Raporturile Dintre Presedintele Romaniei Si Guvernul Romaniei

PARTEA I-a

REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE …………………………………3

Capitolul 1- Democrația si princiile sale …………………………………………………………………………..3

Capitolul 2 – Evoluția democrațiilor …………………………………………………………………………………9

Capitolul 3 – Tipuri de democrații …………………………………………………………………………………..12

PARTEA A II-a

ROLUL EXECUTIVULUI ÎN REGIMUL SEMI-PREZIDENȚIAL DIN ROMÂNIA ………………………………………………………………………………..21

Capitolul 1- Istoria institutiei presedentiale ………………………………………………………………………21

– structura organizatorică a administrației prezidențiale

Capitolul 2 – Numire, atribuții, mandate durată, funcțiile președintelui și rolul etc. ………………..26

– Rolul Președintelui în regimul semi-prezidențial

Capitolul 3 – Locul instituției prezidențiale în sistemul constituțional românesc …………………….32

Capitolul 4 – Organizare și funcționarea Guvernului …………………………………………………………..34

Capitolul 5 – Constituirea și componența Guvernului ………………………………………………………….38

Capitolul 6 – Atribuțiile și actele Guvernului …………………………………………………………………….42

PARTEA A III-a

RAPORTURILE CONSTITUȚIONALE DINTRE PREȘEDINTE ȘI GUVERNUL ROMÂNIEI ………………………………………………………………………………………………….46

Capitolul 1- Raporturile instituționale ale Președintelui României cu Guvernul …………………….46

Capitolul 2- Raporturile constituționale dintre Președinte și Guvern …………………………………….49

PARTEA A IV-a

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………..61

REGIMURILE POLITICE DEMOCRATICE

“Democrația este bunul nostru cel mai de preț. A o menține este atât sarcina cât și obligația noastră. Acest lucru presupune o confruntare permanentă, decisă și cu deplină conștiință de sine, strădanii de a încheia compromisuri și de a ajunge la consensuri de durată. Acestea sunt condițiile de bază ale singurei ordini politice care poate garanta libertatea”.
Wolfgang Thierse, președintele Bundestag-ului german

DEMOCRAȚIA ȘI PRINCIPIILE SALE

În prezent cuvântul „democrație” este unul dintre cele mai rostite cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor din intreaga lume. Toate miscarile politice importante se desfasoara astazi invocand infaptuirea democratiei si realizarea scopurilor sale.

Victoria istorică a democrației asupra celorlalte forme de organizare a puterii politice și transformarea ei în principiu legitimator al puterii, au condus la un nou val de reflecții asupra fenomenului democratic, instituindu-se și dezvoltându-se un domeniu de studiu distinct: teoriile democrației.

Potrivit dicționarului politic, cuvântul democrație provine din grecescul „demos” care înseamnă popor și „kratos” – putere si reprezinta forma de guvernământ organizată pe temeiul principiului potrivit căruia puterea aparține poporului.

Ca și regim politic, democrația se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanți a poporului la viața politică.

Regimurile democratice presupun existenta unor principii și valori de baza scrise și pe frontispiciul revoluției franceze din 1789, printre care amintim libertatea, dreptatea și egalitatea în fața legii, transparența, toleranța, competiția dreaptă, egalitatea șanselor, egalitatea în drepturi.

„Aceste valori ale societății democratice reprezintă ideile de bază ale unei anumite comunități. Pentru membrii comunității acestea devin practici tocmai prin comportamentul cetățenilor și autorităților publice.

Fără respectarea unor principii și valori de bază, democrația nu poate fi concepută.

Potrivit lui Robert Dahl, profesor de stiinte politice la Universitatea Yale, există 8 principii în funcție de care definim democrația:

Dreptul la vot

Dreptul de a fi ales

Libertatea de asociere

Libertatea de expresie

Surse alternative de informare

Instituțiile responsabile de politicile publice să depindă de vot și alte expresii ale preferințelor

Dreptul liderilor politici de a concura pentru susținere și voturi.

Problema fundamentală a democrației este generata de tensiunea dintre libertatea individuală și integrarea individului în societate. Uneori integrarea individului în societate duce la o limitare a libertatilor sale și totodata doar societatea face posibila exercitarea acestora prin lege, inexistenta acestora putand duce la instaurarea legii junglei.

Având în vedere ca termenul de democrație poate fi înțeles și ca „domnia poporului”, care presupune ca poporul care se autostăpânește este liber, Abraham Lincoln (1809 – 1865 – cel de-al 16-lea președinte SUA din 1861 până în 1865) a inclus această axiomă în Gettysburg – Adress de la 19 noiembrie 1863, spunand: „government of the people, by the people, for the people”.

Joseph Schumpeter, adept al unei democrații de tip elitist, vede în democrație un soi de aranjament instituțional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin intermediul unei lupte competitive, scopul fiind acela de a câștiga votul populației.

Friederich Hayek consideră că democrația este un mijloc legitim de a proteja libertățile individuale. Potrivit acestuia, accentul cade pe autoritatea legii, democratia fiind cea care asigura „domnia legii”.

Giovanni Sartori susținea în celebra sa lucrare „Teoria democrației reinterpretate” că, în cele din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce este, ceea ce trebuie și ceea ce poate fi democrația. Când se susține faptul că un sistem politic este mai democratic decât altul, evaluările acestora depind de ceea ce ei consideră a fi adevărata democrație.

Tot Sartori ilustrează existența democrației printr-o condiționare: dacă relația dintre cei guvernați și cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul este în slujba cetățenilor și nu cetățenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru popor și nu invers, atunci există democrație, își găsește legitimitatea în ideea suveranității poporului.

Teoreticianul francez Jean Bodin (1530-1596) a dezvoltat în secolul alXVI-lea conceptul de suveranitate ca sursă a tuturor drepturilor. În monarhiilor absolutiste, conducator era cel care susținea că legitimitatea îi era dată de Dumnezeu, în democrație se considera că poporul este cel în al cărui nume se exercită și se transferă puterea.

În democrație, legile, nu alți oameni, domnesc peste oameni. Legile trebuie create conform normelor în vigoare și anunțate poporului, pentru ca acesta să le poată lua la cunoștință și să le urmeze. Statul de drept se află în strânsă legătură cu democrația.

În condițiile în care puterea suverană a poporului se instituționalizează, convertită în instituții politice formate din reprezentanți ai poporului desemnați prin alegeri libere, democratice, nu se mai poate susține aserțiunea că statul servește o anumită clasă socială în detrimentul alteia. Votul universal face să se estompeze până la dispariție caracterul de clasă al statului, acesta fiind constituit din autoritățile publice rezultate prin exprimarea electorală a voinței suverane a poporului.

Statul rămâne un instrument de ordonare a relațiilor din societate, de conducere generală și guvernare, de dominație, dar nu în interesul unui individ real sau al unui grup politic sau social determinat, ci în interesul poporului, înțeles ca totalitate de indivizi.

O trăsătură esențială a statului, care îl distinge de orice altă formă de organizare socială este dreptul exclusiv al acestuia de a folosi în mod legitim forța organizatorică pentru a-și impune voința și interesele.

Această trăsătură se întâlnește la toate formațiunile statale, indiferent de caracterul democratic sau nedemocratic al regimului politic. Este cunoscut că orice organizație socială are dreptul de a statornici reguli proprii de funcționare, pe care le impune membrilor săi. Constrângerea exercitată, la nevoie, de aceste organizații (ex. Biserică, sindicate, patronate, partide, fundații, asociații etc.) nu are caracter statal, nu întrunește atribute de putere politică sau autoritate politică. Numai constrângerea realizată de stat are caracter politic, în sensul că exprimă voința suverană a națiunii.

Orice stat democratic promovează și garantează libertățile personale ale cetățenilor, în limitele stabilite de legea fiecărui stat.

Proclamațiile drepturilor omului au constituit elemente de bază ale platformelor-program privind dezvoltarea democratică a societății, care își păstrează actualitatea și în prezent. Sunt bine cunoscute în această direcție: Declarația Drepturilor din Anglia (1688), Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776), Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului din Franța (1789), la care se adaugă, în mod firesc, drepturile omului prevăzute în Carta ONU (în 1948), precum și în declarațiile privind drepturile omului – Helsinki (1975) și Viena (1984) ale OSCE. Astfel sunt prevăzute drepturi și libertăți precum egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor și popoarelor fără nici un fel de discriminare, organizarea și exprimarea liberă a tuturor cetățenilor, posibilități egale de instruire și pregătire, de a munci, de a circula liber, de a-și stabili domiciliul în țara unde dorește, dreptul de existență decentă și la viață etc.

Cu siguranță aceste valori democratice nu se pot realiza cu ușurință în viața de zi cu zi. Aceasta deoarece ideile politice ale unor cetățeni pot intra în conflict cu ideile politice ale altora, anumiți indivizi ai societății democratice consideră că toate ideile ar trebui exprimate iar cele valoroase dezbătute și puse în practică.

Cuvântul democrație vine din grecescul demos care înseamnă popor. Într-o democrație, de la popor vine puterea suverană a legislativului și a guvernului.

Valorile fundamentale ale democrației:

democrația reprezintă egalitatea tuturor cetățenilor.

Termenul de egalitate nu este absolut, lăsând suficient loc interpretării. Însă egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii este incontestabilă. Statul de drept are obligația de garantare a egalității șanselor, pentru că libertatea poate fi compromisă dacă mediul economic sau social devine instabil. Există păreri care susțin că idea de egalitate totală contravene ideii de democrație.

În democrație, puterea este desemnată prin alegeri libere, egale, secrete, directe, periodice. Alegerile au o formă constituțional democratică în momentul existenței mai multor opțiuni de vot. Lipsa opțiunilor, imposibilitatea electoratului de a alege între mai multe variante nu reprezintă un scrutin corect.

Unele păreri ar incude democrația undeva între anarhie și dictatură. Este un punct de pornire deoarece oferă multe libertăți și însă implică la fel de multă ordine. Ceea ce îi permite să reziste este faptul că cetățenii împărtășesc necesitatea instituirii unor reguli care să-i țină cât mai departe de experiențelor nefaste cu ideologia și sistemele anti-democratice iar prin aceasta putem vorbi despre "cultură politică".

demnitatea și libertatea ființei umane.

Când ne referim la o libertatea ființei umane este vorba despre același tip de libertate pentru toți cetățenii, un constituent fundamental al democrației.

Democrația se sprijină pe un anumit tip de om, caruia sa-i fie respectat dreptul la libertate, educatie si dezvoltare personala. În spatele acestei idei se află alta, provenita din dogma crestina sau chiar umanist-idealista, potrivit careia toți oamenii au o demnitate proprie care îi deosebește de animale. Libertatea reprezintă un lucru concret. Ea este libertatea oamenilor de a-și organiza viața după cum cred ei de cuviință, libertatea de a-și alege religia, libertatea de conștiință, libertatea alegerii profesiei, libertatea vieții private, libertatea oamenilor de a dispune după bunul lor plac de proprietăți, libertatea și inviolabilitatea locuinței, a poștei și telefoniei. Libertatea mai înseamnă și siguranța că o persoană nu poate fi arestată fără motiv și acordarea unui proces drept, precum și controlul informațiilor pe care statul le strânge despre fiecare cetățean. 

Printre aceste drepturi se numără și dreptul la liberă opinie, libertatea presei, dreptul la liberă întrunire, dreptul de a participa în mod egal la formarea voinței politice în cadrul comunității”.

Democrația se caracterizează printr-un ansamblu de trăsături cum ar fi:

un mod de guvernare în care puterea și responsabilitatea civică aparțin ansamblului de cetățeni, care le exercită direct sau prin reprezentanți liber aleși;

ansamblu de principii și de practici ce protejează libertatea;

se sprijină pe principiul legii majorității, echilibrată prin drepturile minorităților și drepturi individuale;

descentralizează puterile publice către niveluri locale, protejează drepturile fundamentale ale omului (libertatea cuvântului și a religiei, dreptul la o egală protecție a cetățenilor prin lege și libertatea de a se organiza și participa deplin la viața politică, economică, socială și culturală a societății);

organizarea în mod sistematic de alegeri libere, deschise si corecte pentru toți cetățenii;

supune guvernul la regula de drept și asigură ca toți cetățenii să fie deopotrivă protejați prin lege și ca drepturile lor să fie garantate prin legi și sistemul judiciar;

cetățenii într-o democrație au drepturi dar și obligații și responsabilități.

Pentru ca societatea să se poată baza pe o organizare și conducere politică democratisă, trebuie să fie respectate anumite reguli de bază, care formează un tot unitar.

În concluzie, principiile de bază ale democrației sunt:

existența unui cadru legislativ, o lege fundamentală – constituția – în care să fie prevăzute drepturile și îndatoririle fundamentale, să prevadă egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor în a gândi și a se organiza în mod liber, cu garanții legislative ca aceste drepturi și libertăți să poată fi exprimate și exercitate liber;

separația puterilor în stat;

puterea legislativă să aparțină unui for ales liber de către toți cetățenii. (de regulă această putere este reprezentată de către parlament și foruri similare pe plan local)

puterea executivă, a administrației de stat care obligatoriu trebuie să emane de la puterea legislativă sau să fie aleasă direct de popor, precum șeful executivului;

puterea judecătorească, în funcție de condiții, poate să emane de la forul legislativ sau să fie aleasă direct de cetățeni;

existența unui mecanism politic, menit să asigure condiții pentru exercitarea liberă de către toți cetățenii a dreptului de a alege și a fi aleși în organele de conducere centrale și locale ale statului;

asigurarea votului universal, direct, secret, un regim politic garantat de lege

pluralismul politic trebuie să constituie o condiție de bază a democrației;

existența unor mijloace de informare în masă care să se manifeste liber.

EVOLUȚIA DEMOCRAȚIILOR

Din cele mai vechi timpuri membrii oricărei colectivități sociale au aspirat la un statut politic care să le confere condiții prielnice pentru a se autoguverna sau cel puțin pentru a participa prin reprezentare la procesul de conducere socială.

Democrația reprezintă una din cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea contemporană, beneficiind de o atenție deosebită din partea analiștilor și politologilor.

Democrația este un termen de origine grecească, provenind de la Demos – care înseamnă popor și Kratos – putere, deci puterea poporului.

Având în vedere ca democrația reprezinta conducerea de către popor, ridica multe semne de întrebare cu privire la „conducatori” și „condusi”. Experiența istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voința poporului și voința națională.

