Promovarea Schiului de Tura In Masivul Vladeasa din Muntii Apuseni

CUPRINS

INTRODUCERE

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. SCHIUL DE TURĂ

2.1.1. Definiții. Familia schiului de tură

2.1.2. Echipament utilizat în schiul de tură

2.1.3. Evoluția și promovarea sportului pe plan internațional

2.1.4. Evoluția și promovarea sportului pe plan național

2.1.5. Locul schiului de tură între activități motrice pe perioada iernii în zonele

muntoase

2.2. MASIVULUI VLĂDEASA CA ZONĂ TURISTICĂ

2.2.1. Încadrarea geografică

2.2.2. Potențial turistic-peisagistic

2.2.3. Potențialul turistic climatic și bioclimatic

2.2.4. Potențialul turistic biogeografic

2.2.5. Potențialul turistic antropic

2.2.6. Infrastructura turistică

2.2.7. Fenomene de risc turistic și dezvoltarea durabilă

MASIVUL VLĂDEASA CA ZONĂ PENTRU PRACTICAREA SCHIULUI DE TURĂ

3.1. Particularități ale precipitației atmosferice și alte condiții meterologice în

perioada iernii

3.2. Începuturile practicării schiului de tură în Vlădeasa

3.3. Concursuri, ture memoriale de schi de tură

PROPUNERI TRASEE DE SCHI DE TURĂ ÎN MASIVUL VLĂDEASA

CONCLUZIILE LUCRĂRII

RESUME

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Schiul de tură este un sport nou în România practicat nu mai mult de 20 de ani, dar care a cunoscut o creștere si dezvoltare importantă în ultimii ani. Acest sport are multe benefice pozitive atât pentru trup cât și pentru suflet.

Pentru a practica schiul de tură și a avea experiența pură a naturii în sezonul de iarnă e nevoie de multe experință și cunoștințe atât teoretice cât și practice.

Lucrarea de față dorește să aducă contribuții personale pentru cunoașterea acestui sport și în același timp analizează elementele potențialului turistic pentru practicarea și promovarea schiului de tură în Masivul Vlădeasa.

Tema supusă cercetării în această lucrare de licență are un caracter de interdisciplinaritate, iar noutatea constă în faptul că voi încerca să fac legătura între geografie, mai precis latura de potențial turistic a Masivului Vlădeasa, schiul de tură practicat în scop recreativ și sportiv și ecologie privind dezvoltarea durabilă a zonei.

Realizarea acestei lucrări a avut mai multe motive. Unul a fost punerea în aplicare a cunoștințelor dobândite de autor în cei trei ani de studiu în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport dar și a experienței acumulate în cei 15 ani de practicare a acestui sport. Alegerea Masivului Vlădeasa a fost determinată de faptul că această zonă este foarte bine cunoscută de către autor. Acest lucru a avut o importanță foarte mare în realizarea lucrării.

Pentru un demers științific corect un element foarte important este definirea clară a conceptelor și a termenilor utilizați. Acest lucru se poate realiza prin expunerea principalelor puncte de vedere din literatura de specialitate.

Pentru realizarea cercetării privind amenajarea turistică pentru practicarea schiului de tură în Munții Vlădeasa am folosit metodele clasice de cercetare în geografie, care au fost completate cu unele metode moderne, mai ales pentru realizarea hărților.

Metoda documentației bibliografice a fost folosită pentru realizarea fundamentării teoretice a prezentei lucrări. Au fost consultate lucrări de specialitate din domeniul sportului, lucrări de natură geografică, studii referitoare la activitățile fizice și practicarea lor în scop recreativ dar și studii de domenii ecologice.

Metoda observației a fost prezentă pe întreaga perioadă de realizare a studiului concretizându-se prin observații spontane cât și prin observații intenționate. În urma observațiilor din teren am obținut date referitoare despre posibilități de trasee de schi de tură în arealul studiat. În această etapă am reușit să le inventariez și să realizez cartarea pe teren. Traseele propuse sunt trasee practicabile, verificate pe teren.

Metoda statistico-matematică este o metodă de măsurare, de analiză matematică a datelor și a permis compararea rezultatelor obținute. Au fost prelucrate date referitoare la temperatura aerului și stratului de zăpadă.

Utilizarea mijloacelor foto s-au folosit în documentarea cu caracter general, în surprinderea unei trăsături, a unui fenomen sau a unei stări în cercetarea științifică.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

SCHIUL DE TURĂ

Definiții. Familia schiului de tură

Definiția clară a schiului de tură, și delimitarea domeniilor acestuia este destul de greu pentru că nici la nivel mondial nu există o terminologie unitară. Între diverse sporturi montane/ forme de turism/ deplasare pe munte este greu de trasat granița, apar mereu noi piese de echipament, noi tehnici, combinații și depinde mult și de caracteristicile zonei unde este practicat.

În lucrarea de față voi folosi termenul de schiul de tură pentru toate formele de schi care presupune deplasarea pe schiuri atât în urcare cât și în coborâre, folosind “piele de focă” contra alunecării înapoi și legături speciale care permite mișcarea liberă a călcâielor în timpul ascensiunii.

Schiul de tură este practicat de regulă în afara pârtiilor de schi amenajate. În limba engleză “backountry”, “freeride”, “off piste” sunt termenii folosite pentru a detemina locul de desfășurare “în afara pârtiilor” a schiului.

Termenul “backountry” este utilizat mai mult în Nord America (Martin Volken,2007). Ei în cadrul acestui termen fac diferență între “backountry overland” schi care include schiul fond (cross-country) și “backountry mountain skiing” practicat în zonele muntoase. Termenul nu specifică echipamentul utilizat, modul de urcare, de coborâre pe/de pe munte.

Cuvântul “freeride”, este aproape sinonim cu termenul “backountry” , schiul în afara pârtiilor amenajate, “schiatul în sălbăticie”. Se referă la modul de coborâre în zonele muntoase , în zăpadă nepreparată, nebătută. Nu specifică ca și backountry modul de urcare, care poate fi cu schiuri, rachete, cu mijloace mehanizate etc. Pentru a face diferență și de a numi dificultatea coborârii în zonele muntoase (coborări la pante peste 45°, teren accidentat presărat cu stânci, pericol de avalanșă mare etc.) se folosesc termenul de schi extreme, folosit de francezi din anii 1970 “le ski extreme”.

În funcție de origine și echipament putem să clasificăm schiul: în schiul nordic și schiul alpin.

Schiul nordic-este practicat cu schiuri cu legături mobile care lasă călcâiele relativ libere tot timpul, schiorul neavând posibilitatea de a comuta între modul de urcare și coborâre. Schiul nordic se poate clasifica: în schiul nordic tradițional, sportul cunoscut ca schi fond (cross-country) , schiul nordic backountry și telemarkul.

Telemarkul este un stil, care diferă de schiul alpin în tehnica de coborâre specifică, denumită “viraj telemark”, care se realizează cu fandarea piciorului din deal și împingerea schiului din vale în față. Este tehnica cea mai veche de coborâre al cărui renaștere se datorează lui Rick Borkovec, din mica stațiune de schi Crested Butte, Colorado, la începutul anilor 1970.

http://www.chronicles.no/2013/02/telemark-skiing-equipment.html

Schiul alpin- este practicat cu schiuri cu legături fixe în timpul coborârilor.

Schiul de tură (fr.ski de randonnee, ger. Tourenski, eng. Skitouring) combină schiul nordic și schiul alpin, folosind legături mobile la deplasare și urcarea pantelor care pot fi blocate pentru coborâre.

Schi alpinismul (fr.ski-alpinisme, germ.Skibergsteigen, engl. Ski-mountaineering) este o formă de schi de tură practicat în mediul alpin, care combină tehnica schiului de tură cu cea a alpinismului. Necesită mai multe cunoștințe; folosirea echipamentului specific alpinismului de iarnă (colțari, pioleți, corzi), cunoașterea a zăpezii, riscuri de avalanșă etc. Scopul sportivului este de obicei escensiunea unui vârf pe o rută tehnică, alternând porțiunile care pot fi urcate, respectiv coborâte pe schiurile de tură cu cele foarte tehnice. Trecerea acestor secțiuni dificile se face de obicei cu schiurile atașate pe rucsac, , urmând apoi acestea să fie din nou folosite pentru deplasare.

Schi alpinismul este și forma competițională a schiului de tură, sport ce constă in parcurgerea, in regim contra cronometru, a unor rute situate în afara pârtiilor de schi într-o zonă alpină.

În România se folosește atât termenul de schi de tură cât și schi alpinism. Delimitarea în România se face după dificultatea ascensiunii și coborârii de pe munte. De exemplu în Munții Făgăraș, Munții Bucegiului, Munții Piatra Craiului, Munții Rodnei etc. se practică de regulă schi alpinism pentru că sunt necesare și cunoștințe de alpinism de iarnă, iar în munții mijlocii al țării cum sunt Munții Apuseni, Munții Harghitei etc. se practică schiul de tură. Depinde mult de traseul ales de exemplu în 2014 în mai la zona Bâlea-Lac din Munții Făgăraș la concursul “Ski Alpinism Race” au fost amenajate două trasee în funcție de dificultate, unu tehnic de schi alpinism și un traseu mai modest de schi de tură.

Echipament utilizat în schiul de tură

Echipamentul de bază se compune din ghete, legături de tură, schiuri, piei de focă și bețe.

Ghetele

Piesa esențială o constituie ghetele, clăparii de tură, a căror caracteristică esențială trebuie să fie rigiditate pentru coborâre dar cel mai important este confortul dat de elasticitate și mobilitate la urcare și la deplasare, fie că acestea se fac pe schiuri, fie că se fac cu schiurile pe rucsac. Confortul piciorului trebuie să fie cât mai apropiat de perfecțiune, de el depinde succesul sau eșecul unei ieșiri pe munte. Deoarece această activitate, a prins la public pe scară largă și reprezintă o piață în creștere, tehnologia și-a spus și aici cuvântul. Au apărut modele revoluționare care îmbină cu succes funcțiuni aparent contradictorii.

Clăparii de tură funcționează în așa fel încât la deplasare, ei se fixează în partea din față a legăturii, fiind liberi să pivoteze. Piciorul poate astfel să împingă schiul înainte. Clapele sunt lăsate deschise, în așa fel încât carambul clăparului să fie flexibil, permițând o mișcare a gleznei la fel ca atunci când umblăm cu bocanci obișnuiți. Acești clăpari de tură chiar au talpă de bocanci, de obicei din materie vibram. Ei pot fi utilizați la deplasarea fără schiuri atunci când condițiile o cer, ca de exemplu când trebuie urcate pante foarte abrupte. În același timp clăpari de tură permit fixarea colțarilor, la fel ca la bocancii pentru alpinism. Când dorim să schiem, fixăm clăparul în partea din spate a legăturii (care se închide și ea, devenind rigidă) și strângem clapele, în acest moment clăparul devine rigid, carambul se poziționează într-un unghi potrivit pentru schi și putem începe coborârea. La fel ca în cazul celorlalte accesorii ale echipamentului de tură, și in cazul clăparilor se pune aceeași problemă: trebuie să fie ușori și rezistenți deoarece îi ducem prin propriile forțe și nu cu instalația de cablu.

Un lucru foarte important de care trebuie ținut cont este compatibilitatea între clăpari si schiuri și între clăpari și legături. Astfel e total nepractic să se utilizeze clăpari grei (de tură sau nu) și legături puternic orientate pe coborâre pentru ture lungi sau concursuri. De asemenea utilizarea unor clăpari ușori, de competiție (tour racing), în combinație cu schiuri grele orientate mai mult spre coborâre.

Un alt lucru extrem de important este compatibilitatea între picior si bocanc, în special cu ciorapul interior. Trebuie luat in calcul faptul că un clăpar prea mare sau larg poate genera probleme atât la marșuri lungi cât și la coborâre, chiar dacă pare mai comod de încălțat.

Utilizarea clăparilor de schi alpin, de pârtie, în ciuda avantajelor evidente pentru coborâre, la urcare prezintă probleme serioase.Tehnica de mers pe schiuri de tură presupune o destul de bună mobilitate a gleznei atât la lăsarea în față cât și la spate. Clăparul de pârtie va reduce foarte mult posibilitatea de mișcare. O altă mare problemă este greutatea clăparului de pârtie, nu are profile speciale pentru mers sau cățăratția de cablu.

Un lucru foarte important de care trebuie ținut cont este compatibilitatea între clăpari si schiuri și între clăpari și legături. Astfel e total nepractic să se utilizeze clăpari grei (de tură sau nu) și legături puternic orientate pe coborâre pentru ture lungi sau concursuri. De asemenea utilizarea unor clăpari ușori, de competiție (tour racing), în combinație cu schiuri grele orientate mai mult spre coborâre.

Un alt lucru extrem de important este compatibilitatea între picior si bocanc, în special cu ciorapul interior. Trebuie luat in calcul faptul că un clăpar prea mare sau larg poate genera probleme atât la marșuri lungi cât și la coborâre, chiar dacă pare mai comod de încălțat.

Utilizarea clăparilor de schi alpin, de pârtie, în ciuda avantajelor evidente pentru coborâre, la urcare prezintă probleme serioase.Tehnica de mers pe schiuri de tură presupune o destul de bună mobilitate a gleznei atât la lăsarea în față cât și la spate. Clăparul de pârtie va reduce foarte mult posibilitatea de mișcare. O altă mare problemă este greutatea clăparului de pârtie, nu are profile speciale pentru mers sau cățărat. În concluzie nu se recomandă această opțiune.

