte” și a cărui iluzorie “înșurubare în real” ar denunța, de fapt, fatalitatea unui transcendent vid. O fatalitate prin excelență ironică.

După părerea lui Mircea Martin, Diaconu supune textele caragialiene și umanitatea pe care acestea o proiectează unei interogații tenace și inteligente pe care o îndreaptă mereu și asupra lui însuși, asupra propriilor criteria și instrumente critice. Discursul său impresionează și prin dimensiunea lui autoreflexivă.

Ipotezele sale sunt, nu o dată, seducătoare – dintre ele se desprinde aceea a unui Caragiale fascinant de neant, un Caragiale văzut prin Cioran-, dar criticul nu se angajează în a susține în mod exclusiv nici una – din teama, probabil, de a nu trăda complexitatea spiritului caragialian.

Pasiunea speculativă, capacitatea de a contrage demonstrațiile în formule sintetice memorabile – acestea sunt calitățile majore ale lui Mircea A. Diaconu în cartea de față, carte ce deschide o nouă etapă în exegeza caragialiană.”

De asemenea, Al. Călinescu spune despre istoria analitică a lui Mircea A. Diaconu: “Mi-e greu să spun care din ipotezele de lucru pe care le lansează Mircea A. Diaconu mi s-au părut mai seducătoare și mai fecunde. Criticul găsește smnificații nebănuite în texte puțin cunoscute și practic niciodată comentate până acum. “Modernizarea” lui Caragiale se face și prin racordarea la un Ion Barbu, dar și la Foarță, Dimov sau Brumaru. Ireproșabilă, prin precizie și acuitate, este radiografia “moftului.”

Incitantă, și în egală măsură, pasionantă, cartea lui Mircea A. Diaconu se înscrie printre exegezele de prim rang ale operei lui Caragiale.”

Capitolul III : Caragiale în studii de presă

Pentru acest capitol vom folosi ca punct de sprijin lucrarea Ioanei Pârvulescu, “Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE”, apărută în anul 2011 la Editura Humanitas.

Fiecărui capitol al lucrării îi este atribuit câte un mic citat, sau mai multe, care oglindesc foarte bine ceea ce este discutat în cadrul acestuia.

Cuvântul înainte al autoarei are ca motto un citat chiar din spusele lui I.L.Caragiale: “…sub soarele totdeauna vesel al acestei adesea mâhnite patrii”, care condensează, de fapt, viziunea clară și obiectivă a lui Caragiale asupra modului în care țara noastră a trecut prin istorie: mâhnită de atât de multe probleme, conflicte fără sfârșit, scindată de interese minore ale multor răuvoitori, care nu au făcut decât să-și urmărească interesele proprii.

Autoarea își începe efectiv lucrarea prin prezentarea inedită a lui Ion Luca Caragiale: văzut prin ochii bunicului său din partea maternă, Ioan Vintilă, care a avut bucuria și onoarea de a-l întâlni personal pe marele autor la Viena, pe vremea când încă era un foarte tânăr student la medicină. Tânărul era membru al societății literare “România Jună” al studenților de la Viena, care l-a ales pe Caragiale ca membru onorific în organizația lor, și, astfel, l-au invitat să participe în mod personal la întâlnirea prilejuită de acest fericit eveniment.

Pe vremea aceea, Caragiale se afla deja la o vârstă destul de înaintată, având în jur de 60 de ani, și răspunde invitației studenților vienezi “cu o politețe fără cusur”, printr-o epistolă pe care se pare că a trimis-o de la reședința sa din Wilmersdorf bei Berlin:

“Prea stimate domnule Președinte și prea stimați Domni Membri ai «României June»,

Găsesc printre hârtiile mele o adresă a DV. prin care mi se face cunoscută înalta onoare ce mi-a acordat-o Societatea DV., numindu-mă membru al ei. Mă’ndoiesc că vă voiu fi răspuns la acea adresă, deoarece pe atunci eram foarte turburat de neplăcute afaceri familiale. Dacă v’am răspuns chiar atunci la vreme, nu strică să vă mai mulțumesc o dată pentru cât de grațioși v-ați arătat cu mine. Dacă nu v-am răspuns, îmi fac o datorie să vă mulțumesc din suflet pentru onoarea ce ați binevoit a-mi face, prea însemnată potrivit cu modestele mele merite de publicist român, și vă rog să mă iertați că vine atât de târziu îndeplinirea datoriei mele.”

Ceea ce este surprinzător este faptul că: “studenții români din Viena se așteptau poate la un om sarcastic sau măcar malițios, care să semene cumva cu propria-i literatură, dar, spre surprinderea lor, au găzduit la acea întâlnire un Caragiale elegant, “serios”, de o politețe dusă până la protocol. Scriitorului i s-a pus întrebarea destul de banală, “Cum scrie?”, iar răspunsul coincide cu cel pe care-l știm din istoria literară și din mărturiile contemporanilor: Caragiale a spus că scrie extrem de greu, că fiecare pagină îi cere foarte mult timp, că zăbovește câte o noapte tot corectând câteva rânduri.”

Ioana Pârvulescu ne povestește, de data aceasta, că bunicul din partea tatălui său se numea Dumitru, “căruia prietenii îi spuneau Mitică, iar unii chiar “nenea Mitică”. Acesta s-a mutat la Brașov, împreună cu soția sa, după ce o perioadă a locuit la București. Autoarea ne spune că “îmi place să cred că port în gene, prin el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureștiul de odinioară.”

Ioana Pârvulescu a început să citească cu plăcere ziarele și revistele din secolul 19 doar după anul 1990, care, după părerea autoarei, “au o prospețime colorată a vieții care face concurență primejdioasă cărților scrise în aceeași perioadă, dintre care multe sunt ilizibile.” De asemenea, se pare că “presa veche se dovedește tot mai actuală. Și, în plus, aducătoare de revelații.”

După cum chiar autoarea ne explică: “Cartea «Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale» se sprijină pe două întrebări care mă preocupă de multă vreme, una despre rezistența operei comice a lui I.L.Caragiale, cealaltă despre viața din vremea lui. Prima ține de curiozitatea cercetătorului literar, cea de-a doua de curiozitatea mea omenească, de dorința de a ști adevărul, și, poate, de nevoia romancierului de a trăi mai multe vieți deodată. Decorul, recuzita și titlurile aparțin secolului 19, iar personajele cărții sunt Presa și Caragiale (gazetar și scriitor). Între cei doi eroi ia naștere o poveste pe care jurnaliștii timpului, mari iubitori de adjective, ar fi numit-o, poate, palpitantă.”

În lucrare se ascunde “fragmentul de ziar. Adresat momentului imediat, el are și valoare premonitorie, pentru că se transformă într-o imagine care îi reproduce, sau, adesea, îi maimuțărește nu doar pe contemporanii lui Caragiale, dar și pe noi, cei de azi. Din păcate, în timp ce pe contemporanii lui Caragiale îi deformează mult, pe noi e posibil să ne reflecte cu ceva mai mare fidelitate, pentru că, tot uitându-ne în oglinda paginii de ziar, ne-am potrivit chipul după ceea ce ne-a atras mai mult în ea: strâmbătura. Într-o lume a rupturilor, a pornitului de la zero, a ștergerii amintirilor, nimic nu a avut o mai bună continuitate la noi decât obiceiurile gazetărești, care, încetul cu încetul, ne-au modelat, și nu neapărat în bine. La sfârșitul drumului făcut prin presa timpului – radiografie a înfloririi gazetăriei în România modernă – se naște, aproape de la sine, o teorie nouă cu privire la curajul artistic al lui Caragiale și la poetica lui.”

Capitolului I, intitulat “În căutarea unei lumi oglindite”, îi este atribuit un citat din vorbele lui G. Ibrăileanu: “Am putea aduce ca mărturie oameni vii, din viața reală.”

Având în vedere că, atunci când ne gândim la Caragiale, ne vine în minte faptul că este un autor comic, autoarea este intrigată de faptul că anumiți contemporani de-ai lui Caragiale, dar și critici din generațiile care au urmat, s-au înșelat atât de tare asupra operei sale: “De ce s-au înșelat atât de grav asupra operei lui mai mulți contemporani ai săi, precum și oameni din generațiile următoare, între care critici importanți?”

Autoarea ne explică mai departe: “Aceasta e prima întrebare, problema de istorie și critică literară care a generat această carte. Cum de au avut păreri opuse asupra valorii scrierilor lui Caragiale și a rezistenței lor în timp nu numai semenii lor mai puțin avizați într-ale artei literare, ale căror motive sunt strict personale, nu numai gazetari azi uitați cu desăvârșire, din grupări adverse, ci și unii sciitori de bună-credință și de bună educație estetică, cum ar fi Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu și, mai ales, E. Lovinescu? Dar relativismul istoric al operei lui Caragiale e subliniat chiar și de Paul Zarifopol, prietenul prozatorului și inițiatorul principalei ediții critice în care sunt strânse operele lui.”

După ce Lovinescu, care a fost “criticul revizuirilor” și al “permanentei ajustări a opiniei”, și-a exprimat rezerve în privința operei lui Caragiale în 1907, acesta revine în 1920 asupra operei acestuia, pentru a patra oară, dar “nu ca s-o salveze, ci, dimpotrivă, ca să o pună sub pecetea clară a neîncrederii”.

