Raportul Vietii

CAPITOLUL II.2.

,,Viața mea, pe toate planurile, a cam fost un eșec.”

Raport asupra propriei vieți

„Pentru epoca de mari prefaceri pe care o trăim, este fundamental să vezi lumea, conflictele, eroii din perspectiva comunistului.”

„Comitetul central al partidului comunist […] o ceată destul de pestriță, cu câțiva intelectuali naivi sau slabi de caracter în chip de stafide pe tort, o bandă adunată pe criteriul fidelității față de un șef, criteriu de natură feudală și care nu putea naște decât o politică reacționară, în toate domeniile.”

Citatele menționate mai sus ilustrează grăitor schimbarea de poziție a celui care a fost Titus Popovic, scriitor și cineast dedicat nomenclaturii comuniste, aprig contestatar al acestei grupări, după '89. După ce intră în atenția vremii cu romanele Străinul și Setea, impecabile pentru ideea de susținere și propagandă comunistă, Titus Popovici devine după 1989 un adevărat lider de opinie în denunțarea și defăimarea aceleași perioade. Alex Ștefănescu, făcând trimitere la statutul și turnura biografică a acestuia, nota: „S-a exprimat adeseori regretul că tragedia trăită de români în timpul lui Ceaușescu nu și-a găsit un „cronicar” pe măsură. De fapt, și-a găsit, el este Titus Popovici, numai că acest merit (deocamdată) nu i se recunoaște. De ce? Pentru că pare – și într-un fel și este – o impietate din partea providenței literaturii să distribuie în rolul de cel mai inspirat evocator al suferințelor provocate de regimul comunist pe un fost membru al CC al PCR. Și totuși, așa stau lucrurile.”

Prozatorul mărturisește că s-a înscris în UTC, la Oradea, în octombrie 1945, iar privilegiile nu au întârziat să apară, fiind singurul dintre colegii săi care avea permisiunea de a juca ping-pong la sediul IMCA. La alegerile din noiembrie 1946, deși nu avea drept de vot, ștampilează peste douăzeci de buletine de vot, în mai multe secții de votare din Oradea, susținând, bineînțeles, implementarea comunismului. Infracțiunea nu ar fi fost posibilă fără complicitatea celor care asigurau buna desfășurare a procesului de votare, persoane desemnate de PCR. Obișnuit încă din adolescență să profite de statutul său politic, va beneficia și de funcții implementate politic, precum cea de Ministru al Culturii, din 1970.

Devine apoi membru corespondent al Academiei, membru CC al PCR, însă renunță la funcții, aplecându-se spre scris. Hiperactiv și autodidact încă din copilărie, dezvoltă un caracter puternic, ironia și umorul fiind două constante de bază, regăsite cu precădere în operele sale. Atitudinea față de cercul comunist este de cele mai multe ori una sarcastică, indisciplinată chiar, pierzându-ți dreptul de semnătură în urma publicării unui pamflet, în care îl ironiza pe Eduard Mezincescu, ministru al Culturii. Va reintra în posesia acestui drept după o vizită făcută lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Singura funcție care l-a satisfăcut pe deplin și pe care a slujit-o până în ultimul moment, a fost cea de redactor la Revista Vânătorul și Pescarul Sportiv, domeniu care l-a pasionat de mic copil. Despre locurile de muncă din viața sa concluziona astfel: „În viață am cheltuit mai multă energie ca să scap de orice funcție, decât alții ca s-o obțină.” Dintre momentele de răzvrătire ale prozatorului din perioada comunistă, amintim și vizita unor scriitori sovietici, la Casa de creație Peleș, în 1955, întâlnire la care participa și Titus Popovici. Atrage negativ atenția asupra sa datorită atitudinii sale superioare, sarcastice, și datorită lipsei de subordonare, în contrast cu cerințele partidului.

După debutul din 1947, cu un eseu în Revista Elevilor, scrierile dedicate epocii comuniste l-au consacrat pe Titus Popovici. Materialul adunat în perioada 1947-1989 este tributar ideologiei comuniste, conturându-se cu precădere teme și motive indispensabile creării unor conștiințe comuniste desăvârșite, în rândurile cititorilor. Colectivizarea, mediul rural, fabricile, pitorescul, sunt doar câteva repere în creația lui Titus Popovici, alături de predilecția pentru istorie. Pentru cele scrise în comunism, va câștiga nu doar simpatia conducerii și premii, ci va acumula de-a lungul anilor și o substanțială dispunere financiară. În consecință, procesul este facil: junele prozator comunist, în aparență credibil, gira scrieri cu caracter comunist, desfătându-se cu binefaceri din partea conducerii.

