Proliferarea Armelor de Distrugere

ADM-urile constituie o amenințare asupra stabilității și securității mondiale, implicit asupra securității naționale, datorită atât potențialului lor imens de distrugere, cât și sporirii amenințătoare a tentației dobândirii acestor mijloace în situațiile în care accesul la ele se face tot mai facil.

În timp ce Războiul Rece s-a sfârșit și amenințarea cu un război nuclear global și-a pierdut importanța, lumea rămâne instabilă. Exista un număr în creștere de conflicte regionale și de angajare a mijloacelor asimetrice de către forțe nonstatale, grupări teroriste și extremiste. În ciuda eforturilor susținute în domeniul controlului armamentelor, există evidențe solide privind continua proliferare și dezvoltare a ADMCBRN și a sistemelor de întrebuințare a acestora în întreaga lume. Simultan, urbanizarea în continuă creștere și alcătuirea globală a industriei NBC (nuclear, biologic, chimic) sporește probabilitatea ca emisiile de materiale toxice rezultate din industria aferentă sa fie împraștiate în mediul înconjurător datorită neglijenței, dezastrelor naturale, acțiunii intenționate sau a distrugerilor din cadrul operațiilor militare.

Recunoscut fiind faptul că proliferarea ADM constituie o amenințare la adresa securității mondiale, statele lumii își intensifică și își extind eforturile întreprinse împotriva acestui risc la adresa umanității, prin măsuri de prevenire, sau în cazul când aceasta se produce, situația să fie redusă sub control internațional cu mijloace diplomatice. Proliferarea se produce chiar dacă sunt active norme și acorduri internaționale de neproliferare iar ADM-urile și vectorii purtători acestora pot constitui o amenințare militară directă la adresa umanității și statelor. În lume, principalii actori politici, s-au axat în principal pe acțiunile și măsurile pentru descurajarea proliferării și utilizării armelor de distrugere în masă.

Pe parcursul istoriei statele și-au dezvoltat propriul program intern sau au achiziționat ADM ca întreg sau pe părți componente, iar comunitatea internațională s-a axat pe promovarea demontării acestor programe prin restricționarea utilizării și stocării ADM.

Dar, pe măsură ce globalizarea este în continuă extindere, piesele sunt fabricate în mai multe țări și apoi transportate în alte țări pentru asamblarea de utilizare având în final o altă țară ca destinație. Statele care doresc programe de ADM ilicite au fost în măsură să valorifice această piață globală pentru a dezvolta aceste programe. Deci, acum, problema proliferării a fi combătută nu vizează numai întreaga armă nucleară, ci vizează problema pieselor care sunt expediate din mai multe state, ulterior asamblate pentru a crea o armă nucleară.

Conceptele proliferării și principiile neproliferării

Proliferarea ADM reprezintă acțiunea prin care aceste tipuri de arme este obținută de un stat sau o entitate nonguvernamentală ori este livrată într-un stat sau într-o zonă în care nu a fost prezentă, dar proliferarea este și răspândirea și dezvoltarea unor ADM-uri în afara cadrului normativ internațional definit de o suită de tratate și acorduri internaționale având drept scop limitarea dezvoltării și chiar reducerea arsenalelor de tip CBRN.

Proliferearea, deși vizează obținerea de arme de disturgere în masă, are ca obiect transferul de componente, precursori, echipamente și tehnologie, definite ca produse strategice, către țări care nu le posedă. Multe dintre aceste produse au caracter dual (au dublă utilizare), atât în aplicații civile, legitime, cât și pentru procedura de arme.

Procesul polivalent de proliferare poate fi întors înapoi fiind reversibil, tendința acțiunii de neproliferare vizând blocarea sau anularea procurării produselor strategice, procesul fiind definit ca deproliferare.

Neproliferarea cuprinde un domeniu mai larg al strategiilor politice, scopul acestor strategii țintind catre împiedicarea răspândirii ADM-urilor, vizând, în final, reducerea riscului de folosire a acestora în război sau în acțiuni teroriste. În esență, politicile de neproliferare caută să prevină sau să stopeze procesul de proliferare. În esență, neproliferarea cuprinde măsuri pasive întreprinse de un stat pentru a preveni fenomenul de proliferării (în principal măsuri normative, interne și internaționale, dar și diplomatice).

