Prototipul Conducatorului Ideal In Invataturile Lui Neagoe Basarab Catre Fiul sau Theodosie

CUPRINS

ARGUMENT 5

CAPITOLUL I. LITERATURA PARENETICĂ ÎN EVUL MEDIU 7

I.1. Genul parenetic. Delimitǎri conceptuale 7

I.2. Reprezentanți ai literaturii parenetice în Evul Mediu 8

I.3. Învǎțǎturile lui Neagoe Basarab cǎtre fiul sǎu Theodosie; operǎ emblematicǎ a genului pe teritoriul romaneasc 12

CAPITOLUL II. CONSTANTIN CEL MARE – PROTOTIPUL CONDUCǍTORULUI RELIGIOS 21

II.1. Credința în mentalitatea medievalǎ 21

II.2. Constantin cel Mare ca model de conducător pentru Theodosie 33

CAPITOLUL III. DIMENSIUNEA POLITICǍ A ÎNVĂȚĂTURILOR 49

III.1 Arta diplomatică 53

III.2. Arta rǎzboiului 55

CONCLUZII 57

APRECIERI CRITICE 60

BIBLIOGRAFIE 63

ARGUMENT

Am ales această temă, Prototipul conducǎtorului ideal în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, pentru că domnitorul Țării Românești (1512-1521) reprezintă deopotrivă o personalitate a culturii românești medievale și unul din autorii mei preferați din literatura română veche.

În opinia mea, Neagoe Basarab este autorul celui mai însemnat monument al literaturii române în formă slavonă, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Această operă a fost scrisă în ultimii ani ai vieții domnitorului (aproximativ în ultimii cinci ani), dar originalul nu s-a păstrat în întregime.

În studiul făcut în această lucrare am descoperit în Neagoe Basarab nu numai un domnitor viteaz și înțelept, dar am avut ocazia să văd în el cel mai mare scriitor român de literatură parenetică din perioada medievală.

Nu am rămas surprinsă de faptul că figura lui de ctitor al bisericii Curtea de Argeș (mănăstire în jurul căreia a luat naștere legenda Meșterului Manole), a rămas, și va rămâne în istorie.

În primul capitol Literatura pareneticǎ în Evul Mediu prezintǎ activitatea culturală a lui Neagoe Basarab, insistând asupra literaturii parenetice de expresie slavonă și abordând problema paternității Învățăturilor lui Neagoe către fiul său Theodosie.

În al doilea capitol îmi propun sǎ analizez unicitatea simbolului crucii, dar și singularitatea simbolului plugului. De asemenea încerc sǎ realizez o comparției dintre botez și carul cu care omul se înalță spre cer.

În acest capitol, regăsim rând pe rând simbolurile plugul, mlădița, steaua, crucea, etc. Foarte interesantă este si legenda provenienței lemnului crucii lui Iisus și a celor doi tâlhari, care au fost așezați în stânga și în dreapta Lui. Prezint de asemenea legenda apocrifă (Cuvînt pentru Lemnul Crucii) unde se povestește despre lemnul crucii din care a fost construită crucea pe care Hristos a fost răstignit. Lemnul provine din copacul care a crescut din cununa lui Adam, cunună împletită din ramurile copacului cunoașterii binelui și răului. Am mai vorbit despre legătura dintre cruce și pomul vieții, unde am arătat că pomul vieții are caracter de centru datorită faptului că își are rădăcinile plantate în pământ și crengile ridicate spre cer.

Capitolul doi este destinat în întregime împăratului Constantin cel Mare. În acest capitol vorbesc despre viața și momentul descoperirii sfintei cruci.

Ȋn al treilea capitolDimensiunea politicǎîncerc sǎ realizez o sintezǎ în care sunt prezentate sfaturi cǎtre “unsul” lui Dumnezeu, arta diplomaticǎ ce cuprinde sfaturi despre boieri și soli, în timp rǎboiului este privit ca o ultimǎ soluție.

De asemenea consider important să studiez motivele pentru care Neagoe Basarab va rămâne în istorie, dar și în religie și literatură ca o figură centrală.

Capitolul I.LITERATURA PARENETICĂ ÎN EVUL MEDIU

I.1. Genul parenetic. Delimitări conceptuale

Literatura parenetică reprezintă unul dintre genurile literare fundamentale ale literaturii medievale bizantine, fiind cel mai original si mai bine reprezentat în epocă. Acest gen se regăsește atâtîn cadrul retoricii aulice occidentale și al celei bizantine, fiind multă vreme confundat cu literatură encomiastică. Literatura encomiastică poate fi definită drept totalitate a cuvântărilor de laudă, numite și encomioane, adresate suveranului care se presupune că deține calitățile unui conducător bun.

Cuvântările educative, sfaturile prinse care recomandă bazileului ȋnsușirea calităților umane și politice absolut necesare suveranuluialcătuiesc literatura parenetică.În acest sens, putem afirma că atât cuvântările parenetice cât și cele encomiastice sunt mijloace de propagandă ale ideologiei imperial bizante.

În majoritatea textelor parenetice din Imperiul Roman de Răsărit identificăm referiri la unicitatea acestui imperiu, la influența lui asupra celorlalte formațiuni politice ale lumii, la funcția sa civilizatoare și misionară creștină, la legătura dintre formațiunea politică și reprezentanții Bisericii, la datoria bazileului de a imita modelul divin, „cultivând virtuțile adecvate misiunii sale (virtuțile teologale – credința, speranța, dragostea, virtuțile cardinale – înțelepciunea, moderația, curajul, dreptatea, celelalte virtuți naturale)”, la principiile morale creștine ce trebuie respectate. Virtuțile conducătorului ideal sunt, conform textelor parenetice,milostenia, smerenia, loialitatea, spiritul de dreptate și capacitatea de a-și ierta semenii. Totodată un șef de stat ar trebui să se înconjoare de sfetnici înțelepți și de încredere, să fie milostiv, smerit, să se înfrâneze de la excese și să fie fidel față de consoartă și de prieteni.

Unitatea genului parenetic este dată de respectul bizantinilor față de tradiția retorică. Acest gen literar se află ȋn strânsă legătură cu sfaturile adresate de Isocrate lui Nikokles și cu cărțile parenetice ale Sfintei Scripturi, de exempluÎntelepciunea lui Solomon și Proverbele lui Solomon.

Luând ȋn considerare cele două modele de mai sus, putem afirma că există două tipuri de pareneze bizantine:

Cuvântările asemănătoare modelului isocratic, care se structurează logic și au legături între eleși

Capitolele care se constituie aleatoriu, fără legătură logică ȋntre ele, alcătuite după o structură ce presupune un acrostih format din inițialele primelor cuvinte din fiecare capitol, cuprinzând semnătura autorului și numele dedicatorului.

Prima categorie de cuvântări este reprezenată de Cuvântările lui Teofilact Toma Magistrul, iar ȋn cea de a doua categorie se poate exemplifica prinCuvântările lui Vasile I Macedoneanul.

I.2. Reprezentanți ai literaturii parenetice în Evul Mediu

Literatura parenetică se dezvoltă în Evul Mediu, atât în vestul Europei, cât și în spațiul răsăriteanși se va impune în conștiința publică odată cu opera lui Machiavelli,El Principe(1513, în română Principele). Aceasta rezultă nu din dorința de a ilustra o teorie, ci este determinată de ȋmprejurările politice ale vremii. Realizată pe două planuri, această creație apare sub impulsul faptelor politice și din dorința lămuririi acestora prin intermediul unei acțiuni politice noi, dar cuprinde ȋn același timp și substanța gândirii filozofice a timpului.

În El Principe, Machiavelli descrie constituirea principatelor italiene (primele nouăcapitole)și surprindediferitele problem care pot apărea într-un stat. Apărarea cu orice preț a țării și puterea de luptăsunt, în opinia autorului,calitățile unui principe desăvârșit, volumul putând ficonsiderat un manual de doctrină politică.

Pe lângă interesul acordat conducătorului ca om politic, Machiavelli acordă importanță dimensiunii umane, „dă lecții viabile pentru oamenii timpului său” și folosește în acest scop o tehnică ce nu existase ȋn literatura bizantină, aceea a dominării și a manipulării, folosită și în Renașterea apuseană. Putem ȋntâlni concepții unitare despre existența omului aflat sub specia politicului. Astfel, înPrincipele, autorulenumeră o serie de defecte intrinseci oamenilor: aceștia sunt ingrați, ascunși și doritori de câstig.

Punctul de plecare al operei El Principeȋl constituie situația politică a vremii. Deși Machiavelli nu este un filozof, ci un om de stat el reușește să imprime scrierii sale o compoziție filozofică menită să întruchipeze o teorie politică și descrie viața politică reală a popoarelor, gândirea epocii sub forma unui studiu al metafizicii.

Opera este structurată pe două planuri: politic si filozofic. Din punct de vedere politic, Machiavelli încearcă să ofere o soluție la problemele vremii, iar din punct de vedere filozofic autorul alcătuiește enunțuri cu valoare de sentință privitoare la om și la existență. Opera oferă un tablou al ființei umane prin intermediul unei analize politice, întrucât însuși Machiavelli precizează într-o scrisoare adresată lui Vettori că singurul lucru la care se pricepe este politicul. Analiza filozofică începe prin a considera omul ca fiind rău, facând o comparație între animale (porcul, cerbul) și om, a cărui natură este malefică fiind capabil să-și sacrifice semenii.

Luând în considerare acest aspect al firii umane, Machiavelli ridică problema dacă un conducător trebuie să câștige iubirea supușilor sau să le inspire teamă. În opinia sa, concluzia ar fi că binele poate fi făcut de om doar atunci când este obligat. Plecând de la această teorie filozofică Machiavelli constată că din punct de vedere spiritual omul nu evoluează, dar studiul istoriei poate schimba acest lucru fiind singura modalitate prin care omul își poate schimba modalitatea de a gândi și de a acționa. Istoria este o sursă de exemple și de învățături pe care un om înțelept le poate folosi pentru propia lui dezvoltare. Trecutul poate oferi prin exemplul său calea spre noi acțiuni ale prezentului. Figurile pe care Machiavelli le întrebuințează pentru a demostra logica teoriei sale sunt preluate din istoria veche și cea modernă, din acest punct de vedere studiul său asemănându-se cu cel al lui Neagoe Basarab care întruchipează conducător ideal în persoana lui Constantin cel Mare.

Principele este o carte dedicată lui Giulianno de’Medici căruia încearcă să îi câștige favorurile politice, sperând astfel să i se relanseze cariera politică. Așadar, scopul operei este acela de a zugrăvi activitatea politică a lui Machiavelli. Prin intermediul acesteia el descrie pe de o parte procuparea constantă pentru activitatea de conducere a unui stat și dorința de a se apropia de familia de’Medici care la vremea respectivă stăpânea cele mai importante zone ale Italiei. Deși figura lui Giulianno nu reprezintă întru totul figura perfectă a conducătorului opera poate fi considerată un manual de doctrină politică ce se poate aplica universal.

În El Principe Machiavelli prezintă în primele nouă capitole constituirea principatelor, în următoarele dezbate probleme ale statului, cum ar fi apărarea și puterea de luptă, situația statelor bisericești care nu necesită apărare, anumite impuneri ale reformelor interne sau calitățile unui principe ideal. În operă, statul ca formă de cuvernare nu se identifică cu noțiunea de principe perfect. Machiavelli își exprimă admirația pentru Cezar Borgia care constituie exemplul de personalitate istorică ce se poate încadra în tiparul conducătorului ideal, așa cum Constantin cel Mare este considerat reprezentativ pentru figura conducătorului în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

Scopul operei este acela de a înfățișa soluții politice care să determine binele patriei către care trebuie să tindă orice acțiune omenească, conceptul de machiavelism însemnând utilizarea tuturor mijloacelor pentru dobândirea binelui comun și apărarea patriei. Principele, conducătorul ideal, ar trebui să preia trăsături din lumea animală, să se comporte asemeni leului și vulpii, să nu-i fie teamă de a fi crud dacă acest lucru îl ajuta să conducă poporul și să împiedice conflictele. Conducătorul ideal este cel care luptă pentru păstrarea și extinderea statului său, orice măsură în acest sens fiind bine venită, întrucât important este rezultatul și anume binele poporului.

Tematica religioasă este de asemenea tratată în operă. Machiavelli se opune fanatismului religios acceptând însă influența religiei utilizată în scopul binefacerii naționale. Civilizarea și ameliorarea moravurilor poporului se pot obține prin influența instituției Bisericii la puterea căreia se poate apela pentru a consolida legile statului. Existența religiei este explicată astfel tot din perspectivă politică. Exemplele rele au contribuit la diminuarea oricărui sentiment de credință, factor care a dus la menținerea divizării principatelor, în timp ce în Franța sau Spania rolul bisericii a fost unul de unificare. Cele două state reprezintă de altfel, în opini autorului, modele pe care Italia ar trebui să le urmeze pentru ordinea interioară și siguranță externă. Papalitatea este văzută ca un pericol al libertații si al unificării Italiei.

Conducătorul ideal trebuie să-și recompenseze supușii a căror însușire esențială este virtutea, să-i determine să se iubească reciproc, să disprețuiască sărăcia, să respecte legile disciplinei militare, să prețuiască mai mult interesul comun decât pe cel propriu.

În opera sa, Machiavelli concluzionează că țării nu-i lipsește materialul, întrucât poporul italian este viteaz, ci doar forma, și anume conducătorul, Principele. Caterina de Medicivaintroduce cartea lui Machiavelli la curtea Franței provocânddiscuții contradictorii de ordin religios. J.J.Rousseau admiră această operă deoarece figura principelui reprezintă personalitatea în care poporul regăsește sprijinul împotriva primejdiilor.

Dacă pentru literatura italiană, Machiavelli este un reprezentant de seamă al literaturii parenetice, ȋn cultura românească,Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTheodosie reprezintăopera emblematică a genului și cel mai vechi monument literar de pe teritoriul românesc, fiind elaborată în ultimii ani de viață și domnie ai domnitorului Țării Românești (1517-1521). Patriotismul reprezintă un aspect comun al operei lui Machiavelli și a domnitoruluiromân:dacă Machiavelli dorește să alunge barbarii și să unifice Italia sub conducerea sa, domnitorul român își ȋnvață succesorii cum să apere și să păstreze patria.

Un aspect care diferențiază fundamental cele două opere îl constituie religia. În timp ce Neagoe Basarab utilizează frecvent precepte și modele biblice ȋn prezentarea ȋnvațăturilor sale, în acord cu teoria bizantină potrivit căreia domnitorul este „unsul lui Dumnezeu pe Pământ”, în El Principe religia este percepută cao piedică ȋn fața progresului. Domnitorul român ȋmbină educația religios-morală cu ȋnvațături pentru instruirea conducerii poporului.Un alt aspect diferit este promovarea artei diplomatice de către Neagoe Barasrab și acceptarea războiului ca ultimă alternativă de rezolvare a unui conflict.

Un alt reprezentat al literaturii parenetice europene medievale este Vasile I Macedoneanul cu opera intitulată Învățăturile lui Vasile I Macedoneanul către fiul său Leon (1691). În această operă ramura cea mai importantă este ȋnvățătura, nu doar pentru domnitor, ci și pentru oamenii de rând. La baza ȋnvățăturii se poziționează, în spirit bizantin și creștin-ortodox credința în Iisus Christos.Sfaturile pe care Vasile I Macedoneanul le dă fiului său se regăsesc și la ceilalți autori de opera parenetice care promovează valori creștine sau general umane: milostenie, prudență, iubirea pentru tăcere în defavoarea vorbei fără rost, mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru darurile dobândite, alegerea prietenilor, sfat pe care ȋl dă și Neagoe Basarab fiul său.

Pentru realizarea ȋnvățăturilor, Vasile I Macedoneanul a cerut ajutorul lui Manuel Corintianul, consilier oficial al domnitorului român ȋn ceea ce privea problemele teologice.

I.3. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, operă reprezentativă a literaturii parenetice de pe teritoriul românesc

Istoricii afirmă că Neagoe Basarab s-a urcat pe tron la 23-25 ianuarie 1512 cu ajutorul turcilor, existând o serie de informații care atestă acest lucru. Prin faptul că subliniazăajutorul turcilor pentru urcarea sa pe tron, cea mai importantă sursă pentru datarea evenimentului este scrisoarea redactată de regele ungur către sibieni din 12 februarie 1512 În timpul domniei sale, Neagoe l-a însărcinat pe preotul Athosului, Gavril, să scrie Viața lui Nifon, lucrare menită să-i proslăvească atât pe învățătorul lui Neagoe, cât și pe Neagoe și familia lui, având deci, în afara funcției hagiografice și encomiastice, și un rol propagandistic. După moartea lui Nifon, Neagoe Basarab s-a străduit să aducă moaștele acestuia în țară.Toate acestea aveau scopul de a fundamenta „dreptul la scaunul țării, să-i justifice actele de violență, acțiunea lui să apară ca un rezultat al voinței divine. În felul acesta domnia lui fiind aureolată de protecția divinității, Neagoe apărea în ochii oamenilor ca alesul lui Dumnezeu.“

Prin opera lui Gavril Protul, Neagoe Basarab devine un simbol al luptei pentru independență a popoarelor căzute sub stăpânirea otomană. Multe dintre aprecierile lui Gavril despre Neagoe vor fi reproduse de cronicarii de mai târziu. Este cazul lui Radu Popescu sau cazul Letopisețului Cantacuzinesc unde sunt reproduse aproape în întregime pasaje din Viața lui Nifon.În istoriografia modernă primul care a realizat un portret al domnitorului a fost A. D. Xenopol: „Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă și plecată către sărbătorirea clerului și înfrumusețarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici și cu alte afaceri încât domnia lui nu înfățișează decât o lungă urmare de ceremonii religioase”.Același istoric prezintă astfel politica externă a lui Neagoe care menținerelații diplomatice cu turcii și ungurii: „Către turci slugărie înjositoare, către unguri închinare, după principiul bisericesc, pe care-l practică cu toată osîrdia evlaviosul. Neagoe: «capul plecat sabia nu-l taie». Rezultatul însă cel mai fatal al acestei domnii fu sporirea nemăsurată a înrîuririi grecești, și anume pe calea aceea, prin care acest element se putea mai ușor alipi de sînul țărilor române acea religioasă.”

Stoica Nicolaescu, într-o scurtă prezentare realizată în 1924, creioneazăastfel portretul lui Neagoe: „un domn ales, învățat, blînd, bun, temător de Dumnezeu și iubitor de pace”, un „voievod care s-a îngrijit cu predilecție de biserică.

