Protectia Si Conservarea Naturii
Protectia si conservarea naturii
CAPITOLUL I
1.1. Concepte generale utilizate în domeniul protecției și conservării naturii
Conținutul temei
Necesitatea protecției naturii în general și a biodiversității, în special
Stabilirea priorităților pentru protecție și conservare
Ariile protejate – strategii de conservare și protecție a naturii
Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internațional
OBIECTIVE
1. Explicarea necesității protecției și conservării patrimoniului natural
2. Cunoașterea principalelor organisme naționale și internaționale cu preocupări în domeniul protecției și conservării patrimoniului natural și cultural-istoric, precum și a principalelor programe de protecție și conservare la nivel național și internațional
3. Cunoașterea și înțelegerea corectă de către studenți a semnificației noțiunilor cu cea mai frecventă utilizare în domeniul zonelor și ariilor protejate
1. Necesitatea protecției naturii în general și a biodiversității, în special
În sens larg, protecția naturii are ca obiectiv principal păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) și a fondului genetic (genofondului) la nivel global și regional, în vederea asigurării echilibrului între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte și între acestea si societatea umană, pe de altă parte.
În condițiile actuale, când pe teritorii extinse presiunile exercitate de diferitele moduri de utilizare a terenurilor asupra capitalului natural al planetei au atins valori critice, numeroase peisaje aflându-se deja în parastazie, protecția și conservarea naturii ocupă un loc prioritar în domeniul preocupărilor specialiștilor în științele Pământului. Presiunea antropică a avut cel mai mare impact asupra biodiversității floristice și faunistice, plantele și animalele fiind cele mai vulnerabile elemente naturale ale mediului, în raport cu activitățile umane; existența acestora este indisolubil legată de calitatea celorlalte componente ale peisajului.
Principalii factori responsabili în timp istoric de dispariția a numeroase specii floristice și faunistice pot fi considerați:
– vânatul excesiv (cauza principală a dispariției pinguinului uriaș, Alca impennis, al cărui areal se extindea acum câteva secole în domeniul tundrei arctice, din nordul Canadei și până în Scandinavia; apreciat pentru puful și aripile sale, incapabil să zboare, lipsit de mijloace de apărare, a fost masacrat de pescari în secolele XVI-XVII ; de asemenea, se pare că locuitorii Insulei St. Kilda (Ecosse) utilizau grăsimea sa drept analgezic; ultimul cuplu de pinguini uriași a fost semnalat în 1844, în largul coastelor Islandei; această specie a dispărut deci, cu mult timp înaintea poluării cu produse petroliere care va afecta mai târziu păsările marine);
– alterarea sau distrugerea bitopurilor care atrag după sine restrângerea sau chiar extincția speciilor care le populează. Ca exemple pot fi citate cazurile unor specii adaptate la zone umede, mlăștinoase din Europa de Vest: orhideea de mlaștină Hammarbia paludosa, orhideea cu floare lată, Orchis laxifloral, fluturii albaștri (Maculinea nausithous, M. teleius, M. alcon, păsări: Crex crex, Numenius arquata;
– agricultura mecanizată și chimizată (în unele cantoane din Elveția, utilizarea pesticidelor și a fungicidelor a provocat reducerea masivă și chiar dispariția unui număr însemnat de specii de fluturi diurni (în ultimii 150 de ani, aceste specii au dispărut în proporție de cca. 49% din regiunea Bernei, 28% în cantonul Thurgovie, 11% în regiunea Seeland-Chasseral și 7% în împrejurimile Genevei)
– poluarea fizică, chimică, biologică ce poate afecta, de la caz la caz, în mai mică sau mai mare măsură, speciile vegetale și animale, inclusiv mediile de viață ale acestora; astfel, unele specii de licheni pot avea sensibilități diferite la emisiile atmosferice ale surselor industriale; acidifierea lacurilor din Scandinavia, datorată poluării atmosferice provenită de la surse industriale din țări ale Europei și din America de Nord, a condus la dispariția progresivă a speciilor acvatice (moluște, insecte, crustacee, pești și amfibieni)
În acest context se înscriu preocupările legate de crearea de arii protejate, al căror obiectiv principal îl constituie protecția și conservarea biodiversității ecosistemelor naturale și antropizate.
Pe de altă parte, existența în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se află în stadii mai mult sau mai puțin avansate de degradare, impune protecția și conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone protejate;
De ce este necesară conservarea biodiversității?
Termenul biodiversitate înglobează ansamblul format din totalitatea formelor de viață vegetale și animale și ecosistemele din care acestea fac parte, interacționând unele cu altele și cu componenetele abiotice ale mediului. Fiind rezultatul unor procese dinamice care au loc în învelișul biotic la scară spațio-temporală, biodiversitatea unei regiuni are la rândul ei un caracter dinamic. Biodiversitatea reprezintă o trăsătură de bază a structurii unei biocenoze sau a unui ecosistem; deranjarea ecosistemelor/biocenozelor de către diferiți factori de stress (catastrofe naturale, activități agricole, industriale, exploatări miniere, activități turistice etc.) conduce la o reducere considerabilă a biodiversității, fapt care, cu deosebire în teritoriile afectate, reclamă măsuri concrete de protecție și conservare.
Conservarea biodiversității trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie.
Conservarea biodiversității vizează trei obiective:
Investigarea și descrierea diversității lumii vii
Înțelegerea efectelor activităților umane asupra speciilor, comunităților și ecosistemelor
Dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea și restaurarea diversității biologice.
Conservarea biodiversității ca domeniu științific a apărut deoarece nici una dintre disciplinele tradiționale nu este destul de comprehensivă pentru a putea descifra și reduce pericolele ce amenință organismele vii și mediile de viață ale acestora. Ca domeniu de cercetare, conservarea biodiversității/diversității biologice completează domeniile aplicative (agricultura, silvicultura, managementul ariilor protejate, industria pescuitului etc.) care, deși au început să pună un accent considerabil pe conservare, o abordează ca pe un aspect subsidiar altor programe.
Stabilirea priorităților pentru protecție și conservare
Într-o lume aglomerată și cu surse de finanțare limitate, trebuie stabilite clar prioritățile pentru conservarea diversității biologice, mai exact pentru speciile care trebuie să facă obiectul conservării.
Din păcate, deși conservaționiștii promovează intens importanța actuală sau potențială a fiecărei specii, zilnic se pierd iremediabil organisme vegetale și animale, unele dintre acestea, chiar înainte de a fi descoperite și descrise. În aceste condiții, pentru stabilirea priorităților de conservare, este necesar să răspundem la trei întrebări cheie:
Ce trebuie protejat?
Unde trebuie protejat?
Cum trebuie protejat?
De obicei, în alegerea elementelor care vor fi puse sub regim de protecție și conservare, se urmăresc 3 criterii principale:
unicitatea : o biocenoză reprezintă op prioritate pentru conservare dacă este alcătuită predominant din specii endemice rare, mai mult decât dacă cuprinde preponderent specii comune larg răspândite; o specie este mai valoroasă pentru conservare dacă este unică d.p.d.v. taxonomic, dacă este unica specie din genul sau familia sa, decât dacă este membrul unui gen cu multiple specii.
pericolul de extincție: speciile sau biocenozele pe cale de dispariție constituie o prioritate
utilitatea : speciile cu valoare actuală sau potențială reprezintă o prioritate de conservare mai mare decât speciile fără interes economic evident
3. Ariile protejate – strategii de conservare și protecție a naturii
moto: „Lumea ariilor protejate reprezintă
cea mai importantă moștenire pe care
o putem lăsa generațiilor viitoare: asigurarea
și în continuare a accesului la natură, la
valorile materiale și spirituale pe care
aceasta le deține (…). O lume lipsită de
arii protejate, deposedată de situri naturale
sălbatice, ar deveni un mediu extrem de sărăcit”
(Adrian Phillips, președinte CNPPA, IUCN)
Aria protejată este un termen conservaționist, utilizat pentru ceea ce publicul cunoaște în general sub denumirea de rezervație naturală, parc național, parc natural, rezervație a biosferei etc.
Comisia Parcurilor Naționale și a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), definește aria protejată ca o suprafață de teren sau acvatică destinată în mod special protecției și conservării biodiversității, resurselor naturale și culturale și gestionată conform unor legi și reglementări juridice; fiecare țară optează pentru categorii diferite de arii protejate, în funcție de potențialul natural și cultural de care aceasta dispune și de obiectivele urmărite. În condițiile progresului tehnico-material și științific actual, ariile protejate apar ca realități vitale pentru existența naturii și a societății umane, reprezentând mai mult decât niște spații deosebite din punct de vedere estetic.(Gabriela Manea, 2003)
Inițiativele de protecție a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor floristice și faunistice rare sau amenințate cu dispariția, idee care s-a extins asupra unor teritorii naturale sau antropizate, de importanță națională sau internațională, declarate parcuri sau rezervații.
Primele parcuri au fost înființate din inițiativă particulară, așa cum a fost cazul în Germania, Franța, SUA, Elveția. Aceste inițiative sunt secondate de acțiunile în plan guvernamental, începutul aparținând SUA, unde, la 8 martie 1872, ia ființă primul parc ocrotit de lege, Yelowstone.
Acțiunile din America de Nord au avut repercusiuni asupra Americii de Sud unde, începând din 1872, sunt continuate preocupările lui Simon Bolivar – părintele ocrotirii naturii în America de Sud. Punerea în practică a proiectelor se realizează începând din 1942, când, la Washington are loc Convenția Panamericană pentru Protecția Florei, Faunei și a Peisajelor din țările americane. În acest climat, urmează înființarea a noi organizații preocupate de domeniul protecției naturii.
În anul 1913, la Berna, se înființează Comisia Consultativă pentru Protecția Naturii, care în 1957 devine Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. În prezent, lista organizațiilor și a programelor internaționale care au ca obiectiv principal sau secundar protecția și conservarea elementelor naturii și ale cadrului socio-cultural este deosebit de vastă; pentru exemplificare, le vom cita pe cele mai reprezentative:
Organizația pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO);
Fondul Mondial de Ocrotire a Naturii (WWF)
Consiliul Internațional pentru Ocrotirea Păsărilor (CIPO)
Organizația Mondială a Sănătății (OMS)
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO);
Comitetul Special pentru Cercetări Oceanice (SCOR)
Comitetul Special pentru Cercetarea Antarcticii (SCAR)
Programul Biologic Internațional (IBP)
Programul Omul și Biosfera (MAB)
Programul Ecologic pentru Europa (1995)
Planul regional de acțiune „Parcuri pentru Viață” (1992)
Planul de Acțiune pentru Ariile Protejate din Europa
În scopul reglementării problemelor privind protecția și conservarea mediului, în numeroase țări au luat ființă ministere specializate. Pionieratul în acest demers îi aparține Angliei, unde în 1970, a fost creat primul minister al mediului din lume.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural și/sau cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a rețelei de arii protejate la nivel național și internațional.
Fiecare țară optează pentru categorii diferite de arii protejate în funcție de potențialul natural și cultural de care aceasta dispune și de obiectivele urmărite. Prin prisma legii protecției mediului de la noi din țară , aria protejată este definită ca o zonă delimitată geografic, cu o pondere ridicată a elementelor naturale rare, desemnată și gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare.
În condițiile progresului tehnico-economic actual, ariile protejate apar ca necesități vitale pentru existența naturii și comunității umane, reprezentând mai mult decât niște spații deosebite din punct de vedere estetic.
Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalități, două dintre cele mai obișnuite mecanisme fiind: acțiunea guvernamentală, adesea la nivel național dar și regional și cumpărarea de terenuri de către persoane private sau organizații implicate în activități de conservare. Guvernele pot delimita terenuri care să fie folosite ca arii protejate și pot promulga legi care permit anumite grade de utilizare economică a resurselor și a habitatelor.
Un model care devine adesea foarte utilizat este acela al parteneriatelor între guvernul unei țări în curs de dezvoltare și organizațiile conservaționiste, bănci multinaționale sau guverne ale unor țări dezvoltate; în astfel de parteneriate, organizațiile conservaționiste furnizează de obicei fondurile, instruirea, experiența științifică și managerială pentru asistarea țării în curs de dezvoltare în crearea unor noi arii protejate. Ariile protejate pot fi create și de către societățile tradiționale care încearcă să-și mențină propriile culturi.
Indiferent de mecanismul prin care au fost create ariile protejate, odată ce perimetrul acestora a intrat în regim de protecție, deciziile legate de utilizarea publică trebuie să țină cont de gradul maxim permis al intervenției antropice.
4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internațional
Până în 1998 au fost declarate în întreaga lume aproximativ 4500 arii integral protejate; suprafața ocupată de acestea însumează cca. 500 milioane hectare; acestora li se adaugă 5899 de arii parțial protejate (parcuri naturale), cu o suprafață totală de 348 milioane hectare. Deși numărul ariilor protejate la nivel mondial poate părea considerabil, în fapt, teritoriul deținut de acestea reprezintă doar 6% din suprafața continentelor.
Din categoria statelor cu cea mai mare pondere a suprafețelor protejate, pot fi citate: Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie (19%). La polul opus se situează Grecia, cu 0,8% și Turcia, cu 0,3%. Cea mai extinsă arie protejată se întâlnește în insula Groenlanda (97 milioane hectare).
În România, ariilor protejate le revin 1,23 milioane hectare, adică 6,18% din suprafața țării; cele mai mari teritorii protejate aparțin parcurilor naționale și Rezervației Biosferei Delta Dunării.
teme de autoevaluare
Argumentați necesitatea protecției și conservării naturii
Factori cu impact negativ asupra biodiversității
Când și unde apar primele inițiative de constituire a ariilor protejate?
Indicați câteva dintre atributele și strategiile principalelor organizații mondiale și programe internaționale care vizează problema protecției și conservării
Rezumat
1.2. Categorii de arii protejate delimitate de
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN)
CONȚINUTUL TEMEI
Grupe și categorii de arii protejate delimitate de IUCN
Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN: obiective, activități permise, criterii de selecție și gestionare
OBIECTIVE
Înțelegerea considerațiilor care au stat la baza delimitării categoriilor de arii protejate
Identificarea diferențelor existente sub aspectul utilizării publice între diferitele categorii de arii protejate
1. Clasificarea realizată de IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate, în funcție de obiectivele urmărite în arealele supuse protecției și de modul de gestionare a resurselor naturale, specific fiecărei categorii. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN acoperă un domeniu cuprins între uz minimal și uz intensiv al ecosistemelor de către comunitățile umane. În conformitate cu normele și clasificarea IUCN, cele 10 categorii necesare gestionării durabile a resurselor naturale, pot fi incluse (conform propunerilor Consiliului Europei, oficializate prin Rezoluția (73) 30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4 grupe:
Grupa A include 5 categorii de arii protejate, monitorizate de CNPPA (Comisia Parcurilor Naționale și a Ariilor Protejate din cadrul IUCN) și de Centrul mondial de monitoring și avizate tehnic, la cerere, de CNPPA:
Rezervații științifice sau rezervații naturale integrale (Roșca – Buhaiova, Peștera Cloșani, Fețele Dunării, Râpa cu lăstuni Divici etc.;
Parcuri Naționale (Retezat, de la Vanoise, des Ecrins (Franța), Stelvio (Italia), Stenshuvud (Suedia);
Monumente ale naturii (Detunata Goală, Râpa Roșie, Locul fosilifer Aliman, Peștera dela Movile, Piatra Teiului etc.;
Rezervații naturale sau arii de gestionare a habitatelor și speciilor (Fânațele Clujului-Copârșaie, Lacul Sf. Ana, Tinovul Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, ;
Rezervații peisagistice sau parcuri naturale (peisaje terestre sau marine protejate)
Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităților umane care perturbă echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de referință, ci totodată, în rezerve biologice potențiale pentru regenerarea și repopularea zonelor degradate.
Grupa B cuprinde categorii care prezintă o importanță particulară pentru IUCN, dar care nu țin exclusiv de resortul IUCN (monitoringul și expertiza tehnică pot fi asigurate de CNPPA, la cerere):
Rezervații de resurse naturale;
Rezervații antropologice;
Rezervații naturale amenajate, cu utilizări multiple.
Această grupă reunește teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural constituie un obiectiv major, orice intervenție artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziția și evoluția naturii, fiind interzisă; totuși, anumite amenajări pot fi autorizate în zone bine definite și într-un cadru legal riguros. Anumite activități umane tradiționale pot fi tolerate, în condițiile în care nu contravin scopurilor conservării; orice activitate nouă este interzisă; vizitatorii pot fi admiși, cu condiția respectării unor reglementări stricte.
Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri internaționale; în acest caz, CNPPA poate fi solicitată pentru monitoring și poate să contribuie cu o expertiză particulară, în cooperare cu alte instituții, față de care IUCN are un statut consultativ. Grupei C îi aparțin:
Rezervații ale biosferei (categorie dependentă de programul internațional “Omul și Biosfera“-MAB- inițiat de UNESCO în 1972, ca o continuare a Programului Biologic Internațional)
Rezervații ale patrimoniului mondial (bunuri naturale ale patrimoniului mondial: zonele umede de habitat pentru avifauna acvatică, de importanță internațională), conduse potrivit prevederilor Convenției Internaționale de la Ramsar (1971), respectiv Convenției internaționale privind protecția patrimoniului mondial natural și cultural, adoptată de Conferința Generală a UNESCO (16 nov. 1972).
În teritoriile incluse în această categorie ocupațiile umane tradiționale sunt admise, dar reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite activități umane noi, supuse unor reglementări speciale. Întrucât această grupă prezintă adesea interes mai ales în planul activităților de agrement, în cadrul teritoriilor aferente se pot dezvolta anumite amenajări recreative și pentru promenadă, în zone bine delimitate și în condiții de compatibilitate cu obiectivele protecției naturii.
Grupa D reunește în general teritorii vaste, orientate în general către agrement de calitate și în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în considerare. Aici pot fi incluse:
proprietăți private
sate ( Săpânța, de ex.)etc.
O astfel de grupă prezintă deci, înainte de toate, un interes recreativ, dar și cultural, estetic și natural. Amenajările necesare în acest caz reclamă anumite implantări culturale, sportive, recreative. Activitățile umane tradiționale sau noi, compatibile cu obiectivele vizate, sunt în general permise; circulația motorizată este în general permisă, însă poate fi reglementată în anumite zone de interes special (cu monumente naturale).
Categoriile de arii protejate aferente celor patru grupe pot fi gestionate în cadrul sistemului național de conservare; experiența internațională atestă faptul că, noțiuni ca “Parc Național“, “Parc Natural“, “Rezervație“ acoperă teritorii și simbolizează sisteme de protecție uneori foarte diferențiate de la un continent la altul, de la o țară la alta, pe zone climatice etc. Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că, aproape fiecare țară a creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate și utilizând termeni ale căror definiții pot varia în proporții uneori semnificative (Parcuri Naționale, Rezervații Naturale, Parcuri Naturale, peisaje protejate, rezervații de resurse etc.). Prin urmare, apar situații în care, aceeași categorie de arii protejate are la bază criterii de funcționare distincte.
În fața unei astfel de disparități, care reflectă situația fiecărei țări, diverse organizații internaționale pentru protecția mediului au inițiat acțiuni destinate uniformizării nomenclaturii zonelor protejate susceptibile de a fi adoptate unanim; până în prezent, din păcate, nici unul dintre modelele prezentate nu a fost acceptat în unanimitate.
2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN: obiective, activități permise, criterii de selecție și gestionare
Rezervații științifice sau rezervații naturale integrale (Categoria I IUCN)
Aceste rezervații protejează speciile și fenomenele naturale perturbate cât mai puțin cu putință, cu scopul de a avea exemple reprezentative din punct de vedere ecologic ale mediului natural.
Obiective:
menținerea unui cadru natural destinat cercetării științifice;
inițierea unor baze pentru monitoringul mediului;
promovarea unor centre pentru formarea specialiștilor în domeniul protecției mediului și ecologiei;
conservarea resurselor genetice (genofondului) într-o stare reală de evoluție
Sub aspect educațional, rezervațiile științifice servesc drept obiect de studiu, constituind adevărate laboratoare în aer liber.