Contraproliferarea înglobează activități și platforme de contracarare a proliferării ADM și a vectorilor purtători. Potrivit Dicționarului Oxford, contraproliferarea este definită ca o “acțiune menită să împiedice o creștere sau o răspândire a posesiei de arme nucleare.”. Contraproliferarea înglobează dimensiuni active de combatere a proliferării, folosirea forței fiind ultima masură de combatere. Aceste platforme sau programe de contraproliferare cuprind, pe lângă măsurile și dimensiunile specifice având ca scop asigurarea propriei protecții, lovirea capacităților de atac cu ADM-uri și măsuri specifice de deproliferare și neproliferare.

Evoluții privind armele de distrugere în masă

Proliferarea ADM și a modalităților de răspândire ale acestora constituie un motiv de neliniște pentru umanitate. Chiar daca au fost obținute progrese binevenite în întărirea regimurilor internaționale de neproliferare, rămân, totuși, provocări majore în privința proliferării. Proliferarea ADM poate avea loc în ciuda eforturilor de prevenire a acesteia și ea poate reprezenta o amenințarea militară directă la adresa umanității și statelor. Un număr de state, din diverse regiuni, vând, achiziționează sau încearcă să achiziționeze ADM și mijloace de transport ale acestora. Alte organizații nonguvernamentale au demonstrat, de asemenea, potențialul de a produce și utiliza acest tip de arme.

În ultimul deceniu, NATO și-a redus substanțial dependența de forțele nucleare, iar cele trei țări membre ale Alianței care mențin forțe nucleare, anume, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, au operat reduceri majore ale acestor forțe. Cu toate acestea, existența de forțe nucleare puternice în afara Alianței constituie un factor semnificativ pe care Alianța trebuie să îl ia în considerare pentru menținerea securității și stabilității în zona euro-atlantică. Rusia încă mai deține un mare număr de arme nucleare de toate tipurile. China a continuat să își modernizeze forțele nucleare pe parcursul ultimului deceniu. În plus, în 1998, atât India cât și Pakistanul au efectuat teste nucleare, nesocotind grav acordurile de neproliferare nucleară și intensificând riscul unui conflict regional.

În iunie 1999, SUA și Rusia și-au reafirmat obligațiile asumate prin Tratatul privind rachetele antibalistice (ABM) de a lua în calcul posibile schimbări în situația strategică, cu implicații asupra Tratatului și posibile propuneri de creștere a viabilității sale. În continuare, Statele Unite au propus modificarea Tratatului, pentru a permite efectuarea unui sistem micșorat de apărare cu rachete.

În septembrie 2000, Statele Unite și Rusia au convenit și asupra unei Inițiative de colaborare pentru stabilitate strategică, care să servească drept bază constructivă pentru consolidarea încrederii între cei doi actori și pentru dezvoltarea unor măsuri de îmbunătățire a stabilității strategice și de contractare a ADM, a rachetelor și a tehnologiilor necesare fabricării acestora în întreaga lume.

Timp de mai mulți ani, Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) a reprezentat fundamentul acordurilor internaționale asupra neproliferării ADM și a protocolului de îndeplinire a dezarmării nucleare. Valabilitatea tratatului a fost extinsă pe o perioadă nedefinită, la Conferința de extindere și revizuire a acestuia, care a avut loc în 1995. De asemenea, s-a hotărât întărirea procesului de revizuire și adoptarea unui set de criterii și obiective în vederea promovării aplicării efective a tratatului.

La Conferința de revizuire a NPT care a avut loc la New York, între 24 aprilie și 19 mai 2000, a fost adoptat un document final exhaustiv, pe probleme de fond. Concluziile documentului certifică susținerea aderării universale la Tratat, respectarea riguroasă a prevederilor sale, întărirea garanțiilor oferite de Agenția internațională pentru energie atomică (IAEA) și adoptarea de noi măsuri pentru realizarea dezarmării nucleare. Cea mai semnificativă realizare practică a Conferinței de revizurire a constituit-o acordul asupra intrării în vigoare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare (CTBT), chiar din momentul obținerii ratificărilor necesare. Membrii Tratatului Nord-Atlantic sunt hotărîți să susțină eforturile necesare pentru primirea semnăturilor și a ratificărilor, pentru a asigura intrarea rapidă în vigoare a Tratatului. Conferința de revizuire a subliniat și importanța realizării unui tratat care să interzică producția de material fisionabil pentru armele nucleare sau alte dispozitive cu explozibil nuclear și a cerut reluarea negocierilor pe această temă în cadrul Conferinței asupra dezarmării.

