Realizari Stiintifice,profesionale Si Academice

Realizări științifice

Prezentare generală

Debutul preocupărilor mele științifice coincide cu cel al activității profesionale și academice, întrucât, de la absolvirea cursurilor Facultății de Drept a Universității București (1992), mi-am început cariera profesională la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, în cadrul Catedrei (în prezent, Departament) de Drept Penal.

Am îmbrățișat nobila profesie de cadru didactic cu tot entuziasmul vârstei pe care o aveam atunci, dar și al acelor ani de schimbări majore în plan politic, social, economic și, nu în ultimul rând, juridic. Regândirea unor instituții juridice, în acel context, a dat prilejul intensificării activității de cercetare științifică în domeniul dreptului, activitate în care s-a implicat și colectivul de cadre didactice, în care tocmai pășisem cu timiditatea noului-venit și care mi-a oferit sprijin și încredere. De altfel, aceea a fost perioada în care se puneau bazele învățământului juridic universitar în Academia de Poliție și în care colectivul Catedrei de Drept Penal de la acel moment a avut o contribuție majoră, inclusiv prin elaborarea primelor cursuri universitare, prin participarea la diferite sesiuni și comunicări științifice, dar și prin deschiderea spre colaborare cu alte instituții de învățământ superior (Universitatea București) și cu Institutul de Cercetări Juridice.

Domeniul științelor penale m-a atras încă din perioada studiilor de licență, elaborându-mi și susținându-mi lucrarea de diplomă la disciplina Drept penal, sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Mitrache, cu tema „Circumstanțele atenuante”.

De asemenea, cursurile postuniversitare le-am urmat tot în domeniul științelor penale, în cadrul Academiei de Poliție, susținând (în 1993) lucrarea de diplomă cu titlul „Avocații și drepturile omului. Asistența juridică în procesul penal” (conducător științific al cursului postuniversitar Științe penale: prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu).

Mi-am concentrat, apoi, preocupările științifice și didactice pe disciplina Drept procesual penal, participând (în 1994) la elaborarea primului curs universitar în materie publicat de un colectiv de cadre didactice din Academia de Poliție (coordonator prof. univ. dr. Gheorghe Nistoreanu, autori: lect. univ. drd. Mihai Apetrei, lect. univ. Laurențiu Nae, asist. univ. drd. Carmen Silvia Paraschiv, asist. univ. Anca Lelia Dumitru).

În 1995 mi-am început studiile de doctorat, sub îndrumarea prof. univ. dr. Gheorghe Nistoreanu, în același domeniu al dreptului penal, în cadrul Academiei de Poliție, studii pe care le-am absolvit în anul 2000, prin susținerea tezei de doctorat cu titlul „Aspecte de tehnică legislativă în materie penală”.

În paralel cu elaborarea tezei de doctorat, am continuat să particip, în calitate de coautor, la publicarea cursurilor universitare în materia Dreptului procesual penal de către colectivele de cadre didactice din Academie care desfășurau activități la această disciplină (în 1995, 1996, 1999, 2001).

După susținerea tezei de doctorat am publicat (ca unic autor sau în coautorat) o serie de articole/studii în reviste de specialitate (Revista de Drept Penal, Dreptul, Analele Academiei de Poliție, Pro Patria Lex,Tribuna Juridică, Revista de Investigare a Criminalității etc.), am participat la sesiunile de comunicări științifice și conferințele organizate în Academia de Poliție și la alte manifestări științifice naționale sau cu participare internațională, am continuat activitatea de elaborare și publicare (ca unic autor) a cursurilor universitare la disciplina Drept procesual penal (actualizându-le în raport de modificările legislative intervenite), am publicat și alte lucrări științifice (monografii, îndrumare pentru activitatea didactică: culegere de spețe, teste grilă etc.) și am făcut parte din câteva echipe de coordonare sau implementare a unor proiecte de cercetare social-educaționale și de cercetare științifică.

Teza de doctorat „Aspecte de tehnică legislativă în materie penală”

Activitatea științifică din perioada studiilor doctorale s-a concretizat cu elaborarea și susținerea tezei „Aspecte de tehnică legislativă în materie penală”.

Structurând lucrarea pe șase capitole (Capitolul I – „Conceptul de tehnică legislativă”, Capitolul II – „Noțiunea și specificul legii penale, ca sursă formală a dreptului”, Capitolul III – „Conținutul normativ al legii penale”, Capitolul IV – „Redactarea legii penale”, Capitolul V – „Adoptarea legii penale”, Capitolul VI – „Sistematizarea legislației penale”), am abordat, într-o manieră interdisciplinară, pe lângă instituții juridice din domeniul dreptului penal, și elemente de teorie generală a dreptului, drept constituțional sau logică juridică, în încercarea de a evidenția importanța respectării cerințelor de tehnică legislativă în elaborarea legislației penale.

Am arătat astfel că, în condițiile în care dezvoltarea economică și echilibrul social sunt condiționate de stabilitatea legislativă, se impune ca scopul procesului de legiferare să fie elaborarea și adoptarea unor legi care să corespundă cerințelor societății și care să nu necesite modificări sau completări, decât în măsura în care aceste cerințe se schimbă. Pentru a nu fi afectată autoritatea legii, modificarea, completarea sau abrogarea dispozițiilor legale trebuie să intervină nu pentru a acoperi unele deficiențe ale activității legislative, ci numai pentru a adapta aceste dispoziții la dinamica vieții sociale.

Mai ales în materie penală, având în vedere specificul reglementării, faptul că aceasta trebuie să răspundă necesității prevenirii și combaterii eficiente a fenomenului infracțional prin adoptarea unor legi penale clare, accesibile, care să poată fi cunoscute și respectate și să nu creeze dificultăți în activitatea de aplicare, problematica tehnicii legislative prezintă interes nu numai din punct de vedere teoretic, ci și sub aspectul consecințelor de ordin practic.

Chiar dacă s-a raportat la legislația în vigoare la acel moment (în special, Codul penal adoptat în 1968), subiectul acestei lucrări este unul de actualitate și în prezent, în contextul intrării în vigoare a noii legislații penale și procesual-penale (Legea nr.286/2009 privind Codul penal și Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală) și al modificărilor legislative care încă se mai prefigurează, prezentând interes din perspectiva posibilității ameliorării acestei legislații.

Principalele contribuții științifice la dezvoltarea domeniului științelor penale

După susținerea tezei de doctorat, mi-am continuat activitatea de cercetare științifică atât prin aprofundarea unor aspecte abordate în teză, cât și prin dezvoltarea altor planuri de cercetare în domeniul științelor penale (în special, drept procesual penal, dar și cooperare judiciară internațională în materie penală), publicând și un început de monografie în materia căilor de atac în procesul penal potrivit actualei legislații („Recursul în casație în noul Cod de procedură penală”).

1.3.1. Contribuții la analiza unor aspecte de tehnică legislativă în materie penală

● Prezentarea procedeelor tehnice aplicabile în procesul elaborării actelor normative nu poate fi exhaustivă, întrucât, pe de o parte, nu există o reglementare în acest sens, iar, pe de altă parte, descoperirea și utilizarea acestor procedee depind de cunoștințele și chiar de imaginația legiuitorului, legiferarea fiind, așa cum s-a afirmat pe bună dreptate, nu numai o știință, ci și o artă. Cu toate acestea, din analizarea doctrinei și a practicii legislative am desprins anumite tehnici sau procedee mai des utilizate, unele dintre acestea fiind întâlnite și în dreptul penal: procedeul trimiterii și procedeul referirii, procedeul asimilării, prezumțiile, ficțiunile, definirea, procedeul cifrajului, procedeul enumerării și procedeul clasificării.

În timp ce procedeul trimiterii, cel al referirii sau cel al asimilării sunt expresii ale principiului economiei de mijloace, constând în evitarea repetării unei anumite prevederi din textul unui act normativ, alte procedee, cum sunt cel al cifrajului, cel al enumerării sau cel al clasificării sunt utilizate pentru a răspunde cerinței de determinare cât mai precisă a conținutului reglementării, de creștere a gradului de certitudine a normei juridice.

Aprofundând unele aspecte tratate în teza de doctorat, în articolul „Procedee de tehnică legislativă folosite în materie penală” (Revista de Drept Penal nr.4/2000, p.63-71) am arătat că, deși se justifică prin rațiuni de ordin practic, atât procedeul trimiterii, cât și procedeul referirii trebuie folosite cu circumspecție în materie penală, cu preocuparea permanentă de a conduce la simplificarea textului și de a nu crea dificultăți de înțelegere a acestuia. Pentru a se asigura eficiența normelor penale, cunoașterea și corecta lor interpretare și aplicare, se impune ca recurgerea la norme divizate să aibă un caracter excepțional, fiind firesc ca norma să se găsească întreagă în același text de lege. Pe de altă parte, este cunoscut că orice normă penală se află în conexiune cu celelalte dispoziții legale împreună cu care formează un ansamblu unitar. Fiecare normă penală nouă se plasează în ansamblul celor preexistente, stabilind legături mai mult sau mai puțin strânse cu acestea. Uneori, conexiunea dintre două sau mai multe norme este atât de strânsă, încât determinarea conținutului uneia depinde de elementele celeilalte; doar în asemenea situații, ar trebui folosit fie procedeul trimiterii, fie procedeul referirii, elaborându-se, astfel, norme divizate.

● Fără a mă limita doar la analiza dispozițiilor din Codul penal, am extins cercetarea, în ceea ce privește necesitatea respectării cerințelor de tehnică legislativă, și asupra unor legi speciale. De pildă, în articolul „Corelarea dispozițiilor privind extrădarea cu cerințele de tehnică legislativă” (Revista de Drept Penal nr.4/2002, p.49-54) am atras atenția asupra faptului că Legea nr.296/2001 privind extrădarea (care a fost abrogată, ulterior, prin Legea nr.302/2004) nu respecta unele exigențe de tehnică legislativă, precum unitatea terminologică sau redactarea normei juridice, din punctul de vedere al construcției gramaticale, la forma activă și la modul indicativ.