Se presupune despre Neagoe Basarab că la început a fost grămătic, deoarece întâlnim într-un document din 1480 un Neagoe grămătic. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece funcția de grămătic reprezenta o etapă în ascensiunea unui boier.ÎnEpistola către oasele mamei sale,însuși Neagoe Basarab mărturisește că l-a avut ca îndrumător spiritual pe Macarie. Din moment ce există certitudinea că mentorii voievodului au fost fețe bisericești, iar învățătura primită era de orientare isihastă, putem explica ușurința cu care autorul Învățăturilor face apel la scrierile religioase pentru a-și justifica opinia despre domnitorul ideal.

Înainte de a demonstra faptul că Neagoe Basarab a scris Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie trebuie mentionat faptul că opera a fost redactată în ultimii cinci ani de viață ai domnitorului, în limba slavonă, și nu s-a păstrat în original în întregime. Există versiuni ulterioare, de secol XVII, în limbile greacă și română. Ca structură, lucrarea are două părți, și anume un portret al conducătorului ideal compilat din surse biblice și parenetice, și sfaturile propriu-zise incluse în partea a doua. Dan Zamfirescu consideră că: „structura părții a doua este foarte clară: 13 capitole, fiecare alcătuind, după caracterizarea lui Hasdeu, un tratat separat, un ce întreg și complet. Această nouă structură impune și o tehnică nouă de utilizare a izvoarelor.”

Același istoric literar propune o cronologie a capitolelor scrise de Neagoe Basarab:

1) Înainte de 15 iunie 1520 se scrie scrisoarea finală (capitolul XIII), în care Petru apare în viață. Tot acum se scriu capitolele V și VI, în care Neagoe se adresează celor doi fii.

2) Între 15 iunie 1520 și septembrie 1521(când moare Neagoe) se continuă Învățăturile cu capitolele VII, VIII, IX, X, XI, și XII. Nu se poate preciza la ce dată s-au scris capitolele I, II și IV.În acest interval, în paralel cu redactarea Învățăturilor, Neagoe redactează și scrisoarea a III, în care Petru apare defunct.În sfârșit, tot între 15 iunie 1520 și septembrie 1521 se definitivează textul așa cum îl cunoaștem azi în versiunea română, inserându-se în el capitolele III și XIII.

Alexandru Piru afirmă faptul că anumite fragmente din textul slavon au fost descoperite în biblioteca națională din Sofia în anul 1895, fiind publicate de profesorul rus A. Lavrov, în anul 1904, sub titlul Slova nacazatelnîia voevodî valașskogo Ioana Neagoia k sînu Feodosiiu în revista din Petersburg Monumente de literatură și artă veche, vol. CLII. Într-o versiune grecească, care datează de la începutul secolului al XVII-lea a fost semnalată pentru prima dată de Sp. Lambros în Catalogue of the Greek manuscripts on Mount Athos, I (Cambridge, 1895) și a fost publicată împreună cu traducerea în limba română de Vasile Grecu în 1942.Traducerile și copiile Învățăturilor au suferit interpolări și omisiuni, dar și alterări, fapt care a generat contestarea paternității lui Neagoe asupra operei, fără a se aduce însă argumente temeinice.

Textul din slavonă nu admite îndoieli asupra autenticității operei,în ciuda inadvertențelor din versiunea editorului Ioan Eclesiarhul. Dintr-un pasaj citat și de Nicolae Cartojan, reiese faptul că Teodosie nu mai era în viață la data la care Neagoe a scris învățăturile: „… ci am trimis (să asiste la îngroparea oaselor mamei lui Neagoe) pe iubiții mei fii: Teodosie, Petru și Ioan și pe dragele mele fiice: Stana. Luxandra și Anghelina, ca încai să se sature de oasele tale, pentru că ei îți sînt fii și ție, după cum îmi sînt și mie și pe care domnul Dumnezeu i-a luat în cămara sa cerească.”

De fapt, textul a fost trunchiat de Ioan Eclesiarhul, în ms. 115 versiunea integrală fiind:„…ci am trimis în locul mieu pe iubitul mieu, pre Teodosie și pre dragile mele cocoane, pre Stana și pre Ruxandra, care sîntu iarăș din rădăcina ta și fii și ție, cum îți sîntu și eu, ca încai să-ș sature ei de dorul oaselor tale. Dar de vreme ce eu n-am fost harnic și nici întăi, nici acu să viu la tine să mă satur de vederea ta, și încă am mai trimis, o, maica mea, și pre fii-mi; pre Petru și pre Ioan și pre fie-mea Anghelina, că și aceia au fost din odraslele tale, cum sîntu și eu. Ci domnul dumnezeu n-au băgat în seamă fărădelegile și păcatele meale, căci sînt păcătos și nedrept, ci i-au luat către cămara cea cerească.”Așadar autorul face diferențe clare între cei trei copii în viață, printre care Teodosie, și ceilalți trei morți.

Ca majoritatea operelor din acea vreme, scrierea lui Neagoe nu este în întregime originală, ci o compilație de lucrări parenetice și religioase, după modelul Învățăturilor lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (secolul al IX-lea) sau al Învățăturilor lui Constantin Porfirogeniitul către fiul său (secolul al X-lea).Regăsim un astfel de model și în literatura rusă veche, Învățăturile lui Vladimir Monomah către fiii săi (secolul al XI-lea).

Opera lui Neagoe Basarab include multe pasaje din Biblie (mai ales din Cartea Regilor), din Alexandria, din scrieri isihastice ca Umilința lui Simion cel Nou, din Melisa, dar și din Fiziolog.Câteva din aceste cărți apăruseră la noi în copii manuscrise în limba slavonă încă din secolul al XV-lea, de exemplu Viața lui Varlaam și Ioasaf, sau Viața lui Alexandru cel Mare.Având în vedere că apare și cea de-a treia carte pe teritoriul țării noastre, Evangheliarul slavon din 1512, trebuie să recunoaștem faptul că Neagoe Basarab era un om cu o deosebită sete de cunoaștere atunci când venea vorba de cultură.

La întocmirea Învățăturilor, Neagoe a folosit de asemenea literatura bizantină omiletică și parenetică, îndemnătoare la virtute, a lui Dionisie Areopagitul. Din astfel de scrieri domnitorul extrage preceptele privitoare la conduita etică, la atribuțiile și îndatoririle unui bun demnitar, adresate fiului său (cum se cade să stea la masă, cum să-și trateze boierii și slugile, cum se primesc și se trimit solii, cum se ține judecata, cum se întocmesc oștile, cum se face ocîrmuirea plăcută a oamenilor, cum să se lase în urmă un nume bun).

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie este o operă interesantă din mai multe puncte de vedere: în primul rând pentru faptul că această lucrare este prima cu valoare literară de pe teritoriul românesc, dar și pentru valoarea sa documentară, conținând date despre familia lui Neagoe Basarab, ca și dovada înclinației literare a voievodului. Textul epistolei cunoscută sub titlul prescurtat Epistola către oasele mamei sale(titlul întreg este Aceasta este epistola lui Io Neagoe voievod către moaștele mamei sale Neaga și ale fiilor săi Petru și Ioan și ale fiicei sale Anghelina. Cuvânt de umilință.) se află cuprins în versiunea slavonă a Învățăturilor, scrisă pe o hârtie produsă în vremea domniei lui Neagoe și în anii următori, fapt ce ar putea susține paternitatea.

Un alt motiv pentru care Epistola prezintă interes este acela că explică motivul ctitoririimănăstirii de la Curtea de Argeș, închinată Fecioarei Maria: „Iar eu dacă nu mi se întâmplă să fiu atunci la moartea ta, mi se umplu sufletul de întristăciune, căci rămas sărac de tine, și apoi căzui în mirare și în nepricepere și nu știu în ce chip voi putea face odihnă sufletului meu. Deci unii îmi spuseră, zicînd că te-au întrebat: după moartea ta ce vom face pentru sufletul tău ,iar tu ai zis: «inima mea niciodată nu s-a putut sătura de dragostea iubitului meu fiu, a lui Neagoe, pentru aceia și eu acum dau și pui nădejdea sufletului meu, și zic: cum m-am nevoit și m-am ostenit eu pentru dînsul, așa doar să va osteni și el pentru sufletul meu»”

Amintirea lui Neagoe Basarab a rămas întipărită pentru posteritate prin douăcontribuții fundamentale la cultura medievală: mănăstirea de la Curtea de Argeș și Învățăturile.„Frumosul, dreapta cumpănire, respectul față de om, inteligența și abilitatea politică sînt darurile fără de preț pe care personalitatea excepțională a lui Neagoe le-a lăsat moștenire peste veacuri, nouă tuturor.”

Știm despre cultura în limba slavă, inițiată de Nicodim și ucenicii săi, că era la fel de înfloritoare atât în Muntenia cât și în Moldova.Cartojan numește Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie cel „mai de seamă monument al cugetării și simțirii românești în limba slavă”. În lucrare se remarcă existența a două planuri distincte: cel religios și învățăturile care au caracter politic.Istoricul literar Nicolae Cartojan consideră că acest tratat are misiunea de a îndruma spre o viață creștinească și mai ales să pregătească pentru urcarea pe tron pe descendentul domnesc. Este o operă moralizatoare creată după asemănarea celor din literatura bizantină cunoscute sub numele de Oglinzile domnitorilor.

Cel mai important îndemn pe care l-a lăsat voievodul este acela de a respecta cu sfințenie cele zece porunci, deoarece dacă sunt încălcate, nici cei mai puternici împărați ai lumii nu îi pot sări în ajutor, pe când dacă le respectă, Dumnezeu îl ajută și îl păzește de cei mai mari vrăjmași ai săi.Amintim aici episodul unde împăratul Constantin este ajutat de Dumnezeu să-și învingă adversarii într-o manieră de neuitat. Ar mai trebui menționat faptul că acesta nu a primit ajutor doar din punct de vedere politic pentru că în acest capitol, împăratul a fost recompensat pentru faptul că nu a acceptat să se spele în sângele nou născuților și astfel a scăpat de lepră după ce a primit Sfântul Botez.

Urmează un vast material biblic împrumutat din Cartea regilorca model creștin și potitic pentru bazileu: pasajele despre Solomon, David, Saul, fiul lui Solomon, Ahaia proorocul etc. În continuare sunt amintiți Sfinții Împărați Constantin și Elena aflați în căutarea sfintei cruci. Prima parte se încheie cu alte capitole biblice, Avesalom și lupta sa împotriva lui David și cu parabole din Varlaam și Ioasaf, a celor două coșciuge, a privighetoarei, a celor trei prieteni.

Partea a doua este consacrată sfaturilor de ordin politic. Primele două capitole au legătură prin conținutul lor cu materia primei părți; unul referitor la cinstirea icoanelor, altul privitor la iubirea și frica de Dumnezeu. Deși capitolele următoare nu au o legătură strânsă cu precedentele, suntem martorii unei scrieri de „o rară frumusețe lirică” așa cum însuși Cartojan o numește. Pe lângă sfaturile înțelepte, echivalente în literatura noastră ale maximelor grecești ale lui Marc Aureliu din literatura latină, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie există și pasaje lirice, întâile elegii în care domnitorul deplânge moartea mamei și mai ales a primului său născut, Petru, cu ocazia mutării moaștele mamei sale și a fiilor săi, Anghelina, Petru și Ioan în ctitoria Curții de Argeș.

După aceste capitole urmează sfaturile de ordin politic referitoare la modul în care ar trebui să fie tratați boierii și slugile care îl vor servi în mod corect, felul în care ar trebui aranjați boierii și servitorii în locuri de cinste la curtea sa, comportamentul la masă, strategii de tactică militară pe câmpul de luptă; modul în care ar trebui făcută o judecată și modul în care ar trebui făcută judecata.Miezul acestor învățături este ideea „monarhiei absolute de drept divin, subordonată însă crezului creștin.”

Învățăturile de ordin parenetic se împletesc permanent cu cele general-umane de ordin creștin. Omul nu ar trebui să râvnească la lucrurile amăgitoare și deșarte ale acestei lumi trecătoare, deoarece în acest fel nu facem altceva decât să ne îndepărtăm de la calea cea dreaptă care ar trebui să ne ducă spre Dumnezeu, iar cel ce se abate de la acest drum își poate pierde sufletul.

Neagoe Basarab compară rugina care mănâncă fierul și omul absorbit în totalitate de trufie. Astfel de comparații face și atunci când vorbește despre boieri: „Să fii gard grădinii mele și să o păzești cum am păzit-o și eu, că dacă o vei păzi să fii gard ca zidul de piatră, cum am fost și eu, atunci cum cugetau ei să-și verse sângele și să-și puie capetele lor pentru mine, așa își vor vărsa sângele și-și vor pune capetele pentru tine”; sau „ Dragii miei boiari bătrâni și iubiții miei sfetnici, acum acest sol au venit la noi și am văzut toate vorbele lui și cuvintele lui le-am auzit. Într-aceia întreb pre dumneavoastră, boiarii miei cei bătrîni, pre toți, că sînteți bătrâni și ați văzut multe lucruri, și bune și rele. Ci acum trebuiaște să vă sfătuiți împotriva sfatului solului, că voi sînteți dreptatea mea și nădejdea mea, și cît veți putea mai bine, atîta să socotiți ca să putem da răspunsu bun solului împotriva cuvintelor lui.”

În domnia lui trebuie să fie cumpătat, iar atunci când petrece cu boierii, trebuie la masă să bea vinul cu măsură: „Și iar să te sfătuiești întîi, să vezi la masă ce vorbești, ce graiuri vei vorbi cu solul că nu cumva să vorbești niscare lucruri făr` de ispravă și niscare cuvinte de nimic, apoi să-și râză solul de tine. Căci că vinul amestecă inima omului și-l face bărbat și vesel și cugetă multe lucruri deșarte, și cuvinte de nimic grăiaște. Pentr-aceia să nu te îndemne inima, fiind beat să grăești cătră sol niscare cuvinte dășarte ci cele ce ai cugetat la trezvie, acelea să și vorbești.”

Încheiem această prezentare generală cu problema paternității textului. Nicolae Cartojan afirmă că din cauza suprapunerii peste prima variantă, în limba slavonă, de la începutul sec. al XVI-lea, a unui material străin, dezbaterea privitoare la autenticitatea operei se complică.

Istoricul amintește două opinii opuse în ceea ce privește paternitatea. Prima ar fi teza lui N. Iorga conform căreia Învățăturile îi aparțin lui Neagoe Basarab și cea de-a doua unde D. Russo consideră că sunt opera unui călugăr admirator al lui Neagoe de la începutul secolului al XVII-lea.

Nicolae Iorga pleacă de la acele părți lirice unde Neagoe deplânge faptul că fiul său Petru a murit prematur. „O, fiul meu Petru, iată ca-ți trimit surguciul și diademele pentru că tu-mi erai stâlparea <ramura> mea cea înflorită, de care pururea se umbriau și se răcoriau ochii mei. Iar acum stâlparea mea s-a uscat și florile ei s-au veștejit și s-au scuturat, și ochii mei au rămas arși și pârliți de jalea înfloririi tale. O, iubitul meu Petre, eu credeam și cugetam să fii domn și să veselești bătrânețele mele oarecând cu tinerețele tale și să fii biruitor pământului. Iar acum, fiul meu, te văz zăcând sub pământ…”.

Nicolae Iorga aduce ca alte argumente în favoarea paternității sfaturile de natură politică. Acestea cuprind norme de domnie caracteristice secolului XVI, date privitoare la modul de primire al solilor, comportamentul la masă, cum să trateze boierii și slugile, atitudinea față de turci, cum să meargă la război, etc. Aceste lucruri nu-i puteau fi cunoscute unui călugăr, deoarece țin de protocolul domnesc și de tacticile de luptă. În secolul al XVII-lea, opera lui Neagoe Basarab se șterge din mintea cărturarilor noștri și de aceea ar fi fost aproape imposibil ca un om de mănăstire să găsească această operă care conține elemente pe care doar un contemporan le-ar fi putut surprinde cu atâta precizie.

Primul care a contestat paternitatea operei lui Neagoe Basarab a fost D. Russo, într-un articol publicat în Studii bizantino-române, iar mai târziu într-o polemică cu profesorul bulgar Stojan Romansky, publicată în Convorbiri literare și reprodusă apoi în Studii și critice.Russo pornește de la partea care cuprinde plângerile lui Neagoe pentru pierderea fiilor săi, Petru și Ioan, și a mamei sale. Admițând că Neagoe este autorul Învățăturilor există o serie de contradicții care nu pot fi explicate.

De exemplu, se știe că Neagoe a avut trei fii: Petru, Ioan și Teodosie, iar în capitolul unde amintește mutarea moaștelor mamei sale în ctitoria de la Argeș-unde însă nu se găsește mormântul ei- Neagoe vorbește cu o profundă durere despre moartea prematură a fiilor săi Petru și Ioan. După câteva pagini, fiind pe patul morții, acesta spune: „Chemați pe iubiții mei coconi”, deși în viață mai era doar Teodosie. Această greșeală nu putea veni din partea lui Neagoe.

Un alt exemplu ar fi cel care o privește pe Despina, soția lui Neagoe. Știm despre aceasta că a murit în anul 1554, la 23 de ani după moartea domnitorului. Chiar și așa, în ceasul morții, acesta își cere iertare și găsește pentru toți un cuvânt bun: prieteni, patriarhi, preoți, călugări, împărați, domni, boieri, slugi, fii și fiice și uită de Despina.Este ciudat acest fapt, deoarece el găsește pentru toți un sfat sau un rămas bun, dar pentru propria soție nu lasă nimic de parcă nu ar fi existatȘi ce rost au, într-o operăsfaturi politice către un urmaș pregătit pentru a se urca pe tron, recomandări sfaturi către călugări. Nu pot pleca de la Neagoe asemenea contradicții.Aceste argumente sunt foarte puternice. Chiar și Nicolae Iorga admitea că domnitorul Neagoe avea un colaborator cleric, probabil grămăticul curții, dar este mai probabil ca textul să fi fost dictat de domnitor.

Un alt argument adus împotriva paternității este o altă contradicție izbitoare, și anume acel pasaj unde Neagoe Basarab plânge moartea tuturor copiilor săi: „ci am trimes în locul meu pe iubiții mei fii: Teodosie, Petru și Ioan, și pe dragele mele fiice Stana, Luxandra, și Anghelina, ca încai să se sature ei de dorul oaselor tale, pentru că ei îți sunt fii și ție, după cum îmi sunt și mie și pe care Domnul Dumnezeu i-a luat în cămara sa cea domnească.” Știm despre Teodosie că a murit mai târziu la Constantinopol, dar potrivit citatului de mai sus, acesta este considerat mort la momentul redactării textului.

D. Russo se întreabă în final ce rost ar mai fi avut adresarea Învățăturilorcătre acest fiu, dacă Teodosie era deja mort.