Lovinescu spune, în capitolul intitulat “Caragiale” din opera “Critice” (vol. IV, ediția a II-a, București, 1920): “Cu toată rara intuiție și putere de creațiune – darul cel mai de preț al unui scriitor -, opera lui Caragiale mi se pare săpată într-un material puțin trainic. Timpul a început să-l macine încetul cu încetul…Lipsită de orice ideologie, de orice suflare generoasă, plină de pesimism copleșitor, de o vulgaritate, de altminteri, colorată – ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi prea actuale; va rămânea însă mai târziu cu realitatea unei valori mai mult documentare…”

După descrierea părerii lui Lovinescu despre opera lui Caragiale, Ioana Pârvulescu ne aduce spre analiză a doua întrebare: “Cum era lumea reală a lui Caragiale, aceea care i-a servit de model în opera comică? Aceasta e problema care ține de istoria mică și de sociologie, un aspect care se va dovedi până la urmă esențial, întrucât conduce și la elucidarea primei chestiuni. Era viața aceasta cum o vedem în scrisorile lui Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Caragiale însuși? Era cum se oglindește în nenumăratele scrieri păstrate de la oameni din toate păturile sociale, ca-n jurnalele intime care ne-au rămas din secolul 19 sau era ca-n comediile și schițele lui Caragiale? Sigur că oglindă perfectă nu există, totuși de care model era viața mai aproape? Fiindcă, dacă punem alături cele două oglinzi, ele arată realități opuse. Cea dintâi, a jurnalelor și scrisorilor, prezintă o lume deloc lipsită de greutăți și defecte, dar în curs de așezare și orientate, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie și spre o viață ceva mai bună și mai ușoară, o lume cu oameni care n-au timp să fie obosiți, o lume cu spirit de sacrificiu și cu o doză de normalitate. Cu încredere în om și în viitor. O lume dominată de regula de aur a bunului-simț. Cu o anumită măreție, care impune. Iar cea de-a doua oglindă, lumea din opera lui Caragiale, ne arată o societate sucită și total ridicolă, plină numai de semidocți, de corupți, de proști. Regula stridenței și a inadecvării îi însoțește pe oamenii acestei lumi asemenea tinichelelor legate uneori de coada câinilor și care-i acompaniază asurzitor la fiecare mișcare.”

Citindu-l pe Caragiale, Mihai Ralea era de părere că: “Eroii lui Caragiale sunt sănătoși sufletește, trăiesc fără tensiune, fără mari ambiții, fără desilusii amare și fără ciocniri tragice. Ridicolul lor nu-i face odioși, nici desgustători.”

În sens opus se află imaginea pe care comunismul i-a format-o lui Caragiale, mai precis lumii lui Caragiale, și anume că: “Lumea burgheză e coruptă și rea, nici un om nu este cum vrea să pară, există o discrepanță între masca de onorabilitate și chipul real, societatea e putredă, etc. Pentru unii, burghezii sunt – chiar mai ciudat, bogații, adică automat «răii».” De la formulările unor critici, de pildă Lovinescu, despre contrastul dintre aparență și esență în privința personajelor literare, școala din perioada comunistă a făcut un transfer mistificator spre oamenii reali, spre burghezul obișnuit al epocii. Critica literară și concepte ca “realism” sau “obiectivitate” au devenit, ca tot ce era atins de ideologie, instrumente ale mistificării. Lumea reală era strâmbă, iar scriitorul obiectiv Caragiale a prezentat-o așa cum era ea.”

Caragiale se pare că era văzut ca fiind un om rău, așa cum îl descrie și Garabet Ibrăileanu în 1909, după spusele Ioanei Pârvulescu: “Desigur că marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sunt convins că pentru el aceasta nu e un blam. Să mă explic în ce constă răutatea lui Caragiale. Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. În opera sa socială el n-a zugrăvit decât stupiditatea omenească. Dar se va zice: «Așa e societatea pe care a zugrăvit-o. Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugrăvească decât rea». Dar nu e așa. Oare Miticii, Georgeștii și Protopopeștii n-au nimic omenesc în ei? Să fie numai proști, răi și în cazul cel mai bun sterilizați de sentimentele omenești? […] Am putea aduce ca mărturie oameni vii, din viața reală.”

Capitolul II, numit “Ocolul lumii cu viteza gazetei” are în introducere două citate. Primul, cuprinde chiar vorbele marelui Caragiale: “Gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice”, iar cel de-al doilea, scos din ziarul “Universul”, este nesemnat: “Citirea unui ziar, pentru mulți oameni, e o trebuință neapărată.”

Autoarea începe acest capitol provocându-i pe cititori la un exercițiu de imaginație, și anume să-și închipuiască cum ar fi să nu mai aibă acces la toate mijloacele de informare de care dispun acum, și datorită cărora au acces foarte rapid la informațiile din lumea întreagă: “Să ne închipuim cum ar arăta viața noastră fără mijloacele de informare care ne fac astăzi să fim în permanent contact cu lumea mare și cu prietenii apropiați.”

Se pare că, pe vremea lui Caragiale, singura modalitate prin care oamenii se puteau conecta rapid era ziarul: “Este atotștiutor și e un canal de transmisie care ajunge peste mări și țări. E de la sine înțeles că, în asemenea condiții, presa capătă o putere primejdioasă și e percepută imediat – cu o sintagmă care se folosește deja în secolul 19 – ca «a patra putere în stat».”

După spusele Ioanei Pârvulescu, “presa dă dependent ca orice drog și, după începuturi timide, ziarele își sporesc de la o zi la alta tirajul, altfel spus, puterea. Dacă la 1877 tirajul obișnuit era de 1500 – 2000 de exemplare, toate pe abonament, în preajma lui 1900, an de criză în România, Universul lui Luigi Cazzavilan, care-și publică tirajele pe prima pagină, crește uluitor, ajungând în 1899 de pe la 30 000 la 60 000 și apoi la 97 000 de exemplare. Cum populația Bucureștilor era de aproape 300 000 de locuitori, înseamnă că unul din 3 citea gazeta.”

Caragiale a fost un ziarist, în primul rând, activitate cu care s-a ocupat încă de pe vremea când avea 21 de ani, mai intens după ce a împlinit 25 de ani: “Caragiale cel viu a fost, înainte de orice, gazetar. Asta a făcut constant de la 21 de ani, din 1873, la Ghimpele, și intens – dacă e să ne luăm după data oficial recunoscută, adică sărbătorirea din 1901 a un sfert de secol de activitate literară – de la 25 de ani (era, pe-atunci, cam de vârsta lui Rică Venturiano și avea unele obiceiuri ale acestuia). Scrie în presă până în 1911, după stabilirea la Berlin, când a continuat, chiar dacă mult mai rar, să publice în gazete din țară. Și-a trăit așadar viața în vârtejul gazetăriei și al foilor satirice. Citea ziare, polemiza cu diverse foi rivale și contribuia într-o mulțime de moduri la umplerea lor: de la simple notițe sau articole nesemnate, la articole semnate cu pseudonime ca Rac, Hans, Caracudi, Allegro, Ics, Intelectual, Intim, Ion, Le-Van-Tin, Mizilic, A. Museus, Piccolo, Piccolino (după titlul unei piese de Victorien Sardou, autor prolific și la modă din secolul 19, care a dat, în alt titlu, și conceptul de “madame Sans-Gêne”), Pince-nez, Spanachidi, Un june monșer, Un mare anonim, Un patriot roman ș.a.”

Caragiale a comparat cele două fețe ale ziarului, cea bună și cea rea, cu cele ale dinamitei: “Dacă fața bună e importantă, taie drumuri noi și ajută la aerisirea locurilor stătute, te apără și dezvăluie minciuna, cea rea, la rândul ei, e departe de a fi neglijabilă.[…] Presa te supune, face ce vrea din tine și te manipulează, uneori chiar cu bune intenții. Sistematic te informează, dar te și dezinformează systematic. Te deformează până la caricature, ca oglinda de bâlci în care te vezi când prea lung, când prea lat, cu fața, gurile și ideile de nerecunoscut. Presa creează zâzanie. Minte. Insultă. E războinică și fanfaronă. A făcut, de la început, politică. A pășit, de la început, cu stângul.”

Cel de-l treilea capitol al lucrării “Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE”, scrisă de Ioana Pârvulescu, se numește “În umbra gazetei, Caragiale”, și are ca motto un citat din romanul “Idiotul” de Dostoievski: “O istorie exact la fel – dar absolut la fel!”

Se pare că: “temele din comediile și schițele lui Caragiale sunt inspirate de ziar și uneori publicate în ziar, ca un autocomentariu.”

“Discursurile din O scrisoare pierdută le parafrazează și le rafinează ingenios pe cele din ziare.”

Autoarea ne aduce și date precise legate de datele de publicare ale unor lucrări foarte cunoscute ale lui Caragiale: “La 12 mai 1900, Caragiale publică în Universul schița D-l Goe…care debutează cu ziua de sărbătoare, dar se oprește cu câteva minute înainte de parade, cu o simplă trimitere la Bulivar', adică la locul sărbătoririi.”

Un alt aspect foarte interesant dezbătut în acest capitol este acela al faptului că temele despre care vorbește Caragiale în lucrările sale sunt cele din ziarele timpului său: “Confirmarea observației că temele caragialești sunt strict cele din gazete, verificabilă empiric în presa epocii, am avut-o, într-un mod neașteptat, în legătură cu schița Bùbico. Ce are Bùbico de-a face cu gazetele? Desigur, se găsesc în anunțurile din ziar descrieri de câini pierduți, împopoțonați cu acea atenție excesivă cu care unii își tratau patrupedele sau, în altele, ideea că unele doamne “moderne” nu-și mai iau în brațe copiii, uitați în grija guvernantelor (“doicilor”), ci îi înlocuiesc cu cățelușii.”

Ioana Pârvulescu ne spune că, recitind romanul Idiotul de Dostoievski, a găsit în el o poveste asemănătoare celei din Bùbico. După ce a prezentat faptul că, în realitate, povestea din roman a fost preluată tot dintr-un ziar al vremii în care se desfășoară acțiunea din Idiotul, care se numea L’Indépendance Belge, a concluzionat că: “Așadar povestea din Bùbico și, mai ales bizarul ei final e tot de prin gazete.”

