Raspunderea Civila Delictuala Si Raspunderea Contractuala Studiu Comparativ Si Practic
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ-STUDIU COMPARATIV ȘI PRACTIC
INTRODUCERE
Normele de conduită sunt de natură diferită, existând astfel mai multe feluri de răspundere socială: judiciară, morală, politică.
Având în vedere obiectul acestei teme, suntem direct interesați de răspunderea juridică parte a răspunderii sociale putându-o defini astfel: „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligați conexe, care potrivit legii se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilități raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.
În acord cu spiritul legislativ european în materie, este atestată de reglementarea executării prin echivalent a obligațiilor în cadrul capitolului dedicat remediilor neexecutării obligațiilor. Cu alte cuvinte, deși legiuitorul a înțeles să individualizeze răspunderea contractuală în cadrul unei răspunderi generale civile, prin art. 1350 C. civ. (comentat în paragraful precedent), a înțeles și să subordoneze această răspundere teoriei generale a remediilor pentru neexecutarea obligațiilor (prin reglementarea executării prin echivalent -art. 1530-1548 C. civ.), în cadrul capitolului dedicat mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare (adică în cadrul capitolului dedicat remediilor).
În materializarea acestui spirit legislativ, trebuie să observăm că, răspunderea contractuală nu este mai mult decât un remediu al neexecutării, alături de alte remedii cum sunt termenul suplimentar de executare, excepția de neexecutare sau rezoluțiunea contractului.
Instituția răspunderii civile delictuale a cunoscut o importantă evoluție în timp datorită caracteristicilor ei specifice. Astfel, fiind cea mai largă categorie de răspundere juridică, a fost, în scopurile urmărite, și cea mai puternic influențată de morala socială, pe care, la rândul ei, a modelat-o.
Răspunderea civilă delictuală este considerată un principiu ce corespunde atât unor cerințe de echitate și etică socială, cât și unor cerințe de securitate juridică. Astfel, ea este considerată o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale, răspundere care este văzută ca o noțiune ce întrunește orice formă de reprobare a unui fapt essential.
Răspunderea socială este considerată a include, deprincipiu, răspunderea politică, răspunderea morală și răspunderea juridică, între aceste trei forme principale de răspundere socială pot exista interferențe și suprapuneri, fără ca specificitățile fiecăreia să fie afectate131.
Există și autori ce clasifică răspundere în răspundere morală și juridică, cea de-a doua reprezentând o formă tot mai organizată a celei dintâi, necesară în societățile subsecvente formării statului. Nu este mai puțin adevărat, recunosc aceeași autori, că poate exista și în statul modern răspundere morală care să nu atragă răspunderea juridică, după cum pot «exista și cazuri de răspundere juridică care să nu provină din răspunderea morală, această din urmă situație „găsindu-și rădăcina în rolul diferit pe care noțiunile de prejudiciu și reparație îl joacă în cele două feluri de răspundere"14.
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII JURIDICE
1.1 Scurt istoric
Noțiunea de răspundere nu este specifică si exclusivă domeniului moralității, ea fiind o instituție care depașește această sferă, o instituție proprie societății considerate în ansamblul său o consecința generală a funcționalității acesteia ca sistem. Săvârșindu-se o fapta reprobabilă, societatea, în care trăiește făptuitorul, o va reprima. Fapta săvârșita incălcănd o normă morală și intervenția societații și reacția sa se va limita doar la o sancțiune de aceeași natură. Răspunderea morală nu este susceptibilă să fie sancționată prin mijlocirea constrâgerii de stat, de aceea s-a afirmat ca sancțiunea răspunderii morale se situează în forul lăuntric al făptașului, iar în afară de acest for la forma neorganizată a unei simple reacții reprobatoare a colectivitații.
Totuși, în condițiile în care, prin efectul săvârșirii în societate a unei asemenea fapte , o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, cineva trebuie să suporte și consecințele acestei vătămări.
De aceea în astfel de situații a intervenit o răspundere mult mai energică prin asprimea sancțiunilor și anume răspunderea juridică. Drept urmare reacția față de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare primește progresiv, sub diferite modalitați, o formă tot mai organizată, formă care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat
Răspunderea devine juridică odată cu formarea statului și nașterea dreptului, fenomene rezultate din ivirea proprietății private asupra mijloacelor de producție.
Potrivit unei opinii, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind complexul de drepturi și obligații comune, care –potrivit legii- se naște ca urmare a savârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societații în spirutul respectării ordinii de drept .
În comuna primitivă unde nu există nici stat, nici drept, nu există nici răspundere juridică. Existau, în schimb, credințe mistice și cutume care trebuiau să fie respectate.
În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populațiunea era puțin civilizată și când moravurile era într-o stare de quasi sălbăticie, exista atunci când se comitea un delict, doar vindicata priveta. În baza acestei constituții , persoana care suferea un prejudiciu fizic sau moral, avea dreptul recunoscut de ase răzbuna așa cum dorea împotriva făptuitorului. Ulterior, apare o atenuare a răzbunarii private, prin instituirea legii talionului-lege care nu era specială legislațiunii romane, care se gasește și în legile lui Moisi. Conform acestei legi, cel care a suferit un prejudiciu se va răzbuna , fapt care întrunea consimțământul întregului grup social din care făcea parte. Răzbunarea era colectivă, în sensul că cel care suferise paguba avea dreptul să se răzbune nu doar față de făptaș, dar și îpotriva grupului social din care acesta făcea parte.
Spre sfârșitul acestei perioade, problema răspunderii capătă un element de noutate, în sensul că victima se putea înțelege cu făptașul, acordâdu-i iertare, în schimbul unei răscumpărări a carei întindere se stabilea fie prin bună învoială, fie prin arbitri. Așadar, răspunderea dobăndește forma prestației banești voluntare.
În perioada și orânduirea sclavagistă se cunoștea instituția statului și cea a dreptului. Pe masură ce autoritatea statului creștea, o serie de probleme intrau în sfera de atribuție a puterii publice. De la compoziția voluntară s-a ajuns la compozitia legală, în cadrul căreia măsura în care prejudiciul trebuia reparat era fixată de autoritate. Astfel, responsabilitatea era reglementată de stat, aceasta fiind o condiție primordială pentru a se putea institui si menține armonia socială.S-a consacrat astfel , pe plan juridic răspunderea ca fapt social fundamentul ei era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube dând nașere dreptului la amenda legală stabilită.
Cea mai veche și mai importantă lege romană, intocmită de decemviri în anul 449 î.e.n. și votată de adunările populare centuriate – Legea celor XII table exprimă interesele unei societați sclavagiste incipiente care mai poartă în că resturi de relații gentilice patriarhale. În dreptul roman, se făcea distincție între delictele publice și cele private. Delictele publice erau pedepsite de autoritatea publică cu pedepse, îndeosebi corporale, pe când în cazul delictelor private, victima se adresa autoritații competente și obținea satisfacție, acordându-i-se o despăgubire sub formă de amendă aplicată infractorului. Victima avea însă posibilitatea de a se despăgubi și singură, fie reținându-l pe infractor, fie fixân suma desdăunării. Și într-un caz și în celălalt, despăgubirea avea caracter de pedeapsă, iar nu de îndemnizare, ca și în dreptul modern.
Epoca celor XII Table marchează un stadiu intermediar între compoziția voluntară și cea legală. Dar ceea ce este mai important o reprezintă apariția instituției răspunderii juridice, la început penală, apoi-mult mai târziu, în epoca imperiului și mai ales în aceea a lui Iustinian, a răspunderii civile.
În dreptul roman, lipsa unei delimitări între răspunderea delictuală și cea contractuală a reprezentat multă vreme o caracteristică a răspunderii civile. În cazul unui delict sau cvasi-delict, victima faptului prejudiciabil avea dreptul sa ceară ca autorului să i se aplice o pedeapsă, mai târziu victima a dobândit și dreptul de introduce o acțiune pentru recuperarea pagubei cauzate. Când răzbunarea a fost înlocuită cu pedeapsa privată, obligația la desdăunare apare ca o obligație impusă de lege autorului faptului prejudiciabil, drept răscumpărare pentru faptul ca a fost sustras răzbunării private a victimei. Când sistemul compozitiunii legale s-a generalizat, victima a avut calitatea unui creditor al dreptului la despagubire. Raportul juridic s-a transformat astfel într-un raport de la creditor la debitor, având ca obiect o obligație ex delicto. Această obligație se deosebea de cea născută ex contractu, deoarece cauza ei era un fapt al debitorului, iar obiectul ei constă într-o dare, adică o sumă de bani pe care debitorul trebuia să o plătească creditorului său.
Distincția dintre răspunderea contractuală și delictuală a început să se facă abia după legea Aquilia datând aproximativ din anul 286 î.e.n., care pune bazele răspunderii ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită alteia în mod intenționat sau din culpă, lege care a reglementat delictul damnum iniuria datum ( pagubă pricinuită pe nedrept ). Această lege pune bazele unui nou sistem de răspundere, perfecționat față de Lex duodecim tabularum și cele care i-au urmat. Dacă până la legea Aquilia se practica sistemul amenzilor fixe, conjugat cu alte măsuri, aceasta, pentruprima data, încearcă să stabilească pricipiul conform căruia orice persoană care a cauzat un prejudiciu prin culpa sa este ținută de o obligație față de victima acestui prejudiciu . Deja textul citat avea valoare de principiu, legea nu a dat o reglementare de ansamblu, ci a procedat în capitolele sale la soluții cazuistice, fapt pentru care dreptul posterior a perfecționat sistemul instituit.
Se pune astfel în relief ideea că răspunderea nu poate exista fără un prejudiciu rezultat dintr-o greșeală, precizându-se și noțiunea culpei. Astfel nu interesa gradul de vinovăție al autorului prejudiciului. Culpa cea mai ușoară se vedea a fi suficientă pentru atenuarea răspunderii, chiar dacă delictul e cauzat prin neglijență, există culpă, și deci după opinia lui Gaius răspunderea era operabilă.
Ulpian este acela , care în competarea teoritică a dispozitiilor acestei legi evidențiază situațiile în care regula instituită de legea Aquilia nu poate fi aplicată. Așadar Ulpian instituie o derogare de la regula răspunderii dacă cineva a omorât o persoană, pe când se întreceau între ei, într-o întrecere sportivă sau în pancrețiu, sau la box și dacă aceasta s-a întâmplat pe o arenă publică, nu se aplică legea Aquilia deoarece dauna afost pricinuită nu doar din dorința de a face rău ci pentru glorie și succes .
Această derogare privește deci prejudiciile produse cu ocazia si către persoane care se întreceau în activități sportive . De asemenea legea Aquilia nu se aplică nici în cazul în care paguba s-a produs de o faptă sau acțiune permisă de lege cum ar fi
a)exercitarea legitimei apărări ;
b)pentru asigurarea puterii, gloriei și virtuții.
Legea nu se aplică nici în împrejurarea în care s-a produs fără dol sau culpă. De exemplu, un sclav aflat accidental pe un teren anume destinat antrenamentului militar este ucis de un soldat care face acolo exerciții de luptă. Legea nu se nici în ipoteza în care întervine culpa excusivă a victimei. În situația în care paguba asupra lucrurilor altuia se produce pentru a se evita prejudiciulasupra propriilor bunuri. De exemplu împotriva aceluia care a dărâmat casa vecinului spre a împiedica incediul să cuprindă și casa lui , împotriva aceluia care a aruncat în mare marfurile străine să le salveze pe ale sale precum nici față de acela care a distrus lucrurile altuia ca să poată supravețui .
În principiu legea Aquilia era aplicabilă doar în cazul pagubelor suferite de lucrările, animalele sau sclavii unei persoane, și numai pe cale de acțiune utilă. Ideea răspunderii delictuale așa cum a fost fundamentată de legea Aquilia și dezvoltată de dreptul ulterior, s-a transmis prin diverse filiere fiind prelucrată de legislație din apusul Europei care aveau la bză digestele lui Iustinian.
1.2 Noțiunea de răspundere juridică
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică sau diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seamă pentru modul în care se comportă în viața socială.
Răspunderea este percepută ca fiind un fapt social reprobabil, care se rezumă în reacția trezită de o acțiune pe care societatea de la locul săvârșirii acesteia o socotește condamnabilă. . Pentru consencințele pe care individul le suportă ca rezultat al unei conduite , evoluată ca neconformă cu normele sociale, se utilizează în special doi termeni de răspundere și responsabilitate.
În literatura de specialitate nu se realizează o distincție clară între acești termeni, lor atribuindu-li-se în mod obișnuit, sensul de obligație a unui individ sau activități care decurg din normele instituite în societate la un moment dat, sau într-o anumită colectivitate, de a efectua anumite acțiuni sau de a se abține de la săvârșirea altora, precum și obligația acestora de a repara prejudiciile provocate prin conduita lor. Astfel termenii utilizați se referă la acțiuni sau inacțiuni care i se impun individului sau colectivității prin coerciție și nu privesc exclusiv atitudinile proprii ale acestora.