Privit deseori ca și continuator al lui Liviu Rebreanu, Titus Popovici nu mai poate trișa după prima scriere propagandistică, nu se poate sustrage, fiind nevoit să slujească nomenclatura atât timp cât ea va dăinui. Considerând că Străinul e primul hatâr al prozatorului, satisfăcut comuniștilor, Mihai Zamfir afirma într-un articol al României literare: „După acestă primă concesie majoră, pentru Titus Popovici începe o dilemă care a durat până la moarte. Oferind două degete, prozatorul nu și-a mai putut refuza toată mâna.” Conștient că servirea regimului comunist îi va aduce o acerbă promovare literară, scriitorul realizează în cele din urmă că opera sa devine o marfă de bun comun, fără a fi încercat de satisfacția specifică unui prozator al unor opere de valoare. Astfel va abandona literatura, în detrimentul teatrului și al filmului, considerând că acolo poate jongla mai ușor decât în literatură. Și în proză și-a mânuit cu măiestrie adevăratele crezuri, amăgind cenzura cu diverse explicații fără sens, credibile pentru naivitatea cenzorilor.

Cu aceleași subterfugii a reușit să introducă în opera-i nume interzise în acea epocă, exemple grăitoare fiind Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și Lucian Blaga. În aceeași manieră vor trece de cenzură antisemitismul, caracterul vulgar al unor pagini, naționalismul și antimaghiarismul. În toată această perioadă abundând de privilegii la care alții nici nu visau, Titus Popovici își permite refuzul unor oferte din partea conducerii, cum ar fi o vizită la Roma, alături de alți scriitori precum Zaharia Stancu și Marin Preda. Ideea unei deplasări literare îi displăcea, în ciuda beneficiilor literare care o succedau, invocând probleme de sănătate: „Organizasem o mare expediție de vânătoare și pescuit în Delta Dunării și ideea de-a merge în străinătate într-un grup, și încă de scriitori, îmi repugna.” Tot în anii respectivi, Titus Popovici beneficiază și de o bursă de o mie cinci sute de dolari pe lună, având astfel ocazia de a-și aprofunda orizonturile literare în Statele Unite, totul intrând în costurile partidului.

În aparență, existența sa și poziția literar-politică erau clare, mare fiind mirarea tuturor când scriitorul dedicat comunismului apare imediat după '89 cu declarații și scrieri, nu doar de denigrare a conducerii, ci chiar de defăimare și luare în râs a acelei perioade. Întruchipând un scriitor aservit, pasionat de vânătoare și pescuit, redactor al unei reviste nesemnificative, Titus Popovici ascunde capacități de mare cronicar, înregistrând multe din înjosirile la care comunismul a supus un întreg popor. Imediat după 1989 afirmă răspicat un sumum de nedreptăți, săvârșite de comuniști, creionând adevăratele fețe ale liderilor politici, detaliile având tăria de a schimba radical percepția asupra unor neînvinși ai vremii.

Purtarea conducerii față de prozator fusese una impecabilă, familia Ceaușescu contând pe opiniile sale în diverse situații delicate. Și Titus Popovici, la rândul său, îl simpatiza pe Ceaușescu, recunoscându-i adevărate calități de bun strateg, însă aceasta numai în primii ani de conducere ceaușistă. O dovadă certă în ideea de apreciere sinceră din partea familiei conducătoare o constituie faptul că Titus Popovici a fost membrul cu cea mai longevivă activitate în congresul partidului. Oricât s-ar fi eschivat și ar fi utilizat orice categorie de tertipuri, inteligența și simțul său practic, speculativ îl făceau cu adevărat util, de neînlocuit. Tot el va fi cel care, la rugămintea lui Ceaușescu, va face față personal la atacurile maghiare învrăjbite, răspunnzând în locul istoricilor și al guvernanților. ???