De asemenea, concluzia acestui capitol este că: “Mai toate cuvintele, titlurile, numele pe care le socotim astăzi caragialești sunt în același timp, pentru cel care citește presa din vremea lui, gazetărești. Caragiale a folosit ca nimeni altul toată materia primă de gazetă, de la titluri reluate până la plictiseală în epocă, la clișee, întorsături de tip chiasm, calificative. Și tot restul.”

Capitolul IV al lucrării se numește “În umbra lui Caragiale, gazeta”, și este însoțit de un citat din Eugen Lovinescu: “Prestigiul unei literaturi prea actuale…”

Este evident că: “Sursa de inspirație a lui Caragiale a fost gazeta și e firesc ca oamenii contemporani lui să fi perceput întrepătrunderea literaturii sale cu ziarul citit, poate, doar cu câteva zile înainte. Caragiale își publică cea mai mare parte din texte în gazete, așadar intertextualitatea și punerea în abis sunt desăvârșite.”

De asemenea, este evident faptul că marele nostru comic vorbea adesea în lucrările lui despre realitățile din timpurile în care a trăit: “Caragiale are nenumărate trimiteri la realitatea timpului său, dar expresivitatea involuntară – cu expresia lui Eugen Negrici – face ca aceste lucruri să rămână grăitoare și pentru noi, chiar dacă accentele se schimbă radical. E posibil chiar să-i sporească, tot involuntary, nota comică. O observație a lui Constantin Nottara, care dă de gândit astăzi, când comediile lui Caragiale sunt interpretate de la un capăt la altul numai în cheie comică, este că exista “o parte serioasă și sentimentală” în piesele lui, la care autorul nu se amesteca atunci când călăuzea jocul actorilor; intervenea numai atunci când se făcea legătura între “pateticul interpretativ” și situațiile comice.”

Ioana Pârvulescu concluzionează acest capitol spunând că: “Umbra presei îl urmărește permanent pe Caragiale, fără să-i încurce pașii. Dimpotrivă, îi arată drumul, îi subliniază conturul și-i pune în evidență curajul.”

Capitolul V al cărții a fost intitulat “Curajul lui Caragiale” și începe, ca de obicei, însoțit de un citat. De această dată, el este ales chiar din vorbele lui Caragiale: “Nu căutați totdeauna inspirația la un kilometru, ea ne stă foarte adesea sub nas…”

Au fost foarte puțini critici contemporani lui Caragiale care au amintit de originalitatea acestuia. Printre aceștia, s-a aflat și Maiorescu, care a spus că marele satiric a scris “fără imitare sau împrumutare din literaturi străine.”

“Caragiale nu se diferențiază prin ieșire din rama gazetei, ci, dimpotrivă, prin marea lui fidelitate față de ea. Originalitatea lui este aceea de a nu dori nicidecum să fie original, în răspăr cu toți artiștii. Curajul său artistic mi se pare uriaș, dincolo de faptul că presa chiar a fost și a fost socotită, de la început, un loc destul de dubios; într-o epocă în care avangarda nu se vedea și manifestele ei nu apăruseră, într-o epocă în care chiar poezia își permitea puține ieșiri peste granița literarului traditional admis, Caragiale lărgește ca nimeni altul limitele esteticului, incluzând în literature tot ce alții socoteau exclus. Alege cu grijă cuvântul cel mai tocit, cel mai uzat de presă, în timp ce un poet ca Eminescu sau un critic ca Maiorescu, iar mai târziu chiar fiul lui Caragiale, Mateiu, fac tocmai dimpotrivă: evită cu grijă vorbele tocite, aleg din “arhivă” vorba rară.”

După spusele Ioanei Pârvulescu, se pare că I.L.Caragiale “utilizează greșeala în toate formele ei (cotidienele o găzduiau cu generozitate), clișeul, reclama, limbajul administrativ (cererea, procesul verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma și tot ce ținea de banalul banalului.”

“Meritul lui Caragiale este că a știut la ce să fie receptiv. Și poate, dacă unii oameni au defectul propriilor calități, cum se spune, Caragiale a avut aici meritul propriilor defecte. Fiind un om comod (vezi discuțiile lui cu Eminescu despre Kant), a pornit-o pe scurtătură, nu s-a dus prea departe după sursele lui de inspirație, ci le-a luat din imediata lui apropiere, lucru de care e conștient.”

Capitolul VI, ultimul, al lucrării scrise de Ioana Pârvulescu, se intitulează chiar “Lumea ca ziar”, și este însoțit de două citate: “Dacă Gutenberg ar fi prevăzut gazetăria, și-ar fi distrus invenția” (Carmen Sylva, Anuarul Presei Române) și “Ziaristul face ca și chirurgul: taie în carne vie, dar pentru a lecui (Const. Mille, Anuarul Presei Române).”

Autoarea începe acest ultim capitol al lucrării sale, explicându-ne că arta lui Caragiale și anume ziarul este cu siguranță o formula bine definită, astfel : “Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuiește o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Așadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o data, artistic, de Caragiale. Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistența operei comice a lui Caragiale și despre lumea reală contemporană lui, este unul singur: ziarul.”

Ioana Pârvulescu încheie această lucrare într-un mod pozitiv, admirativ față de marele nostru Caragiale, original și deosebit din foarte multe puncte de vedere: “Caragiale s-a născut în același an cu Teatrul Național, 1852 și a devenit unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai nostri. A crescut și s-a format odată cu presa modernă și a devenit critical și totodată beneficiarul cel mai deplin al însușirilor ei. Fără gazetele epocii, cel la care ne gândim când spunem Caragiale, adică autorul comic, n-ar fi existat. Iar fără Caragiale, presa de sfârșit de secol 19 și început de secol 20 ar fi fost doar un document istoric.” Ca o concluzie formulată în ton jurnalistic, consider că personajul Caragiale într-un decor favorabil al presei, desemnează un mare noroc al ghinionistei literaturi române.

Capitolul IV : Caragiale în studii monografice

În monografia, “Comediile lui Ion Luca Caragiale”, publicată la București, în 1996, criticul Liviu Papadima are în vedere mai multe aspecte legate de viața și opera autorului. În introducere autorul punctează felul în care Caragiale s-a raportat la contemporanii săi: “Destinul lui Caragiale ilustrează exemplar cazul scriitorului aflat într-o neîncetată hărțuială cu contemporanii. Dacă nu a reușit să-i învingă, a știut cel puțin să-i contrarieze. Apariția lui în literatura română a iscat o sumedenie de nedumeriri, de iritări și de adversități, parte din ele nestinsă completă nici astăzi.” Se pare că două lucruri foarte importante, care i-au influențat și marcat viață lui Caragiale, au fost teatrul și politică, cu acestea întâlnindu-se pentru prima dată în adolescență. De asemenea, gazetăria a fost cea care l-a condus pe Caragiale înspre politică, domeniu cu care a păstrat o legătură permanentă și foarte intensivă: “Drumul său către politic trece prin gazetărie. Corector, girant, responsabil, redactor, editor sau colaborator, Caragiale menține cu presa cel mai intens și mai constant contact profesional în zigzagul de-o viață al încercărilor și al abandonurilor. Nici acest contact nu este însă rectiliniu sau univoc.”

Caragiale a început să semneze pentru articolele pe care le-a publicat doar începând cu 1896, la ziarul “Epoca”, cu toate că a scris în publicații cu orientări diferite, fiind acuzat de contemporanii săi de versatilitate.

Papadima ne specifică faptul că: “Pentru Caragiale, jurnalistica a însemnat un mijloc de subzistență, precar și pasager cel mai adesea, speranță de promovare socială și politică, arenă de lucru, teren de exercițiu literar, platform de succes, mediu de observație a contemporanului.”

În ceea ce privește teatrul, Caragiale a fost foarte prezent. În 1888 ajunge la conducerea Teatrului Național, chiar dacă Maiorescu s-a opus inițial acestui lucru. Totuși, după un an de zile, autorul a demisionat din funcție. După ce a primit o moștenire contestată pe termen lung în justiție, Caragiale s-a mutat la Berlin, împreună cu familia sa, din cauza problemelor pe care le avea în țară, dar și pentru a avea o viață mai bună.

În străinătate rupe legătură cu lumea pe care a lăsat-o în urmă, dar continuă să fie prieten cu anumiți oameni din țară: Paul Zarifopol, Dobrogeanu – Gherea, Vlahuță, Delavrancea.

Papadima concluzionează, în ceea ce privește destinul lui Caragiale, că “… a fost un personaj histronic, extrem de mobil în inteligență, în temperament și în comportament. Această mobilitate, împreună cu înclinația de a-și improviza continuu propriul rol – mereu altul – între semeni; a adâncit contradicțiile unei firi întortocheate, trecute printr-un destin potrivnic.”

În ceea ce privește limbajul folosit de Caragiale în comediile sale, a reușit să scandalizeze la acea vreme prin trivalitatea lumii adusă în scenă. Drept urmare „limbajul protagoniștilor a putut să treacă drept inestetic.”

„De asemenea, este trecută în vedere și încadrarea operei lui Caragiale într-un curent literar sau într-o formulă estetică.” La început, Caragiale a fost considerat a fi un autor realist, deoarece a descris foarte bine epoca în care a trăit. După plecarea lui Liviu Papadima „ Caragiale reprezintă un nou tip de conștiință estetică. Opera sa se distanțează de pincipiul fundamental al imitației, subliniind caracterul de artefact, de produs cultural construit într-un sistem de regului, de convenții și de tehnici specifice literaturii.”