În concluzie, deși există atât argumente pro cât și contra paternității lui Neagoe Basarab, aceaste polemici nu fac decât să sublinieze imporțanta literară și istorică a Invățăturilor.

CAPITOLUL II. CONSTANTIN CEL MARE – PROTOTIPUL CONDUCǍTORULUI RELIGIOS

II.1. Credința în mentalitatea medievalǎ

Având în vedere că pomul vieții își are rădăcinile sădite în pământ și crengile înălțate spre cer, am putea spune despre arbore că este un simbol al raporturilor ce se stabilesc între cer și pământ, căpătând astfel caracterul de centru.

Locul sădirii este raiul, iar cel care sădește este Dumnezeu. Raiul este reprezentat de biserică, fiecare răsad reprezintă câte un botezat, iar cei botezați sunt redați cu ajutorul mlădițelor.

În Noul Testament, botezul este considerat drept o sădire, așa încât Pavel îi numește pe noii botezați „nou sădiți”, dar literatura ulterioară va prefera o alta imagine, aceea de „nou iluminați”.

Tema baptismală a pomului de la malul apelor ne readuce la iudeo-creștinism. O putem regăsi într-un text admirabil din Pseudo-Barnaba: „Să cercetăm dacă Domnul s-a îngrijit să dezvăluie dinainte apa și crucea…”. Trebuie să remarcăm aici faptul că el a descris în același timp apa și crucea.

Apoi el spune cum vom coborî în apă acoperiți de păcate, dar vom ieși împovărați de fructe: „Fericiți aceia care, nădăjduind în cruce, au coborât în apă.”; și continuă cu fluviul care curgea din care se ridicau pomi grațioși și cine va mânca din ei, va trăi veșnic.

Regăsim tema mlădiței ce desemnează Biserica în iudeo-creștinism. Ignațiu din Antiohia în Scrisoarea către Trallieni , după ce vorbește de „plantația Tatălui”, continuă cu prin Cruce, Cristis îi cheamă pe creștini în pătimirea sa, pe cei care sunt membrele lui iar, capul nu poate fi zămislit fără membre, unde putem remarca o trecere de la tema plantației la cea a copacului, iar copacul e asimilat crucii. Întâlnim o asimilare asemănătoare la Iustin în legătură cu „pomul sădit la malul apelor”. Datorită faptului că fructul este incoruptibil, înțelegem că aici crucea e considerată „pomul vieții”.

O altă temă unde întâlnim simbolul crucii ca mijloc de salvare este aceea a corabiei, unde aceasta din urmă poate desemna fie omul ca individ, fie comunitatea evreiască. La nivelul Noului Testament, această temă are o importanță aparte: pe de o parte, rolul lacului Tiberiadei care oferă imaginilor maritime o înrădăcinare concretă; pe cealaltă parte, tema corăbiei care conține doisprezece apostoli. Aici corabia nu apare ca un mijloc de salvare și nici nu reprezintă un simbol de speranță, ci ceea ce este salvat.

Iustin enumeră în Prima apologie, simboluri ale crucii. Printre ele amintim pe cel al șarpelui de bronz, pe cel al stindardului militar, al plugului și al catargului pe corabie unde marea nu se despicǎ dacǎ pânzele nu se înalțǎ perfect pe corabie.

Aici avem o imagine diferită, deoarece nu mai putem vorbi de o corabie naufragiată și salvată cu ajutorul lui Dumnezeu, ci despre o corabie care constituie un mijloc de salvare, doar că ea nu simbolizează biserica, ci crucea.

Conform simbolismului creștin primitiv, simbolismul crucii ocupă un rol considerabil, mai ales în ceea ce privește pasajul lui Iustin. Printre simbolurile descoperite în osuarele iudeo-creștine arhaice se află plugul, stindardul și corabia. Această corabie are o antenă care taie catargul dându-i forma unei cruci, așadar corabia cu catarge apare ca un simbol al crucii salvatoare, iar corabia dacă va fi identificată cu biserica, simbolul crucii va rămâne catargul.

Acest simbol al corăbiei în arheologia iudeo-creștină putea să se impună cu atât mai mult, cu cât avea antecedente. Pe de o parte, corabia apare ca un simbol al nemuririi pe monumentele funerare păgâne, grecești și romane, dar și egiptene. Ea este un simbol al speranței pe nenumărate geme și inele. Ea simbolizează călătoria fericită a sufletului în această viață și în viața viitoare. De altfel, Vechiul Testament, conținea episodul Arcei lui Noe ca instrument de eliberare escatologică.

Iustin cunoaște și el un simbolism al Arcei lui Noe ca simbol al salvării: „ Dreptul Noe împreună cu alți oameni ai Potopului, adică soția sa, cei trei fii ai săi și soțiile fiilor săi formau numărul opt și ofereau simbolul celei de-a opta zile, în care Cristos a înviat din morți. Or Cristos, primul născut al oricărei creaturi, a devenit, într-un sens nou, șeful unei alte rase, al aceleia care a fost regenerată prin el, prin apă, credință și prin lemnul ce conținea misterele crucii, la fel cum Noe a fost salvat de lemnul arcei sale, dus pe ape împreună cu toți ai săi.”

Arca, reprezintă în acest text instrumentul salvării, iar ceea ce ia Iustin în considerare este lemnul arcei, care simbolizează crucea.

În ceea ce privește capitolul „Plugul și toporul” din cartea lui Jean Daniélou, „Simbolurile creștine primitive”, paralalelismul între simbolul toporului și cel al plugului ne autorizează să recunoaștem în lemnul plugului simbolul crucii, pentru că fiind de lemn, plugul este un simbol al crucii.

Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, dacă ne amintim de pasajele din „Vechiul Testament” în care autorii din secolul al doilea au văzut simboluri ale crucii: arca Raiului, toiagul lui Moise, lemnul arcei etc, dar în cazul plugului, și fără îndoială și în cazul toporului, mai este și altceva, e vorba de forma însăși.

Aici textul lui Irineu este următorul: „ Cuvântul „solid” unit cu carnea și fixat așa cum a fost (habitu tali confixus)”. Jean Daniélou vorbește despre modul în care cuvântul este fixat de carne afirmând că seamănă astfel cu modul în care fierul e fixat de plug, carnea simbolizând crucea.

Plugul ca simbol al crucii se găsește în Prima Apologie a lui Iustin. Acesta enumeră diverse figuri ale crucii: catargul corabiei, tesla dulgherului, chipul omului: „Nimic în lume nu poate exista sau forma un tot fără acest semn.” Tot într-o enumerare se regăsește plugul: „ S-ar ara fără ea(=crucea)?”. Dacă am judeca după faptul că tipul de plug vechi este în formă de cruce, ne-am putea explica atunci cu mare ușurință comparația.

În ceea ce privește simbolismul cruciform al plugului, Iustin ne dă o referință anterioară lui Irineu, deși trebuie să adăugăm că acest simbolism se regăsește și mai târziu, iar apartenența sa la tradiție e atestată în mod continuu. Faptele lui Petru menționează plugul (aratrum) într-o listă a titlurilor lui Cristos. Minucius Felix folosește lista simbolurilor cosmice ale crucii de la Iustin, și menționează plugul „Când ții drept jugul (iugum), acesta e semnul crucii”. Monseniorul Pellegrino opune acest simbolism celui al lui Iustin, notând că într-unul e vorba de jug, în celălalt de plug Doar că, în felul acesta, se ignoră faptul că figura este constituită de ansamblul jugului, care constituie ramura cea mai lungă și din suportul prelungit cu brăzdar, ansamblul constituind plugul.

În secolul al IV-lea, în domeniul latin, Grigore din Elvira vede în plug unul din numele lui Cristos: Aratrum nuncupatur quia signo crucis suae dura pectora subiciuntur ut necessario semini ipsa praeparentur. Această afirmație seamănă cu aceea a lui Irineu pentru care plugul nu este doar simbolul crucii, ci și simbolul Cuvântului însuși. Dölger trimite la un text din Efrem, în domeniul siriac, pe care nu-l putem menționa ca simbolism al formei crucii: în care câmpul lui Cristos nu are nici o buruianǎ care crește, spinii sunt smulși cu ajutorul plugului.

Există o piatră gravată a galeriei din Florența, reprodusă din Daremberg-Saglio, care arată forma de cruce a plugului grecesc, doar că piesa nu este creștină. Mai există în muzeul din Lateran un sarcofag pe care se văd Adam și Eva, Daniil printre lei, Bunul Păstor și un grup reprezentând un plugar conducându-și perechea de boi, dar, deși plugul este vizibil, seamănă vag cu o cruce.

Dl. Nautin consideră că: „Spinii au venit pe pământ în urma păcatului”. Pentru a ne elibera de acest vechi blestem, Cristos poartă spini; Cristos pe cruce este plugul care smulge din pământ spinii păcatului, aceștia fiind simbolul păcatului. Chiar dacă nu este explicită, imaginea plugului e subiacentă, căci numai lui îi revine rolul de a scoate buruienile din pământ. Imaginea crucii ca plug apare aici ca un elogiu adus crucii.

Semnificația crucii ca plug la Irineu pare deci bine stabilită.

Sfântul Ioan Gură de Aur scria cǎ totul prinde viațǎ cu ajutorul crucii și cǎ acest semn este purtat la botez, în cǎlǎtorii sau fie acasǎ, semnul crucii este o binefacere, un scut ce ne apǎrǎ de demon.

În acest paragraf, întâlnim ideea conform căreia crucea îl apără pe cel botezat de demoni, dobândind valoare de exorcism.

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur, confirmă faptul că totul se face cu ajutorul crucii, dar cred că aici este important de precizat ideea conform căreia, crucea este privită ca un simbol de biruință. Aceasta are rolul de a-l apăra pe cel botezat de demoni.

Într-un studiu realizat de Jean Daniélou în “Simbolurile Creștine Primitive” se pare că semnul crucii este întâlnit mai întâi în riturile referitoare la botez, fiind cea mai veche folosire a sa, asociată cu botezul însuși.

Pentru autorii din vechime, semnul reprezenta botezul însuși. Există o inscripție în Abercios, care datează de la finele secolului al II-lea, unde se vorbește despre poporul „care poartă pecetea minunată”. Jean Daniélou este de părere că aici cuvântul pecete, sphragis, desemnează semnul crucii înscris pe frunte, dar mai târziu când riturile botezului s-au dezvoltat, sphragis, a devenit primul rit impus catehumenilor.

Un episcop african din secolul al IV-lea, Quodvultdeus, scria: „Nu v-ați născut încă, din nou, prin botez, ci prin semnul crucii ați fost zămisliți în sânul Bisericii” NOTĂ. Consider că prin această afirmație, Quodvultdeus, asociază crucea cu botezul însuși.

În ale sale Confessiones, Sfântul Augustin, dezvăluie faptul că după ce s-a născut, mama sa i-a făcut pe frunte semnul crucii și i-a dat puțină sare, doar că botezul a avu loc abia patruzeci de ani mai târziu.

Dar semnul crucii nu era folosit numai la botez. El avea un rol și în alte Sfinte Taine, spre exemplu: în confirmarea cu Sfântul Mir, în Sfânta Taină a Maslului (la ungerea cea de pe urmă- extrema unctio) și în Euharistie (Sfânta Taină a Împărtășaniei). Creștinii se pare că își făceau semnul crucii înaintea principalelor ocupații din viața lor.

În ale sale Simboluri creștine primitive, Jean Daniélou, amintește relatările Sfinților Părinți, unde semnul crucii îi lasă neputincioși pe demonii care apăreau în cultele păgâne. Tot aici întâlnim un episod relatat de către Prudențiu. Totul se întâmplă într-o zi când Iulian Apostolul aducea un sacrificiu zeiței Hecate. Preotul care punea întrebări rămășițelor unei victime a pălit brusc și a căzut la pământ. Printul era speriat, ca și cum l-ar fi vazut pe Cristos învârtea fulgerul, privestea în jurul lui sǎ vadǎ dacǎ este vreun copil botezat care și-a fǎcut semnul crucii pe frunte.

Lactanțiu în Instituțiile divine, povestește că prezența unui creștin însemnat cu acea pecete, sphragis, împiedica oracolele și haruspiciile.

Consider că puterea Sfintei Cruci este tainică, dar de necontestat. Multe minuni s-au înfăptuit cu ajutorul ei, iar datorită relatărilor care au rămas scrise de-a lungul anilor adevărul ei a rămas viu, palpabil chiar.

Dar în citatul de mai sus, crucea capătă valoare de exorcism, deoarece fiind însemnată pe frunte, demonul care pusese stăpânire pe sufletul său este îndepărtat datorită acestui simbol de credință.

Tot așa, după moarte, când sufletul creștin părăsește corpul și străbate atmosfera care este sălașul demonilor, această sphragis făcută pe frunte îi ține la distanță, pe când sufletul nemarcat de pecete le cade pradă: asa cum oaia fǎrǎ pǎstor este vânatǎ de fiare reprezentând pentru ele o pradǎ ușoarǎ așa cum sufletul fara cruce este vanat de demon.

Aceste două citate se potrivesc perfect studiului pe care eu doresc să-l abordez în această lucrare. În primul citat sufletul creștinului este comparat cu o oaie care dacă nu este păzită de păstor este o pradă sigură pentru animalele consumatoare de carnea ei. Așa și sufletul nostru fară sprijinul și atenta observare a lui Dumnezeu poate fi atacat cu mare ușurință de demonii care ar vrea să se hrănească cu el. În cel de-al doilea citat, suntem martorii unei comparații uimitoare dintre o comoară și sufletul omului care fără pecetea lăsată de Dumnezeu poate cădea în abisul nemărginit al întunericului. Tot aici întâlnim comparația despre care am discutat în primul citat, aceea dintre sufletul nostru și oaie.

Dacă ar fi să analizăm din punct de vedere al animalelor întâlnite în ambele citate, nu ar trebui să rămânem surprinși de alegerea făcută, deoarece oaia este privită ca un animal blând, iar din punct de vedere religios omul a fost de multe ori comparat cu o oaie rătăcită și pierdută de turma sa.

Se pare că la creștini, semnul crucii, făcut pe frunte cu degetul mare nu era folosit doar la botez. Există mărturii care atestă practicarea unor adevărate tatuaje. Tatuajul e cunoscut în cultele păgâne ale lui Dionysos sau Mithra, dar îl găsim și la creștini în legătură cu semnul crucii. Spre exemplu, Sfântul Augustin relatează că atunci când păgânii ies din amfiteatru, ei îi recunosc pe creștini după felul de a se îmbrăca, după felul de a-și tăia părul și după frunțile lor. Acest lucru dovedește faptul că toți creștinii aveau un mod aparte de a-și înveli corpul iar felul în care își tundeau părul era diferit față de cel al păgânilor. Dar cred că aici este important de menționat și de reținut faptul că aceștia își însemnau pe frunte semnul crucii.

Avem însă o relatare din secolul al V-lea, unde diaconul Marcu vorbește în Viața lui Porfiriu din Gaza, despre trei copii căzuți într-un puț și salvați miraculos pentru că purtau pe frunte o cruce pictată cu roșu. Desigur că și în zilele noastre suntem martorii acestui tip de minuni, mai ales atunci când vine vorba de copii. Dumnezeu are grijă de noi toți, dar putem crede că are o preferință în ceea ce privește copiii, deoarece aceștia au sufletul pur.

Apoi vedem apărând în Odele lui Solomon, și la Iustin (încă din secolul al II-lea) pe lângă semnul crucii făcut pe frunte, semnul crucii pe față. Există chiar și un desen în cărbune din hipogeul de pe Viale Manzoni (din secolul al III-lea) care arată același lucru. Mai este atestat și de către Lucas de Thuy, în secolul al XIII-lea , însă se dezvoltă în paralel și semnul folosit astăzi în mod obișnuit, care se face de la frunte spre piept și de la umărul drept spre umărul stâng (mai puțin în orient unde semnul crucii se face de la frunte spre piept și de la umărul stâng spre umărul drept, dar nu apare decât în Evul Mediu timpuriu și este posibil să fi apărut mai devreme ca gest de exorcizare sau binecuvântare).

Ca gest liturgic, semnul crucii apare și ca simbol pe monumente, în fresce, pe basoreliefuri, în mozaicuri și pe tot felul de obiecte. Aceasta apare din secolul al II-lea și al III-lea în catacombe, sub forma crucii grecești +, sau sub forma celei latinești †, însă creștinii regăseau crucea întruchipată în multe reprezentări care îi imitau forma.

În secolul al II-lea, Iustin arăta forma crucii reprezentată de catarg și vergeaua pânzei, de plug, de toporișcă (ascia), de însemne militare (Apol., I, 55). Astăzi, semnul crucii, ne evocă locul unde Iisus Hristos și-a găsit sfârșitul.

Așadar, putem deduce faptul că simbolul crucii era un simbol foarte răspândit încă de la începutul secolului al II-lea.

În Epistola lui Barnaba din secolul al II-lea, vom observa că mai multe texte vechi apropie semnul crucii de litera tau (care în greacă apărea sub forma unui T). Putem explica această apropiere dintre cruce și tau printr-o asemănare de formă, ce-i drept nu prea satisfăcătoare. În plus ar trebui să găsim o altă explicație, deoarece litera tau din greacă are forma de T , ceea ce nu corespunde semnului cruciform marcat pe frunte.

Părinții bisericii au amintit că in cartea lui Ezechiel se prevestește că membrii comunității mesianice vor fi marcați pe frunte cu semnul tau. Amintirea acestui text e prezentă în mediul evreiesc din vremea lui Hristos. Esenienii care pretindeau că formează comunitatea escatologică, purtau pe frunte semnul lui Ezechiel.

Sfântul Ioan, în Apocalipsă spunea că cei aleși vor fi însemnați pe frunte, iar în acest mod, îngerul împiedică vătămările să distrugă lumea “până ce nu vom pecetlui pe frunțile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (VII,3). Întâlnim aici, din nou, importanța acestui semn privit ca o alegere dreaptă.

Tot Sfântul Ioan vede 144 000 de persoane “care aveau numele Lui și numele Tatălui Lui scris pe frunțile lor”(XIV,1). Tau ebraic este ultima litera a alfabetului și îl reprezintă pe Dumnezeu, așa cum în greacă este omega. În anumite locuri, așa cum a demonstrat Lampe, ritul descris de Ioan se referă strict la folosirea acestuia legată de botez.

Deci, se pare că primii creștini erau însemnați pe frunte cu un tau ce desemna numele lui Iahweh. Acest fapt îl face pe Jean Daniélou să-și pună două întrebări. Prima: nu regăsim oare aceeași dificultate, și anume- tau nu are forma unei cruci? Dar tocmai această dificultate, aparentă e o confirmare. Pe vremea lui Hristos, tau putea fi reprezentat în două moduri în alfabetul ebraic: +, sau X . Așa îl întâlnim în osuarele palestiniene din secolul I al erei noastre, unde e posibil să avem cea mai veche reprezentare creștină a Crucii. Ea desemna numele de Iahweh.