Dat fiind caracterul cât mai integral de conservare al acestor arii protejate, este de dorit ca și cercetarea științifică să fie planificată și realizată cu cea mai mare atenție, astfel încât, să se reducă la maximum eventualele perturbări ale echilibrului ecologic.
Criterii de selecție și gestionare, activități permise
Rezervațiile naturale stricte trebuie să includă ecosisteme remarcabile care conțin fenomene naturale sau specii vegetale și/sau animale de importanță națională; în cadrul lor accesul publicului va fi interzis, fiind excluse activitățile turistice sau de agrement; adesea, ele cuprind ecosisteme sau biocenoze fragile care au o importanță particulară pentru conservarea genofondului sau zone care oferă o mare diversitate din punct de vedere biologic, geologic sau geomorfologic; dimensiunile lor sunt determinate funcție de suprafața minimă necesară pentru a le asigura integritatea și pentru a permite realizarea obiectivelor pentru care au fost înființate, o gospodărire științifică și o protecție integrală.
Parcurile naționale (categoria a II-a IUCN)
Sunt areale extinse cu peisaje naturale menținute ca atare, pentru a oferi protecție unuia sau mai multor ecosisteme de interes științific, educațional sau recreațional. La cea de-a 10-a adunare generală desfășurată în India la New Delhi-1969, IUCN a definit parcul național astfel: o regiune terestră sau acvatică realtiv întinsă, care conține eșantioane reprezentative de regiuni naturale importante, panorame de importanță națională și internațională sau animale și plante, situri geomorfologice și habitate care prezintă un interes particular din punct de vedere științific, educativ și recreativ.
Măsurile de protecție și conservare sunt luate de către autoritățile competente la cel mai înalt nivel, pentru a împiedica sau a elimina, pe cât posibil, exploatarea regiunii și pentru a veghea într-o manieră eficientă asupra respectării caracteristicilor ecologice, geomorfologice sau estetice care au stat la baza creării sale.
În conformitate cu legislația din România: Legea 9/1973, Legea 137/1995, Legea 5/2000, Legea 462/2001, sub statutul de parc național sunt reunite suprafețele de uscat și acvatice care păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora și fauna sa, destinate cercetării științifice, recreării și turismului.
Scopul principal al creării parcurilor naționale îl reprezintă deci protecția și conservarea ecofondului și a genofondului;
Activități permise, criterii de selecție și gestionare: vizitatorii sunt admiși în parcurile naționale numai în scop educativ, cultural și pentru odihnă, iar amenajările recreative de masă (piscine, terenuri de campare etc.) vor fi instalate în afara limitelor parcului; în acest context, este de la sine înțeles că statutul de parc național nu poate fi atribuit decât unui teritoriu al cărui peisaj se află într-un stadiu natural sau seminatural.
Constituirea unui parc național variază de la o țară la alte, atât în ceea ce privește statutul funciar, cât și în funcție de natura organismelor destinate să-i asigure gestionarea; cel mai adesea, parcurile naționale aparțin proprietății de stat (Suedia, Polonia, România) sau unor confederații și provincii (Canada); în alte situații, terenurile aparțin în proporții variabile colectivităților locale, persoanelor private și statului.
Monumente ale naturii (categoria a III-a IUCN)
Monumentele naturii conțin unul sau mai multe elemente naturale și care au valoare unică, datorită rarității sau reprezentativității, calității estetice sau semnificației culturale.
Obiectivul principal îl reprezintă protecția și conservarea elementelor naturale de importanță națională
Criterii de selecție și gestionare
Pentru a include o arie protejată în această categorie, trebuie să se țină seama de prezența unor aspecte, ca: formațiuni geologice; situri naturale unice; specii animalesau vegetale periclitate sau amenințate cu dispariția.
Monumentele naturii nu ocupă o întindere mare și nu conțin o diversitate de elemente sau ecosisteme reprezentative care să justifice includerea lor în categoria de parc național; ele se bucură de un rol deosebit pentru educația ecologică a populației; prezintă un real interes recreativ și turistic.
Gestionarea lor trebuie să aparțină sau să fie administrate de organisme de drept public, organizații sau societăți care pot garanta protecția lor pe termen lung (coloanele de bazalt de la Detunata, Râpa Roșie, Piatra Teiului etc.)
Ariile de gestionare a habitatelor și speciilor sau rezervațiile naturale (categoria a IV-a IUCN)
Constituie suprafețe terestre și/sau marine supuse unei intervenții antropice active pentru a menține habitatele și/sau pentru a crea condiții propice dezvoltării unor specii (Lacul Sf. Ana, Pădurea Snagov, Pădurea Comana, Arinișul de la Sinaia etc.).
Criterii de selecție și gestionare, activități permise
În general, în această categorie va fi încadrat un teritoriu în care protecția unui sit sau habitat specific este esențială pentru urmărirea existenței sau bunăstării unor specii biotice individuale ale faunei sedentare sau migratoare de importanță națională sau internațională.
Dimensiunile rezervațiilor naturale sunt legate adesea de caracteristicile speciilor protejate; de regulă, nu implică suprafețe foarte întinse, însă trebuie să fie suficient de mari, pentru a asigura locurile propice pentru cuibărit, popasul păsărilor migratoare, perenitatea unor specii vegetale în ecosistemele forestiere sau de pajiște.
În cuprinsul acestor arii protejate există uneori intervenții umane, orientate către asigurarea optimului dezvoltării unor specii sau comunități vegetale (protecție contra răpitoarelor, limitarea activităților agricole, a pășunatului etc.)
Indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor, cei responsabili cu gestionarea acestor arii protejate trebuie să aibă o planificare corectă a măsurilor de protecție și control, care să garanteze existența și randamentul pe termen lung al rezervației.
În 1990, în România au fost inventariate 374 de rezervații naturale, care protejează 199 de obiective de interes național și acoperă o suprafață de cca. 42417 ha (0,18% din suprafața țării).
Parcurile naturale (categoria a V-a IUCN)
Această categorie include teritorii cu un peisaj terestru sau acvatic cu calități deosebite din punct de vedere estetic sau peisaje tipice unui anumit complex geomorfologic (carstic, de exemplu). În această categorie pot fi incluse peisaje rezultate dintr-o practică tradițională de amenajare a teritoriului, realizată de un grup socio-cultural sau din alte practici de păstrare a peisajelor naturale sau seminaturale din jurul centrelor urbane.
În paralel, pot fi luate în evidență teritorii al căror caracter natural sau seminatural trebuie păstrat ca atare în interesul populației urbane, pentru satisfacerea necesităților de recreere și turism ale acesteia.
Selecție, gestionare, activități permise
Gestionarea și protecția lor are o importanță predominant recreativă. Obiectivul principal al gestionării acestei categorii îl reprezintă menținerea peisajelor naturale de importanță locală, regională sau națională, mai ales atunci când ele se caracterizează printr-o relație armonioasă om-natură și când prezintă potențial turistic deosebit.
Aceste arii, foarte diferite sub aspect ecologic, pot răspunde și unor scopuri științifice, culturale sau educative (Parcul Natural Beliștea, Cheile Bistriței ardelene, Parcul Natural Porțile de Fier etc.). Peisajele din cuprinsul acestor parcuri se caracterizează uneori prin ineditul modului de amplasare a colectivităților umane, în așezări atractive sau unice din punct de vedere estetic sau prin amenajarea predominant tradițională a teritoriului, legată de pășunat, pescuit etc.
În numeroase cazuri, aceste teritorii aparțin proprietății private, astfel încât un control asupra planificării activității și a gradului de încărcare cu diferite dotări de agrement este necesar pentru a se asigura perenitatea stilului de viață tradițional al comunităților locale și amenajarea optimă a teritoriului.
În general, par curile naturale răspund următoarelor deziderate:
conservă diversitatea mediilor naturale
protejează ecosistemele purtătoare de elemente care indică biodiversitatea
mențin o bună calitate a apei, aerului și a celorlalte elemente indispensabile vieții
reprezintă adevărate muzee în aer liber, destinate conservării fondului genetic natural utilizat în medicină, zootehnie, horticultură etc.
reprezintă suport al comunităților umane și demonstrează că populația poate trăi în armonie cu natura
pot reprezenta surse de venit pentru economia regională și națională, mai ales prin intermediul activităților recreative și turistice
perpetuează formele tradiționale de utilizare a terenurilor în scopul de a nu deregla biodiversitatea ecosistemelor naturale
pot proteja situri de importanță cultural-istorică
permit înțelegerea funcționării sistemelor naturale din medii diverse, emerse sau submerse
ameliorează gestionarea resurselor naturale, astfel încât activitatea umană să nu producă dezechilibre
favorizează difuzarea la nivel local, regional, național sau internațional a informațiilor științifice strict necesare pentru satisfacerea nevoilor umane
reprezintă bază de cercetare științifică și contribuie la educația pentru mediu a populației
permit supravegherea continuă a ecosistemelor naturale și amenajate de către oamenii de știință și de către populația locală
Rezervațiile biosferei – arii protejate cu statut special
Existența rezervațiilor biosferei nu este legată de o singură convenție internațională, ci este legată de un program internațional laborios: Omul și Biosfera, lansat de UNESCO în 1972, la Stockholm, odată cu încheierea Programului Biologic Internațional. Crearea rezervațiilor biosferei are la bază convenții internaționale asupra habitatelor, dintre care cele mai importante sunt:
Convenția RAMSAR (Iran) asupra zonelor umede
Convenția privind patrimoniul cultural și național al lumii
Convenția de importanță regională Carta Europeană a Regiunilor Montane
Combinând conservarea cu utilizarea durabilă a resurselor naturale, rezervațiile biosferei includ întreaga gamă de funcții specifice ariilor protejate, în cadrul unei rețele mondiale de schimb de informații. Crearea unei rețele internaționale de rezervații ale biosferei a fost propusă în cadrul Proiectului nr. 8 al Programului MAB, intitulat: Criteriile și liniile directoare pentru alegerea și construirea rezervațiilor biosferei. Acest proiect consideră conceptul de rezervație a biosferei ca un mijloc de menținere a bazei biologice, a existenței omului și a proceselor biologice la un nivel convenabil intereselor umane în ansamblul biosferei. În contextul protecției și conservării mediului, rezervațiile biosferei trebuie să reprezinte:
Zone terestre sau costiere marine a căror populație face parte integrantă din acestea și a căror gestiune vizează atingerea anumitor obiective, începând cu protecția completă și terminând cu o producție intensivă, dar durabilă
Centre regionale care au funcții de supraveghere continuă, de cercetare, de educație ecologică și informare asupra ecosistemelor naturale și amenajate
Spații în care guvernanții, oamenii de știință, administratorii și populația locală cooperează pentru elaborarea unui model de gestionare a terenurilor și a apelor, permițând satisfacerea nevoilor umane, conservând procesele naturale și resursele biologice.
Rezervațiile biosferei trebuie să constituie o rețea mondială de arii protejate într-un mod permanent și eficient, rețea în cadrul căreia să fie reprezentate toate biomurile, cu principalele lor diviziuni și subdiviziuni, precum și zonele de tranziție (ecotoni) dintre acestea.
Începând din 1971, sub coordonarea Programului MAB, rezervațiile biosferei au fost incluse în cadrul unei rețele internaționale. Numărul rezervațiilor biosferei a crescut semnificativ, în anul 2000 acesta ajungând la 360, cu o suprafață totală de peste 390 mil. ha, răspândite în 91 de țări cu condiții ecologice, sociale, politice și culturale variate.
Cele mai mari suprafețe ocupate de rezervațiile biosferei se află în Europa, urmată de America Centrală și de Sud.
Exemple:
Tassili N Ajjer – Algeria
Bialowiezza – polonia
Central-Amazon – Brazilia
NorthEast Greanland – Danemarca
Galapagos (Ecuador) – Archipielago de Colon
Camargue – Franța
Kenya – Africa
Gobi – Mongolia
Delta Dunării
Baikalskii – Rusia
Pentru o bună funcționare și gestionare a suprafeței unei rezervații a biosferei, UNESCO propune următorul sistem de zonare:
zone naturale sau arii centrale amenajate astfel încât să diminueze cât mai mult impactul activității umane; acestea vor fi menținute ca rezervații strict protejate, a căror dinamică va fi influențată exclusiv de factorii naturali ai peisajului; în acest caz, omul va fi acceptat numai ca observator al structurilor și proceselor naturale
zone intermediare (tampon) amenajate în vederea activităților de cercetare și educație ecologică și informare asupra ecosistemelor naturale și amenajate, în care pot fi tolerate activități tradiționale controlate
zone de recuperare sau restaurare, amenajate pentru a permite analiza și recuperarea terenurilor și resurselor naturale, acolo unde transformările de origine naturală sau antropică au depășit capacitatea de toleranță a mediului, procesele biologice au fost întrerupte și/sau biodiversitatea a fost afectată local
zone culturale stabile, amenajate în vederea protecției și studierii culturilor existente și a modului de utilizare a terenurilor, în armonie cu mediul; populația locală își poate continua activitățile tradiționale, limitându-se riguros introducerea de noi tehnologii
Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau multinaționale
Statutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii protejate care se desfășoară pe teritoriul a două sau mai multe state. Acest statut presupune participarea în egală măsură a țărilor implicate în acțiunile de organizare, amenajare, utilizare publică și gestionare durabilă a resurselor naturale și cultural-istorice din perimetrul ariei protejate.
Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în domeniul conservării mediului, ne oferă managementul integrat al unor arii protejate europene, extinse de-a lungul frontierelor internaționale. În acest sens, pot fi citate:
Parcul Național Mercantour din Franța și Parcul Regional Argentero (Italia)
Parcul Național Gran Paradiso (Italia) și Parcul Național La Vanoise (Franța)
Parcul Național Triglav (Slovenia) și Parcul Natural Alpi Giulie (Italia)
Parcul Național Djerdap (Serbia) și Parcul Natural Porțile de Fier (România)
În ultimul timp, extinderea procesului de integrare europeană reclamă ca deziderat de importanță deosebită, intensificarea cooperării transfrontaliere în domeniul regiunilor protejate, scopul final reprezentându-l crearea Parcurilor Internaționale. Federația Europeană a Parcurilor Naturale și a Parcurilor Naționale își orientează toate eforturile în această direcție, promovând ideea „conservare fără frontiere”, menită să asigure întărirea și extinderea rețelei europene de arii protejate.
Întrebări de autoevaluare
Care sunt principalele categorii de arii protejate delimitate de IUCN?
Dați exemple de arii protejate din România, încadrate conform clasificării IUCN.
Comentați obiectivele, activitățile permise, criteriile de selecție și gestionare pentru: parcuri naționale, parcuri naturale și rezervații ale biosferei
Rezumat
Teme de control
Criterii de selecție, gestionare și utilizare publică a parcurilor naționale din România.
Modalități de atingere a obiectivelor de protecție și gestionare în arii protejate. Studiu de caz: Parcul Național Retezat și Parcul Natural Porțile de Fier.
CONȚINUTUL TEMEI
1. Considerații asupra strategiilor internaționale de protecție a mediului
2. Considerații asupra strategiei naționale de protecție a mediului
3. Premise ale extinderii rețelei de arii protejate din România
OBIECTIVE
Conștientizarea asupra importanței și eficacității ariilor protejate, în contextul strategiilor internaționale și naționale de protecție și conservare a naturii
In ultimul deceniu, in Romania, capitolul ariilor protejate a fost redeschis cu si mai mult aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei exprimari in legatura cu disfunctionalitatile care se manifesta in diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele naturale si dintre acestea si activitatea umana si, pe de alta parte, datorita multiplicarii si diversificarii informatiilor referitoare la problematica ariilor protejate la nivel international. Prin urmare, fenomenul protectiei si conservarii componentelor mediului a capatat noi valente devenind una dintre temele de cercetare preferentiale ale institutiilor si organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale.
1. Considerații asupra strategiilor internaționale de protecție a mediului
La nivel international, experienta in domeniul conservarii naturii se concretizeaza printr-o serie de realizari, dintre care mentionam: cresterea numarului de conservationisti si in special a ONG-urilor la nivel mondial; cresterea cu fiecare an a numarului statelor semnatare ale conventiilor internationale; multiplicarea instrumentelor de protectie in majoritatea tarilor; dezvoltarea instrumentelor juridice si financiare; sporirea numarului si performantelor mijloacelor de comunicare si sensibilizare; initierea, oficializarea si expunerea in timpul Conferintei de la Rio (1992) a dezbaterilor politice internationale asupra gestionarii durabile si echitabile a resurselor naturale.
Cu toate acestea, din păcate, mediile naturale continua să dispara in fiecare zi; speciile se reduc si dispar intr-un ritm de 1500 – 2000/an; biodiversitatea descreste intr-un ritm mai rapid decat acum 50 de ani, in timp ce antropizarea creste direct proportional cu cresterea demografică, ce a dublat populatia mondiala in ultimii 50 de ani; pe de alta parte, comportamentul uman in raport cu natura rămane cel mai adesea agresiv si negativ.
Iata de ce, delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervații,parcuri), devine obligatorie in cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanță naționala si internaționala. In acelasi context, relația om – natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea generațiilor viitoare de a-si satisface necesitațile să nu fie compromisă. Natura trebuie considerată ca o infrastructură de dezvoltare globală, ale cărei funcții și valori sociale, culturale, patrimoniale și economice să constituie baza unei producții de resurse utile dezvoltarii teriroriale. Spațiile naturale trebuie planificate și integrate în utilizarea teritoriilor ca zone de producție naturala a resurselor naturale. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, utilizarea terenurilor reprezintă prin excelență cadrul de referință și de lucru pentru o gestiune integrată a mediului și totodată, cadrul de punere în practică a strategiilor de dezvoltare durabilă, întrucât conservarea naturii devine realitate numai pe teren.
În acest context, în anul 1992 a fost inițiat un plan regional de acțiune – “Parcuri pentru Viață“ – , pregătit de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), cu sprijinul Comisiei Parcurilor Naționale și a Ariilor Protejate (CNPPA). Acest plan a fost lansat ca rezultat al celui de-al IV-lea Congres al Parcurilor Lumii (Caracas, 1992) și susține aplicarea Planului de Acțiune Caracas. Așa cum afirmă David McDowell, director general al IUCN, planul pledează pentru o susținere mai energică a grijii pentru pământ, pentru valorosul potențial natural de care acesta dispune.
În același cadru, în anul 1993 au fost lansate două proiecte ale Planului de Acțiune pentru Arii Protejate din Europa, axate pe documentele Conferinței de la Rio de Janeiro și care urmăresc aplicarea principiilor Declarației de la Rio, susținerea măsurilor adoptate de Agenda 21 și punerea în practică a acestora în cadrul Europei. Planul enunță atributele ariilor protejate în raport cu dezvoltarea durabilă; expune principiile planificării terenurilor în legătură cu ariile protejate; afirmă necesitatea unei evaluări ecologice și a unui sistem de control al propunerilor de dezvoltare individuală, care pot afecta în mod semnificativ ariile protejate (inclusiv proximitățile acestora); propune soluții de mențnere a unui echilibru optim între dezvoltarea ariilor protejate și sectoarele cheie ale politicilor economice etc. Dar ceea ce Planul reclamă cu acuitate este necesitatea îmbunătățirii și extinderii acoperirii realizată de ariile protejate, în scopul întâmpinării nevoilor florei și faunei, ecosistemelor naturale, în general.
În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment principal se înscrie promulgarea și adoptarea la 11 decembrie 1995 a Legii protecției mediului (Legea 137/1995).
Principiile și elementele strategice care stau la baza prezentei legi își au originea în declarațiile și recomandările privind monitorizarea și utilizarea mediului, enunțate cu prilejul diferitelor conferințe internaționale; când spunem aceasta, ne referim în special, la documentele Conferinței de la Rio de Janeiro (1992) și la cele ale Conferinței ministeriale de la Sofia (23 – 25 octombrie 1995), unde a fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa.
