Psiho Socio Pedagogia Familiei

Temă de control nr. 2

Identificați și argumentați transformările care se produc la nivelul vieții partenerilor de cuplu odată cu trecerea la statutul de părinți (cel puțin cinci modificări, identificate la cel puțin două niveluri).

Cel mai important moment în viața cuplurilor este acela în care devin părinți. A fi părinte este pe cât de greu, pe atât de ușor. Este foarte greu să ai răbdare cu un copil, să vezi lumea prin ochii lui. Responsabilitatea care cade pe umerii părinților este una foarte mare, părintele trebuie să fie devotat copilului, să-l pună pe acesta pe primul loc, să fie model pentru copil, să îi ofere siguranță, afectivitate, condiții de viață, educație. După felul în care părintele își îndeplinește rolul, depinde foarte mult viitorul copilului. Dar nu există satisfacție mai mare decât aceea de ați privi copilul cum crește, să-i îndrumi pașii cu dragoste și responsabilitate, iar după câțiva ani să-l privești și să spui mândru:„Acesta este copilul meu! Mă mândresc cu el!”

Rolul parental afecteaz ă identitatea personal ă si sensul existen țial fundamental, influen țând astfel întreg cursul vie ții indivizilor.

De la relația de cuplu la relația de părinți

scris de Gabriela Dinu-Teodorescu

Atunci când într-un cuplu există dorința fiecărui partener de a aduce pe lume un copil, se începe un proces care va conduce partenerii la explorarea unei noi dimensiuni, aceea de părinte. Totul începe cu dorința fiecăruia de a da viață, o dorință inconștientă, profundă, în lipsa căreia procreerea nu poate avea loc. Una din sursele infertilității, spunea Salomé, este lipsa dorinței de a da viață, chiar dacă, în mod conștient, pot afirma că îmi doresc asta.

Într-una din cărțile sale ( “Povești despre rătăciri, povești despre speranțe”), Jacques Salomé povestește o altă situație, în care o femeie avea dorința de a nu avea un copil în acel moment și își dorea să aștepte câțiva ani până să devină mamă. Pentru dorința ei de a nu rămâne însărcinată atunci, ea decide să ia anticoncepționale. Și cu toate acestea, femeia rămâne însărcinată! Nu pentru că ar fi uitat să ia pilula, ci pentru că în interiorul ei exista o dorință inconștientă, secretă, ascunsă, total opusă dorinței conștiente și care era concurentă cu aceasta, și anume dorința de a da viață și de a deveni părinte imediat. Iar uneori, dorința inconștientă este mai puternică și atunci se poate întâmpla ca dorința secretă să fie realizată, chiar dacă conștient există o dorință opusă.

Pentru a ne asuma dimensiunea parentală într-un mod conștient și adult, este nevoie să ne ascultăm și să vedem dacă există în noi mai multe dorințe, care sunt diferite pentru femei și pentru bărbați. În cazul femeilor, dorințele se referă la a da viață, a purta în pântece, a naște și a-și asuma rolul de mamă  și mămică pentru copilul care va veni în viața sa. Pentru barbați, vorbim de dorința de a da viață și de aceea de a-și asuma rolul de tată și tătic pentru copil.

Modul în care cineva își exprimă verbal dorința de a deveni părinte diferă de la o persoană la alta și poate să evoce viziunea sa asupra relației viitoare cu copilul. De ce ar conta ce cuvinte folosim, atâta timp cât ne dorin și ne simțim pregătiți să fim părinți? Invitația de a vă asculta pentru a auzi ce se află în interiorul vostru este una bazată pe ideea comunicării autentice, fără judecăți de valoare, blamări sau soluții. Pentru a fi prezenți în fiecare dintre relațiile pe care le stabilim cu ceilalți, avem nevoie să ne ascultăm și să ne auzim, să acceptăm ceea ce este în interiorul nostru aici și acum și să decidem în ce măsura este bun pentru noi și pentru relația cu celălalt și de aici să începem un proces conștient de relaționare.