În al doilea rând, Jean Daniélou se întreabă de ce au fost creștinii însemnați cu un semn care reprezintă numele de Iahweh. Pentru Daniélou sensul e limpede : cel botezat, dacă nu se sfințește nu poate fi mântuit.

Consider că am mai putea menționa un alt sens al acestui citat și anume acela că degeaba ești botezat dacă nu ești demn de împărăția Lui.

În acest pasaj, expresia „a purta Numele” are semnificația de a fi însemnat pe frunte cu semnul tau , deci, cu semnul crucii.

În Evanghelie, Luca, nu folosește formula lui Matei: „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”(X,38), ci scrie: „Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu”(XIV,27). Putem crede că această formulă este o aluzie liturgică la crucea însemnată pe frunte.

Crucea, sub forma † era considerată instrumentul de tortură al lui Hristos, iar sub forma X, ea a fost luată drept prima literă din cuvântul X(ριστός), ideea fundamentală rămânând aceeași : este vorba de închinarea celui botezat lui Hristos.

Semnul XP a fost văzut pentru prima dată de Constantin cel Mare, în plină zi, ilustrat cu ajutorul stelelor, înaintea luptei cu temutul tiran, Maxentie. Acest simbol a fost denumit crucea constantiniană sau labarum. Așadar, în ziua dinaintea bătăliei, Constantin a avut o viziune care i-a adus victoria. Lactantius este de părere că în noaptea dinaintea luptei, împăratul Constantin a fost sfătuit în vis să poarte semnul crucii în fruntea oștirii sale.

Printre Monogramele lui Iisus Hristos, se remarcă cea cunoscută ca semnul XP (chi-ro) și reprezintă un simbol creștin, unde în perioada păgânismului, folosirea acestor litere confirma identitatea de creștin.

Chiar și Daniélou vorbește de una din monogramele lui Iisus, și anume de aceea în care litera woweste asociată crucii. Aceasta se află la Sfântul Ieronim și descrie monograma care seamănă cu Җ(acest semn este cunoscut începând cu secolul al III-lea). Jean Daniélou dă următoarea explicație: “în sensul la care se gândește el, ramura ce coboară de la stânga la dreapta are forma lui waw, în timp ce celelalte două ramuri seamănă cu apexul și cu iota, figură tradițională a crucii. Se ajunge astfel la semnul Җ. Dar și mai interesantă se dovedește interpretarea pe care o dă Ieronim acestui semn, văzând în el pe waw unit crucii. E aproape sigur că waw desemnează aici Numele lui Isus.”

Putem avea chiar certitudinea că această interpretare este corectă, deoarece forma astfel obținută evocă una din figurile celebre care îl unesc pe Hristos de cruce. Este vorba aici de șarpele de aramă înălțat pe un stâlp, în pustiu.

Așadar, în urma acestui studiu, putem trage anumite concluzii. Spre exemplu faptul că la origine, semnul crucii a apărut ca o desemnare a slavei divine și nu ca o aluzie la Patimile lui Hristos.

„Dar când semnul se va referi la crucea pe care a murit Cristos, aceasta va fi considerată ca expresie a puterii divine ce acționează prin moarte; iar cele patru brațe ale crucii vor apărea ca simbolul caracterului cosmic al acțiunilor sale mântuitoare.”

Eu sunt de părere că semnul Sfintei Cruci ar trebui privit ca un simbol de iubire pe care Dumnezeu ni l-a lăsat, deoarece pe lângă faptul că singurul Său Fiu a fost răstignit pe cruce din cauza unor criminali care nu credeau în puterea divină, prin Învierea Sa, crucea a căpătat putere de biruință asupra demonilor.

Apocriful Cuvânt ales al lui Grigore Bogoslov de cinstita cruce a lui Hristos și de ceale doao cruci ale celor doi tâlhari are dimensiuni reduse însă conține foarte multe simboluri și crâmpeie de legendă care îi atribuie o valoare aparte. Episoadele și motivele literare precum: cununa lui Adam, focul făcut de Stih pentru pomenirea lui Adam, păcatul lui Lot cu fetele sale și pocăința acestuia, potopul biblic, traversarea mării „amare” și multe altele fac din acest apocrif un adevărat izvor de cunoaștere.

Textul acestui apocrif precizează originea celor trei lemne din care s-au construit crucile pe care au fost răstigniți Hristos și cei doi tâlhari. Toate cele trei lemne provin din rai și au ajuns în Ierusalim pe diverse căi.

Lemnul din care a fost construită crucea lui Hristos provine din copacul care a crescut din cununa lui Adam, cunună împletită din ramurile copacului cunoașterii.

Lemnul din care au fost construite crucile pe care au fost răstigniți tâlharul credincios și cel ce nu credea, provin din copacul Lui Dumnezeu din grădina raiului. Acest copac avea trei părți: una a Lui Dumnezeu, una a lui Adam și una a Evei. Din partea lui Adam se va construi crucea tâlharului credincios și din partea Evei se va construi crucea tâlharului necredincios. La sfârșit este atașată și legenda care îi prezintă pe Iosif și pe Fecioara Maria cu pruncul Hristos în drum spre Egipt, călătorie în care au fost prinși de niște tâlhari. Fecioara Maria l-a alăptat pe unul dintre copiii tâlharilor, acesta devenind tâlharul credincios, iar celălalt tâlharul necredincios.

Textul în limba română este preluat după redacția slavonă a apocrifului Lemnul crucii. Redacția slavonă are trei tipuri de versiuni: unele complete care urmăresc firul epic al narațiunii fără prea multe repetiții sau corecturi, unele versiuni mai puțin unitare care poartă urmele unor repetate prelucrări și cea de-a treia variantă care se diferențiază considerabil de versiunea originală, având ca principală diferență scurtarea părții introductive la aproape o singură frază.

De asemenea în redacțiile a doua și a treia lipsesc părțile de legătură care au rolul de a face trecerea între părțile principale ale narațiunii.

Textul Cuvânt ales al lui Grigore Bogoslov de cinstita cruce a lui Hristos și de ceale doao cruci ale celor doi tâlhari face parte din manuscrisul românesc 469. Datarea acestui manuscris a ridicat multiple probleme, iar diverși cercetători l-au încadrat între sec. al XVI-lea și mijlocul sec. al XVII-lea. Datarea exactă ar fi putut fi făcută prin intermediul filigranului, însă filigranul acestui manuscris nu corespunde cu un altul înregistrat în cataloagele de specialitate.

Localizarea manuscrisului este o altă problemă pe care cercetătorii nu au rezolvat-o cu exactitate. Și în acest caz există mai multe opinii, unii cercetători plasându-l în zona Munteniei, alții în zona de nord a Ardealului sau în zona Transilvaniei. Imposibilitatea stabilirii cu certitudine a unei zone de proveniență se datorează și faptului că apocriful are dimensiuni reduse și nu prezintă particularități care să evidențieze zona în care a fost scris.

Textul apocrif are o compoziție eterogenă, fiind alcătuit din povestiri independente sau povestiri organizate sub formă de întrebare – răspuns. Textul începe cu o povestire amplă despre originile cununii lui Adam și continuă cu o scurtă istorie a originii lemnelor din care au fost construite crucile pe care au fost răstigniți Hristos și cei doi tâlhari.

Apocriful are două capitole distincte pentru prezentarea originii lemnelor pe care au fost răstigniți tâlharii, fiecare fiind marcat prin titlu: „De alt lemn ce pre dâns s-au răstignit tâlhariu cel ce crezu” și „De al treile. Ce pre dâns să răstignise tâlhariul cel necredincios”.

Legenda este organizată sub forma jocului întrebare-răspuns, dând astfel dinamism narațiunii și dând impresia de fluiditate textului. Întrebările „Cum să începură aceale leamne sau cum crescură așea?”, „Cum să împreunară leamnele în Ierusalim?”, „Cum fură aceale leamne și de unde le’luo îngerul și le deade lui Sit?” au rolul de a înlănțui povestirile și de a le da o formă unitară.

Cea de a treia întrebare declanșează o serie de reluări ale detaliilor importante din cadrul legendei precum: povestea copacului Lui Dumnezeu, originea celor trei cruci cât și un fragment scurt care face referire la capul lui Adam.

În ultima parte a textului este inserată legenda care clarifică originea celor doi tâlhari și legătura lor cu Hristos.

La o analiza mai amănunțită a compoziției legendei putem afirma că avem de-a face cu alipirea unor pasaje independente care ar putea circula și ca legende singulare și de sine stătătoare.

Modalitatea compozițională întrebare-răspuns este un semn al apartenența apocrifului la Razumnik, „culegere de întrebări și răspunsuri cu numeroase versiuni, care ridicase schema sistematizării pe baza întrebărilor și răspunsurilor la nivelul unei modalități de prezentare, de introducere a unor explicații cât mai diverse, în condițiile în care aceste lucrări aveau și o menire didactică.” Însă această structură întrebare-răspuns nu apare în fiecare versiune a apocrifului. Există versiuni în care se renunță la întrebări și se preferă evidențierea momentelor narative.

În concluzie, apocriful este important in literatura româna deoarece oferă informații prețioase despre structurile lexico-gramaticale folosite în perioada respectivă și totodată oferă informații despre credințele oamenilor din acele timpuri.

Consider că cel mai important îndemn pe care l-a lăsat voievodul este acela de a respecta cu sfințenie cele zece porunci, deoarece dacă sunt încălcate, nici cei mai puternici împărați ai lumii nu îi pot sări în ajutor, pe când dacă le respectă, Dumnezeu îl ajută și îl păzește de cei mai mari vrăjmași ai săi.

Amintesc aici episodul unde împăratul Constantin este ajutat de Dumnezeu să-și învingă adversarii într-o manieră de neuitat. Ar mai trebui să menționez faptul că acesta nu a primit ajutor doar din punct de vedere politic pentru că în acest capitol, împăratul a fost recompensat pentru faptul că nu a acceptat să se spele în sângele nou născuților și astfel a scăpat de lepră după ce a primit Sfântul Botez.

Având ca punct de pornire această temă care din punctul meu de vedere este dezvoltată armonios în ceea ce privește morala creștină, urmează un vast material biblic împrumutat din Cartea regilor despre Solomon, David, Saul, fiul lui Solomon, Ahaia proorocul etc.

În continuare îi regăsim pe Sfinții Împărați Constantin și Elena aflați în căutarea sfintei cruci, după care urmează alte capitole biblice: Avesalom și lupta sa împotriva lui David, iar în sfârșit, această primă parte se termină cu parabole din Varlaam și Ioasaf: a celor două coșciuge, a privighetoarei, a celor trei prieteni.

Datoritǎ faptului cǎ împǎratul Constantin este un conducǎtor credincios, putem întelege modul sǎu de viațǎ; acesta fiind un conducǎtor care îndeamnǎ la moderație și la spiritul de dreptate așa cum se întâmplǎ și în cazul domnitorului Neagoe Basarab, acesta fiind de asemenea un conducǎtor credincios.

II.2. Constantin cel Mare ca model de conducǎtor pentru Theodosie

Constantin I s-a născut la data de 27 februarie 272 și s-a stins din viață la data de 22 mai 337). Mai este cunoscut sub numele de Constantin cel Mare, și a fost împărat roman între 306 și 337.

Constantin era fiul marelui împărat Constantie, iar dupa moartea acestuia ajunge moștenitorul tronului. Împreună cu fratele său Licinius, Constantin pornește un război împotriva celui mai mare tiran, Maxentie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Constantin îl învinge pe Maxentie într-o manieră de neuitat.

În cartea sa, Eusebius (Eusebie Episcop de Cesareia) mărturisește că este răpit de admirație atunci când vede că Împăratul Constantin, primește după moartea sa aceleași onoruri și laude ca atunci când trăia.

Constantin este cel care a arătat cât de trist poate fi sfârșitul tiranilor și cât de fericită și lăudată este moartea atunci când e consacrată prin monumente solide și trainice. Ca urmare a ajutorului Lui Dumnezeu, totul a fost favorabil pe parcursul domniei sale de la început pâna la sfârșit.

Astfel, Constantin a reușit să rămână pe tron vreme de 30 de ani, și mai bine de 60 de ani pe pământ, iar cu ajutorul puterii divine a trecut peste mândria si nelegiuirea tiranilor, care porniseră un război împotriva Celui de Sus.

Datorită faptului că împăratul a demonstrat că nu cunoaște decât un Dumnezeu și că disprețuiește idolii, puterea divină l-a înarmat pe servitorul său cu forța necesară de a-i șterge de pe fața pământului pe toți dușmanii și asupritorii săi.

În capitolul Constantin e crescut în Palatul tiranilor cum fusese crescut și Moisi Eusebius ne relatează un miracol produs în acel secol. Și anume episodul în care tiranii s-au înarmat împotriva Bisericii, iar Constantin i-a exterminat mai apoi cu ajutorul Duhului Sfânt.

În acest capitol, Constantin este văzut drept cel mai “ilustru Impărat” și este ilustrat ca având o bunătate și o pietate firească susținută de duhul lui Dumnezeu.

Se pare că împăratul Constantin a întreținut “în mod sincer pacea cu Dumnedeŭ” încă de pe vremea când Imperiul era guvernat de patru împărați. Se spune despre el că tot timpul s-a depărtat de nelegiuirea cu care ceilalți au atacat și niciodată nu a vărsat sânge nevinovat. De menționat este faptul că nu s-a închinat idolilor și nu i-a constrâns pe ceilalți să facă acest lucru, guvernând cu o “blândeță părintéscă”, iar asta putem deduce din faptul că a fost lăudat încă din timpul vieții lui.

În capitolul Vedenia luĭ Constantin, Eusebiu vorbește despre o viziune pe care Constantin a avut-o: “El asigură că a vĕdut în diua miază-mare o cruce luminósă cu acéstă inscripție: Întru acest semn veĭ birui, și că el fu cuprins de o mare mirare de acest spectacol, precum și soldații sĕĭ care`l urmaŭ ”.

În timpul nopții, Iisus îi arată în vis semnul crucii și îi poruncește să facă un steag cu aceiași formă, și să-l poarte în război pentru a fi protejat de rău, așa că împăratul ascultă porunca și în Istoria bisericească și Vieța lui Constantin cel Mare Eusebiu face o descriere a steagului pe care îl văzuse personal : “Este ca o suliță, acoperită cu plăcĭ de aur și pietre scumpe, numele Mântuitoruluĭ nostru este însemnat pe acéstă corónă prin cele douĕ dintâĭ litere; din care cea de a doua este puțin tăiată. Impĕrațiĭ aŭ purtat pe urmă aceléșĭ douĕ litere pe casca lor. Este un vĕl de purpură legat de varga ce traverséză sulița. Acest vĕl este de figură quadrată, și acoperit de mărgăritare, a cărora strĕlucire pricinuește admirație. Fiind că sulița este fórte înaltă, ea are în josul vĕluluĭ portretul Ĭmpĕratuluĭ și a fiilor sĕĭ, făcut în aur pe jumătatea corpuluĭ numaĭ.”

Așadar, până și pe statuia ce i-a fost ridicată, Constantin a pus o cruce cu inscripții latinești, unde a scris că acea cruce reprezintă “semnul adevĕrateĭ puterniciĭ.”

Momentul domniei lui Constantin cel Mare reprezintă pentru creștini nu numai libertatea de cult și de exprimare dobândită , ci și sprijinul vădit primit din partea puterii imperiale în vederea consolidării poziției Bisericii și a Imperiului.

În capitolul “Poveste pentru marele Costandin împărat” din “Învațăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, ne este prezentat episodul bătăliei cu perșii, unde Constantin este înfrânt și capturat de către aceștia , dar cu ajutorul lui Dumnezeu și al oștirii sale, reușește să scape, pentru ca mai apoi în timpul zilei, să vadă pe cer semnul Sfintei Cruci, alcătuit din stele. În timpul aceleiași zile vede tot pe cer, scris cu litere latinești : “Costandine, cu acesta semnu vei birui!”., pe când Cronograful lui Pătrașco Danovici prezintă în începutul capitolului intitulat “Începătura de impărățiia a prea marelui si prea creștinului împărat, întâiu bun și creștinesc Constantin Țariu, carele au făcut și Țarigradul cu toate tocmialele, cum iaste si până astădzi. Ca întâiu era făcut de Vizu, ce-au fost împărat, cum ar hi pre orașu micu și prostu. Iară pre după aceia l-au făcut marele împărat Constantin și i-au pus nume pre numele sau Constantina Grada.”, locuitorii Râmului, care împodobeau străzile cetății cu ce aveau ei mai scump în întâmpinarea noului lor împărat, Constantin.

Ca și în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, soldații împăratului merg cu Sfânta Cruce înaintea tuturor, dar putem observa o mare diferență. Neagoe Basarab în învățăturile sale, povestește cum marele împărat a avut o viziune conform căreia, Dumnezeu îi arăta mai întâi pe cer semnul crucii, și apoi în vis, iar în Cronograf , nu există nicio mențiune potrivit căreia acesta ar fi avut vreo viziune.

Împăratul rămâne surprins de cele văzute, iar în timpul nopții, în vis, Iisus Hristos îi spune : “Să faci semnul care l-ai văzut și ți s-au arătat pre cer și să înveți să-l poarte în fruntea oștilor tale. Deacii nu vei birui numai pre Maxentie și pre oștile lui, ce și pre alți vrăjmași ai tăi, pre toți îi vei pune suptu picioarele tale, și încă și dracii să vor înfricoșa de dînsul”.

La început, Constantin a fost nesigur în ceea ce privea semnificația viziunii, dar mai apoi, în timpul nopții, Hristos îi explică în vis, cum o să câștige bătălia împotriva dușmanului dacă va folosi acest semn.

Sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acel vis și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase pe cer, “Deacii ei o luară și o făcură cum mai degrab`, și o împodobi împăratul tot cu mărgăritariu și cu pietri scumpe și cu alte meșterșuguri, și o puse într-o suliță înaltă, cum și în ziua de astăzi fac împărații creștini și o poartă în fruntea oștilor”.

Păgînul Maxentie, aflând de venirea lui Constantin, se teme pentru viața sa și după o luptă înverșunată, este biruit cu puterea cinstitei Cruci. Fiind urmărit de împăratul Constantin, fuge pe podul, pe care singur îl zidise, și, stricându-se podul cu puterea lui Dumnezeu, a căzut în rîu cu ostașii săi. După aceasta marele Constantin a intrat în Roma ca un învingător, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste.

Apoi a eliberat toți creștinii din închisori și a poruncit strângerea moaștelor mucenicilor, pentru a fi îngropate, după care a împărțit averea împărătească săracilor.