Programul Ecologic pentru Europa (PEE) are ca punct de plecare raportul Conferinței ministeriale organizată la Dobris în 1991, intitulat “Europa și mediul – Evaluarea de la Dobris“ și este continuat de programul aprobat în cadrul Conferinței de la Lucerne, în 1993.
Elementele programului Conferinței de la Lucerne insistă asupra problemelor intersectoriale comune tuturor țărilor europene, constituind sursa de inspirație pentru măsurile politice generale pe termen lung expuse în cadrul “Programului Ecologic pentru Europa“. Aceste măsuri vizează în special necesitatea reconsiderării economiei și a refacerii stării de sanogeneză a mediului în țările aflate încă în tranziție.
2. Considerații asupra strategiei naționale de protecție a mediului
Conform lucrarii “Strategia protectiei mediului”, publicata de MAPPM in anul 1996, principiile generale, care fundamenteaza stabilirea prioritatilor privind obiectivele protectiei mediului pe termen scurt, mediu si lung, sunt urmatoarele:
conservarea si imbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor – principiu suprem caruia trebuie sa i se subordoneze intreaga activitate economica si sociala, intreaga strategie de ocrotire a mediului.
dezvoltarea durabila – conform definitiei data de Comisia pentru Mediu si Dezvoltare (“Viitorul nostru comun”, 1987), dezvoltarea durabila implica faptul ca intregul capital fizic (infrastructura), uman (sanatatea oamenilor, nivelul intelectual si profesional) si natural (padurile, aerul, apa, solul fertil), ramane constant sau creste in timp.
evitarea poluarii prin masuri preventive
conservarea biodiversitatii – presupune diminuarea si chiar eliminarea fenomenului de poluare a invelisului biotic, mentinerea nealterata a ecofondului si genofondului natural al mediului.
conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice – deziderat de importanta majora pentru atestarea continuitatii si autenticitatii mostenirii cultural istorice a poporului roman, in spatiul carpato – danubiano – pontic.
“cine polueaza plateste”- principiu care sta la baza strategiei de mediu in majoritatea tarilor europene
stimularea activitatii de redresare a mediului – conform acestui principiu, orice activitate a agentilor economici, care are ca efect redresarea calitatii factorilor de mediu, este incurajata si stimulata de catre administratia centrala sau locala prin subventii, credite cu dobanda mica, garantii pentru imprumuturi, publicitate, etc. Aceste stimulente vor fi amplificate pe masura ce se va dezvolta sectorul privat al proprietatii.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversității floristice și faunistice, a genofondului și ecofondului național, România a devenit parte contractantă a numeroase convenții și legi internaționale pentru protecția mediului. Dintre acestea menționăm: Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993; Convenția privind Diversitatea Biologică, încheiată cu prilejul Conferinței de la Rio, ratificată de către țara noastră prin Legea 58/1994. Această convenție, foarte importantă pentru plasarea ariilor protejate europene într-un context mai larg, are ca obiective principale: conservarea biodiversității biologice, folosirea eficientă a componentelor ei și împărțirea echitabilă a beneficiilor rezultate; Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (Legea nr. 68/1994) și, în același context, Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (1998); Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr. 14/1994) și, în complementaritate, Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale (Legea nr. 30/1995). Ultimele două convenții au fost încheiate pornindu-se de la realități obiective, care demonstrează faptul că, perturbarea calității mediului poate depăși foarte adesea frontierele naționale ale statului incriminat, prin intermediul apelor interstatale; protecția cursurilor de apă și a lacurilor internaționale presupune un ansamblu de măsuri care vizează respectarea normelor de protecție a mediului, în teritoriile riverane care aparțin statelor beneficiare. Inexistența unui plan de măsuri de protecție concertate și a unui sistem de sancțiuni severe poate favoriza uneori declanșarea unor crize ecologice cu urmări dramatice atât pentru ecosistemele naturale, cât și pentru comunitățile umane (cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă recentul accident produs la Baia Mare, în primăvara anului 2000, unde, prin ruperea digului de protecție – cu o consolidare de altfel precară – de la iazul de decantare a sterilului, rezultat de la prelucrarea minereurilor aurifere, cantități mari de cianuri au ajuns în apele internaționale ale Tisei și mai apoi ale Dunării, pe alocuri exterminând flora și fauna și periclitând sănătatea populației).
În anul 1990, la nivel mondial erau oficializate și patronate de Secretariatul general al Consiliului Europei peste 200 de parcuri naționale, în 22 de țări; dintre acestea, în ciuda biodiversității sale considerabile, România deținea doar unul singur cu personalitate juridică, respectiv Parcul Național Retezat, creat în 1935, dar lipsit și acesta de administrație proprie. În 1995, din cele 264 parcuri naționale existente la nivel mondial (în 33 de țări, cu o suprafață de 12.3 mil. ha), România figura cu 12 parcuri naționale (cu o suprafață totală de 408 mii ha), dintre care, recunoscut oficial continua să rămână Parcul Național Retezat. Din păcate, nici unul dintre parcuri nu dispunea de o administrație proprie, nefiind gestionat corespunzător standardelor internaționale.
3. Premise ale extinderii rețelei de arii protejate din România
Pornind de la considerentul că, deși România ocupă doar 2.39% din suprafața Europei (McNaly, 1992, citat de C. Stoiculescu, 1999) ea concentrează totuși 162 de sectoare ecologice (Doniță ș.a, 1980), 450 unități edafice (I. Ilie, 1988), aprox. 500 tipuri potențiale de pădure și aprox. 3600 specii de fanerogame, din care 127 sunt endemice (aprox 40% din flora Europei), 50000 specii de animale (C. Stoiculescu, 1996, 1999) și 497 specii minerale (Rădulescu și Dimitrescu, 1966), respectiv 25% din diversitatea mineralogică universală (Băncilă ș.a., 1980, citat de C. Stoiculescu, 1999), extinderea rețelei de arii protejate și, în special a celei de parcuri naționale și rezervații ale biosferei, apare pe deplin justificată. Paradoxal, deși la nivel european oferta naturală a României este una dintre cele mai bogate, în ceea ce privește proporția ariilor protejate, conform categoriilor internaționale de gestiune, țara noastră se situează pe locul 26 din 33.
Un alt argument de importanță capitală în favoarea urgentării măsurilor de protecție și conservare prin intermediul ariilor protejate, asupra căruia silvicultorii atrag din ce în ce mai mult atenția, îl reprezintă pădurile virgine și cvasivirgine românești, “un patrimoniu natural european de excepție.. Prin considerabila complexitate ecologică și structurală, inegalată de nici un alt ecosistem, ecosistemele forestiere concentrează, în situații comparabile, cea mai mare biodiversitate. În pădurile virgine și cvasivirgine cu areal disjunct (ponderea cea mai mare înregistrându-se în spațiul Carpaților Meridionali și al Munților Banatului) aceasta atinge apogeul“ (C. Stoiculescu, 1999).
Teme de autoevaluare
Cum este argumentată la nivel internațional necesitatea extinderii rețelei de arii protejate?
Ce demersuri au fost întreprinse la nivel internațional pentru a veni în întâmpinarea măsurilor de protecție și conservare?
Care sunt căile prin care România participă la strategia internațională de conservare?
Evidențiați premisele extinderii rețelei de arii protejate în România.
REZUMAT
Capitolul II
2.1. Cadrul legislativ care guvernează strategiile de protecție și conservare și administrarea ariilor protejate
CONȚINUTUL TEMEI
1. Legile care guvernează problematica protecției și conservării mediului în România
2. Situația ariilor naturale protejate din România, conform Legii 5/2000
3. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate
4. Particularități ale administrării ariilor protejate din România
OBIECTIVE
1. Prezentarea cadrului legislativ care guvernează strategiile de protecție și conservare ale mediului în România
2. Evidențierea mecanismelor care stau la baza creării și administrării ariilor protejate
1. Legile care guvernează problematica protecției și conservării mediului în România
În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul protecției și conservării naturii în general, al zonelor și ariilor protejate, în special, cuprinde trei legi:
Legea 137/1995 – legea protecției mediului
Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național, secțiunea a III-a – zone protejate
Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice
Legea 137/1995
Conform prezentei legi, Autoritatea Centrală pentru protecția mediului, cu consultarea Autorității Centrale de Specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare a biodiversității, de gospodărire durabilă a resurselor naturale și pentru asigurarea sănătății umane.
De asemenea, legea stipulează faptul că, la proiectarea lucrărilor care pot modifica peisajul natural al unui teritoriu, sunt obligatorii atât procedura de evaluare a impactului amenajărilor asupra acestuia, cât și avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemului, de ocrotire a organismelor vegetale și animale (inclusiv animale migratoare), cu respectarea alternativei și a condițiilor impuse prin acordul și/sau autorizația de mediu, precum și monitorizarea proprie, până la eliberarea acesteia.
Suprafețele terestre și acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacerea ecologică sunt gestionate de deținătorii legali, numai în cazul în care aceștia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de Autoritatea Centrală pentru protecția mediului. Deținătorii cu orice titlu care aplică aceste măsuri vor fi scutiți de impozit, în timp ce deținătorii particulari vor fi compensați în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.
În contextul legii, protejarea unor specii rare sau amenințate cu dispariția, conservarea biodiversității și instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese. Autoritatea Centrală pentru protecția mediului, cu consultarea Academiei Române și a Comisiei Naționale UNESCO stabilesc criteriile pentru instituirea ariilor protejate și de conservare a biodiversității.
Referitor la regimul ariilor protejate, în secțiunea a 4-a din capitolul al 3-lea sunt specificate următoarele aspecte:
Pentru conservarea unor habitate naturale și a biodiversității care definește cadrul biogeografic al țării, precum și pentru conservarea structurilor și formațiunilor naturale cu valoare ecologică, științifică și peisagistică se menține și se dezvoltă rețeaua națională de arii protejate și monumente ale naturii;
Ariile protejate și monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamentele silvice;
Ariile protejate sunt evidențiate în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii
În conformitate cu articolul 55 al secțiunii a 4-a, autoritatea centrală pentru protecția mediului are următoarele atribuții:
La propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea rețelei naționale de arii protejate și monumente ale naturii și le încadrează pe categorii;
Organizează rețele de supraveghere și de pază ale ariilor protejate și monumentelor naturii și stabilește regimul lor de administrare și de abordare turistică;
Controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează ariile protejate și monumentele naturii;
Elaborează, editează, actualizează și difuzează catalogul ariilor protejate și al monumentelor naturii, precum și „Cartea Roșie” a speciilor de plante și animale din România.
Articolele 56 și 57 ale Legii protecției mediului prevăd atribuțiile care revin autorității administrației publice locale, respectiv:
Asigurarea informării agenților economici, a populației și turiștilor cu privire la existența în teritoriu a ariilor protejate și monumentelor naturii, la semnificația acestora, la regulile și restricțiile stabilite, precum și la sancțiunile aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora.
Punerea sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, a unor arii protejate, monumente ale naturii sau a altor obiective care justifică această acțiune, la solicitarea Agențiilor pentru Protecția Mediului, a altor organizații interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentației avizate de către Academia Română.
Referitor la deținătorii de terenuri situate în proximitatea ariilor protejate sau pe ale căror proprietăți au fost identificate elemente susceptibile de a fi ocrotite, legea reclamă obligativitatea respectării de către aceștia a statutului special de protecție și conservare. De asemenea, sunt strict interzise culegerea și comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deținerea și comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum și dislocarea, deținerea și comercializarea unor piese mineralogice, speologice și paleontologice provenite din locuri declarate monumente ale naturii.
Legea nr. 5/2000
În înțelesul prezentei legi, zonele protejate sunt incluse zonelor naturale sau construite, delimitate geografic și/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare, pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.
Această lege evidențiază zonele naturale protejate de interes național și identifică valorile de patrimoniu cultural – național care necesită instituirea de zone protejate; în vederea instituirii de zone protejate, autoritatea administrației publice locale trebuie să întocmească documentațiile de urbanism și regulamentele aferente acestora, elaborate și aprobate conform legii, care vor cuprinde măsurile necesare protecției și conservării valorilor de patrimoniu cultural-național din teritoriu.
Prezenta lege este completată de anexe care cuprind teritoriile susceptibile de a fi declarate zone protejate. Anexele 1 și 3 se pot reactualiza periodic, pe măsura identificării unor noi valori de patrimoniu natural sau cultural, precum și a modificărilor survenite în perimetrul ariilor protejate.
Prevederile Planului de Amenajare a Teritoriului Național (PATN), secțiunea a 3-a, sunt obligatorii pentru autoritatea administrației publice centrale și pentru autoritatea administrației publice locale, care vor asigura preluarea acestor prevederi în documentațiile de amenajare a teritoriului județelor, municipiilor, orașelor și comunelor.
Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare și conservare, precum și cele de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes național se vor executa numai pe baza avizelor și aprobărilor autorității administrației publice centrale și a forurilor științifice din domeniul prevăzut de lege. Aceste lucrări se includ în listele de investiții anexate la bugetele ordonatorilor principali de credite, pe bază de documentații tehnico-economice, elaborate și aprobate conform dispozițiilor legale și se finanțează în limita fondurilor aprobate cu această destinație, prin legile bugetare anuale; finanțarea parțială sau totală se poate face și de către alți investitori, persoane fizice sau juridice, din donații, din alte fonduri alocate de organisme internaționale sau din resurse financiare obținute în baza unor convenții bilaterale.
Legea 462/2001
Prezenta lege definește conservarea ca un ansamblu de măsuri care se pun în aplicare pentru menținerea sau refacerea habitatelor naturale și a populațiilor de specii sălbatice de floră și faună într-o stare favorabilă.
O specie este considerată într-o stare de conservare favorabilă, atunci când:
Se menține și are șanse să se mențină pe termen lung, ca o componentă viabilă a habitatului său natural
Aria sa de repartiție naturală nu se reduce și nu există riscul să se reducă în viitor
Există un habitat destul de vast, pentru ca populația speciei să se mențină pe termen lung
În raport cu prioritățile de conservare, IUCN (1996) a stabilit 10 categorii de specii prioritare: 1. extincte (specii, subspecii sau varietăți despre care se știe că nu mai există)
2. dispărute din sălbăticie (care există doar ca specii cultivate, în captivitate sau ca populații naturalizate în afara habitatului natural)
3. în pericol iminent (specii care prezintă un risc foarte ridicat de a dispărea din sălbăticie în viitorul imediat
4. în pericol (specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, pe termen mediu, putând fi incluse în categoria a 3-a)
5. vulnerabile (specii cu riscul de a dispărea în viitor , pe termen mediu, ele putând deveni specii în pericol)
6. dependente de conservare (specii neamenințate în prezent, dar dependente de un program de conservare, fără de care ar deveni amenințată cu dispariția)
7. aproape amenințate (specii aproape vulnerabile, dar care nu sunt încă considerate amenințate)
8. insuficient cunoscute (nu sunt considerate aproape amenințate sau amenințate, deoarece nu există date suficiente pentru a se putea face o evaluare)
9. cu date incomplete (date inexacte sau insuficiente pentru a putea determina riscul de a dispărea al speciei; în multe cazuri, prezența speciei nu a mai fost semnalată, pentru că nu au fost efectuate cercetări în acest sens)
10.neevaluate (specii care nu au fost încă analizate pentru a putea fi încadrate într-o categorie IUCN)
Speciile din categoriile 2 – 4 sunt considerate amenințate cu dispariția, protecția lor fiind realizată prin acorduri internaționale (de exemplu, Convenția CITES – Convenția cu privire la comerțul internațional cu specii în pericol)
Categoriile anterior menționate au în general statut de specii rare, ale căror populații sunt puțin numeroase și care cel mai adesea sunt localizate în arii geografice restrânse, rar dispersate pe suprafețe largi.
În contextul legii 462/2001, în raport cu prioritățile de conservare, speciile sunt grupate astfel:
1. specii amenințate – specii periclitate, vulnerabile sau rare
2. specii prioritare – specii periclitate și/sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesare
măsuri urgente
3. specii de interes comunitar – specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice
4. periclitate, exceptând pe cele al căror areal natural este marginal în teritoriu și care nu sunt
nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest palearctică
5.vulnerabile, adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-un
viitor apropiat, în caz de persistență a factorilor cauzali
6. rare, adică ale căror populații sunt mici și care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau vulnerabile, riscă să devină; aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt
rar dispersate pe suprafețe largi
7. endemice și necesită o atenție particulară datorită naturii specifice a habitatului lor și/sau a impactului potențial al exploatării lor asupra stării lor de conservare.
Legea 462/2001 stipulează reglementările asupra regimului ariilor naturale protejate în general, asupra conservării habitatelor naturale, florei și faunei din România.
Conform legii, mărimea suprafeței de teren supusă regimului special de ocrotire, conservare și utilizare se stabilește pe bază de studii de fundamentare științifică.
Referitor la utilizarea publică a spațiului aferent ariilor protejate, se precizează faptul că autorizarea activităților umane în perimetrul ariilor naturale protejate și în proximitățile acesteia se face numai cu acordul structurilor de administrare a ariei naturale protejate. Sunt de asemenea incluse reglementări privind modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare
Anexa 2 la Legea 462/2001
TIPURI
de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare
Un asterisc (*) înaintea numelui habitatului semnifică faptul că este un habitat prioritar.
1. Habitate costiere, marine și de dune
Bancuri de nisip acoperite permanent cu un strat mic de apă marină;
Lagune și golfuri cu bancuri de nisip;
Vegetație perenă a țărmurilor stâncoase;
Vegetație anuală cu Salicornia sau cu alte specii în zone nămoloase și cu nisip;
Pajiști sărăturate atlantice (Glauco-Puccinellietalia maritimae);
* Pajiști sărăturate continentale;
Stepe și mlaștini sărăturate panonice;
Vegetație psamofilă uscată cu Calluna și Genista;
Vegetație psamofilă uscată cu Calluna și Empetrum nigrum;
Dune continentale cu pășuni deschise cu Corynephorus și Agrostis;
* Dune continentale panonice;
Dune mobile embrionare;
Dune mobile de-a lungul țărmurilor (dune albe);
* Dune de coastă fixe cu vegetație erbacee (dune gri);
* Dune fixe decalcifiate cu Empetrum nigrum;
Dune cu Hippophae rhamnoides;
Dune împădurite ale regiunilor atlantice, continentale și boreale;
Depresiuni umede intradunale;
Dune umede permanente.
2. Habitate de ape dulci
Ape oligotrofe cu conținut foarte scăzut de minerale;
Ape stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe cu vegetația din Littorelletea uniflorae și/sau din Isoeto-Nanojuncetea;
Ape puternic oligomezotrofe cu vegetația bentică de Chara spp.;
Lacuri eutrofe naturale cu vegetație tip de Magnopotamion sau Hydrocharition;
Lacuri distrofe naturale și heleșteie;
Râuri alpine și bancurile de-a lungul acestora cu vegetație erbacee;
Râuri alpine și vegetația lor lemnoasă cu Myricaria germanica;
Cursuri de apă din câmpiile de munte cu vegetația de Ranunculion fluitantis și Callitricho-Batrachian;
Râuri cu bancuri nămoloase cu vegetație de Chenopodian rubri și Bidentian p.p.