Printre normele care reglementează comportamentul uman în societate, fără îndoială cele mai importante sunt normele juridice, susceptibile de a fi aduse la îndepinire prin forța de constrângere a statului. Normele de răspundere capătă astfel prin intermediul normelor juridice cel mai sever caracter. Indifirenet de forma sa , răspunderea juridică implică un raport între societate și individ, prin care i se impun anumite obligații independent de voința sa. Statul este de subiectul care, prin normele de drept elaborate și sancționate de el, reglementează comportamentul uman prezent în diferite categorii de relații sociale. Astfel, nu întâmplător, susțin unii autori, nerespectarea normelor de drept face ca cele doua expresii să fie utilizate mai ales în sensul lor juridic. De aici rezultă, conchid aceeași autori, că elementul principal cer poate distinge între termenii de răspundere juridică și responsabilitate este funcția lor socială. În timp ce răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social, responsabilitatea privește ameliorarea sistemului social și dezvoltarea lui.
Din cele prezentate se constată că, definiția atribuită acestei instituții de Mircea Costin acoperă, cel puțin la nivelul societății românești, integral accepțiunea noțiunii răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii,se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și ale îndrumării membrilor societății în spirutul respectării ordinei de drept. Definită astfel, răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancțiunea juridică, aplicarea sancțiunilor juridice fiind doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice.
Răspunderea juridică se apropie astfel de responsabilitate ca principiu general al dreptului, deși o anumită nuanță de constrângere nu-i este străină, neconfundându-se cu sancțiunea ,ci fiind mai degraba un cadru general de realizare a dreptului. În engleză însă termenul responsibility este untilizat în context international și constitutional, în dreptul civil fiind utilizate expresiile liability sau law of torts, în timp ce în germană termenul Verantwortlichkeit, aparține limbajului morale, limbajului juridic fiindu-i specifică noțiunea, mult mai restrânsă de Haftung. Această lipsă de unitate terminologică explică lipsa unei teorii generale a răspunderii juridice, deși noțiunea este evident capitală.
Răspunderea socială ca formă de reglare a conduitei oamenilor în societate nu este specifică dreptului; ea poate fi întâlnită în toate domeniile vieții sociale. Forma socială a răspunderii este chiar anterioară formei juridice. Răspunderea implică o reflecție anticipată asupra urmărilor faptelor noastre, în primul rând din punct de vedere natural și moral, ca o soluție împotriva unei conduite antisociale și apoi din punct de vedere legal.
Conduita licită este dată de conformitatea acțiunilor sau inacțiunilor fiecăruia cu normele sociale, iar conduita ilicită este cea care contravine acestor norme. Pe plan juridic are valoare însă, nu numai comportarea conștientă și responsabilă. Este responsabil cel care poate prevedea consecințele acțiunilor sale. Comportarea unui alienat nu are valoare juridică și nu poate fi clasificată licită sau ilicită, deoarece nu are reprezentarea faptelor ce le săvârșește și nu poate prevedea consecințele actelor sale
Răspunderea socială nu se limitează la existența discernământului celui care a nesocotit norma socială, ea este strâns legată de convingerea fiecăruia că acționează în mod liber și cu respectarea normelor morale și sociale. Societatea instituie norme de conduită, cu caracter reglator de ordin moral, religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun sunt chemați să le respecte, să-și orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă de aceste norme, în scopul îmbinării interesului personal cu cel social, asigurării coerenței și funcționalității sistemului social. Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face de bună voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancțiunii pentru nerespectarea acestor reguli. Abaterea individului de la aceste norme atrage o răspundere socială, fie ea morală, religioasă, politică sau juridică.
Conceptul de răspundere desemnează în primul rând o reacție de dezaprobare a societății față de o acțiune umană imputabilă, în principal, individului. Dar noțiunea de răspundere nu se identifică și nu se reduce la acea de sancțiune. Măsura răspunderii este proporțională cu posibilitatea de previziune a rezultatului păgubitor care nu este întotdeauna completă, deoarece efectele directe și imediate ale actelor săvârșite, li se adaugă efectele indirecte și îndepărtate, uneori imprevizibile.
Răspunderea acționează deci, în cadrul unui determinism complex. Acest determinism este însă relativ, întrucât operează într-un cadru limitat, individual, având numeroase posibilități de acțiune. Alegerea liberă si conștientă a unei variante sau alta, stă la baza răspunderii individului, fiecare trebuie să răspundă pentru consecințele faptelor sale fie prin obligația de a repara prejudiciul cauzat altei persoane sau colectivității, fie prin suportarea unei sancțiuni, care nu echivalează întotdeauna cu o pedeapsă aplicată pentru o faptă penală.Răspunderea ca atitudine prin care persoana umană acceptă consecințele faptelor sale, este conduita prealabilă a oricărei obligații sociale sau juridice. Răspunderea și sancțiunea sunt două noțiuni diferite, prima constituind cadrul social sau juridic de realizare pentru cea de-a doua.
Răspunderea este un raport social de constrângere, iar sancțiunea reprezintă obiectul acestui raport. Sensul frecvent al noțiunii de răspundere indiferent de forma de care se manifestă, este acela de a-și asuma consecințele încălcării regulilor de conduită socială, obligația ce revine autorului faptei contrare acestor reguli și care, poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale. Natura normei de conduită încălcate determină și forma de răspundere, toate formele de răspundere alcătuiesc împreună răspunderea socială. Acțiunea în daune pentru fapte ilicite apare ca fiind instrumentul chiar al răspunderii morale și politice, după cum repararea daunelor morale se realizează prin intermediul răspunderii și sancțiunii civile.
Sancțiunea este actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații304 ce nu se face de bună voie.
Sancțiunea este considerată o modalitate de constrângere utilizată în relații sociale, în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criteriile morale sau juridice explicite305. Societatea își organizează mijloacele de control social, prin care își asigură realizarea normelor la nevoie prin restrângerea drepturilor și libertăților persoanei care a nesocotit aceste norme și constrângerea de a suporta consecințele faptelor sale. Forța individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu constituie o sancțiune juridică, decât dacă ea este organizată, autorizată sau comandată, în mod direct de stat.
De aceea, se spune că sancțiunea juridică este atributul statului. Sancțiunea nu se confundă cu dreptul pozitiv, respectiv sfera lor de aplicare nu coincide. Astfel, nu s-ar putea înțelege, în dreptul constituțional, ideea de sancțiune în sensul de forță organizată de stat, pusă în serviciul ideii de justiție și de drept pozitiv, întrucât statul nu se poate constrânge pe sine însuși. Statul se lasă executat, atunci când vrea, în fapt sancțiunea fiind executată de agenții statului, este lăsată la arbitrajul acestuia.
Sancțiunea este exercitată în numele statului asupra persoanelor și a bunurilor lor, ea este un atribut al statului, se poate aplica uneori și de particulari, dar sub garanția și controlul statului.
În antichitate, în forma primitiva a societății nu se făcea deosebirea dintre răspunderea morală și răspunderea juridică, între răspunderea individuală și răspunderea colectivă, nu exista proporție între faptă și sancțiune. Răzbunarea era o soluție naturală în fața unei agresiuni. Actul de răzbunare era considerat firesc pentru vătămarea produsă de agresor. Individul lezat prin actul nociv răspundea printr-o reacție fizică cât mai puternică , prin violență; răspundea fără proporție împotriva oricărui membru al familiei sau al grupului, în mod reflex și fără preocupare pentru vinovăția făptuitorului. Violența răspundea în mod reflex la violență. Așadar, o răspundere obiectivă întemeiată pe cauzalitatea materială, o răspundere colectivă sau a grupului pentru fapta unui membru al său.
Ideea de răzbunare care include în sine ideea unui drept de ripostă determină apariția ideii de justiție. Legea talionuli,, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a constituit un progres juridic. Intervine apoi o evaluare,o stabilire a unei proporții între faptă, vinovăție și pedeapsă pentru nesocotirea regulilor de morală elementară, o apreciere a prețurilor de răzbunare fixat de societate. Îndată ce societatea a început să fie mai complexă, răzbunarea a fost înlocuită cu compoziția privată. Individul care a săvârșit o faptă dezaprobată de societate oferea o valoare oarecare pentru a se renunța la răzbunare.
Un pas important a fost cel al intervenției statului pentru a reglementa răzbunarea și compoziția ,fixând un tarif de compensație, sub forma unei amenzi, care intervine de drept public. Aceste tarife de compensație se fixau în dreptul roman pentru fiecare infracțiune comisă, fără să existe o listă de incriminare.
Amenda, la început era cerută printr-o acțiune cu caracter penal, deoarece se urmărea pedepsirea unui delict.
Pedeapsa avea întotdeauna ca obiect o sumă fixă, indiferent de prejudiciul cauzat victimei egală cu paguba sau multiplul al acesteia. Răspunderea devine juridică, nimai penală, iar mai târziu, în epoca imperiului și răspunderea civilă. Răspunderea se transformă din colectivă, tribală și apoi familială, în răspunderea individuală, din răspundere obiectiv bazată pe cauzalitate materială, în răspundere bazată pe culpă, fără să fie îndeajuns precizată această culpă și cu caracter, neexistând un principiu general de răspundere civilă. Răspunderea civilă există în limitele diferitelor delicte private recunoscute de drept, ca de exempu: furtum, damnum, injuria datum, rapina, injuria.
Dreptul roman, în forma incipientă, cunostea instituții care permiteau unei persoane fizice să-și facă dreptate singur, să aplice deci, sancțiunea singur. Manus injecțio era o executare făcută de un particular, iar pignoris capio permitea particularului să ia singur obiectul de care avea nevoie pentru a se despăgubi. Nu o putea face decât cu respectarea unor forme sacramentale consacrate de normele juridice. Dar aceasta dovedește că, în ultima analiză, tot statul este cel care-l autoriza să o facă. La Atena și Roma era îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili, acești debitori fiind pedepsiți cu multă cruzime.
În Evul Mediu răspundere civilă și reparația prejudiciului se desprinde tot mai mult de răspunderea penală și pedeapsă. În acel timp, sancțiunile erau deosebit de severe, chiar crude, pentru a intimida și descuraja comiterea unor încălcări ale normelor juridice existente. Cei vinovați de săvârșirea unor infracțiuni trebiuau să răspundă în fața marilor seniori feudali, care aplicau sancțiuni arbitrare în cazurile ce le judecau. Biserica crestină, dreptul canonic a exercitat o influență considerabilă în cristalizarea noțiunii de răspundere. V inovatul este pedepsit pentru că și-a nesocotit obligațiile elementare.
Dacă el ajunge să-și restbilească echilibrul moral, în anumite condiții poate să suporte o pedeapsă atenută; ideea de justiție cere ca sancțiunea să se bazeze pe o expiațiune morală a vinovatului, acesta trebuie să-si recunoască propria greșală. Greșala devine o condiție generală a răspunderii civile, iar sancțiunea fiind considerată ca un mijloc de îndreptare a celui vinovat. Thomas Morus și Tomasso Campanella înțeleg sancțiuneaca,, o reacție a societății la încălcarea normelor stabilite de societate”.
În Epoca Modernă răspunderea este privită inițial, ca o răspundere politică și apoi ca o răspundere juridică. Montesquieu observă necesitatea că răspunderea să fie conformă cu spiritul general, să izvorască din spiritul general și să se bazeze pe lege. Fformularea răspunderii este legată de filosofia politică liberală care s-a dezvoltat sub influența Revoluției Franceze(1789) filosofie care s-a dezvoltat în art.998 Cod civil român,, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșală s-a ocazionat a-l repara”, a fost considerată ca una din expresiile sale majore.
Noțiunea de răspundere relevă domenii diferite- politic, juridic și filosofic, susceptibile de a lua, în același timp, trei sensuri diferite și chiar opuse. În filosofia politică, temeiul răspunderii caracterizează un mod de reglare socială, al cărui principiu general este că,, Nimeni nu poate remite altuia o obligație care nu-i revine acestuia”. Principiul fundamental în orice societate este că fiecare om este răspunzător de a se îngriji de el însuși, de nevoile lui și de cele ale familiei, prin resursele dobândite sau transmise. Fără acest principiu ar înceta orice activitate în societate, deoarece ar însemna să se bazeze pe munca altuia pentru a trăi. În dreptul civil, răspunderea semnifică un ansamblu de tehnici juridice, care au în vedere repararea prejudiciului cauzat altuia din culpă.