● Nicolae Titulescu afirma că tehnica legislativă (în accepțiunea mai largă a acestui concept) are un rol creator, ea fiind chemată să ofere legiuitorului soluții de adaptare a reglementărilor și instituțiilor juridice la necesitățile sociale noi, în vederea satisfacerii mai depline a intereselor sociale practice și a facilitării progresului juridic.

Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă, printre altele, anticiparea efectelor viitoarei reglementări. Mai ales în materie penală, insuficienta fundamentare științifică a actului normativ poate conduce la soluții juridice nefondate, întemeiate pe o imagine falsă asupra efectelor sociale ale reglementării respective. În acest sens, în articolul „Știința și tehnica în viața juridică. Implicații canonice ale procesului de elaborare a dreptului” (Revista European Journal of Science and Theology (EJST) nr.4 (vol.8)/2012, p.75-84) am pus în discuție oportunitatea dezincriminării, prin noul Cod penal, a prostituției, dar și a incriminării unor noi fapte prin care se aduce atingere libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, concluzionând că în procesul de elaborare a actelor normative trebuie să se ia în considerare toate implicațiile de natură socială, morală și, nu în ultimul rând, religioasă ale viitoarei reglementări.

● Cuprinderea într-o structură unitară a dispozițiilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, dispoziții care se subordonează unor principii comune, se realizează prin codificare.

Codificarea este acea formă superioară de sistematizare legislativă care constă în prelucrarea și concentrarea într-un singur act, de mare complexitate și întindere (numit cod), a mai multor reglementări dintr-un anumit domeniu sau ramură de drept.

Considerarea codificării ca o formă superioară de sistematizare se datorează faptului că această operație nu reprezintă o simplă unificare a unor dispoziții disparate, ci presupune o prelucrare a acestor dispoziții, astfel încât să se asigure concentrarea lor într-o structură logică, coerentă și funcțională. Tocmai de aceea, codificarea este rezultatul activității legislative, adoptarea codurilor fiind de competența organului legiuitor.

Caracterul sistemic al legislației penale și al celei procesual-penale presupune organizarea și ordonarea dispozițiilor pe care le cuprind, realizarea corelațiilor între aceste dispoziții, pentru a se evita contradicțiile care ar putea să apară între diferite reglementări, dar și lipsa unor reglementări atunci când acestea ar fi necesare.

Pornind de la distincția între aspectul substanțial și aspectul formal-juridic al corelării dispozițiilor penale și procesual-penale, se poate face diferența între corelațiile externe și cele interne. Corelațiile externe sunt cele stabilite între conținutul normelor penale și procesual-penale pe de o parte, și necesitățile sociale și principiile de politică penală ale statului pe de altă parte. Corelațiile interne sunt cele care se stabilesc în cadrul legislației penale și procesual-penale, între diferitele dispoziții legale; asemenea corelații interne trebuie să existe și în cuprinsul codului de procedură penală.

Din această perspectivă, am pus în discuție o propunere de modificare a unui text din noul (devenit actualul) Cod de procedură penală (art.124), tocmai pentru corelarea lui cu alte dispoziții la care face referire (în articolul „Considerații privind codificarea în materie procesual-penală din perspectiva cerințelor de tehnică legislativă”, publicat în volumul Sesiunii științifice „Știință și codificare în România”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, București, 30 martie 2012, p.588-594).

● Actualul Cod penal și actualul Cod de procedură penală, intrate în vigoare la 1 februarie 2014, au adus mult așteptata reformă a legislației penale și procesual-penale române.

Față de codurile anterioare (de la 1968), noile coduri (penal și de procedură penală) se înscriu într-o concepție modernă, urmărind atât armonizarea cu legislațiile europene și jurisprudența C.E.D.O., cât și crearea unui cadru legislativ care să asigure protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de instrumentele juridice internaționale, precum și celeritatea procesului penal.

Se observă, însă, că există unele dispoziții din aceste coduri, și în special din Codul de procedură penală, care nu corespund întrutotul cerințelor de tehnică legislativă exprimate de principiul economiei de mijloace de exprimare, respectiv de principiul accesibilității.

Astfel, pe parcursul a 603 articole (față de 524, câte conținea codul anterior), în actualul Cod de procedură penală legiuitorul a reglementat mult mai detaliat unele instituții juridice, existând chiar un exces de reglementare. Se remarcă o dezvoltare mai ales a Părții generale a codului actual, care conține 284 de articole (comparativ cu 199 de articole, câte număra Partea generală a codului anterior).

Spre exemplu, Titlul IV din Partea generală a Codului de procedură penală actual („Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”) include și anumite activități de natură criminalistică (identificarea persoanelor și a obiectelor), activități care anterior nu făceau obiectul unei reglementări procesual-penale. Tot în ceea ce privește Titlul IV din Partea generală a codului, observăm că există unele prevederi, în special în materia metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, care depășesc exigențele principiului economiei de mijloace de exprimare.

Pe de altă parte, deși se face distincție, în prezent, prin lege, între noțiunile de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu (procedeul probatoriu fiind definit în actualul Cod de procedură penală ca fiind modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă), același Titlul IV din Partea generală a codului nu este foarte bine sistematizat, sub aspectul unei succesiuni logice a reglementărilor, care să asigure accesibilitatea acestora.

Totodată, în materia măsurilor preventive (urmare și a substanțialelor modificări operate prin Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a codului) s-a ajuns la o „suprareglementare”, existând chiar și dispoziții care se repetă; de pildă, conținutul art.228 alin.1 C.pr.pen. este identic cu cel al art.226 alin.3 C.pr.pen.

Și în Partea specială a Codului de procedură penală observăm că există unele dispoziții care nu răspund cerințelor de concizie, fie prin repetarea unor prevederi întâlnite și în Partea generală a codului (de pildă, în art.324 alin.4, referitor la efectuarea urmăririi penale de către procuror, se reiau dispoziții din art.200 alin.2 privind comisia rogatorie), fie prin formularea unor fraze lungi, greu accesibile (spre exemplu, art.475 în care este reglementat obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Este adevărat că certitudinea legii nu poate fi absolută, că normele juridice (chiar și cele penale sau de procedură penală) au, în mod inevitabil, un anumit grad de incertitudine; dat fiind caracterul general și abstract al normei, aceasta nu poate conține descrieri concrete de fapte. Acceptarea acestei realități nu exclude, însă, necesitatea unui maxim de precizie în determinarea conținutului reglementării, prin aplicarea, ca principii de tehnică legislativă, a economiei de mijloace de exprimare și a accesibilității.

De aceea, în contextul abordării conceptului de „simplificare – ca imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului”, în articolul „Economia de mijloace de exprimare și accesibilitatea – ca principii de tehnică legislativă în materie penală” (în volumul sesiunii științifice „Simplificarea – imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului” organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, București, 17 aprilie 2015, p.596-606) am pus în discuție oportunitatea modificării unor prevederi ale actualului Cod de procedură penală, pentru ca acesta să devină un instrument juridic cu adevărat eficient în reglementarea desfășurării procesului penal român.

1.3.2. Contribuții la analiza unor instituții juridice din domeniul dreptului procesual penal, potrivit legislației procesual-penale anterioare (Codul de procedură penală de la 1968)

● Concentrându-mi cercetarea științifică pe domeniul dreptului procesual penal, am analizat o serie de instituții juridice din această materie, în reglementarea Codului de procedură penală de la 1968, cu modificările și completările ulterioare. De pildă, în articolul „Organele de urmărire penală și organele cu atribuții de constatare, din perspectiva modificărilor legislative intervenite prin Legea nr.281/2003” (publicat în Revista Dreptul nr.2/2004, p.175-179) am subliniat faptul că atât organele de constatare prevăzute în art.214 C.pr.pen. (1968), cât și cele prevăzute în art.215 C.pr.pen. (1968) nu erau organe de cercetare penală, deci nu erau organe judiciare. Aceste organe nu efectuau acte de cercetare penală; luarea declarațiilor de la făptuitor și de la martori, reținerea corpurilor delicte, evaluarea pagubei, prinderea făptuitorului nu erau acte de cercetare penală, pentru că nu se dispusese începerea urmăririi penale (aceste activități aveau ca scop doar constatarea împrejurărilor concrete în care s-a comis fapta și conservarea mijloacelor de probă, în vederea folosirii lor în cadrul procesului penal).

● Modificările legislative survenite în anul 2003 au influențat toate instituțiile de drept procesual penal. În acest context, lucrarea „Noile modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003 și prin O.U.G. nr.109/2003” (la a cărei publicare, la Editura All Beck, București, 2004, mi-am adus o contribuție substanțială, prin conceperea ei și prin elaborarea a 9 capitole din 14) poate fi considerată un îndrumar deosebit de util atât pentru studenți, cât și pentru practicieni. Această lucrare (publicată în coautorat) și-a propus să prezinte și să analizeze aceste modificări, dorindu-se a se constitui într-un adevărat ghid atât pentru studenți, cât și pentru specialiștii din instituțiile statului angajate în lupta împotriva criminalității.

● Apoi, tratând judecata, ca fază a procesului penal, prin prisma importantelor modificări legislative intervenite în anii 2004-2007 (Legea nr.576/2004, O.U.G. nr.60/2006, Legea nr.79/2007), precum și a unor soluții din practica judiciară (inclusiv decizii ale Curții Constituționale în materie și decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-au admis unele recursuri în interesul legii) am analizat (în lucrarea „Judecata în procesul penal român”, publicată la Editura Pro Universitaria, București, 2008) într-o succesiune logică: principiile care guvernează judecata, organizarea judecătorească în România, competența instanțelor judecătorești în materie penală, desfășurarea judecății în primă instanță, precum și controlul judecătoresc prin intermediul căilor de atac ordinare și al căilor extraordinare de atac.

● Prin Legea nr. 202/2010, așa-numita „mică reformă”, adoptată în vederea accelerării soluționării proceselor, prin asigurarea celerității procedurilor, atât în materie penală, cât și în materie civilă, încă înainte de preconizata intrare în vigoare a noilor coduri (Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de procedură civilă), au fost aduse o serie de modificări Codului de procedură penală anterior (de la 1968). Astfel, în materia urmăririi penale, au fost modificate unele dispoziții din Cod, urmărindu-se asigurarea celerității prin înlăturarea acelor prevederi care presupuneau intervenția instanței în privința revocării sau încetării unor măsuri preventive în cazul în care procurorul dădea o soluție de netrimitere în judecată. În acest context, am atras atenția (în articolul „Încetarea de drept a măsurilor preventive în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată. Necesitatea corelării dispozițiilor în materie, în urma modificărilor operate prin Legea nr.202/2010”, publicat în Revista Dreptul nr.9/2011, p.175-179) asupra faptului că nu au fost operate, în mod corelativ, modificări și în conținutul altor dispoziții din cod care aveau legătură cu dispozițiile modificate, existând astfel riscul apariției unor controverse în legătură cu aplicarea acestor texte de lege.