3. Habitate de pajiști și tufărișuri
Pajiști alpine și boreale;
Pajiști umede cu Erica tetralix;
Pajiști uscate;
* Tufișuri cu Pinus mugo și Rhododendron hirsutum (Mugo-Rhododendretum hirsuti);
Formațiuni cu Juniperus communis în zone sau pajiști calcaroase;
* Pajiști rupicole calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi;
* Pajiști calcaroase pe nisipuri xerice;
Pajiști boreale și alpine pe substrat silicios;
Pajiști calcaroase alpine și subalpine;
Pajiști uscate seminaturale și faciesuri de acoperire cu tufișuri pe substrat calcaros (*situri importante pentru orhidee);
* Pseudostepe cu iarbă și plante anuale de Thero-Brachypodietea;
* Pajiști bogate în specii de Nardus, pe substraturile silicioase ale zonelor muntoase;
* Pajiști stepice subpanonice;
* Pajiști stepice panonice pe loess;
* Pajiști panonice nisipoase;
Pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argilo-lemnoase (Molinion caeruleae);
Pajiști umede cu ierburi înalte;
Asociații de lizieră cu ierburi înalte hidrofile de la nivelul câmpiilor la cel montan și alpin;
Pajiști aluviale ale văilor de râuri cu Cnidion dubii;
Pajiști aluviale nord-boreale;
Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);
Fânețe montane;
Fânețe împădurite.
4. Habitate din turbării și mlaștini
* Turbării active;
Turbării degradate încă capabile de o regenerare naturală;
Turbării de acoperire (*dacă este activă turbăria);
Depresiuni pe substraturi turboase;
Mlaștini cu surse de ape bogate în săruri minerale;
* Mlaștini calcaroase cu Cladium mariscus;
* Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion);
Mlaștini alcaline;
* Vegetație pionieră alpină cu Caricion bicoloris-atrofuscae.
5. Habitate de stâncării și peșteri
Grohotiș stâncos al etajului montan (Androsacetalia alpinae și Galeopsitalia ladani);
Grohotiș calcaros și de șisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele alpine (Thlaspietea rotundifolii);
Grohotișuri medioeuropene silicoase ale regiunilor înalte;
* Grohotișuri medioeuropene calcaroase ale etajelor montane;
Pante stâncoase calcaroase cu vegetație chasmofitică;
Pante stâncoase silicioase cu vegetație chasmofitică;
Stânci silicioase cu vegetație pionieră de Sedo-Scleranthion sau Sedo albi-Veronicion dillenii;
Grohotiș și lespezi calcaroase;
Grote neexploatate turistic;
Câmpuri de lavă și excavații naturale.
6. Habitate de pădure
Păduri bătrâne caducifoliate naturale hemiboreale bogate în epifite;
Pășuni împădurite;
* Păduri mlăștinoase caducifoliate;
Păduri tip Luzulo-Fagetum;
Păduri tip Asperulo-Fagetum;
Păduri subalpine medioeuropene cu Acer;
Păduri medioeuropene tip Cephalanthero-Fagion;
Păduri cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic și medioeuropean și cu Carpinion betuli;
Stejăriș cu Galio-Carpinetum;
* Păduri de pantă, grohotiș sau ravene cu Tilio-Acerion;
Stejăriș bătrân acidofil al câmpurilor nisipoase cu Quercus robur;
Pădure de frasin termofil cu Fraxinus angustifolia;
* Turbării împădurite;
* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion nicanae, Salicion albae);
Păduri mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, riverane marilor fluvii (Ulmenion minaris);
* Păduri panonice cu Quercus petrae și Carpinus betulus;
* Păduri panonice cu Quercus pubescens;
* Păduri eurosiberiene stepice cu Quercus robur;
Păduri acidofile cu Picea din etajele alpine montane;
Păduri alpine cu Larix decidua și/sau Pinus cembra;
Păduri cu Castanea sativa;
Păduri cu Quercus frainetto;
Galerii cu Salix alba și Populus alba;
Păduri de Pinus sylvestris pe substrat calcaros.
2. Situația ariilor naturale protejate și a monumentelor naturii din România, conform Legii 5/2000
Potrivit Legii nr. 5/2000, suprafața totală a ariilor naturale protejate era de 1.234.710 ha, (5,18% din suprafața României) incluzând și un număr de 134 rezervații naturale și monumente ale naturii, cu o suprafață de 129.643 ha. De asemenea, în afara celor 134 de rezervații naturale prezente în interiorul parcurilor naționale, naturale și al rezervațiilor biosferei, au fost declarate alte 693 rezervații naturale și monumente ale naturii, cu o suprafață de 102,434 ha.
Conform Legii nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatului natural, a faunei și florei sălbatice, în țara noastră sunt acceptate următoarele categorii de arii protejate, definite în funcție de obiectivele de management:
Rezervații științifice (naturale integrale)
Rezervații naturale
Parcuri naționale
Parcuri naturale (peisaje naturale protejate)
Monumente ale naturii
Rezervații ale biosferei
Zone umede de importanță internațională
Situri ale patrimoniului mondial natural
Deși la nivelul anului 2000, aproximativ jumătate (51%) din suprafața ariilor naturale protejate din România beneficia de structuri proprii de administrare, aceste administrații nu erau desemnate decât pentru 3 arii naturale protejate:
Rezervația Biosferei Delta Dunării, cu o suprafață de 580.000 ha
Parcul Național Retezat (38.047 ha)
Parcul Național Piatra Craiului (14.800 ha)
În decurs de patru ani, structurile proprii de administrare au fost generalizate pentru întreaga rețea de parcuri naționale, naturale și rezervații ale biosferei din țara noastră.
Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, înființată prin Legea 82/1993, a fost consolidată în intervalul 1994-2000, cu suportul tehnic și financiar al Băncii Mondiale (4,5 milioane USD) și al Guvernului României (450.000 USD).
Un rol important în cadrul strategiilor de conservare a biodiversității, și de înființare și consolidare a structurilor administrative ale ariilor naturale protejate din România l-au avut proiectele și programele cu finanțare internațională și națională, derulate în intervalul 1999 – 2004. Între acestea se remarcă:
proiectul privind „Managementul conservării biodiversității”, desfășurat în intervalul 1999 – 2004; o componentă a acestuia a avut în vedere înființarea și consolidarea structurilor administrative pentru Parcul Național Retezat și Parcul Național Piatra Craiului; suportul financiar al proiectului a fost asigurat de Banca Mondială (5,5 mil. USD), Guvernul României (2,4 mil.USD) și de Regia Națională a Pădurilor (0,9 mil. USD).
Proiectele LIFE demarate în anul 2000, în cadrul cărora au fost inițiate acțiunile pentru stabilirea planurilor de management și, ulterior, pentru înființarea administrațiilor unor rezervații naturale ca: Balta Mică a Brăilei (LIFE99/RO/006400/planul de management integrat pentru „Insula Mică a Brăilei); Mlaștina de la Satchinez (LIFE99/RO/006394/Conservarea habitatului natural umed „Mlaștina de la Satchinez”); (LIFE00/NAT/RO/7171/ Parcul Natural Porțile de Fier, conservarea și managementul habitatelor)
În contextul strategiilor de conservare a diversității biologice și de reconstrucție ecologică a ecosistemelor din Lunca Dunării, deranjate de intervenția antropică, în anul 2000, România împreună cu Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina au inițiat crearea așa-numitului „Coridor Verde al Dunării”; acesta reprezintă o rețea ecologică la nivel regional în Lunca Dunării, care în sectorul românesc (cu o suprafață totală de 870 000 ha) va include următoarele categorii de areale:
Arii naturale protejate (713 385 ha)
Parcul Natural porțile de Fier (115 656 ha)
Rezervația Ciuperceni-Desa (200 ha)
Balta Mică a Brăilei (17 529 ha)
Rezervația Biosferei Delta Dunării (580 000 ha)
Zone umede care nu au statut de arie naturală protejată (20 446,6 ha)
Lunca Dunării între Ciuperceni și Rast: 2590 ha
Ostrovul Mare-Ostrovul Turcesc: 229,1 ha
Ostrovul Arcalia: 26,5 ha
Ostrovul Pietriș: 40 ha
Ostrovul Vana: 105 ha
Sectorul Dunăre km 587-636,1: 4863 ha
Ostroavele Cama-Dinu: 196 ha
Lacul Bugeac: 1400 ha
Lacul Oltina: 2509 ha
Lacul Mârleanu: 550 ha
Lacul Vederoasa: 230 ha
Lacul Baciu: 200 ha
Lacul Hazarlac: 268 ha
Balta Peceneaga: 40 ha
Heleșteele Turcoaia: 310 ha
Lacurile Sărat și Slatina: 150 ha
Lacul Jijila: 2500 ha
Ostrovul Fundu Mare: 1899 ha
Balta Măcin-Smârdan: 230 ha
Lacul Brateș: 211 ha
Areale propuse pentru reconstrucție ecologică
Complexul Șesul Blahniței-Ostrovul Corbului: 1981 ha
Gârla Mare-Salcia: 1681 ha
Incinta Bistreț-Nedelea-Jiu: 1080 ha
Complexul amenajat Potelu: 23330 ha
Complexul amenajat Suhaia: 17490 ha
Complexul amenajat Greaca: 33819 ha
Ostrovul Călărași-Raul: 13050 ha
Complexul amenajat Crapina: 10000 ha
Complexul amenajat Pardina: 27052 ha
Zona Prutului inferior: 32400 ha
Situația parcurilor naționale, naturale și a rezervațiilor biosferei din România
(conform Legii 5/2000)
Sursa datelor: MAPM
3. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate
Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecție și conservare, instituit conform dispozițiilor legale.
Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv administrată pentru a se menține atât diversitatea biologică, cât și starea de echilibru a naturii, în general. Cel mai eficient management al unei arii protejate se aplică atunci când managerii beneficiază de avantajul informațiilor dintr-un program de cercetare și dețin fonduri pentru implementarea planurilor de management. Este adevărat că, uneori, cel mai bun management presupune lipsa oricăror activități, intervenția umană fiind considerată ineficientă sau dăunătoare.
Exemple de management eficient al unei arii protejate pot fi considerate cele din Marea Britanie, unde există o tradiție în implicarea oamenilor de știință și a voluntarilor în monitorizarea și administrarea unor rezervații de talie mică (rezervațiile naturale Monks Wood și Castle Hill – Peterken, 1996, citat de Primack și alții, 2002) ; în aceste areale, efectele diferitelor metode de pășunat asupra florei spontane (populațiilor de plante sălbatice), fluturilor și păsărilor sunt imediat resimțite.
Michael Morris de la rezervația Monks Wood afirmă că : „nu există o cale unică, bună sau rea, de a administra o rezervație naturală…Oportunitatea oricărei metode de management trebuie corelată cu obiectivele de management pentru fiecare caz în parte, doar atunci când obiectivele de management au fost formulate, rezultatele managemetului științific pot fi aplicate” (Primack și alții, 2002).
Un aspect important al managementului ariilor protejate îl constituie dezvoltarea unui program de monitorizare a componentelor cheie și a unor parametri, ca:
Nivelul apei în lacuri
Numărul speciilor rare și amenințate
Abundența și dominanța straturilor vegetale (ierbaceu, subarbustiv, arbustiv, arborescent și arboricol)
Perioadele de sosire și plecare ale animalelor migratoare etc.
Tipul informației colectate depinde de obiectivele de management ale ariilor protejate. Monitorizarea permite managerilor să determine nu numai starea de sanogeneză a unor componente ale ariilor protejate, ci și tehnicile de management care sunt utile sau nu. Având la îndemână informații corecte, managerii vor fi capabili să ajusteze practicile de management pentru creșterea eficienței administrării (Primack și alții, 2002).
În 1990, Centrul de Monitorizare și Conservare al UNESCO a coordonat un studiu pe un eșantion de 89 de situri naturale, pentru a identifica problemele de management ale acestora. În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat:
În Australia, Noua Zeelandă și în insulele pacifice, cele mai serioase probleme de management s-au datorat introducerii de specii exotice;
În America de Sud și în Africa, aceste probleme au fost generate de exploatarea ilegală a vieții sălbatice, incendii, pășunat și cultivare a plantelor
Managementul inadecvat a caracterizat cu deosebire țările în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America de Sud și Europa
În țările industrializate, problemele cele mai importante legate de administrarea ariilor protejate au fost cele determinate de activități economice ca: minerit, exploatări forestiere, agricultură, amenajări hidrotehnice.
În realitate, dată fiind complexitatea strategiilor destinate protecției și conservării, nu există arii protejate care să nu se confrunte cu anumite probleme specifice din punct de vedere al managementului.
3. Particularități ale administrării ariilor protejate din România
În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităților de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecție și conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorității publice centrale pentru protecția mediului, împreună cu Academia Română și Comitetul Național al Programului MAB; pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administrațiilor locale, responsabilitatea administrării revine autorității Administrației Publice Locale/Județene.
Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate se stabilesc avându-se în vedere următoarele aspecte:
categoria ariilor naturale protejate
întinderea sau suprafața ocupată de acestea
regimul de proprietate a terenurilor și bunurilor incluse în perimetrul ariilor protejate
posibilitățile de procurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului și a mijloacelor necesare pentru o administrare corespunzătoare
capacitățile și interesul unor foruri științifice universitare, instituții de cercetare și învățământ din sectorul public sau privat, organizațiile profesionale guvernamentale sau neguvernamentale de a-și asuma responsabilitățile de administrare a unor categorii de arii protejate, cu asigurarea resurselor necesare (financiare și de personal)
Administrarea ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural se poate face de către:
structuri de administrare special constituite, reprezentate prin:
administrațiile proprii cu personal calificat, special angajat, care asigură administrarea ariilor protejate, potrivit planurilor de management și regulamentelor de organizare și funcționare aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului; administrațiile proprii cu personal calificat special angajat, vor fi numite de către:
autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, în cazurile în care acestea îi sunt direct subordonate, fiind finanțate de la bugetul de stat, în limita alocațiilor bugetare acordate
organizațiile economice cărora li se atribuie dreptul de a administra o arie naturală protejată și care consimt să asigure din resurse proprii, mijloacele financiare și tehnice necesare unei bune administrări, potrivit planului de management aprobat de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului
consiliile de administrare și organizare sub îndrumarea autorității centrale pentru protecția mediului, care le aprobă componența și atribuțiile
– consilii consultative de administrare create pe lângă administrațiile proprii, alcătuite din reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, autorităților și comunităților respective și care sunt implicate și interesate de aplicarea măsurilor de protecție;
Structurile de administrare special constituite vor fi îndrumate și supravegheate de un Consiliu științific, propus de Academia Română și aprobat de autoritatea centrală pentru protecția mediului; Consiliile științifice evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management și prezintă Academiei Române, anual sau ori de câte ori este necesar, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri și recomandări.
Structurile de administrare special constituite se asigură în mod obligatoriu, pentru: rezervații ale biosferei, parcuri naționale și, după caz, zonelor umede de importanță internațională.
regii autonome, companii și societăți naționale și comerciale, autorități ale Administrației Publice Locale și servicii descentralizate ale Administrației Publice Centrale
instituții științifice de cercetare și învățământ, muzee, organizații neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea, instruirea și mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire și conservare
persoane fizice, cu calități de custode; pentru a primi calitatea de custode, sunt necesare:
o calificare, instruire și mijloace necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire și conservare a bunurilor încredințate;
atestarea de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;
încheierea unei convenții cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, în care pot fi stipulate drepturile și obligațiile persoanei în cauză;
În cazul ariilor protejate ale căror suprafețe se extind pe domeniul proprietății private, bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în perimetrul acestora sunt ocrotite și se conservă de către proprietari, cu respectarea drepturilor și obligațiilor legale. Dacă proprietarul nu consimte sau, deși consimte, nu respectă măsurile speciale de ocrotire și conservare stabilite de autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri, autoritatea centrală pentru protecția mediului, prin împuterniciții săi, va solicita în condițiile legii, măsura indisponibilizării provizorii sau definitive, după caz, în vederea instituirii unei administrări speciale asupra bunurilor în cauză.
Modul de valorificare a amenajărilor existente în perimetrul ariilor naturale protejate
Construcțiile, dotările și alte amenajări existente în perimetrul ariilor protejate legal constituite, realizate din investiții publice pe terenuri ce aparțin domeniului public, vor fi destinate activităților administrative și științifice ale celor care le asigură managementul, precum și altor activități legate de o bună administrare.
În ariile protejate în care este permis turismul organizat, construcțiile, dotările și amenajările pot fi destinate și acestui scop, precum și activităților de educație și instrucție ecologică organizate în cooperare cu instituțiile de învățământ și cu organizațiile neguvernamentale care au acest obiectiv.
Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de management, administrațiile acestora pot institui un sistem de tarife, aprobat de către autoritatea centrală pentru protecția mediului sau de către administrația autorității publice locale. Tarifele se plătesc de către persoanele fizice și juridice care beneficiază de bunurile, serviciile și activitățile specifice desfășurate în ariile naturale protejate; sumele provenite din aceste tarife se vor utiliza de către administrațiile ariilor naturale protejate, exclusiv pentru administrarea și protejarea bunurilor patrimoniului natural; cuantumul tarifelor sa stabilește de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și se publică în Monitorul Oficial al României.
Riscurile inexistenței structurilor administrative proprii
În lipsa structurilor administrative proprii, asupra ariilor naturale protejate se exercită presiuni antropice a căror intensitate se amplifică de la an la an, materializate în principal prin:
extinderea intravilanului în zonele din imediata vecinătate sau chiar în interiorul ariilor naturale protejate, țintind spre dezvoltarea și realizarea ulterioară a unor construcții sau chiar stațiuni turistice
supraexploatarea resurselor naturale, prin pășunat neadecvat și suprapășunat, defrișări ilegale, braconaj, turism necontrolat etc.
administrarea defectuoasă a facilităților turistice deja existente în interiorul acestor arii naturale protejate, generând în special cantități impresionante de deșeuri
nerespectarea regimului de protecție, ca urmare a lipsei demarcării pe teren a limitelor și a zonelor tampon ale ariilor naturale protejate
Teme de autoevaluare
Explicați necesitatea existenței unui cadru legislativ menit să reglementeze organizarea, gestionarea și utilizarea publică a ariilor protejate
Motivați necesitatea unei forme de administrare a ariilor protejate
Menționați modalitățile de administrare a ariilor protejate din România și riscurile pe care le implică inexistența unor structuri de administrare proprii
REZUMAT
Teme de control
Elaborați un scenariu de administrare a unui parc național sau natural din România; identificați principalele probleme care ar putea fi soluționate printr-o administrare competentă a ariei protejate.
Relevați disfuncționalitățile inexistenței până în anul 2000 a unei legi a ariilor protejate
CAPITOLUL III
Activități umane cu impact asupra peisajului ariilor protejate
CONȚINUTUL TEMEI
1. agricultura
2. silvicultura
3. turismul
4. transporturile
5. industria
OBIECTIVE
Identificarea vectorilor de impact al activităților umane asupra componentelor naturale din perimetrul și proximitățile ariilor protejate
Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităților umane cu impact negativ asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenție antropică asupra interrelațiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
1. agricultura;
2. silvicultura,
3. turismul;
4. transporturile;
5. industria.
1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăși, cât și exercitarea unei influențe puternice asupra activităților rurale. Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria V de peisaje protejate(parcuri naturale) și este importantă în multe rezervații naturale din categoria IV. Ca activitate principală pe terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o influență profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile protejate trebuie înființate și administrate ca parte a politicilor generale de folosire a terenului și nu separat.
Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru conservare, în sensul că flora, fauna și peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradițională. Abandonarea acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii și peisajului, dar totodată nu toate formele tradiționale de agricultura sunt inofensive ecologic.
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură și peisaje. Pentru creșterea productivității, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede și irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele și animalele sălbatice. Folosirea intensiva a fertilizatorilor, pesticidelor și ierbicidelor a dus la poluarea și uneori la distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.
În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creșterea productivității, deseori neținând seama de cost; surplusurile de hrana însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri de reducere a productivității, prin tăierea subvențiilor, încurajarea „respingerilor” sau în alte moduri. Apelurile din partea Acordului General privind Tarifele si Comerțul (GATT) pentru Europa au crescut presiunile de a reduce subvențiile în producție.
Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică atât pentru reducerea intensității producției cât și pentru scoaterea terenurilor din agricultură, pentru crearea, restaurarea și administrarea habitatelor naturale la o scara mai mare. În ciuda unui oarecare progres, protecția mediului nu este încă în atenția reformelor Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Multe habitate valoroase, sunt încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care este necesară comunităților umane și dăunătoare naturii și peisajului. Noile guverne democrate din Europa de Est si Centrala au ocazia de a integra conservarea în politicile pentru agricultură și folosire a terenurilor. Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari beneficii conservării, ariilor protejate și societății, în general.
2. Silvicultura. În întreaga Europă, doar fragmente izolate din adevăratele păduri naturale supraviețuiesc, majoritatea fiind localizate în Europa de Nord și Europa de Sud-Est. Aproape toate pădurile au fost modificate prin intervenția umană în cursul a sute sau chiar mii de ani. Asemenea alterări pot reduce sau crește biodiversitatea, dar întotdeauna schimbă structura pădurii.
Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în marea majoritate prin arii protejate. Oricum, în general conservarea pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea faptului că administrarea tuturor pădurilor este durabilă și mai puțin la conservarea pădurilor originale. Pădurile naturale si seminaturale continuă să fie transformate în forme mai intensive de păduri (cu arbori mai tineri, mai puține specii, mai puțină biomasă și o fragmentare mai mare a pădurii).
Ca activitate agricolă, pășunatul poate devasta pădurile; de asemenea, poluarea aerului nu respectă nici o graniță; chiar și ca fenomen declanșat în mod natural, focul poate deveni devastator în pădurile modificate, în special dacă este urmat de pășunat intensiv.
Politicile naționale pentru o silvicultură durabilă cer:
-stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
-pregătirea în ecologie silvică și în management;
– standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare și infrastructură, metode de salvare a mediului;
– controlul tuturor aspectelor recoltării și tratamentului pădurii p
entru protecția mediului;
– politici economice și financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susținut;
– politici de folosință multiplă, pentru a fi siguri că societatea primește întregul beneficiu (cherestea, locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
– politici ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică și baza de resurse pentru toți cei care folosesc pădurile;
-standarde pentru compoziția speciilor care favorizează arborii nativi;
-monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.
(Adaptat după „Caring for the Earth"-1991)
Operatorii silvici comerciali – de stat și privați – ar trebui să permită unei parți a proprietății lor să evolueze natural, fără tăieri sau plantari (de ex. luminișuri cu arbori bătrâni de-a lungul cursurilor de apă și pe marginea drumurilor; în câteva cazuri, managementul de conservare activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numărului cerbilor în numeroase regiuni din Europa). Aceste abordări ar trebui să constituie o parte a managementului care caută să mărească valoarea întregii păduri pentru mediul înconjurător. În ariile protejate din categoriile I-III, nu ar trebui să existe nici o operațiune silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujește obiectivelor de conservare. Pădurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se mențină sau să se mărească valoarea lor de conservare.
3. Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce și mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât ariile naturale valoroase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata, vizite de o zi și chiar sport. In câteva arii protejate există pur și simplu atât de mulți vizitatori în anumite părți, sau la anumite momente, încât natura – și calitatea experienței vizitatorilor – suferă;în altele, vizitatorii pot pătrunde în cele mai îndepărtate zone. Facilitățile turistice intră deseori în conflict cu țelurile de conservare și strică peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilități sunt deosebit de puternice în fostul bloc al țărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur și simplu nu are loc.
Dar, dacă este planificat și administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forță foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât și comunităților locale. Turismul va fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al ariei, astfel încât, pagubele și poluarea să fie minime. Principalele forme de turism agreat în cadrul ariilor protejate sunt:
– turismul bazat pe aprecierea naturii
– turismul cultural si educațional
– activitatea turistică a grupurilor mici, liniștite
– ecoturismul, în general
Turismul poate ajuta la justificarea înființării ariilor protejate în regiunile marginale, și poate duce la o înviorare a comunităților locale din punct de vedere economic și al culturilor tradiționale.
Tehnicile de administrare a vizitatorilor în medii sensibile nu sunt în general bine cunoscute. Deși ele costa deseori timp și bani, venitul pe care îl generează poate ajuta la acoperirea costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră și de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele necesare unei economii rurale durabile.
Din ce în ce mai mulți tur operatori devin conștienți de faptul că un mediu sănătos și atrăgător este esențial pentru supraviețuirea pe termen lung a comerțului lor. Acest lucru este recunoscut în liniile directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and Tourism Council (WTTC). În prezent, unele companii turistice europene încearcă să acționeze în moduri durabile și să lucreze cu organismele de conservare, pentru a investi în conservare; de asemenea, tot mai mulți turiști caută vacanțe care nu păgubesc mediul înconjurător și nu ofensează cultura locală.
Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale (FNNPE) a trecut recent în revistă turismul în și în jurul ariilor protejate și a concluzionat că turismul și conservarea pot fi deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod durabil, în ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death – turismul durabil in parcurile naționale și naturale din Europa, 1993).
Guvernele naționale ar trebui să implice administratorii ariilor protejate și industria turismului în dezvoltarea și implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui să fie parte din strategiile naționale de dezvoltare durabilă și ar trebui incluse în planurile individuale de management ale ariilor protejate.
Din punct de vedere al utilizării turistice, măsurile de care beneficiază ariile protejate includ:
a) transformarea dezvoltării existente nondurabile în forme mai durabile;
b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltări, în special în mediile sensibile;
c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe capacitatea portanta a ariilor protejate, incluzând sanctuare și zone liniștite, ca și zone potrivite pentru diferite niveluri de folosință turistica și de dezvoltare;
d) reducerea poluării și descongestionarea traficului de vacanță;
e) evitarea turismului și a recreării excesive în ariile protejate;
f) asigurarea că din turism beneficiază și comunitățile locale;
g) asigurarea de ajutoare și resurse pentru aplicarea din timp a planurilor;
h) pregătirea managerilor ariilor protejate în turismul durabil.
În același timp, ar trebui să se revizuiască și, dacă este nevoie, să se îmbunătățească legislația referitoare la turism, și în special:
a) să se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului;
b) să se ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc ariile protejate;
c) să se conlucreze cu industria turismului, să se ceară ca pagubele ecologice create de turismul din trecut să fie reparate și să se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea utilizare durabila.
Schemele de pionierat în turismul durabil ar trebui să se încurajeze, de exemplu prin:
a) împrumuturi, subvenții sau taxe de concesiune pentru fermieri și comunitățile locale, pentru înființarea de mici întreprinderi care să folosească ariile protejate într-un mod adecvat;
b) proiecte administrative, pentru a arăta abordarea inovatoare a turismului, adecvate economiilor locale;
c) folosirea fondurilor PHARE și a celor naționale pentru turism, cu scopul de a încuraja turismul durabil în blocul țărilor est – europene.
FNNPE a definit turismul durabil ca „toate formele de dezvoltări turistice, management și activități turistice care mențin integritatea ecologica, sociala si economica și bunăstarea resurselor naturale si culturale, construite in mod perpetuu”.
Turismul durabil în interiorul și în afara ariilor protejate cere:
– cooperare strânsă cu autoritățile ariilor protejate;
– operatorii turistici si ghizii care lucrează în ariile protejate să aibă înalte cunoștințe ecologice;
– contribuții practice și financiare ale operatorilor turistici pentru conservarea ariilor protejate;
– reguli pentru promovarea și marketingul vacanțelor bazate pe ariile protejate;
– linii directoare pentru implicarea comunităților locale;
– standarde pentru proiectarea și operarea facilităților de turism durabil și a afacerilor.
4. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot și intruziune vizuala și prin însăși construirea drumurilor. Înființarea unei rețele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o rețea și mai densă de căi de comunicații.
Drumurile noi și „îmbunătățite” amenință numeroase arii protejate; câteva proiecte vizează drumurile europene strategice, sprijinite de finanțări internaționale.
De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol ținuturile umede riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase. Și transportul pe mare, al unor mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere.
Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultățile de reconciliere a marilor programe de construire a drumurilor cu cerințele ariilor protejate sunt în mod special acute, acolo unde arii protejate mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populație.
Și totuși, există alternative, cel puțin pentru transportul local. Unele arii protejate au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-și lăsa mașinile lângă marginea perimetrului protejat și să folosească mijloace alternative de transport (autobuzele, bicicletele sau bărcile) sau sa meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii orașelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun.
Ca și măsurile locale, sunt de dorit și măsuri naționale, prin adoptarea de către țări a politicilor durabile în sectorul transporturilor. Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai largi – în special reducerea gazelor cu efect de seră și poluarea cu noxe – dar ar fi necesare și ariilor protejate. Progresul nu va fi ușor, întrucât politicile de transport afectează în mod direct stilul de viață a milioane de oameni și durabilitatea va cere reevaluarea relației societății umane contemporane cu cea mai îndrăgită proprietate după locuință – mașina personală.
Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate în transport urmăresc:
– să asigure faptul că politica de transport ține cont pe deplin de costurile sociale si ecologice ale fiecărei forme de transport;
– să revizuiască balanța curentă de cheltuieli între construcția drumurilor și îmbunătățirile în domeniul feroviar și alte forme de investiții în transport;
– să folosească instrumente economice, cum ar fi amenzi și taxe, pentru a promova folosirea eficientă a transporturilor și a tehnologiilor mai curate;
– să lege planificarea în transporturi cu planificarea folosirii terenurilor, astfel încât să se reducă nevoia pentru călătorii, în special cu mijloace de transport privat;
– să extindă mult cercetările în domeniul vehiculelor nepoluante și curate și a transportului public eficient.
5. Industria. Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate:
– industria energetică;
-industria manufacturieră;
-industria extractivă;
-industria meștesugărească la scară mică.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic: extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de generare a curentului electric și transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea cu petrol din mare amenință multe habitate costiere și marine; centralele hidroelectrice, barajele și rezervoarele au adus pagube unei părți importante a parcurilor naționale, iar liniile electrice desfigurează multe peisaje protejate.
Chiar și schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii ecologice generale, poate crea în același timp probleme unor arii protejate. Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de rezervoare, deseori în parcuri naționale sau naturale. Energia mareelor poate afecta estuarele biologic productive. Deși nepoluantă, energia eoliană poate afecta estetica peisajelor costiere sau muntoase.
Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor protejate din apropiere, în principal prin efectele poluării și generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Numeroase arii protejate se suprapun unor areale potențiale de aprovizionare cu roci și chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru industria prelucrătoare. Depozitele de nisip si pietriș sunt deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăți ariilor protejate, pot exista si beneficii. Fostele zone miniere adânci și fostele cariere oferă șansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a pierdut, ci să demonstreze că există oportunități ca ariile protejate să fie găsite în cele mai necompromițătoare circumstanțe, cu condiția să fie urmate de politici durabile.
Industria meșteșugărească la scara mică, de obicei este benefică pentru ariile protejate. Ea are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează (din prepararea mâncării pe plan local, din confecționarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la susținerea populației rurale; pe lângă abilitățile lor tradiționale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la menținerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit parțial pentru personalul parcurilor naționale și al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiază deseori de formele adecvate de turism, contribuind în același timp la susținerea acestora.
TEME DE AUTOCONTROL
modelați sub forma unei organigrame impactul următoarelor activități: agricole, turistice, de transport și industriale asupra componentelor peisajului și interrelațiilor dintre acestea în cadrul ariilor protejate
REZUMAT
TEME DE CONTROL
Realizați un studiu de caz referitor la impactul activităților umane asupra ecosistemelor naturale și antropizate din perimetrul unei arii protejate din România, cu privire specială asupra practicilor turistice.
CAPITOLUL IV
1. Consecințele utilizării turistice a ariilor protejate
Studiu de caz: parcurile naționale și naturale
CONȚINUTUL TEMEI
Tipologia utilizărilor turistice și analiza impactului produs de acestea asupra peisajului parcurilor naționale
OBIECTIVE
Evidențierea elementelor de favorabilitate și restrictivitate pentru valorificarea prin turism a parcurilor naționale
Parcurile naționale au ca obiectiv principal protecția naturii, fiind totodată deschise activităților turistice organizate. Frecventarea turistică a ariilor protejate constituie în majoritatea cazurilor o sursă potențială de dificultăți; presiunea turistică este însă mai intensă în situația ariilor protejate în cadrul cărora turismul nu este deloc sau este prost gestionat, datorită lipsei de implicare a administratorilor în direcția atragerii vizitatorilor educați pentru natură și a monitorizării atente a activităților turistice, în general.
Consecințele utilizării turistice asupra mediilor naturale protejate sunt multiple, însă adesea insuficient cunoscute, datorită complexității lor; acestea reclamă studii și analize pluridisciplinare, colaborări nestânjenite de barierele lingvistice, diferențele de opinii în plan științific, metodele și mijloacele utilizate de cercetătorii în domeniul științelor naturii, științelor sociale, științelor economice și juridice.
Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice și asupra evoluției acestora (rezistență sau degradare) în raport cu activitățile turistice permit identificarea celor mai fragile și valoroase zone din punct de vedere științific. Ele trebuie să constituie puncte de plecare în amenajarea ariilor protejate, în delimitarea riguroasă a zonelor funcționale, în elaborarea planurilor de gestionare care vor include și căile de valorificare turistică diferențiată.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul și în proximitățile ariilor protejate sunt legate de:
1) circulație (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a ambarcațiunilor);
infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de cazare)
prelevări (vânătoare, pescuit, colecționări)
alte perturbări
1. Degradările datorate circulației sunt cele mai vizibile în peisaj; ele îmbracă diferite aspecte, funcție de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar și de tipul de rețea de circulație și de mijloacele de transport utilizate.
Principalele forme de degradare legate de circulația în interiorul ariilor protejate și care ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate șoselelor și traficului rutier aferent. În Europa, un mare număr de parcuri naționale este traversat de șosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate parcurile naționale din Franța, Italia și chiar din Elveția pot fi parcurse cu automobilul sau autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului de liniște specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât și prin poluarea generată de gazele de eșapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.
Alte aspecte negative generate de circulația rutieră rezidă în:
facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivații de frecventare a ariilor protejate contravin principiilor de utilizare publică a acestora (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea mașinilor în locuri improprii și chiar abandonarea deșeurilor în perimetrele protejate).
Utilizarea nisipului și mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii; sarea împrăștiată pe carosabil contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori deosebit de fragile, perturbând circuitul biogeochimic și periclitând astfel existența biocenozelor;
Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor și a apelor cu substanțe toxice; în acest sens, este relevant accidentul produs pe o șosea cu trafic intens, care traversează Parcul Național Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.
Activarea proceselor geomorfologice actuale și destabilizarea versanților, ca urmare a amenajării căilor de comunicație
Căile de comunicație au fără îndoială un rol determinant în modificarea calității agrementului dar și a supraîncărcării teritoriului ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un turism de masă, dar în același timp, poate diminua ineditul și spectaculozitatea unui peisaj. În ultimul timp, din ce în ce mai mulți administratori conștientizează acest fapt și acționează în consecință; în Parcul Național Munții Tatra, unele șosele au fost închise circulației, autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracțiune animală; o alternativă la circulația pe șosele cu trafic intens în spațiile protejate o reprezintă înlocuirea acestora cu piste și poteci.
Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste și poteci corespunde într-o măsură mult mai mare dezideratelor ariilor protejate; aceasta favorizează plimbările la pas, echitația, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladările, excursiile științifice, motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naționale, preponderența acestora trebuie încurajată. Parcurile europene sunt în general bine echipate din acest punct de vedere, pistele și potecile fiind primele elemente de infrastructură turistică ce însoțesc amenajarea refugiilor.
Dacă aceste piste, poteci și trasee reprezintă mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului parcurilor naționale, nu este mai puțin adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări și degradări care, în anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesită măsuri speciale în raport cu eroziunea pe care o antrenează utilizarea lor de către vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile științifice americane efectuate în parcurile naționale din Munții Stâncoși au concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este bine trasată și întreținută, impactul utilizării turistice este minor; pe de altă parte, dacă poteca a fost creată spontan, de trecerea repetată a grupurilor de turiști prin locuri alese de aceștia în scopul diminuării efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relația poteci – eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967) conchide: „drumul cel mai scurt este adesea o sursă de eroziune”.
Efectele frecventării turistice a ariilor protejate prin intermediul potecilor se manifestă și la nivelul învelișului biotic. Studiile efectuate în Parcul Național Grand Paradiso au arătat faptul că, datorită echipamentului greu, înaintarea alpiniștilor pe poteci este lentă, astfel încât comportamentul muflonilor nu este perturbat; dintre animale, păsările sunt cele mai vulnerabile la prezența omului în peisaj; spre exemplu, cocoșul de munte își abandonează cuibul atunci când este deranjat; alte animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile și se adaptează bine prezenței umane, ceea ce, în anumite parcuri (parcul Engadine), le transformă în veritabile atracții turistice.
În fapt, în timp ce natura substratului vegetația, panta, factorii climatici și traseul ales condiționează calitatea unei poteci, la rândul ei, utilizarea turistică depinde de mai mulți factori: frecvența, numărul turiștilor, perioada în care se efectuează activitățile turistice, tipologia turiștilor și a echipamentelor folosite, mijloacele de deplasare utilizate (schi, cal, bicicletă), comportamentul vizitatorilor etc.
Studiile asupra raporturilor existente între evoluția numărului de vizitatori ai unui spațiu dat și numărul de poteci, demonstrează creșterea corelativă a acestora cu intensitatea frecventării turistice. Aceste studii ar trebui să constituie puncte de plecare obligatorii pentru o amenajare coerentă, în spiritul respectului pentru natură și, în special, pentru teritoriile protejate care pot fi puse în valoare cu ajutorul unor tehnici și materiale simple, de exemplu, ansambluri de pietre, care protejează solurile și stabilizează versanții (într-adevăr costisitoare sub aspectul bugetului de timp alocat amenajărilor).O astfel de amenajare se întâlnește de exemplu în Parcul Național Munții Tatra, unde accesul către Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se realizează pe un traseu pavat cu blocuri de piatră sau dale groase, bine asamblate, astfel încât înaintarea este facilă, chiar și pentru turiștii fără încălțăminte corespunzătoare; eroziunea este minimă, iar din punct de vedere estetic, traseul se încadrează foarte bine în peisaj. Trebuie precizat faptul că, amenajarea de trasee confortabile, adică pe pante ce nu depășesc 8 grade, pavate corespunzător, canalizează fluxul turistic și distrage interesul vizitatorilor pentru abaterea către siturile aflate sub protecție.
În perioada hibernală, pistele și potecile pot fi utilizate ca pârtii pentru schi fond sau pentru sănii; acest din urmă mod de deplasare este specific mai ales țărilor scandinave. Impactul schiului sau al săniilor asupra solurilor este nul, iar asupra vegetației este minim datorită amortizării oferită de stratul de zăpadă. Se poate vorbi deci, despre o activitate sportivă și recreativă corespunzătoare pentru majoritatea parcurilor înzăpezite. Nu același lucru se poate spune despre practicarea schiului pe pârtii special amenajate.
Impactul practicării schiului pe piste special amenajate în parcurile naționale
Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune crearea unei infrastructuri aferente care afectează solul, vegetația forestieră și lumea animală; pe culmile montane înalte, trebuie efectuate lucrări de remodelare a suprafeței topografice și deschideri în cadrul pădurilor, cu lărgimi de 50 – 80 metri; amenajarea pistelor este însoțită de lucrări destinate asigurării măsurilor de securitate: taluzuri, refugii, panouri de protecție împotriva avalanșelor etc.; atunci când stratul de zăpadă este subțire, talpa schiurilor distruge vegetația subiacentă; același impact negativ îl exercită acțiunea șenilelor buldozerelor care nivelează traseul pârtiilor.