Proliferarea tehnologiei rachetelor reprezintă un factor foarte important de neliniște. În 1987 s-a înființat Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR) ce reunește 34 de state care încearcă să limiteze proliferearea rechetelor și a tehnologiei acestora. Partenerii MTCR controlează exporturile pe baza unei liste comune de control, în conformitate cu o politică comună de control al exportului.

Proliferarea armelor biologice și chimice este în mare măsură recunoscută ca o problemă de securitate internațională în continuă dezvoltare, în cazul unui conflict inter-statal, cât și ca un potential format al terorismului. Folosirea armelor chimice și biologice sunt interzise prin Protocolul de la Geneva (1925). Statele ce au semnat Convenția asupra armelor biologice și cu toxine (BTWC), a intrat în vigoare în 1975, au acceptat să nu dezvolte, depoziteze sau să cumpere în scopuri ostile agenți biologici și aparatura necesară. În 1994 o Conferință specială a format un Grup ad-hoc de state participante la Convenție, care să examineze măsuri posibile de verificare și propuneri care să consolideze Convenția. Cea de a patra Conferință de revizuire, care a avut loc în 1996, a convenit asupra încheierii unui Protocol, cât mai devreme înaintea începerii celei de a V-a Conferințe de revizuire, în anul 2001. În timpul întâlnirii de la 24 mai 2000, de la Florența, miniștrii NATO și-au reafirmat susținerea acestui obiectiv.

Proliferarea tehnologiilor de vârf, a vectorilor purtători și a ADM în amenințările și confruntările militare (studiu de caz)

Plurivalența prezentă a sistemelor, ansamblurilor și structurilor de arme, dar și a posibilităților de adeverire a operațiilor militare moderne, demonstrează formatul real a contribuției inteligenței și tehnologiei militare la realizarea unui succes strategic, operativ și tactic.

Luate complet, integral, confruntările și conflictele militare din Iugoslavia (1999), Afganistan (2001-2002) și Irak (1991 și 2003), acestea fiind foarte recente, reprezintă per total valoarea hotărâtoare ale dualității inteligență – tehnologie în confruntările armate. Se manifestă ca o realitate clară, mai ales în recentele conflicte armate de mare amploare, că elementul tehnologic și informațional, a avut, are și va avea un scop hotărâtor în confruntările militare.

În era informațională, începând de la originalele exigențe operaționale, inteligența strategică și tactică, tehnică și tehnologică verifică că este capabilă să poată domina câmpul de luptă și să efectueze un autentic câmp de bătălie în sectorul tehnologic, prin sprijinirea războiului informatic la nivel la toate nivelele.

Inteligența este sprijinită de arme performante, puternic tehnologizate, și de sistemele tehnologice ultraperformante ceea ce face ca zona de conflict militar să devină îngrozitoare. Având în vedere faptul că armatele au la toate unitățile de luptă aparatură electronică și că utilizarea eficienta a tehnologiei depinde de culegerea de informații, le atribuie capacități pentru veritabile reușite, dar se poate ajunge și la dezastre. Într-o oarecare măsură decisivă poate contribui la înfrângere neutralizarea centrilor electronici esențiali ai statului: infrastructura critică de transport, comunicații, sistemului bancar etc.

Spre exemplu în iulie 1996 administrația prezidențiala Clinton a decis crearea unei structuri de detectare, prevenire și stopare a oricarui atac terorist, împotriva centrelor esentiale ale Statelor Unite și ale rețelelor de infrastructură, structură care se numește IPTF (Infrastructure Protection Task Force).

Proliferarea vectorilor purtători sau a rechetelor balistice tinde să se transforme într-o problemă majoră pentru marile puteri. În data de 4 iulie 2006, Coreea de Nord a testat racheta Taepodong-2, iar pe 9 iulie India a testat racheta Agni.