● Modificări în privința competenței instanțelor judecătorești au fost aduse și prin Legea nr.2/2013 referitoare la unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru asigurarea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă. Astfel, în articolul „ Strămutarea cauzelor penale, din perspectiva recentelor modificări legislative operate în materie” (publicat în Revista Pro Patria Lex nr.1(22)/2013, p.28-32), am arătat că, în vederea degrevării Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționarea tuturor cererilor de strămutare, au fost aduse câteva modificări atât în privința instituției strămutării, cât și în privința competenței curților de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

1.3.3. Contribuții la analiza unor reglementări în materie procesual-penală din actualul Cod de procedură penală

● Noul Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010), care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a adus modificări substanțiale în privința instituțiilor de drept procesual penal, inclusiv în materia principiilor fundamentale ale procesului penal. Adoptată în iulie 2013, Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală (Legea nr.255/2013) a adus, la rândul ei, importante modificări la forma adoptată a codului. Astfel, pe lângă principiile deja consacrate în Codul de procedură penală de la 1968 (al legalității, al aflării adevărului, al prezumției de nevinovăție, al dreptului la apărare, al respectării demnității umane, al limbii oficiale), în noul Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.255/2013) sunt reglementate expres noi principii fundamentale ale procesului penal: principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal, principiul obligativității acțiunii penale strâns legat de cel subsidiar al oportunității, precum și principiul ne bis in idem; am analizat aceste noi principii în articolul „Principii fundamentale ale procesului penal reglementate în noul Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010) ” ( în Revista Pro Patria Lex nr.2 (23)/2013, p.14-22), constatând, printre altele, că prin consacrarea expresă a principiului ne bis in idem, Codul de procedură penală român se conformează standardului european reglementat în art.4 al Protocolului nr.7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care garantează, în materie penală, dreptul persoanei de a nu fi urmărită penal, judecată sau condamnată din nou pentru aceeași faptă.

● De asemenea, în articolul „Dreptul la libertate și siguranță și dreptul la apărare în reglementarea actualului Cod de procedură penală” (publicat în volumul Conferinței științifice internaționale „Communication, Context, Interdisciplinarity”, ediția a III-a, organizată de Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 23-24 octombrie 2014, p.78-85) am concluzionat că, deși atât dreptul la libertate și siguranță, cât și dreptul la apărare fac parte din categoria principiilor clasice, prevăzute și în codul anterior, în actuala reglementare, ele au dobândit valențe noi.

● Noua legislație penală și procesual-penală care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 a adus modificări substanțiale și în materia executării hotărârilor penale. Sub incidența acestor modificări se află și dispozițiile care reglementează punerea în executare a pedepsei amenzii. Astfel, în privința executării hotărârilor penale (ca ultimă fază a procesului penal), modificările aduse prin prevederile noului Cod de procedură penală s-au corelat cu modificările intervenite în materie penală, în urma adoptării noului Cod penal. S-a urmărit, pe de o parte, introducerea în actualul Cod de procedură penală a unor dispoziții corespunzătoare instituțiilor nou reglementate în Codul penal (spre exemplu, pedeapsa complementară a afișării sau publicării hotărârii de condamnare, amânarea aplicării pedepsei, înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității), iar pe de altă parte, eliminarea instituțiilor care nu își mai au corespondent în actualul Cod penal (spre exemplu, dispozițiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la înlocuirea răspunderii penale).

În ceea ce privește punerea în executare a pedepsei amenzii, am observat că, pe de o parte, dispozițiile din Codul de procedură penală sunt completate cu dispozițiile din Legea nr.253/2013, iar pe de altă parte, corespunzător introducerii în noul Cod penal a dispozițiilor privind executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunității, era necesară și reglementarea procedurii de înlocuire a acestei pedepse, reglementare detaliată în noul Cod de procedură penală. În concluzie, în articolul „Punerea în executare a pedepsei amenzii potrivit prevederilor noului Cod de procedură penală” (publicat, în coautorat, în revista Acta Universitatis George Bacovia Juridica nr.5/2014, p. 195-216) am arătat că, deși perfectibile, atât noul Cod de procedură penală, cât și actele normative adiacente lui, au adus reforma mult așteptată, care se impunea pentru a pune în acord legislația noastră procesual-penală cu standardele europene, într-un sistem coerent.

● În mod corespunzător reglementării în Codul penal a răspunderii penale a persoanei juridice, și în Codul de procedură penală au fost introduse dispoziții referitoare la procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Fiind o modalitate de desfășurare a procesului penal diferită de procedura obișnuită, alcătuită dintr-un complex de norme cu caracter complementar și derogatoriu, procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice reprezintă o procedură specială. Spre deosebire de sistematizarea Codului de procedură penală de la 1968, în care procedurile speciale făceau obiectul ultimului titlu al Părții speciale (Titlul IV), în structura actualului Cod de procedură penală reglementarea procedurilor speciale precede dispozițiilor privind executarea hotărârilor, dispoziții care sunt cuprinse în titlul final al Părții speciale. Este adevărat că punerea în executare a hotărârilor reprezintă ultima fază a procesului penal, însă, având în vedere faptul că și în cadrul procedurilor speciale sunt cuprinse norme derogatorii privind punerea în executare (inclusiv în privința procedurii privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice), în articolul „Procedura specială privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice” (publicat în Revista Perspectives of Business Law Journal volume 3, Issue 1, 2014, p.261–270) am considerat că mai potrivită era sistematizarea din Codul de procedură penală anterior (de la 1968), unde normele derogatorii erau plasate după normele de drept comun, inclusiv în materia executării.

● Actualul Cod de procedură penală a adus modificări substanțiale și în materia judecății, prin reconfigurarea sistemului căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești penale și prin introducerea unor dispoziții distincte privind asigurarea unei practici judiciare unitare: dispozițiile care reglementează recursul în interesul legii și cele care reglementează noua instituție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Spre deosebire de recursul în interesul legii, instituția sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are un „rol preventiv”, în sensul că instanța de judecată (completul) învestită cu soluționarea cauzei, evitând să dea o soluție prin care ar intra în contradicție cu soluțiile diferite date de alte instanțe asupra unei chestiuni de drept, solicită în prealabil Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra acelei chestiuni printr-o interpretare (dezlegare) care să devină obligatorie pentru toate instanțele. În acest context, în articolul „Asigurarea unei practici judiciare unitare prin dispozițiile actualului cod de procedură penală” (publicat în Revista Journal of Law and Administrative Sciences Special Issue 2015, p.282-292) am subliniat că, deși, sub aspectul tehnicii legislative, unele dintre dispozițiile actualului Cod de procedură penală român prin care se urmărește asigurarea unei practici judiciare unitare sunt criticabile, pentru că nu satisfac cerințele conciziei și clarității textului de lege (de pildă, art.475 referitor la obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), noile prevederi reprezintă un real progres al legislației noastre procesual-penale față de reglementarea anterioară.

1.3.4. Contribuții la analiza unor aspecte privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (domeniu conex dreptului procesual penal)

● Conceptele de „cooperare judiciară internațională în materie penală”, „asistență juridică internațională în materie penală” și „asistență judiciară internațională în materie penală” nu se confundă. Pornind de la cele două accepțiuni date în doctrină noțiunii de asistență juridică internațională în materie penală și având în vedere modificările legislative aduse Legii nr.302/2004 prin Legea nr.224/2006, am ajuns la concluzia că, potrivit actualei reglementări, conceptul de cooperare judiciară internațională se apropie de sensul larg al noțiunii de asistență juridică internațională în materie penală, iar asistența judiciară internațională este considerată ca fiind doar una din formele de cooperare judiciară internațională (articolul „Asistența judiciară în materie penală”, publicat în Revista de Drept Penal nr.4/2007, p.60-63).

● În contextul globalizării și al integrării europene, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, atât la nivel internațional, cât și la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, au impus accentuarea colaborării judiciare a statelor, inclusiv în materie penală. În calitatea sa de membru nou primit în Uniunea Europeană, în perioada post-aderare, România a continuat procesul de armonizare a legislației naționale cu cea din țările membre, inclusiv în materie penală și procesual-penală.

Domeniul în care apare evidentă necesitatea, nu numai a unei armonizări, ci a unei unificări legislative la nivel european este cel al cooperării judiciare în materie penală. În acest sens, România a făcut pași importanți, prin adoptarea Legii nr.302/2004, cu modificările și completările ulterioare. În lucrarea „Aspecte procesuale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală” (publicată la Editura Pro Universitaria, București, 2008) am analizat principalele forme de cooperare judiciară internațională în materie penală, în special din punct de vedere procesual, cu accent pe dispozițiile aplicabile în relațiile dintre statele membre ale Uniunii Europene.

● Unele dintre cele mai importante modificări legislative intervenite în ultimii ani în legislația română în privința formelor de cooperare judiciară în materie penală, au fost cele referitoare la mandatul european de arestare, considerat o adevărată revoluție în materie de cooperare penală între state, rezultat al aplicării principiului recunoașterii reciproce. Pornindu-se de la experiența statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, prin Legea nr.224/2006, respectiv prin Legea nr.222/2008, au fost aduse câteva modificări și completări la Titlul III al Legii nr.302/2004 (titlu referitor la mandatul european de arestare). În articolul „Mandatul european de arestare, ca formă de cooperare judiciară internațională în materie penală, din perspectiva modificărilor operate în legislația română” (publicat în revista European Police Science and Research Bulletin, Issue 8 – summer 2013, p. 33-36) am prezentat principalele modificări și completări aduse, la acel moment, în vederea perfecționării cadrului legislativ în materia mandatului european de arestare.