Impactul utilizării ambarcațiunilor
Un mare număr de parcuri naționale posedă în perimetrul lor diferite suprafețe acvatice: lacuri glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale, râuri, fluvii sau chiar torenți care pot permite accesul ambarcațiunilor. Mijloacele de transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:
bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;
plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naționale Pieniny (Polonia) și Durmitor (Iugoslavia);
canoele și caiac-canoele, ca mijloace de transport preferențiale pe râuri și fluvii;
Ambarcațiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii, iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiția ca densitatea acestora să nu depășească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât și pentru confortul turiștilor, situație care poate apărea vara, la sfârșit de săptămână.
Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcațiunilor cu motor; acesta se materializează prin:
zgomotul puternic pe care îl generează;
perturbările, uneori grave, la nivelul florei și faunei acvatice, datorate mișcărilor elicei, scurgerilor „normale” sau accidentale de benzină și uleiuri de motor;
eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a ambarcațiunilor, așa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul Național Circeo (Italia).
În parcurile naționale europene, deși transporturile intensive provoacă perturbări și degradări asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de transport, în special a autoturismelor și chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spațiul parcurilor are implicații sociale. În acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:
mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu mijloacele de transport public;
în cazuri excepționale, utilizarea bărcilor cu motor și infrastructura destinată practicării sporturilor de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise
2. Degradări datorate infrastructurii de cazare
a) echipamente „grele”versus echipamente „ușoare”
Numeroase parcuri naționale cuprind și astfel de dotări, mai ales în situația localizării în proximitatea unor teritorii locuite; este cazul a numeroase arii protejate nord-americane sau din Africa de Est unde, printre altele, se consideră că suprimarea posibilității de cazare în cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de spectacolul magnific pe care îl oferă natura; mai mult, dată fiind suprafața întinsă pe care o ocupă acestea, există părerea că, fără a periclita echilibrul peisajului, pot fi prevăzute mici enclave, perfect amenajate și organizate, destinate primirii turiștilor. Acest tip de organizare a spațiilor de cazare este puțin justificat în cazul parcurilor naționale din Europa, ale căror dimensiuni sunt mult mai reduse (în medie, 39 000 ha, față de 360 000 ha în Africa și 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor există spații locuite în cea mai mare parte a anului. Deși este preferabil, nu întotdeauna este posibil ca întreaga infrastructură destinată cazării angajaților, a cercetătorilor, construcțiile în scopuri tehnice sau de agrement să fie amplasate în afara limitelor parcului; în acest sens, poate fi citat cazul Parcului Național Tanap din Slovacia care, chiar înainte de înființarea sa, poseda mici stațiuni termale și echipamente destinate sporturilor de iarnă. În aceste condiții, este necesară o monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o preocupare permanentă pentru ca ele să permită administratorilor ariei protejate să ofere un exemplu în materie de respect pentru mediu și pentru calitatea arhitecturală tradițională, pentru sintagma „a realiza fără a degrada”. În prezent, țările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel încât impactul amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele financiare alocate, de voința gestionarilor ariei protejate și nu în ultimul rând, de bunăvoința politică.
Structurile de cazare de talie mare și foarte mare, cu destinații turistice, reprezintă sursa unor numeroase perturbări; ele antrenează un flux turistic intens, adesea distructiv și, prin urmare, prezența lor în perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.
Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului sezonier: camping-uri, caravane și refugii.
Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc, datorită faptului că permite un contact strâns cu natura, în condițiile în care nu depășește anumite limite, fiind perfect controlat. Terenurile de campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-uri, mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. În condițiile în care densitatea de primire nu este prea ridicată, iar monitorizarea este atent efectuată, acest tip de cazare se poate integra perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu atât mai mult cu cât, este funcțional doar câteva luni pe an.
Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă așa numitul „camping sălbatic” sau itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate și camparea în locuri liber alese. În Europa, unde parcurile naționale au suprafețe prea mici, iar potențialii practicanți ai camping-ului sălbatic sunt prea numeroși, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulări de deșeuri, poluarea cursurilor de apă etc. Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o noapte pe culmile înalte ale munților, deși adesea, protagoniștii săi se află la originea unor degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de adăposturi, abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spații în interiorul tufărișurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.
Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat și integrat mediului natural. Printre altele, ele oferă garanția securității utilizatorilor: adăpost în caz de vreme rea, posibilitatea radiocomunicației cu regiunile locuite, prezența altor expediționari, rezerve de hrană, atunci când sunt supravegheate. În cazul în care sunt accesibile de pe șosele ele pun problema suprafrecventării, însă prezintă și anumite avantaje: materialele necesare sunt ușor de transportat, evacuarea deșeurilor este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi tratate etc. Una dintre problemele importante cu care se confruntă refugiile, cu precădere cele nesupravegheate, o constituie insuficiența dotărilor sanitare.
3. Degradări datorate prelevărilor
Teoretic, activități ca: vânătoarea, pescuitul și colecționările de orice fel sunt interzise în perimetrul parcurilor naționale. În realitate, teritoriile parcurilor care concentrează specii faunistice și floristice inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentațiilor. Mai mult, limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăși perimetrul acestora, astfel încât este greu de probat faptul că vânătorii au acționat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate în acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele mai sus menționate se petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură, funcție de capacitatea de monitorizare, de pază și control a structurilor administrative din fiecare parc în parte.
vânătoarea este actualmente interzisă în majoritatea parcurilor naționale, cu atât mai mult cu cât, în timp istoric, ea a fost responsabilă de dispariția a numeroase specii faunistice; în țările Europei de Est, datorită faptului că deținerea de arme de vânătoare este strict reglementată, numărul de vânători naționali este destul de redus; în aceste țări, în principiu, vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naționale. Europa de Vest oferă numeroase exemple de extincții datorate practicării pe scară largă a vânătorii. În țările Europei de Vest, vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre puținele activități de agrement pentru populațiile rurale izolate, îndeosebi din spațiul montan, cu o deosebită încărcătură simbolică și socială. Chiar în ariile protejate au existat situații de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel, administrația anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze vânătoarea lupului de către laponi, în scopul protejării turmelor de reni; în timp, această măsură a condus la dispariția speciei din regiune. Parcul Național Cevennes face în mod oficial excepție de la interzicerea vânătorii, datorită prezenței în regiune a mai mult de o jumătate de milion de locuitori permanenți și bineînțeles presiunii intense a vânătorilor din regiunile învecinate.
În numeroase cazuri, cei însărcinați cu stabilirea limitelor ariilor protejate au ținut seama de necesitatea protejării teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali. Din acest motiv, areale care dețineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de limitele perimetrelor protejate, uneori într-o manieră scandaloasă; este cazul Parcului Național Grand Paradiso unde, văile Val de Rhemes și Valsavarenche, inițial incluse parcului, ulterior s-au regăsit în afara acestuia. Ori, cele două văi care pătrund profund în perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare pe căile de migrație ale caprelor negre și bouquetin , constituiau de fapt în afara parcului veritabile poteci, de pe urma cărora profitau deopotrivă vânătorii și braconierii. A trebuit să treacă mult timp până când cele două văi să fie reintegrate în perimetrul protejat, iar vânătoarea în spațiul lor să fie interzisă. Această situație explică faptul că, numeroase comune nu au inclusă în cadrul ariilor protejate decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru vânători, întrucât la periferia spațiilor protejate, ei profită de abundența animalelor care vin din interiorul parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se comportă ca adevărate „rezervoare de vânat” , din care provin numeroase animale care repopulează arealele periferice; de exemplu, la periferia Parcului Național des Grisons (Elveția), vânătoarea se desfășoară în condiții excepționale în anii în care, vremea deosebit de aspră de pe înălțimile munților obligă caprele negre să migreze către arealele periferice cu condiții de adăpost, în perioada în care vînatul este permis în acest canton.
Interdicția de a vâna a avut pretutindeni drept consecință creșterea (uneori excesivă) a efectivelor de animale care anterior erau decimate. Numărul ridicat al indivizilor poate afecta uneori integritatea vegetației naturale sau poate conduce la înmulțirea populațiilor parazitare și declanșarea unor epidemii în rândul animalelor (de exemplu, epidemia de kerato-conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois din Parcul Național de la Vanoise). Aceste realități nu fac decât să alimenteze convingerile acelui grup vânători care au respins întotdeauna reglementările care vizează utilizarea publică a parcurilor naționale.
Tirurile de selecție și braconajul pot fi considerate forme particulare de vânătoare, care se practică uneori în perimetrele protejate.
Așa numitele „tiruri de selecție” apar ca răspuns la problemele menționate anterior, cu care se confruntă unele parcuri naționale; ele sunt justificate de necesitatea eliminării animalelor bolnave sau malformate care, într-un ecosistem natural, ar putea fi eliminate în mod normal de către prădători. Aceste tiruri pot fi executate de către personalul parcului (de preferat) sau de către vânători, care pot da o interpretare mai subiectivă noțiunii de tir de selecție. În orice caz, administrația parcurilor naționale trebuie să desfășoare aceste activități cu maximă discreție și să reducă pe cât posibil astfel de intervenții.
Braconajul reprezintă un subiect asupra căruia se discută destul de puțin în contextul parcurilor naționale. Aceasta nu înseamnă că el nu există. Numeroase echipe de protecție și pază din parcurile naționale (în Franța numite „gărzi-monitor”) preferă să abordeze aceste probleme prin intermediul educației ecologice, în special în rândul tineretului, lăsând eforturile de represiune a braconajului în sarcina gărzilor de vânătoare și a jandarmeriei.
b) pescuitul
În parcurile naționale europene, ca și vânătoarea, pescuitul este în general interzis sau cel puțin riguros reglementat; măsurile referitoare la acest gen de activitate au fost însă mai bine acceptate decât cele care vizează vânătoarea, din următoarele considerente:
pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune așa cum s-a întâmplat în cazul vânătorilor;
suprafețele de pescuit sunt relativ numeroase și mult mai extinse în afara parcurilor naționale, comparativ cu terenurile de vânătoare;
biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate comparativ cu cele terestre;
pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra ecosistemelor acvatice
Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de agrement mai agresivă poate pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici și materiale sofisticate: harpoane, butelii pentru scufundări etc.; el nu necesită obținerea unui permis și se desfășoară în spațiile destinate turismului de masă. Conflictele între gestionarii parcurilor și pescarii profesioniști sunt inevitabile: cei dintâi folosesc argumente ce susțin protecția și gestionarea patrimoniului natural pentru binele public și al colectivităților locale; ceilalți invocă legitimitatea lor ca cetățeni ce trăiesc în țara respectivă de generații, cu mult înaintea instituirii parcului național. Pentru aplanarea posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor reprezentanți ai pescarilor în cadrul Consiliului de administrație.
c) culesul, alături de vânat și pescuit, face parte din categoria prelevărilor care au existat dintotdeauna în istoria omenirii, asigurând resursele necesare subzistenței și dezvoltării societății. Această activitate, fundamentală la început, ocupă în prezent o poziție periferică în majoritatea țărilor europene. Această situație, coroborată cu reglementările stricte, ce merg uneori până la interzicerea acestei activități în parcurile naționale europene, s-ar părea că nu ridică nici un fel de probleme. Activitățile legate de cules au deținut de-a lungul timpului un rol economic deloc neglijabil pentru populațiile locale și, pe de altă parte, ele exprimă legătura puternică dintre om și spațiul său vital. În acest context, orice intervenție care ar putea aduce atingere acestor practici cu valoare economică, simbolică și culturală nu poate decât să fie percepută negativ și să antreneze atitudini de respingere, cum ar fi interzicerea afectării integrității ecosistemelor umanizate și a deposedării comunităților rurale de o parte din drepturile lor asupra terenurilor.
În afara populațiilor locale există și alte categorii de vizitatori care intervin, într-o manieră privilegiată, în peisajul parcurilor: cercetătorii, în scopuri științifice, colecționarii, culegătorii de plante medicinale, turiștii neorganizați și neinformați și, în ultimă instanță, vandalii. Dintr-o perspectivă globală, se poate afirma că importanța culesului este direct proporțională cu intensitatea frecventării turistice; chiar și cea efectuată de către populația locală este în relație mai mult sau mai puțin strânsă cu turismul, acesta impulsionând-o sensibil, prin cererea de produse naturale specifice: afine, fructe de pădure, ciuperci etc. În ceea ce privește culesul sau prelevările realizate de către oamenii de știință, se poate spune că acestea sunt independente de activitățile turistice; în anumite situații însă, ecologii și biologii, antrenați de pasiunea lor și la adăpostul cercetărilor fundamentale, prin prelevarea de eșantioane destinate continuării cercetărilor in situ cu cele în condiții de laborator, pot prejudicia natura ca și grupurile de turiști neinstruiți. Pentru evitarea unor astfel de situații, în ultimul timp, prelevarea de probe biologice din natură este înlocuită de utilizarea mijloacelor tehnice din ce în ce mai performante, care pot surprinde imaginea detaliată a eșantioanelor care fac obiectul diferitelor studii; de asemenea, se recomandă amplificarea cercetărilor efectuate in situ, în cadrul laboratoarelor naturale pe care le reprezintă perimetrele protejate.
d) alte perturbări ale mediilor naturale vizează în mod special fauna. Alături de vânat, pescuit, perturbări datorate transporturilor, trebuie menționate activitățile legate de observarea animalelor în general și pe cea a păsărilor (bird watching), în particular. Intensitatea perturbărilor la nivelul lumii animale depinde de tipul de echipamente utilizate (tururi de observație, cabane etc.), de numărul și de cunoștințele vizitatorilor, precum și de reacțiile animalelor observate; unele dintre acestea suportă bine prezența umană, însă altele, nu. Observarea de la mică distanță este foarte nocivă îndeosebi în perioada clocitului: ouăle abandonate de către părinți se răcesc sau pot cădea pradă consumatorilor; puii, rămași singuri timp îndelungat, pot fi îndrumați să părăsească cuibul sau pot cădea victime prădătorilor.
Hrănirea animalelor de către turiști este de asemenea nerecomandată, datorită efectelor negative pe care le poate induce. Întrucât anumite cervide au locuri fixe pentru hrană, deșeurile menajere, ambalajele diverse abandonate în vecinătatea acestora de către turiști, pot răni și afecta sănătatea animalelor.
Nitrificarea solurilor reprezintă un alt tip de risc la care sunt expuse organismele vegetale, dar și cele animale din ecosistemele afectate de prezența contingentelor mari de turiști. Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea exuberantă a speciilor ruderale (buruieni) în detrimentul celorlalte specii; de asemenea, speciile animale sinantrope (legate de prezența omului) se instalează rapid în locurile cu frecventare curentă: șoareci, șobolani, specii de corbi etc.
În concluzie, dată fiind frecvența abaterilor de conduită ale vizitatorilor care uită că se află în cadrul unor perimetre protejate sau nu cunosc interdicțiile pe care acestea le impun, rolul gardienilor este acela de a le aminti și a le motiva aceste interdicții. În ariile protejate, gardienii trebuie să fie în măsură să asigure atât paza, cât și informarea și educarea turiștilor.
Teme de autoevaluare
Relevați principalele tipuri de activități legate de turism, cu impact negativ asupra ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor protejate.
Rezumat
Teme de control
Analizați tipologia activităților turistice desfășurate în perimetrul unui parc național, natural sau rezervație a biosferei și modelați impactul acestora asupra peisajului
2. Ecoturismul – formă preferențială de valorificare turistică a ariilor protejate
CONȚINUTUL TEMEI
1. Considerații asupra conceptului de „ecoturism”
2. Principiile ecoturismului
3. Impactele ecoturismului
4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului
OBIECTIVE
Sublinierea beneficiilor ecoturismului în ariile protejate pentru ecosisteme, componenta social-economică și dezvoltarea durabilă a regiunilor circumscrise acestora.
1. Considerații asupra conceptului de „ecoturism”
Conform definiției formulată de Ziffer, 1989, ecoturismul „este o formă de turism care se inspiră din istoria naturală a unei regiuni, incluzând și culturile sale indigene”. Ecoturistul este acela care practică un turism protectiv, non-consumator de resurse naturale, floristice și faunistice. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfășoară în concordanță cu capacitatea de absorbție a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând îmbinarea activităților recreative și de agrement, cu cele educative, de percepție a mediului și protecție a resurselor naturale și cultural-istorice; altfel spus, ecoturismul se dorește a fi atât o formă de turism comercial viabilă cât și ecologic protectivă; acest tip de turism urmărește să contribuie la dezvoltarea unei regiuni, prin menținerea stării de echilibru între cele trei componente dominante ale activității turistice: gazda, turiștii și industria turistică, în vederea obținerii unui beneficiu echitabil pe termen lung.
Conform „California Legislature”, citată de Jenner și Smith (1992), ecoturismul este o formă de călătorie al cărei obiectiv principal îl constituie admirarea frumuseții peisajelor naturale și a manifestărilor culturale specifice unei regiuni, minimizând eventualele impacte negative induse de deplasările în scopuri turistice; în acest context, toate formele de turism care exercită un stres minim asupra mediului și care reduc la maximum consumul resurselor naturale pot fi considerate activități ecoturistice; turismul de masă și concentrarea sezonieră a activităților turistice sunt elemente incompatibile cu aceste principii.
Societatea Internațională de Ecoturism definește ecoturismul ca „o formă de turism responsabil care contribuie la conservarea unui mediu natural, în paralel cu asigurarea binelui sau dezvoltării comunităților locale”. Prin această definiție se recunoaște faptul că protecția resurselor naturale este o componentă importantă pentru ameliorarea calității vieții comunităților locale.
Fennel (2001), citat de Mihaela Dinu (2003) formulează una dintre cele mai complete definiții: „ecoturismul este o formă de turism durabil, bazată pe resursele naturale, concentrată cu prioritate pe contactul direct cu natura și pe însușirea cunoștințelor despre natură și care trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri, orientat spre binele comunităților locale; el se desfășoară în arealele naturale și trebuie să contribuie la conservarea și protecția acestora.
Definițiile prezentate permit individualizarea principalelor valențe ale ecoturismului, respectiv:
conservarea biodiversității, prin caracteristicile sale non consumatoare de resurse floristice și faunistice, prin serviciile pe care le generează și prin veniturile economice, care pot fi folosite, inclusiv în beneficiul ariilor protejate;
susținerea binelui comunităților locale, prin diversificarea activităților, inducerea de capital și prin generarea beneficiilor economice (creșterea economică);
dobândirea unei experiențe noi de interpretare/învățare de către practicanții ecoturismului: persoane deschise noului, dirijate spre un turism viabil și ecologic protectiv;
promovarea acțiunilor responsabile în raport cu elementele peisajului, din partea turiștilor și a industriei turistice;
adresabilitate către grupurile mici de turiști și afacerile de mică amploare;
consumuri minime și producerea unor cantități minime de produse neregenerabile;
implică participarea comunităților locale, îndeosebi în mediul rural;
respectarea nevoilor turismului regional;
încurajarea și utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, sociale, a programelor de monitorizare pe termen lung, destinate evaluării și minimizării impactului negativ al activităților turistice;
adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a elementelor naturale;
realizarea unor legături armonioase între elementele mediului natural și cultural
În esență, ecoturismul trebuie planificat și manageriat ținând cont de implicația socială și de obiectivele de protecție pe care le implică. El necesită:
O piață specializată pentru atragerea turiștilor care sunt interesați să viziteze arii naturale;
Realizarea unui management axat pe atragerea vizitatorilor în ariile naturale;
Prezența serviciilor de ghidare și interpretare, preferabil puse la dispoziție de locuitorii din ariile vizitate, care să fie focalizate pe istoria naturală a regiunii și pe principii de dezvoltare;
Elaborarea unor politici guvernamentale și scutiri fiscale pentru turismul ce generează profituri din conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă a comunității locale;
Focalizarea atenției pe locuitorii zonei care trebuie să fie bine informați și să consimtă la acest tip de dezvoltare. Crearea unui cadru pentru reconversie care sa-i avantajeze în luarea deciziilor asupra dezvoltării durabile a regiunii lor. (Megan Epler Wood, 2002).