În Monografia numită „Caragiale”, Vasile Fănache are în vedere mai multe aspecte, puse pe hârtie în patru capitole: I. Caragialiana „lume, lume” ; II. Lumea ieșită din țâțâni ; III. Ironia ; IV. Meditație la I. L. Caragiale. În primul capitol, Fanache încearcă să găsească sensul sintagmei „lume, lume, lume”. Aceasta este văzută ca „mulțime fără coeziune, unde niciun principiu și nicio tradiție n-au atins puterea suficientă pentru a determina o structură sociala.” Asemuită totodată unei vultori veșnic mișcătoare destul de pretențioasă și încărcată de imaturitate care printr-o exacerbare voluntară, sacrifică cu ceritudine idealul stabilității creatoare. Totul se rezumă la o comică alergătura în căutarea unei șanse. Un exces de independență, în care fiecare individ din acest spațiu integrator „lume,lume” știe tot înainte de a fi învățat ceva. Insistența unei manifestări în acte inverse față de ordinea firii. Personajele lui Caragiale sunt văzute de Fanache, ca unele care își neagă trecutul și care sunt interesate doar de viitor. Cu toată imensa lor obtuzitate, presimt instinctiv vidul în care respiră, trăiesc și se agită. Simțind că le lipsește climatul faptelor, al acțiunii, al realității, ei se caută unii pe alții, integrându-se complet fară rețineri într-o ipostază a unei fațade pretențioase.

De asemenea, acestea își doresc cu ardoare să urce tot mai sus pe scara socială, bazându-se foarte mult pe noroc și învinovațindu-l când ceva nu mergea bine. Ele negândindu-se ca poate nu au meritat să atingă evoluția la care sperau, tocmai dintr-o lipsă considerabilă a calităților necesare: „Fiecare vrea tot mai sus, aproape inconștient, iar dacă îl defavorizează, căderea este pusă pe seama lipsei de noroc, niciodată pe lipsa de merit.”

„Între scandal și petrecere”, este subcapitoul care urmărește întrepătrunderea dintre noțiunile și aspectul conținutului în opera caragialiană. Făcând parte din comportamentul de zi cu zi al personajelor, petrecerea și scandalul reprezintă doua corelative care implică fatalitatea cu o mare rezonanță pentru spiritul lui Caragiale. Se pune accent pe cuvântul „fatalitate”, deoarece dezvoltă cu o forță de semnificare neobișnuită, spiritul comicului de moravuri. „Iluzia demnității (a onoarei) și iluzia pierderii acestei demnități, reprezintă jocul perpetuu al fatalității cu o lume care, în esență, ramâne aceeași, impactul acțiunilor sale anulându-se prin amăgirea însăși în care se lasă antrenată.”

În capitolul al 2-lea, numit „Lumea ieșită din Țâțâni”, autorul vorbește în cursul a cinci subcapitole despre amorul în opera lui Caragiale, despre dramele a căror „bunătate este îndoielnică, perfidă sau înșelătoare.” Cu „Marea Trăncăneală, Eseu despre lumea lui Caragiale,” Mircea Iorgulescu a reușit să provoace un mare interes, atât în mediul literar, cât și în afara acestuia. Scriitorul a analizat opera lui Caragiale și lumea despre care a scris acesta, care era privită ca fiind o comedie ieftină, un bal în care oamenii aveau ca principală preocupare trăncăneala: „Ocupația cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vorba. Ai, n-ai treaba, acești oameni abia așteaptă un prilej ori un pretext să-nceapă „o discuțiune” de obicei una „foarte animată” și mai întotdeauna mult prelungită. De fapt treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viața lor.”

Această vorbărie n-are absolut niciun sens, și merge înainte la nesfârșit. Oamenii din lumea această caragialienească au o energie debordantă, și poate tocmai și de aceea trăncănesc continuu, despre orice și oricine. Chiar dacă cei care aparțin mediului literar nu au fost foarte interesați de această carte, cititorii obișnuiți, care nu citesc critică literară, au fost cei care au apreciat foarte mult opera. Ceea ce este intereant e faptul că autorul a sccos în evidență similitudinile cu realitatea românească modernă, într-o așa de mare măsură, încât încă o dată, dacă mai era nevoie, ne-a fost demonstrat că marele Caragiale a fost, este și va fi contemporan cu noi, indiferent de perioada pe care o trăim.

Este făcută o analogie cu România de după comunism, de după Revoluția din 1990, când oamenii, ieșiți de sub cenzură, au început să vorbească mult, cu orice ocazie și folosind multe mijloace, mai ales mass-media, în mod evident.

Pe vremea lui Caragiale, oamenii nu aveau televizor sau internet, însă vorbeau în mod direct, față în față, sau prin intermediul presei: „Vorbitul reprezintă supremă voluptate în lumea lui Caragiale, este visul de aur al fiecăruia și-al tuturor, satisfăcut și reînnoit cotidian.”

În cartea: “I.L.Caragiale. Fatalitatea ironică” , lucrarea tipărită la București, 2012, Mircea Diaconu îl înfățișează pe Caragiale cu profunzimea unui scriitor foarte priceput în știință și arta interpretării textelor vechi, care lucrează cu relaxare și pricepere. Autorul dezvăluie compoziția întortocheată a spațiului caragialian pe care îl vede ca pe o lume alcătuită aproape în totalitate din cuvinte. Se pare că lucrarea este scrisă cu o mare capacitate de analiză și reflexive, și este surprinzătoare în mod pozitiv. Caragiale este înfățișat ca fiind pasionat de lucruri care transced lumea normal, și este modernizat prin legăturile pe care autorul le face între marele comic și Cioran, Ion Barbu, E. Brumaru sau L. Dimov.

Marele comic este văzut ca fiind un mare pionier într-ale scrisului, fiind un mare pasionat al arhitecturii textului, al lumii care s-a format din aceasta, pe care critical o analizează și o privește constant. Cuvintele sunt văzute ca fiind parte dintr-un spectacol mult prea bogat, în contrast cu realul care se află în criză.

Se aduce înspre analiză și preocuparea dramaturgului pentru dezordinea lumii, și este scos în evidență și felul în care Caragiale se raportează la junimiști, dar nu numai.

Universul caragialian este văzut ca un proces labirintic, pus pe primul loc în capitolul “O întoarcere în labirint”. Marele autor avea darul de a se lăsa inspirat e bucuria de a înscena tot felul de întâmplări , de a se juca cu circumstanțele. Este pasionat de viață și lume drept urmare își metamorfozează această bucurie într-o opera făcută să umilească, să îi scoată pe cititori din tiparele cu care erau obișnuiți până atuncI.

Concluzia lui Mircea Diaconu este că opera marelui Caragiale este o sursă inepuizabilă de inspirație, de dezbateri, de analiză, care îi invită pe critici să o studieze cu atenție și obiectivitate.

În lucrarea: “I.L.Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document” , George Genoiu pune laolaltă diverse aprecieri notate ale criticilor, și nu numai, care au analizat scrierea marelui nostru dramaturg, care prin opera sa nemuritoare, a fost, este și va fi contemporan.

Lucrările lui Caragiale au o evoluție ciudată în literatura română, deoarece au avut parte de editări inclusiv în timpul stalinismului, când foarte puține alte opere aveau șanse de a ieși la lumină. Edițiile postume, însă, au fost destul de greu de clasificat, în afara încadrării lor în grupelor cunoscute până atunci: nuvele, schițe, teatru, momente, etc. Acest amestec a fost oarecum susținut și de Caragiale însuși, care a introdus anumite povestiri în lucrările care conțineau schițe, și nu numai.

În timpul vieții, opera marelui dramaturg a fost receptată într-un mod contrariant, pentru ca mai apoi, în perioada interbelică, aceasta să fie apreciată, iar la momentul aniversar, comemorativ, să fie considerată a fi parte din fenomenul caragialenesc perpetuu.

Se pare că despre Caragiale nu se poate scrie într-un mod mediocru și plictisitor, ci numai la extreme: fie de bine, fie de rău, în funcție de ce impresie i-a făcut acesta criticului care îi analizează opera.

Ca și nuanță generală, în opera marelui scriitor principala activitate este vorbitul, discuțiile interminabile, născute din singurătate și o plictiseală profundă, generată mai ales de viața monotonă de zi cu zi. Cu toate acestea, discuțiile acestea sunt de multe ori mai ceva decât un monolog, decât un dialog, și conține idei diverse, legate de multe aspecte ale vieții personajelor și de societatea în care își duc traiul.

De multe ori, personajele lui Caragiale își pierd cumpătul și se aprind repede în anumite situații “incendiare”, care însă trec repede, și apoi toate lucrurile revin pe făgașul lor normal, liniștit și calm.

Caragiale a avut un rol destul de important și în evoluția literaturii și a genurilor sale, dar și în ceea ce privește aspectele teoretice, Al. Călinescu apreciindu-l pe marele scriitor ca fiind: “primul scriitor român care lărgește considerabil, într-un spirit cât nu se poate mai modern, sfera conceptului de artă.”

Mircea Tomuș, în lucrarea “Caragiale după Caragiale”, a încercat să răspundă la dilema legată de identitatea sciitorului Caragiale, dacă mai este el cumva acel scriitor al cărui nume este scris cu majusculă, după ce acesta s-a transformat într-un substantiv comun, prin tot felul de analize amănunțite și acordări de sensuri false. De asemenea, autorul îl include pe marele dramaturg în rândul scriitorilor veșnici, care au fost și vor fi întotdeauna contemporani cu cititorul, indiferent de epoca în care îi este citită opera: “Caragiale este viu; iată poate trece proba la modă a postmodernismului și deschiderile lui de orizont se pot revărsa în deschiderea mai largă a transdisciplinarității. Articulațiile ruginite ale imaginii sale publice și critice, mai vechi de suta de ani, care l-au făcut pe Caragiale să devină caragiale, pot fi lepădate și tratate ca simple piese de muzeu.”

Chiar dacă opera marelui scriitor a reprezentat un interes constant pentru cei care i-au fost contemporani, se pare că totuși latura omenească, firea sa au fost cele care i-au fascinat mai mult pe aceștia.