Chiar și între modelele special concepute pentru schi de tură există diferențe notabile. De regulă producătorii oferă informații precise despre fiecare model, la ce se pretează. Pentru cei care pun preț pe deplasarea pe distante lungi și pe ascensiuni montane dificile există clăpari ușori și mobili. La coborâre rigiditatea nu e așa de mare dar, cu puțină experiență și tehnică specifică, acest neajuns poate fi compensat.

Există echipament de tură cu ajutorul căruia au fost urcate și coborâte vârfuri de peste 8.000 de metri altitudine. Cei mai ușori clăpari sunt cei pentru competițiile de schi-alpinism. Aceștia sunt făcuți din carbon și titan. Cei care pun preț mai degrabă pe coborâre vor alege variantele mai rigide. Aici importanta greutății scade.

Legătura Dynafit are nevoie de ghete specifice care comportă încorporate în grosimea tălpii, și la nivelul vârfului acesteia, două dibluri metalice în care vin și se fixează cei doi pinteni metalici ai legăturii anterioare.

Întreținerea ghetelor de schi de tură nu diferă de celelalte încălțări de munte : gheata interioară trebuie scoasă după fiecare tură și uscată corect, în nici un caz direct pe un calorifer, de preferință după ce a fost burdușită cu hârtie de ziar, care absoarbe excedentul de umiditate.

Legăturile de tură

Caracteristica esențială a acestor legături este posibilitatea de a permite ghetei o mișcare verticală în jurul unui ax de rotație care se află în apropierea vârfului acesteia. Această libertate de mișcare verticală permite urcușul sau deplasarea. La coborâre, legătura se blochează pe schiu și permite coborârea după tehnici proprii schiului alpin. Legătura are sistem și reglaje de siguranță, adică având securit atât în față cât și în spate.

Întregul echipament pentru schiul de tură se supune unor condiții principale: trebuie să fie ușor dar să fie și rezistent, căci în timpul coborârii e supus la tot felul de solicitări.

Există trei tipuri de legături : cu cadru (tip Silvretta 400), cu ax longitudinal (tip Fritschi Diamir) și dedicate sau specifice (tip Dynafit TLT).

Legăturile din prima grupă sunt constituite dintr-un cadru (metalic la seria Silvretta 400, de exemplu, sau carbon la seria Silvretta Pure) pe care sunt fixate elementele și mecanismele care permit menținerea ghetei și eliberarea lor în caz de șocuri și torsiuni anormale. Seria 400 are un mecanism de declanșare plasat în spatele legăturii, în axul tibial. Gheata este fixată anterior grație unui inel metalic care permite folosirea eventuală a ghetelor de cățărare cu talpa rigidă, pe cât posibil.

În grupa a doua intră legăturile cu ax longitudinal gen Fritschi sau Naxo, la care mecanismele de fixare sunt plasate tradițional, adică față-spate.

Aceste două variante au greutate mai mare, dar rezistă la solicitări comparabile cu cele ale schiului pe pârtie. De aceea ea se recomandă celor care schiază în locuri amenajate și fac doar plimbări scurte în afara pârtiei.

Fabricantul Dynafit este cel care a inventat legăturile dedicate sau specifice. Partea din față a legăturii are două bolțuri care, apăsate printr-un sistem de arcuri, prind vârful clăparului ca într-un clește. De fapt în vârful clăparului se găsesc două găuri în care intră bolțurile legăturii permițând pivotarea. La deplasare, sistemul se asigură, iar „cleștele“ rămâne blocat. Legătura fixează clăparul în timpul deplasării. Partea din spate se poate roti în mai multe poziții. La mers clăparul e lăsat liber, iar la schi legătura se rotește și fixează și partea din spate a clăparului printr-un sistem special. Evident, pentru aceste legături se folosesc clăpari speciali, prevăzuți cu locașuri pentru fixare atât în partea din față, cât și în cea din spate. Manipularea e puțin mai dificilă, dar greutatea acestor legături e mult mai mică. Iar acesta e un avantaj care le face să fie utilizate de către toți cei care vor să facă ture mai lungi, cu efort susținut și cu dorința de a face cât mai multe coborâri. Cu ele au fost urcate chiar și vârfuri de peste 8.000 de metri.

Oricare dintre tipurile de legături de tură sunt prevăzute cu înălțătoare pentru urcarea unor pante abrupte. Partea din spate poate fi poziționată astfel încât să calci ca pe o treaptă, ușurând astfel ascensiunea.

Schiurile de tură trebuie legate de picior. În caz contrar, la o cădere schiul pleacă și intră sub zăpadă, iar șansa să-l găsiți e minimă. Unele legaturi de tura sunt prevăzute cu opritoare, la fel cu cele folosite la schiul de pârtie. Legăturile au prevăzute sisteme speciale pentru legarea schiului de picior.

Schiurile de tură

Practic, schiurile de tură nu se diferențiază fundamental de cele folosite pe pârtie. În schimb, ele răspund la niște criterii de suplețe/rigiditate compatibile cu tipul de zăpadă și de teren întâlnit de-a lungul turei. Caracteristica esențială a zăpezilor, cu ocazia unei ture pe munte, este lipsa de omogenitate în comparație cu cea de pe pârtiile pregătite macanic. În aceste condiții, schiul trebuie să fie tolerant la vârf, adică suplu pentru a ușura declanșarea virajului și pentru a se adapta rapid la tipurile de zăpezi moi schiate (pulvar, udă, firn). Călcâiul trebuie să fie suficient de rigid pentru a conduce și a termina o curbă, și mai ales să nu derapeze pe zăpezile înghețate. Suplețea laterală și în torsiune sunt semne evidente de polivalență.

Multe schiuri de tură au vârful găurit, iar călcâiul prezintă o scobitură. Aceste artificii sunt utile pentru a agăța pielea de focă, dar poate fi folosit și pentru pregătirea unei sănii de transportat un accidentat.

Aspecte cele mai importante de care se ține cont la proiectarea lor sunt greutatea și dimensiunile.

Greutatea e importantă deoarece aceste schiuri trebuie duse prin forțe proprii și nu cu instalația de pe pârtie. Cele mai ușoare schiuri sunt cele pentru  competițiile de schi alpinism, unde, practic, se aleargă pe schiuri iar performanțele la coborâre nu sunt foarte importante. Aceste schiuri au dimensiuni clasice, lungimi de 160, 170 de centimetri și greutăți, la modelele de top, de 800 de grame bucata.

E evident că greutatea e invers proporțională cu performanțele tehnice la coborâre și cu durabilitatea schiului. Ca schiul să fie ușor se renunță la materialele care îl fac rigid și care absorb vibrațiile, talpa, canturile sunt subțiri.

Dimensiunile trebuie și ele adaptate. La coborâre pe zăpada proaspătă schiul trebuie să fie cât mai lat. Cu creșterea lungimii, crește proporțional stabilitatea la viteză în timpul coborârilor.

Există variante: schiuri ușoare, înguste și scurte pentru competiție și pentru ascensiuni montane tehnice, schiuri intermediare pentru diferite stiluri de coborâre și pentru feluri deosebite de zăpadă, și schiurile de freeride, unde se schiază în forță, în zone abrupte și periculoase. Senzația de plutire e dată de un schi cât mai lung și cât mai lat.

Deoarece tot mai multă lume dorește să schieze în afara pârtiei, tehnologia s-a impus și aici. Au apărut materiale noi care asigură performanțe și durabilitate la greutăți din ce în ce mai mici.

Cu toate acestea, lemnul e folosit încă pe scară largă. Raporturile dintre elasticitate, rezistență și greutate pe care lemnul le oferă sunt greu de egalat de către materialele moderne. Toți marii producători fac schiuri off-piste atât pentru performanță, cât și pentru agrement.

Ceruirea schiurilor off – piste se face la fel ca în cazul celor de pârtie: culori reci ale cerii când e foarte frig, trecând spre culori mai calde, după cum e zăpada și temperatura de afară. Ceara nu afectează aderența pieilor de focă, nu se ia pe acestea și nici nu le distruge adezivul. În ceea ce privește canturile, ținând cont de utilitatea acestor schiuri, pretențiile nu sunt la fel de mari ca în cazul pârtiei.

În general, schiurile de tură au o durabilitate mai scăzută. Pe lângă faptul că e mai subțire și nu poate fi reparată de multe ori, talpa acestora se strică mai repede.

Întreținerea schiurilor de tură este identică cu cea a celorlalte schiuri alpine.

Pieile de focă

Sunt sisteme adezive care, lipite pe talpa schiurilor, permit avansarea pe zăpadă. Dacă la origine pieile erau veritabil din focă, astăzi doar numele le-a mai rămas.

O focă e un mamifer greoi pe uscat, dar extrem de agil în apă. Ca să fie hidrodinamică, părul ei este aplecat în direcția în care se deplasează, adică dinspre cap spre coadă. La fel, perii de pe pielea de focă folosită la schiul de tură sunt înclinați dinspre față spre spate. Spre deosebire de rolul pe care îl joacă blana focii adevărate, cea atașată schiului de tură are un rol suplimentar: datorită înclinației lor perii se culcă când schiul e împins înainte, permițând înaintarea, și se ridică, opunând rezistență și împiedicând schiurile să o ia înapoi, când mișcarea e preluată de celălalt picior.

Pieile de focă folosite astăzi sunt din fibre naturale (mohair), sintetice(nylon) sau mixte (mohair-nylon).

În regula generală, pieile 100% mohair sunt cele mai alunecoase și mai aderente dar în același timp cele mai fragile, hidrofile și scumpe. Sunt preferatele turiștilor și a competitorilor.

Pieile sintetice sunt mai rezistente la uzură, sunt hidrofobe, dar din cauza spintecării firului de nylon care compune pielea, alunecarea este mai anevoioasă. Acest tip este adoptat de marea majoritate a schiorilor pe munte.

Compromisul ideal alunecare-aderență-rezistență este cel al pieilor mixte, adică mohair/nylon (70/30%).

Pieile de focă moderne se fabrică dintr-un material pliabil, sunt toate adezive și comportă la vârf un inel de agățare, și, eventual un cârlig de prindere la călcâi. În acest ultim caz, la vârf, pielea este dotată cu un sistem de reglare a lungimii și tensiunii. Două școli sunt în contradicție privind sistemul de prindere al pieilor. Școala franceză recomandă tăierea pieilor cu 10 cm mai scurt decât lungimea schiului. Această extremitate este rotunjită pentru a evita dezlipirea pielii. Școlala germană preconizează legarea la călcâi. Dacă acest sistem evită dezlipirea accidentală a pieilor, manevra de dezlipire și lipire pe talpă cere mai mult timp (poate fi important în timpul competițiilor).

Pieile la urcare, se “lipesc” pe schiuri, iar atunci când urmează coborârea, se dezlipesc, se împachetează și se pune în rucsac sau sub haină.

Pieile sunt disponibile în mai multe largimi, de la 38 la 100 de mm, adică de la schiurile de fond pâna schiurile largi actuale. Oricare ar fi dimensiunea lor, pieile trebuie să lase aparente canturile metalice, absolut necesare stabilitații în traversări pe zăpezile înghetate. Pieile fiind tăiate paralel, o adaptare la geometria schiului larg este necesară.

Pieile suferă extrem de mult sub schiuri. O întrebuințare îndelungată implică câteva reguli de protecție. De exemplu, pieile sunt făcute pentru urcare, nicidecum pentru coborâre. Punctual si ocazional, trecerea unui vâlcel de exemplu, nu obligă dezlipirea lor de pe tălpi, în acest caz coborârea poate fi tolerată.

Viața pieilor de focă se prelungește printr-o folosire corespunzătoare. Trebuie ținut adezivul cât mai curat. Acesta adună ușor murdărie și își pierde astfel proprietățile. Pieile după folosire trebuie uscate bine, dar nu e bine să fie ținuți mult timp la căldură. Adezivul se precipită și se degradează. Trebuie evitat lipirea pieilor una de alta, s-ar putea ca lipiciul să se smulgă de pe una din piei și să treacă pe cealaltă. Fiecare piele trebuie lipit pe suportul din dotare, de fiecare dată când sunt împachetate, chiar și în timpul turelor. La trecerea peste pietre sau rădăcini, părul de pe piei se poate smulge și pot apărea chiar rupturi și tăieturi.

Cât timp sunt noi, pieile de focă sunt impermeabile. După o vreme, ele se uzează și absorb apă, ceea ce înseamnă că, în condiții de iarnă, pot îngheța sau se pot încărca cu zăpadă. Ca să nu adere la suprafața pieilor, se poate folosi ceara sau spray specială ce se găseste pe piață.

Pieile de focă se lipesc cu atât mai greu cu cât e mai frig afară sau cu cât sunt mai ude.

Bețe

La schi de tură se folosesc două tipuri de bețe: telescopice și fixe.

Bețele telescopice pot avea două sau trei segmente reglabile la înălțimea dorită. Lungimea reglabilă este necesară pentru a putea ajusta înălțimea bățului la condițiile date de teren. În cazul unei coborâri normale, bețele vor trebui să aibă lungimea unui băț normal de schi. La urcare pe pantă însă ele vor trebui să fie mai lungi pentru a compensa panta, sau dacă se va urca o pantă în diagonală, atunci chiar vor trebui să fie reglate la lungimi diferite.

La concursuri de schi alpinism se folosesc bețe de schi fixe, ușoare, subțiri asemănător cu bețe de schi fond, de obicei din fibră de carbon.

Îmbrăcăminte

Îmbăcămintea schiorului de tură seamănă mai degrabă cu cea a turistului/alpinistului de iarnă, decât cu a schiorului de pârtie deoarece este un sport care implică efort, deci transpirație și care se desfășoară în locuri unde vremea poate deveni neprielnică.