Alexis Tocqueville arăta că „voința națională este una din locuțiunile de care intriganții din toate timpurile și despoții din toate epocile au abuzat cel mai mult”.

Emanciparea politică a individului, văzută în plan geografic și social-istoric, a marcat o treaptă superioară pe calea progresului umanității, devenind una din piesele de bază ale sistemului universal de valori socio – umane.

„Filozofii greci din secolele V – IV î.e.n., strălucit reprezentate de gândirea lui Pricle, Platon, Aristotel, Demostene ș.a., au asimilat și concretizat din punct de vedere politic o asemenea năzuință, în polisurile grecești, forma de guvernare în care puterea era exercitată de către popor sau cu participarea substanțială a acestuia, potrivit principiului că cetățenii sunt datori să participe în egală măsură la rezolvarea treburilor politice ale cetății.”

„Noțiunea de popor trebuie raportată la un anumit cadru geografic și social istoric. În democrația sclavagistă ateniană, din categoria socio–politică de popor erau excluși metecii, adică străinii stabiliți pe teritoriul statului atenian, femeile, copiii și sclavii.”

Ca un paradox, democratia, ca forma de organizare politica o gasim si in perioada sclavagista, aceasta fiind un important instrument politic de organizare a societății.

In Roma și Grecia antica, formele de organizare a democratiei au necesitat crearea unei legislatii in care erau stipulate drepturile si libertatile cetatenilor si incercarea de a avea la baza organizarii statului un mecanism prin care sa se asigure alegerea libera a persoanelor in functiile de conducere, atât la nivel local cât și central.

„Se consideră că cele mai înalte forme ale democrației ateniene au fost atinse în vremea lui Clistene și Pericle care au introdus drepturi egale de participare la conducere pentru toți cetățenii atenieni, iar participarea demosului la conducerea statului a primit numele de democrație.”

Democratia ateniana a fost gandita ca o forma de organizare in care puterea de stat apartinea oamenilor liberi, insa aceasta era o guvernare sclavagista deoarece statul era unul al proprietarilor de sclavi.

„Idealul Secolului lui Pericle era crearea unui sistem de guvernământ în care individul angajat, înainte de toate, în problemele cetății sau ale polisului, se supunea Adunării Poporului care era omnipotentă, ea luând cele mai importante hotărâri, inclusiv ostracizarea celor care se făceau vinovați de crime sau prezentau un pericol pentru Polis.”

Pericle ar fi definit această democrație prin următoarele relatări: „trăim sub o rânduială politică ce nu are de râvnit la legile altora, departe de a-i imita, suntem mai degrabă o pildă pentru unii. Numele său e democrație, fiindcă orânduirea statului nu se reazămă pe puțini, ci pe cât mai mulți în afacerile lor personale, toți cetățenii sunt egali în fața legilor, drumul la onoruri în viața politică este deschis fiecăruia în măsura în care opinia publică apreciază talentele după merit mai mult decât după clasa socială”.

„Democrația ateniană afirmată în urmă cu două milenii și jumătate este o componentă de seamă a civilizației grecești ce s-a transmis peste secole, având o importantă contribuție la progresul culturii universale.”

Dacă gânditorii care au analizat democrația sclavagistă ateniană au formulat concepte teoretice devenite teme de referință chiar și în epoca lor, nu este mai puțin adevărat că și la alte popoare au fost instituționalizate forme embrionare de putere sau de autoritate publică bazate pe principiul participării cetățenilor la conducerea statului. Este semnalată la mai multe popoare antice, Adunarea Poporului – organism format din oșteni (cetățeni purtând arme) și înzestrat tocmai cu prerogative militare.

In Roma în perioada regalitatii, adunarea poporului avea un rol însemnat, aceasta fiind cea care alegea regele, având și alte atributii printre care și declararea războiului. Organizarea socială a Romei în această perioadă era democrația militară; locuitorii Romei (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comiția curiata), care alegea pe toți magistrații și regele (rex), ales de adunarea poporului.

In epoca republicana a Romei antice, conducerea cetatii era exercitata de magistrati (primii magistrati fiind consulii), care au luat locul regelui. Consulii, 2 la numar,  erau alesi anual si cu titlu gratuit de catre Comisia centuriana si ratificati de Senat, avand puteri egale si fiecare comandand o parte a armatei. Pe langa consuli, pe masura dezvoltarii regimului democratic au aparut pretorii, care au preluat din competentele jurisdictionale ale consulilor, chestorii, care administrau tezaurul public si cenzorii, lucru care o dus la o separare a puterilor in stat.

Datorita lipsei participarii la viata politica a plebeilor, acestia au declansat o lupta care a dus la castigarea unor drepturi printre care alegerea unui tribun care sa le apere interesele și care avea drept de veto impotriva actelor emise de consuli sau a legilor votate de adunarea centuriata. Un alt drept câștigat este ca unul dintre cei doi consuli sa fie plebeu sau din rândurile plebeilor sa fie votati cenzori, chestori sau pretori. Castigarea acestor drepturi având ca rezultat estomparea inegalitatilor politice si civile dintre aceste doua categorii (aristocrati si plebei). Unul dintre tribuni, Terensilius Arsa, o lunga de timp a formulat cereri privind publicarea și sistematizarea dreptului cutumiar, rezultatul fiind redactarea celor XII Table.

Instituția supremă de conducere a republicii era senatul, alcătuit din 300 de membrii care erau sefii neamurilor sau gintilor romane. Cu timpul numărul acestora acrescut la 600, în timpul dictaturii lui Sulla și la 900 în timpul lui Caesar. Alături de patricieni au intrat în senat și plebei cu numele de conscripti.

În epoca republicii, poporul roman participa la adoptarea legilor în cadrul a 3 mari adunari: comitia curiata, comitia centuriala compusa din poporul sub arme și comitia tributa compusa la origine din plebei.

Legislația romană și instituțiile sale democratice sunt apreciate și în prezent ca elemente autentice de democrație.

Și in epoca medievala redescoperirea filozofiei politice si a gandirii crestine au indreptat din nou atentia spre valorile democratiei, in principal a principiului legitimitatii populare. Au existat diferite sisteme care implica alegeri, chiar daca numarul participantilor la vot a fost unul redus (anumite orase din Italia, cum ar fi Venetia, și republicile Novograd și Pskov din Rusia etc.) chiar dacă multe regiuni din europa medievala au fost conduse de clerici sau feudali.

TIPURI DE DEMOCRAȚII

Forma de guvernământ exprimă modul în care se exercită puterea, metodele și mijloacele folosite de aceasta. Ea este independentă de structura de stat. „Diferitele forme de guvernământ pot succede în cadrul aceleiași structuri de stat și invers, aceeași formă de guvernământ poate exista în state cu structuri diferite. Aceasta cuprinde ca elemente constitutive și condițiile în care se realizează atribuțiile de șef al statului. De asemenea, ea vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuțiile de șef al statului și celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul și guvernul.”

O clasificare având în vedere formele de guvernare clasice dar și realitățile istorice actuale, ar fi următoarea:

Democrația – cu cele patru variante: directă, reprezentativă, semi-directă și semi-reprezentativă

Monocrația – cu cele trei variante : clasică, populară și dictatură militară

Oligarhia – cu cele patru forme: guvernământ pluripersonal, aristocrație, plutocrație cenzitară și partitocrație

Forme mixte de guvernământ: monarhia limitată, parlamentalismul dualist și cezarismul democratic

Formele de guvernământ specifice statelor socialiste.

Democrația cunoaște două forme principale, democrația directă și democrația reprezentativă, și două forme intermediare, democrația semi-directă și democrația semi-reprezentativă.

3.1.1. DEMOCRAȚIA DIRECTĂ

Democrația directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică el însuși, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar fi de exemplu parlamentul.

Democrația directă este numită uneori și „democrație pură”.

Democrația directă apare ca alternativă față de sistemele deja existente, alternativă orientată critic în raport cu democrația reprezentativă.

Această definiție dată democrației directe are o valoare mai mult teoretică decât practică.

Într-adevăr, chiar în democrațiile directe este o imposibilitate ca toate funcțiile statului să fie exercitate de popor în mod permanent. În aceste democrații poporul exercită el însuși numai funcția legislativă, în timp ce celelalte funcții sunt delegate unor magistrați pentru intervalele de timp cât adunarea poporului nu funcționează sau nu se întrunește.

Afirmația făcută de M. Duveyer care spune că cetățenii democrațiilor directe sunt „guvernați temporar, dar guvernați permanent nu este în totalitate reală, deoarece, în principiu, în timpul cât adunarea poporului este reunită, toate funcțiile statului sunt exercitate direct de către popor și, cel puțin în acel timp, poporul este cel care guvernează.

Democrația directă este o formă de guvernământ tot mai rar întâlnită în prezent, deoarece funcționarea ei normală presupune existența unor condiții greu de întrunit în același timp – populație redusă numeric, teritoriu restrâns etc.

Democrația directă s-a regăsit în democrația ateniană în secolul al V-lea î.Hr., iar în prezent o întâlnim în 3 cantoane elvețiene de tip Landgemeinde (Appenzell, Glarus și Unterwald).

Creșterea numerică a societăților, pe de o parte, și recunoașterea drepturilor politice unui număr tot mai larg de persoane, pe de o altă parte, a dus la înlocuirea democrației directe cu sisteme care să asigure funcționalitatea statului și a instituțiilor sale, în același timp cu asigurarea unui minim de drepturi pentru membrii colectivității.

3.1.2. DEMOCRAȚIA REPREZENTATIVĂ

Democrația reprezentativă, numită și „democrație delegată” este „o formă de democrație în care cetățenii își exprimă voința sa prin intermediul reprezentanților aleși, cărora le deleagă competențele lor”.

„Democrația reprezentativă este o democrație reală și autentică atunci când în societate toți cei care își doresc libertatea și egalitatea îi pot domina pe cei care-și doresc puterea.” Se referă la tipul de regim politic în care există separația puterilor, pluralism politic, libertate de exprimare și alegeri libere caracterizate prin recunoașterea votului universal.

Nici un guvern sau parlament ales niciodată nu sunt instalate permanent. Opoziția este considerată ca o forță legitimă și toate tendințele se pot exprima în voie. Democrația reprezentativă nu este o formă ideală a democrației având în vedere limitele acesteia: reprezentarea este inadecvată, compoziția educațională a electoratului (clasă socială, venit educație, mediu social și cultural), interesele celor aleși nu coincid în mod real cu ale alegătorilor, concentrarea de putere favorizează corupția, risc de absenteism la alegeri, tendință de concentrare a forțelor politice la partidele principale, care alternează la putere.

De-a lungul timpului s-au conturat două concepții, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ – suveranitatea populară și suveranitatea națională.

Teoria sistemului de guvernământ bazat pe suveranitatea populară își are temeiul în doctrina lui J.J. Rouseau, „puterea (suveranitatea) apartine poporului, privit ca o totalitate a indivizilor deținători de cote părți din suveranitate.” Astfel, fiecare dintre indivizi, prin vot, își transferă suveranitatea aleșilor, aceștia fiind simpli mandatari având de îndeplinit un mandat „imperativ” din care decurg următoarele consecințe.

Aleșii nu se supun propriei lor voințe ci voinței electorilor, astfel exprimând voința populară. Dacă în dreptul civil, mandatarul este dator să îndeplinească instrucțiunile mandantului său, iar când aceste instrucțiuni lipsesc, ei sunt datori să caute care i-ar fi fost intenția, în dreptul constituțional, reprezentanții aleși sunt legați de programul pe baza căruia au fost aleși, sau în cazul inexistenței acestuia, să se lase călăuziți de sentimentele și opiniile alegătorilor.

Aleșii trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi modul în care își îndeplinesc mandatul. Consecința acestei legături strânse între ales și alegător constă în faptul că sub motivul nerespectării mandatului aceștia îl pot retrage (așa-numitul recall din sistemul american). Mandatul imperativ poate fi folosit în cadrul unor alegeri indirecte, când numărul electorilor este redus și/sau aceștia au o activitate permanentă (cazul R.F. Germania, unde membrii camerei superioare a landurilor, Bundesrat, sunt desemnați de și dintre membrii guvernelor landurilor).

„Cel puțin două neajunsuri ale acestui sistem s-au făcut remarcate:

1. Imposibilitatea parlamentarului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să acționeze în limitele unei anumite circumscripții electorale.

2. Îngrădirea libertății de acțiune a parlamentarului, el fiind cu totul subordonat voinței alegătorilor săi.”

Sistemul de guvernământ bazat pe suveranitatea națională este o concepție dezvoltată în „doctrina lui Ch. L. Montesquieu și pornește de la ideea că suveranitatea aparține națiunii privită ca entitate colectivă, abstractă, superioară poporului. În acest caz suveranitatea este inalienabilă, imprescriptibilă și indivizibilă. Voința națiunii este exprimată de reprezentanții individual aleși, prin sufragiu universal, devenind astfel reprezentanții întregii națiuni. În acest caz, mandatul dat aleșilor este un mandat general, de drept public, liber și irevocabil, prezumându-se că el este îndeplinit conform voinței națiunii. Având în vedere acestea, în sistemul de guvernământ bazat pe suveranitatea națională are o serie de consecințe:

Reprezentanța națională devine mandatara întregii națiuni, ca și rezultat al caracterului unic și indivizibil al suveranității.

Aleșii nu trebuie să raporteze alegătorilor modul în care își îndeplinesc mandatul; în exercitarea mandatului aleșii au o libertate deplină fiind reprezentanții voinței naționale și nu a unei sume de suveranități individuale în fața căreuia să fie răspunzători. Așadar, aleșii nu pot fi revocați de către alegători.

Corpul electoral devine un simplu instrument de desemnare a reprezentanților a căror decizii nu trebuiesc ratificate de națiune.

Demisia în alb a parlamentului (aleșilor) este nulă, neavând nici o relevanță juridică sub aspectul garanției că mandatul încredințat va fi executat cu bună-credință.

Sistemele constituționale aduc unele corecții mandatului reprezentativ în ceea ce privește posibilitatea excluderii aleșilor din organele reprezentative fie pentru absenteism, fie pentru conduită necorespunzătoare – de exemplu schimbarea partidului pe listele căruia a candidat.”

Democrația reprezentativă se manifestă sub forma regimurilor parlamentar, prezidențial și mixt, în funcție de raporturile stabilite între puteri.

3.1.3. DEMOCRAȚIA SEMI-REPREZENTATIVĂ

Democrația semi-reprezentativă este rezultatul încercărilor și tentativelor de a atenua consecințele negative ale „ultra-reprezentativității”.