Șerban Cioculescu, în lucrarea intitulată “Caragialiana”, spunea despre Caragiale că: “Începând cu seniorii, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor au fost fermecați de inteligența scăpărătoare, în permanență veghe, a tânărului care avea parcă într-însul un demon al contradicției și o vitalitate plină de neprevăzut. Maiorescu izbucnea într-un râs gros, în care se redeștepta parcă mocanul, când îl auzea vorbind, iar Carp, conștient de originalitatea sa, începea a se îndoi de superioritatea inteligenței sale, în prezența lui Caragiale.”

În ceea ce privește componentele operei sale, și rolul acestora în lucrările marelui scriitor, se pare că ironia are cel mai important loc dintre toate. După cum tot Șerban Cioculescu spune în lucrarea sa, “Caragialiana”: “La Caragiale, ironia are poate ca punct de plecare idealul unui stil de urbanitate, într-o vreme când revistele umoristice, foarte la preț și în plină ofensivă, uzau de arma insultătoare a vehemenței agresive.”

Ceea ce este totuși absolut surprinzător la Caragiale este faptul că a scris și poezie, însă aceasta nu a reprezentat un interes deosebit din partea criticilor, deoarece nu era foarte valoroasă. Autorul a crezut că poezia era reprezentată de proza căreia i-a acordat rima și ritmul, abordare care nu i-a adus poetului Caragiale o operă lirică bine structurată, de calitate: “Eroarea lui Caragiale este de a fi crezut că poezia este adaptarea prozei la ritm și rimă. Înțelegând lirismul sub unghiul ocazionalului mărunt, marele prozator a ignorat rosturile poeziei adevărate. Însuși fiul său, Luca Ion Caragiale, prea curând dispărut și care a fost prevăzut cu un real temperament de poet liric, fantastic și grațios, a recunoscut neconformația lirică a părintelui său.”

În ceea ce privește motivele care apar în mod constant în operele marelui Caragiale, corespondența (sub toate formele ei: bilet, telegramă, scrisoare), are un rol important în viața de zi cu zi a personajelor sale. Acest aspect prezent în lucrările sale este poate și o oglindire perfectă a vieții autorului însuși, care era deținătorul unui număr impresionant de scrisori, rezultate dintr-o corespondență vastă pe care o ținea cu multă lume, în țară, și în străinătate, mai ales dat fiind faptul că a trăit la Berlin în ultimii ani ai existenței sale.

De asemenea, printre temele permanente din opera sa, ziarul are un rol mai mult decât important. După cum spunea Valentin Silvestru, în lucrarea “Elemente de caragialeologie”: “Ziarul este atât de prezent și de activ în opera lui Caragiale, încât capătă o consistență de erou. În constituția acestui erou intră reporterul omniprezent, tipograful, corectorul, directorul, administratorul, colaboratorul real și cel potențial, râvnind gloria tiparului, cititorul avid de știri, curios, neîncrezător sau, dimpotrivă, crezând în pagina scrisă ca în evanghelie, și autorul însuși, care, gazetar de vocație, numindu-se , nu o dată, “publicist român” a fost legat toată viața de ziare și de reviste, întemeind publicații, deținând rubrici fixe, trimițând corespondențe, gravitând în jurul gazetelor ce exprimau o orientare la care aderase.”

Comedia a fost totuși cea în care Caragiale a fost expert și în care și-a afirmat la maxim valoarea, fiind un subiect și material inepuizabil de creație pentru acesta. Oricât de mult au încercat criticii să îi studieze opera, aceasta reprezintă un subiect care nu va putea niciodată să fie analizat îndeajuns de mult și de profund.

Marele dramaturg face parte din elita marilor clasici ai literaturii române, explicația pentru această încadrare constând în calitățile incontestabile pe care opera sa le deține: o compoziție echilibrată, trăinicia incontestabilă prin și peste diversele epoci literare și nu numai, puterea de a crea modele de urmat.

Cu toate că marele Caragiale a excelat în comedii, totuși el a fost și un dramaturg excepțional. Mulți critici și-au pus întrebarea care dintre cele două laturi scriitoricești ale autorului l-au reprezentat mai bine și în care a fost mai prolific. Se pare că, totuși, și lucrările tragice i-au adus multă notorietate lui Caragiale, cu toate că, pentru mulți cititori și critici, aceasta nu este atât de evidentă ca cea legată de comedie.

Marele scriitor era foarte precis în opera sa, și nu îi plăcea să folosească tehnica de a scrie rânduri sau paragrafe întregi suplimentare, doar pentru a “umple” lucrarea.

Autorul avea o viziune estetică modernă referitoare la scrierea unei opere, prin care considera că un scriitor se supune nu doar criticilor cititorilor săi, ci și unui sistem de valori literare, datorită cărora acesta alege anumite variante artistice de a se exprima, înaintea altora. Combinația fericită dintre scriitorul și ziaristul Caragiale a dus la capacitatea deosebită a acestuia de a analiza același subiect, văzut din perspective diferite din punct de vedere stilistic. Autorul reușește să aducă o evoluție semnificativă în ceea ce privește genurile literare, prin opera sa, și prin punerea bazelor unei forme combinate dintre literatură și viața reală.

În operele sale, Caragiale se concentrează mai ales pe analiza interioară a personajelor sale, mai mult decât pe cea exterioară a acestora. Sentimentele și trăirile celor despre care scrie sunt mai valoroase decât orice altceva din mediul extern și superficial al lumii în care aceștia trăiau. Exteriorul din viața personajelor este interesant pentru scriitor în măsura în care acesta reflectă interiorul acestora, felul în care tumultul sufletesc se reflectă în afară, modelele după care fiecare reacționează.

Dintre toate genurile pe care le-a abordat marele dramaturg, probabil că cele mai cunoscute marelui public sunt schițele, care reprezintă proza scurtă din opera acestuia. Acestea zugrăvesc o lume colorată și plină de viață, care îi dau cititorului senzația că nu este deloc un străin acolo, și că face parte din acțiune în mod activ.

Prin Caragiale, schița a dobândit o conturare finală, definitivă, care a reușit să afirme și să impună modalități de abordare foarte atrăgătoare, atât din punct de vedere tehnic, cât și din cel al caracteristicilor și trăsăturilor personajelor. Acestea din urmă se pare că erau foarte preocupate în a stabili punctele temporale exacte ale existenței lor, care uneori era foarte plictisitoare, reușind poate în acest mod să-i dea un sens categoric, solemn, logic.

În ceea ce privește portretele zugrăvite în operele lui Caragiale, diversitatea acestora este foarte mare, mergând de la cele fizice, până la cele morale, evident, fiind uneori întrepătrunse, așa cum este și normal. Ce este cel mai interesant totuși, este faptul că, de multe ori, acestea sunt creionate atât de bine, și într-o așa măsură, prin tehnici diferite, încât pot să reprezinte atât pe oricine, cât și pe absolut nimeni, de asemenea.

Dacă privim opera lui Caragiale din punctul de vedere al realismului, după ce acesta s-a îndepărtat de registrul comic, constatăm că este dominată de situații extreme și profunzimi tragice ale vieții personajelor. Acestea au fost analizate mai ales din punct de vedere psihologic, autorul capturând mai ales complexitatea trăirilor interioare ale acestora.

Caragiale a încercat să înțeleagă care au fost resorturile interioare care le-au adus pe personaje în starea de a acționa în modul în care au făcut-o, încercând să facă legături și cu caracteristicile moștenite ale acestora, și analizându-le inclusiv din punctul de vedere al psihologicului și al patologicului manifestat.

Având ca bază principiile estetice ale realismului și naturalismului, autorul a bătătorit calea înspre proza modernă a următorului secol. Manifestările negative ale oamenilor reprezintă o parte din situațiile la limită zugrăvite de Caragiale în scrierile lui tragice, mai ales în ceea ce privește proza. Pentru a aduce în prim plan aceste teme literare, autorul a folosit tehnici literare moderne, indispensabile pentru a analiza universul interior al personajelor.

Capitolul V: Caragiale în cadrul dicționarelor literare

Chiar dacă epocile s-au schimbat, cultura română și-a asumat instrumente valoroase și de excepție, precum dicționare în concepte de teorie literară și politică, cu perspective asupra criticii prezentând trecutul unor scriitori și ale operelor acestora dintr-o perspectivă selective.

Dicționarul General al Literaturii Române, oferă informații despre parcursul literar al lui Caragiale, despre întâia lui apariție în cercul lui T. Maiorescu, cel care îl va lua pe spezele lui într-o călătorie la Viena, de unde cu ajutorul talentului de povestitor și mimă va porni cu scânteieri de replici, într-un demers strălucitor de vervă și de spirit, acaparând ușor atenția celor din jur. Având această înzestare neobișnuită, cu “zvâcniri sarcastice, mușcătoare, puse pe seama unui ton volubil, fantasist”, vădește o tensiune continuă a spiritului critic.

În întreaga operă a lui Caragiale sunt practicate caricatura și sarcasmul, comicul alert ușor “compunând “gogoși”, “curiozități”, “zigzaguri”, uzând de alegorii și de hiperbola dibaci meșteșugită, debitând cu vioiciune anecdote uneori pipărate, chiar licențioase, strecurând ironii subțiri sau pline de echivocuri.”

Pamfletele și prodiile acestuia sunt necruțătoare chiar agresive, folosește “o mască jovială, cabotină” , din dorința de amuzament alături de cititorii săi.