În scrierile postdecembriste scriitorul este dur nu doar cu contemporanii săi politici, ci și cu el însuși. Își reproșează duplicitatea și nenumăratele compromisuri făcute, confesându-se și explicând de ce a abandonat literatura: „Scriitorul care voiam eu să fiu nu putea publica nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-46. Ar fi însemnat să mint, cu bună știință, și nu eram în stare. Nu din virtute, nu din „eroism”, nu din rigoare etică excesivă! Mă aflu la vârsta când „eroii” de după furtuni îmi produc ilaritate. Pur și simplu nu puteam: mă refuza hârtia.” În interpretarea acestei afirmații, Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, are o remarcă concisă de făcut, susținând că prozatorul mințea cu bună știință în Străinul, deoarece încalcă pactul făcut cu sine însuși și redă evenimente clare la care a participat, după perioada amintită.

Referindu-se la epoca apusă deja, Titus Popovici menționa într-unul dintre romanele memorialistice că răzbunarea postumă a lui Ceaușescu va fi nu doar uitarea, ci negarea acelei epoci negre, incapacitatea oamenilor de a crede că o astfel de utopie s-a putut crea. Astfel, nimeni nu va mai da crezare nici amintirii sale. Prozatorul însuși specifica că nu este facil să trăiești cu impresia că o mare parte din existența ta s-a desfășurat pe parcursul unei greșite „paranteze a istoriei.” În acestă manieră numea Titus Popovici anii grei ai comunismului, grei pentru unii, mai ușori pentru alții, printre cei din urmă fiind cuprins și el.

În același registru sarcastic și umorist, denunța în 1983 ideea conducerii de a-i trata pe membrii CC la Spitalul Elias, în ciuda faptului că era cel mai bun spital. Titus Popovici își motivează nemulțumirea argumentând că suferea de discopatie, care ar necesita tratament la Institutul de Reumatologie. Ironia sorții face ca problemele de sănătate să îi survină integral din numeroasele partide de pescuit și vânătoare.

Prozatorul intuise sfârșitul eminent al căderii totalitaristei ideologii și admitea existența unui eșec al aplicării principiilor comuniste, în toate domeniile vieții: „Eram de mult edificat asupra faptului că pierderea legitimității sistemului comunist, chiar în ochii celor, puțini în România, ce luptaseră sincer pentru „implementarea” lui, se datora desăvârșitei sale ineficacități, în toate domeniile vieții.” Scrierea apărută imediat după revoluție, în 1990, și multele declarații zdrobitoare la adresa anilor recent sfârșiți, îi aduce nu doar acuze de duplicitate și trădare, ci și o uitare imediată din partea cititorilor fideli și a criticii vremii. Cu talentul și inteligența covârșitoare care îl caracterizau, lucrează în continuare la alte două romane, scriindu-și memoriile în aceeași manieră denigrantă a regimului decăzut. Se destăinuie nu o dată, spunând că știe că lucrurile vor lua o turnură negativă, că nu va avea credibilitate, după o susținere atât de înverșunată a ideologiei comuniste.

Chiar și aparițiile postume au fost private de o receptare corespunzătoare, exegeții trăind poate cu impresia că o revalorizare a lui Titus Popovici i-ar putea afecta, uitând probabil că nu mai trăiesc sub interdicțiile comuniste. !!Toată această tevatură creată după declarațiile și romanele postdecembriste ale prozatorului l-au marcat indiscutabil, în pofida faptului că nu lăsa impresia decăderii sau a întristării sale.

Un moment de sinceritate cruntă e scrisoarea adresată regizorului Sergiu Nicolaescu, pe 4 ianuarie 1990, rânduri în care își asumă atât părtinirea comunistă, cât și denunțările ulterioare, admițând eșecul întregii sale vieți: „Eu nu sunt nici Ioan Grigorescu, nici Păunescu să mă reped acum în față. N-am făcut-o înainte, ba dimpotrivă. În momentul actual, în mod obiectiv, numele meu este asociat cu iepoca respectivă. Dacă se va face vreodată o disociere, bine. Dacă nu … asta este. Nu mai sunt un om tânăr, viața mea – pe toate planurile, a cam fost un eșsc: anii ce-mi rămân vreau să-i consacru scrierii unei cărți, balzaciene dacă vrei, despre „cum a fost cu putință.” S-ar putea ca o asemenea carte să nu intereseze pe nimeni. Și asta face parte din destin.”