Elementele definitorii democrației semi-reprezentative sunt:

Mandatul semi-reprezentativ este acordat de alegători prin aprobarea unui program politic prezentat de candidat, acesta având libertatea în interpretarea programului și alegerea mijloacelor de acțiune pentru realizarea lui.

Acest mandat nu este unul imperativ, dar rezultatele actiunilor sale vor conta în aprecierea celui ales. În cazul în care acțiunile sale nu sunt în concordanță cu așteptările alegătorului, aceștia riscă ca la următoarele alegeri să nu fie realeși de către aceștia. În democrația semi-reprezentativă durata mandatului este limitată. Cu cât intervalul dintre alegeri este mai mic încercarea celor aleși de a satisface asteptarile alegătorilor este mai mare.

forul reprezentativ (parlamentului) poate fi dizolvat legal înainte de expirarea duratei pentru care a fost constituit.

În unele sisteme constituționale moderne, prin legislația lor au stabilit ca și cutumă limitarea expresă a posibilității de a dobândi succesiv a mai mult de două mandate elective.

Alegerea directă a executivului reprezintă o altă cale de exercitare a democrației semi-reprezentative întâlnită acolo unde președintele (în regimurile prezidențiale sau semi-prezidențiale) sau guvernul (în regimurile parlamentare bipartidice) este ales de corpul electoral.

3.1.4. DEMOCRAȚIA SEMI-DIRECTĂ

Este acea formă de guvernământ care îmbină principiul reprezentativității și democrația directă.

Democrația semi-directă se înfăptuiește fie ca o modalitate de implicare a corpului electoral în activitatea legislativă a Parlamentului, fie ca procedeu de legiferare exercitat de președinte ori concurs cu corpul electoral.

Datorită îmbinării celor două forme – democrația directă „pură” și cea reprezentativă – poporul, titularul suveranității, își desemnează prin sufragiu reprezentanții care alcătuiesc forul legiuitor, existând totodată reglementate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul de legiferare. Inițiativa legislativă pentru a avea un efect juridic trebuie semnată de un număr minim de cetățeni cu drept de vot.

Mijloacele de intervenție ale poporului în procesul de legiferare sunt:

Inițiativa populară – este procedeul inițierii legilor (constituționale, organice și ordinare) la propunerea directă a electorilor. Ea presupune fie doar propunerea ca parlamentul să decidă într-un anumit mod, fie o „inițiativă formulată” care presupune dezbaterea în parlament a unui proiect de lege formulat din inițiativa unui număr de cetățeni pentru care trebuie să existe un anumit număr de semnături.

Veto-ul popular – este modalitatea prin care corpul electoral printr-o petiție colectivă se opune unei legi adoptate de către parlament în intervalul dintre adoptarea legii și intrarea ei în vigoare.

Revocarea mandatului – care poate fi atât individuală cât și colectivă și reprezintă posibilitatea electorilor de a pune capăt, înainte de expirarea mandatului efectiv, al unui parlamentar sau grup constituit de parlamentari.

Referendumul – este modalitatea cea mai frecventă și mai semnificativă de manifestare a democrației semi-directe. Prin referendum la inițiativa unor organe de stat abilitate – șeful statului, guvernului sau parlamentului – poporul poate fi consultat cu privire la unele probleme de interes general, cum ar fi cele referitoare la revizuirea constituției, adoptarea unei anumite poziții legate de politica externă etc. După importanța problemei supusă referendumului acesta poate fi obligatoriu sau consultativ și reprezintă modalitatea cea mai expresivă de intervenție directă a poporului în procesul de legiferare.

3.2. MONOCRAȚIA

„Monocrația – reprezintă o putere de guvernământ în care celelalte organe ale statului, chiar dacă există, au un rol pur decorativ, puterea aparținând unei singure persoane (Monos = singur, Kratos = autoritate).

În lumina definiției date mai sus acestei forme de guvernământ, este indiferent dacă persoana care deține puterea supremă în stat se numește împărat, rege, prinț, conducător sau pur și simplu președinte. Monocrația dă naștere unui monopolism social care depășește sfera politicului, ducând fie la tiranie, fie la totalitarism.

Formele monocrației sunt clarificate în trei mari categorii: monocrații clasice, monocrații populare și dictaturi militare.

3.3. OLIGARHIA

„Oligarhia – reprezintă acea guvernare a statului în care cea mai mare, sau întreaga putere politică este deținută de un mic segment al societății, în general cel mai reprezentativ din punct de vedere al puterii, segment care se caracterizează fie prin avuție, înrudire, putere militară sau influență politică.”

Formele oligarhice de guvernământ se pot clasifica astfel:

Guvernământul pluripersonal în care puterea este deținută și exercitată de un număr restrâns de persoane

Aristocrația – presupune guvernământul unei clase sociale privilegiate sau printr-un număr de membri sau familii nobile al căror privilegii se transmit ereditar

Plurocrația censitară – presupune guvernarea de către o „elită electorală”, nu de către o clasă privilegiată, rezultată ca urmare a aplicării sistemului electoral al censurilor

”În măsura în care se acceptă ca elitele politice conducătoare din regimurile democratice se succed la putere, se poate spune că și asemenea regimuri sunt oligarhice. Pentru ca o asemenea transformare să nu aibă loc, este necesar ca selecția elitelor să se facă dintr-un mediu cât mai larg iar deținerea puterii de către aceeași persoană să nu se facă pe o perioadă prea lungă.”

3.4. FORMELE MIXTE

Formele mixte de guvernământ sunt rezultatul unor combinări sau juxtapuneri de diverse elemente provenind de la cele trei tipuri de guvernământ – democrația, monocrația și oligarhia – sunt așadar, cum le numea un autor „tipuri de sinteză”.

În cadrul formelor mixte de guvernământ se disting trei tipuri:

Monarhia limitată care îmbină principiul monocratic cu cel oligarhic, organele ce participă la putere având o relativă autonomie;

Parlamentarismul dualist – o formă derivată a monarhiei limitate, pivotul principal fiind primul ministru care se sprijină pe prerogativele șefului statului și în același timp are nevoie de încrederea și sprijinul parlamentului;

Cezarismul democratic – ce rezultă din încercarea de conciliere a democrației și monocrației.

3.5. ALTE FORME DE GUVERNĂMÂNT

Formele de guvernământ specifice statelor socialiste sunt imposibil de încadrat într-una dintre formele descrise mai sus. Aceste forme de guvernământ se caracterizează prin concentrarea puterii, negarea valorilor democratice, controlul efectiv al vieții politice în regimurile autoritare; o ideologie de stat unică și obligatorie, un partid unic, un conducător căruia i se datorează supunere și a cărui persoană trebuie venerată, cultul personalității conducătorului, manipularea maselor etc. în regimurile totalitare.

Relația dintre regimul politic și regimul constituțional

„Între regimul politic și regimul constituțional există o strânsă relație ce va îmbrăca forme și conotații diferite, după cum va fi conceput regimul politic, ca un regim politic autoritar axat pe forța puterii publice, sau ca un regim democratic, larg, în care vor fi respectate la maximum drepturile și libertățile cetățenești, ori ca un regim intermediar în care drepturile cetățenești vor fi împletite cu drepturile autorităților, ce se va afla permanent sub controlul opiniei publice.”

Urmează a fi reținute ca tipuri de regimuri politice:

Regimuri autoritare care pot fi autocratice și militare

Regimuri democratice care pot fi parlamentare, prezidențiale și semiprezidențiale

Regimul parlamentar

În cadrul regimurilor parlamentare, puterea politică derivă, în mod clasic, de la instituția parlamentului și are la bază ideea colaborării puterilor.

Parlamentarismul este specific monarhiei constituționale și republicane.

Regimul parlamentar este compus pe de o parte dintr-un executiv bicefal, reprezentat de Șeful Statului (monarh sau Președinte de Republică) și șeful Guvernului și, pe de altă parte dintr-un parlament, mono sau bicameral, în fața căruia executivul este răspunzător.

Regimul parlamentar presupune respectarea următoarelor principii: reprezentativitatea, separarea puterilor și legalitatea.

Puterea legislativă este exercitată de un parlament ales prin vot direct și universal, iar puterea executivă revine unui executiv, dotat cu putere de reglementare care conduce și coordonează administrația de stat.

Caracteristica principală a acestui regim este separația puterilor determinată în principal dele de cooperarea și de controlul reciproc dintre puteri, avându-se în vedere păstrarea unui echilibru. Menținerea acestui echilibru oferă dreptul Guvernului de a dizolva legislativul ales prin vot universal.

În regimurile parlamentare guvernul răspunde în fața parlamentului, răspundere care este angajată pe calea controlului exercitat prin comisii și prin interpelările parlamentarilor, guvernul putând fi chiar și demis.

Regimul parlamentar se imparte în două tipuri:

Regim parlamentar dualist care se caracterizează prin care se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu numai în faţa adunării, dar şi a şefului de stat

Regim monist, numit uneori „regimul parlamentar având la bază teoria responsabilităţii unilaterale a guvernului”, întrucât guvernul este responsabil numai în faţa adunării.

Regimul prezidențial este o formă de guvernare republicană care îi conferă președintelui, ca șef al statului, puteri decisive în cadrul procesului politic.

Se caracterizează printr-o separație rigidă a puterilor.

Regimul prezidențial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat. Principalele trăsături ale acestui regim sunt:

stricta repartiție a atribuțiilor dintre puterea legislativă și cea executivă;

independenţa celor două puteri, marcată şi prin faptul că, principial, ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;

monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului statului (care este în acelaşi timp şi şeful executivului)

guvernul nu acționează ca organ colegial și solidar. Membrii guvernului sunt numiți în funcție cu acordul Senatului. Ei răspund individual în fața șefului statului;

șeful statului, respectiv și a guvernului, nu poate fi demis din funcție de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.

Exemplu tipic de regim prezidențial sunt Statele Unite ale Americii.

Regimul mixt sau semi-prezidențial

Există o serie de democrații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre cele două sisteme. Acest regim combină elementele celorlalte două regimuri parlamentare și prezidențiale.

Giovani Sartori definește semiprezidențialismul ca pe un sistem politic care prezintă următoarele caracteristici:

Șeful statului (președintele) ales prin vot popular – direct sau indirect – pe o perioadă determinată

Șeful statului împarte puterea executivă cu un prim-ministru și intră astfel într-o structură de autoritate duală caracterizată prin 3 criterii definitorii

Președintele este independent de Parlament dar nu îi este permis să guverneze singur sau în mod direct, directivele date de el trebuie totuși să fie primite și mediate de guvernul său

Reciproc, primul ministru și cabinetul său sunt independenți de președinte în măsura în care sunt dependenți de Parlament și acesta, în măsura în care sunt supuși atât încrederii și neîncrederii parlamentare, și în măsura în care au nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare.

Structura de autoritate dualistă a semi-prezidențialismului admite diferite echilibre și de asemenea, aranjamente mutuale de putere în interiorul executivului, astfel încât să subziste „autonomia potențială” a fiecărei unități sau componente a executivului.

Semi-prezidențialismul s-a dezvoltat odată cu valul de democratizare din perioada 1990 – 1994.

ROLUL EXECUTIVULUI ÎN REGIMUL SEMI-PREZIDENȚIAL DIN ROMÂNIA

ISTORIA INSTITUȚIEI PREȘEDENȚIALE

Instituția șefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorități politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluție și transformări continue, mai substanțiale sau adeseori mai mult conjuncturale ori aparente, aceasta fiind indispensabil legată de evoluția statului.

În toate cazurile, instituția – reprezentată fie de președinte, fie de monarh – a rămas un simbol al unității și perenității statului, al păstrării și apărării unor valori fundamentale, precum integritatea teritorială, independența, drepturile și libertățile cetățenești.

Explicarea instituției șefului statului presupune înțelegerea relației popor (națiune) -organizare statală a puterii și trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv.

Evoluția instituției șefului de stat va fi explicată în continuare prin prisma dispozițiilor constituționale, începând cu prima constituție.

Astfel, potrivit statutului lui Cuza, puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderatice și unei adunări elective.

Termenul „domn” este folosit și de către constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului din anul 1881 textele constituționale sunt puse de acord cu această realitate. Constituția din 1866 și-a încetat efectele la 28 martie 1923 fiind abrogată de noua lege fundamentală a țării. Constituția din anul 1923 vorbește de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională (art. 34), că puterea executivă este încredințată regelui (art.39).

În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele rămâne ca șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin decretul nr. 1626 din 1944.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Se observă că organizarea prezidiului republicii, ca șef colegial al statului s-a realizat în privința naturii juridice, sub influența trăsăturilor Constituției din 1923.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administrației de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituționale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 și Decretul nr. 2218/1946) au menținut separația puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.

Constituția din 1948 aduce modificări majore față de cele precedente prevederi constituționale, inclusiv numele țării devine Republica Populară Română. Organul suprem al puterii de stat al republicii populare Române este Marea Adunare Națională, un for care are atât competență legislativă cât și executivă, formând guvernul, stabilind denumirea ministerelor, precum și alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale.

Prezidiul marii Adunări Naționale este organul central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menționat și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din 1965. În anul 1974, Constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, funcție îndeplinită de o singură persoană.

După revoluția din decembrie 1989 a fost emis Decretul-Lege nr. 2 / 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, se creează funcția de Președinte al Consiliului. În acest act normativ se menționează pentru prima dată că forma de guvernământ a țării este republica și încredințează atribuțiile se șef de stat președintelui consiliului.

Prin Decretul-Lege nr. 92 / 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Constituția actuală a României a fost adoptată în noiembrie 1991 și a fost revizuită prin Legea 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18 – 19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003.

Constituția României din anul 1991 a „proiectat” un Președinte de republică pentru a satisface pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului iar pe de altă parte necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat și societate”.

Sistemul actual al administrației publice din România și instituțiile sale caracteristice, autonomia și descentralizarea nu sunt o noutate în sistemul constituțional românesc, ele au, de fapt, o îndelungată tradiție în viața administrativă a societății românești, cu sorginte în a doua jumătate a secolului XIX-lea.

Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile, sau în limitele legii se prestează servicii publice.

Datorită faptului că administrația, în sensul de activitate, se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice care grupează categorii de oameni (personal), sistemul administrației publice este un mod de organizare socială bazat pe relații care există între acești oameni ce realizează o activitate specifică.

Autoritățile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activității executive sunt identificate sub numele de „autorități ale administrației publice”. Acestea sunt împărțite în autorități publice de stat (centrale) și autorități ale administrației publice locale.