Dezvoltarea unei afaceri bazată pe ecoturism presupune:
identificarea elementelor care trebuie conservate
respectarea principiilor ecoturismului
realizarea unui ghid pentru tur-operatori, care să includă aspecte referitoare la: pregătirea turiștilor, instrucțiunile de utilizare a spațiului vizitat, minimizarea impactului vizitei în scopuri ecoturistice, contribuția la conservare, folosirea forței de muncă selectată din cadrul comunităților locale, ofertele de cazare non – distructive, dar comode etc.
minimizarea impactului companiei
crearea de noi locuri de muncă, cu precădere pentru comunitățile locale
propunerea unui ghid pentru certificare turistică, în conformitate cu experiența internațională în domeniu
2. Principiile ecoturismului
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activități ecoturistice își dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică și proceduri de certificare, bazate pe experiența internațională în domeniu.
În anul 1991, Societatea Internațională de Ecoturism a trasat principiile ecoturismului care trebuie respectate de organizațiile nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de guverne, de mediile științifice și de comunitățile locale:
minimizarea impactului negativ asupra naturii și culturii, ce se poate produce pe plan local
educarea turiștilor în spiritul conservării
creșterea importanței afacerilor responsabile, care presupun colaborarea cu autoritățile și comunitățile locale, în scopul satisfacerii nevoilor acestora și atingerii obiectivelor conservării
realizarea de venituri directe pentru conservare și pentru managementul ariilor naturale protejate
necesitatea existenței unor planuri de management turistic bine fundamentate
intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale și a programelor de monitorizare destinate evaluării și minimizării impactului activităților ecoturistice
maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă, pentru afacerile locale și comunitățile locale, în mod particular pentru populația care trăiește în ariile naturale protejate sau în proximitatea acestora.
demersuri guvernamentale și locale de dezvoltare controlată a turismului, fără a fi depășită capacitatea de suport a peisajului (armonie cu mediul natural, prin minimizarea consumului de resurse naturale și prin conservare)
conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie cu distribuția habitatelor naturale
realizarea unei legături durabile între mediul natural și cel cultural
3. Impactele ecoturismului
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu exclude existența unei infrastructuri și a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori și nevoi diferite. Spre deosebire de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ asupra ecosistemelor naturale și să exercite un impact pozitiv în plan social și asupra economiei locale.
3.1. Impactul asupra ecosistemelor
Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia că nici o formă de impact major asupra biotopurilor și biocenozelor nu poate fi atribuită activității ecoturistice desfășurată în cadrul ariilor protejate . Pe de altă parte însă, la ora actuală nu există nici o metodologie științifică – cu adevărat eficace – pentru evaluarea schimbărilor generate de activitatea turistică în cadrul ariilor protejate. (International Resources Group, 1992; Jenner și Smith, 1992, citați de Mioara Ghincea, 2003).
3.2. Impactul asupra economiei locale
Ecoturismul poate determina semnificativ creșterea veniturilor pe plan local și regional. El este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor protejate.
O problemă importantă a economiei ecoturistice este generată de clientelă care este destul de instabilă și care prezintă schimbări rapide de atitudine, este foarte sensibilă la climatul politic, la fluctuația taxelor, dar și la catastrofele naturale. Un aspect deloc de neglijat îl constituie faptul că această clientelă turistică este ușor influențabilă de reflectările în mass-media, de publicitate. În plus ecoturismul este o formă oarecum elitistă de turism, ce se adresează doar cunoscătorilor și iubitorilor de natură.
Instabilitatea cererii turistice poate avea consecințe economice nefaste în regiunile gazdă, acolo unde activitățile economice sunt puțin diversificate și locurile de muncă sunt limitate sau instabile ca număr. În multe localități mici, populația se poate dubla prin sosirea turiștilor, ceea ce antrenează, în timpul sejurului, o creștere a cererii pentru produse locale și poate genera chiar inflație pe plan local. Pe de altă parte, caracterul sezonier al activității turistice poate pune în pericol o economie ecoturistică, dacă nu există și alte activități conexe sau complementare. Astfel, obiectivele economice ale ecoturismului trebuie să fie reprezentate de creșterea productivității și diversificarea activităților pentru atenuarea instabilității cererii turistice și a fluctuației producției din regiunea gazdă.
3.3. Impactul asupra comunității locale
Creșterea rapidă a numărului de vizitatori într-o regiune are repercusiuni sociale și culturale asupra comunității locale.
Atunci când două culturi se întâlnesc, ele au anumite divergențe, nu neapărat negative, la care – de cele mai multe ori – comunitatea locală nu se poate adapta. Această confruntare poate avea un efect de deculturalizare a comunității locale, mai ales când turismul devine unul de masă. Prin urmare crearea unui parc bulversează practica activităților tradiționale, cum ar fi vânătoarea, pescuitul, care sunt adesea interzise de ariile protejate.
Publicitatea ariei protejate în mass-media poate determina creșterea numărului de turiști și prin urmare, poate influența comportamentul social al localnicilor.
Prezența turiștilor interesați de tradiții poate reprezenta un factor revitalizant al practicilor culturale, adesea uitate de localnici, și poate contribui la reconstrucția unei identități colective.
Este foarte adevărat că impactele sociale sunt dificil de măsurat cantitativ. Cu timpul însă se pot face însă aprecieri calitative. Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea calității vieții membrilor comunității, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor ecoturistice și participarea comunității la propria sa dezvoltare. Aceste obiective vor fi atinse în măsura în care comunitățile locale vor avea putere decizională și vor participa la realizarea proiectelor ecoturistice din regiunile lor, deci vor contribui la propria lor dezvoltare. Este ceea ce Marie Lequin (2001), citată de Mioara Ghincea () consideră că se numește guvernare participativă.
4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului
Dezvoltarea activităților ecoturistice în ariile protejate implică o serie de beneficii socio-economice și anume:
generează apariția locurilor de muncă pe plan local (direct în sectorul turistic sau în sectoarele conexe).
stimulează economia locală prin dezvoltarea serviciilor (hoteluri, restaurante, sistem de transport, industria suvenirurilor, produse meșteșugărești și servicii de ghidaj).
generează schimburi economice cu exteriorul ariilor protejate.
determină diversificarea economiei locale, în mod particular în mediul rural acolo unde oamenii au activitate (în domeniul agricol) doar un sezon pe an .
stimulează mai ales economia rurală prin prin crearea sau creșterea cererii de produse agricole necesară asigurării serviciilor turistice și prin inserția de capital.
impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce beneficii în egală măsură și populației locale.
odată dezvoltat turismul într-o arie protejată, autoritățile locale/regionale/naționale pot fi stimulate să contribuie și la dezvoltarea regiunilor periferice prin inserții de capital.
încurajează creșterea productivității agricole pe suprafețe restrânse (agricultură intensivă) pentru a păstra o suprafață cât mai mare cu vegetație naturală.
poate contribui la îmbunătățirea relațiilor interculturale dintr-o regiune. Adesea turiștii caută să cunoască tradițiile și obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar comunitatea gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradițiile populare.
în condițiile unei dezvoltări normale turismul poate duce la autofinanțarea mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia și autoritățile parcului ca instrument pentru conservarea ariilor naturale.
creează facilități recreative care pot fi folosite și de comunitățile locale peste an.
sprijină atingerea scopului conservării, prin convingerea guvernelor și a publicului asupra importanței arealelor naturale.
Beneficiile socio-economice implică adesea și anumite concesii. Adesea, activitatea autorităților manageriale ale ariilor protejate suferă din cauza lipsei resurselor economice, tehnice și organizaționale necesare dezvoltării activităților turistice. Acestea ar trebui puse la dispoziție de autoritățile centrale și locale. În aceste cazuri, este mai potrivită concesionarea (custodia) ariilor protejate, și oferirea spre administrare a infrastructurii și dotărilor turistice. Acest aspect a fost reglementat în anul 2003 de Guvernul României, dar sistemul poate fi aplicat mai ales rezervațiilor științifice și monumentelor naturii. Pentru parcuri naționale și naturale, care au suprafețe foarte mari este indicat parteneriatul reprezentanți ai guvernului în teritoriu-organizații nonguvernamentale-autorități locale.
Activitățile turistice desfășurate într-o arie protejată trebuie să se bazeze pe un plan de management întocmit de custozii parcului prin consultarea tuturor actorilor implicați. Deci este necesară o bună colaborare și comunicare între toți factorii de decizie implicați (comunitate locală, centrală, comunitatea științifică)
Prin activitatea de concesionare populația locală poate avea beneficii de pe urma naturii și astfel, poate deveni, prin implicare directă, cel mai bun apărător al protecției naturii.
Teme de autoevaluare
Evidențiați beneficiile socio-economice ale practicării ecoturismului în arii protejate
Argumentați necesitatea dezvoltării activităților ecoturistice pe plan internațional
Relevați valențele și principiile ecoturismului
Rezumat
Teme de control
1. Modelați impactul ecoturismului asupra ecosistemelor naturale, economiei și comunităților locale
Considerații asupra amenajării turistice a ariilor protejate. Studiu de caz: parcurile naționale din Europa
CONȚINUTUL TEMEI
1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului
2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale europene
OBIECTIVE
1. Evaluarea capacității de suport a ariilor protejate pentru desfășurarea activităților și amenajărilor turistice
2. Evidențierea favorabilităților și a restrictivităților pentru utilizarea turistică a zonelor funcționale sau de amenajare delimitate în cadrul parcurilor naționale
3. Analiza mijloacelor de acțiune prin care managerii parcurilor naționale facilitează agrementul în aer liber în perimetrul și proximitățile acestora
Amenajările destinate practicării turismului în ariile protejate și ,în mod deosebit, în parcurile naționale trebuie precedate de studii riguroase referitoare la capacitatea turistică portantă sau de încărcare turistică a peisajului.
1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului
În general, prin capacitate turistică portantă se înțelege numărul maxim de vizitatori pe care un anumit ecosistem poate să îi primească, fără ca acesta să suporte degradări de anvergură. Această noțiune a apărut în Europa la începutul anilor 60, odată cu dezvoltarea turismului și a agrementului de masă, care au generat necesitatea planificării acestor activități.
Pentru a evalua capacitatea turistică portantă a teritoriilor protejate, trebuie să avem în vedere patru dimensiuni care o definesc:
capacitatea de suport ecologic
capacitatea de încărcare socială și psihologică
resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică considerabil pragurile limită
noțiunea de compatibilitate între utilizările multiple ale peisajului natural
a)Capacitatea de suport ecologic se referă la pragul limită de toleranță biologică și fizică a ecosistemelor supuse activităților recreative; acest prag limită vizează unul, două sau toate componentele care alcătuiesc ecosistemul; din perspectiva amenajării turistice, într-un parc național pragul de toleranță este net inferior, comparativ cu cel al spațiilor neprotejate destinate agrementului; toate elementele care constituie un ecosistem trebuie luate în considerare, atât în ceea ce privește specificitatea fiecăruia, cât și interrelațiile dintre acestea; nivelul pragului de toleranță va fi stabilit astfel încât, inserțiile antropice să nu afecteze componentele inedite sau deosebit de fragile ale ecosistemelor. Este indicat ca studiile destinate analizei potențialului ecologic al ariilor protejate să aibă în vedere atât diagnoza cât și prognoza evoluției ecosistemelor, cu atât mai mult cu cât dinamica acestora este dependentă de intensitatea intervenției umane; de asemenea, se recomandă ca aceste studii să se extindă și asupra proximităților ariilor protejate, întrucât o serie de activități desfășurate în aceste spații își pot proiecta impactul asupra componentelor ecosistemice din perimetrele protejate.
b) capacitatea de suport psihologic și social a unui sit recreativ trebuie să țină cont imperativ de utilizatorii săi. În acest context, Richard R. Forster (1973) definește capacitatea de suport social ca nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea calității experienței de destindere în aer liber.
Practicile, atențiile și percepțiile asupra aceluiași ecosistem sunt diferite, funcție de nivelul cultural și social, de motivațiile conștiente sau subconștiente ale vizitatorilor, de numărul de persoane și de densitatea acestora. Pe de altă parte, dimensiunea socială a capacității de suport este strâns legată de caracteristicile geografice și peisagistice ale teritoriului utilizat; astfel, spre exemplu, un spațiu împădurit, va limita considerabil pragul de suprapopulare; dimpotrivă, o suprafață deschisă, prin facilitățile pe care le oferă, (de exemplu, îndepărtarea mai lejeră de mașină, datorită posibilității sporite de supraveghere a acesteia, utilizarea ca teren de joacă, spațiu de picnic etc.), va atrage fluxuri turistice importante. În abordarea unui spațiu recreativ, factorii distanță și durată sunt strâns corelați. Pornind de la acest considerent, administratorii Parcului Național Dunes de Kennemer (Țările de Jos) au ținut cont în amenajarea teritoriului de corelația distanță – durată: în locurile permise băilor marine, au fost amenajate parcări și căi de acces în interiorul plajelor, care să atragă masele importante de turiști indiferenți față de spectacolul naturii, atrași în mod special de agrement. În acest mod, s-a urmărit diminuarea presiunii antropice asupra siturilor care adăpostesc obiective aflate în regim de protecție și conservare. Studiile efectuate asupra capacității de suport social a parcurilor naționale au confirmat necesitatea unei gestionări diferențiate a zonelor funcționale ale acestora și a utilizării unor tehnici care să permită orientarea fluxurilor turistice către itinerarii menite să diminueze interesul față de perimetrele strict protejate.
c) capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări
În numeroase cazuri, există probleme de incompatibilitate între utilizările multiple pe care le poate suporta teritoriul unei arii protejate, astfel încât pragurile critice ale echilibrului ecologic sunt net depășite (de exemplu, în cazul Parcurilor Naționale Circeo – Italia și TANAP – Slovacia, unde amenajările realizate au favorizat practicarea pe scară largă a activităților turistice, neținând cont de impactul acestora în peisaj). În aceste condiții, punerea în practică a planurilor de amenajare a ariilor protejate trebuie precedată de studii de impact, care vor clasifica amenajările propuse pentru teritoriul analizat, în: indezirabile, permise, cu condiția asigurării unei permanente monitorizări și întrețineri și dezirabile, prin vocația de punere în valoare a resurselor perimetrului protejat.
2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale europene
Pentru parcurile naționale europene, sunt propuse în general trei zone principale de amenajare:
a) zona de acces pentru turiști, desfășurată la periferia parcului și pe văile care favorizează accesul în interiorul ariei protejate; această zonă include puncte de staționare a autovehiculelor, arii de campare și pentru picnic, centre de informare; accesul în siturile cele mai spectaculoase va fi favorizat de trasee bine marcate, menite să protejeze punctele cele mai fragile din perimetrele protejate; în acest scop, se pot utiliza garduri vii, preferabil din specii de conifere, de o parte și de alta a căilor de acces și chiar bariere, acolo unde este cazul. O parte din amenajările destinate informării turiștilor, infrastructurilor ușoare de cazare etc. poate fi realizată la exteriorul ariei protejate, contribuind la inserția parcului în cadrul sistemului economic și social local.
b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă: căile de comunicație, hotelurile, restaurantele și așezările permanente sunt interzise; singurele amenajări dezirabile sunt reprezentate de refugii și spații de amplasare a corturilor, de drumuri și poteci trasate în mod științific și în concordanță cu principiile conservării; densitatea frecventării turistice este mult mai redusă (se poate face chiar o selecție, funcție de nivelul cultural și social al turiștilor).
c) zona strict protejată sau de protecție integrală, destinată activităților de cercetare științifică; activitățile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativ.
Acest model de amenajare este dependent de dimensiunea parcului, putând fi aplicat cu deosebire pe teritorii întinse, cu peisaje relativ omogene. În Parcul Național Plitvice de exemplu, a putut fi ușor realizată protecția unei suprafețe întinse, acoperită cu vegetație forestieră densă, greu accesibilă; activitățile turistice au fost orientate către lacurile spectaculoase care de altfel, reprezintă principalul pol de atracție al parcului; de asemenea, instalarea de panouri cu „sens interzis” pe toate drumurile de acces în păduri sau către unele exploatații agricole izolate au rolul de a descuraja conducătorii auto, în special pe cei străini.
În afară de zonarea spațială, pentru a face față agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acțiune pe care le pot utiliza separat sau combinat:
sporirea spațiului disponibil deschis vizitatorilor
controlul și limitarea numărului de turiști
diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
sporirea durabilității resurselor
a) Sporirea spațiului disponibil deschis vizitatorilor se poate realiza prin:
crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări turistice
organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative deja existente
o mai bună utilizare temporală a spațiului ariei protejate, având în vedere faptul că în majoritatea parcurilor naționale se manifestă un dezechilibru al frecventării turistice: îndeosebi la sfârșit de săptămână și în sezonul estival; în aceste condiții, este necesară sporirea spațiului teoretic disponibil pentru agrementul în aer liber, prin prelungirea duratei de utilizare, bineînțeles cu anumite precauții (evitarea perioadelor de reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)
căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în proximitatea parcurilor (de fapt, adesea singura soluție admisă de conservaționiști)
În realitate, sporirea capacității globale de primire a turiștilor poate conduce la o intensificare deseori riscantă a problemelor de natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe perioada vacanțelor sau a sărbătorilor de peste an.
b) Controlul și limitarea numărului de vizitatori se impun în cazul unor parcuri naționale integral sau parțial suprasolicitate din punct de vedere turistic. Posibilitățile de diminuare a fluxului turistic pe care administratorii parcului le au la dispoziție rezidă în:
interzicerea uneia sau a mai multor activități recreative, cu deosebire a acelora care alterează cel mai mult calitatea mediului natural;
limitarea accesului către spațiile fragile;
stoparea amenajării și întreținerii căilor de acces, potecilor, drumurilor;
introducerea de taxe pentru parcare;
limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Național Plitvice se eliberează bilete de intrare, cu o valabilitate de trei zile);
Spre deosebire de parcurile naționale americane, practica limitării stricte a numărului de vizitatori în parcurile Europei este încă destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent declarate ca atare. Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde de mai mulți factori, dintre care amintim: importanța proprietății private, mijloacele financiare, echipamentele și personalul necesar (adesea insuficiente), dimensiunea parcurilor, caracteristicile ecologice ale acestora. Este evident că un parc național de talie mare, situat la o distanță considerabilă de concentrările umane și cu accesibilitate redusă va facilita controlul și limitarea numărului de vizitatori. O măsură eficientă pentru limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea activităților sportive numai de către persoanele atestate prin diplome (în echitație, scufundări submarine) și licențe sportive sau de apartenență la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licența de caiac-canoe etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor care sunt titulari ai licenței unei Federații naționale de camping, iar refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un anumit club montan.
c) Diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
Căile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar putea fi:
concentrarea anumitor activități, pe măsura compatibilității acestora, într-un spațiu redus, bine delimitat, care va putea fi monitorizat și întreținut pentru limitarea degradărilor ireversibile;
dispersarea activităților în cadrul perimetrului parcului trebuie realizată cu precauție și adaptată particularităților suportului ecologic;
limitarea anumitor activități recreative în perioadele în care impactul acestora este major (spre exemplu, aprinderea focului pentru grătar numai în timpul iernii);
ameliorarea întreținerii și a performanței materialelor și echipamentelor puse la dispoziție, ceea ce presupune suplimentarea resurselor financiare și de personal;
substituirea anumitor activități recreative cu altele, mai puțin agresive: descurajarea practicării schiului de pistă în favoarea celui de fond, diminuarea și chiar suprimarea accesului autoturismelor individuale și încurajarea utilizării transportului în comun; încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace motorizate de către mersul călare, mijloacele cu tracțiune animală sau cu trenul, după caz; pot fi utilizate de asemenea cu succes echipamente care, inițial, au avut altă destinație (telefericele și telescaunele pot fi utilizate vara, pentru a evita tasarea sau degradarea anumitor suprafețe sensibile);
dezvoltarea educației și sensibilizarea față de problemele naturii și în acest mod, ameliorarea comportamentului vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine muzeelor, centrelor de informare, conferințelor de specialitate, școlii, care are sarcina de a dezvolta simțul civic și respectul pentru natură în rândul tinerilor.
sporirea durabilității resurselor naturale se poate asigura prin:
protejare și gestionare superioară;
plantarea de specii vegetale cu rezistență superioară;
amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale exterioare (beton, nisip, zgură etc.) pentru protejarea spațiilor intens frecventate;
activități de renaturare, restructurare sau reconstrucție ecologică
Aceste măsuri trebuie realizate cât mai discret, utilizând la maximum resursele locale și speciile vegetale indigene și permițând amenajări cu un caracter cât mai rustic.