● Mai recent, prin Legea nr.300/2013 au fost operate câteva modificări legislative și în privința procedurii extrădării, modificări care vizează atât armonizarea cu legislația europeană prin transpunerea unor decizii-cadru ale Consiliului Uniunii Europene (spre exemplu, reglementarea procedurii extrădării simplificate), cât și corelarea cu prevederile noului Cod de procedură penală (de pildă, prevederea potrivit căreia încheierea prin care se pronunță instanța asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru a se solicita extrădarea poate fi atacată prin contestație). Am analizat aceste modificări în articolul „Aspecte procesuale privind extrădarea, ca formă de cooperare judiciară internațională în materie penală” (publicat în volumul Conferinței științifice internaționale „Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity”, organizată de Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 29-30 mai 2014, p.29-38).

● Prin Legea nr.300/2013 au fost operate o serie de modificări și în ceea ce privește transferarea persoanelor condamnate în străinătate, ca formă distinctă de cooperare judiciară internațională în materie penală. Astfel, prin regândirea sistemului de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești, în Titlul V al Legii nr.302/2004 (titlu a cărui denumire a devenit „Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe”) au fost introduse dispoziții privind transferarea persoanelor condamnate. De asemenea, în Titlul VI (a cărui denumire a devenit „Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene privind aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană”) se regăsesc prevederi privind transferarea persoanelor condamnate. Am analizat aceste dispoziții în articolul „Transferarea persoanelor condamnate – modificări legislative operate prin Legea nr.300/2013” (publicat în revista Pro Patria Lex nr.1(24)/2014, p.85-92), evidențiind principalele modificări aduse în materie.

1.3.5. Contribuții la elaborarea unor materiale didactice (cursuri universitare pentru programul de studii universitare de licență și programe de studii universitare de master, precum și alte îndrumare pentru studenți: lecții de sinteză, teste grilă, culegere de spețe etc.)

● Am participat, în calitate de coautor, la elaborarea primelor cursuri universitare din Academia de Poliție în materie procesual-penală (Drept procesual penal, Partea generală, Editura Continent XXI, București, 1994 și Drept procesual penal, Partea specială, Editura Continent XXI, București, 1995), continuând, în anii următori (1996, 1999, 2001), să particip la republicarea acestor cursuri.

● Din anul 2002 am început să public, ca unic autor, cursuri universitare pentru disciplina Drept procesual penal, actualizate în raport de modificările legislative care interveneau. De pildă, lucrările Drept procesual penal. Partea generală (Editura Pro Universitaria, București, 2006) și Drept procesual penal. Partea specială (Editura Pro Universitaria, București, 2007), prin claritatea, modul de structurare, aspectele de practică judiciară, dar mai ales prin prezentarea și interpretarea modificărilor legislative intervenite la momentul respectiv (inclusiv cu referiri la prevederile noului Cod penal), s-au constituit într-un suport didactic valoros pentru cursurile de licență și într-o bază necesară aprofundării cunoștințelor la cursurile de masterat și doctorat.

● De asemenea, cursul universitar Drept procesual penal, ediția a III-a revăzută și adăugită, cu modificările legislative operate prin „mica reformă” și cu referiri la prevederile noului Cod de procedură penală (Editura Universul Juridic, București, 2011), a fost foarte bine apreciat atât de către studenții Academiei de Poliție, cât și de către studenți ai altor facultăți de științe juridice, fiind o lucrare actualizată cu modificările operate prin Legea nr.202/2010, cu referiri la prevederile Legii nr.135/2010, dar și cu aspecte de practică judiciară.

● Întrucât actualul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a adus modificări substanțiale în privința tuturor instituțiilor de drept procesual penal, cel mai recent curs universitar pe care l-am publicat este Drept procesual penal (conform noului Cod de procedură penală), vol.I, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Structurat în conformitate cu prevederile Părții generale a actualului Cod de procedură penală, acest curs analizează principalele instituții de drept procesual penal cu aplicabilitate în întreaga desfășurare a procesului penal: principii, acțiuni, participanți (inclusiv competența organelor judiciare), probe, mijloace de probă și procedee probatorii, măsuri procesuale, acte procesuale și procedurale comune. Totodată, lucrarea face referire și la aspecte de practică judiciară (decizii ale Curții Constituționale, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, jurisprudență C.E.D.O.), fiind elaborată prin luarea în considerare și a unor acte normative care au adus deja modificări și completări Codului de procedură penală: O.U.G. nr.3/2014 și O.U.G. nr.82/2014. În concluzie, mi-am dorit să pun la dispoziția studenților un curs universitar bine sistematizat și suficient de explicit, care să se constituie într-un instrument util atât pentru dobândirea de competențe, cât și pentru pregătirea în vederea susținerii examenelor de promovare de pe parcursul programului de studii și a examenului de licență.

● În același timp, am făcut parte din colectivele de autori care au publicat suporturile de curs pentru programul de studii universitare de master „Managementul operațional la frontiera Schengen”: Cooperarea operațională transfrontalieră și prin sisteme informatice la frontiera Schengen (Editura Pro Universitaria, București, 2008), Cooperarea judiciară, schimbul de informații și migrația în context Schengen (Editura Pro Universitaria, București, 2011) și Management integrat și cooperare polițienească la frontieră (Editura Sitech, Craiova, 2013), lucrări în care am elaborat capitolele consacrate cooperării judiciare în materie penală.

● Pentru a veni în sprijinul studenților, ajutând la pregătirea acestora, atât în vederea susținerii testelor de verificare de pe parcursul anului, cât și a promovării examenului la disciplina Drept procesual penal, am publicat lucrarea Teste grilă. Drept procesual penal (Editura Pro Universitaria, București, 2006). Fără a exagera rolul testelor grilă în ceea ce privește examinarea studenților și fără a minimaliza importanța evaluării clasice (care permite o apreciere atât a nivelului de cunoștințe, cât și a modului de exprimare, de folosire a limbajului juridic), am considerat că acest mod de testare asigură, pe de o parte, o verificare a unui volum mai mare de cunoștințe (prin cuprinderea întregii materii) și, pe de altă parte, obiectivitatea atât de necesară procesului de evaluare. Rezolvarea acestui tip de teste îi ajută pe studenți în procesul de învățare, atât prin recunoașterea informațiilor și cunoștințelor memorate, cât și prin realizarea de conexiuni între aceste informații, permițând, astfel, asimilarea logică a materiei.

● Tot ca suport al activității didactice, am elaborat, în coautorat, o Culegere de spețe în materie procesual-penală (Editura Universul Juridic, București, 2010). În contextul modificărilor legislative menite a asigura celeritatea procesului penal român, pornind de la unele soluții din practica judiciară (inclusiv recursuri în interesul legii admise de Înalta Curte de Casație și Justiție), problematizate astfel încât să îmbrace forma unor spețe, această lucrare s-a dorit a se constitui într-un instrument util, în egală măsură, atât studenților (în procesul de pregătire), cât și practicienilor (pentru avansarea de soluții corecte problemelor întâlnite în activitatea profesională).

1.3.6. Contribuții la analiza căilor de atac în procesul penal, atât potrivit legislației anterioare, cât și potrivit actualului Cod de procedură penală

● Potrivit art.275 alin.1 C.pr.pen. de la 1968, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Pornind de la interpretarea acestor dispoziții, dar și de la o soluție de practică judiciară (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.48/2007), în articolul „Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală” (publicat în Pro Patria Lex nr.12/2008, p.92-98) am făcut câteva considerații privind posibilitatea și procedura contestării măsurilor și actelor de urmărire penală. Am analizat, în acest material, și instituția plângerii în fața judecătorului împotriva unui act de netrimitere în judecată și am concluzionat că, în principiu, nu poate fi judecată o persoană față de care nu s-au efectuat acte de urmărire penală, în toate cauzele penale fiind obligatorie efectuarea de acte de cercetare penală (cu excepția situațiilor de extindere a procesului penal în faza de judecată).

● Codul de procedură penală de la 1968 reglementa, ca regulă generală, triplul grad de jurisdicție în materie penală, consacrând două căi ordinare de atac: apelul și recursul; în urma modificărilor legislative aduse acestui cod prin Legea nr.202/2010, doar cauzele judecate în primă instanță la tribunal mai puteau parcurge ambele căi ordinare de atac. De fapt, prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor au fost aduse o serie de modificări Codului de procedură penală anterior, această lege fiind adoptată atât în scopul asigurării celerității procedurilor penale, cât și în vederea pregătirii implementării noilor coduri; de aceea, în Legea nr.202/2010 se regăsesc și unele dintre reglementările cuprinse în noul Cod de procedură penală. De altfel, inițiatorul ei, Ministerul Justiției, a denumit această lege, încă din faza dezbaterilor publice, „mica reformă”, delimitând-o astfel de „marea reformă” a legislației penale și procesual penale care se dorea a avea loc prin intrarea în vigoare a noilor coduri.

Așadar, în articolul „Incidența prevederilor Legii nr.202/2010 („mica reformă”) și ale noului Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010) asupra gradelor de jurisdicție în materie penală” (publicat în Pro Patria Lex nr.2 (17)/2010, p.81-85) am arătat că, printre modificările legislative aduse prin Legea nr.202/2010, s-a înscris și reducerea numărului gradelor de jurisdicție. Deși sistemul nostru procesual-penal menținea, în continuare, reglementarea triplului grad de jurisdicție, parcurgerea acestor trei grade nu mai era o regulă, doar unele cauze mai putând fi judecate atât în primă instanță, cât și în apel și în recurs.

● Nefiind reglementată expres în Codul de procedură penală de la 1968, celeritatea a fost recunoscută, totuși, ca principiu fundamental al procesului penal, presupunând cerința ca desfășurarea procedurilor și rezolvarea cauzelor penale să aibă loc într-un timp cât mai scurt. Principiul celerității îmbinat, însă, cu principiul fundamental al aflării adevărului în procesul penal, a impus asigurarea unui echilibru între necesitatea accelerării procedurilor pentru rezolvarea cauzelor într-un termen rezonabil și necesitatea parcurgerii mai multor grade de jurisdicție pentru justa soluționare a acestor cauze.