Stratul interior- îmbrăcamintea “de corp” trebuie să îndeplinească 2 condiții: 

• să țină cald

• să se usuce repede

Materiale folosite: lână, fibre sintetice. Lâna ține cald și udă și nu miroase urât. Fibrele sintetice se usucă mai repede dar odată transpirate miros. Se pot trata împotriva bacteriilor, cu substanțe pe baza de argint dar în timp efectul se mai pierde.

Îmbrăcămintea de corp cu “body mapping” are diferite țesături în diferite zone ale corpului (mai groase sau mai subțiri, tratate sau nu antibacterian, chiar materiale diferite).

Regula de bază: bumbacul să nu fie purtat direct pe corp. Se uscă greu și ține rece.

Stratul de mijloc

În general se folosește o bluză și un pantalon de “polar” mai gros sau mai subțire. Acest material se întreține ușor, se uscă repede și ține foarte bine de cald, cu condiția să nu bată vântul.

Varianta cu membrană, numită “windstopper”, “no wind”, “soft shell” este potrivită împotriva vântului.

Stratul exterior

Se folosește in conditii “dure”: vânt puternic, viscol, ploaie. Materialele au o membrană, care trebuie sa fie de bună calitate (goretex, simpatex, event, dermizax etc ). Membranele trebuie să aibă o bună impermeabilitate , de minim 10000 mm coloană de apă, și mai ales o bună respirabilitate , dacă se poate peste 10000g/mp/24 ore. Cusăturile să fie termolipite. Atât jacheta cât și pantalonul vor fi necăptușite, scopul lor nu este să țină cald ci să ne apere de intemperii.

Jacheta să aibă un croi tehnic, cu fermoare sub braț, cu fermoar cu dublu cursor în față, cu o glugă care să acopere inclusiv bărbia și să aibă un mic cozoroc, cu mâneci mai lungi, cu buzunare încăpătoare.

Pantalonul, numit și “suprapantalon”, să aibă fermoare laterale care să permită îmbrăcarea lui fără a da jos clăparii și să aibă parazăpezi integrate. 

La competițiide schi de tură se folosesc costume speciale elastice tip “racing suit” material 86 % poliester,14 % poliuretan, foarte confortabil.

Mănuși

Este recomandat purtarea a 2 mănuși, una de polar sau windstopper și la nevoie o supramănușă (cu 1 deget, necăptușită). Mănușa va avea întărituri în palmă, ca să nu se distrugă de la canturile schiurilor sau de la bețe.

Căciula

Căciula trebuie să acopere urechile și fruntea și pe cât posibil să fie dintr-un material să nu treacă vântul. O cagulă de rezervă este bine să fie în rucsac.

Ochelari

Purtarea lor are 2 scopuri: 

• Protejarea ochiilor de soarele puternic care la altitudine poate provoca oftalmii. Trebuie aleasă lentile cu factor mare de protecție si protecție laterală.

• Protejarea ochiilor și feții de viscol, frig și zăpadă care reduc vizibilitatea si provoacă degerături. 

Echipamente speciale de schi alpinism

Colțari

În decursul turelor de schi, se mai nimeresc platouri sau pante înghețate unde canturile sau pielea de focă nu mai au priză suficientă sau sunt chiar periculoase. În aceste condiții este recomandată demontarea schiurilor și montarea colțarilor pe clăpari. Este variantă care se montează sub legăturile de schi. Sunt foarte ușoare datorită construcției simple și robuste din aliaj de aluminiu. Aceste colțari sunt modele diferite în funcție de legătură.

Pioleți

Pentru schi de tură se folosesc modele de pioleți ultra-ușoare, cu lungime aproximativ 50cm-65 cm.

Ham

Aceste hamuri sunt fabricate din materiale ușoare și se pot împacheta în locuri mici. Dispun de plajă largă de reglaj (chingi și centuri mai lungi) pentru a putea fi îmbrăcați și peste mai multe straturi de haine.

Alte accesorii de alpinism

Anouri, coardă– de preferat maxim 30m și maxim 9mm, carabă cu filet inclusiv pentru asigurat/rapel, reverso, carabiniere normale.

http://www.chronicles.no/2013/02/telemark-skiing-equipment.html

Echipament de siguranță

Lopată de zăpadă (de avalanșă)

Sunt mai multe modele de ex. lopate de zăpadă ușoare din aluminiu cu coada telescopică, sau fără coadă, ușoară și compactă de tip “snow claw”, fabricat din policarbonat de mare densitate. Aceasta din urmă nu are randamentul unei lopeți cu coadă dar e utilă în rucsacul oricărui schior de tură sau freerider.

Detector de victime în avalanșă, tranceiver (pieps)

Este un  detector de victime în avalanșă: permite localizarea unui schior înzăpezit care are un DVA pe mod emisie.

Tipuri: 1. Analogic (1 singură antenă pentru căutare). Nu indică direcția. Rază de acțiune coaxială lungă. Necesită orientare corectă pentru a recepționa semnalul.

2. Numeric (2 sau 3 antene pentru căutare). Cele 2 antene indică direcția și evaluează mai bine distanța. A 3-a antenă indică adâncimea.

Sondă de avalanșă

Permite identificarea victimei și depistarea adâncimii.Trebuie să aibă o lungime de cel puțin 240 cm (dacă este prea scurtă devine ineficientă ) și diametrul minim 11 mm pentru a-și păstra rigiditatea.

Avalung și rucsac avalung

Avalung e un sistem care asigura potențialei victime din avalanșă să respire și să expire în altă parte CO2. CO2- ul expirat e redirecționat în rucsac, și crește astfel timpul de supraviețuire al victimei.

Avalanche airbag system

Dacă cineva e prins în avalanșă dar nu e acoperit de zăpadă are șanse să supraviețuiască. Avalanche airbag system e un sistem care menține victima la suprafața avalanșei. Un alt lucru important e că ansamblul format de balon si victimă e mult mai mare astfel devenind mai vizibil și mai ușor de reperat si salvat. Dezavantajul este greutatea, se folosesc mai mult pentru freeride, dar mai puțin pentru schi-alpinism.

Sistemul recco

Se bazează pe proprietățile reflectorizante ale piesei inserate, pe ecranul radarelor de căutare, elicopter etc…dar nu oferă un avantaj în cazul echipelor dotate cu transceivere.

Alte piese de echipament

Patent mic și o șurubelniță, un briceag, ceară de schi și pilele, lanternă frontala, cremă grasă cu factor de protecție la soare, leucoplast, o mică trusă medicală,folie de supraviețuire, un termos cu ceai fierbinte, mâncare, power gel, telefon mobil funcțional. Echipamente pentru orientare: hartă, busolă, GPS, altimetru, ceas multifuncțional. Rucsacul să permită la nevoie montarea schiurilor pe el.

Evoluția și promovarea sportului pe plan internațional

Istoria schiului alpin și schiului de tură are același rădăcini. Schiul, înainte de a deveni un sport atât de îndrăgit și chiar pasiune pentru mulți, era un simplu mijloc de deplasare pe zăpadă folosit de războinici sau vânători în timpul iernilor lungi și grele din țările Scandinave și nordul Rusiei. Pentru popoarele nordice a fost un mijloc de deplasare atât de important încât istoricii vorbesc despre „civilizația schiului”pentru a denumi o perioadă importantă în dezvoltarea popoarelor nordice, mai ales în epoca marilor migrații.

Primele indici ce dovedesc existența schiurilor dotează de acum 4500-5000 de ani, când în anul 1933 în yona Rodoy din Norvegia s-au descoperit desene făcute pe stâncă ce descria un bărbat pe schiuri foarte înguste construite din lemn ținând în mână un băț. Cele mai vechi schiuri au fost descoperite în zonele mlăștinoase ale Rusiei, vechi de 8000 de ani.

La descifrarea etimologiei cuvântului „schi” punctul de pornire al cercetătorilor l-a constituit studierea limbilor scandinave, slave și indoeuropene. Supoziția că originea cuvântului ar putea fi din laponă se baza pe considerentul că popoarele scandinave ar fi primit schiul de la laponi. Laponii numeau Savek sau Sabek, schiul stâng căptușit cu piele

și Golas schiul drept necăptușit. La rândul lor, finlandezii, numeau schiul Suksi, având și ei denumiri separate pentru schiul drept Lyly și schiul stâng Kalhu. Norvegienii foloseau doi termeni pentru același lucru: Ski și Aandar iar suedezii: Skide și Andor. Deci, mai curând în limbile norvegiană și suedeză s-ar găsi originea cuvântului schi.

Oamenii din zona Telemark, Norvegia sunt considerați în mare măsură ca cei care au transformat schiul într-un sport, undeva la începutul anilor 1700.

Ei au inventat tehnici și procedee pentru a fi folosite în controlarea vitezei la coborârea dealurilor, tehnici cunoscute de noi ca telemark sau cristiană. De asemenea sunt considerați ca inventatorii săriturilor cu schiurile.

Echipamentele din acea perioadă difereau foarte mult față de cele din prezent. Sciurile aveau montate un dispozitiv de prindere, dar doar pe degetul mare, călcâiul fiind lăsat liber să se miște în sus și în jos, acest tip de schi fiind numit schi nordic.

La începutul anilor 1800 au fost organizate primele evenimente și constau în probe de schi, sărituri cu schiurile și schi-cros, folosind sistemul nordic.

Anul Anul 1888 este o dată marcantă în evoluția schiului, fiind anul în care

expediția condusă de Nansen a traversat Groenlanda pe schiuri. Timp de 65 de zile ei au mers continuu peste munții de gheață ai Groenlandei. În aceste 65 de zile ei au urcat și coborât munți uriași de gheață, parcurgând în total 560 de kilometri și atingând uneori

altitudini de 2700 de metri. Pe toată perioada acestei expediții schiurile au fost un ajutor de neprețuit, fiecare dintre cei cinci exploratori folosind un băț lung, uneori două, cu care se ajutau la mers,trăgând în același timp câte o sanie pe care erau așezate bagajele.

Expediția lui Nansen a dat startul unei noi mode, aceea a expedițiilor pe schiuri.

Schiul câștigase din ce în ce mai multă popularitate și printre europeni, la începutul anilor 1900, fiind prezent la primele Jocuri Olimpice de Iarnă desfâșurate ân Franța la Chamonix. Olimpiada a avut doar 5 sporturi, dintre care două probe de schi: săriturile cu schiurile și combinata nordică.

În 1932 la Jocurile Olimpice din Lake Placid, USA a fost introdusă o nouă probă, cea de schi-cros. Odată cu evoluția schiului, tehnicile și echipamentele au trebuit să țină pasul și să se dezvolte. Tehnica telemark era ideală pentru terenurile plate ale Norvegiei, însă nu putea fi adaptată pentru pârtiile abrupte din munții Alpi sau altor munți europeni din cauza lipsei de control. Acest lucru a dat naștere la schiul alpin.Echipamentele folosite în schiul alpin erau diferite față de cel din schiul nordic, gheata avea priză și la degete și la călcâi, oferind schiorului posibilitatea de a controla schiurile mai eficient în curbe și de a atinge viteze mari. Disciplinele alpine de coborâre și slalom au adus cu ele acest echipament nou, iar la ediția Jocurilor Olimpice de Iarnă din anul 1936 ce a avut loc ân orașul Innsbruck, Austria, apare în premieră o nouă probă a schiului alpin: combinata alpină, o probă ce acumula punctele fiecărui participant obșinute de la ambele probe.

Prin anii 1930 schiul a devenit tot mai popular în Europa, odată cu apariția teleschiului ce asigura transportul schiorilor până în partea de sus a pârtiei, iar imediat după terminarea celui de al doilea război mondial schiul devine o afacere profitabilă în Austria și Elveția prin înaugurarea primelor stațiuni montane dedicate acestui sport.

Ce s-a întâmplat în timp cu schiatul pe munte în afara pârtiilor amenajate?

Englezul Arnold Lunn poate fi considerat tatăl schiului de tură, el spunea că “schi alpinismul (“ski mountaineering”) este mariajul între schi și turism montan”. El a inventat competiția de slalom în 1920, “am inspirat din gândul naiv că competiția de coborâre ne va ajuta să perfecționăm tehnica necesară în schiul de tură”, mai târziu tot el comenta că schiatul “ a prins boala coborârii”.

Deplasarea pe schiuri în zonele muntoase folosind adeseori piele pe talpa schiurilor n-a rămas uitată, a fost folosit mai mult de cercuri militare. Primele concursuri asemănătoare cu competițiile de schi de tură de astăzi “Skimo Racing”au fost organizate între 1910-1915 ca exerciții militare, provocări pentru soldații care patrulau munții înalți.

Pentru civili din 1920 au început să organizeze concursuri. Cele mai populare competiții au fost competiția “ May Race” în Gosou, Austria și “Geierlauf” în Waltentaler Lizum, Austria.

În 1933 un grup de prieteni au început să organizeze Trofeul Mezzalama în memoria celebrului camarad Ottorino Mezzalama. Este un concurs celebru organizat și astăzi în Italia.

Alt concurs renumit este Pierra Menta organizat din 1985 în Elveția.

Schiul de tură devine un sport tot mai popular în Europa și Nord-America începând din anii 1970.

În 1975 în cadrul Trofeului Mezzelama a fost organizat primul Campionat Mondial de Schi Alpinism, cu categorii pentru civili, soldați și ghizi montani.

În multe țări în special în Franța, Italia, Slovacia, Elveția au început să organizeze diferite concursuri de schi de tură, care a dat naștere înființării Comitetului Internațional pentru Competiții de Schi Alpinism (Comité International du Ski-Alpinisme de Compétition –CISAC ) în 1991.