Problemele puse prin înmulțirea pagubelor produse prin accidente în industrie și transporturi au lărgit sfera noțiunii de răspundere, incluzând suportarea unui prejudiciu ca efect al riscului asumat pentru activitatea desfășurată. În acest scop s-au creat instituții de asigurare și securitate socială care au permis dezvoltarea răspunderii, făcând posibilă repararea unor prejudicii produse fără culpă, pe baza ideii de garanție
. Într-un al treilea sens, filosofic, răspunderea înseamnă:
a) ceea ce face ca un act sau consecințele unui act să fie imputabile unei personae;
b) Rațiunile pentru care contractul sau delictul sunt suportul unei obligații. Este sensul , în care noțiunea de răspundere se folosește în dreptul penal. În acest înțeles, răspunderea trimite la o filozofie a unei cauzalități prin libertate, de exemplu, principiul Kantian al autonomiei de voință, acela că fiecare trebuie să se considere ca unic și definitiv răspunzător pentru ceea ce se întâmplă. Răul în special, este considerat fie un efect al relei voințe a altuia, fie ca un rezultat al lipsei de prevedere. Astfel, răul și pierderea care îi este asociată, este întodeauna o consecință a relei voințe și a culpei.
1. Termenul răspundere desemnează acțiunile pentru care raportul creditor-debitor se va putea stabili între două subiecte. Astfel, răspunderea apare și ca expresie acelor două maxime pe care teoria dreptului natural modern le concepe ca fiind condiții ale sociabilității: respectul angajamentelor și a nu vătăma pe altul.
Și dreptul modern îngăduie ca unele sancțiuni să fie exercitate de particulari, sub garanția și cu autoritatea statului, al cărui atribut este. De asemenea dreptul de retenție care se acordă, în anumite cazuri, celui care reține un bun al datornicului. De exemplu, proprietarul reține mobila chiriașului atuci când acesta nu a plătit. În anumute cazuri, legea dă drept creditorului gajist să procedeze la vânzarea gajului, fără a mai face formele de execuție silită și în acest fel ajunge să își facă singur dreptate.
Dreptul de necesitate, ca și dreptul de legitimă apărare sunt de fapt sancțiuni aplicate de particulari. Proprietarul care-și apără recoltele împotriva furtului cu aparate mecanice de apărare, nu răspunde pentru violență. Acesta nu înseamnă că sancțiunea nu este atributul statului, întrucît chiar dacă se exercită de către particulari, tot statul o autorizează în ultima analiză, tot el este izvorul sancțiunii juridice. Ideea de sancțiune se justifică și se întemeiază pe ideea de drept care este o idee normativă: ea cuprinde o prescripție de a face sau nu face anumite acte, obligația rațională și necondiționată de a îndeplini o anumită dispoziție a legii, de a respecta libertatea celorlalți.
Privită sub acest aspect, sancțiunea nu este o limitare a libertății individului, ci numai un mijloc tehnic pe care dreptul îl întrebuințează pentru a garanta o desfășurare mai intensă și mai întinsă a acestei libertăți. În relitate, executarea silita ca o sacnțiune a obligației unui datornic este o confirmare a libertății lui și nu o limitare a ei. Intervenția statului răspunde unei necesități juridice și morale a societății de respectare a drepturilor și libertățiilor legitime ale unei persoane, de realizare a ieei de justiție. Sancțiunea reprezintă acțiunea materială a unei persoane, exercitată în numele statului, asopra altor persoane sau a bunurilor lor. Ea nu se confundă cu drepturile și obligațiile persoanelor la cererea sau asupra cărora se aplică, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din lege sau din convenție.
Sancțiunea nu este decât actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații care nu se face de bună-voie. În aceste condiții, sancțiunea este și ea o varietate de act juridic, un act juridic de natură specială. Actul juridic propriu-zis creează drepturi și obligații în abstract, sancțiunea le realizează în concreto. Exercițiul sancțiunii are ca efect restabilirea unei situații materiale, în conformitate cu o situație juridică preexistentă. Împrejurarea că executarea se face în mod silit, nu-i schimbă natura de act juridic. Natura regulei sociale încălcate determină și natura formei de răspundere, una din aceste forme fiind răspunderea juridică. Prin urmare, răspunderea socială este în principiu, fundamentul comportamentului social, iar răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.
Legea nu dă o definiție răspunderii juridice, în general, sau vreunuia din formele sale concrete, deși există o multitudine de norme juridice, prin care se reglementează diferite forme de răspundere juridică.
Legiuitorul stabilește doar condițiile în prezența cărora o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere. Legea și literatura juridică folosește, de regulă, noțiunea de răspundere, dar uneori și pe aceea de responsabilitate, aproximativ cu aceeași valoare. Termenul răspundere din punct de vedere etimologic derivă din latinescu,,spondeo” care în contractul verbis din dreptul roman înseamnă obligația solemnă a debitorului față de creditorul său de a-și îndeplinii prestația asumată în contract. De aici, concluzia că sensul ce trebuie să fie atribuit noțiunii de răspundere este acela de obligație de reparațiune, obligație ce rezultă dintr-un delict sau cvasi- delict
Termenul de ,,responsabilitate” derivă din cuvântul francez responsabilite, folosit în sensul obligației de a repara în măsură și sub formele determinate de lege, prejudiciul cauzat , prejudiciul cauzat altei persoane.
1.3. Fundamentele răspunderii juridice
Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conținut este format din drepturi și obligații conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligații asumate, fie din violarea unei obligații legale preexistente, și pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului și suportarea sancțiunii de către persoana în culpă sau care și-a asumat riscul unei activități, în scopul restabilirii ordini de drept.
Indiferent că răspunderea e definită ca obligație de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-un fapt contrar ordinii de drept, cum apreciază autorii de drept civil, ori ca obligația de a suporta o pedeapsă ori privațiune, cum o definesc autorii de drept penal și cei de drept administrativ, este considerată ca fiind o sancțiune juridică, având rolul de reparație, sancțiune și de prevenție. Sancțiunea juridică, în această concepție, constă nu numai dintr-o pedeapsă, dar și oblgația de reparație a unei pagube, restituirea unui lucru, anularea unui act, executare silită asupra persoanei sau bunurilor acesteia sau prevenirea săvârșirii unor noi fapte, deoarece toate acestea înseamnă constrângere. Răspunderea în această concepție este cadrul juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii. Răspunderea juridică are ca premisă existența unei fapte care cade sub incidența normelor juridice, o conduită ilicită și ilegală, o anumită acțiune sau inacțiune neconformă cu norma de drept care produce consecințe negative, constând în vătămarea intereselor unor persoane sau ale societății. Prin urmare, conduita licită constă într-o acțiune sau inacțiune, conformă sau chiar determinată de normele juridice, fără să intereseze motivele acestei conduite. Conduita ilicită este o acțiune sau inacțiune, contrară prevederilor normelor juridice, săvârșită de o persoană conștientă care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.
Răspunderea juridică este deci , un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorizați, instanțe de judecată, funcționariiâ de stat sau agenți ai puterii publice. Subiectele acestui raport juridic sunt statul, ca subiect, care exercită constrângerea prin aplicarea sau asigurarea aplicării sancțiunii juridice și persoana care a săvârșit fapta ilicită, ca subiect pasiv, acesta urmând să suporte consecințele negative ale faptei sale, prin aplicarea sancțiunii juridice. Conținutul acestui raport complex este format, în esență, din dreptul și obligația statului, în calitate de reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute sau recunoscute de lege, persoanelor care au nesocotit prevederile legii și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.
Sancțiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice, pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecință a nerespectării unei obligații care constă în a repara prejudiciul cauzat și după caz, a suporta sancțiunea juridică aplicată. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabilește că dreptul victimei unui prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obține reparație, este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.
Răspunderea juridică este una din instituțiile de bază ale dreptului, care-l însoțește ca o garantare, pe timpul afirmării lui, un principiu general al dreptului. Ea constituie, în primul rând, una din căile de realizare a ordinii de drept, este consecința firească a reglementării sancțiunilor pentru încălcarea ordinii de drept și a executării prin constrângere a acestor sancțiuni de către cel care a nesocotit normele de conduită în societate. În al doilea rând, răspunderea juridică are un rol reparator, prin repararea prejudiciului cauzat unei persoane prin fapta ilicită. În sfârșit , răspunderea juridică are un rol preventiv-educativ, această instituție având o finalitate preventivă prin împiedicarea săvârșirii de noi acte ilicite și în același timp educativă – cultivarea sentimentului de respect al semenilor săi, sl disciplinei și ordinii sociale.
Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată și nu poate fi recunoscută. Definită, în esență, ca efect al neîndeplinirii unei obligații morale, legale, convenționale, de risc sau garanție, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârșit cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale și a fost liber să decidă în cunoștință de cauză sau nu. Cei doi termeni – act juridic și fapt juridic nu sunt sinonimi. Contractul este acordul liber de voințe dintre două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau a stinge raporturi juridice. Neîndeplinirea lui sau greșita lui îndeplinire cauzatoare de prejudiciu, dă naștere răspunderii contractuale, adică obligația de a repara vătămarea pricinuită celeilalte părți, prin neexecutarea contractului.
Faptele juridice sunt împrejurări evenimente și acțiuni, fapte naturale și fapte ale omului care produc efecte juridice, în sensul că determină apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Faptele juridice se grupează după cum se produc ca rezultat al voinței omului sau independent de aceasta, în evenimente și acțiuni.
Evenimentele – faptele naturale sunt acelea care se produc independent de voința oamenilor, de care norma juridică leagă anumite efecte juridice. Sunt astfel evenimente: nașterea sau moartea unei persoane, fenomene naturale cum sunt: cutremurul, inundația, naufragiul, care pot constitui forța majoră exoneratoare de răspundere.
Acțiunile sau inacțiunile sunt fapte umane săvârșite în mod voluntar de subiectele de drept, care potrivit normelor juridice produc efecte juridice. Aceste acțiuni care constituie categoria cea mai numeroasă se numesc acte juridice. Alte acțiuni sunt săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care se produc totuși în baza legii. Acțiunile pot fi ilicite, când ele sunt săvârșite cu respectarea normelor legale și pot fi ilicite când sunt contrare normelor legale. În principiu numai faptele ilicite cauzatoare de prejudicii generează răspundere juridică.
1.4 Răspunderea juridică civilă
Instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil, răspunderea civilă este una din formele de manifestare a răspunderii juridice.
Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligații", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligațiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art 1350, este circumscrisă regula generală a răspunderii civile contractuale, consecință a neexecutării prejudiciabile a obligațiilor născute dintr-un contract.
Secțiunea a 11-a reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, făcând vorbire, în acest sens, despre: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta terțului, exercițiul normal al unui drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei secțiuni se statuează asupra convențiilor privind răspunderea, a clauzelor valabile de limitare ori de înlăturare a acesteia, a forței juridice, în același sens, a anunțurilor făcute de către unele persoane.
În cadrul secțiunilor următoare se stabilesc regulile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1357-1371), ale răspunderii pentru fapta altuia (art 1372-1374), , dar și ale reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale (art 1381-1395).
Din litera și spiritul acestor texte de lege, putem defini conceptul de „răspundere juridică civilă" ca fiind „un raport de obligații în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare".
Așadar, un raport juridic obligațional se naște între cel răspunzător și victimă: primul devine debitor al obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta juridică ilicită a sa ori a persoanei pentru care este chemat de lege să răspundă, iar secundul devine creditor al acestei obligații. Nici unul, nici celălalt nu și-au dorit acest lucru. Astfel, chiar dacă făptuitorul a cauzat prejudiciul printr-un fapt voluntar, obligația de reparare a acestuia se naște în sarcina sa involuntar: el a dorit, a urmărit ori a acceptat producerea prejudiciului, însă în niciun moment nu a dorit să devină debitor al obligației de reparare a acestuia. Deci nu propria-i voință îl obligă, ci legea, care leagă de fapta sa ilicită prejudiciabilă consecința constând în nașterea, în patrimoniul făptuitorului ori în cel al persoanei responsabile civilmente pentru acesta, a îndatoririi de a acoperi paguba cauzată victimei pentru a o repune pe aceasta în situația în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu s-ar fi săvârșit. Iată că faptul juridic ilicit este izvor de obligații. Deci problema răspunderii juridice civile se discută tot în registrul izvoarelor obligațiilor.
Concomitent, răspunderea civilă este și o instituție juridică (fundamentală) alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală pentru care este chemată de lege să răspundă.
Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanță principială față de celelalte forme ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, obligație care incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile civilmente. în acest sens, s-a afirmat, în principiu, că „… a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil".
Răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general. Ea „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public și în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca și în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor". În acest sens, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează în aproape toate celelalte ramuri ale sistemului de drept
Temeiul tragerii la răspundere civilă îl reprezintă fapta ilicită civilă, prejudiciabilă și, în cvasitotalitatea situațiilor, săvârșită cu vinovăție.
Protecția eficientă a victimei reprezintă obiectivul principal al răspunderii civile, ceea ce implică însă asigurarea cadrului juridic pentru repararea prejudiciului în toate ipotezele apariției acestuia, chiar și în absența culpei așadar, și nu numai în situațiile descrise de ipotezele art 1357 C. civ.
Specificul răspunderii civile constă în a restabili cât mai fidel posibil echilibrul social distrus de apariția prejudiciului ca urmare a săvârșirii faptei juridice ilicite și de a repune victima, pe cheltuiala făptuitorului ori pe aceea a persoanei chemate de lege să răspundă, în situația în care s-ar fi aflat dacă faptul păgubitor nu s-ar fi produs.
Ideea dominantă a răspunderii civile este cea de justiție comutativă; cu alte cuvinte, scopul principal al acestei instituții juridice este acela de a se înapoia ceea ce s-a pierdut ori de a se repara ceea ce s-a distrus, în așa fel încât victima să fie, în cele din urmă, neprejudiciată, deci paguba să îi fie reparată. în discordanță cu răspunderea penală, răspunderea civilă nu are o funcție remuneratorie, care să proporționeze răspunderea cu vinovăția făptuitorului. Indiferent de forma de vinovăție și de gradul acesteia – fie că este vorba de intenție, de culpă gravă sau ușoară – singur prejudiciul este cel care se constituie în măsura reparației.
Acesta trebuie să fie integral acoperit, nici mai mult, nici mai puțin, chiar dacă apare într-o disonanță flagrantă cu forma sau cu gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta ilicită; de pildă, în cazurile în care o faptă ilicită comisă dintr-o culpă gravă cauzează un prejudiciu insignifiant ori invers, când o faptă ilicită săvârșită dintr-o culpă ușoară determină apariția unui prejudiciu semnificativ.
Înspre atingerea acestei finalități – aceea de așeza pe primul plan interesele victimei, care trebuie repusă, pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs -, doctrina și jurisprudența au fost nevoite să se reorienteze și înspre alte fundamente ale răspunderii juridice civile, precum: riscul, garanția, echitatea și, recent, principiile precauției și al prevenției. Cu concursul acestor fundamente, în anumite situații, chiar și în absența vinovăției autorului faptei ilicite prejudiciabile, răspunderea civilă poate fi antrenată, în persoana celui ținut de lege să răspundă, victima obținând în acest fel repararea pagubei.
Răspunderii civile îi lipsește aproape în totalitate latura punitivă, aceasta fiind lăsată în seama altor răspunderi, aparținând unor ramuri de drept diferite (răspunderea penală, răspunderea contravențională, răspunderea disciplinară etc). Cu toate acestea, în doctrina juridică răspunderea civilă mai este încă definită prin raportare exclusivă la caracterul său de pedeapsă: „sancțiune patrimonială cu caracter reparator constând în obligația unei persoane fizice sau persoane juridice care a produs altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită și culpabilă, de a-1 repara prin plata unei despăgubiri".
Totuși, prin antrenarea răspunderii civile se urmărește și educarea făptuitorului în sensul de a preveni săvârșirea de către acesta, în viitor, a unor fapte juridice prejudiciabile similare; aceasta este manifestarea concretă a funcției preventiv-educative a răspunderii civile și care, trebuie să admitem, conține și o latură sancționatorie; educarea în scopul prevenției are întotdeauna rezonanță la indivizii care prezintă conștiința faptelor lor negative și a urmărilor antisociale ale acestora; or, obligarea actantului a cărui conduită a fost antisocială la a repara dauna creată victimei prin fapta sa înseamnă, printre altele, trezirea, în conștiința acestuia, a unui gând, a ideii de represiune a societății împotriva sa, determinată de fapta sa ilicită păgubitoare; individul în cauză, pentru a fi educat în sensul de a nu mai săvârși în viitor astfel de fapte reprobabile, este necesar să perceapă, mai întâi, obligarea sa la acoperirea prejudiciului ca pe o pedeapsă, pentru ca, dorind să nu mai fie pedepsit, să evite comiterea unor fapte similare.
Tocmai de aceea, culpa continuă a reprezenta un element esențial al răspunderii civile, continuând, cu caracter de regulă, a o fundamenta. Eventuala renunțare la fundamentul subiectiv ar putea determina o răsturnare a valorilor juridice și morale ale societății care, în final, ar putea genera o destabilizare a vieții sociale. Modelarea comportamentelor membrilor societății depinde în primul rând de conștiința lor, de înțelegerea limitării libertății, potrivit regulilor impuse și, pe cale de consecință, conștientizarea nevoii de a le respecta. Aceasta este principala condiție pentru asigurarea ordinii și armoniei sociale.
Așa fiind, răspunderea obiectivă, fără vinovăție, întemeiată pe fundamentele mai sus amintite, este admisă numai în cazurile de excepție expres prevăzute de lege.
1.5 Jurisprudență
Secția a Il-a civilă, Decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013
Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel încât, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.
Astfel, în cazul producerii unui prejudiciu utilizatorului serviciilor de utilități publice ca urmare a unei defecțiuni la rețeaua publică de apă și canal, care nu a fost remediată corespunzător, răspunderea operatorului va fi angajată în temeiul art. 998 C. civ., în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare încheiat între operator și utilizator.
Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil
I.Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată la data de 20 aprilie 2012 de Tribunalul Tulcea, Secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca primă instanță:
Reclamanta SC R. SRL Tulcea a solicitat prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Tulcea, obligarea pârâtei SC A. SRL Tulcea la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daunele produse imobilului proprietatea societății urmare scurgerilor și infiltrațiilor de apă din conducta de apă potabilă aparținând societății pârâte, care au afectat un colț al clădirii, gardul și pardoseala terasei. În drept reclamanta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.
În apărare pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală susținând că între părți se derulează raporturi contractuale în baza contractului de furnizare servicii de alimentare cu apă și canalizare încheiat la 31 iulie 2009, raporturi care atrag răspunderea contractuală pentru prejudiciile produse prin fapta ilicită a cocontractantului, persoana prejudiciată neavând opțiunea între cele două forme de răspunderi.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că, în calitate de operator, și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile stabilite în sarcina sa, acționând conform normelor și procedurilor care reglementează intervenția în caz de avarie.
Prin Încheierea din data de 18 septembrie 2011, Tribunalul Tulcea, astfel învestit, a respins excepția inadmisibilității acțiunii – reținând în motivare că faptul cauzator de prejudiciu nu derivă din contractul de furnizare a apei potabile încheiat de părți, care are ca obiect prestarea serviciului de alimentare cu apă potabilă și canalizare de către operator și obligația utilizatorului de a achita contravaloarea serviciilor prestate.
Prin sentința civilă nr. 1860 pronunțată la 20 aprilie 2012 – tribunalul, soluționând cauza pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune plus dobânda legală de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective.
Prima instanță a reținut sub aspectul situației de fapt că la data de 13 august 2010, conducta de apă potabilă de pe str. Cicoarei, la intersecția cu str. Frasinului, s-a spart și apa sub presiune s-a înfiltrat sub imobilul proprietatea reclamantei, îmbibând terenul și ajungând la suprafață, ceea ce a determinat o tasare a terenului cu consecința deteriorării imobilului reclamantei.
Având în vedere și concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică dispuse în cauză care atestă că deteriorarea imobilului s-a produs urmare avariei la conducta de apă prin înfiltrarea apei și surparea solului, prima instanță reține că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, apreciind că suma de 20.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs reclamantei.
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ
2.1 Noțiunea de răspundere civilă contractuală
În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat2. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală. Reținem din această definiție care constituie chintesența concepției tradiționale asupra răspunderii, că:
răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane – dacă prejudiciul este cauzat partenerului contractual și el este urmarea neexecutării contractuale, avem de a face cu o răspundere contractuală (în actualul cod, această obligație este reglementată expres de art. 1518 alin. (1) C. civ. care prevede că debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale și mai ales de art. 1350 alin. (1) C. civ. care prevede că „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat");
răspunderea contractuală are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului. Prin urmare, ea ar trebui să excludă alte mijloace pe care creditorul le are la îndemână pentru a vedea obligațiile sale executate sau pentru a le putea considera executate. De aceea, când vorbim de executarea silită în natură sau de rezoluțiune, nu ne aflăm în prezența unei răspunderi contractuale ci astfel cum vom vedea, a altor remedii pentru neexecutarea contractului;
răspunderea contractuală este urmarea neexecutării obligațiilor contractuale – este vorba de orice expresie a neexecutării: de la executare cu întârziere, neexecutare totală sau parțială și până la executarea defectuoasă. Răspunderea contractuală servește în toate aceste cazuri la repararea prejudiciului cauzat prin aceste forme de executare prin intermediul daunelor-interese (executării prin echivalent), fără a acoperi celelalte mijloace pe care creditorul le are la dispoziție pentru a obține utarea obligațiilor sale (de exemplu, executarea silită în natură sau rezoluțiunea contractului pentru neexecutare).
2.2 Reglementarea răspunderii contractuale
Sub aspectul sistematic al reglementărilor, textele dedicate noțiunii de răspundere contractuală se regăsesc în principal, în două secțiuni diferite ale Codului civil. Sistematizarea textelor dedicate răspunderii contractuale atestă o concepție intermediară asupra răspunderii contractuale, așadar, într-o anumită măsură, părăsirea orbitei tradiționale a acestui concept.
O parte din aceste texte se află în Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă", din Titlul II („Izvoarele obligațiilor"), al Cărții a V-a („Despre obligații"). În acest context legal, regăsim textul art. 1350 C. civ. care este dedicat în mod expres răspunderii contractuale. Acest text are rolul, în concepția legiuitorului, de a sublinia particularismul acestei forme de răspundere în cadrul răspunderii civile și pentru a o distinge de răspunderea generală care este cea delictuală.
Accentul este pus pe ideea cărăspunderea contractuală este o urmare a principiului forței obligatorii a contractului [art. 1350 alin. (1) C. civ.] și pe ideea de reparație a prejudiciului cauzat prin neexecutare [art. 1350 alin. (2) C. civ.]. Concluzia finală a art. 1350 C. civ.. materializată în alin. (3), este aceea că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile."
În continuarea acestei reglementări, regăsim o sumă de texte dedicate „cauzelor exoneratoare de răspundere" (art. 1351-1356 C. civ.) care includ o serie de reguli deopotrivă aplicabile răspunderii contractuale și răspunderii delictuale. În cadrul lor, întâlnim și norme referitoare la clauzele speciale cu privire la răspundere (art. 1355 C. civ.) care prezintă un interes major pentru determinarea conținutului răspunderii contractuale.
Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii, se regăsește în Capitolul II intitulat „Executarea silită a obligațiilor", din Titlul V („Executarea obligațiilor"), Cartea a V-a („Despre obligații").
Între dispozițiile generale ale acestui capitol, se află două texte care prezintă interes pentru noțiunea de răspundere: unul dintre acestea (art. 1518 C. civ.) prevede răspunderea personală a debitorului pentru neexecutarea obligațiilor sale, iar celălalt text (art. 1519 C. civ.), reprezintă o reglementare din care se poate deduce așa-numita răspundere contractuală a debitorului pentru fapta altei persoane (art. 1519 C. civ.). Pe de altă parte, în cadrul aceluiași capitol, o întreagă secțiune este dedicată și răspunderii contractuale care este asimilată executării prin echivalent (secțiunea a 4-a, art. 1530-1548 C. civ.).
2.3 Condițiile răspunderii contractuale
Pentru a fi prezența răspunderii contractuale se consideră în general, după modelul răspunderii drept comun, adică al răspunderii delictuale, că este necesar să fie întrunite patru condiții fapta ilicită care constă în neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul; existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului și prejudiciu; culpa, greșeala sau vinovăția debitorului:
a) fapta ilicită. Neexecutarea obligațiilor contractuale. Premisa generală a angajării răspunderii contractuale o constituie existența unui contract valabil încheiat. Fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor contractuale.
Sintagma „neexecutarea obligațiilor contractuale" are două înțelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor și stricto sensu, constă numai în neexecutarea totală sau parțială a acelor obligații.
Neexecutarea obligației poate fi locală sau parțială. În caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat. În caz de neexecutare parțială, se face distincție între două situații, după cum obiectul obligației este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligației este o prestație indivizibilă, prin natura sa ori prin convenția părților, executarea parțială are valoarea unei neexecutări totale.
Rezultatul este același și în ipoteza când debitorul nu execută o obligație accesorie. Dacă obiectul obligației este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligația este executată, cu diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său. Executarea necorespunzătoares constă în executarea prestației cu nerespectarea condițiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale. Această problemă nu se pune în cazul obligațiilor pecuniare.