Autoritățile administrației publice de stat sunt:

Președenția României prin administrația prezidențială

Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului

Administrația de Specialitate : ministerele, autoritățile administrative autonome, serviciile publice deconcentrate

Autoritățile publice locale sunt:

Consiliul județean

Consiliul local

Primarul

Comisia județeană consultativă

Administrația Prezidențială este o instituție publică cu personalitate juridică proprie aflată la dispoziția Președintelui României pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

Cadrul legal care reglementează funcționarea instituției prezidențiale este stipulat în prevederile Legii 47/1994, republicată, privind serviciile din subordinea Președintelui României, OUG nr. 176/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994 și Legea nr. 226/2002 privind aprobarea OUG 176 / 2001.

Conform art. 2 (1) din Legea 47/1994 „compartimentele și funcțiile din structura Administrației Prezidențiale, organizarea, funcționarea și atribuțiile sunt stabilite de Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației prezidențiale, care se aprobă de Președintele României.

Structurile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt următoarele: consilier prezidențial, cu rang de ministru și consilier de stat, cu rang de secretar de stat, director, șef de serviciu, șef de birou.

Numărul maxim de posturi din Administrația Prezidențială este de 180 (art.2,Al.2,L. 47/1994).

Administrația prezidențială își exercită atribuțiile prin cancelarii, departamente și compartimente conform Regulamentului de organizare și funcționare al administrației prezidențiale.

Structura organizatorică a administrației prezidențiale se prezintă astfel:

Cancelaria Președintelui

Cabinetul Președintelui României

Direcția Organizare și Conducere Internă

Compartimentul Strategie și Monitorizare

Compartimentul Protocol

Cancelaria Ordinelor

Departamentul Securității Naționale

Secretariatul Consiliului Suprem de Apărare a Țării

Directorul Oficiului Informațiilor Integrate

Compartimentul pentru Probleme de Apărare

Departamentul de Politică Externă

Departamentul Comunicare Publică

Departamentul Relații cu Autorități Publice și Societatea Civilă

Compartimentul probleme cetățenești

Departamentul Afaceri Europene

Departamentul Politici Economice și Sociale

Compartimentul Mediu de Afaceri

Departamentul Reformă Instituțională și Constituțională

Departamentul Politică Internă

Departamentul Legislativ

Departamentul Cultură, Culte și Centenar

Departamentul Educație și Cercetare

Departamentul Sănătate Publică

Departamentul pentru Problemele Diasporei

Departamentul Managementul Resurselor

ORGANIGRAMA APARATULUI FUNCTIONAL SUBORDONAT PRESEDINTELUI ROMANIEI

„Înființarea unor departamente și compartimente în cadrul Administrației Prezidențiale. Orice modificare a organigramei, inclusiv denumirea departamentelor și compartimentelor se realizează cu aprobarea Președintelui României.”

Capitolul 2

Alegerea, atribuțiile, durata mandatelor, funcțiile președintelui

Alegerea președintelui

De vreme ce opțiunea pentru forma de guvernământ republicană s-a făcut prin Decretul nr. 2 / 1989 constituantul din 1991 a preluat această opțiune pe care a și consacrat-o în articolul 1 Alin. (2) din Constituție. Legiuitorul constituant a optat pentru modelul republicii prezidențiale, în ceea ce privește desemnarea Președintelui. Potrivit art. 81 Al. (1) din Constituție și art. 1 din Legea 370 / 2004, Președintele se alege prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.

„Sufragiul universal direct oferă șefului statului o legitimitate populară care îl face egal, din punct de vedere reprezentativ, cu Parlamentul.”

Alegerea președintelui se face prin scrutin uni-nominal majoritar. În cazul în care in primul tur un candidat nu a întrunit majoritatea absolută, adică cel puțin jumătate plus unu din voturile alegătorilor înscriși în listele electorale, se organizeaza un nou tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur, și va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. „Acest sistem conduce la o desemnare, iar dacă desemnarea se produce în primul tur, caracterul reprezentativ al președenției este peremtoriu, impunând respectul fără de care sufragiul devine un exercițiu dezolant sau, pentru unii, o algomanie.

Controlul legalității procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului aparțin Curții Constituționale (art. 146 lit. F) și art. 82 Al. (1).”

Legea 370 / 2004 prevede în articolul 10 că nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condițiile stabilite de art. 37 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior de două ori ca Președinte al României. Nu pot candida: persoanele care nu au drpet de vot, persoanele care nu au cetățenie română și domiciliul în țară, persoane cărora le este interzisă asocierea în partide politice (judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică), persoanele care nu au împlinit până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de 35 de ani.

Aceste impedimente legale sunt de ordine publică. Ca atare, sunt imperative și de strictă interpretare.

Durata mandatului

Potrivit art. 83 Alin. (1) și a art. 82 Alin. (2) din Constituție, mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului președintelui ales, în fața celor două Camere întrunite în ședință comună. Până la acea dată Președintele în funcție continuă să-și exercite atribuțiile. Articolul 96 Alin. (1) din Constituție indică împrejurările în care mandatul prezidențial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor și în caz de deces, și declararea „vacanței funcției”.

Demisia reprezintă manifestarea unilaterală și voluntară de voință a Președintelui României prin care acesta decide să renunțe la funcție și astfel să pună capăt, înainte de termen, mandatului prezidențial. Demisia nu este supusă condiției acceptării din partea vreunui organ sau a corpului electoral.

Demiterea din funcție a Președintelui nu se poate face decât în condițiile prevăzute de art. 95 din Constituție astfel:

Mai întâi suspendarea din funcție a Președintelui de către Camera deputaților și de către Senat, în ședința lor comună

După aprobarea propunerii de suspendare din funcție, organizarea, în cel mult 30 de zile de la data aprobării a unui referendum pentru demitere. Dacă în urma referendumului organizat electoratul nu este de acord cu demiterea Președintelui, acesta își reia exercițiul mandatului său. Dacă, însă, în urma referendumului Președintele este demis, se instituie vacanța funcției, urmând ca în termen de trei luni de la destituire Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou Președinte.

Constatarea existenței împrejurărilor de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor de Președinte al României o face Curtea Constituțională, iar cele constatate sunt comunicate Parlamentului și Guvernului (art. 146 lit. g din Constituție).

Dacă a intervenit vacanța funcției de Președinte până la organizarea și definitivarea alegerilor, se instituie, în condițiile art. 98 din Constituție interimatul funcției.

Conform Constituției art. 97, interimatul este exercitat de Președintele Senatului sau, dacă acesta se află în imposibilitate, de Președintele Camerei Deputaților. Conform Constituției, persoana care exercită interimatul funcției de Președinte nu poate exercita atribuțiile prevăzute la art. 88 – 90 din Constituție, și anume, nu poate adresa mesaje Parlamentului, nu poate dizolva Parlamentul, nu poate cere poporului să-și exprime voința cu privire la probleme de interes național prin referendum.

Potrivit art. 96, introdus prin legea de revizuire a Constituției, procedura de punere sub acuzare a Președintelui României, se declanșează pe baza unei propuneri semnalate de majoritatea deputaților și senatorilor. Aceasta se aduce la cunoștința Președintelui în cel mai scurt timp pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.

„Propunerea de punere sub acuzare trebuie votată de cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Dacă se hotărăște punerea sub acuzare a Președintelui României, Parlamentul, sub semnătura președinților celor două Camere, solicită de îndată procurorului general să sesizeze, potrivit legii, Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, acesta este în drept să se apere.”

La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Președintele este demis de drept și urmează să se declanșeze Procedura de instituire a vacanței prezidențiale și, totodată, organizarea de alegeri pentru un nou Președinte.

Protecția mandatului

Constituția României consacră și un regim de protecție de tip parlamentar a Președintelui. Conform art. 84 Alin. (2), acesta se bucură de imunitate și de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului și în legătură cu exercitarea lui.

În ceea ce privește conținutul imunității Președintelui, Constituția nu este atât de precisă ca în privința imunității parlamentarilor. Regula generală instituită de constituant este imunitatea care are caracter permanent. Excepția de la regula generală a imunității o constituie instituția juridică a suspendării Președintelui României precum și punerea sub acuzare a acestuia, art. 95 și 96 din Constituție.

„Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere pe plan politic a șefului statului pentru modul în care își exercită atribuțiile ce îi revin în funcția pe care o ocupă.”

Funcțiile Președintelui

Președintele României – menționează art. 80 din Constituție – reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Din cuprinsul acestei prvederi pot fi conturate trei funcții președențiale:

Funcția de reprezentare

Funcția de garant

Funcția de mediere

Funcția de reprezentare derivă din carcaterul „reprezentativ” al Președintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranității. Președintele reprezintă statul român, atât în relațiile interne cât și în exterior.

Funcția de garant se realizează într-o dublă direcție – garant al statului și garant al Constituției. În calitatea sa de garant al statului, Președintele României are atribuții în domeniul apărării, indepliniind funcția de comandant al forțelor armate și cea de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării – declară mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate – în caz de agresiune armată împotriva țării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii- instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ – teritoriale. În calitatea sa de garant al Constituției Președintele veghează la respectarea acesteia.

În funcția de mediator, Președintele nu este un « magistrat suprem », ci o „simplă magistratură cu influență”, un factor al „bunelor oficii”, iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituție și în limitele ei, el este un „factor reglator” în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate.”

Atribuțiile Președintelui

În îndeplinirea funcțiilor arătate, Președintele României are o serie de atribuții expres prevăzute în Constituție. Atribuțiile Președintelui privesc, prin excelență, fie raporturi de drept public, fie de drept constituțional, internațional sau de drept administrativ.

Pe criteriul conținutului, atribuțiile Președintelui pot fi grupate astfel:

Atribuții privind legiferarea

Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice

Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice

Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice

Atribuții în domeniul politicii externe

Alte atribuții

După criteriul condițiilor de exercitare a atribuțiilor, atribuțiile Președintelui României pot fi clasificate astfel:

„Atribuții pentru a căror exercitare, actele sau faptele Președintelui sunt supuse unor condiții exterioare (aprobarea Parlamentului, contrasemnarea decretelor emise de șeful statului, consultarea cu alte organisme sociale).

Atribuții pentru exercitarea cărora, actele sau faptele Președintelui nu sunt supuse niciunei condiții exterioare.”

a.1. Atribuții care implică aprobarea sau consultarea Parlamentului conform art. 92 Al. (2) din Constituție

„Declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate. În cazuri excepționale, hotărârea Președintelui de mobilizare se pune în aplicare imediat, fiind supusă ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.”

„Instituirea stării de asediu sau stării de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ – teritoriale. În acest caz Parlamentul încuviințează măsura adoptată în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.”

„După consultarea Parlamentului, cere poporului ca prin referendum să-și exprime voința cu privire la probleme de interes național.”

a.2. Atribuții care necesită contrasemnarea actelor emise de Președinte, de către Primul – ministru

Încheie tratate internaționale, în numele României, negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului

La propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice

Luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării

Conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare

Acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral

Acordarea grațierii individuale

Contrasemnarea decretelor prin care Președintele României exercită aceste atribuții este o condiție de valabilitate a acestora. De asemenea, prin contrasemnarea decretelor de către Primul – ministru, Guvernul își asumă răspunderea politică pentru conținutul lor.

a.3. Atribuții a căror exercitare implică consultarea directă a Președintelui României cu alte autorități publice:

Desemnarea unui candidat pentru funcția de prim – ministru

Numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de Parlament

Revocarea și numirea, la propunerea Primului ministru, a unor membri ai Guvernului

Dizolvă Parlamentul

Inițiază revizuirea Constituției

b. Atribuții pentru care Președintele nu solicită „concursul” altor autorități publice

Cere convocarea, în sesiune extraordinară, a Camerei deputaților și Senatului

Adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii

Promulgă legi votate de Parlament

Cere reexaminarea legii, înainte de promulgare

Numește trei judecători ai curții Constituționale

Solicită Curții Constituționale să soluționeze conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice

Actele președintelui

„În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete, care se publică în monitorul oficial al României. Nepublicarea decretelor în Monitorul Oficial atrage inexistența lor.”

În afară de decrete, care sunt acte periodice, Președintele poate întocmi acte politice – declarații, apeluri, mesaje. Aceste acte nu produc efecte juridice.

Capitolul 3

Locul instituției prezidențiale în sistemul constituțional românesc

Constituantul din 1991 s-a pronunțat în favoarea formei de guvernământ republicane și a optat, în același timp, pentru republica semi-prezidențială. Caracterul semi-prezidențial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituțional românesc a modelului de alegere a șefului statului în sistemele prezidențiale, precum și a modalităților de răspundere politică a Guvernului față de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esențiale a regimului politic prezidențial (alegerea directă a șefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului față de Parlament, a rezultat modelul republicii semi-prezidențiale.

Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește, în această calitate, prerogativele esențiale ale acestei puteri ce revine prin definiție șefului statului. Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituționalizat modelul Executivului bicefal sau dualist – Constituția stabilește prerogative distincte între șeful statului și primul ministru tocmai pentru a preveni un conflict de competență între aceștia.

De exemplu, șeful statului nu deține prerogativa de a-l revoca din funcție pe primul ministru, întrucât acesta răspunde politic numai în fața Parlamentului.

Între regimul semi-prezidențial din România și celelalte republici semi-prezidențiale apar deosebiri în legătură cu puterile constituționale ale președintelui și premierului și cu raporturile între cele două autorități. Astfel, în unele republici semi-prezidențiale, principalele prerogative executive revin Președintelui iar altele, primului ministru.

În sistemul constituțional românesc, instituția prezidențială și Guvernul au legitimități diferite. Potrivit Constituției: Președintele României este ales prin vot universal și direct, el fiind sortit să beneficieze încă din primul moment al exercitării mandatului său de o autoritate considerabil mai mare decât a primului ministru, care-și datorează funcția încrederii Parlamentului și Președintelui.

Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care o are ca șef al statului, patru funcții principale.

Din analiza textului constituțional se desprinde constatarea că președintele are o poziție specifică în sistemul organelor statului, el neconfundându-se cu nici una din puterile statului. Președintele țării reprezintă statul pe plan extern, fiind garantul independenței, unității și integrității statului, iar pe de altă parte veghează la buna funcționare a autorităților publice și exercită funcția de mediere între puterile statului precum și între stat și societate, veghează la respectarea Constituției.

Se observă că prerogativa prezidențială înscrisă în alin. (2) al art. 80 din Constituție acoperă practic întreaga viață socială.