În 1992 a fost organizat de CISAC prima Cupă Europeană de Schi-alpinism (European Championship of Skimountaineering) cu etape în Franța, Spania și Italia.

În 1999 CISAC a fost fuzionat în ISMC (International Council for Ski Mountaineering Competition) și UIAA (Union Internationale des Asociations d´Alpinisme) și organiza evenimentele între 1999-2008.

Din 2008 până astăzi organismul de conducere a schi alpinismului este Federația Internațională de Schi-alpinism (International Ski Mountainering Federation).

La întâlnirea din 10 aprilie 2014, Comitetului Internațional Olimpic a luat decizia de a recunoaște ISMF și de a lua schiul de tură între sporturile Jocurilor Olimpice.

Schiul de tură a devenit un sport foarte îndrăgit și popular în zilele noastre nu numai de către sportivi consacrați ci și de către foarte mulți amatori.

Evoluția și promovarea sportului pe plan național

Cercetările arheologie efectuate în spațiul carpatic, care au dus la descoperirea a numeroase așezări din epoci foarte îndepărtate, au scos la iveală, printre alte obiecte, rachete de călcat zăpada sau schiuri.

În lucrarea Urme de schi peste veacuri, Gh. Epuran citează articolul Bocancii de zăpadă în România și în Europa de Sud, publicat în “Paskider” în anul 1938, de suedezul Zettersen, în care acesta menționează că păstorii din zona Satu Mare foloseau pentru deplasarea lor pe zăpadă niște rachete, rotunde, cu plase în interior.

Existența în muzee a unor exponate ca patine din os, rachete cu plasă și schiuri cu legături adaptate opincilor, atestă multiseculara folosire a diferitelor procedee de deplasare pe gheață și pe zăpadă a strămoșilor noștri.

Evoluția schiului ca sport în România este stâns legată de evoluția ideii de turism organizat. La sfârșitul secolului al XIX-lea apar primele societăți și asociații de turism. În 1880 “Societatea Carpatină Ardeleană”, în 1893 “Societatea Carpatină Sinaia”, 1903 “Societatea turiștilor în România”, asociații care promovau pe lângă turism și sporturile de iarnă.

În anul 1905 se înființează “Societatea de Schi Brașovean” aparținând locuitorilor de naționalitate germană (“Kronstadter Ski Vereinigung” – KSV). Activitatea

acestei societăți este deosebită: se construiește prima cabană din Poiana Postăvarului (în 1907); se apelează, în același an, la vestitul Mathias Zadarski pentru instruirea schiorilor și se organizează, în 1909, primul concurs de schi la noi. În 1912 KSV organizează cel de-al doilea curs de instruire pentru schiorii de naționalitate germană, având ca instructor o altă personalitate a timpului, Carl J. Luther din München. La curs participă 127 de schiori, în metodica de predare fiind inclusă și folosirea a două bețe de schi scurte.

Primul Concurs Național de Schi a fost organizat în 1912 la Sinaia, la care participă 10 concurenți. Întrecerea consta într-o cursă de coborâre pe un traseu de 2 km.

Din iarna anului 1916 concursurile de schi de la Sinaia capătă mai multă independență organizatorică, desfășurându-se separat de întrecerile de bob și sanie. Un eveniment important este apariția pe pârtii a militarilor grăniceri și vânători de munte. Ei deprind schiul în armată, în mod organizat, cu instructori, iar la terminarea stagiului devin adevărați promotori ai schiului în localitățile natale.

Constituirea în 1924 a “Comisiei Centrale de Schi”, detașată de “Comisia Sporturilor de Iarnă” are darul de a face ordine în activitatea competițională, elaborând

regulamentele concursurilor de schi după cele internaționale.

Ca o replică la concursuri asemănătoare cu schi fond de astăzi, sau mai mult de schi de tură, începând din toamna anului 1925 se organizează “Crosul în Munți” pe o distanță de 50 km, probă de o duritate excesivă, la care participau tinerii din Sinaia, Poiana Țapului și Bușteni.

1931 sa înființat Federația Română de Schi (1931), eveniment hotărâtor în viața

acestui sport. Au loc concursuri de schi pentru toate categoriile de schiori.

Începând cu anul postbelic 1944, ca urmare a transformărilor prin care trecea țara, schiul devine un sport popular. Primul impuls spre popularizare este dat de Organizația Sportului Popular (OSP) care, sprijinită de Comisiile județene, preia toate sarcinile organizatorice.

Perioada 1951-1960 debutează cu organizarea Universiadei de Iarnă(1951) la Poiana Brașov. După ample amenajări și construcții (pârtia de coborâre de

la Valea Lupului, pista de bob, trambulina de 90 m ș.a.), stațiunea Poiana Brașov devine cea mai importantă bază pentru practicarea sporturilor de iarnă, aptă să găzduiască competiții de mare amploare.

Perioada 1961-1975 poate fi considerată cea mai fructuoasă pentru schiul românesc. Sporește baza materială a schiului: la Reghin se fabrică schiuri, se amenajează pârtii noi, poligoane pentru biatlon, se construiesc mijloace mecanice moderne de urcare (telecabine, telescaune, telelifturi) în multe stațiuni montane. Sunt invitați specialiști străini pentru o mai bună informare a tehnicienilor noștri.

Excursii pe schiuri în zonele muntoase au fost prezente de la apariția primelor asociații și societăți de turism.

Schiul extrem a apărut în mijlocul anilor 80´, în munții înalți al țării. Câțiva schiori talentați și-au încercat limitele coborând pante foarte abrupte (45-60 °) și culoare dificile. În acele vremuri schiul s-a transportat pe rucsac, bețele s-au folosit pentru siguranța urcării.

Primele echipamente de schi de tură au apărut în anii 90´ la noi în țară.

Primul concurs de schi de tură a fost organizată în 1993. Mulți concurenți au mers cu echipament improvizați, puțini au avut echipament specfic.

Din 1995 toți sportivii au evoluat cu echipament corespunzător, s-a folosit legături Silvrettta 404 (2250gr.) și Diamir (1800gr.), bocanci Koflach cu șiret și cu clape. Legătura ușoară Dynafit (650 gr.) a apărut în 1997, cei care au folosit aceste legături au avut avantaj față de cei care foloseau legături mai sus menționate.

În fiecare an s-a organizat Campionatul Național constând în mai multe etape, majoritatea în Munții Făgăraș, Mt-ii. Bucegi, Mt-ii. Retezat, Mt-ii. Rodnei.

La primele concursuri au fost amenajate trasee foarte lungi de anduranță, 10-12 ore.

În anii 2000-2003 a fost o înflorire în schiul de tură competițional și amator. Concursurile au fost organizate de Clubul Sportiv Aplicativ Militar (CSAM-Bucegi), Dinamo Brașov, Clubul Aquila Odorheiu-Secuiesc.

În 2004 ianuarie s-a întâmplat un accident tragic în Valea Morarului din munții Bucegi. Cinci participanți la Campionatul Național de Schi-alpinism organizat de CSAM Bucegi au murit îngropați de o avalanșă chiar în timpul concursului. Acest eveniment a oprit o perioadă de doi ani schiul de tură competițional.

Pionierii schi alpinismului în țară au fost: Clinciu Lucian, Marc Daniel, Jinga Nicușor, Plumbotă Nicușor, Adam Arpad, Nae Olteanu, Mike Csaba, Buzási Zoltán, Török János și alții.

În 2005 au fost organizate două Ture Memoriale la Vlădeasa și Mădăraș Harghita.

În 2006 s-a reînceput organizarea schiului competițional, primele concursuri au fost Memorialul Buzási Zoltán organizat la Vlădeasa și Memorialul Mike Csaba la Harghita-Mădăraș.

Schiul de tură în ultimii ani a devenit un sport tot mai populară în România, practicat de foarte mulți amatori care explică și creșterea în număr a concursurilor de schi de tură. În 2013 au fost organizate concursuri aproape în fiecare regiune a țării Cupa Muntele Mare (ediția a VII-a), Cupa Memorială Dorin Jercan si Cosmin Conuț (ediția V-a) la Zărnești, Retezat Open Race ( ediția a II-a), Semenic Vertical Race ( ediția a II-a), Bucegi Winter Race ( ediția a III-a), Postăvaru Night ( ediția a VII-a), Memorial Mike Csaba ( ediția a VIII-a) la Harghita Mădăraș, Cupa Căliman( ediția a I-a), Cupa Memorială Buzasi Zoltan la Bâlea Lac ( ediția a VIII-a).

Manea Silviu/Rares

Locul schiului de tură între activități motrice pe perioada iernii în zonele muntoase

Preocuparea tot mai curentă pentru un stil de viață sănătos reprezintă unul dintre avaturile pozitive ale globalizării. Această preocupare o datorăm percepției potrivit căreia cei care trăiesc activ și iau parte la activitățile de sport și turism, își înbunătățesc astfel sănătatea (atât pe cea mentală, cât și pe cea fizică), promovează noi contacte sociale și pot întârzia pe cale de consecință declinul funcțional, având alte șanse și speranțe de la viață.

Dintre toate formele de turism, turismul montan răspunde cel mai bine necesității omului modern de recreere și refacere a resurselor fizice si psihice, epuizate de activiatea cotidiană.

Schiul de tură poate fi considerată o formă a turismului montan de iarnă având parte între activitățile de turism activ.

Turismul activ are ca principii de bază: înalta calitate, atitudinea responsabilă și un management durabil care face că activitatea să fie compatibilă cu acel context în care este desfășurată . Acest concept este opus celui de turism “pasiv”, reprezentat de turismul în masă și alte practici considerate a afecta mediul și comunitatea locală. Interconectat cu ecoturismul,turismul ecologic și turismul de aventură, turismul activ adaugă interese de cunoașterea cadrului natural și interese culturale. Acest tip de turism necesită o implicare activă atât la nivel fizic, cât și emoțional. Turiștii trebuie să interacționeze cu mediul și cultura locului, să învețe de la ele și să le respecte.

Echipamente necesare practicări

turismului montan de agrement si sportiv,

sunt în general foarte scumpe și cotistitoare.

Modele de amenajare a stațiunilor montane din Europa

Țările în care s-au dezvoltat domenii schiabile au avut o evoluție ascendentă în cea ce privește amenajarea lor,în funcție de experiența și condițiile specifice zonei respective(relief,climă,peisaj,zăpadă,acces,condiții economice, sociale și culturale).

Franța este una din țările care au trasat direcția modelelor domeniilor schiabile. Aici, prin anii 1920 a apărut schiul modern ,așa cum se practică azi. Tot aici au apărut cele patru modele de așa zise „generații de stațiuni”și s-a desfășurat prima competiție internațională de schi în 1924, la care au participat 16 națiuni.

Austria

La început , stațiunile au fost create după modelul francez (Innsbruck ,Badgastein, Kitzbühel, San Anton), ca apoi să se treacă la o concepție proprie ce a fost implementată în special în Tirol. Austriecii pun în centrul proiectului omul de la munte , cel care locuiește în acea zonă fiind direct interesat pentru dezvoltarea acesteia.

Elveția

Această țară este preponderent montană, condițiile naturale fiind exploatate la maxim pentru sporturile de iarnă și nu numai. Este recunoscută la nivel mondial în ceea ce privește dotarea pentru sporturile de iarnă și pentru numărul mare de schiori.

Italia , este clasată pe primele locuri pe plan mondial ca număr de turiști ce accesează domeniile acesteia.

În Germania, schiul este extrem de popular, fiind intens practicat.

pag. 24Schiul fond: Este pentru voi?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„LANGLÄUFER LEBEN LÄNGER“ — „fondiștii trăiesc mai mult“. Această zicală germană foarte populară scoate în evidență importanța pe care mulți o acordă sportului de iarnă schi fond. Într-adevăr, iarna, în numeroase țări unde ninge din abundență, câmpurile sunt deseori brăzdate de urme făcute de schiuri. În unele țări, între orașe și sate există adesea trasee marcate, iar multe dintre ele sunt iluminate artificial, astfel că schiorii le pot folosi pentru a merge la serviciu și a se întoarce acasă.

Practicat de relativ puțini oameni înainte de anii ’60, schiul fond s-a răspândit în ultimii ani în multe locuri din lume. Unii au estimat că numai în America de Nord este practicat de circa patru milioane de oameni. De ce îl consideră unii atât de atrăgător și de fascinant? Datorită costului mic și simplității lui. Spre deosebire de schiul alpin, sau în pantă, care este mai cunoscut, unele aspecte ale schiului fond sunt cât se poate de simple. Schiorii alpini au nevoie de echipamente speciale costisitoare. Ei trebuie să meargă pe munți sau pe dealuri special amenajate, să cumpere, probabil, bilete scumpe și să aștepte la cozi lungi ca să urce cu teleschiul. Schiatul în pantă pretinde, de asemenea, să fii un bun atlet, calitate pe care mulți începători nu o au. În schimb, schiul fond poate fi practicat de aproape oricine, indiferent de vârstă. Nu e nevoie decât de un strat proaspăt de zăpadă de câțiva centimetri, de câteva lecții de schi, de schiuri relativ ieftine, de bocanci și de bețe.