În relația cu copilul, părinții vin cu un bagaj de credințe, dorințe, intenții, așteptări, nevoi. Toate acestea vor influența relaționarea zilnică, mesajele pe care le va transmite, modul în care va primi ce vine de la copil, modalitatea de disciplinare s.a. Uneori, în relația cu copilul sau în relația cu celălalt părinte al copilului, simțim cum emoțiile ne copleșesc, furia, dezamăgirea, nemulțumirea își fac simțită prezența și poate ne simțim dezarmați pentru că ne iubim copiii, ne dorim lucruri bune pentru ei, ne dorim ca ei să fie fericiți și totuși… cu multă iubire și cele mai bune intenții, putem să propunem copilului o relație în care el să nu se regăsească, să nu se simtă comfortabil, să sufere, să aibă comportamente nedorite de noi. În relație se întâmplă totul, în conversații, în gesturi, în atitudinile care circulă în relație, motiv pentru care consider că avem nevoie să ne ascultăm și să ne dăm seama de propriile gânduri, credințe, cuvinte și de impactul lor asupra relației.

Iată câteva exemple pe care Jacques Salomé le oferă în legătură cu limbajul folosit uneori pentru a exprima dorința de a deveni părinte și posibilele consecințe asupra relației viitoare, ce decurg de aici. Expresia “vreau să am un copil” poate evoca ideea de posesiune, iar mama poate întâmpina dificultăți la naștere pentru că nu dorește să lase copilul să iasă; mai târziu poate propune copilului o relație controlatoare, dominantă, manipulatoare, în care să nu îi permită acestuia să se exprime, să existe în afara relației cu ea. Un alt exemplu este cel al expresiei “să fac un copil”, care evidențiază dorința de a “șlefui”, de a modela copilul în funcție de așteptările și dorințele proprii, existând riscul nerecunoașterii copilului în toată complexitatea și caracteristicile sale, sancționarea trăsăturilor care contravin “modelului” de copil dorit.

Există unele femei care au “dorințe de copii”, așa cum o fetiță își dorește o păpușă. Ele au o dorință ca a unui copil de a avea o jucărie, iar copilul posibil să devină un obiect de joacă. Riscurile ce decurg dintr-o astfel de dorință? Copilul nu va avea o mamă, ci o parteneră de joacă ce nu îi va putea asigura cadrul în care să se structureze. Când mama va întâmpina dificultăți, probabil nu va mai dori să se ocupe de copil, se va sătura, la fel cum te saturi de o jucărie și este posibil să găsească pe altcineva care să se ocupe de copil (caz fericit, pentru că există riscul neglijării severe, cu consecințe profunde asupra emoționalului copilului).  Copiii au nevoie de părinți, parteneri de joacă își pot găsi singuri (a nu se înțelege că jocul nu face parte din relația părintelui cu copilul)

Poziția adultă, conștientă și asumată este aceea în care există dorința de a da viață, de a aduce pe lume un copil și de a-l crește și educa.

Există situații în care cineva își poate dori să dea viață, dar nu își dorește să crească si să educe acel copil și atunci se va întâmpla ca așteptările sale să fie ca celălalt partener să își asume responsabilitățile parentale. Este posibil să cunoașteți femei și/sau  bărbați care își doresc să aibă un copil și odată ce acesta vine pe lume, implicarea lor în creșterea și educarea copilului să fie limitată. De exemplu, bărbați care se așteaptă ca femeile să se ocupe de nevoile copilului, de educația lui, ei asumându-și rolul de a satisface nevoile de bază ale familiei. Sau femei care deleagă unei bunici responsabilitatea creșterii și educării copilului. Este o opțiune personală și poate fi în regulă, atâta vreme cât suntem conștienți de ea și ne-o asumăm și, bineînțeles o împărtășim partenerului de viață. Am auzit multe femei nemulțumite de modul în care tații copiilor lor se implică în relațiile cu aceștia. Și cred că asta se întâmplă pentru că așteptările lor în legătura cu relația de părinți nu au fost comunicate partenerului și nici așteptările și dorințele celuilalt nu au fost puse în comun. Lipsa comunicării între viitorii părinți/părinți poate fi o sursă majoră de conflicte, neînțelegeri, frustrări, nemulțumiri, reproșuri.