Împăratul se îmbolnăvește de lepră, și chemând medicii, află că singurul leac ar fi o baie în sângele mai multor nou-născuți, așa că au strâns numărul necesar de copii pentru a-i înjunghia. Dar văzând împăratul atâta durere în sufletele mamelor a spus : “Mai bine să pătimescu eu tot așa rău cu această boală, decît să moară atîțea coconi și să topească mumînele lor, de jale și de dor, și să fiu eu vinovat a atîta moarte”.

Noaptea în vis, apostolii Petru și Pavel l-au înștiințat pe Constantin că poate scăpa de lepră dacă îl va boteza Papa Silvestru și că, în acest mod, va deveni și vrednic de împarăția cerului.

Despre botezul împăratului Constantin, Neagoe Basarab, povestește astfel: “Iar deaca-l boteză și eși din crestelniță, rămase stricăciunea dă pe trupul lui în apă ca niște solzi de pește, iar el fu sănătos și curățit, și eși vesel cu trupul și cu sufletul.”

Constantin decide să îl atace din nou pe Maximian, și reușește să îl învingă, dar deoarece Dumnezeu avea alte planuri pentru el, împăratul nu reușește să îl prindă, iar după ce îi biruie și pe cei mai de temut păgîni din Vizantia, Patriarhul Macarie îl sfătuiește pe acesta să caute locul învierii Domnului nostru Iisus Hristos și locul țestului, Golgotha, așijderea și făcătoriul de viată lemnul”. Dar împăratul decide să o trimită pe mama sa, Elena, lăsând totul pe seama ei.

Acesta reprezintă momentul în care Elena ocupă rolul principal în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, devenind astfel tot mai importantă.

Peste puțin timp, aceasta vede în vis o lumină care îi spunea : “Să mergi în Ierusalim și să cauți să afli făcătoarea de viață cruce și mormîntul și locurile cele sfinte foarte cu de-adinsul, care le-au ascunsu și le-au îngropat jidovii de pizmă”. Încă din momentul intrării în cetate, Elena încearcă să își îndeplinească misiunea, fiind ajutată de Dumnezeu, care îi arată în vis Patriarhului Macarie, locul unde erau îngropate “Și fusese acea capiște foarte cu niște merșterșuguri frumoase și minunate; iar deaca o sparseră și săpară mult în pămînt, iată să ivi sfîntul mormîntu și locul țestului, și lîngă acestia aproape, mai spre răsărit puținel, aflară și 3 cruci îngropate.”

Neștiind care era crucea pe care fusese răstignit Hristos, Patriarhul Macarie primește minte și cuget de la Dumnezeu și ia cele 3 cruci cu gândul de a le pune pe rând lângă o jupâneasă aflată în pragul morții. Imediat ce a apropiat crucea care fusese a lui Hristos, femeia s-a însănătoșit lăudându-l și slăvindu-l pe Dumnezeu.

Acesta reprezintă momentul în care oamenii au venit să vadă acea cruce sfântă și dătătoare de viață, iar împărăteasa Elena a luat o parte oarecare din cruce și piroanele acesteia, vrând să le trimită fiului său, în Vizantia, cealaltă parte rămânându-i Patriarhului Macarie.

Împăratul Constantin se bucură nespus de mult ”și făcu 3 cruci pre numărul ce i să arătase în oști, că întîi i să arătasă la Roma, a doao la Vizantiia, iar a treia oară, cînd făcu pod preste Dunăre. Și-i puse numele cei dintîi IS, iar cei de a doao HS, iar a treia NIKA.”Împăratul Eraclie este cel care le dă denumirea de “anikitos”(ce se zice nebiruit).Mulți spun că și în zilele noastre coboară îngerul lui Dumnezeu de 3 ori pe an la acel stâlp și cântă cântarea heruvimilor în zilele de 7 mai, 14 septembrie, și în a treia săptămână din postul mare.

Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească o biserica lîngă Sfîntul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi, după ce a zidit și alte optsprezece biserici, înfrumusețându-le cu podoabele, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. La vârsta de 80 de ani, Împărăteasa Elena, se stinge din viață.

După moartea mamei sale, Constantin își învață fii să rămână credincioși, să se ferească de erezii si de învățăturile care nu le vor fi de folos.

În Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, se menționează un portret fizic al împăratului “Iar chipul lui era așa: pre toți lumina cu bărbățiia sa, și era viteaz, ascuțit la minte, la cuvîntu pilduitoriu, judecător drept, în milostenie gata, la obraz frumos, în credință tare și neclătit, cu căutare frumoasă, cu firea veselă, mijlociu de statul,supțire la grumazi, rumen la obraz, părul capului cam rar, cu barba nu foarte multă, frumos la ochi”. Tot aici găsim și un portret moral ”Și era tuturor oamenilor drag și era blîndu, bunișor, smerit, duios și iubitoriu de oameni.”

Simțind că i se apropie sfârșitul, împăratul se bucura nespus de mult, sfătuindu-i pe cei din jurul său ca după moartea sa:“să nu fie în urmă niscare plîngeri sau niscare mestecături, că mie îmi pare bine căci mă desparțu dintr-acest trup și mă duc să mă lecuescu cu Hristos”, dar domnii și boierii dacă au auzit aceste lucruri au început să plângă, iar Constantin le spune cu glas blând :”Acum v-ati dăstoinicit vieții cei de veci, acum ați aflat calea credinței cei adevărate, deci într-aceasta să lăcuiți și într-însa să vă întăriți, și să fie cu voi Dumnezeul păcii.”

După moartea împăratului, asistăm la o scenă de mare tristețe, unde ne este prezentată atât suferința boierilor, cât și cea a slugilor, aceștia spunând că: ”Dupre Dumnezeu, noi pre acesta sărutăm, ca pre un dătător de binele nostru.Că acesta ne-au scos den-tunerec la lumina cea dreaptă a adeverinții și toată cinstea ce i să cădea, fiind mortu, ei îi făcea ca unui viu. Deacii făcură bani și scriseră într-înșii numele lui și chipul, ca cum ar fi înălțat în ceriu.”Așadar în această ultimă parte a Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, suntem martorii trecerii lui Constantin de la statutul de împărat la acela de sfânt.

Cronograful relatează episodul în care împăratul se îmbolnăvește de lepră într-o manieră similară cu cea din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: cu ajutorul doctorilor găsește un leac pentru boala sa: uciderea pruncilor si colectarea sângelui acestora întro cadă în care trebuia să se spele. Dar văzând că mamele pruncilor sufereau, Constantin refuză să-i omoare fiind de părere că mai bine rămâne cu această boală decât să devină un al doilea Irod. Există si un alt motiv pentru care Constantin nu vrea să recurgă la această soluție:” și va audzî Dumnedzău plângeria acestor mueri și va trimite mânia mare capului mieu”. Așadar se teme de faptul că Dumnezeu îl poate pedepsi pentru o asemenea nedreptate.

Pentru că nu a recurs la acea metodă, ca și în opera lui Neagoe Basarab, este recompensat și seara îi visează pe Pavel si Petru, apostolii care aduceau leacul pentru boala sa. La fel ca în învățăturile lui Neagoe Basarab, este trimis la părintele Silvestru unde este botezat atât el cât si fiul acestuia Crisp.

Împăratul credea că i s-a arătat Dumnezeu în vis, dar primește lămurire de la arhiereul Silvestru și află atunci, privind la o icoană că aceia erau apostolii lui Dumnezeu Petru si Pavel.

În toate războaiele pe care le poartă, Constantin pleacă mai întâi cu nădejde în Dumnezeu și mai apoi cu simbolul crucii întruchipat înaintea oștirii sale.

Și în Cronograf împărăteasa Elena îl vede pe Dumnezeu și se pregătește să plece la Ierusalim, dar întâmplările sunt povestite întro altă manieră. Odată ajunsă, Elena le poruncește oamenilor să-i spună unde este îngropată crucea pe care a fost răstignit Iisus, dar aceștia refuză, așa că împărăteasa poruncește să se facă un foc mare și să fie băgați acolo pe rând cei ce nu vor să furnizeze informația. Așa că oamenii au mărturisit că ei nu știu nimic, dar Iuda, fiul unui prooroc știe de la tatăl său unde este îngropată crucea.

Ajuns în fața împărătesei, Iuda nu a vrut să divulge secretul așa că este pedepsit. După șapte zile de stat în puț, acesta cedează și ajunge din nou în fața Elenei. Astfel aceasta pleacă imediat spre locul unde era îngropată crucea. Deoarece Iuda nu știa exact locul îngropării, Elena se roagă la Dumnezeu astfel:” Împărate, Doamne, Dumnedzăul nostru, carele ai făcut omul în chipul Tău și în podobiia Ta, carele împărățești ceriul și pământul și îngerii și toți oamenii, carele ai trimis pre sângur unul Fiiul Tău ce s-au întrupat, Dumnedzăul nostru Iisus Hristos, carele pentru dzî iarăși ai învis, spre Tine, Doamne, cădem și Ție, Doamne, ne rugăm pentru a ne descoperi noaă acest vistiariu ce iaste ascunsu, adecă priacinstita si luminata cruce, pentru să ne împlem de bucurie și de mirozna svintei cruci și pentru să vădzu și eu și să credzu putiaria Ta și adevărul legii creștinești și să mă botedzu întru numele Tău ș-a Fiiului ș-a Svaântului Duh,un Dumnedzău adevărat.”

După săvârșirea incantației, pământul se cutremură, iar Iuda, îi mulțumește lui Dumnezeu, închinându-i-se și rugându-l să-l primească și pe el în ceata arhidiaconului Ștefan, deoarece s-a convins că el este Dumnezeul adevărat.

Săpând, au găsit 3 cruci, una a lui Iisus, iar celelalte două ale tâlharilor care au fost răstigniți împreună cu el.

Putem observa o diferență între Cronograf și Învățăturile lui Neagoe Basarabcătre fiul său Theodosie, deoarece Neagoe Basarab scrie că pentru a afla care este adevărata cruce, împărăteasa a vindecat cu ajutorul ei o jupâneasă, iar în cazul Cronografului este înviat un mort.

Cu ajutorul unei lumini, au fost găsite și sfintele piroane și au fost puse alături de cruce într-un sicriu împodobit cu aur și pietre prețioase. Apoi împărăteasa a făcut multe biserici în Ierusalim.

Elena moare la vârsta de 80 de ani. Înainte să moară ”multe învățături bune au învățatu pre marele Costantin, pre fiiu-său, pentru credința și pentru liagia creștiniască să o mulțască și să o întăriască, câtu și va putia de mult; și pentru svintele mănăstiri să întăriască și pentru milosteniia creștinilor ș-a mișeilor să nu opriască. Ș-alte multe învățături bune i-au lăsat, ca o svântă ce era.”

După douăzeci și unu de ani de domnie, în războiul dus contra perșilor, Constantin încă mai poartă sfânta cruce înaintea oștirilor sale, reușind să biruiască. Pe locul victoriei ridică o cetate care va purta numele mamei sale, Elena Grada.

Constantin vrea să se lupte din nou cu perșii din cauză că acestia din urmă porniseră un război împotriva grecilor, dar îngerul lui Dumnezeu i-a zis:” Constantine, gătiaște-te, că den împărățiia de pren pământu vei să mergi <în> împărățiia ceriului.”

După acest episod, conform Cronografului împăratul își scrie personal testamentul, lăsând împărăția celor trei băieți ai săi:” Ș-au dat lui Costandie Țarigradului și cu tot răsăritul ș-au lăsat lui Coste Râmul și toată Italia. Iară lui Costantin au lăsat Galiia cia de sus și ostroavele despre Vretaniia cu totul.”

Așadar, după treizeci și doi de ani de domnie, Constantin se stinge din viață la vârsta de 65 de ani pe data de 21 mai în cetatea Nicheia și este îngropat alături de mama sa în Biserica Sfinților Apostoli.

Constantin în cele din urmă le-a oferit creștinilor dreptul la credință, și i-a oprit pe păgâni să mai aducă jertfe idolilor lor. După spusele lui Eusebiu, împăratul încerca să-i convertească și pe păgâni la creștinism, iar dacă aceștia nu acceptau, li se refuza dreptul de a aduce omagii în public idolilor.

La acea vreme s-au publicat două legi. Prima dorea abolirea cultului idolilor și interzicerea de a prezice viitorul, de a aduce jertfe și de a ridica statui în cinstea lor. Cea de-a doua lege ordona zidirea de biserici mai vaste și mai spațioase decât cele anterioare.

Când a scris această lege, Constantin a plecat de la ideea că toate popoarele vor renunța, la rătăcirile și extravaganțele păgânismului, în favoarea serviciului Creatorului lor.

Datorită bunătății sale a scris Constantin aceste legi favorabile creștinilor de pretutindeni. Prin aceeași lege se ordona folosires tezaurului împărătesc pentru îndeplinirea acestui scop atât de lăudabil.

Însuși împăratul a scris tuturor Episcopilor, onorându-l astfel pe Eusebiu, deoarece el a fost primul înștiințat în legătură cu această decizie împărătească: „Impěratul scrise, pentru acest subiect tuturor Episcopilor, și`mi făcu onórea de a`mi scrie în aceștĭ termini maĭ nainte de a fi scris la nici unul altul.”

Scrisoarea trimisă către episcopi suna astfel: „Credincioșii servitori a’i Mântuitorului nostru fiind persecutați până aci prin violența tiranilor, sunt forte convins, prea scumpul meu frate, că edificiile bisericilor, sunt în forte rea stare prin puțina ingrijire ce s’a avut de ale intreținea, si pe care nu s’a putut macar ale imbodobi cu bună cuviință, din causa fricii persecuținuii. Însă acum când Religiunea Creștină este liberă și când balaurul a fost lipsit de autoritatea absoluta prin un ordin al Providenții, și prin un efect al îngrijirilor mele, nume indoesc nici cum că totă lumea să nu recunoscă mărimea și majestatea lui Dumnedeu, și că acei ce au comis greșale din rătăcire, sau din slăbiciune, să nu se silescă a se indrepta. Insciițați pre Episcopii, Preotii și pre Diaconii ce ve sunt cunoscuți, ca să se îngrijescă cu o sârguința deosebită la zidirea Bisericilor, la reparațiile acelor ce căd în ruină, la adăogirea acelor ce sunt prea mici, și la construirea deplină a acelor ce se vor crede necesari. Cereți la Guvernatorul Provinciei și la Prefectul Pretoriului tot ce va fi necesar pentru acest sfârșit și cei-l-alți să ceră de asemenea. Ei au ordin de a satisface cu exactitate tot ce sanctitatea vostră va dori din partea lor. Rog pre Dumnedeu să ve conserve prea scumpul meu frate.”

În urma acestei scrisori, trimisă fie către episcop, fie către guvernatorul provinciei, dorința împăratului a fost îndeplinită. Constantin scrie o scrisoare împotriva idolilor, în care păgânii sunt rugați să renunțe la idolatrie și să îl recunoască pe Dumnezeu drept unicul Suveran al universului.

În edictul său împotriva idolilor, Constantin îi sfătuiește pe pagâni să-și pună speranța mântuirii lor în Iisus Hristos. Eusebiu a tradus aceast edict din latină în greacă, după originalul redactat de însuși Constantin. Acest edict suna astfel:

„Lumina ce natura a respândit în spiritul tuturor omenilor, e de ajuns pentru aĭ face să cunoscă îngrijirele ce are Providența de guvernământul universului. Acei cari înainteză prin studiu către adever, nu se îndoesc nici de cum, că ori-cine face o serioasă reflexiune asupra adversității obiectelor, ce sunt expuse ochilor sei să nu ajungă în fine, la cunoșcința principiului lor. Pentru aceia o personă înțeleptă nu se va mira nici odată de mulțimea, nici de varietatea opiniunilor, ce despărțesc pre omeni în privința alegerii ce ei trebuesc a face de un fel de viață. Nimic nu releveză atât de tare frumuseța virtuții, ca urâciunea viciului, care`i este contrariu. Virtutea are recompense sigure, iar viciul nu pote aștepta de cât o rigurosă pedepsă, care va fi pronunțată de către un Judecător deopotrivă suveran și drept. Ve voiu propune aicea pre cât mi va fi cu putință mai lămurit, sfânta speranță ce am de bunurile viitore.”

Eusebiu pune un întreg capitol la dispoziția lui Constantin unde vorbește despre faptul că acesta din urmă recunoștea nevinovăția creștinilor încă din perioada tinereții. Acesta povestește că auzise despre crudul împărat care persecuta creștinii.

Eu cred că el dorea oprirea acestor persecuții pe care cei dinaintea lui le-au aplicat. Tocmai de aceea atunci când ajunge împărat, persecutorii devin persecutați. De cele mai multe ori, când vine vorba de pedeapsa divină pe care o vor primi cei care au vărsat sânge nevinovat, Eusebiu spune că vor fi „prăpăstuiți în fundul iadului.

În capitolul intitulat „Rugăciunea lui Constantin. Mărturisire de puterea Crucii”, împăratul cere să le fie alinate celor care au avut sufletul împovărat de anii tiraniei. Tot în această rugăciune Constantin aduce la cunoștință faptul că toate bătăliile le-a câștigat datorită puterii divine, deci acesta nu dorește să-și asume laudele.

Am rămas aici impresionată de faptul că împăratul vorbește despre dragostea și frica față de Dumnezeu, și, deși ar vrea să îmbrățișeze toți supușii lui religia creștină, Constantin nu obligă pe nimeni să o facă.

El vorbește despre această dorință a sa ca fiind un bine comun, și în continuare le cere păgânilor să se bucure de adevărata credință, care le va oferi egalitate.

Într-o altă rugăciune de mulțumire, împăratul amintește faptul că nu îi sunt noi rugăciunile, menționând un amănunt foarte important. El știe că Dumnezeu a instituit cultul religios Creștin de când a fost creat Universul, dar oamenii s-au rătăcit de la calea cea dreaptă.

Constantin vorbește despre faptul că Dumnezeu ne-a creat nevinovați si credincioși prin puterea Sa. În continuarea rugaciunilor sale îi multumește cu umilința Lui Dumnezeu Și îl roagă să ne putem bucura împreună de dulceața păcii care ni s-a acordat.

Împăratul lasă apoi câteva sfaturi care ne indeamnă la pace. „Niminea să nu turbure pre acei ce nu sunt de credița sa. Dacă cineva va avea ore care lumină să se sevre de ea pre cât’i va fi cu putiință, pentru a lumina pre alții, iar de nu să’i lase în pace. Alt ceva este de a se lupta pentru a câstiga cununa nemurirei, și altceva de a intrebuința violența pentru a silnici de a imbrătișa o Religiune.”