Schiul fond poate fi o experiență plăcută. Schiorul poate să meargă practic pe oriunde dorește — pe câmpuri și pe pajiști, pe lacuri înghețate și pe cursuri de apă acoperite cu gheață, prin păduri liniștite și prin văi cufundate în zăpadă. Schiul fond îl poate îndemna pe schior pag. 25să mediteze, dându-i posibilitatea de a-și deschide inima în fața Creatorului nostru și de a-i aduce mulțumiri pentru minunățiile vieții. Iarna dă un farmec deosebit creației lui Iehova Dumnezeu. Pătura strălucitoare de zăpadă cufundă în tăcere întregul peisaj. Pământul pare proaspăt și curat, ca și cum ar aștepta să fie explorat. Alunecând ușor printr-o pădure, printre copacii acoperiți de promoroacă, schiorul poate găsi pacea inimii și a minții. Vacarmul lumii mecanizate rămâne departe, iar, în scurt timp, nu se mai aude decât fâșâitul schiurilor pe zăpadă.

Pentru familiile sau prietenii care practică acest sport, faptul de a merge împreună la schi este un mod prin care își întăresc relațiile, devenind mai uniți. Azi, în țările nordice unele familii călătoresc 20 sau 30 de kilometri cu trenul, după care se întorc acasă schiind.

Originile schiului fond

Contrar părerii unora, schiul fond nu este o invenție recentă. În 1927, pe insula norvegiană Rødøya s-au găsit niște sculpturi în piatră datând de mii de ani. Una dintre picturi înfățișează un vânător care, după cât se pare, poartă o mască în formă de cap de iepure și merge pe niște schiuri foarte lungi. Mai recent, într-o turbărie din Scandinavia, muncitorii au descoperit sute de schiuri antice, aflate într-o stare foarte bună. În timpurile străvechi, pentru nordici, schiatul era o modalitate de deplasare indispensabilă în iernile lungi în care ningea abundent, făcând parte din modul lor de viață. Astfel, ei chiar se închinau și îi aduceau onoare unei zeități a schiorilor. În prezent, numele multor orașe și sate norvegiene și suedeze reflectă întrucâtva aceste credințe păgâne apuse. Chiar denumirea „Scandinavia“ face aluzie, după cât se pare, la zeița schiorilor, Skade.

pag. 26Deși schiatul face parte de secole din viața nordicilor, practicarea lui pe scară largă ca sport internațional a trebuit să aștepte până în secolul al XIX-lea. Prin această perioadă, norvegienii au îmbunătățit schiurile tradiționale, modificându-le forma și îngustându-le. De asemenea, au creat un sistem de curele pentru prinderea călcâiului și a vârfului piciorului, sistem care stă la baza dispozitivelor de fixare moderne. După puțin timp, ei au început să organizeze numeroase competiții în Telemark, o zonă montană din partea central-sudică a Norvegiei. Se crede că primul concurs de schi fond cronometrat care a fost consemnat s-a ținut aici, câștigătorul parcurgând cei 5 kilometri în circa 30 de minute. Deși la puțin timp după aceea întrecerile de schi fond au început să se practice pe scară largă în țările nordice, în celelalte părți ale lumii schiul fond a fost introdus de un alt eveniment.

În 1888, exploratorul norvegian Fridtjof Nansen a condus o expediție pe schiuri de-a lungul Groenlandei. Ulterior, el a scris o carte despre experiența sa, carte care în 1891 a fost tradusă în engleză, franceză și germană. Descriind călătoria sa extenuantă prin pustiul peisaj arctic, cartea a stârnit imaginația cititorilor săi victorieni și a dat naștere conceptului romantic de cucerire a naturii sălbatice. În același an a fost înființat primul club european de schi, numit Todtnau.

În anii ’60 au fost organizate tururi familiale cu schiurile, tururi care au ajuns să fie practicate pe scară largă. Au început să apară centre specializate în schi fond. Remarcând toate aceste tendințe, fabricanții au creat noi echipamente sofisticate. Lumea modei a început să-și spună și ea cuvântul, dând astfel schiului fond multă eleganță. Ca urmare a cererii tot mai mari de locuri pentru schiat, numeroase primării s-au străduit să amenajeze orice teren disponibil, inclusiv terenurile de golf și parcurile.

Foloase de ordin fizic

Schiul fond este considerat drept unul dintre cele mai sigure sporturi practicate pe scară largă. Deși în urma căzăturilor pot apărea entorse minore, leziunile corporale grave sunt rare și, de obicei, apar numai atunci când schiorul de fond se aventurează pe terenuri abrupte și în zone montane izolate.

Întrucât mișcările implicate în schi fond sunt line și ritmice, articulațiile și mușchii nu sunt suprasolicitați sau supuși unor șocuri pag. 27periculoase. Medicii sportivi prescriu deseori schiul fond ca terapie pentru cei cu probleme cauzate de jogging sau ciclism. Este una dintre puținele activități care antrenează toate grupele importante de mușchi ale corpului, schiorul beneficiind astfel de un exercițiu fizic complet. De asemenea, acest sport are efecte benefice și asupra inimii și a plămânilor, în cazul schiorilor activi tensiunea și pulsul fiind mai scăzute decât la persoanele sedentare. Schiorii de fond sunt astfel considerați unii dintre cei mai buni atleți din lume.

Datorită riscurilor reduse de rănire, precum și datorită mișcărilor dinamice și lipsite de dificultate, schiul fond este, totodată, o activitate ideală pentru persoanele în vârstă. În multe țări nordice e ceva obișnuit să vezi persoane în vârstă mergând la schi.

La schi te încălzești foarte mult, astfel că te poți simți foarte bine chiar dacă afară e destul de frig. De regulă, în zilele cele mai geroase, participanții la concursurile de schi vin îmbrăcați cu un costum de schi nematlasat, adesea fără mănuși. Totuși, neprofesioniștii trebuie să aibă multă grijă să-și protejeze extremitățile împotriva frigului. Cei pasionați de acest sport care știu ce-i așteaptă afară își pun pe ei mai multe rânduri de haine, începând cu o haină de lână sau sintetică și terminând cu o haină de ploaie, care să-i ferească și de vânt. Astfel, pentru a se simți confortabil, ei nu trebuie decât să-și scoată sau să-și pună o haină pe ei. Părinții prevăzători trebuie să se asigure că micuții lor sunt bine îmbrăcați, întrucât organismul copiilor se răcește mult mai repede decât al adulților. Deoarece epiderma lor pierde căldura foarte repede, ei sunt predispuși la degerături.

Dați mai mult farmec activităților voastre de iarnă

„Dacă poți să mergi, poți și să schiezi“ este o expresie des întâlnită printre schiorii de fond, deoarece mișcările efectuate în acest sport au o foarte strânsă legătură cu mersul pe jos. Deși această afirmație este adevărată într-o anumită măsură, cei mai mulți dintre noi ar avea mult de câștigat după o lecție sau două cu un profesor calificat. Centrele de schi oferă lecții particulare sau în grup și, într-o perioadă scurtă, începătorul poate învăța mișcările de bază ale schiului fond, de exemplu, cum să schiezi pe un teren drept, cum să urci, cum să cobori și, bineînțeles, cum să te oprești! Odată explicate aceste tehnici, cei mai mulți sunt pregătiți să iasă și să schieze.

„Nimic altceva nu întărește atât de bine mușchii și nu face corpul atât de puternic și de elastic“, a spus Fridtjof Nansen în 1890 cu privire la schiul fond. S-ar putea să vă placă și vouă acest sport. Ați putea da mai mult farmec activităților voastre de iarnă.

MASIVUL VLĂDEASA CA ZONĂ PENTRU PRACTICAREA SCHIULUI DE TURĂ

2.2.1. Încadrarea geografică

Masivul Vlădeasa face parte din componenta înaltă, central-nordică a Munților Apuseni, cu altitudini maxime de peste 1800 m, alături de Bihor și Gilău–Muntele Mare.

Este unitatea nordică delimitată la est și vest de afluenții Crișului Repede, Săcuieu și Iada, la nord de valea Crișului Repede și Depresiunea Huedin, iar la sud de cursul superior al Someșului Cald și masivul Bihor.

2.2.2. Potențial turistic-peisagistic

Masivul Vlădeasa cu altitudine maximă de 1836 m se prezintă în formă de potcoavă. Înfățișarea masivului se datorează alcătuirii geologice, dar și tectonicii. Predomină rocile vulcanice, șisturile cristaline, peste care sau depus roci sedimentare, calcare, conglomerate și gresii cretacice predominante în partea de sud-est a Vlădesei. Rezultatul peisagistic este o varietate și monumentalitate semnificativă mai ales pe versantul vestic al cursului superior al văii Săcuieu și pe cel nordic de la obârșia Someșului Cald, mai ales afluenții acestora, Valea Stanciului, respectiv Valea Firii.

Petrografia variată a determinat individualizarea unei palete largi de forme de relief. În cadrul acestuia se detașează interfluviile masive, continuate cu suprafețele de nivelare mărginite de versanți abrupți, grohotișuri și chiar mici circuri glacio-nivale.

În lungul râurilor principale, dar și pe afluenți ai acestora, există frecvente ruperi de pantă cu cascade, căderi de apă spectaculoase de zeci de metri precum cascada Iadolina, Săritoarea Ieduțului, pe Iada, sau mai ales Cascada Răchițele, pe Valea Seacă. Sectoarele de lărgire urmate de îngustări au permis amplasarea barajelor de pe Iada și Drăgan, cu formarea lacurilor de acumulare care au schimbat, în mod esențial, peisajul montan al Vlădesei.

Culmea principală estică a masivului Vlădeasa, marcată în partea centrală de o largă înșeuare, între Drăgan și Săcuieu, unde s-a dezvoltat una din așezările rurale risipite tipice pentru această zonă, Rogojelu, crește în altitudine spre sud pe fondul unei litologii variate. Se remarcă profilul său asimetric, abrupt cu trene de grohotișuri, către Valea Drăganului și pantele prelungi, cu sectoare abrupte dar și domoale, spre est. La 1600-

1800 m este zona tipic al peisajul montan cu goluri alpine, jnepeniș și contrastele morfologice, cu stâncării și abrupturi. Tot acest trend crescător altitudinal culminând cu vârful Vlădeasa, la 1836 m. Axa centrală a munților Vlădeasa este determinată de Valea Drăganului, care prezintă sectoare de îngustare, de tip defileu cu lungimi de 2-3 km, cu versanți abrupți săpați în rocile eruptive vechi și rocile metamorfice. Pe afluentul acestuia, Moara Dracului la o ruptură de pantă în talveg se găsește cascada cu același nume, cu două trepte și cu o cădere, de 20 m, de la 1350 m altitudine.

Din punct de vedere atractiv-peisagistic se remarcă la sud de acesta masivul Pietrele Albe format din calcare cu pereți abrupți, culminând cu Piatra Grăitoare. În partea sud-estică se impune relieful calcaros-carstic din bazinul Văii Stanciului (sau Valea Seaca), deosebit de spectaculos și variat ca și forme de manifestare în peisaj, legat de cele două benzi de calcare orientate nord-sud având o extensiune de peste 8 km2.

Carstul din această zonă se caracterizează prin slaba extensiune a formelor de suprafață, iar în contrast de dezvoltarea puternică a endocarstului, cu un număr de 52 de cavități subterane. Sub aspect peisagistic se impun în primul rând Cheile Văii Stanciului, lungi de 350 m, urmând în aval unor succesiuni de sectoare de cursuri subterane având la suprafață ponoare-sectoare de vale seacă, sau sohodoale, precum culoarul Văii Lespezi, cu trepte de relief, abrupturi laterale în calcare și ponoare, cel al Văii Botii, sub Pietrele Albe, sau cele din Valea Seacă.

Peșterile și avenele reprezentate de 52 cavități subterane, din care 38 peșteri și 14 avene totalizează peste 7400 m de galerii cu diferențe medii de nivel ceea ce face a Valea Stanciului să fie cel mai endocarstificat areal geografic calcaros din România. Peștera Vârfurașul, de pe versantul stâng al Văii Seci la o altitudine destul de ridicată, 1236 m, este cea mai reprezentativă componentă a endocarstului din bazinul Văii Stanciului, desfășurată pe o lungime de peste 4500 m și o denivelare de peste 40 m.

O componentă morfohidrografică cu maxim impact peisagistic, deci și turistic îl reprezintă cascadele. Cea mai reprezentativă din Munții Vlădeasa este Cascada Răchițele, pe Valea Stanciului determinată de prezența calcarelor și a peretelui abrupt din talveg,. care face ca valea să fie suspendată în amonte. Peretele abrupt al cascadei se desfășoară în două trepte cu o amplitudine de peste 30 m. La baza cascadei datorită acțiunii de eroziune a apelor în cădere s-a format o bulboană (marmită de fund), adâncă și largă. Mai poartă numele și de „Vălul Miresei”. Iarna apa în cădere îngheață, realizându-se un canal interior în gheață pentru scurgerea apei, iar suprafața verticală fiind ideală pentru cățăratul pe gheață.

2.2.3. Potențialul turistic climatic și bioclimatic

Factorul climatic este caracterizat prin componente și caracteristici specifice climatului temperat continental cu influențe vestice-oceanice nuanțat și detaliat microclimatic de etajarea pe verticală, și de poziția nord-sud a Munților Vlădeasa care acționează ca un adevărat baraj orografic, în fața maselor de aer cu circulație predominantă vest-nord și vest, către est.

Climatul acționează direct asupra organismului uman și asupra activităților turistice, în sensul că poate favoriza sau inhiba activitățile de cură climatică, organizarea de drumeții montane, sau de amenajare și dezvoltare a domeniilor schiabile. La acest tip de determinare concură toate componentele climatice, cu deosebire factorul termic a căror medii anuale oscilează între 1o C la Vlădeasa la 1800 m altitudine și 8o C în Depresiunea Huedin cu minimele, la Vlădeasa de -7,3o C în ianuarie și maxima de 9,6o C în luna august, cu o durată mare de strălucire a soarelui care totalizează 256 zile la Vlădeasa, cu maximul de 28 zile în aceeași lună, august, cu umezeală relativă mare de 86%, oscilând lunar între limite reduse, cu precipitații ridicate totalizând peste 1100 mm anual la Vlădeasa, înainte de instalarea cu efectele cunoscute a încălzirii generale globale a climei și în care precipitațiile solide, sub formă de zăpadă cu grosime medie de 60-70 cm durează din octombrie până în aprilie, în jur de 200 zile, diferențiat în funcție de expunerea versanților.