Astfel, în articolul „Reducerea numărului gradelor de jurisdicție prin mica reformă” (publicat în Revista Acta Universitatis Danubius Juridica nr.2/2011, p.147-157) am apreciat că, în scopul asigurării celerității procesului penal român, modificările legislative aduse Codului de procedură penală anterior prin Legea nr.202/2010 au condus și la reducerea numărului gradelor de jurisdicție în majoritatea cauzelor penale, fără ca aceasta să afecteze, însă, aplicarea principiului aflării adevărului. Am concluzionat, în acest articol, că, în sistemul procesual-penal român de la acel moment (chiar și după modificările intervenite prin „mica reformă”), nu exista nicio situație în care judecata pe fond să se limiteze la un singur grad de jurisdicție, nefiind posibilă pronunțarea în primă și ultimă instanță a unei hotărâri de condamnare sau care să conțină o „declarație de vinovăție”, ceea ce însemna că se respectau cerințele art.2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenția europeană (garantarea dublului grad de jurisdicție).

● În legislația procesual-penală română, gradele de jurisdicție și, implicit, sistemul căilor de atac ordinare au cunoscut o anumită evoluție în timp, evoluție pe care am prezentat-o în articolul „Căile de atac ordinare în materie penală, din perspectiva prevederilor Legii nr.202/2010 („mica reformă”) și ale noului Cod de procedură penală” (publicat în Revista Tribuna Juridică nr.1 (vol.2)/2012, p.30-49). Instituind principiul dublului grad de jurisdicție pentru majoritatea cauzelor penale, Legea nr.202/2010 a operat modificări și în materia apelului și a recursului (ca și căi de atac ordinare). Am arătat, în acest articol că, potrivit Legii nr.202/2010, recursul declarat împotriva unor hotărâri care, în baza legii, nu puteau fi atacate cu apel (de pildă, sentințele pronunțate de judecătorie) nu era limitat la cazurile de casare expres prevăzute de lege, instanța fiind obligată ca în afara temeiurilor invocate și a cererilor formulate de recurent, să examineze legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în vederea înlăturării erorilor de fapt sau de drept; în aceste cauze, instanța de recurs putea administra probe noi sau readministra probele în situația în care considera necesar pentru asigurarea dreptului părților la un proces echitabil. De asemenea, am arătat că și Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală (care nu intrase în vigoare la momentul publicării acelui material) aduce modificări în privința căilor de atac ordinare și, implicit, a gradelor de jurisdicție. Astfel, în scopul asigurării celerității procesului penal și a accelerării soluționării cauzelor penale, noul cod prevede o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, și anume apelul.

● Modificările legislative operate în 2010 (prin Legea nr.177/2010 și Legea nr.202/2010) au influențat și unele căi extraordinare de atac în materie penală: revizuirea și recursul în interesul legii. Am prezentat aceste modificări în articolul „Căile extraordinare de atac în materie penală, din perspectiva recentelor modificări legislative în domeniu” (publicat în Revista de Investigare a Criminalității nr.2/2012), analizând, în special, dispozițiile introduse prin Legea nr.177/2010 privind adăugarea în Codul de procedură penală anterior a unui caz distinct de revizuire – revizuirea în cazul deciziilor Curții Constituționale („hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare”). Acest caz de revizuire a fost introdus concomitent cu abrogarea (prin aceeași Lege nr.177/2010) a dispozițiilor din cod conform cărora, în cazul ridicării unei excepții de neconstituționalitate, instanța suspenda judecata până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției.

● În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței C.E.D.O. și de a se conforma prevederilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, noul cod reglementând o singură cale de atac ordinară – apelul; recursul a devenit, astfel, cale extraordinară de atac, sub denumirea de recurs în casație, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. În acest context, în articolul De la „recurs” la „recurs în casație” în reglementarea noului Cod de procedură penală (publicat în volumul Conferinței științifice internaționale „Provocări și strategii în ordinea și siguranța publică”, București, 15-16 mai 2014, Editura Universitară, p.245-253) am arătat că, spre deosebire de reglementarea recursului în Codul de procedură penală de la 1968, care (ca și cale de atac ordinară) era o cale de atac preponderent de reformare (în sensul că instanța de recurs – ca instanță superioară celei care pronunța hotărârea atacată – desființa acea hotărâre și pronunța ea însăși o nouă hotărâre), în concepția noului Cod de procedură penală recursul în casație este o cale de atac exclusiv de anulare. De altfel, termenul „casație” provine din limba franceză, unde „casser”, „cassation” înseamnă a desființa, a casa, a anula.

● În reglementarea actualului Cod de procedură penală, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări, cale de atac a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Evidențiind importanța instituției recursului în casație, în peisajul actual al căilor extraordinare de atac, am început o cercetare a acestei instituții, în lucrarea „Recursul în casație în noul Cod de procedură penală” (publicată la Editura Universul Juridic, București, 2014) atât sub aspect teoretic, cât și din perspectiva aplicării în practică, cercetare pe care îmi propun să o continui prin elaborarea unei monografii în domeniu.

Abordarea comparativă a instituției recursului în casație cu alte instituții asemănătoare (recursul în Codul de procedură penală din 1968, respectiv recursul în anulare, existent în legislația noastră în perioada 1993-2004), dar și cu modul în care este reglementată această instituție în legislațiile altor țări europene, mi-a permis evidențierea trăsăturilor caracteristice acestei căi de atac. Am constatat, astfel, că, spre deosebire de legislațiile franceză și belgiană, în noul Cod de procedură penală român legiuitorul a urmărit atât clarificarea naturii juridice a recursului în casație, prevăzându-l expres ca fiind o cale extraordinară de atac, cât și marcarea distincției între recursul în casație și recursul în interesul legii (care nu mai este considerat o cale extraordinară de atac, ci este prevăzut într-un capitol separat, consacrat asigurării unei practici judiciare unitare).

Sub aspect terminologic, denumirea de „recurs în casație” semnifică faptul că această cale de atac este concepută ca o cale de atac de anulare, întrucât, în măsura în care instanța superioară, ca instanță de recurs în casație (respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție) infirmă hotărârea atacată, o anulează (casează), lipsind-o de efecte juridice și, după caz, pronunță una dintre următoarele soluții:

– îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita aplicare a legii;

– dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei (casare cu trimitere).

Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în casație poate fi îndreptat doar împotriva hotărârilor definitive. În acest sens, potrivit art.434 alin.1 C.pr.pen., pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Excepția se explică prin faptul că, în măsura în care curtea de apel, ca instanță de apel, desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau de către instanța competentă, procesul penal își va relua cursul, decizia instanței de apel, în acest caz, nefiind definitivă (așa cum reiese din coroborarea art.424 alin.4 cu art.552 alin.1 C.pr.pen.).

Sfera hotărârilor definitive împotriva cărora se poate face recurs în casație este limitată prin prevederile alin.2 al art.434 C.pr.pen. (așa cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013), potrivit căruia nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a) hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor și a reabilitării;

d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;

e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;

g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Legiuitorul a exceptat hotărârile definitive pronunțate în aceste cauze de la calea de atac a recursului în casație pentru a asigura celeritatea procesului penal prin reducerea duratei de soluționare a cauzelor.

Se observă că, în urma modificării aduse alin.2 al art.434 C.pr.pen., prin Legea nr. 255/2013 s-a produs o inadvertență cauzată de o eroare materială, în sensul că prevederea de la lit.d („hotărârile pronunțate în materia reabilitării”) se regăsește și în conținutul lit.c. De asemenea, dispozițiile alin.2 al art.434 C.pr.pen. sunt criticabile și sub aspectul tehnicii legislative: în timp ce la lit.a-d și g se face referire la „hotărâri”, la lit.e și f se face referire la „soluții”.

În conformitate cu art.436 alin.1 C.pr.pen., pot formula cerere de recurs în casație:

a) procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;

c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (art.436 alin.2 C.pr.pen.).

Potrivit art.437 C.pr.pen., cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde:

a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora;

d) semnătura persoanei care exercită recursul în casație și/sau semnătura avocatului.

La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

Tot ca un aspect de tehnică legislativă, sunt criticabile și denumirile marginale ale art.437 și art.436 C.pr.pen.; astfel, deși denumirea marginală a art.437 este „Motivarea recursului în casație”, în acest text de lege se găsesc dispoziții în principal privind declararea recursului în casație și, apoi, motivarea acestuia, iar în cuprinsul art.436 (a cărui denumire marginală este „Declararea recursului în casație”) se găsesc dispoziții privind titularii recursului în casație și posibilitatea retragerii acestei căi de atac.

Neexistând încă jurisprudență națională în materia recursului în casație la momentul la care am publicat această lucrare, am supus atenției câteva spețe soluționate conform Codului de procedură penală de la 1968, relevante în privința unor cazuri de casare care se mențin și în actualul Cod de procedură penală, ca și cazuri în care se poate face recurs în casație.

De asemenea, analiza unor decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale, care s-au pronunțat asupra unor dispoziții ale Codului de procedură penală de la 1968 în materia recursului, mi-a permis formularea unor propuneri de lege ferenda, în vederea perfecționării reglementării căilor de atac. Astfel, în condițiile în care, potrivit noului Cod de procedură penală, singura cale de atac ordinară a rămas apelul sau, în cazul în care legea prevede expres, contestația (ca și cale de atac specifică), pentru evitarea unei practici judiciare neunitare, ar trebui modificat art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul precizării căii de atac (apel sau contestație) ce poate fi exercitată la instanța imediat superioară împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, observăm că, în noul Cod de procedură penală, unul dintre cazurile în care se putea declara recurs (respectiv „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii”) nu este enumerat printre cazurile de recurs în casație expres și limitativ prevăzute în art.438. În schimb, în conținutul art.448 alin.1 pct.2 C.pr.pen. (în legătură cu soluționarea recursului în casație) se face referire la soluția subsecventă a înlăturării greșitei aplicări a legii, în cazul admiterii recursului în casație.

Se poate interpreta că legiuitorul a conceput acest caz de casare drept un caz cu caracter general, care poate fi luat în considerare din oficiu, dar în art.442 alin.2 C.pr.pen. se prevede că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art.438, invocate în cererea de recurs în casație.

De aceea, de lege ferenda propunem adăugarea, în enumerarea din conținutul alin.1 al art.438 C.pr.pen., a dispoziției „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii”. De altfel, acest caz de casare a fost introdus în Codul de procedură penală din 1968 (prin Legea nr.141/1996) atât printre cazurile în care se putea declara recurs ca și cale de atac ordinară, cât și printre cazurile în care se putea declara recurs în anulare ca și cale extraordinară de atac (reglementată, în legislația noastră procesual-penală, doar până în anul 2004). Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în cuprinsul Deciziei nr.783/2009, că „motive de casare similare se regăsesc și în legislațiile procesual penale ale altor țări europene”.

O altă problemă pe care legiuitorul nu o clarifică, în noua legislație, este cea privind compunerea completului de judecată competent să judece recursul în casație. Astfel, dacă în privința completului care examinează cererea de recurs în casație (în etapa admiterii în principiu), legea prevede (art.440 alin.1 C.pr.pen.) că acest complet este format dintr-un singur judecător, în ceea ce privește compunerea completului care judecă recursul în casație nu există o prevedere expresă a legii (nici în noul Cod de procedură penală și nici în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară).

Din conținutul art.22 lit.e al Legii nr.304/2004 reiese că judecarea recursurilor în casație împotriva hotărârilor definitive revine în competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În art.31 alin.1 din Legea nr.304/2004 este prevăzută compunerea completelor de judecată în materie penală la Înalta Curte de Casație și Justiție (unul, 2 sau 3 judecători, după caz), fără a se face însă vreo referire la judecarea recursului în casație. Nici în art.24 din Legea nr.304/2004, în care este reglementată competența completelor de 5 judecători, nu se face referire la judecarea recursului în casație (deși enumerarea cauzelor pe care le pot judeca, inclusiv în materie penală, se finalizează cu formula „și alte cauze date în competența lor prin lege”).

Se observă că, în privința judecării sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deși în art.22 lit.f din Legea nr.304/2004 se prevede, ca și în cazul recursului în casație, că secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă asemenea sesizări), există dispoziții exprese referitoare la compunerea completului de judecată (art.476 alin.6 C.pr.pen.).

Prin urmare, de lege ferenda propunem introducerea unei prevederi legale exprese și în privința compunerii completului de judecată competent să judece recursul în casație.

Se poate concluziona că, deși încă perfectibilă, noua reglementare care a transformat calea de atac ordinară a recursului în calea extraordinară de atac a recursului în casație va conduce, cu siguranță, la reducerea duratei de soluționare a cauzelor penale.

Faptul că dispozițiile care reglementează recursul în casație mai pot fi, încă, ameliorate, este confirmat și de o decizie recentă a Curții Constituționale (Decizia nr.591/2015, publicată în M.Of. nr.861/19.11.2015), prin care se constată că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art.440 alin.2 C.pr.pen. „este neconstituțională, întrucât respingerea cererii de recurs în casație pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanța supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casație, care se face, conform art.445 C.pr.pen., cu citarea părților și cu participarea procurorului” (și nu în etapa admiterii în principiu).

1.3.7. Contribuții la coordonarea sau implementarea unor proiecte de cercetare social-educaționale și de cercetare științifică

● Pentru prevenirea infracționalității și pentru o mai bună informare a populației în domeniul legislației penale și procesual-penale, am participat la realizarea unor proiecte de cercetare social-educaționale care au implicat cadre din Academia de Poliție și reprezentanți ai altor instituții (autorități locale, Serviciul de Analiză și Prevenire a Criminalității din Direcția Generală de Poliție a Municipiului București). Astfel, pe perioada ianuarie-iulie 2004, am participat la derularea proiectului intitulat „Controlul și prevenirea delincvenței juvenile” pe bază de contract între coordonatorii proiectului (ca reprezentanți ai Academiei de Poliție) și Primăria comunei Grădiștea, județul Ilfov. Acest proiect (realizat prin autofinanțare din partea inițiatorilor) s-a derulat pe perioada a 6 luni, prin 6 întâlniri între echipa de proiect și reprezentanți ai comunității locale, primar, șeful poliției, directorul și un colectiv de elevi ai școlii Grădiștea, precum și directorul Centrului de Plasament pentru Minori Grădiștea. În afara acestor întâlniri, la care s-a urmărit atât informarea grupurilor – țintă, cât și angajarea unor discuții pe marginea subiectelor abordate, a fost elaborată și distribuită o broșură informativă privind delincvența juvenilă.

● Întrucât primul proiect a fost apreciat pozitiv de autoritățile locale, pe perioada iulie-decembrie 2004, s-a derulat un nou proiect, pe tema prevenirii violenței intrafamiliale la nivelul comunei Grădiștea, „Prevenirea stărilor conflictuale susceptibile de a conduce la violență intrafamilială”, proiect din a cărui echipă de coordonatori am făcut parte. La acest proiect mi-am adus contribuția, în calitate de coordonator, la inițierea și derularea sa, prin participarea la întâlnirile care au avut loc și prin elaborarea și diseminarea lucrării „Aspecte procesual-penale ale fenomenului delincvenței juvenile”.

● În perioada 2006-2007, am participat la derularea proiectului de prevenire a violenței în mediul preuniversitar din unități de învățământ ale municipiului București – „Stop violenței”, prin colaborare între Academia de Poliție (membru echipă coordonatori) și Serviciul de Analiză și Prevenire a Criminalității din Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Acest proiect a avut ca scop creșterea nivelului de siguranță în cadrul școlii și familiei în consens cu promovarea protecției drepturilor copilului, iar ca obiectiv general îmbunătățirea capacității de a preveni violența ce poate apărea în familie și unități de învățământ prin creșterea gradului de empatie a elevilor față de problemele cu care se confruntă societatea în domeniul violenței intrașcolare și intrafamiliale.

Mi-am adus contribuția, în cadrul acestui proiect, la elaborarea și publicarea ghidului „Stop violenței” (Editura Pro Universitaria, București, 2006); totodată, am participat la discuțiile care au avut loc în modulele de instruire (prin prezentarea aspectelor procesual-penale ale delincvenței juvenile și ale violenței intrafamiliale, precum și a competenței tribunalelor pentru minori și familie).

● De asemenea, în baza unui contract încheiat cu Editura Universul Juridic, ca membru al unui colectiv de autori coordonat de prof. Nicolae Volonciu, am elaborat părțile destinate analizării dispozițiilor privind audierea martorilor (art.114-131) și a celor privind amenda judiciară (art.283-284) din lucrarea „Explicații preliminare ale noului Cod de procedură penală” (lucrare care nu a fost încă publicată).

Realizări profesionale și academice

Încă de la debutul meu în activitatea didactică, am manifestat o preocupare constantă pentru consolidarea cunoștințelor teoretice obținute pe perioada studiilor universitare și pentru acumularea de noi cunoștințe, atât în domeniul juridic, cât și în cel psihopedagogic.

Am parcurs gradele didactice de la preparator (1992) la profesor universitar (2009), desfășurându-mi activitatea, în mod continuu, la aceeași disciplină – Drept procesual penal, în cadrul Catedrei (Departamentului) de Drept penal a (al) Facultății de Drept (devenită, ulterior, Facultate de Poliție, iar în prezent Facultatea de Științe Juridice și Administrative) din Academia de Poliție.

Am fost coordonator al Cercului științific studențesc de Științe penale (în 1998 și 1999), îndrumător de grupă de studenți, precum și îndrumător al practicii efectuate de studenți la parchete și instanțe (în 1993 și 1998).

Din anul 2000 (după obținerea gradului didactic de lector) am devenit titular al unei serii de predare la disciplina Drept procesual penal, din 2001 titularul disciplinei Drept procesual penal, în perioada februarie 2008-octombrie 2009 șef de catedră (Drept Penal), iar din ianuarie 2012 până în octombrie 2015 director Departament Drept Penal.

Am îndrumat întocmirea a peste 90 de lucrări de diplomă (lucrări de licență, precum și lucrări de disertație). De asemenea, am participat, în calitate de membru, apoi președinte, al comisiei de licență, la elaborarea/corectarea lucrărilor scrise la disciplina Instituții de drept penal și drept procesual penal sau la soluționarea contestațiilor, precum și la aprecierea modului de susținere a lucrărilor de licență.

Începând din 2001 am susținut prelegeri și la cursurile postuniversitare – specializarea „Științe penale”, organizate de Facultatea de Drept a Academiei de Poliție.

După acordarea gradului didactic de conferențiar universitar (2005), mi-am continuat activitatea didactică la disciplina Drept procesual penal (studii de licență), dar și la cursurile de master specializarea „Științe penale” și „Investigarea criminalistică a infracțiunilor”, disciplinele Drept procesual penal și Incidența normelor procesual-penale asupra investigației penale, precum și la cursurile de pregătire universitară avansată – doctorat în domeniile „Drept” și „Ordine publică și siguranță națională”, disciplinele Drept procesual penal și Particularități procesual-penale.

Din 2009 (după obținerea gradului didactic de profesor universitar), pe lângă activitățile manageriale (ca șef de catedră/director departament) mi-am continuat activitatea didactică ca titular al disciplinelor Drept procesual penal (studii de licență), Instituții de drept procesual penal și Cooperarea judiciară internațională în materie penală (programul de studii universitare de master „Științe penale”), Incidența normelor procesual-penale asupra investigației penale (programul de studii universitare de master „Investigarea criminalistică a infracțiunilor” – între 2008-2011), Metodica cercetării criminalității financiar-fiscale (programul de studii universitare de master „Managementul investigării fraudelor” – între 2009-2014), Cooperarea judiciară în materie penală (programul de studii universitare de master „Managementul operațional la frontiera Schengen”), Cercetarea științifică în domeniul cooperării judiciare în materie penală (programul de studii universitare de master „Cercetări fundamentale în domeniul ordinii publice și siguranței naționale”), precum și Cooperarea judiciară în materie penală (programul de studii postuniversitare avansate din cadrul Colegiului Național al Afacerilor Interne al Academiei de Poliție).

Pentru a conferi un caracter aplicativ activităților didactice, în 2002-2003 și 2003-2004, am organizat și îndrumat, alături de colegii mei de disciplină, simularea, cu un colectiv de studenți din anul III, a unor ședințe de judecată în primă instanță.