În prezent doar cinci state au rachete balistice intercontinentale (ICBM), raza de acțiune fiind de peste 5500 km. Pe lângă aceste cinci state care sunt membri permanenenți ai Consiliului de Securitate, li se alătură încă șase state ce posedă rachete balistice, raza acestora fiind de peste 1000 km; Israel, India, Pakistan, Arabia Saudită, Coreea de Nord și Iran. Proliferarea ADM, cu toate că este interzisă prin acorduri și tratate internaționale, nu s-a evitat ca alte state (Pakistan, India, Israel) să intre în “clubul nuclear”. Proliferarea rachetelor balistice intercontinentale, ICBM, nu este obiectul niciunui tratat internațional. În data de 13 decembrie 2001, SUA au denunțat acordul Washington-Moscova din vremea războiului rece, asupra restrângerii fabricarii rachetelor balistice intercontinentale de către SUA și URSS. SUA a renunțat la tratatul de interzicere a fabricare de arme antirachetă, după ce alte țări au efectuat teste cu rachete balistice cu o rază de acțiune foarte mare. Coreea de Nord a testat racheta Taepodong având raza de acțiune de 2500 km, și dezvoltă rachete similare raza fiind estimată la 4000 – 4500 km (după ultimele informații este estimată la 6700 km, iar numărul acestora fiind de aproximativ 800 de rachete balistice). Coreea de Nord continuă în prezent programul secret de înarmare nucleară în ciuda sancțiunilor impuse de ONU, iar la începutul anului 2009 a efectuat un nou test cu racheta Taepodong-2.

Proiecte asemănătoare sunt în derulare în Pakistan, Iran și Siria. Problema este că o asemenea armă poate atinge Statele Unite și că ea poate fi vândută unor țări din Orientul Mijlociu, ca Iranul. Iranul este acuzat de SUA, statele europene și Israel că intenționează să se înarmeze nuclear, după ce în august 2008 a lansat cu succes o rachetă Safir și la începutul anului 2009 a plasat pe orbită un satelit de producție proprie denumit Omid, cu ajutorul unei rachete Safir-2, ambele putând fi folosite în scopuri militare.

Politica de susținere de către Alianță a reducerii armamentelor, a dezarmării și neproliferării va continua să joace un rol semnificativ în realizarea obiectiverlor securității, care consistă în prevenirea diseminării și fabricării ADM și a vectorilor lor. Este foarte important să se respecte și consolideze acordurile internaționale asupra armamentelor și dezarmării și regimurilor multilaterale de neproliferare și control al exporturilor. Tratatul de neproliferare este mecanismul principal de neproliferare și dezarmare, iar angajamentul respectării integrale a acestuia de către toate statele care îi sunt parte rămâne esențial.

În opinia celor mai multi specialiști ai războiului, aplicarea tehnologiilor high-tech și ale unei noi doctrine în organizarea și executarea operațiilor militare, în spațiul managementului informațiilor, al senzorilor de detecție la distanță, al automatizării integrale a legăturii senzor – trăgător, al preciziei loviturilor etc. conferă fenomenului război o fizionomie nouă.

Este deja confirmată opinia că războiul se va plasa la granița inferioară a confruntării armate, dusă de dictatori și forțe paramilitare, brutal și limitat, cel mai adesea în spațiul urban. În rândul teoreticienilor războiului domnește convingerea că o nouă cultură tehnică militară va opera schimbări radicale în dialectica spațiului, timpului, distanței, vitezei și altor parametrii ai luptei.

Fizionomia conflictelor armate viitoare – limitate sau regionale – va fi influențată, pe de o parte, de implementarea de către SUA și aliații săi cei mai apropiați a unor noi capacități militare, tot mai sofisticate, ale erei tehnologiei și informației, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forțelor cu unele sisteme și concepte noi, mai avansate, în dorința de a face față superiorității a celor dintâi.

Câmpul cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare flexibilitate, robustețe și viabilitate operațională, elementele conceptului strategic “război cibernetic”(RBR-război bazat pe rețea), când informația se va transforma în factor de putere, va mări capacitatea de răspuns și precizia de angajare a forței.

Avansul tehnologic va influența hotătâtor evoluția conflictelor armate. Noile generații de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare și lovore, tehnicile și tehnologiile războiului informațional și psihologic vor fi folosite masiv în operație și luptă. SUA, de exemplu, prevăd investiții importante pentru transformarea forțelor terestre într-o viitoare forță capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI prin realizarea unui sistem de luptă multifuncțional, multimisiune, reconfigurabil, dar și a sistemului tactic de comunicații digitale, care va forma baza capabilităților forței viitorului. Pe baza noilor tehnologii, trupele vor fi restructurate, creându-se o forță modulară, joint, expediționară, relevantă și suplă.

Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de coaliție de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie și de capabilitățile de război aerian. Capabilitățile strategice nu s-au măsurat în număr de unități, arme și militari, ci în calitatea armelor, a forței în ansamblu. Lecția Golfului ține nemijlocit de tehnologie și revoluția în domeniul militar, de superioritatea tehnologică militară occidentală zdrobitoare: sistemele tehnice ce au asigurat o vizibilitate continuă, zi și noapte, avantajele sistemului C3I în scurtarea timpului de reacție, managementul bătăliei, mijloacele de lovire, ascendentul tehnic și tehnologic sub toate aspectele – tragere, informații, diseminarea acestora, arme combinate și integrate, forțe multi service, acțiuni în orice condiții de timp etc.

Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un ipmact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spațiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe și performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializați, acțiuni complxe, desfășurate pe coordonate strategice și tactice diferite de cele actuale. Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acțiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare (Exemplu: produse și tehnoplogie cu dublă utilizare), extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale și netale, a explozivilor, dar posibil și a generației a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcționată și selectivă de energie), utilizate ca armă antispațială de statele deținătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spațiul cosmic, ca și a armelor cu plasmă.

Deși utilizarea armelor nucleare este puțin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricație a acestora de către organizațiile teroriste și statele proliferante, creează riscuri grave la adresa tuturor statelor. De aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului național. Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliți și radare) sau pentru capacități specifice (comunicații, dirijare, infraroșu), duce războiul în spațiul extraatmosferic. Revenind la arma nucleară, pe bună dreptate aceasta dă frisoane omenirii, întrucât peste 20 de state posedă tehnologie nucleară, care este vândută în ascuns unor state sau actori nonstatali, de genul organizațiilor teroriste. Iar în condițiile lansării unui atac cu rachete cu câteva zeci de capete nucleare, există riscul ca posibilitatea de interceptare actuală a SUA să fie ineficientă.

Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea de detectare a obiectivelor, efectul și precizia la țintă, capacitatea de influențare a moralului, stării de spirit și comportamentului individual și colectiv al adversarului, prin creșterea posibilităților de acțiune psihologică, de manipulare a informației, culturii, tradițiilor, mentalităților, intereselor etc.

Tehnologia informației, va permite forțelor militare să lupte inteligent, mai rapid și să acționeze mai iute. Pentru majoritatea statelor, procesul de digitizare a comenzii și controlului ar putea dura câteva decenii, din cauza dimensiunii efortului financiar și a dificultăților întâlnite în trensferul de tehnologie militară avansată.

Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, cae introduc a patra dimensiune în spațiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din domeniul militar sunt perfecționări tehnologice ale științelor naturii (cibernetică, fizica modernă, chimia, matematica etc.), specialiștii străii constatând că circa 400 de tehnologii au dublă utilizare, în domeniile civil și militar. În prezent, mai ales în sfera aero-spațială, capacitatea tehnologică civilă revoluționează tehnologia militară.

Criteriul de promovare a schmibărilor în tehnică va cuprinde: eficacitatea, performanțele militare, operaționale, manevrabilitatea, dar și simplitatea, robustețea și capacitatea de protecție și de a încorpora noua tehnologie, pentru că aceasta din urmă înseamnă ascendent moral și tehnic, standarde înalte, superioritate.

Supravegherea în toate mediile va beneficia de o gamă foarte largă de senzori, care vor urma un proces continuu de miniaturizare. Toate tipurile de muniție inteligentă (rachetă de croazieră, muniția multisenzor, rechetele cu dirijare prin fibra optică, muniția de tip “hoinar” cu diriare semiactivă prin laser sau bomba inteligentă cu aruncător etc.) vor spori puterea de lovier, precizia și capabilitatea structurilor luptătoare.

Accesul restrictiv la domeniul high-tech înclină balanța victoriei invariabil de partea posesorului de tehnologie militară de vârf, care aparține noului mileniu, dar se confruntă, disproporționat, cu armele și armatele vechiului mileniu.