Scriitorul cu o atât de consistentă vână comică, se lasă ușor atras de poezie. Tălmăcește în versuri piesa Roma învinsă de A. Parodi, plus alte câteva poeme cu “turnură elagiacă ,unde deplânge zădărniciile omenești, va trece la un registru care îi convine, acela de parodist”, persiflând screirile moderniste cu accent de amuzament ostil. În Convorbiri critice, inserează fabule inspirate din răscoalele țărănești ale anului 1907, iar versurile strofelor împotriva dinastiei Mare farsor, mari gogomani, completează elogiul satiric adus oamenilor politici ai vremii. Poezia lui a evoluat pe doua coordonate, cea a formelor fixe și cea a modernismului. “Crează imagini deosebite alăturând cuvinte și concept provenite din domenii foarte variate, având ca numitor comun sufletul poetului, care este un “music-hall”, dar nu unul din carteierele selecte, ci dintr-o mahala, o monotonie tristă.”

“E adevărat că și disprețuia prea mult politicianismul pentru a se înregimenta în vreun partid. Ideile liberare, ajunge să le considere un reflex degradant al pașoptismului, până la schimonoșeală.” Această idee sinceră a ajuns să fie tratată drept temă într-una din publicisticile lui cât și în comedii.

În tinerețe, îmbogățește literatura română cu capodopere narative, dar “ pentru mulți critici și istorici literari, primele texte ale lui Caragiale reprezintă rădăcina minora și chiar trivială a întregii opera, un moment peste care ar trebui să trecem cu îngăduință, pentru că scriitorul a început prin a face “umplutura” sau “bucătăria” unor gazete la rubrica de “curiozități”, de “știri de afară”, sau de “felurimi”. În realitate, în ciuda prestanței lor estetice reduse, textele publicate de Caragiale în faza începuturilor se caracterizează printr-o combinație insolită de trăsături aparent contradictorii, pe care însă scriitorul și le va asuma în totalitate, producând o operă complexă și originală cu o valoare a întregului mai mare decât suma părților lui.”

Vocația de scriitor, și-a descoperit-o încă din tinerețe, dar în ciuda activității extraordinare, uluitoar, i s-a refuzat acreditarea socială și culturală, ne fiindu-i consacrate ideile încă din timpul vieții. Aproape toate experiențele i s-au încheiat prin decepții. Chiar dacă a acordat semnificație și a recurs la soluții extreme, în ceea ce a privit dorința lui la stabilitate și la angajarea eficientă și cu iz de responsabilitate în problemele politice ale momentului, șansele i-au fost refuzate sau tratate neprioritar.

Din responsabilitate literară, a recurs la un montaj impunând colaborarea formelor centrale cu formele periferice ale unei culturi, a produs și o modificare a conținutului traditional al conceptului de text, astfel a dat un conținut nou conceptului de literatură. “Pornind de la acest specific al literaturii sale, realizează secvențe narative sau dramaturgice cu o dublă componentă, ficționară și documentară, întrucât numeroși critici și istorici literari ( G. Ibrăileanu, Tudor Vianu și chiar Paul Zarifipol* ) au văzut în literatura lui Caragiale un document reprezentativ, capabil să dea seamă în specificul nostru național și despre modul în care au funcționat, în anumite circumstanțe istorice, diferitele structuri, instituții sau instanțe sociale românești. Pe de altă parte, atitudinii profund revoluționare față de conținutul noțiunii de literature și față de text îi corespunde, la nivel documentar și sociologic, o atitudine radicală față de societate.”

Astfel, se explică durabilitatea prelungită a insistenței criticilor față de literatura lui Caragiale, care este scriitorul clasic cu cei mai numeroși calomniatori, bârfitori din pricina renumelui cu care a fost învestit.

“Atitudinea față de public și atitudinea critică, exprimată direct, sub forma unor cronici, texte parodice sau studii teatrale, au avut rolul de a discredita, prin deconstrucție și prin suprasolicitare procedeele literare, figuri, stiluri și chiar genuri, intrate în criza sfârșitului de secolului.” Dar tot demersul a avut un rezultat spectaculos, prin crearea unor texte spectaculoase, sprijinite pe concepte și idei capabile de dezvoltarea la nivel psihologic, sufletesc și verbal a grupurilor de cititori participanți la lecturare.

“Dacă arta oglindește realitatea, viabilitataea ei este asigurată de “ înțelesul omenesc” pe care îl conține (“nici artă fără înțeles, nici înțelesul fără artă”). Dintre toate felurile de a scrie se oprește la stilul “potrivit”, ce presupune măsură, concizie, claritate. Nu împărtășește ideea impersonalității artei. Cât privește teatrul, Caragiale, îl consideră a fi o artă de sine stătătoare, mai apropiată de oratorie și, într-un anume sens de arhitectură decât de literature. Teatrul este mai ales distracție, petrecere.”

Creațiile moderne, după cum ne spune Dictionarul general al literaturii române, i se păreau sofisticate “iubitorului de confort” și flexibil, s-a detașat de personajul său umoristic, lăsându-l în seama publicului spectator, să fermecheze și să configureze expersii ale unor dizpoziții jubilante. “Lipsa de scrupule și nepăsarea, coruptibilitatea, prețiozitatea ridicolă, gogomănia sunt metode ale castor creature care viețuiesc în inerție și mimetism.”

Dincolo de jocul cu tonalitate de batjocură pe care l-a făcut Caragiale, se distinge și o cantitate ce-i drept pală, de simpatie. “Eroii lui comici, s-au refugiat într-un limbaj deformat.” Falși, dezorientați, prefăcuți și în goană după sensational, completează lucrarea de mare concizie a scriitorului atras de o astfel de priveliște pe care și-a însușit-o puternic și afectiv. Tendința epică a creat pe alocuri narațiuni cu tentă de vechime. “Detașat și voalat ironic față de canoanele geniului, de lentoarea și exagerările îndătinate.” Naratorul, și-a însușit confuzul și l-a cultivat, nebănuind asemănarea pe care o regăsim astăzi în dramaturgia lui.

“Contribuția sa la crearea unei literaturi urbane s-a exercitat pe calea negativă a ironiei; dar Caragiale este singurul creator al nostru care a lăsat mai multe tipuri decât toți prozatorii veacului trecut.”

Și cantitatea istorică cu sprijinul semnificațiilor care se referă la aceasta, impune o rigoare și o necesitate absolută în vederea progresului unei opera. O gamă variată de repere asigură modalitățile necesare reușitei fructuase: “O perspectivă genetic-istorică aupra întregii opere a lui Caragiale, a raporturilor dintre component pe de-o parte,dintre componente și ansamblu pe de alta este prima din cele apte a dezvălui adevărata ei valoare și semnificație.”

Dicționarul scriitorilor români, a insistat pe nevoia care a avut-o și încă o are literatura noastră de un asemenea “mecanism” compex existential, de o gândire sclipitoare și un suflet care să reflecte o lumină vie:“Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic și realist , care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, așa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar și un genial dialectician, capabil să se exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru și în proză, în schițele telegrafice din variant momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni, în pubicistica de partid sau în literatura epistolară.”

Capitolul VI: Prezența lui Caragiale în presa postrevoluționară

Capitolul VI. 1: – Presa literară –

Presa postrevoluționară s-a dezvoltat haotic, cu cu suișuri și coborâșuri, atitudinea criticilor având postura de apărător al culturii naționale. Dinastia Caragiale a avut un rol destul de important dominând dintotdeauna istoria poporului nostru. Precum opinează și Ioana Trempe despre filonul creației :„ prin extinderea discuției asupra unor coordonate ce țin de ereditate, psihologie, epocă, formație culturală, mediu, roluri sociale, în opinia cercetătoarei, «aceste dimensiuni comunică și se influențează între ele, imprimându-și specificitatea asupra viziunii artistice a scriitorilor și asupra filonului creației»”

Dupa anul ´89, în ceea ce privește lectura lui Caragiale, pentru a fi valorificată pozitiv, a necesitat totuși un efort însoțit de o documentare realistă și bine întocmită de către împătimiții de o competență vizionară și iradiantă valoare. Așadar, s-a creat o diversitate prin presa literara cu debordarea inteligibililor și pasionaților ai talentului caragialian, interesați de imaginea și cultura ipostazelor consacrate în opere. O diversitate de concepte, atitudini și impresii dedicate în totalitate imaginii de om politic, de gânditor, sau chiar de superior tuturor celorlalti. Unii diletanți îl văd un om deosebit, distins, cu multiple calități, inepuizabil și etern; iar alții nicidecum exemplar, chiar ridicol

Presa românească se bucură de o libertate în gândire și exprimare, punctele de vedere reprezentând o cercetare de multe ori nu chiar bine întocmită în ceea ce privește subiectul propus analizei. V. Goia însă, răspunde acestei stări actuale printr-un punct de vedere bine întocmit și însemnat în înțelegerea misiunii culturale având ca punct de sprijin „ Precizarea ” cu funcție de argument pentru tot ce este cuprins în cartea lui Groșan: „ Dar… rezistența în timp a operei lui Ion Luca Caragiale, este confirmată de Ioan Groșan, în „ Lumea ca literatură. Amintiri ” ; scriere în cadrul căreia îl consideră pe clasic „ maestru nostru al tuturor ”. Proza capodoperelor caragialiene, evidențiază partea de adaptare ieșită din comun a „eroului” (adică a scriitorului)într-un timp și spațiu dominate de împrejurări care-i amenință identitatea; dar în același timp îi colorează stilul alert și incitant al autorului. „ Suntem convinși că avem de-a face cu o suită de întâmplări „carnavelești”, desprinse parcă din genul „comedia dell arte” sau amintind de „vodevilurile” de altădată.”

Principiul fundamental al artei, în general este intenția de a face lucrurile să fie înțelese de către doritori, prin mijloace care țin de o convenție transmise de la om la om. Iar străduința de a se alcătui acea intenție constitue întocmai opera de artă. Intenția este cea care ajută, dar nu contează felul ei, ci numai să se poată arata lumii pentru că merită. Așadar, scopul artei la Caragiale are misiunea de a crea iluzia realității. „Oricum ar fi personajele, ele sunt nevoite să intre în tiparul pe care autorul îl stabilește „ executantul e sufletul, instrumentul este corpul „ totul pentru o mai bună reușită și cultivare a perfecțiunii. În cadrul unui articol de-al lui Ion Gânguț, mai aflăm că marele scriitor spunea despre oameni că erau asemănători: „ Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași, oameni sunt peste tot oameni. „ Omul trebuie totuși să aibă trăsături autentice, care să-l scoată în evidență ca și individ. Omului-personaj nu trebuie să-i lipsească naturalețea și degajarea în timpul evoluției sale.