Constituția nu folosește însă termenul de control prezidențial, deci, președintele nu are competența de a exercita un control de constituționalitate, el are dreptul de a sesiza autoritățile publice competente.

Sunt două situații, prevăzute expres în Constituție, în care Președintele acționează direct pentru a sancționa derogarea de la conținutul acesteia, și anume: sesizarea Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unei legi ce i s-a trimis de către Parlament și sesizarea Curții Constituționale potrivit art. 146.

În literatura de specialitate s-a opinat că Președintele ar putea interveni direct pentru a „asigura respectarea normelor constituționale și prin mesaje adresate Parlamentului, prin participarea la ședințele de Guvern sau prin recurgerea la referendum”.

Potrivit punctului de vedere exprimat de Curtea Constituțională, șeful statului are dreptul să-și exprime opinii politice, în condiții asemănătoare cu parlamentarii, beneficiind de imunitate, conform Constituției, art. 84 Alin. (2), Curtea Constituțională putând interveni numai în eventualitatea unor conflicte juridice de natură constituțională [Art. 144 lit. c)], (de pildă între Președintele României și cele două Camere ale Parlamentului României).

Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în țara noastră în legătură cu revizuirea Constituției cu privire la instituția Președintelui, au fost exprimate diverse puncte de vedere și opinii legate de îmbunătățirea activității acestei instituții.

Au existat puncte de vedere care au considerat necesar ca Președintele să renunțe la sistemul „semiprezidențial” de organizare constituțională de tip francez și să se treacă la un regim parlamentar în care Președintele să fie ales și să fie demis de Parlament, dispunând de un număr redus de prerogative, existând în schimb în structurile statului un guvern puternic, dotat cu puteri largi, condus de un prim-ministru care să-și asume majoritatea problemelor guvernării.

Pe de altă parte, au existat opinii care duceau la sporirea prerogativelor prezidențiale, întărirea poziției președintelui, dispunând de mai multe atribuții – după sistemul prezidențial american.

În final, dezbaterile asupra revizuirii Constituției nu au afectat instituția prezidențială, ea a rămas neschimbată în concepția și structura ei.

Capitolul 4

Organizare și funcționarea Guvernului

Organizarea Guvernului

Guvernul, care în statul modern „determină și conduce politica națiunii”, reprezintă organul central al administrației publice din România consacrat ca atare prin prisma dispozițiilor constituționale și legale.

Legea noastră fundamentală utilizează noțiunea de Guvern în sensul ei restrâns, adică acea parte a puterii executive care este formată din ansamblul miniștrilor (consiliu de miniștri) cu excluderea șefului statului.

Până de curând, pentru desemnarea noțiunii de „guvern” luată în această accepțiune s-a utilizat frecvent și cuvântul „minister” deși el este utilizat în mod curent pentru a desemna un organ central de specialitate al administrației publice (de exemplu, ministerul de interne), precum și cel de „consiliu de miniștrii”.

Ideea că guvernul este un al doilea organ al puterii executive, alături de șeful statului, s-a născut odată cu apariția regimului parlamentar. Spre deosebire de monarhiile absolute și de regimurile prezidențiale, în cadrul cărora puterea executivă aparține, cel puțin în principiu, în întregime șefului statului, miniștrii fiind integrați într-un cadru strict subordonat lui, în regimurile parlamentare se înfăptuiește pentru prima oară o bifurcarea a executivului: pe de o parte, iresponsabil din punct de vedere politic în fața parlamentului, iar, pe de altă parte, consiliul de miniștrii sau guvernul, având această responsabilitate. De aceea, faptul că, prin Constituția noastră a fost consacrată această bifurcare a executivului, este semnul că ea s-a îndepărtat de coordonatele regimului prezidențial pentru a se apropia, parțial, de modelul regimului parlamentar.

Constituția României din 1991, revizuită în anul 2003, normează regimul juridic al acestei intituții politice și administrative, prin capitolul III, intitulat generic „Guvernul”, art. 102 – 110, delimitând normativ aspecte aspecte cu privire la rolul, structura, învestirea și actele juridice ale Guvernului, incompatibilitățile și încetarea funcției de membru al Guvernului, precum și în ceea ce privește instituția primului ministru.

Faptul că ea a fost distinct încadrată într-un capital distinct față de „Administrația Publică” a lăsat impresia că Guvernul nu ar fi și el organ al administrației publice.

Procedând astfel, Constituția a făcut posibil ca, în literatura juridică a țării noastre, să se susțină că prin Constituția din 1991, a fost consacrată o nouă concepție constituțională, în sensul căreia „puterea executivă” căreia îi revine funcția de conducere generală a administrației publice, ar fi o categorie juridică distinctă de aceasta.

Guvernul este alcătuit din primul ministru și miniștri. Primul ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin.

Astfel, în alcătuirea Guvernului intră, pe de-o parte ministrul și miniștrii, iar pe de altă parte alți membri stabiliți de către legiuitor.

Articolul 3 al L. 90 / 2001, în art. 3 Alin. (2), dispune faptul că din Guvern pot face parte și miniștri delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Legiuitorul organic instituie două noi categorii de miniștri ce pot intra în componența Guvernului: miniștri de stat și miniștri – delegați. Existența acestor categorii de miniștri nu este obligatorie deoarece, prin faptul că aceștia trebuie prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere, este indubitabil că ei reprezintă opțiunea premierului în ceea ce privește structura propriei echipe guvernamentale. Cadrul constituțional al instituției Guvernului este completat de către legiuitor prin Legea 90 / 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului, modificată cu L. 132 /2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și completată cu modificări și completări ulterioare.

Conform art. 20 din L. 90 / 2001, aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului ministru, Secretariatul general al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Aparatul de lucru al primului ministru este alcătuit din :

Cancelaria Primului Ministru – este o structură fără personalitate juridică, în subordinea directă a primului ministru, finanțată din bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de Șeful Cancelariei, cu rang de ministru. Numirea și eliberarea acestuia din funție se face pe baza deciziei primului ministru. În cadrul Cancelariei primului ministru își desfășoară activitatea unul sau mai mulți secretari de stat și consilieri de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin decizie a Primului ministru.

Secretariatul General al Guvernului este o instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea primului ministru, condusă de un secretar general cu rang de ministru, ajutat de un secretar general adjunct, cu rang de secretar de stat, precum și, după caz, de unul sau mai mulți secretari de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin decizie a primului-ministru.

Rolul Secretariatului General, ca și componentă a Guvernului, este de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Organizarea și atribuțiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre de Guvern. Totodată, are un rol important deoarece, prin aparatul propriu, asigură continuitatea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură și stabilitate al guvernării.

Departamentul – reprezintă o structură organizatorică fără personalitate juridică și fără unități în subordine, subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare și sinteză în domenii de interes general în conformitate cu atribuțiile Guvernului.

În cadrul aparatului de lucru al Guvernului funcționează următoarele departamente:

– Departamentul pentru relația cu Parlamentul

– Departamentul pentru investiții străine și parteneriat public – privat

– Departamentul de luptă anti-fraudă – DLAF

– Corpul de control al Primului ministru

– Departamentul pentru relații interetnice

– alte departamente

4. Primul ministru

Instituția primului ministru își găsește fundamentare în art. 107 Alin. (1) din Constituție, acesta fiind cel care conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin.

Dispoziția constituțională normează instituția primului ministru ca un organism de conducere generică a Guvernului, cu rol de coordonare a activității acestuia și a miniștrilor, însă L. 90 / 2001 stabilește că între primul ministru și restul membrilor cabinetului, raporturile stabilite sunt în principal de subordonare, și doar în subsidiar de coordonare.

Primul-ministru exercită o funcție generală de reprezentare a Guvernului în relația acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale ale statului român.

Primul ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiunile ce derivă din această calitate.

Alte atribuții care cad în sarcina primului-ministru:

Numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din cadrul Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cadrul utilizării acestor funcții, personalul din cadrul aparatului de lucru al primului ministru, secretarii de stat, precum și alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.

Prezintă Camerei deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori. În unele cazuri, când aceste întrebări sau interpelări au legătură cu un anumit domeniu de activitate, poate desemna un membru al Guvernului să răspundă acestor întrebări sau interpelări.

Primul ministru contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

Actele emise de către primul-ministru în exercitarea atribuțiilor ce îi revin sunt deciziile, acestea, pentru a produce efecte juridice, trebuind să fie publicate în monitorul oficial al României.

Un lucru important de menționat este faptul că în situația încetării mandatului primului ministru, duce la încetarea mandatului întregului Guvern care poate să fie considerat demis și să înceapă procedura de formare a unui nou Guvern.

Funcționarea Guvernului

În sistemul român de drept, Guvernul este un organ colegial, iar activitatea sa se desfășoară prin intermediul ședințelor convocate și conduse de către primul ministru. La anumite ședințe poate lua parte și Președintele României, și anume la cele în cadrul cărora se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice sau dacă există o invitație din partea primului ministru.

În cazul participării Președintelui la ședințele desfășurate de către Guvern, acesta va prezida aceste ședințe, conform art. 24 alin. (3).

Potrivit legii, desfășurarea ședințelor Guvernului are loc de regulă săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

În cadrul ședințelor de Guvern se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării, precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, în vederea adoptării măsurilor corespunzătoare.

La ședințele Guvernului, pe lângă membrii Guvernului sau Președinte, conform art. 25 Alin. (3), pot participa în calitate de invitați, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorități administrative autonome, precum și orice alte presoane a căror prezență se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru.

Capitolul 5

Constituirea și componența Guvernului

Formarea Guvernului

Procedura de constituire și investire a Guvernului începe cu desemnarea de către Președintele Romaniei a unui canditat la functia de prim ministru în urma consultarii partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu exista o asemenea majoritate a partidelor reperezentate în parlament. Candidatul la functia de prim ministru va cere votul de încredere al Parlamentului pentru întreaga lista a guvernului și programul de guvernare. Acestea se dezbat de Camera Deputatilor și Senat în sedinta comuna. Parlamentul acorda încredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor și senatorilor.

In cazul în care Parlamentul nu este de acord cu propunerea privind persoana primului ministru, a persoanelor desemnate pentru functiile de ministrii ori a programului de guvernare, procedura se reia, putandu-se ajunge la dizolvarea Parlamentului de către Președintele Romaniei în cazul în care nu acorda votul de încredere în termen de 60 de zile de la prima solicitare, cu conditia să fie respinse doua solicitari de investire. Dizolvarea Parlamentului se poate faec numai după consultarea presedintilor celor doua camere și a liderilor grupurilor parlamentare. Procedura de învestire are semnificația formării Guvernului ca expresie a voinței celor două autorități publice alcătuite pe baza votului acordat de corpul electoral,

Prin învestirea Guvernului se înțelege complexul de acte și fapte juridice, cu procedurile corespunzătoare prevăzute de Constituție, pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.

Conform art. 85 Alin. (1) și art. 103 Alin. (1) din Constituție, procedura de învestitură este inițiată și finalizată de Președintele României. Ea presupune patru etape procedurale bine definite:

Etapa 1. Desemnarea de către Președintele României a unui candidat pentru funcția de prim-ministru

Etapa 2. Solicitarea de către candidatul pentru funcția de prim-ministru a votului de încredere al Parlamentului. Această solicitare trebuie făcută în mod obligatoriu în termenul de 10 zile de la desemnare.

Etapa 3. Acordarea votului de încredere de către Parlament asupra programului de guvernare și listei membrilor viitorului cabinet. Cele două camere ale Parlamentului reunite în ședință comună vor dezbate programul și lista guvernamentală și se vor pronunța prin adoptarea unei hotărâri cu votul majorității deputaților și senatorilor asupra încrederii acordate viitorului Guvern.

În fapt, dezbaterile în ședința comună a Camerelor nu pot avea decât un caracter formal și un rol de informare a parlamentarilor, programul de guvernare și lista Guvernului neputând fi modificate din moment ce anterior a fost solicitat de către candidatul la funcția de Prim-ministru un vot de încredere asupra unor aspecte distinct individualizate – program și listă.

Termenul în care Parlamentul trebuie să se pronunțe prin vot asupra acordării încrederii în viitorul Guvern, prin interpretarea dispozițiilor constituționale ale art. 89 Alin. (1), este de 60 de zile. Neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură, poate avea drept rezultat dizolvarea de către Președinte a Parlamentului. În acest context, al posibilității șefului statului de a dizolva legislativul, termenul de 60 de zile nu reprezintă un termen de decădere, iar acordarea ulterioară a votului de încredere atrage automat obligația corelativă de numire a Guvernului în funcție și imposibilitatea dizolvării Parlamentului.

Etapa 4. Numirea primului ministru și a Guvernului de către Președintele României, finalizată prin depunerea jurământului de credință. În urma obținerii votului de încredere, Președintele este obligat să procedeze la numirea în funcție a Guvernului, neavând facultatea de a se opune acestui lucru, dat fiind faptul că voința Parlamentului a fost exprimată și prevalează asupra unei eventuale schimbări a opțiunii șefului statului. Data depunerii jurământului constituie data la care Guvernul, în întregul său și fiecare membru în parte, își exercită mandatul.

Componența Guvernului

Componența

Legea nr. 90 / 1991 a fost pusă în consonanță cu dispozițiile art. 102 Alin. (3) din Constituție, unde se prevede că Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri.

Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul – ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Condițiile pentru dobândirea calității de membru al Guvernului

Pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului trebuie să fie îndeplinite condițiile generale prevăzute în art. 16 Alin. (3) din Constituție cu privire la funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, care pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Aceste condiții au fost completate de Legea Cadru nr. 90 / 2001 în art. 2 și astfel:

Persoanele de bucură de exercițiul drepturilor electorale

Nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile prevăzute în Cartea I, titlul IV, Legea 161 / 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Incompatibilități

Reglementarea generală a incompatibilităților funcției de membru al Guvernului se regăsește în Constituție la art. 105 Alin. (1) – „Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții, cu excepția celei de deputat sau senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial”.

Aceste incompatibilități sunt completate cu cele din L. 90 / 2001, art. (4) astfel pot fi membrii ai Guvernului persoanele care nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate referitoare la:

Exercitarea altei funcții de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator.

Exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial

Exercitarea de acte de comerț, cu excepția vânzării sau cumpărării de acțiuni ori alte titluri de valoare

Exercitarea funcției de administrator ori de cenzor la societățile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăți ori de membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților naționale

Exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații străine, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Durata mandatului Guvernului

În ce privește durata mandatului Guvernului, ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului, adică de 4 ani, care se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență până la încetarea acestora, dar nu există o prevedere constituțională expresă în acest sens.