Starea Bisericii era înfloritoare și credincioșii respectau toate lucrurile sfinte, însă gelozia le întinde o cursă strecurându-se intre ei, intrând chiar si în adunările Sfinților Episcopi astfel încât i-a invrăjbit ridicând asupra lor neînțelegeri și certuri sub pretextul doctrinei.

Această mică dispută a generat scânteia care a pornit din Alexandria și s-a întins aspura Egiptului, Libiei, dezolând astfel un mare număr de alte Provincii încât nu numai preoții depun contestații pline de ură ci și popoarele.

Scandalul a fost atât de intens încât Sfânta Doctrină a creștinismului a devenit subiectul derîderilor nelegiuite, sacrilegilor pe care păgânii le făceau in teatrurile lor.

Unii discutau în Alexandria cu o îndărătnicire neînvinsă aspura celor mai sublime mistere. Din cauza acestor contestații pline de ură nu mai exista nicio biserică nedezbinată în Egipt.

Împăratul fiind foarte mișcat de dezbinarea Bisericii, și fiind mâhnit de acestea ca o nenorocire petrecută in familia sa, trimite în Alexandria un om celebru prin solitudinea credinței sale și prin indrăzneala profesiei pe care o îndeplinise în fața persecutorilor din cele mai grele timpuri, trimițând o scrisoare către autorii dezbinării.

Scrisoarea lui Constantin către Alexandru Episcopul si către Arie Preotul suna astfel: „Dumnedeu care are bunătatea de a ajuta tote planurile mele, și de a conserva pre toți omenii, ’mi este martor că am fost îndemnat de doue motive de a intreprinde ceea ce am executat cu fericire.”

Împăratul vorbește despre faptul că și-a propus să unifice spiritul tuturor popoarelor în una și aceeași credință, iar în ceea ce privea neînțelegerile, acesta le cere lui Arie și lui Alexandru să nu-și mai poarte dușmănie:

„Amiciția este câte odată mai gingașă și mai sinceră dupe împăcare, de cum nu fusese înaintea rupturei.”

Eusebiu în scrierea sa vorbește de foarte multe ori despre faptul că Dumnezeu l-a ajutat pe Constantin pentru că îl iubea, astfel încât, sub stăpânirea sa, omenirea a cunoscut pacea și liniștea de care n-a avut parte atunci când lumea era condusă de cei mai mari și mai cruzi tirani.

Prin faptele sale, împăratul dădea dovadă de bunătate menținând astfel o relație apropiată și sinceră atât cu oamenii săi, cât și cu Dumnezeu.

Eusebiu vorbește despre un alt episod în care tiranii au luat în derîdere Biserica și Sfânta Cruce. Fiind conștient de faptele lor, împăratul îi cheamă din exil pe acești teribili asupritori. „Tiranii persecutară pre servitorii Mântuitorului, și `i isgoniră din țerile lor, și din casele lor. Constantin `i rechiemă din exil, si`i restabili în posesiunea stării lor. Tiranii `i umplură de infamie, Constantin i impoveră de onoruri. Tiranii `i despoveră de averile lor, Constantin nu se mulțumi de ale inapoia averile, ci încă adaose bine facerile lor. Tiranii publicară edicte pline de calomnii contra păstorilor Bisericii, Constantin făcu lauda lor. Tiranii dărîmară până în temelie locurile unde Creștinii făceau rugăciunule lor.”

Toate aceste relatări demonstrează faptul că împăratul era un om bun și înțelegător, chiar și cu oameni care nu meritau niciun fel de ajutor, și în niciun caz nu meritau să primească atâta înțelegere din partea lui.

Aceștia văzându-l bun și cu credință în Dumnezeu au profitat de ce li se oferea, ajungând să omoare oameni nevinovați pentru a le fura averea pe care Constantin le-o împarțise.

Împăratul a lăsat să se vadă într-un tablou expus în fața palatului semnul crucii zugrăvit deasupra capului său, iar dedesubt l-a așezat pe dușmanul neamului omenesc, care combătuse Biserica prin armele tiranilor. Acesta era pictat sub forma unui balaur.

Balaurul era făcut din ceară, fiind străpuns de săgeți sub picioarele sale și ale fiilor săi. Menirea acestui tablou era de a-l reprezinta pe inamicul neamului său ca fiind învins de puterea cinstitei cruci și arucat în iad.

Iată ce voia să însemne pentru Eusebiu acest tablou: „în diua aceia aduce-va Dumnedeŭ, sabia cea sfântă și mare, și tare asupra balauruluĭ(șarpelui) ce fuge, și asupra balauruluĭ încolăcit, și va ucide pre balaurul cel din mare.” Aici sabia cea sfântă și mare nu este altceva decât puternica și sfânta cruce.

În acest timp, disputele iscate de Arie au continuat. În Egipt nu mai exista cetate unde Episcopii să nu se fi ridicat împotriva Episcopilor. Furia lor a mers atât de departe încât aceștia au atacat statuile împăratului, însă efectul acestor vești a fost doar o imensă durere în suflet. În loc să-i pedepsească, s-a mulțumit să deplângă orbirea lor.

După o cuvântare ținută în limba latină, Constantin le permite supușilor săi să-și exprime nemulțumirile. În acel moment, o parte dintre supuși au adus acuzații pe când cealalta parte încerca să le raspundă, vacarmul fiind foarte greu de redat.

Apoi împăratul a început să vorbească în limba greacă, despre care avea oarecare cunoștințe, lăudând pe unii , convingându-i pe alții de faptul că ar trebui să se gândească mai mult la cele sfinte. Cu vorbele sale blânde reușește să îi înduplece pe cei nemulțumiți.

În cel de-al douăzecilea an al domniei lui, Constantin a „făcut veselii publice în provincii, și acest Principe făcu Episcopilor pe cari `i împăcase, un mare ospeț , care fu ca o jertfă plăcută ce el aduse lui Dumnedeu prin ministerul seu. Nici un Episcop nu lipsi la acel ospeț. Buna orânduelă fu mai admirabilă de cum s`ar putea spune. Oamenii lui Dumnedeu trecură fără frică prin mijlocul companiilor de soldați, ce erau în piciore cu sabia golă în mână la intrarea Palatului. Unii se vedură la masa Imperatului, iar alții la mese separate. Acesta era fără îndoială o imagină a Imperăției lui Iisus Christos, și se părea că era un vis.”

Constantin ascultă un discurs pe care Eusebiu îl ține în onoarea sfântului mormânt, când, deși i se pregătise un tron special, împaratul ramâne in picioare. Deși este rugat să se așeze împăratul nu a acceptat, deoarece după părerea lui, cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie ascultat stând în picioare. Acest comportament denotă faptul că respectul său față de cele sfinte este nemărginit.

Eusebiu primește apoi două scrisori de la împărat unde îi sunt lăudate capacitățile de Episcop. În prima scrisoare Constantin îi cerea să fie transcrise cărțile Scripturii, iar prin cea de-a doua îi „făcea respuns privitor la o carte ce avusei onorea de a`i adresa asupra modului de a celebra serbătoarea pascelor.”

Un alt prilej de sărbătoare se abate asupra curții în cel de-al treizecilea an al domniei lui Constantin, când cel de-al doilea fiu al său, Constantie, se căsătorește. Cu acest prilej, acesta a făcut numeroase ospețe, unde a distribuit de fericire daruri popoarelor sale. Acesta la rândul său primește cadouri din partea ambasadorilor indieni.

Constantin le dădea câteodată fiilor săi prin viu grai exemplul lui. Existau cazuri când le dădea scrisorile sale „precepte de tote virtuțile necesarii unui principe.” El le recomanda să creadă în Dumnezeu și în Biserică, deoarece doar cu ajutorul serviciului divin pot reuși să-și învingă dușmanii.

Constantin și-a iubit fiii nespus de mult. Aceștia aveau palatele lor, iar slugile erau de încredere, deoarece erau alese de însuși împăratul.

„El era convins, că acei ce păzesc lui Dumnedeu credința ce ei i-au promis, nu vor lipsi nici odată de a o păzi omenilor. Când acest prea fericit principe a isprăvit de a stabili ast-fel o ordine forte perfectă în statul seu, Dumnedeu, care împarte recompensele cu o înțelepciune și o dreptate suverană, `l luă din acestă vieță pentru a`id a una mai bună.”

Atunci când a simțit că i se apropie moartea, împăratul a înălțat un măreț edificiu pentru a onora memoria Apostolilor Mantuitorului. Mult timp nu s-a știut motivul pentru care a fost ridicat acest monument, dar mai târziu (spre sfârșitul vieții sale), s-a aflat că ar vrea să fie îngropat acolo.

Motivul pentru care el avea această dorință era acela de a avea parte de rugăciune după moartea sa. Mormântul său a fost săpat în mijlocul altor douăsprezece morminte asemănătoare.

Moartea lui Constantin a adus mare durere în sufletul creștinilor de pretutindeni: „Ofițeriĭ sfâșiéră îndată vestmintele lor, se prosternară, și loviră capul de pământ, umplură Palatul de plângerĭ, și de suspinuri, și plânseră mórtea Impĕratuluĭ cu aceiași duioșie cu care copii plâng mórtea părintelui lor. Tribunii și sutașii publicară bine-facerile ce ei priimise de la bunătatea sa. Soldații îl regretară dupre cum o turmă părăsită regretă pre Păstorul seu. Poporul rĕspândit în strade dădu palidi și mirați, și nu era nimenea, care să nu ĭa parte la perderea publică.”

După moartea sa, cetățenii și senatorii Romei au fost cuprinși de o profundă durere, așa că s-a proclamat doliu public în onoarea celui ce le fusese cândva împărat. „Băile fură închise, târgurile oprite, jocurile, spectacolele și cele-l-alte petrecerĭ încetară.”

Acest comportament denotă faptul că acesta a fost un împărat iubit de întregul său popor.

Corpul său a fost adus în Biserica Sfinții Apostoli. Eusebiu are un capitol intitulat „Pietatea lui Constantin recompensată” unde vorbește despre faptul că împăratul i-a rămas mereu credincios lui Dumnezeu. În concluzie, el a rămas atât de celebru în Roma, încât niciun alt împărat nu a putut să-l întreacă.

CAPITOLUL III. DIMENSIUNEA POLITICǍ A ÎNVĂȚĂTURILOR

III.1. Arta diplomaticǎ

Domnitorul dǎ sfaturi cu privirea la alegerea dregǎtorilor în care aceștia nu trebuie aleși dupǎ gradul de rudenie :„Pentru cǎ celui ce este domn adevarat, nu i se cuvine sǎ aibǎ rude, ci numai slugi drepteˮ

Cei care sunt sǎraci și muncesc din greu pentru a sluji conducǎtorul, nu trebuie dați la o parte pentru fii de boieri, dacǎ aceștia nu sunt la fel de demni ca și pǎrinții lor, dar dacǎ rudele sau fii boierilor sunt vrednici este bine sǎ facǎ parte din dregǎtori, însǎ dacǎ sǎracii meritǎ sǎ fie aleși nu trebuie desconsiderați în favoarea rudelor.

O altǎ problemǎ o reprezintǎ oamenii fǎrǎ minte și cei desfrânați :„dacǎ vei fi cu cei aleși, în fiecare zi și ceas, te vei folosi de sfatul cel bun și de invǎțǎturile cele bune; iar dacǎ vei fi cu cei fǎrǎ minte și desfrânați, șitu vei fi împreunǎ cu dânșii fǎrǎ minte și desfrânat”

În timpul mesei, domnul trebuie sǎ se bucure de sunetele tobelor și cel al vioarelor chiar sǎ și consume alcool, dar sǎ nu cadǎ în pǎcat. Acesta nu trebuie sǎ își canalizeze atenția asupra muzicii și a jocurilor: „ cǎci omul care își îndreaptǎ mintea sa la cântǎri și jocuri, cu toate cele asemenea lor, acela nu este desǎvârșit și înțelept. Dar ce fel de domn vei fi tu și cum te vei numi sarea oamenilor și ca un izvor, sǎ bea toți dintr-însul, iar tu sǎ-ți dǎruiești mintea tuturor cântǎrilor și jocurilor acestora? Cǎci, dacǎ vor vedea și alții de la tine, ei toți își vor îndrepta ochii și vor privi acolo unde privești și tu, cârmuitorul. și astfel, precum îi vei învǎța, așa vei da seama despre ei.”

Un alt pǎcat în care nu trebuie sǎ cadǎ domitorul este bǎutura pentru cǎ omul care are multǎ minte și se îmbatǎ pierde, de asemenea trupul, mâinile și picioarele nu îi mai sunt de folos. In momentul în care trupul nu îi mai este de folos și mintea este pierdutǎ atunci omul se îndepǎrteazǎ și de Dumnezeu: „cel ce va iubi bǎutura multǎ și fǎrǎ mǎsurǎ în viața aceasta, nu se numește urmǎtor lui Dumnezeu, ci se numește ca și o vitǎ.” , iar Domnul zice:„ luați seama, sǎ nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare și de bǎuturǎ”

Sfatul sǎu este ca ostașii sǎ fie serviți cu bǎuturǎ suficientǎ pentru a bea cât doresc , iar domnitorul sǎ bea cu mǎsurǎ astfel încât mintea sǎ învingǎ vinul, nu vinul mintea și sǎ cunoascǎ mintea slugilor ,nu slugile mintea domnitorului.

De asemenea, la beție sǎ nu facǎ daruri slugilor pentru cǎ averea o sǎ fie sǎracitǎ, acesta trebuie sǎ aștepte pânǎ la trezire pentru ca sluga sǎ îi muțumeascǎ așa cum se cuvine.

Este reamintitǎ pilda din Scripturǎ unde Manoe și soția sa nu puteau face copii, aceasta fiind steartǎ pânǎ când îngerul lui Dumnezeu I s-a arǎtat femeii și i-a spus cǎ o sǎ aibǎ un fiu dar, trebuie sǎ nu bea vin și rachiu.

Un alt pacat este a acelora care dimineața cautǎ rachiu iar, seara cautǎ vinul pentru cǎ acestia nu știu nimic de Dumnezeu.

Cel mai important sfat îl constituie relația dintre grǎdinǎ și grǎdinar , acesta fiind domnitorul și gradina reprezentatǎ de cǎtre boieri și slujitori. Datoria domintorului este de a curǎța grǎdina de creginile care nu rodesc. In cadrul acestei parabole este evidențiat faptul cǎ domnitorul trebuie sǎ își protejeze boierii și slujitorii .

Pomul care nu face roade bune din pǎmânt se taie și se aruncǎ în foc. Ȋn cazul în care o slugǎ greșește trebuie iertatǎ și sǎ i se explice de ce a greșit, asemeni pomului uscat care trebuie curǎtat de uscǎciune. Dacǎ sluga revine pe calea cea dreaptǎ nu i se va taia capul, la fel ca pomul uscat care iși revine și oferǎ roade.

De asemenea, sunt prezentate detalii cu privire la primirea soliilor la curte și mǎsurile ce trebuie apilicate de cǎtre domnitor, boierilor care își încalcǎ drepturile.

Boierii trebuie onorați așa cum trebuie, chiar și locul lor la masa voievodului nu trebuie schimbat pentru cǎ îi poate jigni pe cei care sunt mândri, iar inima omului este comparatǎ cu o sticlǎ care nu se mai poate repara dupa ce a fost spartǎ. Un alt sfat constǎ în grija pe care domnitorul trebuie sǎ o aibǎ cu privire la boierii sǎi, în felul acesta , curtea sa o sǎ fie frumoasǎ și înconjuratǎ doar de boieri mari și loiali. Domnitorul este de pǎrere cǎ oamenii sunt legați de pǎmânt decât altǎ datǎ și credința s-a diminuat. El spune cǎ în fiecare an, sǎ li se facǎ daruri ostașilor pentru al iubi. Conducǎrorul afirmǎ cǎ orice trebuie verificat dacǎ mai este de folos, asemeni nuielelor uscate ce nu mai fac roade, dar cǎ aceastǎ cercetare sǎ se facǎ cu rǎbdare și blândețe .Pedeapsa nu trebuie datǎ, dacǎ nu au fost fǎcute toate cercetarile, iar judecata trebuie sǎ fie dreaptǎ pentru a nu se vǎrsa sânge nevinovat deoarece sângele omului nu este ca cel al pǎsǎrilor sau al animalelor.

Trimișii strǎini trebuie tratați cu atenție pentru a rǎspândi impresii deosebite peste hotare cu privire la ospitalitatea domnitorului, întelepciune și bogație, dar sǎ se facǎ diferențe între solii creștini și turci. Soli turci nu vor avea prilejul de a vedea bogațiile, nici haine, sǎ se facǎ sǎraci și sǎ nu le ofere nimic mai mult decât mâncare și bǎuturǎ. Atunci când un sol mare al unui principe vine trebuie tratat cu cinste, hrǎnit și sǎ i se ofere condiții bune de gǎzduire departe de locurile unde se sfǎtuiește voievodul. La ospǎț alesul țǎrii trebuie sǎ strǎluceascǎ în ochii meseanului. Acesta sǎ fie servit din pahare de argint și totul trebuie așezat frumos, sǎ nu lipseascǎ varietatea mâncǎrurilor și bǎutura sǎ fie cât mai bunǎ ca sǎ rǎmânǎ uimit solul de primire. Dacǎ acesta vorbește cu mânie domnitorul trebuie sǎ îi rǎspundǎ cu blândețe :”Prietene, iatǎ ce cuvinte mi-ai adus de la domnul tǎu și iata ce-ți rǎspund eu. Și pentru celelalte ce mi-ai spus, iatǎ ce-ți rǎspund”.

Dacǎ dregǎtorii îl sfǎtuiesc pe domn sǎ nu mai ospǎteze solul, domnitorul trebuie sǎ-l cinsteascǎ și sǎ-l însoțeascǎ pe sol pânǎ la ieșirea din țara, așa cum a fost așteptat cu cinste și la venire.

Solii sunt trimiși de cǎtre domnitorii lor sǎ facǎ jurǎmânt și legǎturǎ, alții sǎ facǎ pace, pentru dragoste și prietenie sau pentru a transmite cuvinte aspre.

Dupǎ ce acesta se odihnește douǎ, trei zile, nu mai mult, domnul îl cheamǎ și îi ascultǎ cu atenție cuvintele împreunǎ cu boierii și sfetnicii. Dupǎ rostirea acestora domnul nu trebuie sǎ se arate prea fericit dacǎ sunt cuvinte de bine , iar dacǎ sunt de rǎu nu trebuie sǎ fie mânios.

Domnitorul își întreabǎ boierii cei bǎtrâni și sfetnicii ce pǎrere au despre spusele solului fǎrǎ ca el sǎ își spunǎ pǎrerea și sǎ nu îi fie rușine sǎ își întrebe boierii și sfetnicii ce pǎrere au chiar dacǎ sunt tot slugi ci, sǎ le asculte pǎrerile cu dragoste.