Sunt aduse în discuție și problemele referitoare la numele personajelor, care dupa Gânguț au constituit o sursă inepuizabilă de comic, în special în cazul personajelor cu o moralitate îndoielnică dar care poartă nume mărețe. Și pe ideea de dinamism a personajelor el pune accent, într-o justificare retorică: „ Dar drama ce e? Este romanul în acțiune. ”

Pentru Vistian Goia, scrierea lui Caragiale dobândește valențe artistice, datorită spiritului spontan, moralist și umoristic. „ Sub condeiul său, evenimente, fapte și sentimente omenești în aparență banale, capătă semnificații multiple, dezvăluind felurite imagini ale lumii ca literatură.”

Ideile estetice caragialiene, în viziunea criticului Gânguț n-au stabilit lucrul complex unui ansamblu de elemente ce ține de teoria propriu-zisă, ele se arată risipite într-o diversitate de cronici, de note și articole. Opera dramaturgului este însoțită pe tot parcursul acesteia, de rațiuni teoretice și referitoare la metodologie culese separat din concepția artistului pe de o parte și din ceea cea a gandit teoreticianul pe de altă parte. Caracterul consecvent, proprietatea ori logica demonstrației sunt caracteristici esențiale pentru opera lui Caragiale.

Ana Dobre, în revista Luceafărul, implică sinteza Martei Petreu cu privire la conceptul de clasic atribuit lui Caragiale fiind pentru dânsa „mintea cea mai luminată din cultura noastră.” Ne dezvăluie latura unui un om pe care-l percepe atât rațional și logic cât și cheia creației geniale. „Caragiale are o gândire proprie, un sistem la care ridică această lume, ținând-o în miracolul creației.” Din punctul acesteia de vedere, marele scriitor a adus prin operă propria viziune, iar imagina lumii ideale la care este cert că aspira, s-a confruntat cu o obsesie mai veche a nemulțumirii legate de falsitatea și ipocrizia în care a trăit. Marta Petreu a adus un aport explicații în cadrul cărții pe care a scris-o și despre o posibilă idee ce constă în faptul că I.L.Caragiale este un precursor al lui Emil Cioran. Tema prin care a incitat spiritul gânditor al publicului să reflecteze și să mediteze mai departe de propriile limite.

„Contemporan cu Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, I.L. Caragiale este un conviv egal ca intelectualitate, prin predispoziție firească, prin receptivitate și prin aria lecturilor. El socotește că statul român este o formă fără fond, căci, în loc să fi fost produsul natural, organic și firesc al societății românești, este, în primul rând, produsul artificial al diplomației europene și al principiului naționalităților și, în al doilea rând, este o formă goală, căci nu are o societate reală pe care să se întemeieze.” Felul în care Caragiale a înțeles acest fenomen anormal al formelor fără fond, a fost transpus în opera sa într-o manieră sarcastică. A criticat marile probleme existențiale omenești prin vervă și reacții sub presiune.

În tot cazul, prezența și spiritul lui Caragiale au rămas pentru presa literară un necesar continuu și ideal de care aria lecturării a fiecăruia dintre noi, are nevoie pentru îndeletnicirea vieții de om cultural și spiritual.

La comemorarea a 160 de ani de la nașterea lui I.L.Caragiale, academicianul Eugen Simion a fost întrebat în cadrul unui interviu al Simonei Lazăr, despre părerea pe care o are acesta cu privire la amprenta ce a lasat-o Caragiale de-a lungul timpului. Răspunde parțial, legându-se în principiu de relația cu personajul: „ Un scriitor pe care, vreau să vă spun, nu-l identific cu personajele sale. Cand vorbesc de spiritul lui Caragiale, nu-l identific cu spiritul lui Mitică, personajul lui Caragiale este mult mai complex. Pentru cine îl citește sau îi citește corespondența este fară îndoială un om sentimental, educat și condus de o cultură muzicală excepțională, un aracter deosebit.” Complextitatea morală și intelectuală a lectorului i-a adus satisfacție, astfel simțea că omul evoluează însușindu-și scrierea lui, care progresa foarte interesant. Academicianul subliniază faptul că atunci când vorbești de Caragiale, să nu-l identifici cu personajele sale. Acesta își aduce aportul printr-o relatare ce ține de junele voievod meteorologic, din Corespondența lui Caragiale, erou care s-a ilustrat în lume și a încercat să se desprindă de autohtonie. Stilul enigmatic și ambiguu s-au combinat într-o singură formulă capabilă să atingă exigențele literaturii, stimulând nivelul atitudinii literare, la profunzimea și recunoștința față de societate. Calendarul dupa Caragiale și Mitică, o antologie bilingvă , au marcat venerabila vârstă de 160 de la moartea personajului din Momente(1902), aflat în alonja neantului. Calendarul alcătuit în totalitate din repere de ordin cultural, real și util prin trimitere la raportul informațional, care vizează clasa nemuritoare supusă obsevațiilor lui Caragiale. Aceste cronologii în cadrul altor cronologii, au ajuns în ținta publicului îndeosebi a celui stăin, chiar dacă nu în totalitate cunoscător al lui Caragiale, dar care s-au integrat cerințelor critice și mișcărilor mentalității transmise. Au fost un real succes pentru potențarea coordonatelor social – istorice ale anului 2012, al așteptării unei atmosfere de aducere în plan obiectiv al vechiului și ale unor aplicații specifice creației caragialiene.

Rezistența în timp a laturilor naturaliste, comice și tragice, a susținut echilibrul eroilor din creațiile de artă pură ale subiectului nostru, precise și inteligibile, interesante și încă pline de vervă prin imprevizibilitatea oprimată intens, viu, puternic. Maiestrul nedepășit, este perceput de presă ca un adevărat profesionist care a izbutit să dea tradiției românești, individualitate, devotament și spirit creativ, menit să încurajeze gândirea independentă a fiecăruia, completând cu exigență planurile de dezvoltare și puterea de a visa.

Cu trecerea timpului, scrierile bazate pe observația moravurilor contemporane lui și pline de vervă ironică par ieșite dintr-un alt condei, rezistând bine confruntării cu trecerea timpului. Anul 2012, numit anul lui Caragiale a avut o deosebită importanță și pentru teatrul românesc prin ironia fină. În critica literară, opera de dupa ´89 a reprezentat o situație de evadare a ipostazelor dintre cele mai neașteptate. Tipul de creativitate luat ca directivă, impus apoi, a fost potrivit tuturor intereselor care tindeau spre o paletă complexă și diversificată a unor forme expresive din care să poată sintetiza și generaliza. Aspirația spre o umanitate superioară l-a motivat, astfel căpătându-și reputația. Considerat moralist și caracterolog, a devenit între secole un fel de cronicar caracterolog al României externe. „Perechea neplăcut de lucidă a lui M. Eminescu, Caragiale ne-a descris așa cum ne-a văzut el, cu ochiul său, cel vizionar și rău, așa cum Eminescu, în exaltatele sale poeme patriotice, a descris românii așa cum și-ar fi dorit, cu ochiul său cel vizionar și bun. Așa a fost România anului 2012, anul sortit lui Caragiale prezentat la scară națională. Întreaga țară a fost o scenă, iar oamenii politici, ziariștii, și-au jucat rolurile magnific prin discursuri jalnice și figuri ridicole smulse din Scrisoarea pierdută și din Morometele marelui scriitor, prin trăsături și retractări, prin tot ce poate acoperi de ridicol ființa umană.” Pare-se că, istorisirea lui R. Paul Gheo dezvăluie un mod vizionar propriu prin care a simțit dezvoltarea culturală și jurnalistică pe acest fundament informațional rezervat lui Caragiale, larma existențială a frapat prin aportul adus omagierii acestuia.

A fost și continuă să rămână un autor fundamental al literaturii românești, cu recunoașterea operei de calitate și peste hotare. Junimist cu apartenențe de opere realiste și persoana mereu ancorată în realitatea social-istorică și politică a vremii. A reflectat cel mai bine realitățile, comportamentul și limbajul românilor.

Frământarea globală, a suprins prin plăcerea reacțiunii a ceea ce a însemnat spaimele și îngrijorările epocii în care a adus la iveală și a prezentat, Caragiale –omul. Ca un scriitor genial comic, original și profund longetivitatea operei a provinit și dintr-o dezvoltare a comunicării prin media, în societate, care a cuantificat informații și a transmis mesaje publicului. A fost presa un ajutor de nădejde în afirmarea lui, a fost și încă rămâne un factor la fel de necesar.

Actualitatea în ceea ce-l privește pe scriitor este văzută și simțită prin multitudinea elementelor specifice umorului, ironiei sau absurdului, elemente specifice operelor, care continuă să fie abordate de către scriitori și în prezentul nostru. A construit un forum al gandirii libere, exercitate pe și plecând de la texte vii, indiferent de calitatea lor.

Despre proza scurtă în general s-a vorbit ca de o „cenușăreasă a literaturii”. Progresul genului scurt în spațiul autohton, a fost receptat cu succes, acesta devenind un fenomen considerabil, dar care nu s-a bucurat de prea mult succes, neputându-se elibera de eticheta inferiorității, de ideea preconcepută a unei dimensiuni reduse, care ne-ar putea oferi o asigurare a calitatii.