Cumulul acțiunii simultane a acestor factori asupra organismului uman, mai ales a componentelor termică, hidrică-umezeala și dinamică vântul conduce la realizarea unor efecte cu impact fiziologic asupra organismului uman. Aceleași trei componente climatice se implică la producerea stresului bioclimatic cu cele două componente de impact asupra țesutului epitelial-stresul cutanat și asupra sistemului respirator-stresul pulmonar. Valorile acestuia cresc cu altitudinea determinând reacții de răspuns și adaptare a organismului, care prin termogeneză, la temperaturi scăzute și termoliză la încălzire conduc la călirea organismului, prin cura activă în mediul deschis. Indicele climato-turistic ia în calcul și durata de strălucire a soarelui și durata precipitațiilor și permite estimarea duratei și intervalelor optime, sub aspect climatic, de desfășurare a activităților turistice. Indicele climatoturistic înregistrează scăderi ale valorii cu creșterea în altitudine, în regiunile montane, intervalul de favorabilitate reducându-se la cel mult

patru luni,120 zile, din iunie în septembrie. Sezonul rece este însă compensat prin desfășurarea turismului activ pentru sporturi de iarnă legat de instalarea stratului de zăpadă favorabil prin durată, grosime, stabilitate și consistență.

– Aeroionizarea prin prezența particulelor atomice și subatomice, sub formă de ioni negativi și pozitivi și a aerosolilor din atmosferă are un efect concret asupra organismului uman. La acestea se adaugă radiația solară cu componentele radiația luminoasă și cea ultravioletă-UV- cu rol pozitiv în asimilarea vitaminei D și a asimilării calciului în sistemul osos. Legat de toate aceste componente, climatoterapia, se constituie ca un mijloc terapeutic prin care se menține sau se ameliorează starea de sănătate a organismului uman prin stimularea, în mediu climatic montan, a funcțiilor sistemului neuroendocrin- vegetativ și, de asemenea, pentru diminuarea sindromului de

domesticație indus de exagerata protecție a organismului față de efectul firesc al mediului extern organismului. Expunerea și mișcarea în condițiile specifice mediului montan contribuie la readaptarea organismului și călirea acestuia și sub influența scăderea presiunii atmosferice și a oxigenului din atmosferă odată cu creșterea altitudinii, determinând creșterea capacității pulmonare, stimularea producerii de globule roții și atenuarea anemiei.

– Bioclimatul montan este tonic, stimulent cu efect solicitant determinând aclimatizarea organismului. Pe lângă factorii climatici amintiți se constată, la peste 1000 m altitudine lipsa populanților, atât datorită dinamicii atmosferei, dar și ca urmare a acțiunii bactericide și chimice a radiațiilor ultraviolete. Cura de munte este indicată într-o paletă largă de afecțiuni. Până la 1000 m bioclimatul montan se recomandă celor cu deficiențe de aclimatizare ale sistemului cardiovascular cât și a celui respirator. La peste 1000 m se impun efectele cumulative ale presiunii atmosferice în scădere, de asemenea a oxigenului în timp ce se manifestă abundența radiației solare ultraviolete. Cura de munte, ca urmare și a capacității mari de răcire a aerului, cu creșterea altitudinii este o cură de răcire recomandată persoanelor sănătoase cu receptivitate termică, asupra cărora își face efectul expunerea la aer și soare dependentă însă ca durată de starea confortului termic.

În cazul munților mijlocii, sub 2000 m, cum este cazul Munților Vlădeasa, climatul este mai puțin aspru decât cel al munților înalți. Acesta se menține totuși rece și destul de umed, cu nebulozitate destul de pronunțată, cu perioade destul de mari de însorire ca urmare a duratei proporționale de strălucire a soarelui. Circulația atmosferică este activă și canalizată. Iernile sunt frumoase, însorite, cu strat consistent și persistent de zăpadă. Verile sunt răcoroase, cu ploi abundente alternând cu perioade cu timp frumos. Sub aspect bioclimatic sunt interesante și anotimpurile de tranziție, primăverile fiind, în general reci și ploioase, iar iernile relativ stabile și moderate termic, din care cauză luna septembrie este considerată foarte propice drumețiilor montane. În lungul văilor principale, și în arealul depresionar și de colune din partea nordică, microclimatul se nuanțează, prin manifestarea verilor mai călduroase, cu radiație solară și dinamică atmosferică mai reduse, iar condițiile de adăpost imprimă bioclimatului acestor forme de relief un caracter ușor relaxant pentru caracteristica principală, de tonic stimulent de munte.

Sub aspect bioclimatic confortul termic se manifestă și înregistrează ca indicator sub 1500-1400 m, dar pe versanții cu expoziție sudică și însoriți este prezent chiar la peste 1500m. Sub aspectul ionizării, prezența acestora, mai ales a ionilor negativi crește valoarea terapeutică a zonei. Masivul Vlădeasa se situează în limitele bioclimatului stimulent de munte, cu indicații largi de efectuare a climatoterapiei. Totuși, caracterul solicitant al bioclimatului crește cu altitudinea. Cura-aeroterapia, se poate asocia în acest etaj bioclimatic cu călirea și antrenarea organismului, iar paleta de afecțiuni tratabile este foarte largă, de la anemii, nevroze, convalescențe la afecțiuni endocrine sau pulmonare ușor evolutive.

2.2.4. Potențialul turistic biogeografic

Cele două componente ale învelișului biotic și anume cea fitogeografică – vegetația și cea zoogeografică – fauna sunt strâns legate pe de o parte prin etajare în altitudine determinată de relief și modificările climatice induse de acesta și cu legătura organică în sensul determinismului impus faunei de către învelișul vegetal, mai ales de către pădure care asigură adăpost și hrană.

Învelișul vegetal se remarcă, în regiunea montană prin diversitate, sub aspectul asocierii speciilor. În cadrul acestuia predominantă este pădurea, cel mai complex ecosistem natural cu extensiune spațială și altitudinală maximă de la bază, le peste

1600 m. Are dezvoltare verticală subaeriană diferită, în funcție de vârstă și succesiunea speciilor arboricole, se remarcă prin perenitate și fizionomie diferită determinată de componența în specii.

Pădurea este un ecosistem natural polifuncțional care determină nuanțarea climatului, frânarea proceselor erozionale, diminuarea poluării și reducerea, prin asimilare, a cantității de CO2 din atmosferă și constituie adăpost pentru o faună variată. Se diferențiază, pe verticală, în etaje forestiere, cu fizionomii diverse legate de speciile arboricole dominante, stejar, fag, conifere a căror, vârstă, fizionomie și caracteristici ale ciclurilor vegetale conduc la paletă largă de peisaje forestiere legate de ținută,

cromatică, accentuată și mai mult la contactul dintre etaje prin amestecul

de specii.

Pădurea are o funcție turistică de atractivitate, o oază de liniște lipsită de poluare sau cu poluare foarte redusă, inclusiv fonică, devine atât un factor de destindere și recreere, dar și o componentă a cadrului natural ce poate fi implicată în realizarea de

amenajări complexe pentru alte tipuri și forme de turism. Puterea sa de atracție devine direct proporțională cu componența în specii, cu vârsta arboretului, cu masivitatea, în sensul de extindere spațială. De acestea depind fizionomia, luminozitatea și nu în ultimul rând o anumită cromatică ce se succede pe anotimpuri.

Pădurea în general și cea montană în special se integrează astfel patrimoniului turistic natural național, prin categoriile de păduri de agrement și recreere, de protecție, mai ales cele amplasate în jurul centrelor urbane, a stațiunilor și chiar a cabanelor amplasate în spațiul montan.

Munții Vlădeasa se încadrează din punct de vedere geografic categoriei munților mijlocii, sub 2000 m, prezentând succesiunea celor trei etaje de vegetație forestieră și având dezvoltată, în partea superioară , la peste 1600 m, vegetația alpină, care la contactul cu pădurea de conifere prezintă un subetaj de tranziție, al tufișurilor subalpine cu specii adaptate condițiilor morfo-climatice specifice și între care are o prezență remarcabilă afinul -Vaccinium myrtillus și Vaccinium vitis-idea după care urmează până la altitudinile maxime pajiștile alpine formate dintr-o mare varietate de specii ierboase, care în intervalul mai-iulie atrage prin cromatica din perioada înfloririi, completând astfel peisajul montan remarcabil astfel prin monumentalitate, diversitate și contrast de forme dar și culoare.

Extensiunea în altitudine a așezărilor rurale mai ales cele risipite precum Rogojel, Vișagu, Răchițele, Scrind-Frăsinet, a determinat, în timp, defrișări masive pentru terenuri arabile, dar mai ales pentru pășuni și fânețe și care în raport cu pădurea au condus la materializarea a unui nou factor de atracție turistică, decurgând din dublul impact al efectului de margine, contact nemijlocit la liziera pădurii, cu spațiul deschis exterior acesteia și efectul de poiană., factori de stimulare a turismului rural și de amenajări

turistice dispersate, caracteristice acestuia.

În condiții locale caracteristice legate de substrat, mai ales cel calcaros, de microclimat, sau de condiții locale cu exces de umiditate se dezvoltă specii și asociații vegetale cu interes specific științific, constituite ca rezervații care prezintă interes și pentru turismul de cunoaștere.

Fauna mai ales cea de interes cinegetic și piscicol constituie, în condiții de control strict al organelor silvice, o componentă de polarizare pentru o categorie specifică dar implicată, pentru care prezintă interes mamifere mari erbivore – cervidele și suidele, sau carnivore-omnivoreursidele, iar din fauna piscicolă salmonidele (Salmo trutta fario), păstrăvul, sau mai rar lostrița (Salmo hucho), cu varietăți adaptate și mediului lacustru montan.

Cele mai peprezentative păsări sunt: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), fâșă de munte (Anthus spinoletta), codobatură de munte (Motacilla cinerea), alunar (Nucifraga caryocatactes), corb (Corvus corax), mierlă gulerată (Turdus torquatus), pițigoi de brădet (Parus ater) etc.

2.2.5. Potențialul turistic antropic

În arealul apartenent Munților Vlădeasa, dar și cel limitrof legat organic de aceștia, se disting factori de atracție turistică aparținând patrimoniului antropic, completând și diversificând ansamblul atractivităților turistice și mărind astfel puterea lor de polarizare.

Componente antropice de interes turistic sunt concentrate la periferia nordică a unității montane, în Culoarul Crișului Repede, în partea

estică și nord-estică. În lungul văii Săcuieu, și mai puțin pe Drăgan.

1. Vestigiile antice romane, de interes științific, mai ales, sunt prezente la periferia nordică a Munților Apuseni – Vlădeasa și sunt legate de drumul roman imperial spre Porolissum, dar și de protejarea accesului, dinspre nord a regiunii montane. În această categorie este castrul roman de la Bologa – Castrum Resculum, sediul Cohortei a II-a Hispanorum, extins și fortificat cu piatră ulterior pe timpul împăratului Marcus Aurelius.

Acesta a făcut parte din aliniamentul de fortificații romane împreună cu castrele de la Gilău și Bucium, legând Dacia Apullenssis de Dacia Porolissensis.

2. Dintre obiectivele arheologice de interes turistic, aparținînd Evului Mediu, demnă de menționat este cetatea feudală de la Bologa, amplasată într-o poziție strategică deosebită, pe un promontoriu dominând Valea Săcuieu și care a fost refăcută, la peste un secol după marea invazie mongolă din 1241, fiind atestată documentar la 1399. Este prezentă în peisaj, prin câteva părți din incinta fortificată, încă vizibile de la distanță.

3. Într-o categorie aparte se înscriu, reședințele de tip castel cum este cea de la Ciucea, care a aparținut avocatului Miklos Boncza din Huedin. La sfârșitul secolului XIX, acesta va ridica un castel aici, la insistențele nepoatei sale, fiica unei surorii a sa. Aici a petrecut copilăria  Berta Boncza, cunoscută și sub numele de Csinszka, cea care ulterior va deveni soția lui Ady Endre. După căsătoria din 1914 cu Ady Endre, domeniul le va deveni reședință în perioada 1915-1917. După moartea lui Ady Endre Boncza Berta l-a vândut domeniul lui Octavian Goga. Domeniul pe care este amplasat castelul a devenit muzeu și casă memorială dedicată poetului Octavian Goga.

4.Obiectivele religioase de interes turistic se remarcă prin vechime, stil arhitectonic, soluțiile folosite în edificare și colecțiile de obiecte de cult și cele de importanță iconografică. Astfel se remarcă bisericile foarte vechi din lemn cu arhitectură originală, cu turle înalte și ascuțite, aparținând comunităților românești ortodoxe, din Ciucea și Bucea. La acestea se adaugă edificiile din Valea Drăganului și Poieni. (Ciangă , 2006).

5. Componentele de civilizație și cultură tradițională rurală de interes turistic sunt prezente și reflectă un grad destul de ridicat de conservare și tipologia rurală variată ca spectru al activităților și modalităților de amenajare a teritoriului. Se detașează, în primul rând, așezările rurale risipite-împrăștiate, dezvoltate în altitudine și care constituie o trăsătură a Munților Apuseni, cu ocuparea unor areale din platforma inferioară a acestora tipice fiind Rogojel și Vișag dar și satele care au nuclee materializate în lungul văii cu tendință de extindere și risipire pe versanți precum Morlaca, Săcuieu, Scrind-Frăsinet, Traniș, Răchițele, toate înșirate în lungul Săcuieului și afluenților acestuia.

Legatde activitatea de creștere a animalelor sunt colibele sezoniere de altitudine

adeseori grupate, în funcție de extensiunea pășunilor și fânețelor.

Gospodăriile din vatra satelor au o anumită componență incluzând, cu poziționare diferită, casa de locuit, anexele și adăposturile pentru animale și furaje.

Activitățile tradiționale, păstoritul cu caracteristici legate de practicarea acestuia și prelucrarea tradițională a produselor din lână, lapte și carne și gastronomia legată de ultimele două, precum și prelucrarea lemnului și pietrei oferă o componentă în plus factorului antropic de atracție turistică.

Legat de toate acestea sunt manifestări de tip târguri precum cele de la Ciucea și mai ales Târgul de vară din iunie și Târgul de toamnă din octombrie, de la Negreni.

2.2.6.. Infrastructura turistică

Cuprinde ansamblul mijloacelor de cazare, balneare și de agrement,

alimentație, transport și comunicații.

Capacitățile de cazare

Capacitățile de cazare reprezintă elementul esențial al amenajărilor turistice dintr-o regiune, de care se leagă organic însă și de dezvoltarea activităților turistice.

În regiunea montană există o singură unitate și anume cabana Vlădeasa, cu 30 locuri amplasată la 1430 m, reprezentând un exemplu clasic de unitate de acest tip aparținând regiunii montane.

Toate celelalte unități de cazare se situează, în prezent, la periferia regiunii

montane, în lungul Crișului Repede, sau în localități amplasate pe afluenții acestuia, Drăgan și mai ales Săcuieu .

Capacitatea de cazare legate nemijlocit de Munții Vlădeasa dar și cea situată în zona imediată și apropiată cumulează 790 locuri aparținând, cu ponderi diferențiate la diferite categorii: hotel (3,8%), moteluri (5,7%), cabane (20,3%), camping (23%) și dominând de departe pensiunile turistice rurale (47,2%).

Categoriile clasice de cazare sunt reprezentate episodic, dispersate

teritorial și mai ales cu ponderi reduse, hotel la Huedin, moteluri-două, la

Huedin și Ciucea, cabane, înafară de cea din Vlădeasa, la Bologa, Poieni și

Valea Drăganului, camping la Valea Drăganului.

Pensiunile turistice rurale dețin în prezent aproape jumătate din capacitatea de cazare a regiunii în studiu și sunt amplasate în localități de la periferia Munților Vlădeasa, din lungul Crișului Repede și pe Săcuieu. Cele mai multe locuri de cazare având și un sistem asociativ bine dezvoltat se află la localitate Sâncraiu, urmată de Răchițele, Rogojel, Negreni, Valea Drăganului.

Infrastructura de comunicație

Sistemul de căi rutiere în Munții Vlădeasa este dominat de Drumul European E60, cu tronsonul cuprins între localitățile Bucea și Huedin. Din E60 se desprind, perpendicular pe direcția nord-sud, trei căi rutiere, în lungul celor trei afluenți din Apuseni ai Crișului Repede, toate modernizate. Astfel, dinspre est, de la Huedin se poate lua drumul asfaltat Huedin – Sâncrai – Călata – Răchițele. Dinspre nord, accesul se poate face pe văile Săcuieului, Drăganului și Iadului, iar dinspre vest, de la Beiuș spre Stâna de Vale.

Accesibilitatea cu trenul este limitată până la stațiile de cale ferată de pe valea Crișului Repede din nordul masivului, de unde se parcurg pe jos drumuri lungi, urmărind marcajele turistice.

Stațiile cele mai apropiate de masiv sunt Valea Drăganului și Bologa.

Drumurile locale neasfaltate, cu sectoare carosabile sau cu sectoare de drumuri forestiere completează în parte deficiențele de acces motorizat rutier reducând adeseori semnificativ timpii de acces spre unele obiective.

Mijloacele de transport pe cablu nu există în zonă. În 2009 în cadrul unui proiect de amenajare a pârtiei de schi de la cota 1.400 până la 1.800 au fost ridicate stâlpii pentru instalația de cabluri. De atunci în cadrul proiectului de amenajare nu au făcut nimic.

Potecile turistice marcate formează o rețea puțin densă cu trasee turistice unind, pietonal obiective de interes turistic din Vlădeasa sau făcând legătura spre sud cu masivele Bihor și Vlădeasa.

Sunt cunoscute și utilizate trasee pietonale marcate precum:

-Bologa-Valea Săcuieu-Valea Vișagului- Rogojel- cabana Vlădeasa;

– Valea Drăganului-Traniș-Vișag-Vf. Teșiturile-Cabana Vlădeasa;

-Bologa-Vișag-Piatra Bănișorului-Vf.Teșiturile-Cabana Vlădeasa;

– Gura Zârnii (de pe malul lacului de acumulare de pe valea Draganului)-Vf.Vlădeasa-Cabana Vlădeasa;

-Rogojel-Vf. Vlădeasa-Vf. Vârfurașu-vf. Buteasa-vf. Briței-vf. Măgura Vânătă-Platoul Padiș;

-Circuitul Culmii Vlădeasa incluzând ca puncte extreme ale acestuia Vf. Vlădeasa și Pietrele Albe ;

-Circuitul bazinului Răchițele cu includerea obiectivelor de pe traseu, Cascada Răchițele, de pe Valea Stanciului, Pietrele Albe, cu punct terminus Rogojel;

-Circuitul Lacul Floroiu-Vârfurașu-Vf. Vlădeasa-Lacul Floroiu.

2.2.7. Fenomene de risc turistic și dezvoltarea durabilă

Calitatea mediului, atât a celui natural, cât și a celui antropic, este esențială pentru turism.

Turismul durabil semnifică abilitatea destinației turistice de a rămâne competitivă împotriva tuturor problemelor apărute, de a atrage vizitatorii și ai fideliza ulterior, de a rămâne unică din punct de vedere cultural și a fi întrun permanent echilibru cu mediul ambiant. Acest fapt face ca ocrotirea mediului să reprezinte o condiție de primă importanță pentru desfășurarea și dezvoltarea activității turistice.

Fenomene meteorologice neobișnuite, unele dintre ele de o violență extremă, sunt semnalate tot mai des în buletinele de știri ale agențiilor de presă. Ne confruntăm cu modificări ale climei, temperatura Pământului este în creștere și suntem nevoiți să suportăm consecințele propriilor greșeli de comportament față de planeta care ne găzduiește. Turismul este una dintre cele dintâi victime ale încălzirii globale. Există pârtii de schi care au devenit impracticabile din lipsa zăpezii și există, de asemenea, riscul ca specii de plante și animale să dispară pentru totdeauna din cauza alterării ecosistemelor.

Efectele dezvoltării turismului asupra mediului, dar și efectele degradării mediului asupra activității turistice, sau aflat în dezbaterea participanților la cea dintâi Conferință Internațională asupra Schimbărilor Climatice și Turismului care a avut loc la Djerba, Tunisia, în perioada 911 aprilie 2003. Printre problemele dezbătute, a fost pus în evidență cu acest prilej faptul că încălzirea climei generează pierderi importante activității turistice. Pentru numeroase regiuni alpine, turismul din timpul sezonului rece reprezintă cea mai importantă sursă de venit, prezența zăpezii fiind atracția principală. Sunt multe exemple și din stațiunile montane românești cu pierderi importane din cauza lipsei zăpezii. Întrun articol de ziar în 2011 se scrie: „… temperaturile nu sunt suficient de scăzute pentru ca tunurile de zăpadă să fie puse în funcțiune. În ultimii 25 de ani au mai fost doar două situații similare, când sa schiat după prima decadă a lunii ianuarie…Se apropie perioada de vârf, cea a vacanței de iarnă, și Rânca este pustie. Evident că toată lumea are de pierdut, de la proprietarii de pensiuni și până la firmele care închiriază echipamente.” (16 decembrie 2011, 10:11 | Autor: Alin Ion , ziarul Adevărul, ediția online) . Un al articol de ziar din 2014 se scrie: “Lipsa zăpezii din stațiunile montane și temperaturile crescute, care fac imposibilă producerea zăpezii artificiale, au redus cu 70-80% numărul turiștilor aflați la munte în luna ianuarie față de anul trecut, producându-le hotelurilor și restaurantelor pierderi de peste un milion de euro pe zi.

„Este extrem de rău. Un dezastru“, a declarat George Copos, proprietarul a trei hoteluri și al unei firme de transport pe cablu în Poiana Brașov. El spune că și industria hotelieră, și cea de transport pe cablu suferă din cauza absenței turiștilor.” (14 ianuarie 2014, / Autor: Liviu Iancu, Ziarul Financiar, ediția tipărită)

Contribuția sectorului turistic la degradarea mediului este în fond o manifestare autodistructivă, întrucât sunt afectate însăși fundamentele pe care acesta își sprijină activitatea.

Un alt fenomen negativ, topirea ghețarilor, determină pe lângă reducerea suprafețelor pe care se pot practica sporturi de iarnă, accelerarea procesului de încălzire a climei. În consecință, din ce în ce mai mulți organizatori de activități turistice sesizează importanța conservării mediului și acționează pentru adaptarea practicilor profesionale în sensul protejării resurselor naturale și a minimizării influenței asupra ambientului. În sprijinul lor sunt așteptați să vină factorii politici, antreprenoriali și operaționali.

Cea dea doua Conferință Internațională asupra Schimbărilor climatice sa desfășurat la Davos, în Elvetia între 13 octombrie 2007. Cu acel prilej a fost subliniat încă o dată faptul că sectorul turistic participă la degradarea mediului alături de celelalte sectoare ale economiei , fiind în același timp el însuși vulnerabil la efectele acestui proces.

Turismul durabil reflectă 3 aspecte importante(Zaharia, I,2012):

a. calitate – turismul durabil prevede o experiență valoroasă pentru vizitatori, îmbunătățind în același timp calitatea vieții comunității gazdă și protejând mediul;

b. continuitate – turismul durabil asigură continuitate resurselor naturale pe care se bazează și o continuitate a culturii comunității gazdă cu experiențe satisfăcătoare pentru vizitatori;

c. echilibru – turismul durabil asigură un echilibru între nevoile industriei turistice, ale partizanilor mediului și comunității locale.

Scopurile turismului durabil sunt:

– să îmbunătățească calitatea vieții comunității gazdă

– să prevadă echitate intra și între generații

– să protejeze calitatea mediului prin menținerea diversității biologice și a sistemelor ecologice

– să asigure integritatea culturală și coeziunea socială a comunității

– să prevadă experiențe de o înaltă calitate pentru vizitatori.

MASIVUL VLĂDEASA CA ZONĂ PENTRU PRACTICAREA SCHIULUI DE TURĂ

3.1. Particularități ale precipitației atmosferice și alte condiții meterologice în perioada iernii

Particularitățile climatului crează ambianța pentru activitatea de turism, iar pentru practicarea sporturilor de iarnă zăpada constituie un element indispensabil.

În Masivul Vlădeasa precipitațiile sunt abundente, dar prezintă o mare variabilitate de la un an la altul, unii ani apărând secetoși, iar alții excedentari, cu grosime și durată ale stratului de zăpadă diferite (Povară, 2004).

În valori medii multianuale și lunare precipitațiile prezintă o distribuție și un gradient altitudinal modificate din cauze orografice și ale circulației atmosferice.

În perioada rece a anului, cantitățile de precipitații sunt înregistrate sub formă de ploaie, lapoviță sau, cel mai frecvent, ninsoare.

În intervalul XI-III, cantitățile medii de precipitații variază între 229,7 mm și 570,0 mm)(Povară, 2004)

Precipitațiile solide din sezonul rece al anului, depun un strat de zăpadă care se menține pe o perioadă lungă (octombrie-mai), într-un număr total între 100 -190 de zile/an. , Luniile cu grosimea cea mai mare a zăpezii sunt în mediu lunile ianuarie, februarie și martie( fig. ).

Lunile în care stratul de zăpadă permite practicare sporturilor de iarnă sunt în general lunile decembrie-aprilie, dar sunt ani când începe sezonul în noiembrie (ex. în 2011) și zăpada poate să țină până luna mai(ex. în 2006).

Vântul este adaptat liniilor mari ale reliefului. Circulația aerului este predominant vestică.Vânturile intense și vijeliile generează un disconfort turismului, uneori la limita riscului. În Masivul Vlădeasa au o manifestare notabilă în perimetrul crestei principale. Statistic la Stația Vlădeasa 1800 se înregistrează annual circa 25 de zile cu vijelie, cele mai multe zile în timpul iernii.(Cocean,G.,2008)

Din cauza vânturilor este afectat mult și grosimea zăpezii, din cauza transportului acestuia, fiind de obicei mai mică pe creste și mai mare în văi.

Trebuie să amintim că pe pârtia care urmează să fie amenajată la Vlădeasa cu lungimea de 1150m, în zona Cabanei Vlădeasa, prezintă terase unde din cauza vânturilor grosimea zăpezii este de multe ori foarte mică.

Datorită influenței circulației vestice umezeala aerului are valori medii de 75-85%. În zona înaltă zilele cu cer acoperit sunt mai numeroase. (Croitoru, 2002).

Lunile cu valori cele mai scăzute ale temperaturii aerului au fost înregistrate în luniile ianuarie și februarie.(fig. )

3.2. Începuturile practicării schiului de tură în Vlădeasa

3.3. Concursuri, ture memoriale de schi de tură

PROPUNERI TRASEE DE SCHI DE TURĂ ÎN MASIVUL VLĂDEASA

CONCLUZIILE LUCRĂRII

Concluzii

În condițiile în care domeniul schiabil din Carpații românești are o răspândire largă (70.000 kmp), se impune o reevaluare a acestui potențial în perspectiva unei valorificări adecvate.

Domeniile schiabile din România se află încă în faza de „pionerat”, principalul atu al stațiunilor autohtone de schi în fața concurenței străine fiind distanța. Practicarea schiului a devenit în ultima perioadă un turism de weekend ,ceea ce face ca pârtiile autohtone să devină periculoase pentru iubitorii acestui sport, datorită aglomerației .

Cei mai importanți factori climatici pentru practicarea schiatului sunt :grosimea stratului de zăpadă și durată acesteia, numărul de zile cu precipitații solide, ,temperatura aerului, nebulozitatea atmosferică, frecvența și viteza vântului, ceața și avalanșele.

Grosimea stratului de zăpadă este factorul esențial pentru a se putea practica schiul. Aceasta depinde de temperatura aerului și de cantitatea de precipitații solide din acea zonă. Datorită circulației aerului la noi în țară din direcția vestică , cantitatea de precipitații solide pe versanții vestici ai munților este mai mare față de cei orientați spre est. Din analizele climatologilor rezultă concluzia că sudul țării are din ce în ce mai mică cantitatea de precipitații, în vreme ce partea nordică este mai favorizată. Analizând din acest context amenajarea pârtiilor de schi ,se recomandă ca acestea să fie amenajate în partea nordică, pe versanții nordici și vestici ai masivelor muntoase .

În ceea ce privește temperatura aerului, este important ca aceasta să scadă sub 0ºC, pentru ca stratul de zăpadă să persiste cât mai mult timp , dar și pentru a se putea produce zăpadă artificială cu ajutorul tunurilor de zăpadă.

Analizând comparativ temperatura aerului în cele trei grupe ale Carpaților , s-a constatat că numărul de zile de îngheț este cel mai mare în Carpații Orientali și Meridionali și parțial în Carpații Occidentali, în Depresiunea Transilvaniei și Bucovina ( Ilieș,2007)La altitudini de peste 1000m ,zilele de îngheț depășesc 250 într-un an, iar la 2000m ,acestea pot ajunge la 285 de zile anual. Pentru practicarea sporturilor de iarnă temperatura aerului trebuie să fie sub 0ºC cu aproximație 200zile pe an. Cu toate acestea au fost construite câteva pârtii de schi și în zone în care zilele de îngheț la sol sunt mai puține ,pentru a ușura dorința turiștilor din apropierea unor orașe de a se deplasa cât mai aproape de acestea, pentru a schia. Astfel au fost construite pârtii de schi la Feleac (Cluj-Napoca), Hidișelul de jos(Oradea), Cozla(Piatra Neamț).

În România au fost omologate 90 de pârtii din 15 județe, dintre care cele mai multe(10) sunt la Poiana Brașov, Acestea sunt :pârtiile Telescaun, Lupului, Stadion,Sulinar,Drumul Roșu, Subteleferic ICPAT,Ruia,Bradul,Slalom și Kazel.

Urmează Sinaia unde sunt omologate la standarde naționale nouă pârtii:Carp,Drumul de Vară, Valea Dorului-Subtelescaun 2, Valea Dorului –variantă,Papagal,ValeaDorului-Subtelescaun1,Valea Soarelui, Scândurari și începători.Pe locul trei se situează Predealul cu cinci pârtii omologate :Subteleferic, Clăbucet, Cocoșul, Clăbucet variantă și Clăbucet Sosire. Urmează Azuga cu patru pârtii omologate :Cazacu Variantă,Sorica, Azuga Sud și La Stână. Azuga are patru pârtii omologate:Cazacu Variantă, Sorica, Azuga Sud și La Stână. Etc.

Teza de față „Relația climă-turism pe teritoriul României” are are la bază un volum mare de muncă, deoarece cuprinde multe date meteorologice, acest fapt impunând culegerea datelor, analiza și prelucrarea informațiilor. De asemenea am consultat o vastă bibliografie de specialitate, cu o mare importanță științifică și metodologică pentru realizarea lucrării de față. Analizarea și interpretarea datelor culese, realizarea fotografiilor în teren au presupus implicit muncă, timp și concentrare.

Scopul îl reprezintă tratarea relației climă-turism pe teritoriul României, având în vedere interacțiunea dintre cele două elemente: climă – element natural și turism – activitate economică și evidențierea unor aspecte teoretice și practice privind posibilitățile economice ale teritoriului României din punct de vedere turistic și influența condițiilor climatice asupra acestora.

Sarcinile studiului sunt determinate de atingerea scopurilor prin efectuarea unui șir de analize de date și informații (indici bioclimatici, scale ale condițiilor climatice favorabile turismului).

În primul capitol am caracterizat principalele elemente climatice ale României din perspectiva influenței lor asupra turismului. Mai întâi au fost studiați factorii genetici ai climei și anume: factorii energetici sau radiativi, factorii fizico-geografici sau suprafața activă subiacentă și factorii dinamici sau circulația generală a atmosferei și mai apoi am studiat caracteristicile climei. În acest subcapitol sunt caracterizate elementele climatice importante în desfășurarea activităților turistice și anume: temperatura aerului, umezeala aerului, nebulozitatea, durata strălucirii soarelui, precipitațiile atmosferice, presiunea atmosferică, vântul și fenomenele meteorologice. Tot aici sunt prezentate regionările bazate pe favorabilitatea pentru turism a condițiilor climatice din România în semestrul cald, în semestrul rece și anual, realizănd cele patru scale ale condițiilor climatice: Scala condițiilor climatice estivale favorizante turismului în regiunile deluroase și de câmpie, Scala condițiilor climatice anuale favorizante turismului în regiunile deluroase și de câmpie, Scala condițiilor climatice estivale favorizante turismului în regiunile muntoase, Scala condițiilor climatice hibernale favorizante turismului în regiunile muntoase.

Radiația solară este factorul climatogen principal, ce determină variații ale celorlalte elemente climatice. Radiația globală, dintre toate tipurile de radiație, constituie o componentă de bază a bilanțului radiativ caloric la suprafața terestră, influențând determinant temperatura aerului de la suprafața scoarței terestre.

Umezeala aerului reprezintă cantitatea de vapori de apă din atmosferă și este influențată de circulația maselor de aer dar și de caracteristicile locale ale suprafeței active. Umezeala relativă a aerului crește în apropierea unor bazine de apă și în păduri sau în apropierea lor, deoarece acestea sunt surse de evaporație și evapotranspirație.

Temperatura aerului este un element climatic foarte important, deoarece determină și imprimă climatului acțiune variată.

Nebulozitatea este un factor și un parametru climatic important în desfășurarea turismului. Astfel, nebulozitatea determină în mod direct durata de strălucire a soarelui, influențând în regiunea litorală cura heliomarină sau excursiile, drumețiile în zona montană. De altfel, nebulozitatea influențează regimul tuturor elementelor climatice, la rândul ei, ea fiind influențată de circulația generală a maselor de aer și de relief.

Durata strălucirii soarelui, din punct de vedere al sumelor medii anuale, înregistrează valorile cele mai mari în regiunea litorală a Mării Negre și în Delta Dunării și valorile cele mai mici pe vârfurile montane înalte și în depresiunile intramontane, datorită obstacolelor ce limitează orizontul dar și a frecvenței mai mari a ceței și a nebulozității stratiforme.

Precipitațiile atmosferice sunt o consecință imediată a nebulozității. Dacă sunt lichide reprezintă un parametru climatic restrictiv în desfășurarea activităților turistice, deoarece determină sedentarizarea turiștilor într-un loc și reprezintă un stres pe plan psihologic. În schimb, dacă sunt sub formă de zăpadă au un efect benefic asupra stării de bine a turistului, deoarece pot fi practicate diferite tipuri de sporturi de iarnă (schi, săniuș, patinaj). De altfel, zăpada și acumularea ei sub forma unui strat de zăpadă persistent mai mare de 64 de zile sunt indispensabile practicării sporturilor de iarnă.

Vântul este un parametru climatic important în desfășurarea turismului, având un efect contrastant, atât pozitiv, cât și negativ. Vânturile, prin caracterele lor dominante, origine, frcvență și intensitate, pot fi factori climatici favorabili sau nefavorabili practicării turismului. Vânturile puternice, prin frecvența și intensitatea lor , răscolesc diverse impurități pe care le împrăștie în atmosferă, duc la schimbari bruște de temperatură în mediul ambiant, răcesc organismul, provoacă tulburări interne (respirație, sistem nervos), astfel încât sunt dăunătoare sănătății. Regiunile prin care au trecut vânturile, imprimă acestora proprietățile lor caracteristice.

Particularitățile circulației generale a atmosferei de la un sezon la altul determină producerea diverselor fenomene și procese meteorologice. Astfel, pentru sezonul rece al anului sunt caracteristice fenomenele de îngheț, brumă, chiciură, polei, depuneri de gheață pe conductori aerieni, ninsoarea, viscolul, stratul de zăpadă, ceață. Pentru sezonul cald al anului sunt caracteristice fenomenele de rouă, ploile torențiale, grindină, oraje.

Partea a doua este consacrată turismului de pe teritoriul României din perspectiva influențării lui de către factorii climatici.

Elementele climatice se diferențiază în timp și în spațiu, clima fiind un factor dinamic ce poate susține sau limita activitatea turistică.

Factorii climatici reprezintă elementul cheie de atracție pentru turiștii sosiți în destinațiile montane sau de litoral și nu numai. Astfel, vremea caldă și precipitațiile reduse sunt factorii cei mai importanți pentru o destinație de vacanță de pe litoral, iar grosimea stratului de zăpadă reprezintă punctul forte al unei stațiuni montane destinată sporturilor de iarnă. În general, toate formele de activitate care au loc în aer liber sunt influențate într-o formă sau alta de elementele climatice. Pentru multe comunități locale turismul reprezintă unul dintre sectoarele economice cele mai importante, iar condițiile climatice necorespunzătoare pot afecta nivelul de dezvoltare economică și socială al respectivelor comunități.

Clima constituie o condiție de bază pentru crearea anumitor fluxuri turistice și practicarea unor forme de turism: sporturi de iarnă, prin prezența, consistența și menținerea stratului de zăpadă, cura heliomarină, climatoterapia.

RESUME

BIBLIOGRAFIE

Ciangă,N., Vescan,I., (2007). Valorificarea ofertei turistice a munților mijlocii. Studiu de caz masivul Vlădeasa. Geographia Napocensis Anul I, Nr. 1-2, pag.32-50

Cocean,G.,(2008). Fenomene de risc turistic în bazinul văii Stanciului (Masivul Vlădeasa). Geographia Napocensis Anul II, Nr.2, pag.77-84

Gaceu,O.,(2009). Climate characteristics of the fog phenomenon and its influence on the tourists activities in the Apuseni Mountains. GeoJournal of Tourism and Geosites

Year II, no. 1, vol. 3, pag. 29-34

Linc, R., Nistor,S., Turnock,D.(2011). Aspects regarding the environmental impact of Tourism activities in the apuseni natural park (Romania). Analele Universității din Oradea – Seria Geografie Year XXI, no. 2/2011 (December), pp. 340-353

Povară,R. (2004). Particularități ale precipitațiilor atmosferice în Munții Apuseni

(Masivele Bihor și Vlădeasa). Analele Universității Spiru Haret, Seria Geografie,

Nr. 7, pag.7-12.

Turcu,M.D.,Todor.R, și col.(2010). Activități motrice pe perioada iernii pentru turiștii din pensiunile montane. Lucrările simpozionului ”Valorificarea resurselor naturale și antropice ale satelor pastorale din zona montană”, Sibiu 26 noiembrie 2010, pag.133-138

Zaharia,J., Cofoș,E.(2012). Etica turismului durabil. Dezbateri social economice, nr.1/2012,

BIBLIOGRAFIE

Ciangă,N., Vescan,I., (2007). Valorificarea ofertei turistice a munților mijlocii. Studiu de caz masivul Vlădeasa. Geographia Napocensis Anul I, Nr. 1-2, pag.32-50

Cocean,G.,(2008). Fenomene de risc turistic în bazinul văii Stanciului (Masivul Vlădeasa). Geographia Napocensis Anul II, Nr.2, pag.77-84

Gaceu,O.,(2009). Climate characteristics of the fog phenomenon and its influence on the tourists activities in the Apuseni Mountains. GeoJournal of Tourism and Geosites

Year II, no. 1, vol. 3, pag. 29-34

Linc, R., Nistor,S., Turnock,D.(2011). Aspects regarding the environmental impact of Tourism activities in the apuseni natural park (Romania). Analele Universității din Oradea – Seria Geografie Year XXI, no. 2/2011 (December), pp. 340-353

Povară,R. (2004). Particularități ale precipitațiilor atmosferice în Munții Apuseni

(Masivele Bihor și Vlădeasa). Analele Universității Spiru Haret, Seria Geografie,

Nr. 7, pag.7-12.

Turcu,M.D.,Todor.R, și col.(2010). Activități motrice pe perioada iernii pentru turiștii din pensiunile montane. Lucrările simpozionului ”Valorificarea resurselor naturale și antropice ale satelor pastorale din zona montană”, Sibiu 26 noiembrie 2010, pag.133-138

Zaharia,J., Cofoș,E.(2012). Etica turismului durabil. Dezbateri social economice, nr.1/2012,