Am fost membru în Consiliul Facultății de Drept/Poliție a Academiei de Poliție (2002 – 2012) și membru în Senatul Academiei de Poliție (2008 – 2009).

De asemenea, am fost președinte al Comisiei pentru asigurarea calității învățământului la nivelul Facultății de Poliție din cadrul Academiei de Poliție (2011- 2012).

Din 2011 sunt evaluator A.R.A.C.I.S., membru în Comisia juridică.

Din decembrie 2011 sunt conducător/director al programului de studii universitare de master „Științe penale” din cadrul Departamentului de Drept Penal, coordonând toate activitățile acestui program.

În martie 2015 am fost numită director al programului de studii universitare de licență specializarea „Drept” forma de învățământ cu frecvență, în cadrul Facultății de Poliție (ulterior, Facultății de Științe Juridice și Administrative), calitate pe care am avut-o pe perioada evaluării periodice de către A.R.A.C.I.S. (în iunie 2015) și în care am întocmit raportul de autoevaluare a programului; în urma acestei evaluări, programului i-a fost menținut gradul ridicat de încredere.

În 2013, 2014 și 2015 am fost președintele comisiei de elaborare a subiectelor pentru examenul de admitere în Facultatea de Poliție (și Facultatea de Arhivistică – 2015) din Academia de Poliție.

Recunoașterea activității mele profesionale reiese din invitarea la diferite manifestări științifice (conferințe, sesiuni de comunicări științifice), cât și din numirea în cadrul unor comisii de susținere a referatelor și a proiectelor științifice de către doctoranzi, precum și în cadrul unor comisii de acordare a titlului științific de doctor în drept, în urma susținerii publice a unor teze de doctorat sau în cadrul unor comisii de concurs pentru ocuparea unor posturi didactice/acordarea unor grade de cercetător științific.

Am contribuit la formarea de specialiști, prin pregătirea studenților, a masteranzilor și a doctoranzilor, precum și prin activități de tutelă profesională (pentru cadrele didactice nou încadrate în Catedra/Departamentul de Drept Penal).

Capacitatea de a organiza și gestiona activitățile didactice sau de a coordona echipe de cercetare reiese și din participarea mea (în comitetul științific, în comitetul de organizare sau ca moderator) la desfășurarea unor sesiuni de comunicări științifice, precum și din activitatea de coordonare a grupurilor de masteranzi în întocmirea proiectelor de cercetare științifică (conform planurilor de cercetare științifică ale programului de master „Științe penale”).

PARTEA a II-a

PLANURI DE EVOLUȚIE ȘI DEZVOLTARE A CARIEREI PROFESIONALE, ȘTIINȚIFICE ȘI ACADEMICE

● În privința carierei profesionale și academice, îmi propun să-mi continui activitatea, ca și cadru didactic titular, în aceeași instituție în care profesez de 23 ani, adică Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București, iar în măsura în care voi fi abilitată, obținând dreptul de a conduce lucrări de doctorat, să devin membru al Școlii Doctorale a Academiei de Poliție.

Ca suport al activităților didactice, voi finaliza cursul universitar (pentru programul de studii de licență) Drept procesual penal vol.II, iar după republicarea Codului de procedură penală, voi reedita acest curs (vol.I și vol.II). De asemenea, voi publica cursul universitar (pentru programul de studii de master) Instituții de drept procesual penal și drept penal internațional (aferent disciplinelor Instituții de drept procesual penal și Cooperarea judiciară internațională în materie penală – aspecte de drept penal internațional, al căror titular sunt la programul de studii de master „Științe penale”).

● În ceea ce privește cariera științifică, principala direcție de cercetare pe care îmi propun să mă concentrez este studiul căilor de atac în materie penală, pornind de la începutul de monografie pe care l-am făcut prin elaborarea lucrării „Recursul în casație în noul Cod de procedură penală”. Aprofundând cercetarea recursului în casație, doresc să extind analizarea și interpretarea dispozițiilor din actualul Cod de procedură penală și în materia celorlalte căi extraordinare de atac.

Astfel, în concepția noului Cod de procedură penală, sunt considerate căi extraordinare de atac: contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea și redeschiderea procesului în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.

În vederea asigurării unei practici judiciare unitare, noul cod a modificat natura juridică a recursului în interesul legii (care, în codul anterior, era reglementat în cadrul căilor extraordinare de atac) și a introdus un mecanism nou – sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; ambele instituții (atât recursul în interesul legii, cât și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) sunt, în prezent, cuprinse în Capitolul VI („Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare”) din Titlul III al Părții speciale a actualului Cod de procedură penală.

Actualul Cod de procedură penală aduce modificări substanțiale și în privința reglementării căilor de atac ordinare, prin reducerea numărului gradelor de jurisdicție (aspecte pe care le-am abordat, deja, în câteva articole publicate). De aceea, îmi propun să continui analizarea acestei problematici, pentru o corectă interpretare și aplicare, atât a dispozițiilor privind apelul, cât și a celor privind contestația (cale de atac a cărei reglementare distinctă a fost introdusă prin O.U.G. nr.3/2014).

Se observă că dispozițiile-cadru privind calea de atac a contestației au fost adăugate după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (prin O.U.G. nr.3/2014) în Capitolul III1 (art.4251) din Titlul III („Judecata”) al Părții speciale a codului. Din interpretarea acestor dispoziții, dar și a altor dispoziții din cod în care se face referire la această instituție (spre exemplu, art.204, 205, 206 sau art. 589 alin.7 C.pr.pen.), precum și din interpretarea modului în care au fost amplasate aceste dispoziții-cadru (între capitolul destinat apelului și cel consacrat căilor extraordinare de atac), reiese că legiuitorul a intenționat să-i confere contestației natura juridică a unei căi de atac ordinare.

În concluzie, fără a reprezenta un nou grad de jurisdicție (distinct de cel al apelului), contestația a fost concepută ca o cale de atac îndreptată împotriva unor hotărâri nedefinitive (deci, are natura juridică a unei căi de atac ordinare), prin care nu se atacă fondul cauzei și care se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres (în situațiile în care nu este prevăzută calea de atac a apelului).

Observăm, de asemenea, că, în urma succesivelor modificări legislative operate asupra actualului Cod de procedură penală (atât înainte, cât și după intrarea sa în vigoare), în prezent există un capitol III1 în Titlul III al Părții speciale a codului, dar nu mai există un capitol IV. Inițial, în forma adoptată a noului cod (Legea nr.135/2010), contestația în anulare a fost reglementată în Capitolul IV al Titlului III al Părții speciale, fără a i se preciza natura juridică, deși din Expunerea de motive la proiectul Codului de procedură penală reieșea că se renunță la această cale de atac. Ulterior, prin Legea pentru punerea în aplicare a codului, contestația în anulare a fost inclusă, așa cum este și firesc, între căile extraordinare de atac, Capitolul IV din Titlul III fiind transformat în Secțiunea 1 din Capitolul V al Părții speciale a codului, fără a se opera însă o renumerotare a acestor capitole. Este, și acesta, un aspect de tehnică legislativă privind modul în care sunt reglementate căile de atac în actualul Cod de procedură penală.

De altfel, o altă direcție de cercetare, dar tot în contextul problematicii căilor de atac în materie penală, este abordarea noilor reglementări în acest domeniu, din perspectiva cerințelor de tehnică legislativă. Având în vedere preocupările mele anterioare în privința tratării unor aspecte de tehnică legislativă în materie penală, voi continua această cercetare, tocmai pentru a contribui la perfecționarea legislației procesual-penale. În acest sens, se observă că există unele dispoziții, în materia căilor de atac, care nu răspund cerințelor de concizie, prin formularea unor fraze lungi, greu accesibile (spre exemplu, art.475 C.pr.pen., în care este reglementat obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Din acest motiv, în contextul abordării conceptului de „simplificare – ca imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului”, se impune și punerea în discuție a oportunității modificării unor prevederi ale actualului Cod de procedură penală în domeniul căilor de atac.

Dincolo de studiul căilor de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în faza de judecată, voi aborda și căile de atac care pot fi folosite în celelalte faze ale procesului penal (urmărirea penală, camera preliminară și faza de punere în executare a hotărârilor penale definitive). Astfel, voi continua cercetările pe care le-am început prin câteva articole pe care le-am publicat și pe care le-am consacrat plângerii împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală sau plângerii adresate instanței/judecătorului împotriva unor soluții de netrimitere în judecată, tratând aceste instituții conform actualului Cod de procedură penală. Totodată, voi analiza (în scopul unei corecte interpetări și aplicări și, chiar, al ameliorării legislației în domeniu) și celelalte căi de atac: contestația împotriva încheierii prin care se dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, contestația împotriva soluțiilor pronunțate în procedura de cameră preliminară și, de asemenea, contestația la executare (ca procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau obiecțiilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale).

Bineînțeles, planurile de evoluție a carierei științifice nu se limitează doar la studiul căilor de atac în materie penală, ci vizează toate instituțiile de drept procesual penal, aceasta fiind ramura de drept pe care m-am specializat și la a cărei dezvoltare doresc să-mi aduc modesta contribuție și în viitor.

Îmi propun ca, toate aceste planuri de cercetare științifică, să le dezvolt, în măsura în care voi obține atestatul de abilitare, împreună cu doctoranzii pe care îi voi îndruma.

PARTEA a III-a

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Referințe bibliografice asociate Părții I pct.1.2.