Legându-ne în principiu tot de anul simbolic 2002, an care a organizat presa în direcția parcursului literar al marelui dramaturg și publicist, prin manifestări dedicate prețiosului scriitor. Cu ocazia specificată, s-a înființat Centrul Cultural I.L.Caragiale, s-a realizat Integrala Caragiale prin punerea în scenă a întregii creații dramatice; reeditarea operelor sale complete în formulă electronică, apoi aducerea aportului de editare în limba franceză a pieselor sale în colaborare cu o prestigioasă editură din Franța. Program desfășurat pe parcursul întregului an, în care Televiziunea Română și Ministerul Culturii și Cultelor au oferit în fiecare zi, câte 5 minute de Caragiale, plus televizarea altor multe oranizări de concursuri, filme documentare și stagiuni omagiale. Și pe plan internațional UNESCO, a abordat și a provocat interese în rândul oamenilor, aducând la lumină pe marile scene ale orașelor lumii piesele consacrate ale comediografului.

Jurnalul Național, la rândul său îi găsește în aproape fiecare ediție loc unei vorbe de-a lui Nenea Iancu, precum replica cu privire la un moftangiu savant: „ Cand moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puțin decat îi păsa unui suveran african de opiniile presei europene; cand are un oarecaree talent și spirit, critică-l iritează-l și-l neodihnește ca pe-o cochetă bătrână care se teme sa nu se afle în sfârșit ca are dinți falși. De aci se vede cum între moftangii, cei de spirit și cu oarecare talent sunt mai slabi de inger decat imbecilii. Culmea moftangiului savant: a-și comanda statuia încă din viață și a prezida la inaugurarea ei și la apoteozarea sa!” Eminamente român, acest fiu al operelor, născut dintr-o familie săracă este un patriot naționalist și hotărât, așa cum pe semne vrem să vedem, să aluzionăm și viitoarea noastră îndindere jurnalistică, preocupată de succes, dar încărcată de stimă, răbadare și pozitivism.

Astefel concluzionăm, că presa postrevoluționară din diferitele reviste de cultură și ziare de opinie a fost și a rămas strans legată de scriitorul care a dat naștere pe hârtie unei lumi încărcată de conștiință și transparență prin spiritul fin de observație și a glisării dinspe senzorial spre fascinația textului.

Capodoperele lui, au imbogățit literatura română și cu ajutorul lor ne-am făcut remarcați și apreciați în exteriorul țării. Drept urmare, presa a fost real mulțumită și pe deplin împlinită de acest organism care a rămas viu în cultura noastră, declarându-l unul dintre cele mai de seamă spirite care țin în viață acest univers care este nu numai inepuizabil, este mai ales, eten.

Capitolul VI. 2: Presa postrevoluționară în ziarele de opinie

culturală Dilema – studiu de bază –

În ziarul de opinie culturală Dilema, Caragiale este perceput drept un sociolog în sensul de știutor care procedează prin analiză a unei realități sociale contemporane lui.

O persoană care a posedat cunoștințe speciale, despre societatea românească, le-a cules, le-a integrat cu savoare în orizontul caragialian.

A inclus chiar și mahalaua bucureșteană în paleta variată de narațiune, săvârșită printr-o afirmare frumoasă de omul iubitor de cârcotă și umor. Antropologul Vintilă Mihăiescu, îl aduce în discuție pe același „Mitică” de care am vorbit și în subcapitolul anterior. Eroul lui Caragiale urban, care „ nu este mahalagiul peiorativ și nici moftangiul, ci bucureșteanul par excellence”. Mitică are savoarea unui șpriț ușor de vară, are geniul unui Păcală ajuns la oraș. Perenitatea lui vine dintr-o moștenire și prelungire a unui geniu popular difuz și nu constituie câtuși de puțin o pervertire sau decădere a „sufletului” etern al neantului românesc.”

După aceste spuse, dramaticului, pare-se că i-a fost pusă o eticheta deriozorie de acest diletant. „ Un deriozoriu al lipsei unui sens ultim și consistent al vieții, trăită însă mai degrabă cu înțelepciune lucidă decât depresiv sau nihilist. Un derizoriu care nu are nimic de-a face cu derâderea, care este o atitudine față de realitatea umană, – iar Caragiale nu „se râde” niciodată de oameni!”

Pe personajul cheie al retoricii lui, Mitică, îl socotește drept un actor vital într-o lume a cărei teme este derizoriul; dar care se ridică prin joc deasupra acesteia. „ Caragiale va rămâne pentru totdeauna contemporanul nostru. Nu stiu dacă noi ne vom învrednicii să fim contemporanii lui.”

Cu principalele gazete editate de el, precum Claponul(1877), Bobârnacul(1878-´79), Moftul român(1893, 1901-1202), plus o altă gamă de broșuri și pliante, dar și volume și Calendarul Cloponului(1878), Calendarul Moftului român(1902), a reușit să alcătuiască o ofertă multilaterală, complexă, săvârșită și îdreptată de un scriitor clasic român circuitelor de propagare privind poluarizarea literară și bineînțeles publicului.

Cu toată voința, munca și impunerea unei acțiuni uluitoare, nu s-a consacrat, refuzandu-i-se acreditarea socială și culturală, lucru ce l-a condus spre decepție și încercări numeroase se a învinge temerile și dezamăgirile. Demersul acesta greoi, dar valoros l-a văzut presa ziarului Dilema, demers cu suișuri și coborâșuri, cărora le-a făcut față doar îndreptându-și atenția spre umor, satiră, ironie, din care a lucrat cu desteritate elementele specifice acestui câmp inepuizabil; componente lumii caragialiene. O altă componentă a operelor lui Caragiale de reușită, constă într-o feerie a comportamentismului eroilor, care pe de o parte a urmărit observarea dialogului ca reprezentare a lumii, iar pe de altă parte seria temperamentelor. I.L.Caragiale a cuprins în literatură forme de prezentare a perechilor, a iubirii, dar chipul idealizat al personajului și o pereche cosmică nu se închegau. Comicul și tragicul erau locuri comune. Lumea ca reprezentare a celuilalt a fost o problemă a zilelor lui și a rămas o problemă și a zilelor noastre.

România s-a mobilizat sporadnic, presa post comunistă și cea actuală au asimilat istoricul, diversitățile culturale și etnice, fundamentul pentru dorința păstrării originale a personalității care a marcat cultura română.

Și părerea despre politica și puterea sincerității pe care a discutat-o mult Caragiale în publicitica lui, a fost abordată în articole din Dilema. „Sufletul celor care au trăit din umbra scriitorului, vor fi călăuziți în adevăr și vor fi mai aproape de greșelile lor, pe care le vor putea îndrepta doar sub transparența unui suflet tânăr.”

Contrar celorlalte ziare și reviste care au scris surprinzător de frumos despre repertoriul care a fost vizat anului Caragiale, cei din Dilema au reacționat dur, criticând sistemul care l-a sărbătorit pe dramaturg. „Caragiale e un autor de repertoriu, în sistemul teatrului românesc, el ar trebui să existe în mod constant în program (bietul de el, nici n-a scris multe piese). „Anul Caragiale“ ar fi trebuit, cred eu, nu să-l monteze (pe toate drumurile), ci să-l recontextualizeze, să-l reviziteze critic.”

Cert este că o dată cu revoluția anului ´89, s-a mai pierdut din esențial și prea puțini au intrigat cele văzute și simțite, dar cu toate acestea Caragiale a rămas nemuritor în mintea și inima noastră și al spiritului omenesc.

Concluzii : Caragiale un model actual

Actualitatea în ceea ce-l privește pe scriitorul Ion Luca Caragiale este văzută prin realizarea comuniunii dintre proză și realitățile vieții cotidiene urbane.

Îi este perceput și apreciat meritul considerației prin longetivitatea operei care stârnește în permanență la o lecturare lucidă și cu implicații a simțului de observație critic, dar prudent, intrucât literatura lui dă curs de viață în cele mai izbitoare feluri de transmitere a informațiilor reale.

Fiind considerat un model actual al vremii noastre, calitățile lui nu au fost evitate de-a lungul timpului, ci apreciate, lucru ce i-a adus întregii colecții de opere larma existențială globală. Este frapantă plăcerea reacțiunii a ceea ce au însemnat spaimele și îngrijorările epocii în care și-a prezentat Caragiale –omul. Unii l-au considerat un caracter cu sentimente antiromânești, alții au simțit la el un patriotism autentic și de mare vervă.

Despre I.L.Caragiale, s-a scris mult, dar de regulă lăudativ. S-a scris despre operele acestuia că ar fi întruchiparea unei tentative îndrăznețe de acreditare artistică din istoria literară a noastră, deoarece și-a conceput opera din dispunerea unor criterii inventive și iscusite ale informațiilor zilnice.

Clasicul, ni se relevă ca o personalitate complexă care și-a manifestat plenar vocația de scriitor, om de teatru, regizor, actor și critic teatral. Ideile sale sunt moderne și estetice, multitudinea elementelor specifice umorului, ironiei, sau absurdului, continuă să fie abordate de către scriitori și în prezentul nostru.

Opera lui implică diferite personaje care dau savoare unei acțiuni de un comic delicios, personajul nu se compromite, dar provoacă râsul în rândul cititorilor și al publicului. Saracsmul, satira, umorul, persiflarea, prostia, autoironia, caricaturalul sunt metodele care se găsesc în egală măsură în comicul pe care Caragiale îl axează în caracteristica generalizatoare a personajului.

Chiar daca s-a impus contemporanilor ca un om “forte”, ca tip al devenirii, scriitorul a atins atât dimeniunea autentică a existenței umane cât și deznodământul unei inevitabile înfrângeri trezite în conștiința cititorului, care a îngreunat așezarea peste opera lui lespedea tabuizării definitive.

Așadar, Caragiale este o interpretare a unei oglinzi în care ne place adesea să ne privim, să ne resmnăm că întocmai sub ochii nostri, împotriva destinului nu se poate face nimic.