Problemele cu care se confruntă parcurile naționale, în special în ceea ce privește valorificarea turistică, pot fi mai ușor surmontate în condițiile unei bune cunoașteri științifice a spațiilor- parcuri, atât în domeniul geoecologiei, cât și în cel al științelor sociale, în recrealogie, etologie (știința comportamentului), comunicare, domenii uneori neglijate în cazul ariilor protejate. În acest sens, este foarte indicată prezența unui Consiliu științific consultativ cu reprezentare pluridisciplinară în cadrul structurilor de administrare ale parcurilor naționale. Acest consiliu poate oferi sprijinul metodologic necesar în elaborarea unui model teoretic și general, materializat printr-o organigramă (fig.3) care să indice algoritmul operațiilor și evaluările necesare amenajării și gestionării unui parc național (evaluarea impactului amenajărilor, evidențierea disfuncționalităților, asigurarea monitorizării științifice a gestionării parcului).
Teme de autoevaluare
Dimensiunile care definesc capacitatea turistică portantă a parcurilor naționale
Menționați zonele funcționale sau de amenajare ale parcurilor naționale
Precizați care sunt principalele mijloace de acțiune destinate facilitării petrecerii timpului liber (agrementului) în parcurile naționale
Rezumat
Teme de control
1. Analizați zonele de amenajare sau funcționale într-un parc național sau rezervație a biosferei dintr-o țară cu flux turistic ridicat, indicând mijloacele de acțiune destinate facilitării agrementului în aer liber.
CAPITOLUL V
Considerații metodologice asupra elaborării planului de amenajare și asupra evaluării activităților turistice desfășurate în perimetrul și proximitatea ariilor protejate
CONȚINUTUL TEMEI
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate
2. Metodologia evaluării activităților turistice desfășurate în perimetrul și în proximitatea parcurilor naționale
OBIECTIVE
1. Însușirea unei metodologii de evaluare a peisajului unui teritoriu protejat, în vederea organizării, gestionării, utilizării publice și dezvoltării durabile a acestuia
2. Modelarea posibilităților de acces și echipare turistică a parcurilor naționale și naturale.
Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie precedată de studii detaliate (de prefezabilitate) cu caracter interdisciplinar asupra potențialului natural, cultural și social-economic, de care trebuie să se țină seama în organizarea, utilizarea publică și gestionarea durabilă a acesteia.
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate
Studiile de prefezabilitate se vor axa pe analiza următoarelor categorii de componente:
a. topografice
– valoarea pantelor, importantă sub aspectul gradului de accesibilitate;
– prezența unor elemente de discontinuitate a suprafeței topografice (rupturi de pantă, faleze etc.)și a spațiilor de punere în valoare a peisajului (puncte de belvedere, circuri glaciare);
b. geologice și geomorfologice, ca suport al exploatării biotice și antropice
– vor fi evaluate caracteristicile litologice și morfologice (complexele morfolitologice, morfometria, procesele morfodinamice etc.)
– vor fi inventariate siturile geologice și geomorfologice importante sub aspectul cercetării științifice, care vor necesita o protecție riguroasă
– vor fi identificate siturile de interes turistic deosebit (aflorimente, cariere, forme carstice etc.)
– vor fi realizate materiale cartografice sugestive, menite să pună în evidență morfostructura și morfolitologia ariei protejate, procesele de modelare actuală, arealele cu risc geomorfologic ridicat etc.
c. edafice, cu rol determinant sau restrictiv pentru exploatarea biotică și antropică
– studiile asupra învelișului edafic vor urmări aspecte legate de structura și textura solurilor, reacția ionică, granulometria, conținutul în substanțe nutritive, umiditatea acestora etc.
d. hidrologice și hidrogeologice
– vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare și curgătoare de suprafață, apelor de adâncime, precum și asupra pânzei freatice
– vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele cu risc hidrologic ridicat
e. climatologice
– vor fi prelucrate și interpretate datele climatice uzuale referitoare la: temperatură, pluviozitate, nivometrie, vânturi, insolație, evapotranspirație etc.
– vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale sau specifice unei anumite activități (avalanșe, furtuni, secete etc.)
– vor fi delimitate arealele de disconfort climatic
f. botanice și fitogeografice
– se vor face aprecieri asupra diversității și distribuției spațiale a grupărilor vegetale, dinamicii în timp geologic și în timp istoric a lumii vegetale
– se va evidenția importanța practică și estetică a grupărilor vegetale
– va fi realizat spectrul fitogeografic al perimetrului protejat
– va fi analizată endemicitatea floristică și vulnerabilitatea elementelor floristice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
– va fi întocmită o hartă generală a vegetației
– vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic, precum și cele care adăpostesc specii periclitate datorită intervenției antropice
– vor fi delimitate arealele de interes turistic
g. zoologice și zoogeografice
– vor fi efectuate aprecieri asupra diversității și distribuției spațiale a grupărilor animale, dinamicii în timp geologic și în timp istoric a lumii animale
– va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat
– va fi analizată endemicitatea faunistică și vulnerabilitatea elementelor faunistice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
– vor fi specificate arealele de interes turistic și recreativ
h. ecologice
– se vor pune în evidență ecosistemele și arealele fragile sub aspectul raportului potențial ecologic – exploatare biotică – activitate antropică
i. sociale și economice
– va fi analizată dinamica activităților umane desfășurate în teritoriul aferent ariei protejate (exploatări forestiere, pășunat, culturi agricole, activități industriale și de transport, amenajarea căilor de comunicație și a perimetrului construit)
– va fi evaluată dimensiunea impactului activităților umane asupra componentelor naturale ale peisajului
j. valorificarea turistică actuală și în contextul amenajării ariei protejate
– va fi analizată dinamica utilizării turistice a teritoriului actual al ariei protejate și impactul acesteia în peisaj
– vor fi delimitate spațiile conflictuale din punct de vedere al utilizării turistice
– vor fi estimate utilizările posibile în perspectiva amenajării ariei protejate
k. valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru protecție și conservare
– va fi abordată din punct de vedere senzorial: peisaj real versus peisaj subiectiv, imagistica peisajului analizat, descrierea peisajului privit sub aspectul formelor și liniilor, al mișcării, cromaticii, parfumurilor, zgomotelor etc., accesibilității siturilor și a punctelor de belvedere
– va fi subliniată valoarea patrimonială a peisajului, fie numai din punct de vedere natural, istoric, turistic, economic, fie privit ca o combinație variabilă între aceste componente
l. constrângerile și favorabilitățile cu care se confruntă arealul considerat
– vor fi evidențiate arealele de conflict trecute, prezente și prognozate pentru viitor
– vor fi cartate arealele echipotențiale din punct de vedere al favorabilităților și restrictivităților pentru desfășurarea activităților recreative
2. Metodologia evaluării activităților turistice desfășurate în perimetrul și în proximitatea parcurilor naționale
Studiul parcurilor naționale și al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei ansambluri de date:
cele referitoare la contextul general în care ființează parcurile naționale, respectiv date sociale, economice, juridice și politice locale, regionale și naționale, care prezintă o diversitate considerabilă atât de la o țară la alta, cât și de la un parc la altul. Ele constituie cadrul general în care se înscrie politica de gestionare globală a fiecărui parc și raporturile acestuia cu activitățile turistice și de agrement în aer liber. Din acest punct de vedere, ponderea suprafeței protejate din suprafața totală a unei țări și raportul suprafața parcurilor naționale/locuitor constituie indicatori foarte relevanți pentru o evaluare primară a politicilor naționale orientate în direcția acestui tip de gestionare a spațiilor naturale.
cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează; crearea acestei baze de date presupune participarea deopotrivă a specialiștilor din domeniul științelor naturii, turismului și activităților recreative.
cele referitoare la turism și agrement în aer liber, care evidențiază varietatea formelor de abordare a acestor activități, în diferite parcuri din diferite țări; parcurilor intens frecventate, relativ puține la număr, li se opun cele aproape lipsite de vizitatori, de asemenea puțin numeroase; marea majoritate se caracterizează printr-un flux turistic de valoare medie; în cadrul parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două categorii: cele în care activitățile turistice și recreative se desfășoară în conformitate cu principiile gestionării perimetrelor protejate și cele care se află în dezacord parțial sau total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).
Analiza raportului activități turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe perspective, funcție de criteriile de referință, de scopul cercetării și de formația științifică a cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
o metodologie axată pe evaluarea utilizării și artificializării diferitelor tipuri de ecosisteme prin activități turistice și recreative; această alegere corespunde în mod deosebit cercetărilor din domeniul științelor naturii sau cercetărilor ca caracter pluridisciplinar;
o metodologie bazată pe identificarea tipologiei și anvergurii echipamentelor turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuia, importantă în special pentru structurile administrative responsabile de utilizarea publică și dezvoltarea durabilă a ariei protejate; această metodologie, aplicată pentru un număr de 157 de arii protejate în 21 de state europene, a permis individualizarea a 7 modele de amenajare turistică a parcurilor naționale și naturale (fig. 6) și anume:
modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări desfășurate în afara limitelor acestuia (P.N. Vanoise, Ecrins din Franța); acesta caracterizează 6 (4%) din cele 157 de parcuri luate în calcul; amenajările turistice care înconjoară perimetrul protejat sunt în general numeroase și de dimensiuni importante; teritoriul protejat include doar echipamente de cazare ușoare (refugii), utilizarea agricolă a terenurilor fiind de asemenea limitată
modelul II – parcurile naturale cu așezări permanente și cu infrastructură turistică prezentă atât în interior, cât și în afara limitelor ariei protejate (Abruzzo din Italia); include 19 parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către personalul parcului și cei însărcinați cu gestionarea echipamentelor turistice, ci și de către populația locală care continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate; Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente complementare, destinate atât turiștilor cât și populației permanente.
modelul III – amenajări turistice importante, desfășurate în lungul căii principale de acces în parcul național (P.N. Tatra înaltă slovacă – TANAP);cuprinde numai 7 parcuri naționale (4,5%) și ilustrează situația particulară a spațiilor parcuri dotate cu amenajări turistice variate: stațiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă, stațiuni termale și de odihnă echipate corespunzător.
modelul IV – amenajări turistice localizate într-un singur punct din cadrul perimetrului protejat (P.N. Stelvio din Italia și Plitvice din Iugoslavia); așa cum se observă în figura , modelul include 6 parcuri naționale (4%), caracterizate de prezența unui centru turistic unic
modelul V – amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în interior și al amenajărilor de anvergură în afara perimetrului protejat (P.N. Engadine din Franța );
modelul VI – parcuri naționale cu amenajări turistice sumare (refugii )în interior, situate în vecinătatea unui oraș sau a unei aglomerații umane de peste 1 milion de locuitori (P.N. Dunes de Kennemer din Țările de Jos); modelele V și VI includ 95 de parcuri (65%); cazarea se realizează în regiunile periferice care dispun de mici centre turistice sau de așezări de mici dimensiuni, în 88 de cazuri; în celelalte 7 cazuri, parcurile naționale sunt localizate în proximitatea unor orașe mari sau a unor aglomerații de talie mare, care fac aproape inutilă amenajarea structurilor de cazare; toate aceste arii protejate sunt penetrate într-o măsură mai mare sau mai mică de circulația autovehiculelor.
modelul VII – parcuri naționale fără amenajări turistice (Spitzberg), în număr de 13 (8%), care funcționează ca adevărate rezervații naturale, nefiind deschise activităților turistice;
modelul VIII – parcuri naționale pentru care nu există informații în acest sens (parcurile albaneze, de exemplu); în număr de 12 (7,5%)
o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activități turistice și recreative, abordare aferentă cu precădere științelor sociale, dar și geografiei economice și a mediului; ea permite studierea spațiilor parcuri din perspectiva practicilor aferente fiecărui tip de activități turistice și de agrement, precum și identificarea categoriilor de situații similare din punct de vedere al riscurilor turistice (de exemplu, efectele presiunii turistice a sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin montan, respectiv efectele turismului balnear de masă, asupra peisajului litoral );
În practică, pentru o analiză complexă a problematicii parcurilor ca arii protejate este necesară urmărirea tuturor celor trei direcții metodologice menționate, astfel încât să poată fi surprinsă interdependența factorilor care intră în joc (naturali, politici, social – economici și culturali).
Teme de autoevaluare
Ce tipuri de metodologii pot fi utilizate pentru analiza raportului activități turistice – arie protejată?
Comentați cele mai frecvente modele de amenajare turistică a parcurilor naționale și naturale
Rezumat
Teme de control
1. Pe baza modelelor metodologice prezentate, evaluați activitățile și amenajările turistice desfășurate în perimetrul și proximitatea unui parc național sau natural din România sau dintr-o țară cu flux turistic ridicat.
Bibliografie selectivă
Borza Al. (1929) – Problema protecțiunii naturii în România, Întâiul Congres al Naturaliștilor din România, Cluj
Boșcaiu N. (1979) – Integrarea fitocenotică și constituirea rezervațiilor botanice, în Ocrot. Nat. Și a med. înconj. T. 23, nr.2, Ed. Academiei R.S. România, București
Botnariuc N. (1989) – Genofondul și problemele ocrotirii lui, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Botnariuc N., Boșcaiu N., Toniuc N. (1979) – Parcurile naționale, pădurea și ocrotirea naturii, în Rev. Păd. 3
Botnariuc N., Toniuc N. (1986) – Parcurile naționale în concepția Strategiei Mondiale a Conservării naturii, în Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, t. 30, nr.2, Ed. Academiei României, București
Bran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, București
Doniță N. (1981) – Probleme privind conservarea ecofondului în România, în Prognoza și reconstrucția ecologică, Academia R.S. România, Filiala Cluj-Napoca, Subcomisia Om și biosferă, Cluj-Napoca
Ghincea Mioara (2003) – Valorificarea turistică a ariilor protejate. Studiu de caz: Parcul Național Domogled-Valea Cernei, în Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universității din București
Glăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil, ecoturism, Ed. Economică, București
Grolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT (Tourisme), TER
Iacob M. (1976) – Necesitatea ocrotirii cadrului ecologic al patrimoniului cultural național, în Ocrotirea nat. Și a med. înconj., nr.2
Manea Gabriela (2003) – Naturalitate și antropizare în Parcul Natural Porțile de Fier, Ed. Universității din București
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervații și monumente ale naturii din România, Ed. Scaiul, București
Muja S. (1994) – Dezvoltarea spațiilor verzi în sprijinul conservării mediului înconjurător în România, Ed. CERES, București
Neacșu P., Apostolache-Stoicescu Z. (1982) – Dicționar de ecologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Pătrășcoiu N. (1980) – Rezervațiile și parcurile naționale în actualitate și perspectivă, Rev. Păd. Nr. 5
Pârvu C. (1983) – Plante și animale ocrotite în România, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Pătroescu Maria.și alții (2000) – Zone și arii protejate în municipiul București, A.U.Timișoara, Geografie, vol. 9 – 10.
Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România, Ed. Meridiane, București
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) – Conservarea diversității biologice, Ed. Tehnică, București
Resmeriță I. (1983) – Conservarea dinamică a naturii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´ Harmattan, Paris
Stugren B.(1988) – Ocrotirea naturii. Tradiții, actualitate, perspective, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Toniuc N., Boșcaiu N. (1989) – Situația ariilor protejate în R. S. România. Prezent și perspectivă, în vol. Strategii pentru asigurarea echilibrelor ecologice, Centrul de multiplicare al Univ. Al. I. Cuza, Iași
Toniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List of Protected Areas în Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii și mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei, București
Toniuc N., Boșcaiu N. (1991) – Convenția pentru protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Ocrotirea naturii nr.1-2
Vespremeanu E. (1981) – Mediul înconjurător – ocrotirea și conservarea lui. Ed. Științifică și Enciclopedică, București
*** Legea 137/1995 – Legea protecției mediului
*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secțiunea a III-a, Zone protejate
*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.
*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP
Bibliografie selectivă
Borza Al. (1929) – Problema protecțiunii naturii în România, Întâiul Congres al Naturaliștilor din România, Cluj
Boșcaiu N. (1979) – Integrarea fitocenotică și constituirea rezervațiilor botanice, în Ocrot. Nat. Și a med. înconj. T. 23, nr.2, Ed. Academiei R.S. România, București
Botnariuc N. (1989) – Genofondul și problemele ocrotirii lui, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Botnariuc N., Boșcaiu N., Toniuc N. (1979) – Parcurile naționale, pădurea și ocrotirea naturii, în Rev. Păd. 3
Botnariuc N., Toniuc N. (1986) – Parcurile naționale în concepția Strategiei Mondiale a Conservării naturii, în Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, t. 30, nr.2, Ed. Academiei României, București
Bran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, București
Doniță N. (1981) – Probleme privind conservarea ecofondului în România, în Prognoza și reconstrucția ecologică, Academia R.S. România, Filiala Cluj-Napoca, Subcomisia Om și biosferă, Cluj-Napoca
Ghincea Mioara (2003) – Valorificarea turistică a ariilor protejate. Studiu de caz: Parcul Național Domogled-Valea Cernei, în Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universității din București
Glăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil, ecoturism, Ed. Economică, București
Grolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT (Tourisme), TER
Iacob M. (1976) – Necesitatea ocrotirii cadrului ecologic al patrimoniului cultural național, în Ocrotirea nat. Și a med. înconj., nr.2
Manea Gabriela (2003) – Naturalitate și antropizare în Parcul Natural Porțile de Fier, Ed. Universității din București
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervații și monumente ale naturii din România, Ed. Scaiul, București
Muja S. (1994) – Dezvoltarea spațiilor verzi în sprijinul conservării mediului înconjurător în România, Ed. CERES, București
Neacșu P., Apostolache-Stoicescu Z. (1982) – Dicționar de ecologie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Pătrășcoiu N. (1980) – Rezervațiile și parcurile naționale în actualitate și perspectivă, Rev. Păd. Nr. 5
Pârvu C. (1983) – Plante și animale ocrotite în România, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Pătroescu Maria.și alții (2000) – Zone și arii protejate în municipiul București, A.U.Timișoara, Geografie, vol. 9 – 10.
Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România, Ed. Meridiane, București
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) – Conservarea diversității biologice, Ed. Tehnică, București
Resmeriță I. (1983) – Conservarea dinamică a naturii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București
Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´ Harmattan, Paris
Stugren B.(1988) – Ocrotirea naturii. Tradiții, actualitate, perspective, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Toniuc N., Boșcaiu N. (1989) – Situația ariilor protejate în R. S. România. Prezent și perspectivă, în vol. Strategii pentru asigurarea echilibrelor ecologice, Centrul de multiplicare al Univ. Al. I. Cuza, Iași
Toniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List of Protected Areas în Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii și mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei, București
Toniuc N., Boșcaiu N. (1991) – Convenția pentru protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Ocrotirea naturii nr.1-2
Vespremeanu E. (1981) – Mediul înconjurător – ocrotirea și conservarea lui. Ed. Științifică și Enciclopedică, București
*** Legea 137/1995 – Legea protecției mediului
*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secțiunea a III-a, Zone protejate
*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.
*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Si Conservarea Naturii (ID: 123330)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.