Încetarea mandatului Guvernului poate să intervină în situația încetării mandatului Parlamentului care i-a acordat votul de învestitură, prin validarea alegerilor parlamentare generale sau în următoarele situații:

Prin introducerea unei moțiuni de cenzură, art. 113 din Constituție rezultat în urma retragerii încrederii acordate de Parlament, cu votul majorității deputaților și senatorilor

Prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului dacă a fost introdusă o moțiune de cenzură și aceasta a fost aprobată

În cazul în care primul-ministru se află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului, și anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, a revocării, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege

Dacă primul-ministru se află în imposibilitatea exercitării atribuțiilor pentru o perioadă de timp mai mare de 45 de zile

Având în vedere că, în condiții normale, mandatul Guvernului coincide cu cel al Parlamentului, prelungirea de drept a mandatului se poate face în condițiile art.-lui 63 alin. (1) din Constituție.

Durata funcției de membru al Guvernului

Încetarea funcției de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. 106 și 107 alin. (4) din Constituție precum și în condițiile aplicării art.-lui 109.

Conform art.-lui 106 funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Demisia reprezintă o manifestare unilaterală de voință a unui membru al Guvernului de a renunța la această funcție publică. Potrivit L. 90 / 2001 art. 6, demisia din funcția de membru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris Primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii

Revocarea reprezintă, de regulă, o sancțiune politică, ca o consecință a pierderii încrederii de care s-a bucurat un membru al Guvernului din partea formațiunii sale politice. Revocarea se face la propunerea primului-ministru și se dispune de către Președinte în condițiile art.-lui 85 alin. (2) din Constituție. În cazul în care a fost solicitată urmărirea penală sau trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, activitatea sa este suspendată conform art.-lui 109 alin. (2).

Pierderea drepturilor electorale poate fi o consecință a punerii sub interdicție a alienaților sau debililor mintali ori poate avea caracterul unei pedepse complementare sau accesorii în cazul celor condamnați definitiv și irevocabil la executarea unor pedepse cu închisoarea, în condițiile art. 64 și 65 din Codul Penal.

Răspunderea membrilor Guvernului poate fi atrasă și de alte situații care intră sub incidența Legii 115 / 1999 cu modificările și completările ulterioare, privind răspunderea ministerială.

Capitolul 6

Atribuțiile și actele Guvernului

Atribuțiile Guvernului

În realizarea funcțiilor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții reglementate în Secțiunea a 3-a a L. 90 / 2001.

Art. 11., Legea 90 / 2001

În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) exercită conducerea generală a administrației publice;

b) inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;

c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;

d) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;

e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;

f) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;

g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;

i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;

j) asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;

k) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;

l) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;

n) acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română, în aceleași condiții;

o) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;

r) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.

Actele Guvernului

În activitatea desfășurată de către Guvern acesta adoptă acte juridice dar și acte de natură politică, cum ar fi – programul de guvernare, asumarea răspunderii anumitor declarații politice etc.

Conform art. 108 din Constituție, guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe (art. 1), hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor iar ordonanțele se emit în temeiul unor legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Acest lucru presupune că hotărârile de Guvern vor interveni „în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care, fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern”. Drept urmare, ca acte administrative, hotărârile de Guvern au caracter praeter legem și secundum legem, fiind adoptate numai în temeiul unei legi în vigoare și neputând depăși cadrul normativ al acesteia.

Hotărârile de Guvern realizează competența originară a Guvernului, de autoritate executivă, adică de autoritate care își propune în principal să pună în aplicare legea.

Acestea sunt supuse controlului de legalitate exercitat în instanțele judecătorești, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554 / 2004.

Hotărârile de Guvern sunt supuse regulii semnării de către primul ministru și contrasemnării de miniștri care au obligația punerii lor în executare.

Hotărârea de Guvern se publică în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței, în cazul nepublicării. De la această regulă Constituția admite o excepție, respectiv, hotărârile care au caracter militar și care se comunică numai instituțiilor interesate.

Hotărârile de Guvern pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual.

Ordonanțele sunt reglementari cu putere de lege prin care Guvernul „legifereaza” putand modifica sau abroga legile ordinare, în temeiul delegarii legislative acordate de Parlament, conform articolului 115 alin. (1) din Constitutie. Acest lucru înseamnă că numai Parlamentului îi este recunoscut dreptul de a adopta norme juridice primare. Guvernul poate să facă acest lucru doar în virtutea unei împuterniciri speciale pe care o primește. Una dintre consecințele naturii lor juridice diferite este aceea ca hotararile guvernului sunt supuse controlului de legalitate pe calea conteciosului administrativ, în timp ce ordonantele sunt supuse controlului de constituionalitate ca și legile.

Astfel, delegarea legislativă, ce dă posibilitatea Guvernului de a emite ordonanțe se poate realiza:

Prin intermediul unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, situație în care ne aflăm în prezența delegării de ordin legal, concretizată în adoptarea unei ordonanțe obișnuite, propriu-zise

Poate fi opera legiuitorului constituant, în cazul ordonanțelor de urgență

Rolul ordonanței de urgență este astfel de a înlocui legea, pe când hotărârea de Guvern pune legea în executare.

Ordonanțele emise prin intermediul unei legi speciale de abilitare pot interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice.

Legea de abilitare va putea cuprinde două categorii de clauze:

Clauze cu caracter obligatoriu, respectiv domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe care nu se supun aprobării parlamentului

Clauze cu caracter facultativ, respectiv posibilitatea ca ordonanța să fie supusă aprobării Parlamentului dacă legea de abilitare cere expres acest lucru.

Parlamentul are posibilitatea să aprobe ordonanțele, ceea ce îi dă posibilitatea de a le modifica sau a le respinge, în tot sau în parte.

Pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge propriile ordonanțe. După expirarea acestei perioade, Guvernul nu mai poate emite ordonanțe și nici să revină asupra celor adoptate.

În viața fiecărui stat pot interveni situații în care Parlamentul se află în imposibilitatea de a se întruni pentru a legifera.

Conform art.115 Alin. (4) din Constituție, Guvernul poate să emită și ordonanțe de urgență.

Acestea pot fi emise în „situații de urgență” pentru care nu mai este necesară o delegare, ele fiind adoptate în temeiul delegării de ordin constituțional. Conform art. 115 Alin. 5 Ordonanța de Urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunerea sa, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta se consideră aprobată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 Alin. (1).

Există și excepții pentru care nu pot fi emise ordonanțe de urgență și anume: cele din sfera legilor constituționale, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

RAPORTURILE CONSTITUȚIONALE DINTRE PREȘEDINTE ȘI GUVERNUL ROMÂNIEI

Capitolul 1

Raporturile instituționale ale Președintelui României cu Guvernul

Din punct de vedere semantic, termenul „instituție” își trage rădăcinile din verbul latin „institutio” (a întemeia, a ridica, a așeza cu temei) sau din „institutum”(obicei, principiu de organizare, așezământ).

Succesul conceptului modern de „instituție” este atestat, pe de o parte, de difuziunea termenului în afara gândirii juridice, în gândirea economică, politică, filozofică și sociologică și, pe de altă parte, prin apariția și răspândirea teoriilor instituționaliste în domenii disciplinare cât mai vaste.

Astfel, după cum arată Jean Louis Bergel, pentru istorici, instituția se referă la descrierea fenomenelor sociale care s-au manifestat și dezvoltat în trecutul unei societăți date și care aparțin în același timp dreptului și obiceiurilor, ea studiază clasele sociale, familia, statul, biserica, economia etc., ca expresie a unei epoci și a evoluției unei civilizații.

„Pentru juriști, instituțiile nu sunt corpuri sociale, ci „corpuri de regului”, organizate în jurul unei idei conducătoare, de exemplu organizarea familiei, a proprietății, a statului.”

„Caracterul instituțional al statului se manifestă prin faptul că el constituie o organizație umană întemeiată pe un număr de regului de drept, organizație în cadrul căreia se desfășoară activități în vedrea înfăptuirii unor scopuri sociale determinate.”

Sistemul instituțional românesc reprezintă ansamblul relațiilor dintre diferite puteri și autorități ale statului. Pot fi distinse:

Autoritatea deliberativă – îndeplinind în principal funcția legislativă

Autoritatea prezidențială – îndeplinind funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, de reprezentare a statului român și de garant al independenței naționale și teritoriale a țării

Autoritatea guvernamentală – având funcție principală asigurarea înfăptuirii politicii interne și externe a țării și exercitarea generală a administrației publice.”

„Pentru cazul concret al României există două categorii de guvernanți: Președintele și Guvernul, între aceste două autorități existând o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fie definit ca unul semiprezidențial, deoarece șeful statului nu are un rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul mesajelor, în raport cu Curtea Constituțională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu guvernul sau împreună cu acesta, precum și dreptul de a recurge la referendum.”

Sistemul constituțional românesc a consacrat un executiv bicefal compus din președintele României, pe de-o parte, și Guvern, condus de primul ministru, pe de altă parte.

Așadar Președintele României face parte din puterea executivă și, în această calitate, îndeplinește prerogativele esențiale acestei puteri, având o serie de atribuții administrative, dar și unele cu caracter politic. Într-o formulare generică, în doctrina românească s-a apreciat că toate atribuțiile Președintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului și, respectiv, de mediere între puterile statului, între stat și societate, sunt atribuții din sfera executivului.

Constituția îi conferă Președintelui României o fizionomie dublă:

Șef al statului, fără ca un text Constituțional să folosească expres această denumire, deopotrivă valabilă pentru formele de guvernământ monarhice, ca și pentru cele republicane. În această calitate Președintele României reprezintă statul român, raporturile interne și internaționale și mediază raporturile între puterile statului și între stat și societate.

Autoritate publică de vârf a puterii executive. În această calitate îi revin atribuții din sfera executivului. Și unele din atribuțiile ce-i revin ca reprezentant al statului intră în sfera puterii executive.

Prin rolul și funcțiile sale constituționale Președintele României trebuie să fie factorul care să descurajeze excesul de putere a Parlamentului și al Guvernului. Președintele are la îndemână mai multe mijloace de acțiune între care pot fi menționate: consultarea Guvernului și participarea la ședințele acestuia.

Rolul președintelui este tocmai de a preveni derapajele, el neavând puterea de sancționare. Aici este filozofia creionării poziției și rolului președintelui într-un regim semi-prezidențial. Dacă Constituția i-ar da Președintelui atribuții efective de comandă, de conducere la nivel macropolitic, ar trebui să-i stabilească și responsabilități concrete și totodată să fixeze și autoritatea în fața căreia acesta ar răspunde în exercitarea atribuțiilor sale.

Rolul de mediator al președintelui rezultă din faptul că el nu poate fi membru al vreunui partid politic în timpul mandatului său. În sistemul constituțional românesc, președintele are suficiente instrumente pentru a fi mediator:

Poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, care pot constitui o sursă importantă pentru propuneri legislative parlamentare, mai ales dacă mesajele conțin și concluzii ale unor analize științifice profunde ale diferitelor aspecte ale dezvoltării sociale. Avem în vedere în acest sens: scrisori, cereri, solicitări.

Are dreptul constituțional de a participa la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice, caz în care va prezida ședințele. Totodată poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită

Nu are atribuții de natura celor conferite Guvernului, dar are dreptul constituțional de a contribui substanțial și decisiv la formarea unei majorități parlamentare care va forma și susține Guvernul pe întreaga durată a mandatului acestuia și a programului său legislativ.

Aceste exemple la care se mai adaugă și alte prerogative constituționale, fac din Președintele României un instrument de echilibru între Parlament și Guvern. Dacă analizăm cu atenție dispozițiile constituționale care stabilesc raporturile Președintelui cu Parlamentul și Guvernul, deducem că președintele nu are atribuții decizionale ci doar o putere de „mediere”, de care Parlamentul și Guvernul trebuie să țină seama și pe care Președintele trebuie să le exercite cu bună credință, inteligență și înțelepciune.

Raporturile instituționale dintre autoritățile statului trebuie să se manifeste în spiritul normelor constituționale referitoare la loialitatea constituțională, fondată cel puțin pe colaborarea și controlul reciproc între ele, comportamentul loial este o prelungire a principiului separației / echilibrului puterilor în stat.

Acest principiu al cooperării loiale între instituții presupune atitudini din care să rezulte că fiecare autoritate publică își cunoaște clar competențele dar cunoaște și competențele celorlalte autorități, mai ales ale acelora din sfera raporturilor constituționale în care este implicată.

În România, obligația de loialitate nu are o consacrare expresă în Constituție, aceasta fiind dedusă de către Curtea Constituțională pe calea interpretării normelor Legii fundamentale. Jurisprudența Curții a evoluat de la o simplă enunțare a conceptelor de „loialitate” și „comportament loial” la circumstanțierea unor „norme de loialitate constituțională” derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituție – cel al separației și echilibrului puterilor în stat. Chiar dacă obligația menționată nu are o consacrare constituțională expresă, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale în întregul lor, ca unitate a considerentelor și dispozitivului, determină astfel încât cele statuate în motivarea deciziilor să se impună tuturor subiectelor de drept.

Capitolul 2

Raporturile constituționale dintre Președinte și Guvern

Articolul 85

În Constituția României, la art. 85, sunt prevăzute atribuțiile Președintelui României legate de numirea Guvernului – „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”, prevederi care trebuie coordonate cu cele din art. 103 Alin. (1) care impun anumite condiții de formă „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării pertidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”.

„Exercitarea acestei atribuții prezidențiale are loc în cadrul funcției de mediere pe care o exercită Președintele României și presupune organizarea de consultări politice în interiorul formațiunii politice care deține majoritatea în Parlament sau în lipsa unei majorități, consultări cu toate partidele politice reprezentate în Parlament. Aceste consultări au ca scop și realizarea unei majorități în cadrul votului de încredere a Guvernului. Astfel, din conținutul art. 103 Alin. (1) procedura de învestire parcurge două faze procedurale. În primă fază Președintele desemnează candidatul la funcția de prim-ministru și în a doua se acordă votul de încredere, dacă forul legislativ acceptă programul de guvernare și lista Guvernului.”