Solii trebuie sǎ fie cinstiți cei care aduc vești bune și cei care aduc vești rele pentru cǎ domnul care are minte nu îi trebuie altǎ bogǎție decât numele lui sǎ-i fie lǎudat și bun.

Dacǎ e privit bine și avuția o va face, iar domnitorul care nu oferǎ nimic nici numele sǎu nu este privit cu bunǎtate. Neagoe Basarab considerǎ cǎ un domnitor darnic este privit cu bunǎtate și drag chiar și dupǎ moarte iar, oamenii nu îl vor uita niciodatǎ.

Solul trebuie condus pânǎ la ieșirea din țarǎ la fel cum a fost primit și sǎ se întrebe de unde îi revine atâta cinste.

Dupa plecarea solului, conducǎtorul trebuie sǎ îi mulțumeascǎ lui Dumnezeu pentru cǎ : „Domnul nostru este darnic și mult milostiv, iar dacǎ te vede mulțumindu-i astfel și nu laudându-te, la toate îți va dǎrui minte ințeleaptǎ și totdeauna vei face sfat neclintit”.

Inainte de a trimite daruri cǎtre domnul solului, mai întâi sǎ analizeze cu atenție ce a primit pentru ca darul sǎu trebuie sǎ fie mai mare decât cel primit pentru a arǎta cinstea, iar acel domn va spune:„ O, mare minune, eu de abia am vǎzut acest lucru de cinste bun și mare, pe care mi l-a trimis, și iatǎ cǎ mi l-a trimis mie, iar acolo câte vor mai fi rǎmas?” În cazul în care domniorul trebuie sǎ trimitǎ primul un dar cǎtre un alt domn , trebuie sǎ se sfǎtuiascǎ cu boierii sǎi dacǎ trebuie trimis și dacǎ da, solul care este trimis sǎ înmâneze darul trebuie instruit și sfǎtuit cu blândețe : „Sluga mea cea bunǎ și fǎtul meu, cât sfat bun și potrivit ne-a ales Dumnezeu, noi te-am învǎțat, dar chibzuiala înțelepciunii cine o va putea înțelege cu mintea, sau cinstea noastrǎ cine o va putea proslǎvi acolo, sau inima ta cine o va putea întǎri, ca sǎ rostești cǎtre domnul acela cuvântul care sǎ fie spre cinstea noastra? de aceea te învǎț, ca și mine, sǎ iei pe Dumnezeu drept ajutor, sǎ faci milostenia în orice vreme, și sǎ te rogi și precistei, sa-ți fie ajutoare.” O altǎ invǎțǎturǎ face referire la neamurile care nu cred în Domnul nostru Iisus Hristos fațǎ de care trebuie sǎ-și ascundǎ averile, hainele și sǎ se arǎte neputincioși și sǎ nu se laude cu nimic. În cazul în care un sol mare este trimis, conducǎtorul trebuie sǎ-l întâmpine cu cinste și nimic din avere sǎ nu fie arǎtatǎ.

Tratarea solilor turci va fi diferita, bogatie sa fie ascunsa pentru ca cei care nu cred în Dumnezeu doresc doar sa fie sǎturați pentru cǎ în asta constǎ mintea și înțelepciunea și doar prin puterea darurilor va exista pace.

III.2. Arta rǎzboiului

Aceste sfaturi sunt interesante pentru tânǎrul care urma sǎ îl însoțeascǎ pe domnitor în rǎzboi și să conducă la rândul său armata atunci când va prelua conducerea țării. Pǎrintele îi recomandǎ sǎ gǎseascǎ întotdeauna o soluție de mijloc pentru a rezolva conflictele, iar rǎzboiul sǎ fie ultima variantǎ de soluționare a problemei.

În cazul în care rǎzboiul nu poate fi evitat trebuie sǎ știe sǎ ofere indicațiile pentru felul în care trebuie sǎ se organizeze oștile pe câmpul de bǎtaie. În cazul rǎzboiului, domitorul trebuie sǎ își pǎstreze calmul, sǎ fie încrezǎtor, voios și curajos pentru a inspira încredere supușilor. Pentru a avea încredere în reușită și ajutor divin trebuie sǎ-l cheme pe Dumnezeu . Dacǎ bǎtǎlia este pierdutǎ nu trebuie sǎ fie motiv de supǎrare și agitație, domnul trebuie sǎ se retragǎ cu supușii sǎi într-un loc sigur unde la momentul potrivit sǎ reînceapǎ rǎzboiul, iar domnitorul sǎ nu plece și nimeni sǎ nu pǎrǎseascǎ țara. În timpul unui rǎzboi voievodul asociazǎ mintea cu trupul așa cum steagul stǎ în mijlocul razboiului și atunci când steagul cade toate oștile se împrǎștie și nu știu în ce parte merg.

Dacǎ în rǎzboi o sǎ existe prieteni care o sǎ dea sfatul de a pǎrǎsi țara pentru cǎ adversarii au putere mai mare, aceștia nu vor binele țǎrii iar, decât sǎ pǎrǎseascǎ țara mai bunǎ este moartea cinstitǎ decât viața amarǎ. Acest sfat este însoțit de pilda cucului și a șoimului, cucul își dǎ ouǎle altor pǎsǎri, însǎ voievodul trebuie sǎ urmeze exemplul șoimului care nu își pǎrǎsește cuibul.

Pǎrintele îl îndeamnǎ pe fiul sǎu sǎ fie om viteaz, sǎ nu se sperie chiar dacǎ dușmanii sunt mai mulți așa cum este prezentat leul care doboarǎ cerbii și lupul cum învinge o turmǎ de oi așa trebuie sǎ fie și omul viteaz.

În timpul rǎzboiului Dumnezeu nu intervine, dar vegheazǎ țara iar dacǎ rǎzboiul se sfârșește rǎu este pregǎtit sǎ primeascǎ și moartea iar dacǎ voiedul moare numele lui va fi în cinste:„ Nu fiți ca pasǎrea aceea ce se cheamǎ cuc, care-și dǎ ouǎle ei altor pǎsǎri, ca sǎ-i scoatǎ puii, ci fiți ca șoimul și vǎ pǎziți cuibul vostru.” El spune cǎ șoimul are inima viteazǎ și stǎpânește multe, nu se teme de nimeni și vâneazǎ în orice vreme, amintind pilda șoimului ce întâlnește vulturul care este mai puternic decât el ce dorea sǎ îi ia hrana își spune cǎ nu se teme de puterea lui și pentru a nu recurge la lupta îi da o parte din vânat și așa este lǎsat în pace. Prin aceastǎ pildǎ Neagoe Basarab susține ideea cǎ pacea poate fi menținutǎ prin renunțarea unei pǎrți din avuție precum a facut și vulturul cu șoimul.

Dupǎ metodele pașnice de evitare a rǎzboiului cum ar fi vorbele blânde și cedarea avuției rǎzboiul rǎmânând singura soluție conducǎtorul nu trebuie sǎ aparǎ înspǎimântat în fața boierilor și a slugilor sale și sǎ fie vesel și singurul lucru pe care îl mai poate face este rugǎciunea fațǎ de Dumnezeu „Iar noi, Doamne, dupǎ porunca ta, nu suntem bucuroși de acest rǎzboi, nici sǎ vǎrsǎm sânge, nici sǎ înmuiem mâinle noastre în sânge omenesc, ci ei se împotrivesc puterii tale de sus”

În cazul în care se ajunge totuși la rǎzboi, autorul-domnitor oferă fiului indicații pentru așezarea oștilor: „Când vei porni împotriva lor, mai întâi sǎ orânduiești și sǎ întocmești o strajǎ, dupǎ obicei, sǎ meargǎ înainte; apoi, dupǎ ea, a doua strajǎ, și dupǎ aceasta oastea cea mare. Și sǎ nu fie departe straja, și dupǎ aceasta oastea cea mare. Și sǎ nu fie departe o strajǎ de cealaltǎ, ci sǎ se vadǎ și sǎ știe ce fac și ce lucreazǎ, pentru cǎ, dacǎ se va întâmpla ceva strǎjii celei dintâi, ea sǎ se dea înapoi la a doua straja, iar dacǎ vor vedea amândoua strǎjile cǎ vor fi înfrante, atunci toți sǎ se uneascǎ cu oștile la un loc”.

Indiferent de situația pe care o va întâlni conducatorul, cum ar fi retragerea luptǎtorilor și apoi acapararea teritoriului de cǎtre dușmani, nu trebuie sǎ se supere pe Dumnezeu pentru cǎ acesta îl poate încerca pe conducǎtor sau este un pǎcat pe care l-a sǎvârșit. Pierderea rǎzboiului este plata faptelor necugetate, dar indiferent de rezultat credința în Dumnezeu trebuie purtatǎ în suflet mereu. Pentru a evita retragerea ostașilor din rǎzboi, domnitorul trebuie sǎ aibǎ avere deoarece omul este asemeni porumbelului care fuge unde este mâncare multǎ. Deținând avere domnul trebuie sǎ fie milos cu ostașii, astfel aceștia drept mulțumire nu se vor îndepǎrta de conducǎtorul lor și îl vor apǎra chiar cu prețul vieții.

În timpul rǎzboiului domnitorul nu trebuie sǎ se lupte cu dușmanii și sǎ nu stea în oastea cea mare pentru cǎ adversarii acolo vor ataca cu cele mai înfricoșǎtoare arme precum sǎgeți și tunuri. Este sfǎtuit sǎ fie însoțit de 60 de oșteni care sǎ îl pǎzeascǎ și sǎ stea în a doua sau a treia oaste pentru a privi pe aleșii sǎi în timpul rǎzboiul și pentru ca dușmanul sǎ nu știe unde este.

În cazul înfrângerii trebuie sǎ fugǎ însoțit de cei șaizeci de oșteni din raza inamicilor. Iar dacǎ lupta este câștigatǎ de cǎtre domn nu trebuie sa se laude: „eu cu puterea mea am fǎcut aceasta”,ci sǎ îi mulțumeascǎ lui Dumnezeu cu rugǎciune. Pentru boierii care și-au pierdut viața în sujba domneascǎ, acesta trebuie sǎ aibǎ grijǎ de rânduielile bisericești, iar fiii și rudele acestora sǎ primeascǎ cinste fațǎ de pǎrinții lor care au vǎrsat sânge pentru apǎrarea sa.

Un alt sfat face referire la cinstirea omului sǎrac deoarece dacǎ acesta nu primește nimic , el va gǎsi în alt loc, dar sluga nu așteaptǎ nimic de la altcinva, ci doar de la stǎpân pentru cǎ aceasta nu poate cere nimic de la domnitor pentru cǎ îi este rușine, iar atunci când este cinstit el nu multumește doar o datǎ ca sǎracul, ci vor fi întotdeauna recunoscǎtori și ei și fiii lui.

Sǎracii și mânǎstirile nu trebuie cinstite și întǎrite, prioritatea sunt slugile care nu trebuie sǎ fie cerșetori atât timp cât au un stǎpân pentru cǎ ei își pun pentru conducǎtorul lor și capul și vor vǎrsa și sânge la nevoie. Iar dacǎ rǎmâne avere, aceasta sǎ nu se strângǎ, ci se împartǎ, așa cum Sfânta Evanghelie spune: „ Nu vǎ adunați comori pe pǎmânt, unde molia și rugina le stricǎ și unde furii le sapǎ și le furǎ, ci adunați-vǎ comorile unde nici rugina nu le stricǎ și unde furii nu le sapǎ, nici le furǎ. Cǎci unde va fi comoara voastrǎ, acolo va fi și inima voastrǎ.”

Acela care strânge avere, nu se numește creștin pentru cǎ nu îi este gândul la Dumnezeu, ci acesta strânge averea de care se bucurǎ necuratul care nu îi va oferi odihnǎ sufletului. Precum Dumnezeu spune sǎ împǎrțim averea strânsǎ sǎracilor ca la rândul nostru sǎ fim miluiți în ziua judecații. Evidențiazǎ încǎ o datǎ faptul cǎ rudele nu trebuie sǎ fie privilegiate și darurile nu se dau în functțe de preferințele altora: “Darul este al tǎu , iar cinstea nu este a ta. Cǎci doar nu pe toți v-a adunat Dumnezeu ca toți sǎ fiți unși, nici sǎ fiți pǎstori ai turmei, ci pe tine te-a pus uns și pǎstor peste turmǎ”

Ȋndemnul pentru credințǎ în Dumnenezeu ocupǎ un rol foarte important în Ȋnvataturi unde este evidențiatǎ ideea cǎ cel mai drag lui Dumnezeu îi sunt oamenii. Dumnezeu rǎsplǎtindu-i pe cei care-l iubesc pimindu-i în împǎrǎția cerurilor.

Ȋn bisericǎ trebuie sǎ se roage iar la ieșirea din bisericǎ nu trebuie sǎ existe laudǎ, minciuni și sǎ vorbim de rǎu pe alții, pentru cǎ Dumnezeu se întristeazǎ iar pe Satan îl facem fericit. Sufletul trebuie pǎstrat curat prin pocaințǎ, deoarece la judecatǎ o sǎ se arate faptele rele sǎvârașite de cǎtre om iar, lumânarea se va stinge și acela va înainta prin întuneric. Lumânarea este reprezentatǎ de sufletul cel bun care va rǎmâne veșnic aprinsǎ. Cel ce ajunge în întuneric o sǎ verse lacrimi amare și se va lovi cu palmele peste fațǎ cerând ajutorul fecioarei Maria, ajutǎtoarea tuturor creștinilor. Ȋn acele momente înfricoșǎtoare nu se va ține cont de bogǎție sau sǎrǎcie, ci de faptele pe care le-a sǎvârșit fiecare de s-a îndepǎrtat de Dumnezeu.

Sunt dați ca exmplu domitorii și domnii care spun cǎ nu se pot ruga, nu pot ține post sau nu pot merge la bisericǎ pentru cǎ au multe griji și se gândesc cum sǎ strângǎ mai multǎ avere pe care o sǎ o foloseascǎ într-o zi. Neinteresul fațǎ de bisericǎ este corelat cu lipsa de iubire fațǎ de Dumnezeu pentru cǎ și împǎratul, domnul, patriarhul, mitropolitul, duhovnicul, bogatul susțin cǎ trebuie sǎ strângǎ avere multǎ. Strângǎtorii de avere sunt numiți hrisolatac, adicǎ slujitorul aurului. Este explicat faptul cǎ averea nu este folositoare ori cât de multǎ ar fi pentru cǎ în momentul despǎrțirii sufletului de corp aceasta nu ne ajuta. Aceastǎ despǎrțire a sufletului de corp este comparatǎ cu despǎrțirea unui prieten de altul precum și despǎrțirea de tatǎ, mamǎ, frați și alte rude.

Toatǎ averea strânsǎ în timpul vieții este lǎsatǎ în urmǎ așa cum spune prorocul: “Strânge și nu știe cui strânge” așa cum sufletul lasǎ trupul în urmǎ. Ȋn drum spre vǎmile întunecate vom rǎmâne cu toții sǎraci .

Este redatǎ pilda șarpelui ca fiind cel mai viclean animal ce se roagǎ mereu sǎ vadǎ chipul omului, iar omul sǎ nu-l vadǎ pe el. Acesta când este vǎzut de om iși ascunde capul sub corp ca sǎ nu fie zdrobit. Trupul lui poate sǎ fie fǎcut fǎrâmițe cǎ tot se vindecǎ , iar dacǎ capul îi este zdrobit , rǎmâne zdrobit de tot.Așa cum șarpele iși ferește capul și omul trebuie sǎ își fereascǎ sufletul pentru cǎ acesta este asemenea capului. Când sufletul este pierdut și corpul omului este pierdut și nu se mai poate vindeca niciodatǎ.

O altǎ pildǎ este cea a porumbelului care este o pasǎre bunǎ, iar când merge sǎ se hrǎneascǎ se pǎzește de uliul așa cum omul trebuie sǎ deschidǎ ochii larg și sǎ fie atent la venirea ceasului morții pentru cǎ moartea apare involuntar în drumul vieții așa cum uliul apare în drumul porumbelului spre cǎutarea hrǎnii.

O altǎ pasǎre mare este stratocamil, gripsonul care nu își clocește ouale , ci le bagǎ în apǎ pǎzindu-le zi și noapte pânǎ la ieșirea puilor. Ouǎle sunt pândite de cǎtre aspidǎ, o jiganie asemeni șarpelui care așteaptǎ un moment de neatenție a stratocamilului pentru a ataca. Aspida este comparatǎ cu întunericul care nu se îndepǎrteazǎ de omul care se roagǎ la Dumnezeu, așteptând sǎ strice bunǎtatea lui.

Neagoe Basarab îi sfǎtuiește pe fiii sǎi și pe urmasi sǎ nu se se amǎgeascǎ pentru cǎ aceastǎ viațǎ ne îndeamnǎ la pǎcat, ci sǎ-l iubim pe Dumnezeu așa cum ne iubește pe noi și sǎ nu îl lǎsǎm pe Satana sǎ se bucure de fapta noastrǎ pentru cǎ Dumnezeu se întinstreaza.Omul este facut din pǎcat iar dupǎ pǎcǎtuire sǎ ne îndreptǎm spre pocǎințǎ.

Pǎcatul omului este comparat cu fagurele abinelor așa cum omul trebuie sǎ realizeze greșeala fǎcutǎ și sǎ se îndrepte spre pocǎințǎ așa și albina care stǎ la fagurele agonisit de ea, iar daca i se pune fum albina se îndepǎrteazǎ nedorind sǎ plece de la fagure. Când Dumnezeu vede cǎ nu ne îndreptǎm spre pocǎințǎ se îndepǎrteazǎ de noi precum albina de fum.

Este reamintit pǎcatul Evei și a lui Adam care ascultându-l pe șarpe au mancat din pomul de care Dumnezeu le-a poruncit sǎ nu mǎnânce supǎrându-l pe Dumnezeu care nu i-a iertat pentru greșeala lor deoarece nu și-au recunoscut fapta și nu s-au pocǎit precum marele apostol Petru care s-a lepǎdat de Dumnezeu dar cerându-și iertare pentru fapta sa Dumnezeu l-a ierat și i-a încredințat împǎrǎția cerurilor. Fiecare domnitor ce va fi unsul lui Dumnezeu trebuie sǎ-și învețe dregǎtorii și slujnicii ca întotdeauna sǎ facǎ fapte bune ca sǎ fie pe placul lui Dumnezeu așa cum albina culege polenul din floare, dar nu orice floare, ci alege floarea cea mai dulce. De aceea fagurele este întotdeauna dulce și îndulcește multe dintre fǎpturile Domnului.