În același an, la doar două luni mai târziu, pe 27 martie 1990, îi adresa o scrisoare lui Mircea Dinescu, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Printre rânduri, confirmă ideea că are numeroase planuri literare și mii de pagini de manuscris, datând din era comunistă: „La 60 de ani mă tem că timpul care mi-a mai rămas în față e prea scurt ca să-mi pot realiza planurile literare, să dau formă finală miilor de pagini scrise în acest răstimp.” Într-adevăr, în romanele postdecembriste, Titus Popovici ajunsese inevitabil la aceleași obsesii politice care îl marcaseră, întrebându-se frecvent cum a putut pătrunde ideologia comunistă în atâtea țări, într-un interval temporar atât de scurt, implementându-se atât de facil.

O altă adevărată utopie pentru prozator era susținerea neîndoielnică a unor personalități și chiar a mulțimii de rând, suport de care comuniștii s-au bucurat până în ultimul moment, când căderea era previzibilă. În mod cert Titus Popovici a contribuit prin romanele sale la schimbările de după '89, chiar dacă ajutorul său a venit tardiv. !!! Mărturisirile sale aduc și astăzi detalii semnificative în abordarea și interpretarea epocii comuniste, având capacitatea de a contribui la crearea unor opinii în rândurile cititorilor. Revenind la existența sa controversată, putem recunoaște că viața prozatorului a luat nu o dată cotituri neașteptate. Prin scrierile comuniste își anula rând cu rând talentul recunoscut în unanimitate, neîncrederea în propria persoană sporind odată cu cuvântările merituoase ținute la plenare. Astfel își vinde și negociază talentul asemenea unei mărfi ieftine, rezultând de aici nu doar o reconvertire tardivă a sa , după 1989, ci și o uitare rapidă în bună parte.

Comparându-și viața cu un carnaval, a avut tăria și de a recunoaște eșecul vieții, justificând și motivând, prea târziu însă, trecerea din tabăra susținătorilor în cea a denunțătorilor. Despre atitudinea altor scriitori și ideea de exil evita să vorbească, recunoscând totuși că nu ar fi putut funcționa în altă cultură și explică poziția unor defăimători ai comunismului: „Dacă în momentele de exasperare m-a bântuit, uneori-rareori, gândul emigrării, el nu s-a materializat pentru că n-aș fi putut trăi în altă parte, indiferent ce avantaje, ipotetice, mi-ar fi adus această desțărare. […] Mă tem că sunt prea mulți care au urât dictatura numai pentru că n-au putut fi ei înșiși dictatori.”

În aceeași ordine de idei, trebuie consemnată și ideea că Titus Popovici nu a fost susținătorul plecării tinerilor din țară, indiferent de limitele dure impuse. Imediat după '89, chiar dacă liberalizarea se produsese, încuraja emigrarea în masă, pentru un viitor promițător. Cert este faptul că istoria, politica și literatura l-au urmărit îndeaproape întreaga existență, pasiunea pentru istorie, talentul într-ale literaturii și îndoielnicele implicații politice pun amprenta pe întreaga-i viață. Există posibilitatea de a-i ierta prozatorului greșelile de poziție, în ciuda caracterului său echivoc uneori, totul pentru a recunoaște adevăratele-i calități literare, talentul și inteligența aparte, mult peste anvergura unor scriitori de seamă ai generației sale.

Multe pagini au rămas în manuscris, majoritatea nu vor mai vedea poate niciodată lumina tiparului, dar creațiile în cauză pot aduce noi informații capitale, schimbând percepția asupra autorului însuși. Dan C. Mihăilescu, critic care îl analizează dur la început pe Titus Popovici, îi dedică în 2004 un capitol în lucrarea sa Literatura română în postceaușism, conturând de această dată un scriitor valoros, cu greșeli pardonabile. La viitorul creațiilor prozatorului și la uitarea sa fulgerătoare face referire în rândurile următoare: „Nu știu cât și cum se va mai studia în manualele noastre de literatură creația prozatorului Titus Popovici, dar pentru istoria literară, ca și pentru psihologia „tovărășiei de drum” ca dulce perversiune, drumul de la Străinul la Disciplina dezordinii rămâne unul de neocolit.”

Întrebarea care dăinuie în timp este: Merită condamnat Titus Popovici pentru erorile sale politice sau însemnătatea operelor sale anulează orice cusur al scriitorului?