„O primă observație se referă la faptul că șeful statului desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și nu numește prim-ministrul. Președintele numește întreg Guvernul, nu doar pe prim-ministru, dar după ce Parlamentul acordă votul de învestitură întregii echipe guvernamentale. Așadar, Parlamentul votează structura Guvernului și programul său politic, și nu persoana. La fel, Președintele statului numește întreaga echipă guvernamentală și nu persoane individuale. De aici rezultă și responsabilitatea politică a Guvernului care este una colectivă și nu individuală, fiecare membru al Guvernului răspunzând politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia, așa cum prevede art. 109 din Constituție.”

O a doua observație se referă la faptul că textul constituțional nu impune șefului de stat obligativitatea desemnării pentru funcția de prim-ministru a unei persoane implicate politic sau care este membru al Parlamentului. Președintele poate propune pentru această funcție orice persoană, însă trebuie să țină cont că aceasta are nevoie de sprijinul larg al partidelor parlamentare care dau vot de învestitură Guvernului. Este o condiție obligatorie de care trebuie să se țină cont.

Așadar, desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru se va realiza de către Parlament, fie ca urmare a obținerii de către un singur partid a majorității absolute în Parlament în urma scrutinului electoral, fie ca urmare a formării unor majorități transparente între mai multe partide sau formațiuni politice, pre sau post-electoral. De asemenea, desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru se va realiza de către Președinte în alte condiții atunci când nu există o majoritate parlamentară.

În cazul desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru, atunci când un partid politic are majoritatea absolută în Parlament, Președintele va desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament.

Referitor la interpretarea acestor norme constituționale, în doctrină s-a susținut că „având în vedere modul clar în care s-a exprimat legiuitorul constituant, interpretarea textului în sine nu ridică probleme deosebite, în sensul că Președintele este obligat să consulte numai acel partid care are majoritatea absolută în Parlament, respectiv minimum de jumătate plus unul din numărul total al deputaților și senatorilor.”

Rezultă că Președintele va consulta conducerea partidului care are majoritatea absolută în Parlament și, la propunerea acesteia, va desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru în persoana propusă de conducerea partidului respectiv.

Apreciem că în această situație regula generală este aceea că Președintele României nu poate avea nici o inițiativă personală referitoare la desemnarea acestui candidat, deoarece textul constituțional nu-i permite acest lucru. Cu alte cuvinte, Președintele României va fi obligat să respecte propunerea conducerii partidului în cauză, în sensul că va desemna drept candidat pentru funcția de prim-ministru persoana propusă de partidul respectiv.

Ce se întâmplă însă dacă Președintele României, după consultarea partidului care are majoritatea în Parlament, nu este de acord cu persoana propusă de partid pentru a fi desemnată pentru funcția de prim-ministru? Precizăm că Președintele României poate invoca diferite argumente prin care să justifice refuzul său de a desemna persoana respectivă. Menționăm că această situație nu este reglementată de normele constituționale deși, în practică se poate ivi în orice moment.

Această situație nou creată poate provoca o criză politică cu consecințe negative în plan economic, social și politic. Deblocarea situației se poate produce prin sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 34 și urm. din din Legea nr. 47 / 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Până la pronunțarea Curții Constituționale, apreciem că, într-o asemenea situație, se impune reluarea consultărilor între Președinte și conducerea partidului în cauză, urmând ca situația să fie deblocată prin acceptarea persoanei în cauză de către Președinte, fie prin realizarea de către partidul respectiv a unei alte propuneri.

În cazul în care nici un partid nu deține majoritatea absolută în Parlament, desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru se va face de către Președintele României, după consultarea partidelor parlamentare.

Având în vedere practica în domeniu, precum și interpretarea normelor constituționale, apreciem că și de această dată vom avea în vedere mai multe variante.

Președintele va proceda la consultarea tuturor partidelor parlamentare, luând act de propunerea fiecăruia dintre ele. După consultare, Președintele va putea desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, cu condiția ca acesta să fie ales din rândul persoanelor propuse de partidele parlamentare.

În această situație președintele va trebui să ia în calcul eventualele condiții care s-ar putea institui și urmărind acordarea votului de încredere de către Parlament, să desemneze acel candidat care va putea forma Guvernul și va obține votul de învestitură al Parlamentului. Singura situație în care Președintele poate desemna candidatul pe care-l dorește pentru a ocupa funcția de prim-ministru este când partidele nu propun nici o persoană pentru această funcție.

Această situație apare atunci când, deși nici un partid nu are majoritatea absolută în Parlament, s-a creat o alianță pre sau post-electorală transparentă, din care rezultă o majoritate parlamentară absolută.

În viața parlamentară românească alianțele politice s-au încheiat și s-au desfăcut în funcție de anumiți factori de la o sesiune la alta și chiar în timpul aceleiași sesiuni parlamentare, ceea ce imprimă o anumită slăbiciune în realizarea programului de guvernare. În plus, grupul parlamentar al minorităților naționale a devenit prin tradiție o extensie normală a majorității parlamentare, sporită artificial cu 18 voturi, în Camera Deputaților. Dacă adăugăm la aceasta frecventele desprinderi din diferite grupuri a unor deputați și senatori care trec de la un grup la altul, avem oglinda dificultății păstrării unei majorități parlamentare stabile.

Formarea unei majorități parlamentare confortabile și stabile este greu de realizat în absența unui partid politic care să obțină majoritatea absolută voturilor electoratului, situație în care îi vor reveni mai mult de jumătate din numărul mandatelor de deputat și senator. Ridicarea pragului electoral pentru a permite intrarea în Parlament a unui număr mai mic de partide cu forță organizatorică în colegiile electorale, desprinderea grupului minorităților naționale de grupul parlamentar majoritar ar fi o soluție pentru configurarea politică a Parlamentului în cel mult patru sau cinci fomațiuni, inclusiv grupul minorităților.

În această situație, președintele va avea posibilitatea să aleagă una din cele două posibilități, respectiv desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru din rândul oricărui partid parlamentar, ori desemnarea candidatului propus de coaliția majoritară.

În cazul supus analizei, în urma acestor consultări s-a format o coaliție a celor mai puternice două formațiuni politice reprezentate în parlament, dintre care una candidase sub forma unei alianțe – ale căror paradoxuri exced demersului nostru științific – coaliție bazată pe o majoritate mai mult decât confortabilă, de peste 70% dintre parlamentari.

Negocierile pentru formarea Guvernului au dus însă la o situație inedită, apărută pentru prima dată în desfășurarea procedurii de învestitură, și anume cea a depunerii mandatului încredințat de Președinte, de către candidatul desemnat la funcția de prim-ministru, înainte de a se fi prezentat în fața Parlamentului pentru solicitarea votului de învestitură. Ca urmare a situației create, Președintele României a emis Decretul nr. 1318 / 2008 revocând Decretul nr. 1316 / 2008 prin care îl desemnase pe primul candidat la funcția de prim-ministru, „având în vedere depunerea de către acesta a mandatului încredințat de Președintele României”.

În aceeași zi, după consultarea reprezentanților partidelor ce formaseră coaliția majoritară, Președintele României emite Decretul nr. 1319 / 2008 pentru desemnarea unui nou candidat la funcția de prim-ministru, în persoana președintelui unuia din cele două partide majoritare, din coaliția nou creată. De reținut în acest context că nu există vreo prevedere constituțională expresă, cu privire la apartenența politică a candidatului desemnat la funcția de prim-ministru, care poate fi și o persoană neînregimentată politic, un tehnocrat, dar în egală măsură, și se pare că aceasta e tendința, un om politic, eventual liderul partidului majoritar, cum s-a mai întâmplat.

O a treia observație se referă la votul de încredere acordat de către Parlament Guvernului format. Parlamentul acordă votul său de încredere întregii echipe guvernamentale, inclusiv prim-ministrului și nu fiecărui membru al său. Parlamentul votează nu doar compoziția Guvernului, ci și programul său politic, astfel că în cazul unei răspunderi politice în fața Parlamentului, Guvernul răspunde colectiv și nu individual pentru activitatea fiecărui ministru în parte.

Candidatul pentru funcția de prim-ministru numit de Președintele României în urma consultărilor pe care acesta le-a avut potrivit art. 103 Alin. (1) din Constituție, are la dispoziție un termen de 10 zile pentru a cere votul de încredere din partea Parlamentului asupra programului de guvernare și a listei Guvernului. Constituția nu prevede ce opțiuni are candidatul desemnat pentru ocuparea funcției de premier, dacă la împlinirea termenului de 10 zile de la numire, nu este în măsură să se adreseze Parlamentului. În literatura de specialitate s-a spus că termenul de 10 zile nu este un termen de decădere, astfel încât acesta poate fi depășit. Termenul de 10 zile privește două categorii de raporturi: raporturile candidatului pentru funcția de premier, cu Parlamentul, căruia trebuie să-i solicite votul de încerdere și raporturile Președintelui cu cel desemnat ca posibil prim-ministru. Viitorul premier are două posibilități de acțiune, dacă nu are siguranța că se poate încadra în termenul de 10 zile: să renunțe la mandatul primit și să-l depună în mâinile Președintelui, sau să continue elaborarea programului și a listei Guvernului, riscând nerăbdarea majorității și criticile întemeiate ale opoziției. În ceea ce privește raporturile Președintelui cu cel pe care l-a desemnat pentru a cere votul de încredere, după împlinirea termenului de 10 zile, dacă acesta nu a solicitat votul de încredere, șeful statului îi poate revoca mandatul și să declanșeze noi consultări.

Rolul constituțional al Președintelui României în procedura de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru, având ca suport constituțional art. 80 din Constituție, are rostul de a se asigura că persoana propusă la nivelul Legislativului prezintă garanțiile de profesionalism, experiență politică, notorietate politică internă și internațională, moralitate, personalitate, aptă să conducă destinele unei țări.

Alineatul (2) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală sau vacanța funcției de membru al Guvernului.

În caz de remaniere, Președintele României este cel care revocă și numește unii membri ai Guvernului, la propunerea primului ministru. Această atribuție explică și celelalte prerogative prezidențiale față de Guvern: înlocuirea temporară a primului ministru sau a altui membru al Guvernului, în condițiile art. 107 alin. (2) din Constituție; consultarea de către Președinte a Guvernului (art. 86 din Constituție); participarea Președintelui la ședințele Guvernului (art. 87 din Constituție); cererea de punere sub urmărire penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor și posibilitatea suspendării acestora din funcție (art. 109 din Constituție).

Remanierea despre care face vorbire acest articol se referă doar la remanierea unor membri ai Guvernului, și nu la remanierea prim-ministrului, deoarece schimbarea din funcție a primului-ministru echivalează cu schimbarea Guvernului.

Constituția României prevede în art. 85 alin. (2) că „în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”, iar art. 10 din Legea nr. 90 / 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor prevede că „numirea în funcția de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, se face de Președintele României, la propunerea primului-ministru”.

O dispută politică și doctrinară aprinsă s-a iscat în jurul competenței președintelui de a numi, în contextul remanierii guvernamentale sau a vacantării unui post ministerial la propunerea primului-ministru, un nou membru/membri ai Guvernului [în condițiile art. 85 alin. (2)]. Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin Decizia nr. 98 / 2008 referitor la conflictul juridic de natură constituțională existent între Guvern și Președinte cu privire la numirea unui nou ministru de justiție.

Decizia Curții Constituționale a României pare însă discutabilă – Curtea Constituțională s-a pronunțat în favoarea dreptului Președintelui de a respinge motivat, o singură dată, propunerea primului-ministru pe considerentul realizării echilibrului puterilor în stat – în condițiile în care ministrul nominalizat, odată numit, ar urma, după caz, să suporte rigorile răspunderii politice și juridice în fața Parlamentului. Echilibrul s-ar realiza în acest caz prin funcția de control a Parlamentului. Președintele nu are atribuții formale constituționale, de ce ar avea un drept propriu de apreciere în momentul remanierii acestuia?!

Este cert însă că remanierea guvernamentală s-a dovedit una din puținele instituții constituționale unde competențele Președintelui și ale primului-ministru au intrat în conflict, tinzând spre un blocaj politic și guvernamental.

O situație specială a apărut în anul 2009 când primul-ministru a solicitat Președintelui României, în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituția republicată, revocarea viceprim-ministrului, Ministru al Administrației și Internelor, evocând public două motive ce l-au determinat să recurgă la acest gest. Președintele României a cerut celui de-al doilea partid aflat în coaliție fie să desemneze o altă persoană din partid, fie un independent, fie chiar un reprezentant al opoziției pentru a-l numi ministru. În fața refuzului declarat public de a accepta revocarea ministrului aflat în funcție, două zile mai târziu, Președintele României a răspuns solicitării premierului, motivând cu afirmația că niciodată nu a refuzat vreo cerere de revocare și a emis două decrete, primul de revocare a viceprim-ministrului, Ministru al Administrației și Internelor – Decretul Președintelui 1357 / 2009, 01.10.2009 – iar cel de-al doilea de desemnare a unui membru pentru a îndeplini interimar funcția de viceprim-ministru, Ministru al Administrației și Internelor – Decretul Președintelui 1358 / 2009, 01.10.2009.

De menționat faptul că aceste schimbări au avut loc într-un moment foarte important în preajma alegerilor prezidențiale, primul tur de scrutin urmând să aibă loc pe 22 noiembrie 2009.

O primă problemă care se ridică privește dublul cumul, unde ministrul Dezvoltării Regionale și Locuinței a dobândit titlul de interimar, atât de viceprim-ministru cât și cea de Ministru de Interne. Pe cale de consecință, pe durata interimatului – care nu poate depăși 45 de zile, conform art. 107 alin. (4) din Constituția republicată și art. 9 alin (2) din Legea 90 / 2001 cu modificările și completările ulterioare.

Chiar dacă nu poate fi identificat un text constituțional sau legal care să interzică o asemenea ipoteză, considerăm că ar fi vorba de cumularea a încă două demnități publice în interiorul Guvernului pe lângă cea inițială, ceea ce nu poate fi admis.

Sintagma “remaniere guvernamentală” poate fi interpretată, în opinia noastră, ca o modificare survenită în componența Guvernului investit de Parlament, în sensul că în locul unuia sau unor miniștri, titulari ai unor portofolii ministeriale aprobate inițial de Parlament, sunt numiți alți miniștri. În acest context, apreciem că primul-ministru nu poate propune Președintelui, în cazul unei remanieri guvernamentale, alte persoane care să ocupe posturi de miniștri în cazul înființării unor noi ministere, remanierea privind numai miniștrii aflați în funcție și investiți de Parlament odată cu întreg Guvernul.