Ȋn rugǎciunea pentru ieșirea sufletelui Negoe îi cere iertare lui Dumnezeu pentru toate faptele sale și își plânge pǎcatele. Cum numǎrul stelelor de pe cer și a nisipului mǎrii nu se știu, nici numǎrul pǎcatelor nu poate fi numǎrat. Simțind ceasul morții apropiindu-se și-a chemat fii, fiicele, dregǎtorii și slugile spunându-le: „Veniți, iubiții mei copii, lumina ochilor mei, mai strǎlucitoare decât lumina soarelui, comoara cea mai dulce din sânul meu! Azi vǎ despǎrțiți, copiii mei, de mine, și sǎriți din inima mea ca o scânteie, când sare pe fața mǎrii în valurile cele cumplite și în adâncurile cele întunecate. Iar astǎzi toate valurile mǎrii se reped spre voi și toate valurile se vor mânia împotriva voastrǎ.”

Neagoe Basarab pune în evidență sensul major al politicii sale, find lupta împotriva otomanilor. Aceasă idee este evidențiată în Învațături prin următorul sfat : ˶să te lepezi de eretnici, să nu faci taină cu dînșii, nici să vorbești mult cu ei. Dar încă cu cât mai mult se cade să te ferești de păgâni, de cari, nu știu ce este Dumnezeu, nici se botează, măcar de ți-ar fi și frate și să te fi născut cu dînsul dintr-o mama, tot încă mai mult și mai tare să te ferești de dînsulˮ

Domnul trebuie să se ghideze după aceste principii care sunt prezente în opera si acestea fiind urmate, succesele domnitorului pe plan militar vor fi răsplătite: „ si ori încotro și spre ce vrăjmaș vei merge, îl vei birui și-l vei pune supt picioarele tale, și te vei întoarce cu mare cinste și cu multă bucurie.”.

Opera Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie are menirea de a defini concepția pe care Neagoe Basarab și-a făcut-o despre omenire, despre om și despre domnie. Reușește sa creeze o rugăciune către Dumnezeu, stabilește locul omului în societatea creștină precum și relația dintre domnitor și divinitate. Mila și darul divinității au ridicat firea omenească mai presus decât puterea cerească, unde omul este comparat cu divinitatea care i-a oferit putere : „Dumnzeu s-a înălțat și a șezut pe scaunul măririii puterilor sale, iar alte făpturi, cîte sînt supt cer, și lucrurile, ale lui Dumnezeu, toate sînt tocmite și rînduite în treaba și în slujba neamului omenesc: „soarele, luna, stelele, văzduhul, vîntul, ploile, pămîntul și marea și toate cîte sînt într-ănsa. Iar omul l-a făcut biruitor și împarat viețuitor tuturor faptelor sale cîte sînt supt cer. Și încă nu numai atît, ci l-a făcut părtaș și moștean și iubit fiu și Dumnezeu după dar și cetățean împărăției sale cei cerești.”

Prin stabilirea rapotului dintr om și divinitate, apoi dintre divinitate și domnie stabileste si raportul dintr domnie si om. Datorită acestor raporturi domnii trebuie să-i respecte pe oamenii de rând pentru că la sosirea judecății nu se va ține cont de statut și dreptatea va fi făcută în mod egal. Mai întâi Neagoe stabilește raportul dintre monarh și divinitatea și raportul dintre monarh si om. Ideea fundamental a operei este reprezentată de domn care este unsul lui Dumnezeu, astfel puterea conducătorului nu poate fi contestată de nimeni deoarece „de la Dumnezeu se dă împărăția si domnia și pe pământ și în cer.”

Pornește de la ideea că fiecare om este dator să-l slujească cu „frică și cu cutremur” pe Dumnezeu dar trebuie slujit cu aceiași grijă si domnul pentru că cel ce se împotrivește stăpânului, acela se împotrivește și lui Dumnezeu.

Domnitorul sublinează importanța milei, chiar dacă păcatul omului a fost făcut, Dumnezeu l-a iertat astfel Neagoe îi îndeamnă pe urmași să fie miloși cu săracii. Puterea boierilor si cinstea acestora este oferită de domnitor iar, aceștia la rândul lor trebuie să îl slujească cu teamă iar puterea domnitorului îi este data de către Dumnezeu, căci este alesul.

Un conducător trebuie sa fie cumpătat si drept în distribuirea averii , aparținând țării. Principala calitate a domnului este înțelepciunea evidențiată prin comparația: ˶Căci mintea stă în trupul omului drept, ca și toată oastea caută la steag. Și, pînă stă steagul în război, nu se chiamă a cel razboi biruit și se adună toți împrejurul lui. Iar, dacă cade steagul, atunci toate oștile se risipesc, și nu se știe unul cu altul cum să facă și încătro merg.̏

Domnul care dă dovadă de înțelepciune toți se strâng în jurul lui și vor să audă învățături de la el, ci chiar străinii.

În timpul domniei sale, Neagoe Basarab a știut sa obțină simpatia boierilor, trăind cu ei în armonie. Felul în care domnitorul a reușit să-i menajeze pe boieri făcuse din aceștia oameni devotați.

CONCLUZII

În urma acestui studiu am ajuns la concluzia că Neagoe Basarab s-a urcat pe tron cu ajutorul turcilor, dar a devenit un simbol al independenței popoarelor căzute sub stăpânirea otomană prin opera lui Gavril Protul.

Traducerile și copiile Învățăturilor au suferit interpolări și omisiuni, dar și alterări, fapt pentru care unii au contestat paternitatea lui Neagoe, fără a aduce însă argumente temeinice.

Ca majoritatea operelor din acea vreme, scrierea lui Neagoe nu este în întregime originală, ci o compilație de lucrări cu caracter similar, după modelul Învățăturilor lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (secolul al IX-lea) sau al Învățăturilor lui Constantin Porfirogeniitul către fiul său (secolul al X-lea).

De-a lungul timpului au existat scrieri care îi contestă lui Neagoe atât paternitatea Învățăturilorcătre fiul său Theodosie cât și calitățile lui ca om de cultură.

Cu toate acestea pentru opera lui Neagoe s-a manifestat un interes încă din timpul lui Matei Basarab, Învățăturile fiind traduse tot în această vreme, fără îndoială la cererea lui acestuia din urmă. .

Amintirea vie a lui Neagoe Basarab a rămas întipărită pentru posteritate în opera lui: mănăstirea de la Curtea de Argeș și Învățăturile.

În Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie o parte centrală este ocupată de Sfinții Împărați Constantin și Elena. Constantin s-a născut la data de 27 februarie 272 și s-a stins din viață la data de 22 mai 337.

Constantin este cel care a arătat cât de trist poate fi sfârșitul tiranilor și cât de fericită și lăudată este moartea atunci când e consacrată prin monumente solide și trainice. Fiind ajutat de Dumnezeu, totul a fost favorabil pe parcursul domniei sale de la început pâna la sfârșit.

Acesta a reușit să se mențină pe tron vreme de 30 de ani iar cu ajutorul puterii divine a trecut peste mândria si nelegiuirea tiranilor, care porniseră un război împotriva Celui de Sus.

Din momentul în care Constantin vede pe cer simbolul crucii, războaiele devin tot mai ușor de câștigat. În toate războaiele pe care le poartă, Constantin pleacă mai întâi cu nădejde în Dumnezeu și mai apoi cu simbolul crucii întruchipat înaintea oștirii sale.

Fiind sfătuit de patriarhul Macarie să caute lemnul crucii lui Iisus, Constantin decide să o trimită pe mama sa, Elena, în căutarea acestuia.

Acesta reprezintă momentul în care Elena ocupă rolul principal în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, devenind astfel tot mai importantă.

După moartea mamei sale, Constantin își învață fii să rămână credincioși, să se ferească de erezii si de învățăturile care nu le vor fi de folos.

Un lucru important pe care l-a realizat Constantin în timpul domniei sale este reprezentat de ridicarea numeroaselor biserici.

Starea Bisericii era infloritoare și credincioșii respectau toate lucrurile sfinte, însă gelozia le întinde o cursă strecurându-se între ei, intrând chiar si în adunările Sfinților Episcopi astfel încât i-a invrăjbit ridicând asupra lor neînțelegeri și certuri sub pretextul doctrinei.

Atunci când a simțit că i se apropie moartea, împăratul a înălțat un măreț edificiu pentru a onora memoria Apostolilor Mântuitorului. Mult timp nu s-a știut motivul pentru care acesta a ridicat acest monument, dar mai târziu (spre sfârșitul vieții sale), s-a aflat că ar vrea să fie îngropat acolo. Motivul pentru care el avea această dorință era acela de a avea parte de rugăciune după moartea sa. Mormântul său a fost săpat în mijlocul altor douăsprezece morminte asemănătoare.

Așadar, după treizeci și doi de ani de domnie, Constantin se stinge din viață la vârsta de 65 de ani pe data de 21 mai în cetatea Nicheia și este îngropat alături de mama sa în Biserica Sfinților Apostoli.

După moartea sa, cetățenii și senatorii Romei au fost cuprinși de o profundă durere, așa că s-a proclamat doliu public în onoarea celui ce le fusese cândva împărat. Acest comportament denotă faptul că acesta a fost un împărat iubit de întregul său popor.

Foarte interesantă a fost de asemenea și tema sfintei cruci. Consider că puterea Sfintei Cruci este tainică, dar de necontestat. Multe minuni s-au înfăptuit cu ajutorul ei, iar datorită relatărilor care au rămas scrise de-a lungul anilor adevărul ei a rămas viu, palpabil chiar.

O interesantă sursă unde întâlnim simbolul crucii ca mijloc de salvare este aceea a corabiei, unde aceasta din urmă poate desemna fie omul ca individ, fie comunitatea evreiască. La nivelul Noului Testament, această temă are o importanță aparte: pe de o parte, rolul lacului Tiberiadei care oferă imaginilor maritime o înrădăcinare concretă; pe cealaltă parte, tema corăbiei care conține doisprezece apostoli. Aici corabia nu apare ca un mijloc de salvare și nici nu reprezintă un simbol de speranță, ci ceea ce este salvat.

Conform simbolismului creștin primitiv, simbolismul crucii ocupă un rol considerabil, mai ales în ceea ce privește pasajul lui Iustin. Printre simbolurile descoperite în osuarele iudeo-creștine arhaice se află plugul,stindardul și corabia. Această corabie are o antenă care taie catargul dându-i forma unei cruci, așadar corabia cu catarge apare ca un simbol al crucii salvatoare, iar corabia dacă va fi identificată cu biserica, simbolul crucii va rămâne catargul.

Ca gest liturgic, semnul crucii apare și ca simbol pe monumente, în fresce, pe basoreliefuri, în mozaicuri și pe tot felul de obiecte. Aceasta apare din secolul al II-lea și al III-lea în catacombe, sub forma crucii grecești +, sau sub forma celei latinești †, însă creștinii regăseau crucea întruchipată în multe reprezentări care îi imitau forma.

În încheierea acestui studiu, concluzia pe care o pot desprinde în ceea ce privește crucea este că acest semn ar trebui privit ca un simbol de iubire pe care Dumnezeu ni l-a lăsat, deoarece pe lângă faptul că singurul Său Fiu a fost răstignit pe cruce din cauza unor criminali care nu credeau în puterea divină, prin Învierea Sa, crucea a căpătat putere de biruință asupra demonilor.

APRECIERI CRITICE

ION C. CHITIMA:

„Pentru literatura românească veche, negreșit că Învățăturile lui Neagoe constituie cea dintîi operă de compoziție și inspirație poetic laică. Originalitatea ei e mai pronunțata decît cea a cronicilor în slavonește, care se mulțumesc să nareze faptele istorice. Scrierea aceasta înseamnă, deci, un fapt de cultură din cele mai de seamă. Cu această lucrare sîntem departe de simplele copii și tipărituri slavone și de probabile traduceri românești ale vremii. Avem de-a face cu o primă scriere originală masivă, închegată din gândire și simțire românească .Faptul acesta ar fi trebuit să primeze în ochii istoricilor literari, fiindcă opera iși păstrează însușirea enunțată chiar dacă s-ar plasa în secolul al XVII-lea, cum cred unii învățați. Nu se poate găsi ușor în această vreme o operă care să egaleze din punctul de vedere al compoziției și stilului.

Traducerea în limba română, efectuată după cîte se vădește, în secolul al XXll-lea, aparține unui cărturar de talent și este una din cele mai reușite ca limbă literară.Traducătorul are un deosebit simt al limbii. Folosește un grai viu care iși păstrează prospețimea și căldura ,și topește într-o frază de rezonanță românească forme personale sau termeni adoptați din textul slav. Nimic nu dă impresia unei limbi cărturărești artificiale.

Deși în vremea respectivă nu este de imaginat o educație fără prezența ideii divine, Neagoe Basarab concepe opera pentru pregătirea de viață laică a moștenitorului ca viitor domn, care va veni în contact cu nevoile și dificultățile de conducere, folosind în sfaturi experiența sa personală. Voievodul îi dă moștenitorului de tron sfaturi practice, precum ca în alegerea dregătorilor să nu se conducă după originea de neam a acestora sau după grade de rudenie personală, ci după capacitatea și vrednicia lor, căci, zise voievodul,”de vei fi avînd neam și rudenie multa și vor fi plini de hlapaie și neomenie și nu vor fi harnici, sau de feciorii de boiari, de vor fi fost parintii lor.” (Considerații despre Învățăturile lui Neagoe Basarab, articol scris în 1947 și publicat în “Romanoslavia”, VIII,1693, p. 334-335)

GH.VRABIE

„S-a afirmat de către unii cercetători (începând cu Hașdeu) că lucrarea ar fi o “compilație” evident, tipică evului mediu, că ar fi o operă de “imaginație” și “plagiat” (D.Russo). Surprinzător însă, cititorul chiar mai puțin avizat (și lucrarea se citea în ediții de popularizare ca cea a lui D.Ciurezu) nu are sentimentul unei lucrări încâlcite, al unui conglomerat de pagini din diferiți autori, asa cum apreciem critic. Iar când lectura e făcută după o foarte bună ediție (ca cea a prof. Vasile Grecu în versiunea grecească, 1942,din care dăm citatele), impresiile favorabile pot fi controlate. Învățămintele, printr-o muncă erudită (folosind și datele obținute prin cercetarea lui D.Russo), indică sursele. Dar dincolo de mulțimea de citate, suntem izbiți de un ton specific lucrării, de un sentiment patern, care este sigur al Voievodului; lucrarea e străbătută de o concepție de viața pe care numai un domn luminat ca “divinul Neagoe” –cum era numit de un poet al epocii—putea s-o aibă .Impresia de operă originală se justifică.

Dar tonul patern și o ambianța atât de specifică a scrierii lui Neagoe, notele puternice de lirism și reflexive sunt susținute toate de un spirit compozițional echilibrat și de un limbaj poetic care merită o mai profundă cercetare.

Intensitatea trăirii este egalată de intensitatea gândirii. Învățăturile sunt in primul rînd, prin însăși destinația lor, o operă ideologică. Ea vrea să învețe, să educe, dar nu se limitează la generalități morale, ci posedă și transmite un sistem, o foarte clară concepție personală asupra unei serii de probleme complexe, sociale, politice, militare, diplomatice. Cu putin efort la început ,acest sistem de idei care constituie armătura interioară a edificiului poate fi perceput cu deplină claritate. El conferă Învățăturilor lui Neagoe Basarab un loc original în exceptional de bogata literatură “parenetică”, ilustrată de scrieri pe teme similare în aproape toate literaturile lumii, de la anticul Egipt și străvechea Indie, trecând prin Elada, Roma și Bizanț, până la bogata inflorescența a geniului în renaștere care a dat pe Machiavelli.”

EDGAR PAPU:

„Cel mai de seamă scriitor psihologic din vremea noastră literară nu se adresează numai specialiștilor, ci tuturor celor care știu carte. Profilul special al literaturii noastre vechi a împiedicat însă, în mare parte, această funcțiune de totdeauna a faptului literar. Ea a constituit atâta vreme un obiect aproape exclusiv de studiu, rezervat specialiștilor. Izvoarele necunoscute în limbi neintrate în circuitul mare al culturii moderne, cu aplicații care ating mai mult filologia și istoria, au prezentat atâtea obstacole pentru consumatorul profan de literatură. Cu unele excepții, printre care aceea strălucită a lui Hașdeu, o vină în această privință o poartă și specialiștii de tip vechi .Aceștia au făcut tot posibilul să ne încredințeze că avem de-a face cu simple adaptări sau complicații, care nu ne vor trezi un interes literar propriu-zis. Numai în ultimele decenii, una din marile străduințe concentrate ale cercetărilor a fost aceea de a desprinde caracterul original precum și trăsăturile de autentică valoare artistică și ideologică a unora din scrierile nostre de demult.”

BIBLIOGRAFIE

SURSE PRIMARE

1. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Minerva, București, 1984.

2. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.

SURSE SECUNDARE

1. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. IV, București

2. Al. Piru, Literatură română veche, ediția a II-a, Editura pentru literatură, București, 1962

3. Andreescu Ștefan, Mănăstirea Argeșului în ambianță vremii, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIX, nr. 7-8, iulie-august, 1967

4. A. Sacerdoțeanu, Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul domnesc și sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab ( 1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1965,

5. Cartojan Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996

6. Dan Zamfirescu, Introducere la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie,Editura Minerva, București, 1970,

7. Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate, Editura Minerva, București, 1973

8. Dan Zamfirescu, Studii și articole de literatură română veche, Editura Minerva,București, 1967

9. Daniélou Jean, Simboluri creștine primitive, Editura Amarcord, Timișoara, 1998

10. Emanuela Timotin, Cele mai vechi cărti populare in literatura română, Disputa lui Isus cu Satana, Bucuresti, 2001.

11. Eusebiu episcop de Cesareea, Istoria bisericească și Vieța lui Constantin cel Mare, București, 1896

12. Istoria Țării Românești, 1290-1690, Letopisețul cantacuzinesc, Editura Critică,București, 1960

13. Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Editura Științifică, București, 1971

14. Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab- Interferențe literar-aristice în cultura românească a evului de mijloc, Editura Academiei RSR, București, 1976

15. Pătrașco, Danovici, Cronograf tradus din grecește, Vol I, Editura Minerva, București,1998

16. Popescu, Radu,Istoriile domnilor Țării Românești, Editura Critică, București, 1963,

17.Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu trifon, Editura Institutul Biblic și de Misiune ale Bisericii Ortodoxe Romana, București, 1997

18. Stoica Nicolaescu, Domnia lui Neagoe Basarab Voevod 1512-1521. O danie la mănăstirea Hilandarul din Sfîntul Munte Athos, București, 1924

19. Tanașoca, Nicolae-Șerban, Creație și tradiție literară bizantină, Studii și texte, Editura Unarte, București, 2009

20. Vechiul Testament, Facerea, III