Numai obligațiile pozitive de altă natură sunt susceptibile de executare necorespunzătoare sau defectuoasă. Executarea necorespunzătoare poate fi, uneori, apreciată ca o neexecutare totală. Este vorba de acele ipoteze când, de pildă, debitorul predă creditorului un bun cu vicii ascunse care-1 fac inutilizabil.
Prin executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale se înțelege faptul că debitorul a executat în natură prestațiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu. Pe cale de consecință, debitorul va fi obligat să repare prejudiciul prin despăgubiri. Întârzierea în executare poate fi considerată, uneori, o neexecutare propriu-zisă, totală sau parțială, a obligațiilor.
Proba neexecutării obligațiilor care au ca obiect prestația de a da sau de a nu face este ușor de administrat. În schimb, proba este dificilă în cazul obligațiilor de a face, când trebuie avută în vedere clasificarea lor în obligații de rezultat și obligații de mijloace. În cazul obligațiilor de rezultat, faptul neexecutării se dovedește indirect probându-se că rezultatul la care debitorul s-a îndatorat nu a fost obținut. În schimb, atunci când suntem în prezența unor obligații de mijloace, creditorul trebuie si dovedească cum că debitorul nu a acționat în nici un fel sau că activitatea desfășurată de el și mijloacele utilizate au fost insuficiente sau necorespunzătoare și de aceea rezultatul urmărit nu a fost obținut.
b) prejudiciul. Prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor la care s-a îndatorat.
Pentru a se naște obligația de reparare prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când existența sa este sigură și poate fi stabilită întinderea lui. Sunt certe prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce. Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor. Prejudiciile viitoare și certe sunt prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce și pot fi evaluate în prezent, pe bază de elemente suficiente. Prejudiciile viitoare și eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură. Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
În ceea ce privește prejudiciile nepatrimoniale, repararea lor bănească este admisă cu valoare de regulă generală de către doctrina juridică și practica judiciară, dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită extracontractuală.
În schimb, angajarea răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicație. în mod tradițional se considera că, repararea bănească a unor asemenea prejudicii intervine în contractele de transport de persoane, contractele de valorificare a drepturilor de autor și de inventator, precum și în „alte contracte care cuprind obligații implicite de protecție a persoanelor, cum sunt cele hoteliere, de organizare și de vizionare a spectacolelor sau de organizare a jocurilor sportive". Astăzi, perspectiva asupra posibilității acordării de daune-interese pentru daune morale generate de neexecutarea unui contract este privită mai relaxat, motiv pentru care a fost prevăzută expres și de legiuitor [art. 1531 alin. (3) C. civ., unde se prevede dreptul creditorului obligației contractuale neexecutate și la acoperirea prejudiciului nepatrimonial]. În cadrul răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale, despăgubirile care se acordă sunt numite simplu „daune"fi;
c) raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existența raportului de cauzalitate între neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale și prejudiciul suferit de creditor.
Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor se datorează forței majore sau unui caz fortuit. Lor le sunt asimilate și fapta creditorului și fapta unei terțe persoane.
Subliniem că în materie de răspundere civilă contractuală, de regulă, nu există deosebire de efecte între forța majoră și cazul fortuit. Ele alcătuiesc una și aceeași cauză care exclude existența raportului de cauzalitate, nefiind întrunită această condiție a răspunderii civile. De la regulă există însă și excepții când debitorul contractual este chemat să răspundă și în situația în care neexecutarea obligațiilor sale se datorează cazului fortuit. Lipsa raportului de cauzalitate face inaplicabile regulile răspunderii civile. Așadar, răspunderea civilă se consideră că nu acoperă ipoteza neexecutării fortuite a contractului. d) culpa sau vinovăția debitorului. Condiția culpei debitorului este în general reținută pentru angajarea răspunderii contractuale. Obligația de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin neexecutarea contractuală este legată de neexecutarea culpabilă a acestor obligații. De aceea, răspunderea nu funcționează în ipoteza unei neexecutări justificate a contractului, tocmai pentru că aceasta nu este culpabilă. Gradele culpei, în principiu, nu au nicio relevanță, decât în unele contracte.
Problema care a dat naștere la discuții este aceea dacă greșeala, vinovăția sau culpa trebuie sau nu să fie dovedită. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării obligațiilor contractuale după obiectul lui în: obligații de rezultat și obligații de mijloace. în cazul obligațiilor de rezultat, s-a impus soluția potrivit căreia culpa debitorului este prezumată.
2.4 Remediile neexecutării contractului
Înțelegem în realitate să ne referim prin„remedii" la ceea ce în limbajul Codului civil se cheamă „drepturi ale creditorului în caz de neexecutare", cu referire, de regulă, la executarea silită în natură, excepția de neexecutare și rezoluțiune. În dreptul anterior noului Cod, unele din
aceste drepturi erau calificate ca și „sancțiuni" ale neexecutării – cu precădere,
rezoluțiunea și daunele-interese. Alți autori, acoperind doar o parte din ceea ce
astăzi includem în sfera remediilor, vorbeau uneori de drepturi ale creditorului în
caz de neexecutare.
Ni se pare că o parte a vechii terminologii, mai ales în ce privește termenul de „sancțiune" ar trebui să fie abandonată. În primul rând, pentru considerentul că, ideologia care stătea în spatele ideii de sancțiune nu se mai regăsește în noua reglementare. Este vorba de conținutul moral pe care îl implică sancțiunea în drept", moștenire din dreptul canonic medieval și pandant absolut al principiului pacta sunt servamda. Noul Cod civil, sub influența codificărilor modeme, în materia de față, se sprijină pe rațiuni utilitariste, mai degrabă decât pe rațiuni morale (fără ca cele din urma să fie inexistente și care sunt atestate, de fapt, de menținerea tradiției continentale a dreptului la executarea silită în natură).
Deși noul Cod civil nu utilizează terminologia sugerată de noi, ba chiar, pe alocuri atestă reminiscențe ale celei vechi, utilizarea noțiunii de remedii ni se pare în acord cu tendința europeană și internațională de codificare ca și cu cea reclamată de doctrina de astăzi. Din punct de vedere tehnic, noțiunea de remedii, transcende ceea ce în mod tradițional este numit mijloc al creditorului în caz de neexecutare. Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, doctrina se referea, când folosea această sintagmă, cu precădere, la executarea silită în natură și la executarea silită prin echivalent și, preluând un model francez de sistematizare a materiei, alte mijloace, cum erau rezoluțiunea și excepția de neexecutare, erau incluse la efectele speciale ale principiului forței obligatorii a contractului.
În plus, în aproape toate situațiile, se vorbea de neexecutarea culpabilă a obligațiilor, teoria riscurilor și neexecutarea fortuită, fiind incluse, după caz, în alte secțiuni de studiu. Menținerea unei asemenea sistematizări este de natură să creeze sau să întrețină confuzii asupra spiritului noilor reglementări. în noua formulă legislativă, două aspecte preliminarii trebuie subliniate pentru a înțelege sistemul remediilor (adică toate mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare). Reglementarea cuprinsă în Capitolul II („Executarea silită a obligațiilor") al Titlului V („Executarea obligațiilor"), al Cărții a V-a („Despre obligații") se referă, astfel cum rezultă din economia textelor legale:
atât la mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare „fără justificare" a obligațiilor sale [art. 1516 alin. (2)], cât și la
mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare justificată a obligațiilor contractuale (ne referim, cu precădere, la art. 1555-1557 C. civ., care includ, în special, excepția de neexecutare și mai ales imposibilitatea fortuită de executare) și, în sfârșit,
pe de altă parte, noua reglementare, fie că la baza neexecutării stă noțiunea de culpă, fie că nu, înțelege să regrupeze toate mijloacele sub egida aceluiași capitol.
În noul Cod civil avem de a face cu o reglementare relativ sistematică și extrem de minuțioasă pe alocuri care ne obligă să devenim responsabili în aplicarea legii.
În primul rând, reglementarea sistematică a remediilor se regăsește în capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor" dintr-un Titlu V, dedicat „executării obligațiilor", din Cartea a V-a, „Despre obligații". Capitolul este structurat mai departe în 6 secțiuni dedicate principiilor aplicabile și prevederilor punctuale în materie de remedii2.
Pe lângă reglementarea sistematică, regăsim și reglementări disparate, specifice sau nu, dedicate acelorași remedii. Bunăoară, chestiunea restituirilor, adesea conexă remediilor, se regăsește în Titlul VIII (art. 1635-1649 C. civ.) al aceleiași Cărți.
Pe de altă parte, lămurirea unor aspecte ale remediilor se realizează numai prin apelul la noțiuni conexe. De exemplu, problema neexecutării fortuite (art. 1557 C. civ.) trebuie conectată cu cea a reglementării forței majore (art. 1351 C. civ.), dar și a efectelor din perspectiva stingerii raportului obligațional (art. 1634 C. civ.).
În sfârșit, reglementări secvențiale aplicate regăsim și în materia dedicată contractelor speciale (de exemplu, art. 1695 și urm. C. civ. privind garanția contra evicțiunii în cadrul vânzării; art. 1707 și urm. C. civ. privind garanția contra viciilor ascunse în cadrul vânzării etc). în orice caz, specializarea reglementărilor dedicate materiei, indică trecerea de la o reglementare rudimentară, la un adevărat drept al remediilor.
2.5 Jurisprudență
Prin cererea înregistrată la data de 05.03.2010 sub nr. X pe rolul Judecătoriei Pașcani, reclamantul P. D. a chemat în judecată pârâtul M. I. solicitând instanței obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 7.481 lei cu titlu de daune și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul arată că l-a angajat pe pârât pentru efectuarea unor lucrări de instalații sanitare și electrice la locuința din comuna X . Pentru lucrările convenite părțile au convenit un preț de 4.300 de lei. Pârâtul a executat lșucrările tocmite însă le-a efectuat defectuos.
Datorită lucrării de proastă calitate, când pârâtul a terminat lucrarea și trebuia să facă proba, s-a produs o explozie, vasul de expansiune fiind distrus. Apa din instalație a inundat casa, a fost distrus parchetul, pereții dați cu var lavabil precum și faianța din baia unde era montat bolerul cu vasul de expansiune.
Reclamantul a refăcut pe cheltuiala sa bunurile distruse cu plata unei manopere către altă persoană. Aastfel, a cumpărat alt vas de expansiune, a cumpărat materiale pentru refacerea lucrării care sunt consemnate într-un deviz estimativ.
A refăcut pereții, a înlocuit parchetul dintr-o cameră și a înlocuit faianța din baia unde s-a produs explozia. Pârâtul a recunoscut că lucrarea efectuată de el nu a fost de calitate și s-a angajat în scris să restituie manopera primită de 4.300 de lei. Față de cele arătate solicită reclamantul admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 7.481 lei, din care 4.300 de lei manopera plătită pârâtului și 3.181 lei costul materialelor pentru refacerea lucrării.
Acțiunea a fost legal timbrată (f.4,13,14).
În drept au fost invocate prevederile art.998 și următoarele Cod civil.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii întrucât lucrarea efectuată de el nu a fost de proastă calitate, iar explozia s-a produs datorită faptului că reclamantul a pus în funcțiune boilerul înainte ca acesta ca montarea acestuia să fi fost finalizată. Pârâtul a avertizat pe cei din casa reclamantului în ziua cu pricina asupra faptului că boilerul nu este încă funcțional și să nu pornească instalația, însă aceștia se pare că nu au dat ascultare avertismentului său. În acest context distrugerea s-a produs datorită neglijenței reclamantului și nu datorită lucrării defectuoase efectuate de pârât, și astfel nu poate fi reținută culpa sa pentru a putea fi tras la răspundere.
În dovedirea susținerilor lor părțile au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiză, instanța admițând administrarea primelor trei probatorii solicitate.
Înscrisurile se regăsesc la filele 20, 25-51, 74, 85 și 87, interogatoriile la filele 61-62, 63-64, iar declarațiile martorilor B. V., B. C., T. V. și E. C. la filele 67, 68, 77, 82.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, instanța reține următoarele:
Reclamantul a angajat pe pârât pentru efectuarea instalației de încălzire la imobilul casă de locuit, proprietatea reclamantului, din comuna X .
Din declarațiile celor patru martori audiați în cauză rezultă că pârâtul a efectuat lucrarea însă, fie datorită executării ei defectuoase, fie datorită punerii în funcțiune a boilerului înainte ca acesta să fie instalat, s-a produs o explozie. În urma exploziei a fot distrus boilerul, parte din faianța din baia unde era montat boilerul, și racordurile ce duceau la boiler.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (plângerea penală a reclamantului – f.30-, declarația reclamantului –f.42- și declarația pârâtului – f.43-) rezultă că prețul executării lucrării contractate de reclamant cu pârâtul se situează undeva între 3000 de lei și 12.600 de lei, și nu 4.300 de lei așa cum cere reclamantul în acțiunea de față.
Din toate probele administrate în cauză rezultă însă un alt aspect esențial: între părți a fost încheiat un contract de locațiune de lucrări în formă verbală.
Acțiunea reclamantului a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 998 Cod civil, adică pe instituția răspunderii civile delictuale.
Potrivit art.1412 cod civil :” Locațiunea lucrarilor este un contract prin care una din parți se îndatorește drept un preț determinat, a face ceva pentru cealalta parte.”, iar potrivit art. 1413 :” (se cheama închiriere locațiunea edificiilor și aceea a mișcatoarelor; Arendarea, locațiunea fondurilor rurale; Prestația lucrarilor, locațiunea muncii și a serviciului;) Antrepriza, luarea savârșirii unei lucrari drept un preț determinat, când materialul se da de acela pentru care se executa o lucrare.”
Din declarațiile martorilor rezultă că toate materialele necesare efectuării lucrării de către pârât au fost puse la dispoziție de către reclamant, iar față de înțelegerea verbală a părților asupra manoperei se confirmă și ipoteza prevăzută de codul civil cu privire la prețul determinat.
Din prevederile art. 1416 rezultă că un contract de locațiune de lucrări poate fi încheiat și în formă verbală, astfel încât nici acest aspect nu este de natură a împiedica părțile de a accesa prevederile Codului civil în această materie.
Potrivit art. 1413 alin.1 Cod civil se prevede însă că :” Locatiunile sînt de mai multe feluri și au regulile lor proprii”, or reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la daune pe teren delictual, invocând în speță doar prevederile art. 998 Cod civil.
Conform normelor de drept românesc și principiilor bine cunoscute de drept răspunderea delictuală poate fi solicitată spre aplicare doar în cazul în care între părți nu există răspundere contractuală, fapt ce nu se confirmă în speță, întrucât raportul juridic dintre reclamantul și pârâtul din dosar se încadrează pe prevederile speciale ale codului civil în materia locațiunii de lucrări (art.1410, 1412, 1413, 1416, 1470, 1480, 1481 Cod civil).
Atâta timp cât codul civil prevede expres modalitatea de răspundere a angajatului în materie de locațiune de lucrări pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor sale, atât cu privire la drepturile sale bănești derivând din contract cât și cu privire la modalitatea de refacere (pe cheltuiala cărei părți) a lucrărilor stricate de angajat, instanța apreciază că nu poate face aplicarea în cauză a prevederilor art. 998 Cod civil invocat de reclamant, pretențiile dintre părți trebuind a fi apreciate pe calea răspunderii contractuale.
Instanța de față nu se poate pronunța însă pe posibilitatea atragerii răspunderii contractuale pentru simplul motiv că nu a fost investită cu o asemenea acțiune. Dacă reclamantul nu ar fi indicat expres temeiul de drept al acțiunii sale, instanța, în raport de motivarea cererii de chemare în judecată, ar fi avut dreptul să califice în drept acțiunea, însă, în cazul de față această posibilitate nu există, iar instanța este ținută de temeiul indicat de reclamant ca răspundere civilă delictuală (art.998 Cod civil) și nu contractuală (art. 1410-1481 Cod civil).
Pentru considerentele arătate instanța va respinge acțiunea în răspundere delictuală formulată de reclamant.
Văzând și prevederile art. 274 Cod procedură civilă instanța constată că pârâtul deși a solicitat cheltuieli de judecată, nu a făcut dovada existenței sau cuantumului acestora.
CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
3.1 Noțiunea de răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă delictuală este o specie a genului răspunderii civile.
Fapta ilicită civilă, ca izvor de obligații, constă în încălcarea unui drept subiectiv sau al unui interes legitim al altei persoane, în afara unui raport contractual dintre făptuitor și victimă.
Textul art. 1349 C. civ. conține prescripția cu caracter general prin care sunt ocrotite drepturile și interesele legitime ale tuturor subiectelor de drept, impunând oricărei persoane îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le prescrie și de a nu aduce atingere, prin acțiunile ori prin inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Oricine încalcă această obligație legală este pasibil de a fi tras la răspundere civilă delictuală, urmând a fi ținut să repare toate prejudiciile cauzate, în integralitate.
Raportul juridic civil obligațional de răspundere delictuală va lua naștere ori de câte ori, printr-o acțiune sau printr-o omisiune, s-a adus atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim al unei persoane, cauzându-i-se, în acest fel, un prejudiciu.
Codul civil nu definește răspunderea civilă delictuală; din acest motiv, meritul unei definiții a răspunderii civile delictuale trebuie recunoscut doctrinei și, deopotrivă, jurisprudenței în materie.
Având în vedere principalele trăsături caracteristice ale răspunderii civile delictuale, doctrina noastră juridică a definit-o ca fiind: acea formă a răspunderii civile care constă într-un raport de obligatii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Instituția răspunderii civile delictuale reprezintă ansamblul normelor juridice care guvernează nașterea, dinamica și stingerea raportului juridic civil obligațional ce are ca izvor fapta ilicită extracontractuală, comisivă sau omisivă.
Răspunderea civilă delictuală constituie unul dintre principiile cele mai importante ale dreptului civil, cu adânci implicații de ordin moral, social și filosofic.
Obligația de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.
Codul civil se preocupă expres de răspunderea civilă delictuală și, deși nu o definește, consacră principiul răspunderii civile delictuale în cadrul art 1349.
Prin interpretarea acestui text normativ, răspunderea civilă delictuală poate fi definită ca fiind „îndatorirea oricărei persoane de a repara integral toate prejudiciile cauzate altuia prin încălcarea obligației de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altora".
3.2 Reglementarea răspunderii civile delictuale
Așa cum am învederat deja, Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligații", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligațiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
Secțiunea a II-a (art. 1351-1356) reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, făcând vorbire, în acest sens, despre: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta terțului, exercițiul normal al unui drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei secțiuni se statuează asupra convențiilor privind răspunderea, a clauzelor valabile de limitare ori de înlăturare a acesteia, a forței juridice, în același sens, a anunțurilor făcute de către unele persoane.
În cadrul secțiunii a treia (art 1357-1371 C. civ.) este reglementată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
În cuprinsul celei de-a patra și celei de-a cincea secțiuni (art 1372-1380) este instituită răspunderea pentru fapta altuia,
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, răspunderea pentru ruina edificiului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Textele art 1381-1393 C. civ., așezate în cea de-a șasea secțiune, tratează despre repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.
Desigur, în legi speciale sunt truvabile texte care reglementează în această materie (de exemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Codul de procedură civilă, Legea nr. 265/2006 privind protecția mediului, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte, Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, Legea nr. 95/2006, Titlul al XV-lea privind răspunderea personalului medical pentru prejudiciile cauzate pacienților, Codul de procedură penală ș.a.).
3.3 Felurile răspunderii civile delictuale
3.3.1 Felurile răspunderii civile delictuale în doctrina juridică tradițională
Din analiza textelor legale care reglementează instituția juridică a răspunderii civile delictuale, literatura juridică autohtonă a concluzionat în privința existenței a trei feluri de răspundere civilă delictuală: răspundere pentru fapta proprie, răspundere indirectă sau pentru fapta altei persoane, răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau de ruina edificiului.
Codul civil reglementează instituția răspunderii civile directe sau pentru fapta proprie, în cuprinsul art 1349, fixând ideea că orice persoană care a avut discernământ în momentul săvârșirii unei fapte ilicite prejudiciabile este îndatorată la repararea tuturor prejudiciilor astfel cauzate, fiind obligată să le acopere integral.
Doar cu caracter de excepție, „în cazurile anume prevăzute de lege", textul alin. (3) al art. 1349 stabilește că o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia…
Așadar, linia urmată este aceeași cu cea a Codului civil de la 1864: regula în materie o constituie răspunderea directă, pentru fapta proprie, iar excepțiile sunt expres prevăzute de lege.
Răspunderea indirectă sau pentru fapta altei persoane are un caracter derogator de la regula răspunderii directe, pentru fapta proprie, acoperind situații de excepție, menite să suplinească insuficiența principiului, mai ales în situațiile în care autorul faptei este insolvabil sau lipsit de discernământ, victima fiind, în acest fel, amenințată în sensul de a nu i se repara prejudiciul suferit. Tocmai în scopul protejării ei împotriva insolvabilității autorului prejudiciului ori a nerăspunderii acestuia, artizanii Codului civil au gândit, în unele cazuri, în considerarea unei relații speciale existente între făptuitor și persoana responsabilă civilmente, o răspundere complementară, indirectă, a acesteia din urmă.
Sunt reglementate două cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă sau pentru fapta altuia, în cuprinsul secțiunii a 4-a din cadrul Capitolului al IV-lea, Titlul al II-lea, Cartea a V-a a Codului civil, care se intitulează „Răspunderea pentru fapta altuia".
În cadrul acestei secțiuni sunt tratate cazurile de răspundere:
pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție (art 1372) și
a comitenților pentru prepuși (art. 1373).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale și de ruina edificiului are rolul de a completa, asemenea răspunderii indirecte, pentru fapta altuia, câmpul de acțiune al răspunderii civile delictuale directe, pentru fapta proprie, acordând victimelor prejudiciilor cauzate de „comportamentul" lucrurilor, al animalelor ce le avem sub pază sau de ruina edificiilor pe care le avem în proprietate șansa restabilirii situației anterioare, prin repararea daunelor astfel suferite. Este vorba, în toate aceste cazuri, de o răspundere directă, însă nu pentru fapta proprie, ci în calitatea de păzitor juridic al lucrului sau al animalului de care ne servim în activitatea noastră ori în calitatea de proprietar al edificiului a cărui ruină a generat paguba.
Codul civil tratează, cu caracter de excepție – „în cazurile anume prevăzute de lege" – răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori de animalele aflate sub paza juridică a unei persoane, precum și de ruina edificiului, statuând-o, la nivel general, în cuprinsul art. 1349 alin. (3) teza a II-a.
Secțiunea a 5-a din cadrul Capitolului al IV-lea, Titlul al II-lea, Cartea a V-a se intitulează „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri", în cuprinsul acesteia fiind reglementate:
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art 1375);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art 1376);
răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378).
Cu caracter de noutate față de Codul civil de la 1864, actuala reglementare se preocupă de un nou caz de răspundere: este vorba despre răspunderea unei persoane care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru, menită să faciliteze situația victimei care, aflându-se în fața unui astfel de prejudiciu, nu poate antrena răspunderea pentru lucruri, condițiile acesteia neputând fi întrunite (art 1379); în măsura în care însă sunt îndeplinite și condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opțiune în vederea reparării prejudiciului: de a marșa pe acest text de lege – „alte cazuri de răspundere", art 1379 – sau de a se prevala de textul art 1376, în funcție de interesul său; art 1379 alin. (2) acordă victimei acest drept de opțiune.
3.3.2. Felurile răspunderii civile delictuale după criteriul fundamentului său
Așa cum am constatat deja, în funcție de fundamentul său, răspunderea civilă delictuală este, în dreptul civil român, de două feluri: subiectivă, întemeiată pe ideea de vinovăție, și obiectivă, având la bază o altă justificare decât culpa persoanei responsabile civilmente.
Răspunderea civilă delictuală subiectivă are ca fundament ideea de vinovăție, dovedită sau prezumată legal, având ca domeniu de aplicare exclusiv răspunderea pentru fapta proprie a persoanei fizice (art. 1357 C. civ.).
Răspunderea civilă delictuală obiectivă are la bază ideea de garanție, sub diferitele sale forme, având ca domeniu de aplicare:
răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție judecătorească (art 1372 C. civ.);
răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor (art. 1373 C.civ.);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 C. civ.];
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art 1375 C. civ.);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art 1378 C. civ.);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale (Legea nr. 554/2004 – a contenciosului administrativ);
răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (Legea nr. 303/2004 și art 538-542 din noul Cod de procedură penală;
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor (Legea nr. 204/2004);
răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice (O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului);
– răspunderea pentru daunele nucleare (Legea nr. 703/2001).
3.4 Condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
Din analiza textelor legale reproduse mai sus și a celor redate în sinteză se ajunge la constatarea că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult, a întregii răspunderi delictuale presupune existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Toate aceste condiții erau necesare și sub imperiul dispozițiilor art. 998-999 ale vechiului Cod civil
Subliniem împrejurarea că aceste patru condiții sunt, în același timp, condițiile generale ale răspunderii delictuale și chiar ale răspunderii contractuale. Astfel, trebuie să fie întrunite cel puțin unele dintre ele în toate ipotezele și cazurile de răspundere civilă delictuală. Este în afară de orice discuție că două dintre ele sunt întotdeauna obligatorii pentru toate situațiile în care este vorba de angajarea răspunderii civile reparatorii; acestea sunt prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a omului sau alt fapt juridic și acel prejudiciu suferit injust de persoana căreia legea îi dă dreptul la reparație.
Pe cale de consecință , procedând la analiza condițiilor angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, în ultimă instanță, vom analiza condițiile generale ale angajării întregii răspunderi civile delictuale.
3.4.1 Prejudiciul
Prin prejudiciu înțelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală , conscințe ale încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Conform art. 1349 și art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat.
Așadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.
Dacă avem în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârșită cu vinovăție, este lipsită de relevanță și efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Așadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate – conform textelor Codului civil – repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.
Literatura de specialitate a susținut și susține fără rezerve că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Credem ca această afirmație este valabilă doar în spațiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată în normele noului Cod civil. De aici însă, nu se poate susține că dovada existenței prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare și examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului și, de aici, la autorul faptei sau la persoana obligată la reparație.
3.4.2 Fapta ilicită
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. îÎn alți termeni, prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Necesitatea existenței unei fapte ilicite ca element sau condiție distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă ilicită" este obligat să-1 repare. Termenul de faptă, însoțit sau neînsoțit de adjectivul ilicită, mai este întâlnit și în alte texte legale. Astfel, în art. 1359 se prevede „autorul faptei ilicite", iar art. 1372-1373 se referă printre altele la „fapta prejudiciabilă" a minorului sau „fapta săvârșită" de prepuși. De asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru repararea unei daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârșite" sau „vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:
fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită;
fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.
O faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice și moralei.
Așadar, în primul rănd, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit și în ipoteza în care este potrivnică bunelor moravuri.
3.4.3 Raportul de cauzalitate
Pentru existent și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil esteo faptă ilicită umană . Urmează că prejudiciul cauzat altuia, într-o asemenea ipoteză, trebuie să fie consecința faptei ilicite.
La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă.
Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenței acestei condiții rezultă din formularea mai multor dispoziții ale noului Cod civil, cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359. 1372-1373, 1375-1376 și 1378-1379, precum și altele, în care se dispune în esență că obligația de reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate" sau pentru „prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită sau „cauzat de un animal", „cauzat de un lucru" sau „cauzat de ruina edificiului" ori în alte situații. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare.
Raportul de cauzalitate este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția. Vinovăția este o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, după cum poate să existe vinovăția autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate.
În cele mai frecvente situații, existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind evidentă, clară și indiscutabilă. Astfel, de pildă, victima este lovită cu cuțitul în inimă și moare imediat; decesul victimei este, în mod sigur, efectul aplicării acelei lovituri. La fel, arunci când o persoană distruge sau sustrage ori înstrăinează bunul altuia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă este evident.
Cu toate acestea, uneori stabilirea sau decelarea raportului de cauzalitate devine o problemă dificilă și complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni dintre care unele pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de împrejurări și evenimente, cu rol de cauze propriu-zise sau de condiții, așa încât este greu de decelat și selectat care dintre ele, în multiplele lor legături de interacțiune și chiar de interdependență, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul suferit de victimă, pentru a fi reținute în câmpul cauzal și a putea duce la antrenarea răspunderii civile delictuale a diferitelor persoane.
În concluzie, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate direct sau indirect.
Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește arunci când prejudiciul este cauzat în exclusivitate de forța majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terțe persoane sau fapta victimei.
3.4.4 Vinovăția autorului faptei ilicite
Textele art. 1357-1358 C. civ. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existența vinovăției autorului unei fapte ilicite și cauzatoare de prejudiciu. Astfel, art. 1357 alin. (1) C. civ. prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui care 1-a cauzat printr-o faptă ilicită „săvârșită cu vinovăție".
Mai mult decât atât, alineatul (2) al aceluiași articol precizează: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Așadar, obligația de reparare există atât în cazul vinovăției intenționale, cât și a celei neintenționale. În alți termeni, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.
Deși este cerută de lege cu valoare de principiu, în concepția dreptului civil român, vinovăția este o condiție necesară numai în anumite cazuri de răspundere delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelență, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, când condiția vinovăției trebuie să fie dovedită de către victima care pretinde să-i fie reparată paguba ce i-a fost cauzată.
Dacă ne raportăm la dreptul celor mai importante state europene trebuie să reținem că această condiție a răspunderii civile continuă a fi denumită prin termenul de culpă; în dreptul francez „faute civile"'; în dreptul german „Verschulden"; acești termeni acoperă toate formele vinovăției, atât intenționale, cât și neintenționale. Referitor la noțiunea de culpă, în spațiul european, s-au conturat două concepții.
Astfel, în dreptul francez, majoritatea autorilor confundă culpa cu ilicitul; mai exact, ilicitul și imputabilitatea sunt două elemente alcătuitoare ale culpei sau greșelii. De aceea, culpa este definită ca fiind încălcarea unei obligații preexistente prin care se aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim: ea poate fi comisivă sau omisivă. Confuzia între cele două noțiuni, ilicitate și greșală, este evidentă.
În schimb, în legislația germană și în cea elvețiană, fapta ilicită și culpa sau greșala sunt noțiuni distincte și inconfundabile, cu valoare de condiții de sine stătătoare ale răspunderii civile.
3.5 Efectele răspunderii civile delictuale
În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile de existență a răspunderii civile
delictuale reparatorii, așa cum ele rezultă din textele noului Cod civil și ale legislației
speciale, efectul său principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între
celui chemat de lege să răspundă și victim prejudiciată.
Conținutul juridic al acestui raport de obligații este alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-1 repare; victima este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare este debitorul acelei obligații.
Realizarea creanței creditorului și executarea obligației personale a debitorului înseamnă, în ultimă instanță, repararea prejudiciului și repunerea victimei în situația anterioară. Dispozițiile noului Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale își au sediul într-o secțiune specială (art. 1381-1395, secțiunea a Il-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a). În cuprinsul acestor reglementări sunt obiectivate, în bună parte, soluțiile care au fost statuate în jurisprudența noastră și în doctrina de specialitate în cursul timpului, sub imperiul vechiului Cod civil, cu privire a principiile și criteriile care trebuie avute în vedere în diferitele cazuri și ipoteze de reparare a prejudiciilor injust cauzate prin fapte și împrejurări extracontractuale.
Aceste principii, criterii, reguli și soluții ale jurisprudenței au fost amplu și creativ analizate în doctrina de specialitate. Menționăm că vechiul Cod civil nu conținea dispoziții exprese speciale aplicabile efectelor răspunderii civile delictuale.
Așa se explică faptul că problemele privind creanța de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane, în afara unui raport contractual, au fost rezolvate de jurisprudență pe cale pretoriană, precum și de doctrina juridică care a recurs la interpretarea și aplicarea unor dispoziții referitoare la materia efectelor obligațiilor în general2.
Conform art. 1381 alin. (1), „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație". Dreptul la reparație se naște din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar daca acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară art. 1381 alin. (2)].
Într-o exprimare mai cuprinzătoare, raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării prejudiciului. Desigur că această regulă este valabilă și se aplică numai în cazul prejudiciilor actuale, în ceea ce privește prejudiciile viitoare, momentul nașterii drepului și respectiv obligației la repararea lor coincide cu Acela în care prejudicial este cert adică atunci când este sigur că se va produce .
Stabilirea prin lege a momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanță practică deoarece, din acel moment, sunt aplicate, de regulă, toate dispozițiile privind operațiile și mecanismele juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor, cum sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata datoriei, novația, preluarea de datorie, compensația, darea în plată, remiterea de datorie, executarea silită și mai ales plata datoriei – mijlocul cel mai
important și firesc de stingere a oricărei obligații.
Urmează că din momentul nașterii raportului obligațional dintre victimă și persoana răspunzătoare se pot produce și explica, de exemplu, următoarele consecințe juridice importante:
Dacă persoana răspunzătoare sau o terță persoană acordă de bunăvoie creditorului reparația care i se datorează, aceasta este o plată valabilă și, prin urmare, cel care a facut-o nu poate cere restituirea pe motiv că este nedatorată sau invocând îmbogățirea fără justă cauză;
Dreptul de creanță al celui prejudiciat și datoria de reparare a prejudiciului se pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de creanță se poate transmite și cu titlu particular prin acte între vii și pentru cauză de moarte; de asemenea și datoria se poate transmite tot cu titlu particular, în mod direct, prin preluarea de datorie de către un terț, ori indirect prin alte operații juridice, cum este novația sau stipulația pentru altul.
Creditorii victimei pot recurge la toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general, cum este acțiunea oblică, și promova chiar acțiunea pauliană sau în inopozabilitatea actelor de înstrăinare a creanței încheiate în frauda drepturilor și intereselor creditorului care o exercită;
debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere cu toate consecințele pe care aceasta le antrenează art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.];
creditorul are la dispoziție acțiunea în justiție pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică la plata creanței sale, atunci când cel obligat refuză să o facă în mod voluntar;
În caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la momentul nașterii dreptului și respectiv îndatoririi de reparare a prejudiciului conform principiului constituțional al neretroactivității legilor.
CAPITOLUL IV
STUDIU COMPARATIV PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
4.1 Raportul dintre aceste două instituții și criteriul de stabilire a existenței răspunderii contractuale
Între aceste două instituții asemănările sunt foarte importante, ambele având la bază, ca principiu, ideea de reparare a prejudiciului produs prin fapta ilicită, culpabilă, a unei persoane. Tocmai de aceea au existat și autori ce au considerat că nici nu ar fi justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci, fiind vorba de o unitate de culpă, este vorba de o singură formă de răspundere civilă.
Există însă și autori români și străini care susțin că, deși nu există deosebiri fundamentale între cele două tipuri de răspundere, specificitățile existente au o importanță practică și consecințe juridice deosebite.
Un prim aspect ce trebuie precizat este că raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special. Astfel, răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, dacă respectiva situație atrage răspunderea civilă, aceasta nu poate fi decât delictuală.
Criteriul după care se stabilește tipul răspunderii este cel al tipului de ilicit, în sensul larg al termenului (de fapt, felul obligației încălcate). Astfel, dacă obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, ce revine tuturor subiectelor de drept, răspunderea va fi delictuală, iar dacă este vorba de o obligație stipulată într-un contract preexistent dintre subiectele răspunderii, aceasta va fi contractuală'21, inclusiv în cazul restituirii prestațiilor în cazul rezoluțiunii, în măsura în care se acceptă că această sancțiune nu afectează contractul, ci doar obligațiile născute din acesta131.
Acest criteriu face ca pentru răspunderea contractuală să fie necesară o situație premiză, respectiv existența unui contract valabil încheiat. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală, de exemplu pentru revocarea ofertei înainte de termenul până la care ofertantul s-a obligat să o mențină este o răspundere delictuală, iar nu contractuală'41. De asemenea, jurisprudența română consideră că și raportul juridic guvernat de procedura licitației este un raport delictual, guvernat de o fază precontractuală a negocierilor și a tratativelor, întrucât nu a operat niciodată acordul de voință al părților cu privire la toate clauzele contractuale'11.
Aceeași este și opinia jurisprudenței franceze, care adaugă acestor exemple cazul „încetării abuzive a negocierilor", considerat ca fiind o încălcare a obligației de loialitate în formarea contractului'21. Astfel, doctrina franceză contemporană se îndepărtează de faimoasa teorie clasică propusă de Ihering, care fonda o astfel de obligație pe răspunderea civilă contractuală, pornind de la ideea unui antecontract tacit între părțile aflate în negociere, care să conțină tocmai această obligație'31.
Același tip de răspundere (delictuală) se poate angaja și în cazul unui contract desființat pentru nulitate, întrucât nu poate fi vorba, nici în acest caz, de neexecutarea unei obligații rezultate din contract'41.
Diferențierea dintre răspunderea civilă delictuală și contractuală se face câteodată destul de dificil, tocmai din cauza greutății de a cataloga o obligație ca rezultând din contract. Astfel, esențială din punctul de vedere al doctrinei franceze nu este stabilirea legăturii de cauzalitate dintre neexecutarea obligației și prejudiciu, aceasta fiind specifică și răspunderii civile delictuale, ci definirea obligațiilor ce trebuie atașate sferei contractuale'51.
Problema apare în acest caz nu pentru obligațiile principale asumate de părți, ci pentru obligațiile accesorii ce pot fi impuse contractanților de ordinea juridică'61. În acest sens, doctrina română a arătat că, în acest scop, de stabilire a tipului de răspundere, conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg, cu luarea în considerare nu numai a cauzelor expres prevăzute, dar și a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligațiilor după natura lor, așa cum impunea art. 970 C. civ. 1864.
Însă, chiar și cu această precizare, apar două situații-limită cu privire la definirea unui caz ca angajând răspunderea contractuală sau delictuală: prima situație se referă la cazul când, în împrejurarea în care a apărut prejudiciul, nu se poate stabili cu certitudine existența unui contract între părțile în cauză, iar cea de-a doua se referă la situația în care obligația neexecutată sau executată necorespunzător este la limita sferei obligațiilor ce pot fi considerate ca atașate contractului dintre părți.
În ceea ce privește prima situație, exemplul clasic oferit de literatura juridică română și străină privește cazul când un conducător auto invită în autovehiculul său un prieten sau acceptă solicitarea unui autostopist, iar ulterior, această persoană transportată gratuit este vătămată în urma accidentului produs din culpa șoferului.
Astfel, în acest caz au fost autori ce au susținut că este vorba de o responsabilitate contractuală, întrucât între conducătorul auto și persoana transportată s-ar fi format un contract, fie el și cu titlu gratuit, însă această împrejurare nu suprimă raporturile contractuale.
Această opinie este combătută însă de cea mai mare parte a doctrinei, ce susține că nu există în speță niciun contract (fie el și nenumit și dezinteresat), fiind vorba de simple relații de curtoazie, de cutume, de „politețe exterioară dreptului", cum este și în cazul invitării la cină a unor prieteni (și al cinei ce urmează), fiind vorba deci de responsabilitate delictuală. Această din urmă părere este și cea a jurisprudenței franceze.
Ne raliem acestei din urmă opinii în ceea ce privește exemplul dat, cu argumentația că, una dintre condițiile ce conduc la încheierea (existența) unui contract este consimțământul, acordul de voință, care pe latura sa internă vizează voința de a contracta'41, de a-și asuma drepturi și obligații dincolo de cele ce izvorăsc în mod natural, din lege. Or, cât timp alături de actele materiale, persoanele nu au înțeles să aducă elementul intențional, al voinței de a contracta, de a se angaja juridic dincolo de limitele de diligență la care legea oricum obligă orice persoană prin normele imperative, acțiunile acestora nu au caracterul unor prestații contractuale (conforme sau neconforme voinței lor „comune").
4.2 Problema cumulului celor două răspunderi
Această problemă, considerată în literatura de specialitate ca fiind una dintre cele mai controversate și care a primit, cel puțin parțial, soluționări diferite în practică, are drept situație ipoteză cazurile în care, cel puțin teoretic, am putea constata o suprapunere a răspunderii civile delictuale și a celei contractuale, în sensul că prejudiciul a fost urmarea neexecutării unei obligații contractuale, neexecutare ce poate fi caracterizată și ca delict civil.
Astfel, în acest caz, așa-numita problemă a cumulului (sau a opțiunii între cele două răspunderi'31) presupune găsirea răspunsurilor la mai multe întrebări:
a) ar putea creditorul să combine cele două responsabilități cumulând avantajele pe care le oferă fiecare dintre ele cu privire la regimul juridic (regim probatoriu, întinderea despăgubirii, termen de prescripție)?;
b) ar putea creditorul ca, după utilizarea acțiunii în răspundere civilă contractuală, să apeleze în subsidiar, în completare, la acțiunea în răspundere delictuală pentru cazurile când, prin prima acțiune, nu a obținut o reparare integrală?;
c) ar putea creditorul cel puțin opta între acțiunea în responsabilitate delictuală și cea în responsabilitate contractuală, pentru a beneficia de avantajul unei reparații integrale?
În mod evident, literatura juridică este de acord asupra aspectului că, în orice caz, chiar dacă s-ar admite un cumul al celor două responsabilități, prin acțiunile intentate nu trebuie să se ajungă la o despăgubire care să depășească cuantumul pagubei suferite.
Ca principiu, răspunsurile la primele două întrebări sunt unanim acceptate de doctrină și practică: nu este posibilă cumularea/ combinarea regulilor celor două răspunderi și nici utilizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, în subsidiar și ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a pagubei.
Astfel, o eventuală combinare a regulilor specifice celor două tipuri de răspundere apare chiar ca o falsă problemă, fiind chiar inexplicabil cum s-ar putea accepta să răspundă contractual, de exemplu, un minor sub 14 ani ce a făcut un act de administrare, doar pentru că ar fi posibilă dovedirea discernământului său (situație acceptabilă în răspunderea civilă delictuală).
În acest mod s-ar suprapune practic artificial instituția capacității civile de exercițiu, care se bazează pe o prezumție general acceptată cu privire la capacitatea de înțelegere a persoanei umane, cu discernământul dovedit. S-ar încălca astfel caracterul absolut al prezumției pe care se bazează stabilirea capacității de exercițiu a persoanei în domeniul actului juridic.
Luând în considerare aceste posibilități, doctrina a concluzionat că o asemenea soluție ar permite violarea legii, permițând păgubitului să ocolească reguli imperative specifice fiecăreia dintre răspunderi și să alcătuiască un al treilea regim pe care legea nu-l prevede (lex tertia).
În ceea ce privește posibilitatea utilizării acțiunii în răspundere civilă delictuală, în subsidiar și ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a pagubei, deși soluția respingerii acestei posibilități nu mai este la fel de evidentă din punctul de vedere al raționamentului juridic, ea este tot cvasiunanim acceptată, fie pe baza unor raționamente ce au la bază principii tradiționale ale dreptului (electa una via non datur recursum ad alteram), fie ca o consecință a părerii majoritare care consideră că nici inițial nu ar fi permisă o opțiune (deci, cu atât mai puțin ar fi acceptabilă o exercitare a ambelor acțiuni, pe „paliere" diferite ale prejudiciului).
Astfel, din cele trei întrebări reliefate, singura care a născut veritabile controverse a fost dacă ar putea creditorul cel puțin opta între acțiunea în responsabilitate delictuală și cea în responsabilitate contractuală?
Și în acest caz, răspunsul admis majoritar de doctrina română și stabilit, cu oarecare ezitări, de practica judiciară, a fost acela de a nu admite posibilitatea opțiunii între cele două tipuri de acțiune (răspundere).
Însă, spre deosebire de celelalte două aspecte deja indicate în cazul acestei întrebări, răspunsul contrar (în sensul dreptului de opțiune) a fost susținut mult mai puternic de doctrină și, o perioadă suficient de importantă, de jurisprudență.
Astfel, s-a considerat drept argument esențial pentru admiterea opțiunii faptul că normele ce guvernează răspunderea civilă delictuală au un caracter imperativ și general, iar cel care și-a asumat prin contract o obligație nu înseamnă că prin aceasta s-a sustras (și nici nu s-ar putea sustrage) acțiunii imperative a normelor privitoare la răspunderea delictuală.
Acest raționament a fost criticat de doctrina majoritară (a cărei opinie a avut câștig de cauză în fața judecătorului) care a arătat că o astfel de interpretare încalcă voința părților la momentul încheierii contractului. Astfel, debitorul contractual nu a înțeles să-și asume răspunderea decât în condițiile și limitele răspunderii contractuale.
Acest principiu a fost consacrat și de jurisprudența franceză încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea, fără ezitările regăsite în practica noastră, iar doctrina arată că formularea sa nu a variat de la acel moment: „creditorul unei obligații contractuale nu poate să se prevaleze, chiar dacă ar avea interes, de regulile responsabilității delictuale"'21.
Doctrina franceză explică acest principiu prin grija judecătorului francez ca creditorul să nu evite regimul de multe ori mai restrictiv al responsabilității contractuale, clauzele de limitare a prejudiciului la cel previzibil, clauzele exoneratoare sau chiar termenul special de prescripție, înfrângând astfel, ulterior încheierii contractului, chiar voința părților cu privire la desfășurarea contractului respectiv131.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conținut este format din drepturi și obligații conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligații asumate, fie din violarea unei obligații legale preexistente, și pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului și suportarea sancțiunii de către persoana în culpă sau care și-a asumat riscul unei activități, în scopul restabilirii ordini de drept.
Răspunderea juridică este deci , un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorizați, instanțe de judecată, funcționariiâ de stat sau agenți ai puterii publice.
Sancțiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice, pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecință a nerespectării unei obligații care constă în a repara prejudiciul cauzat și după caz, a suporta sancțiunea juridică aplicată. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabilește că dreptul victimei unui prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obține reparație, este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.
Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată și nu poate fi recunoscută. Definită, în esență, ca efect al neîndeplinirii unei obligații morale, legale, convenționale, de risc sau garanție, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârșit cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale și a fost liber să decidă în cunoștință de cauză sau nu.
Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligații", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligațiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art 1350, este circumscrisă regula generală a răspunderii civile contractuale, consecință a neexecutării prejudiciabile a obligațiilor născute dintr-un contract.
În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat2. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală.
Codul civil nu definește răspunderea civilă delictuală; din acest motiv, meritul unei definiții a răspunderii civile delictuale trebuie recunoscut doctrinei și, deopotrivă, jurisprudenței în materie.
Având în vedere principalele trăsături caracteristice ale răspunderii civile delictuale, doctrina noastră juridică a definit-o ca fiind: acea formă a răspunderii civile care constă într-un raport de obligatii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Așa cum am învederat deja, Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligații", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligațiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și de ruina edificiului.
În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile de existență a răspunderii civile
delictuale reparatorii, așa cum ele rezultă din textele noului Cod civil și ale legislației
speciale, efectul său principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între
celui chemat de lege să răspundă și victim prejudiciată.
Conținutul juridic al acestui raport de obligații este alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-1 repare; victima este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare este debitorul acelei obligații.
Diferențierea dintre răspunderea civilă delictuală și contractuală se face câteodată destul de dificil, tocmai din cauza greutății de a cataloga o obligație ca rezultând din contract. Astfel, esențială din punctul de vedere al doctrinei franceze nu este stabilirea legăturii de cauzalitate dintre neexecutarea obligației și prejudiciu, aceasta fiind specifică și răspunderii civile delictuale, ci definirea obligațiilor ce trebuie atașate sferei contractuale'51.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE CURSURI MONOGRAFII
Paul PRICOPIE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București 2013
Chelaru E., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, editura C.H. Beck, București,2012
Florin I. Mangu, Răspundera civilă, Constantele răspunderii civile, Editura Universul Juridic, București 2014
Roberta Nițoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ediutra ALL BECK, Editura Juridica, București 2003.
Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012
Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995
Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994
Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974
M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, București, 1972, pag. 60
Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicațions partiques. Paris, 1928
Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993,
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
E. Lupan, Răspunderea civilă, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat, ed. a Il-a, Ed. Fundației „Chemarea", Iași, 1998
A. Ionașcu, Cuvânt-tnainte în Răspunderea civilă delictuală în proiectul Codului civil, lucrările colocviului organizat Ia Cluj, 19 mai 1973, Cluj-Napoca, 1973
II ACTE NORMATIVE
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.
LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.
LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.
III SURSE INTERNET
http://www.transilvaniarecuperaricreante.ro/wp-content/uploads/2015/02/Decizia-2905_2013-ICCJ-Ac%C5%A3iune-%C3%AEn-desp%C4%83gubiri.-Calificarea-naturii-juridice-a-r%C4%83spunderii-atrase.pdf
Detalii: http://legeaz.net/spete-civil-2/raspundere-contractuala-versus-raspundere-delictuala-648-2011
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE CURSURI MONOGRAFII
Paul PRICOPIE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București 2013
Chelaru E., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, editura C.H. Beck, București,2012
Florin I. Mangu, Răspundera civilă, Constantele răspunderii civile, Editura Universul Juridic, București 2014
Roberta Nițoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ediutra ALL BECK, Editura Juridica, București 2003.
Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012
Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995
Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994
Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974
M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, București, 1972, pag. 60
Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicațions partiques. Paris, 1928
Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993,
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
E. Lupan, Răspunderea civilă, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat, ed. a Il-a, Ed. Fundației „Chemarea", Iași, 1998
A. Ionașcu, Cuvânt-tnainte în Răspunderea civilă delictuală în proiectul Codului civil, lucrările colocviului organizat Ia Cluj, 19 mai 1973, Cluj-Napoca, 1973
II ACTE NORMATIVE
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.
LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.
LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.
III SURSE INTERNET
http://www.transilvaniarecuperaricreante.ro/wp-content/uploads/2015/02/Decizia-2905_2013-ICCJ-Ac%C5%A3iune-%C3%AEn-desp%C4%83gubiri.-Calificarea-naturii-juridice-a-r%C4%83spunderii-atrase.pdf
Detalii: http://legeaz.net/spete-civil-2/raspundere-contractuala-versus-raspundere-delictuala-648-2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Civila Delictuala Si Raspunderea Contractuala Studiu Comparativ Si Practic (ID: 123384)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.