Remanierea guvernamentală semnifică o modificare în componența Guvernului, deja aprobat de Parlament. Remanierea poate interveni ca o sancțiune față de activitatea pe care un ministru a desfășurat-o în cadrul Guvernului sau ca urmare a intervenirii unor situații de incompatibilitate cu funcția de ministru.

În ceea ce privește competența de revocare și numire în funcție a unor miniștri de către Președinte la propunerea primului-ministru apreciem că soluția adoptată de legiuitorul constituant se înscrie în practica generală adoptată de statele cu regimuri semi-prezidențiale, parlamentare sau monarhii constituționale.

În ceea ce privește motivele pentru care primul-ministru solicită președintelui revocarea și numirea în funcție a unor miniștri în cadrul unei remanieri guvernamentale, acestea nu au nici o importanță, primul-ministru fiind cel care-și asumă responsabilitatea.

Important de reținut este faptul că, de această dată, așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională, Președintele, din anumite motive, poate refuza o singură dată o propunere de numire a unui ministru.

Având în vedere faptul că funcția de ministru este una politică, iar cei doi șefi ai executivului, Președintele României și primul-ministru, pot avea uneori divergențe în ceea ce privește numirea unei persoane sau alta pe această funcție, constituantul a luat în calcul acest lucru și a instituit un termen de 45 de zile în care un minister să poată fi gestionat de către un ministru interimar. În toată această perioadă de 45 de zile, Președintele și primul-ministru trebuie să găsească o soluție de numire a unui nou ministru pentru a nu se ajunge la un conflict juridic de natură constituțională între cele două autorități și chiar o criză instituțională.

În privința modului de derulare a demersului de desemnare a unui nou ministru pentru un post vacant sau al cărui titular a fost remaniat, atât Președintele României, cât și prim-ministrul trebuie să se manifeste, în spiritul normelor constituționale referitoare la loialitatea constituțională, fondată cel puțin pe colaborarea și controlul reciproc între instituțiile statului.

Propunerea unui nou membru al Guvernului trebuie, în mod obligatoriu, precedată de anumite consultări și informări reciproce între prim-ministru și Președinte.

Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, că „în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României, neavând drept de veto, poate să ceară primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcția de ministru. Motivele cererii președintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție, nu are decât dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru, iar nu și competență decizională. Ca și în cazul exercitării celorlalte atribuții prevăzute în Constituție, Președintele rămâne răspunzător politic, în fața electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru și Guvernul rămân răspunzători politic în fața Parlamentului”. În ceea ce privește posibilitatea prim-ministrului de a reitera aceeași propunere, Curtea a stabilit că „această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsușirii propunerii de către Președintele României. Așadar, primul-ministru are obligația să propună pentru funcția de ministru o altă persoană.”

Vacanța funcției de membru al Guvernului intervine în caz de renunțare de bunăvoie la funcție, prin demisie, sau dacă a intervenit decesul persoanei care îndeplinește funcția.

Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că, „potrivit art. 106 din Constituție, funcția de membru al Guvernului încetează, printre alte cazuri, și în urma demisiei. Demisia este un act juridic unilateral de voință al titularului funcției și care nu este susceptibilă de control sau aprobare; despre demisie se ia doar act. În conformitate cu art. 6 din Legea 90 / 2001, demisia se anunță public, se prezintă în scris primului-ministru și devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Caracterul ei irevocabil îl privește numai pe autorul demisiei, și aceasta înseamnă că autorul nu mai poate reveni, retrăgându-și demisia. Prin urmare, în caz de demisie, Președintele României, la propunerea primului-ministru, care înaintează demisia și îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de demisie și să declare vacantă funcția de membru al Guvernului.

Ministrul demisionar, chiar dacă demisia a devenit irevocabilă, poate continua îndeplinirea unor acte ale funcției până la data la care Președintele ia act de demisie și declară funcția vacantă, fiind de principiu admis că demisionarul poate continua activitatea o perioadă de timp după devenirea irevocabilă a demisiei.

Constituția nu prevede un termen în limitele căruia Președintele României trebuie să-și exercite atribuția de a lua act de demisie și de a declara vacantă funcția și nici Legea nr. 90 / 2001 nu prevede un termen în această privință.”

„Alin. (3) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală ce are drept consecință schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului.

Sintagma „structura Guvernului” reprezintă modul de organizare și funcționare a Guvernului în ansamblul său, respectiv componența ministerială a acestuia. Cu alte cuvinte, structura Guvernului se va schimba ori de câte ori sunt desființate unele ministere, comasate în altele sau înființate noi ministere. Pentru aceasta este necesar un control parlamentar exercitat printr-un vot de aprobare a noului Guvern.”

„Propunerea de remaniere aparține primului-ministru și este făcută către Parlament. După ce Parlamentul aprobă propunerea primului-ministru, acesta transmite sub semnătură președinților Camerelor hotărârea de aprobare a noii structuri guvernamentale. În baza hotărârii Parlamentului, Președintele României, emite decretul sau decretele de numire a noilor membri ai Guvernului.”

Ultima etapă în derularea procedurii constituționale de învestire a Guvernului, este numirea noului Guvern de către Președinte. După emiterea decretelor prezidențiale de numire, membrii Guvernului vor depune jurământul prevăzut de art. 82 din Constituție în fața Președintelui. De la data depunerii jurământului, Guvernul, în întregul său, și fiecare membru în parte, își exercită mandatul conform art. 104 alin. (2) din Constituție.

Articolul 86

Consultarea Guvernului

Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.

Acest articol dă expresie colaborării celor două instituții, Președinte și Guvern, în ceea ce privește exercitarea puterii executive în România. Astfel, se prevede că Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită. Acest lucru nu afectează cu nimic însă imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă Președintele în exercitarea atribuțiilor sale, deoarece Constituția prevede modalități de consultare a șefului de stat nu doar cu Guvernul, ci și cu celelalte structuri ale statului, ba chiar cu cetățenii. Astfel, art. 88 din Constituție stipulează că Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, iar art. 90 prevede că șeful statului, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național.

Dispozițiile cuprinse în acest articol au menirea și de a realiza o colaborare și o permanentă comunicare între șeful statului și Guvern, mai ales că Președintele nu are posibilitatea de a participa la toate ședințele Guvernului, ci numai în anumite cazuri sau atunci când prim-ministrul îi solicită acest lucru . se realizează, astfel, un echilibru între cele două componente ale executivului și o coerență a politicii guvernamentale.

Dispozițiile sunt de mare însemnătate mai ales în condițiile în care avem de-a face cu situații de „coabitare” în care Președintele provine dintr-o formațiune politică, iar Guvernul este exponentul majorității parlamentare a unei alte formațiuni politice sau a unei coaliții de partide și în care este nevoie de un dialog permanent între cele două instituții cu atribuții executive pentru a nu se crea un blocaj instituțional.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a constat că: „potrivit art. 86 din Constituție, Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită, de unde rezultă că Președintele are libertatea să decidă care sunt problemele urgente și de importanță deosebită cu privire la care urmează să consulte Guvernul, precum și forma în care urmează să aibă loc consultarea”.

„Prin consultare se înțelege atât posibilitatea Președintelui de a cere părerea membrilor Guvernului asupra unor probleme de interes național, cât și solicitarea unei opinii Guvernului bazate pe date și informații pe care numai acesta le deține datorită întregului său aparat administrativ pe care îl are în subordine”

Articolul 87

Participarea la ședințele Guvernului

Președintele Guvernului poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații.

Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă.

Interpretarea prevederilor acestui articol trebuie făcută în strânsă legătură cu cele ale art. 86, având în vedere că în ambele cazuri avem de-a face cu o colaborare și o consultare între cele două instituții: Președinte și Guvern.

„Prima situație se referă la participarea Președintelui la ședințele Guvernului din proprie inițiativă. Cazurile în care acesta poate participa din inițiativă proprie sunt cele în care în Guvern se discută probleme legate de atribuțiile directe ale Președintelui: probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice. Aceste trei situații sunt limitative și de strictă aplicare, iar Președintele nu poate participa în alte cazuri din proprie inițiativă.”

Un conflict de această natură s-a iscat între Președintele Traian Băsescu și premierul Călin Popescu Tăriceanu în anul 2007, cînd acesta din urmă a inclus în ședința Guvernului pe ordinea de zi amânarea alegerilor europarlamentare.

Președintele Traian Băsescu a transmis premierului o scrisoare în care cerea să i se comunice ora la care începe ședința și explică de ce vrea să participe: „În calitate de Președinte al României, am susținut public faptul că alegerile pentru Parlamentul European reprezintă prioritatea politică majoră a etapei post-aderare”. Premierul i-a răspuns cu un refuz șefului statului: „Domnule Președinte, am luat act de scrisoarea pe care mi-ați trimis-o și prin care mă anunțați de decizia dumneavoastră privind participarea la Ședința de Guvern din 12 martie 2007. vă aduc la cunosțtință că, având în vedere prevederile Constituției pe care le-ați invocat, prezența dumneavoastră nu este justificată. Mai precis, nu ne aflăm în nici una din situațiile constituționale cere permit Președintelui României să participe la Ședințele de Guvern.”

În această situație, Președintele Traian Băsescu i-a răspuns premierului Tăriceanu, susținând că participarea la Ședința Guvernului de astăzi, nu este doar oportună, ci și obligatorie, și informându-l că, așa cum l-a anunțat, va participa la ședința executivului.

Articolul 91

În domeniul politicii externe, sfera atribuțiilor Președintelui este stabilită de articolul 91 din Constituție care prevede că:

Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociată de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil. Celelate tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.

Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României.

Având în vedere că politica externă reprezintă o zonă de preocupări atât pentru puterea legislativă cât și pentru puterea executivă, textul constituțional reglementează atribuțiile Președintelui în domeniul politicii externe. Sunt avute în vedere patru situații distincte:

încheierea tratatelor internaționale în numele României

acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în străinătate

aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice

acreditarea reprezentanților diplomatici străini în România pe lângă Președintele României

În contextul modificărilor constituționale în domeniul relațiilor externe ale României, inclusiv aderării la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și la Uniunea Europeană și având în vedere necesitățile de reglementare demonstrate de practica instituțiilor române în domeniul încheierii tratatelor, Parlamentul Românieie a adoptat în anul 2003 Legea 590 privind tratatele care este mult mai clară din punct de vedere al clasificărilor terminologice și procedurale în materia încheierii tratatelor internaționale.

În cadrul procedurii de încheiere a tratatelor internaționale, textul constituțional prevede mai multe etape ce trebuie parcurse în mod succesiv.

Tratatele la care România dorește să devină parte sunt negociate de către Guvern, apoi semnate de către Președinte și, într-o ultimă etapă, ratificate de Parlament.

Textul face distincție între tratatele internaționale semnate în numele României și alte tratate și acorduri internaționale. Astfel, pentru tratatele încheiate în numele României se parcurg trei etape succesive: negociere, semnare și ratificare. Fiecare etapă este îndeplinită de către autoritățile prevăzute de Constituție: negocierea făcută de Guvern, semnarea de către Președinte și ratificarea de către Parlament. Celelalte tratate și acorduri internaționale ce pot fi încheiate de diverse autorități ale statului la nivel departamental sau la alte niveluri, pot fi negociate și semnate potrivit practicii diplomatice și în conformitate cu legea de anumite persoane împuternicite „cu puteri depline” de către Ministerul Afacerilor Externe al României.

Negocierea este prima fază în procesul de elaborare a oricărui tratat internațional.

Pentru aprobarea inițierii negocierilor unui tratat la nivel de stat, Ministerul Afacerilor Externe, singur sau, după caz, împreună cu ministerul sau autoritatea administrației publice centrale în competențele căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat, elaborează un memorandum care va fi avizat de către toate ministerele în competențele cărora se află din punct de vedere substanțial celelalte domenii reglementate prin tratat și însușit de către Guvern prin semnătura șefului Guvernului, după care va fi înaintat spre aprobare șefului de stat.

În cazul tratatelor multilaterale și bilaterale la nivel de stat, inclusiv cu instituții financiare internaționale cu caracter predominant tehnic, Ministerul Afacerilor Externe va fi doar avizator.

„Pentru aprobarea inițierii negocierilor unui tratat la nivel guvernamental, respectiv la nivel departamental, ministerul sau autoritatea administrației publice centrale, în competențele căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat, elaborează un memorandum care întotdeauna va fi avizat de Ministerul Afacerilor Externe și de către ministerele în competențele cărora se află din punct de vedere substanțial domeniile reglementate de tratat și se înaintează Guvernului spre aprobare.”

„Întreg procesul de negociere și semnare a unui tratat intră în sfera puterii executive care are constituțional atribuțiile de realizare a politicii externe și de reprezentare a statului la nivel internațional. Decretele emise de Președinte în realizarea atribuției de încheiere a tratatelor internaționale se contrasemnează de către prim-ministru, responsabilitatea încheierii tratatului revenind Guvernului. Negocierile făcute de Președinte fără reprezentantul Guvernului poate angaja răspunderea acestuia.”

„Legea 590 / 2003 privind tratatele, în mod excepțional, prevede posibilitatea ratificării unor tratate prin Ordonanță de Urgență a Guvernului. În vederea asigurării necesităților de securitate juridică, în cazul tratatelor la nivel de stat, legea reglementează condițiile necesare conform Constituției și obținerea expresă a aprobării Președintelui României.”

„Aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, conform Legii nr. 37 din 1991 și prevederile constituționale ale art. 91 alin (2), se face prin decret al Președintelui la propunerea Guvernului.” Aceasta este o atribuție ce ține de politica externă a statului, politică ce revine executivului prin cei doi reprezentanți ai săi, Președintele și Primul-ministru.

Această atribuție ține de caracterul semi-prezidențial al sistemului politic românesc, nici prim-ministrul nu poate decide singur în privința înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice românești din străinătate, nici Președintele nu poate lua decizii fără consultarea cu șeful Guvernului. Răspunderea pentru realizarea politicii externe a statului, conform art. 102 și 109 din Constituție, este a Guvernului în fața Parlamentului.

Referitor la acreditarea reprezentanților diplomatici, aceasta se face printr-un protocol diplomatic, în care reprezentanții statelor străine sunt acreditați pe lângă șeful statului.

Scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici strini sunt semnate de șefii statelor pe care îi reprezintă și vor fi înmânate Președintelui României. Momentul înmânării scrisorilor de acreditare Președintelui României este momentul în care aceștia își încep activitatea diplomatică în România. Refuzul Președintelui de a primi scrisorile de acreditare echivalează cu refuzul statului român de a-l accepta pe respectivul diplomat ca reprezentant al statului său în România.