– Anca Lelia Lorincz, Aspecte de tehnică legislativă în materie penală, Editura Militară, București, 2001, ISBN 973-32-0603-4

2. Referințe bibliografice asociate Părții I pct.1.3.

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la analiza unor aspecte de tehnică legislativă în materie penală:

– Anca Lelia Lorincz, Procedee de tehnică legislativă în materie penală, în Revista de Drept Penal nr.4/2000, ISSN 1223-0790

– Anca Lelia Lorincz, Corelarea dispozițiilor privind extrădarea cu cerințele de tehnică legislativă, în Revista de Drept Penal nr.4/2002, ISSN 1223-0790

– Anca Lelia Lorincz, Știința și tehnica în viața juridică, în Revista European Journal of Science and Theology (EJST) nr.4 (vol.8)/2012, ISSN 1841 – 0464

– Anca Lelia Lorincz, Considerații privind codificarea în materie procesual-penală din perspectiva cerințelor de tehnică legislativă, în volumul Sesiunii științifice „Știință și codificare în România”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, București, 30 martie 2012, Editura Universul Juridic, ISBN 978-606-673-078-5

– Anca Lelia Lorincz, Economia de mijloace de exprimare și accesibilitatea – ca principii de tehnică legislativă în materie penală, în volumul sesiunii științifice „Simplificarea – imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului” organizată de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, București, 17 aprilie 2015, ISBN CD: 978-606-673-605-3

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la analiza unor instituții juridice din domeniul dreptului procesual penal, potrivit legislației procesual-penale anterioare (Codul de procedură penală de la 1968):

– Anca Lelia Lorincz, Organele de urmărire penală și organele cu atribuții de constatare, din perspectiva modificărilor legislative intervenite prin Legea nr.281/2003, în Dreptul nr.2/2004, ISSN 1018-0435

– Costică Voicu, Alexandru Boroi, Anca Lelia Lorincz, Gianina Anemona Cudrițescu, Noile modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003 și O.U.G. nr.109/2003, Editura All Beck, București, 2004, ISBN 973-655-415-5

– Anca Lelia Lorincz, Judecata în procesul penal român, Editura Pro Universitaria, București, 2008, ISBN 978-973-12-238-0

– Anca Lelia Lorincz, Încetarea de drept a măsurilor preventive în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată. Necesitatea corelării dispozițiilor în materie, în urma modificărilor operate prin Legea nr.202/2010, în Dreptul nr.9/2011, ISSN 1018-0435

– Anca Lelia Lorincz, Strămutarea cauzelor penale, din perspectiva recentelor modificări legislative operate în materie, în Pro Patria Lex nr.1(22)/2013, ISSN 1584-3556

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la analiza unor reglementări în materie procesual-penală din actualul Cod de procedură penală:

– Anca Lelia Lorincz, Principii fundamentale ale procesului penal reglementate în Noul Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010), în Pro Patria Lex nr.2(23)/2013, ISSN 1584-3556

– Anca Lelia Lorincz, Alexandru Florin Măgureanu, Punerea în executare a pedepsei amenzii, potrivit prevederilor Noului Cod de procedură penală, în Acta Universitatis George Bacovia Juridica nr.5/2014 (vol.3 Issue 1/2014), ISSN 2285-0171

– Anca Lelia Lorincz, Dreptul la libertate și siguranță și dreptul la apărare în reglementarea actualului Cod de procedură penală, în volumul Conferinței științifice internaționale „Communication, Context, Interdisciplinarity”, ediția a III-a, organizată de Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 23-24 octombrie 2014, „Petru Maior” University Press, Târgu-Mureș, ISSN 2069-3389

– Anca Lelia Lorincz, Procedura specială privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, în revista Perspectives of Business Law Journal, volume 3, Issue 1, 2014, ISSN 2286-0649, ISSN-L 2286-0649

– Anca Lelia Lorincz, Asigurarea unei practici judiciare unitare prin dispozițiile actualului Cod de procedură penală, în revista Journal of Law and Administrative Sciences, Special Issue 2015, ISSN 2392-8298, ISSN-L 2392-8298

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la analiza unor aspecte privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (domeniu conex dreptului procesual penal):

– Anca Lelia Lorincz, Asistența judiciară internațională în materie penală, în Revista de Drept Penal nr.4/2007, ISSN 1223-0790

– Anca Lelia Lorincz, Aspecte procesuale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Editura Pro Universitaria, București, 2008, ISBN 978-973-129-273-1

– Anca Lelia Lorincz, Mandatul european de arestare, ca formă de cooperare judiciară internațională în materie penală, din perspectiva modificărilor operate în legislația română, în European Police Science and Research Bulletin, Issue 8 – summer 2013, ISSN 1831-1857

– Anca Lelia Lorincz, Aspecte procesuale privind extrădarea, ca formă de cooperare judiciară internațională în materie penală, în volumul Conferinței științifice internaționale „Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity – Section Law”, organizată de Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 29-30 mai 2014, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu-Mureș, ISBN 978-606-93691-3-5

– Anca Lelia Lorincz, Transferarea persoanelor condamnate – modificări legislative operate prin Legea nr.300/2013, în Pro Patria Lex nr.1(24)/2014, ISSN 1584-3556

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la elaborarea unor materiale didactice:

– Gheorghe Nistoreanu, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae, Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Dumitru, Drept procesual penal, Partea generală, Editura Continent XXI, București, 1994, ISBN 973-96679-1-0

– Gheorghe Nistoreanu, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae, Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Dumitru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Continent XXI, București, 1995, ISBN 973-96679-3-7

– Gheorghe Nistoreanu, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae, Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Dumitru, Drept procesual penal, Editura Europa-Nova, București, 1996

– Emilian Stancu, Carmen Silvia Paraschiv, Alexandru Pintea, Anca Lelia Lorincz, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Augusta, Timișoara, 1999, ISBN 973-9353-63-0

– Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lorincz, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Editura Pro Transilvania, București, 2001, ISBN 973-8149-28-2

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea Generală, Editura Militară, București, 2002, ISBN 973-32-0617-2

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea Specială, Tipografia V&F Printing SRL, București, 2003, ISBN 973-0-03034-0

– Anca Lelia Lorincz, Teste grilă, Drept procesual penal, Editura Pro Universitaria, București, 2006, ISBN 973-7854-28-4

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea Generală, Editura Pro Universitaria, București, 2006, ISBN: (10) 973-8994-55-1; ISBN (13) 978-973-8994-55-3

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea Specială, Editura Pro Universitaria, București, 2007, ISBN (13) 978-973-129-018-8

– Iamandi Luca, Victor Aelenei, Tiberiu Trifan, Gabriel Pereș, Ionel Tiberiu, Sergiu Adrian Vasile, Anca Lelia Lorincz, Cooperarea operațională transfrontalieră și prin sisteme informatice la frontiera Schengen, Editura Pro Universitaria, București, 2008, ISBN 978-973-129-303-5

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2008, ISBN 978-973-127-086-9

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009, ISBN 978-973-127-245-0

– Anca Lelia Lorincz, Sorin Corlățeanu, Marius Popa, Gianina Anemona Radu, Culegere de spețe în materie procesual-penală, Editura Universul Juridic, București, 2010, ISBN 978-973-127-432-4

– Damian Miclea, Anca Lelia Lorincz, Gabriel Pereș, Costel Dumitrescu, Tiberiu Ionel, Valentin Radu-Sultănescu, Cooperarea judiciară, schimbul de informații și migrația în context Schengen, Editura Pro Universitaria, București, 2011, ISBN 978-973-129-810-8

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, ediția a III-a revăzută și adăugită, (cu modificările legislative operate prin „Mica reformă” și cu referiri la prevederile Noului Cod de procedură penală), Editura Universul Juridic, București, 2011, ISBN 978-973-127-609-0

– Costel Dumitrescu, Anca Lelia Lorincz, Ligia Teodora Iliescu, Cătălin Andruș, Management integrat și cooperare polițienească la frontieră, Editura Sitech, Craiova, 2013, ISBN 978-606-11-3095-5

– Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal (conform noului Cod de procedură penală), vol.I, Editura Universul Juridic, București, 2015, ISBN 978-606-673-558-2

Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la analiza căilor de atac în procesul penal, atât potrivit legislației anterioare, cât și potrivit actualului Cod de procedură penală:

– Anca Lelia Lorincz, Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, în Pro Patria Lex nr.12/2008, ISSN 1584-3556

– Anca Lelia Lorincz, Incidența prevederilor Legii nr.202/2010 („Mica reformă”) și ale Noului Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010) asupra gradelor de jurisdicție în materie penală, în Pro Patria Lex nr.2 (17)/2010, ISSN 1584-3556

– Anca Lelia Lorincz, Reducerea numărului gradelor de jurisdicție prin „mica reformă”, în Acta Universitatis Danubius Juridica nr.2/2011, ISSN 1844-8062

– Anca Lelia Lorincz, Căile de atac ordinare în materie penală, din perspectiva prevederilor Legii nr.202/2010 („mica reformă”) și ale noului Cod de procedură penală, în Tribuna Juridică nr.1 (vol.2)/2012, Editura ASE București, ISSN 2247-7195 ISSN-L 2247-7195

– Anca Lelia Lorincz, Căile extraordinare de atac în materie penală din perspectiva recentelor modificări legislative în domeniu, în Revista de Investigare a Criminalității nr.2/2012, Editura Universul Juridic, ISSN 1844-7945

– Anca Lelia Lorincz, De la „recurs” la „recurs în casație” în reglementarea Noului Cod de procedură penală, în volumul Conferinței științifice internaționale „Provocări și strategii în ordinea și siguranța publică”, organizată de Academia de Poliție, București, 15-16 mai 2014, Editura Universitară, ISBN 978-606-591-972-3

– Anca Lelia Lorincz, Recursul în casație în Noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014, ISBN 978-606-673-345-8

2.7. Referințe bibliografice asociate contribuțiilor la coordonarea sau implementarea unor proiecte de cercetare social-educaționale și de cercetare științifică:

– Explicații preliminare ale noului Cod de procedură penală – contract nr.534/08.02.2010 încheiat cu Editura Universul Juridic (membru în colectivul de elaborare a lucrării)

– „Stop violenței” – proiect de prevenire a violenței în mediul preuniversitar din unități de învățământ ale municipiului București, 2006-2007 – contract nr.14021/17.01.2007, colaborare între Academia de Poliție și Serviciul de Analiză și Prevenire a Criminalității din Direcția Generală de Poliție a Municipiului București (membru echipă coordonatori)

– Prevenirea stărilor conflictuale susceptibile de a conduce la violență intrafamilială, iulie – decembrie 2004, contract nr.4600/30.11.2004, colaborare între Academia de Poliție și Primăria com. Grădiștea, jud. Ilfov (membru echipă coordonatori)

– Controlul și prevenirea delincvenței juvenile, ianuarie – iulie 2004, contract nr.4599/30.11.2004, colaborare între Academia de Poliție și Primăria com. Grădiștea, jud. Ilfov (membru echipă).