Pentru a-mi argumenta afirmația de mai sus, legată de delegarea responsabilității creșterii și educării copilului, către o bunică sau o bonă, de exemplu, iată mai departe câteva precizări. Relația dintre mamă și copil și relația dintre tată și copil nu vor dispărea, ei vor fi în continuare părinții copilului, ce se schimbă este ceea ce circulă în relație ca urmare a limitării timpului petrecut împreună. Funcția parentală este o funcție, la fel ca cea dintr-o organizație, și poate fi realizată și de o altă persoană în afara părinților biologici. Copilul are nevoi care se cer a fi împlinite: de a vorbi despre sine, de a fi ascultat, de a primi mâncare și haine potrivite, de fi recunoscut ș.a., iar aceste nevoi nu depind exclusiv de părinți. Să ne imaginăm copiii cu tată absent: funcția de părinte poate fi asumată de un alt bărbat, posibil noul soț al mamei, care să construiască cu copilul o relație frumoasă în care să îl asculte, să îl valorizeze, să îi ofere spațiul de care are nevoie, încurajările și propriul model masculin. Copiii aflați în grija asistentelor maternale, sunt un alt exemplu și auzim, destul de frecvent, de copii de care se ocupă bunicii. Și acești copii se pot simți mulțumiți și împliniți și pot crește frumos și armonios, pentru că nevoile lor sunt împlinite.

Dacă modul de creștere și educare a copilului și responsabilitățile fiecărui părinte nu au fost puse în comun, se poate oricând face ceva. Ca mamă, îi pot cere tatălui copilului, în relația noastră de părinți, să își asume responsabilitățile ce îi revin, după ce, în prealabil am vorbit despre ele și am ajuns la o soluție comună. Pot crea spațiu și pot încuraja relația copilului cu tatăl lui, fără a interveni în această relație și fără a o media. Pentru că există trei relații: relația de părinți, relația tatălui cu copilul și relația mamei cu copilul, fiecare unică și aparținând doar celor doi implicați în relație.

În momentul în care copilul s-a născut, cei doi parteneri adaugă dimensiunii de cuplu o nouă dimensiune, cea de părinți, și implicit o nouă relație. Relația de cuplu este diferită de relația de părinți. În relația de cuplu, cei doi s-au angajat să formeze un cuplu împreună și împărtășesc un vis de viață în comun. Sunt bărbat și femeie. În relația de părinți, obiectivul fiecărui părinte este acela de a găsi cele mai potrivite mijloace pentru copil de a-l crește și de a-l educa, împreună cu celălalt.  Scopul părinților este să susțină copilul să devină un adult independent fizic, emoțional, afectiv, relațional. Își pot atinge scopul împlinind nevoile de bază, educaționale și relaționale ale copilului, până când acesta va putea să se ocupe singur de ele.

Noi, în calitate de părinți, ne acompaniem copiii, le suntem alături din postura de adult, pentru ca ei să poată să crească și să ne părăsească pentru a se integra în societate, pentru a-și trăi viața lor, cu tot imprevizibilul și necunoscutul din ea. Cum hrănim fiecare dintre noi relația cu copilul nostru, va influența maniera în care viitorul adult va propune și va accepta relații bune pentru el, va fi capabil să gestioneze situațiile mai dificile, își va urmări scopurile și va fi mulțumit și împlinit cu viața sa.

Realizați o analiză comparativă a celor patru stiluri parentale, utilizând setul de criterii de mai jos: